ELEMENTE DE PROZODIE ŞI DE RITMICĂ

În limba română, se întâlnesc picioare metrice bisilabice, trisilabice şi, mai rar, picioare metrice mai ample.
Ritmul este reprezentat de succesiunea regulată a unor picioare metrice în versuri.

Picioare metrice de două silabe

1. Troheul este un picior metric de două silabe, alcătuit dintr-o silabă accentuată şi o silabă neaccentuată ( / _)

Exemplu:
Doi-nă, doi-nă, cân-tic dul-ce
Când te-a-ud nu m-aş mai du-ce.

2. Iambul este un picior metric de două silabe, alcătuit dintr-o silabă neaccentuată şi o silabă accentuată.

Exemplu:
A fost o-da-tă ca-n po-veşti
A fost ca ni-cio-da-tă
Din ru-de mari, îm-pă-ră-teşti
O prea fru-moa-să fa-tă.
(Mihai Eminescu. Luceafărul)

Picioare metrice de trei silabe

1. Dactilul este un picior metric de trei silabe, cu prima silabă accentuată şi următoarele două silabe neaccentuate.
Exemplu:
Mih-nea în-ca-le-că, ca-lul său tro-po-tă. (Dimitrie Bolintineanu, Mihnea şi baba)

2. Amfibrahul este un picior metric de trei silabe, în care prima silabă este neaccentuată, a doua silabă este
accentuată, iar a treia silabă este neaccentuată.
Exemplu:
Săl-ba-ti-cul Vo-dă e-n za-le şi-n fier
Şi za-le-(le-i) zu-ru-ie crun-te. (G. Coşbuc, Paşa Hassan)

3.

În “Seara pe deal”, Eminescu foloseşte coriambul, un picior metric format din patru silabe, în combinaţie
cu alte ritmuri: Scâr-ţâ-e-n vânt cum-pă-na de la fân-tâ-nă. Aici, primul hemistih este un coriamb ( ⎯ ∪ ∪ ⎯),
celălalt hemistih fiind format dintr-un dactil şi un troheu. Numărul total al silabelor dintr-un vers se numeşte
măsură. În antichitate, erau preferate versurile lungi de douăsprezece silabe. De aceea, la mijlocul versurilor
există o pauză ritmică, cezura, care împărţea versul în două hemistihuri. “Iliada”, de Homer şi “Eneida”, sunt
scrise în hexametrii, poezia franceză din secolul al XVII-lea cultivă alexandrinul (12 silabe) adaptat după
hexametrul antic. V. Alecsandri, Gh. Asachi, M. Eminescu scriu poezii cu măsura de 12 silabe: “Ale turnurilor
umbre peste unde stau culcate (Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia) sau: “Pe când luna străluceşte
peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri” (Scrisoarea I, M.Eminescu).
Poezia populară are o măsură scurtă 7, 8 silabe:
 FIGURI DE STIL

Alegorie (gr. allegoria, din allas, altul, şi ogorein, a reprezenta)

Figură de stil alcătuită dintr-o înşiruire de metafore, personificări, comparaţii, formând o imagine unitară prin care
poetul sugerează noţiuni abstracte, prin intermediul faptelor, întâmplărilor, lucrurilor etc. Frecvent folosită în fabulă, alegoria
poate fi întâlnită şi în alte opere literare versificate (poeme, epopei etc.).

Exemplu de alegorie prin care realitatea morţii este înlocuită cu imaginea unei nunţi cosmice:
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă
A lumii mireasă.
Că la nunta mea,
A căzut o stea,
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi.
(Mioriţa)

Aliteraţie
Repetarea aceluiaşi sunet sau grup de sunete la începutul sau în interiorul mai multor cuvinte succesive, cu scopul de
a sugera o mişcare sau de a crea efectul unei armonii imitative.

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
(Mihai Eminescu, Dorinţa)

Antiteza (gr. antithesis, opoziţie) Opoziţie între două idei, două obiecte, două fenomene. Procedeu stilistic constând
în opoziţia dintre două cuvinte, fapte, personaje, idei, situaţii, termenii puşi în antiteză, reliefându-se unul prin celălalt.

Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează (Mihai Eminescu, Înger şi demon)

Comparaţia (lat. comparatio, din comparare, a împerechea) Figura de stil prin care se scot în evidenţă însuşirile
specifice ale unei idei, persoane, obiect, acţiuni, aceasta constând în alăturarea a doi termeni cu trăsături asemănătoare,
prin intermediul unui termen de legătură. Aspectele asemănătoare trebuie să fie noi şi surprinzătoare, ca să asigure noutatea
şi puterea sugestivă a comparaţiei.

 Pot fi comparaţi:
 un termen concret cu un termen concret: Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic... (Mihai Eminescu, Călin)
 un termen abstract cu un termen concret: Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri (Mihai Eminescu, Trecut-au anii...)
 un termen concret cu un termen abstract: Soarele rotund şi palid se prevede pintre nori/Ca un vis de tinereţe
pintre anii trecători... (Vasile Alecsandri, Iarna)
 un termen abstract cu un termen abstract: Anii tăi se par ca clipe/Clipe dulci se par ca veacuri . (Mihai Eminescu,
O, rămâi)
 Corespondenţe (fr. correspondance, it. corrispondenza) Legătură, raport între lucruri, fenomene, senzaţii etc;
Concordanţă, armonie. În literatură, au sensul de analogii între senzaţii diferite. De pildă, o senzaţie vizuală sugerează o
senzaţie auditivă şi invers. Poeţii simbolişti le-au folosit pe scară largă, iar moderniştii au extins şi au ajuns să atribuie
sunetelor limbii, mai precis vocalelor, câte o culoare anume, realizând ceea ce se numeşte o audiţie colorată.