Tema 1.

Dispoziții generale privind originea și esența statului

1. Noțiunea statului și geneza lui
2. Caracteristicile definitorii ale statului
3. Elementele definitorii ale statului
4. Teoriile privind geneza statului
5. Forma de stat

1. Noțiunea statului și geneza lui

Importanţa şi esenţialitatea statului pentru orice societate a făcut ca încă din antichitate ea
să fie supusă unei intense şi permanente preocupări a celor ce se ocupă cu descifrarea
elementelor vieţii sociale şi studiul politicii.
Încă din primele sale manifestări, statul a fost văzut într-o dublă ipostază, atît ca teritoriu ce
desemna şi identifica o continuitate socială cît şi ca instituţie supremă a societăţii.
Vechii greci defineau statul cu noţiunea de „polis” - stat cetate, ca aşezare delimitată de
alta, dar şi ca instituţie de exercitare a conducerii sociale.
La rîndul lor, romanii, pentru a face o mai mare distincţie între stat ca teritoriu, aşezare şi
stat ca instituţie, foloseau doi termeni distincţi: de “civitate”-stat în sensul de teritoriu şi “res-
publica” – ca instituţie politică, aceasta din urmă fiind mult mai aproape de semnificaţia ei reală.
Şi vechii germani au văzut în stat atît o organizare teritorială, cît şi una politică, definindu-l
cu noţiunea de land.
Pentru întîia oară noţiunea de stat – “statio” este folosită de N.Machiavelli în scrierea sa
Principele (1513), cînd se referea la ideea unităţii.
Începînd cu secolul al XVIII-lea termenul de stat, în sens de putere şi instituţie politică cu
rol major în organizarea şi conducerea societăţii, se impune treptat în limbile moderne. După
această perioadă noţiunea de stat va fi folosit în sensul de instituţie politică sau de comunitate
umană aflată sub o anumită autoritate, accepţiune care şi astăzi şi-a păstrat valabilitatea.
Statul, după cum este bine cunoscut nu este singura forma a societății, tot aşa nu este nici
cea mai vastă formă de societate, sunt altele, de exemplu religiile, naţionalităţile, care cuprind un
număr mai mare de indivizi, aparţinînd unor state diferite. Dar “ Dacă statul nu este legatura
socială cea mai întinsă, este însă cea mai importantă şi cea mai solidă, căci determină în mod mai
precis şi modelează mai energic relaîiile vieţii comune“. Toate celelalte legături resimt în cel mai
mare grad influenţa statului, căci ele trebuie să se aşeze în cercul sau şi pe bazele sale.
Întrebuinţînd vorbirea lui Hegel am putea spune că “ în stat se trezeşte spiritul lumii, care a
adormit în natură“. În concepția lui KANT statul este “ Reunirea unei mulţimi de oameni trăind
sub aceleaşi legi juridice“. Leon Duguit defineşte statul “ca o grupare omenească , fixată pe un
teritoriu determinat, unde cei mai tari impun voinţa lor celor mai slabi“ în sensul său cel mai
general continuă el “cuvântul stat desemnează o societate omenească, în care există o diferenţiere
politică, în care există o diferenţiere întreguvernanţi şi guvernaţi, într-un cuvînt oautoritate
politica“.
Statul este organizaţia politică care deţine monopolul forţei de constrângere, al elaborării şi
aplicării dreptului, exercitată într-o comunitate umană de pe un anumit teritoriu. Un alt autor
defineşte statul ca ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea, adică al aparatului prin
care se realizează direcţionarea societăţii “sau în sens larg“ organizarea politică a unei populaţii, în
limitele unui teritoriu istoric, recunoscut de comunitatea internaţională, în care puterea şi libertatea se
înfruntă şi coexistă pentru realizarea prosperităţii fiecăruia şi a binelui comun, pentru înobilarea
fiinţei umane, prin valorile perene ale culturii şi civilizaţiei”. În concepţia profesorului Nicolae Popa,
statul este “o modalitate social-istorică de organizare socială, prin care grupurile şi-au promovat
interesele comune şi în care şi-a găsit expresie concentrată întreaga societate“. Sintetic însă statul se
poate defini ca o putere organizată asupra unei populaţii pe un anumit teritoriu. Statul este un concept
şi o realitate, deşi paradoxal, statul “ca unitate nu poate fi văzut,
nici auzit, nici pipait“. Aşadar, statul poate fi identificat (cel puţin strict juridic) cu ansamblul
sistematizat de organe de stat, el cuprinde parlamente, guverne şi alte autorităti executive, organe
judecătoreşti, armată, poliţie şi închisori.Statul este astfel un subiect de drept. Toate celelalte
subiecte de drept, fie persoane particulare, fie societăţi comerciale, pentru a dobîndi în mod
pozitiv această calitate, adică pentru a avea valoare de subiect de drept într-o ordine juridică
determinată, au nevoie de recunoaşterea statului. Statul dimpotrivă are un caracter desăvîrsit, nu
are nevoie de recunoastere, căci din moment ce există, el are recunoaşterea însine însuşi, nu
atîrnă de nici o altă putere.
Fiind o categorie socială extrem de complexă, noţiunea de stat este folosită în sens larg şi în
sens restrîns.
În sensul larg al cuvintului, statul este organizatorul principal al activităţii unei comunităţi
umane,care stabileşte reguli generale şi obligatorii de conduită, garantează aplicarea sau
executarea acestor reguli şi, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate.
În sens restrîns şi concret, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea.

2. Caracteristicile definitorii ale statului

Puterea politică, care este o caracteristică esenţială a statului, constând în existenţa puterii
publice, care nu coincide nemijlocit cu populaţia. Specificul acestei puteri constă în posibilitatea
de a-şi impune voinţa altora, de a determina supunerea sau subordonarea altora.
Puterea statului este organizată şi întruchipată într-un aparat format dintr-un grup special de
oameni. Aceasta deţine monopolul constrângerii fizice şi dispune de mijloace necesare în vederea
exercitării unei asemenea coerciţiuni. Puterea statului se manifesta prin diverse forme ale activităţii
statului( activitatea legislativă, executiv-dispozitivă, justiţiei), iar la dispoziţia acestea stau diverse
unităţi, precum poliţia, procuratura, ect., care deţin monopolul constrângerii în stat.
Organizarea administrativ teritorială a populaţiei. În urma organizării administrativ-
teritoriale a populaţiei apare o legătură între stat şi cei care locuiesc pe teritoriul statului,
denumită ca apartenenţă la statul respectiv, având ca criteriu domiciliu.
În doctrina politico-juridică este cunoscută concepţia că statul ar fi o unitate a trei elemente:
populaţia, teritoriu (premise necesare existenţei statului) şi puterea politică.
Conceptul de stat este prin excelenţă un concept politic, în timp ce conceptul de ţară este un
concept social-geografic.
Populaţia asupra căreia se exercită autoritatea de stat nu este alcătuită din indivizi uniţi
întâmplător, ci din persoane care au constituit o comunitate istorică umană.
Elaborarea şi aplicarea dreptului. Dreptul este mijlocul organizării aparatului de stat, prin
intermediul căruia statul şi realizează funcţia socială. Voinţa statului este exprimată prin legi sau
acte normative, care le asigură caracterul general obligatoriu, dar şi prin acte politice sau prin
acţiuni nemijlocite ale statului.
Chiar dacă între stat şi drept există o legătură strânsă, ele se diferenţiază prin faptul că
statul este un instrument politic care exercită conducerea societăţii, care dispune de mijloace
coercisive pe care le poate folosi la nevoie, în timp ce dreptul reprezintă modalitatea prin
intermediul căreia se pune la dispoziţia societăţii un sistem de norme de conduită obligatorie
pentru toţi membrii societăţii. Dreptul este creat de stat, care de asemenea are un rol esenţial în
elaborarea reglementărilor juridice.
Suveranitatea de stat. Legătura dîntre stat şi cetăţeni, dîntre stat şi organizaţii, dîntre stat şi
alte state este exprimată în suveranitatea puterii de stat. Suveranitatea exprimă faptul că puterea
de stat îşi extinde autoritatea sa superioară şi se exercită asupra unui anumit teritoriu şi populaţii
şi nu admite ca o altă autoritate să exercite atribuţiile specifice puterii statele asupra aceluiaşi
teritoriu şi populaţii aflate pe el.
În conţinutul noţiunii de suveranitate distingem SUPREMAŢIA, care se referă la latura
internă, ea exprimând integritatea teritoriului şi inviolabilitatea frontierelor statului, precum şi
faptul că puterea de stat este superioară oricărei alte puteri, şi INDEPENDENŢA care se referă la
latura externă , şi prin care statul duce o politică externă pe care şi-o stabileşte fără să depindă de
un alt stat.
STATUL DE DREPT. Ideea statului de drept a apărut încă din antichitate, cînd o serie de şcoli
filosofice, în special greceşti, ca cea a sofiştilor, sau ca cea a legitimiştilor din China Antică, dar
şi o serie de gînditori, ca Platon, Aristotel, au formulat ideea fundamentării statului pe lege, pe
drept. În forma clasică, statul de drept a apărut odată cu societatea modernă, cu aşezarea
societăţii pe principii laice, raţionale, pe principii de drept. Odată cu aceasta au apărut şi teorii
despre statul de drept. Primele asemenea teorii au aparţinut dreptului natural. Denumirea de stat
de drept a fost pusă în circulaţie de Montesqieu, dar conceptul a fost elaborat şi fundamentat de
doctrina germană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În general, prin stat de drept se
întelege statul care se fundamentează pe lege, funcţionează şi îşi exercită prerogativele pe baza
legii. El foloseşte forţa argumentelor şi legea ca argument. Se distinge de celelalte forme ale
statului prin următoarele trăsături:
- se întemeiază şi funcţionează pe baza legii supreme a Constituţiei. Constituţia este cea
care fundamentează, legitimează, argumentează, orientează şi conduce întreaga activitate a
statului, a instituţiilor sale;
- există un larg sistem de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti fundamentate pe lege, pe
Constituţie care le garantează existenţa şi aplicarea în practică;
- se aplică în practică şi se respectă principiul separaţiei puterilor în stat;
- organele şi instituţiile statului atît centrale cît şi locale sunt rezultatul votului, a opţiunilor
exprimate de cetăţeni, de majoritatea acestora;
- în statul de drept există o delimitare clară între instituţiile, prerogativele şi atributele
statului şi cele ale partidelor politice.
Partidele politice, indiferent de locul şi rolul lor în societate, nu pot fi confundate cu statul
sau statul identificat cu acestea. Măsurile şi deciziile luate nu trebuie să reflecte atitudinea şi
poziţia unui partid, ci ele trebuie să fie un rezultat al voinţei şi intereselor majorităţii. Asemenea
state de drept funcţionează astăzi în ţările democratice din Europa Apuseana, Japonia, Canada,
SUA, etc. Statul de drept este un nou model de concepere a raportului şi relaţiilor dîntre instituţii,
între acestea şi cetăţean, dîntre societatea civilă şi politică. El constituie o garanţie suplimentară
pentru drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Şi în Republica Moldova, dupa 1989, se poate aprecia
că se înfaptuieşte un stat de drept, fundamentat pe supremaţia legii, a Constituţiei. Constituţia din
1994 se bazează pe principii şi valori care garantează existenţa statului de drept în RM, pe care,
de altfel, o şi menționează expres.

3. Elementele definitorii ale statului

Existenţa şi funcţionalitatea statului ca entitate distinctă, de sine stătătoare, este condiţionată de
prezenţa unor componente fundamentale, definitorii: populaţia, teritoriul şi organizarea politică.
Aceste componente au existat în toate formele pe care le-a îmbrăcat statul de-a lungul istoriei, dar în
fiecare perioadă acestea au avut semnificaţii, valori şi conţinuturi diferite.
Populaţia constituie pentru existenţa oricărei forme statale o componentă de bază, fară
aceasta statul nu şi-ar justifica prezenţa, nu ar exista obiectul asupra caruia să-şi exercite
autoritatea. În acelaşi timp, oamenii sunt cei ce creează şi dau viață statului, îl pun în mişcare şi
fac din el o realitate vie. Aceiaşi oameni creează voinţa de a trăi în cadrul aceleeaşi comunităţi şi
tot ei dau naştere solidarităţii, fără de care statul nu s-ar putea închega şi funcţiona. Cei ce
locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sunt supuşi aceleiaşi puteri pot avea faţă de
această putere ori calitatea de cetăţean, ori de străin, ori de apatrid. Fundamentul oricărui stat
rezidă în unitatea poporului(art.10 din Constituţie).
Teritoriul constituie factorul material, spaţiul în limitele căruia se crează şi funcţionează
statul. Existența sa este tot atît de necesară şi importantă ca şi cea a populaţiei sau organizării
politice. El este un bun al întregii comunităţi şi în această situaţie pune problema apărării
integrităţii şi suveranităţii sale.
Funcţiile pe care le are teritoriul unui stat sunt următoarele:
  Teritoriul este indiciul care permite situarea statului în spaţiu, localizîndu-l şi
delimitîndu-l de alte state.
 Prin intermediul teritoriului statul stabileşte legăturile cu cei care-l locuiesc, atribuindu-
le calitatea de apartenenţă la statul respectiv.
 Teritoriul determină limitele extinderii puterii politice şi contribuie la structurarea
autorităţilor publice în dependenţă de organizarea teritoriului.
 Teritoriul – cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer, asupra cărora statul îşi
exercită puterea (după unii autori şi navele maritime, aeriene, rachetele cosmice, sateliții
artificiali etc.)
 Potrivit conceptului Constituţiei RM şi standartelor internaţionale, teritoriului statului îi
sunt specifice următoarele caractere juridice: inalienabilitatea şi indivizibilitatea (art.1 și 3 ale
Constiţutiei RM).
Organizarea politică este componenta cu rol major în structurarea şi funcţionarea statului.
Ea instituie ordinea, legăturile între componentele politice ale statului, le stabileşte rolul şi
statutul în societate, normele şi limitele funcţionalităţii.
Puterea politică are urmatoarele trăsături:
1. Este un atribut al statului care se echivaleaza cu forta;
2. Puterea de stat are caracter politic;
3. Puterea are o sferă generală de aplicare;
4. Puterea deţine monopolul constrîngerii de stat:
5. Puterea este suverană, aceasta din urmă trăsătură este cea mai importantă.
Suveranitatea cunoaste 2 laturi:
Internă - chemată să sublinieze faptul că în interior nici o altă putere socială nu este
superioară puterii statului.
Externă – nici un stat nu poate fi comandat în relaţiile sale externe de către nici o altă
putere. Un stat nu există, sau cel puţin nu este perfect, dacă îi lipseste suveranitatea.

Principiile organizarii și functionarii aparatului de stat.

Prîntre cele mai importante principii ale organizării şi funcţionării aparatului de stat se
enumeră următoarele:
Principiul separaţiei şi colaborării puterilor în stat. Vorbind de separare, nu se are în
vedere o separare a lor în sensul direct, dimpotrivă este necesară şi se impune o conlucrare, o
colaborare a lor. (art.6 – Constitutia RM.)
Principiul democratismului presupune “guvernarea poporului prin popor şi pentru
popor”. Acest principiu şi-a găsit reflectare în următoarele prevederi constituţionale:
1. Suveranitatea naţională aparţine poporului RM care o exercită în mod direct şi prin
organele sale reprezentative.
2. Asigurarea participării poporului în soluţionarea celor mai importante probleme ale
societăţii şi ale statului prin referendum.
3. Participarea poporului în procesul legiferării etc.
Principiul legalităţii – presupune infăptuirea tuturor funcţiilor proprii organelor de stat şi
persoanelor oficiale în strictă conformitate cu legile şi actele subordonate legii în vigoare,
conform competenţei prevăzute pe cale legislativă (art 7 din Constituţie).

4. Teoriile privind geneza statului

Problema originii statului și dreptului a cauzelor care au determinat apariţia lor a preocupat
gîndirea umană încă din perioada antichităţii.
Au fost elaborate un număr extrem de mare de teorii şi concepţii privind geneza şi originea
statului:
Teoria teologică(teocratică). Aceasta este proprie societăţilor antice şi feudale. Potrivit
acestei concepţii, cu toate variantele ei creştine, budiste, islamice etc., statul este creaţia
divinităţii, iar monarhul este seful statului şi reprezentantul lui Dumnezeu pe pamînt.
 Teoria patriarhală, părtaşii acestei concepţii susţin că statul îşi trage originea de la familie.
Germenii acestei concepţii pot fi observaţi încă de la Aristotel. În renumita sa lucrare “Politica”
Aristotel susţine că omul ca fiinţă socială se organizează în familie, iar statul reprezintă forma
prelungită a acesteia.
Teoria patrimonială, apărută în perioada medievală, această teorie susţine că statul a luat
naştere din dreptul de proprietate asupra pămîntului.
Teoria violenţei, această teorie capătă o răspîndire largă, mai ales în epoca modernă.
Susţinătorii acestei teorii atribuie violenţei rolul decisiv în apariţia claselor sociale şi ale statului.
Teoria organică(biologică). Susţinătorii acestei teorii afirmă că statul este un organism
social compus din oameni, tot astfel precum organismul animal se compune din celule.
Teoria rasială. Această teorie porneşte de la ideea inegalităţii raselor, a dominaţiei raselor
“superioare”. Apropiată de această teorie este şi teoria globalizmului, ce pune la bază ideea
împărţirii sferelor de influentă între statele principale pentru “a ajuta” celelalte state. O asemenea
concepţie, în forma camuflată, a fost luată drept bază a politicii externe a ex.-URSS.
Teoria psihologica. Adepţii acestei teorii explică apariţia statului prin factori de ordin
psihologic. După părerea lor, în societate există două categorii de oameni, unii care din punct de
vedere psihic sunt predestinaţi pentru funcţii de conducere, iar ceilalţi pentru a fi conduşi.
Teoria contractualistă (contractului social). Potrivit acestei teorii, apariţia statului este
rezultatul unei înţelegeri între oameni, a unui contract social încheiat din voinţa oamenilor,
încheierea unui “pact de supunere”. Ca urmare a acestui pact supuşii promit să asculte, iar regele
le promite un minimum de libertate.
Teoria juridică a “statului-naţiune”. Susţinătorii acestei teorii afirmă că “statul este
personificarea juridică a unei naţiuni”.
Teoria materialistă. Această teorie şi-a găsit absolutizarea mai ales în teoria marxistă,
conform căreia statul este rezultatul apariţiei proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie,
a scindării societăţii în bogaţi şi săraci, în clase antagoniste.

5. Forma de stat
Forma de stat reprezintă o categorie complexă ce determină modul de organizare,
conţinutul puterii. Structura internă şi externă a acestei puteri. Forma de stat se caracterizează
prin trei elemente de bază:
1. Forma de guvernămînt;
2. Structura de stat;
3. Regimul politic.
1. Forma de guvernămînt caracterizează modalitatea de formare şi organizare a organelor
statului, caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dîntre acestea şi în special,
dîntre organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului.
Din punct de vedere al formei de guvernămînt statele se împart în monarhii şi republici.
Monarhia – ca formă de guvernămînt se caracterizează prin aceea că şeful statului este
monarhul (puterea unei persoane). În evoluţia sa monarhia a cunoscut mai multe forme:
Monarhia absolută – este cea mai veche formă, a existat pînă aproape de zilele
noastre(Imperiul Rus, Imperiul Otoman).
Monarhia limitată (constituţională) – se caracterizează prin limitarea puterii monarhului
prin legea supremă a statului.
Monarhia parlamentară dualistă – se caracterizează prin faptul că monarhul şi
parlamentul, din punct de vedere legal sunt egali.
Monarhia parlamentară contemporană – este cea mai întîlnită formă de monarhie în timpul
de faţă (Anglia, Olanda). Puterea monarhului din cele mai multe ori poartă un caracter simbolic.
Republica – este o astfel de formă de guvernămînt, în care puterea supremă aparţine unui
organ ales pe un timp limitat.
Republicile la rîndul lor, pot fi: parlamentare sau prezidenţiale.
 Republica parlamentară – se caracterizează prin faptul fie că lipseşte şeful statului, fie că
acesta este ales de către parlament, răspunde în faţa acestuia (Italia, Austria, Germania).
Republica prezidentială – se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către cetăţeni,
fie direct (prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat), fie indirect (prin intermediul
colegiilor electorale (SUA)).
În ultimul timp tot mai frecvent apar republici semiprezidenţiale sau semiparlamentare,
îmbinîndu-se elementele ambelor forme ale republicii.
2. Structura de stat – caracterizează organizarea puterii în teritoriu. Ea se referă la faptul
dacă avem de a face cu o singură entitate statală sau o grupare într-un stat a mai multor entităţi
statale.
Dupa structura de stat diferenţiem:
State simple sau unitare
State compuse (complexe) sau federative.
Statul simplu, unitar se caracterizează prin faptul că nu se află într-o uniune cu alte state
ci îşi păstrează suveranitatea şi organizarea proprie, participă ca un stat pe deplin suveran la viaţa
internaţională şi în relaţiile cu alte state. În asemenea state există un singur parlament, guvern, un
singur rînd de organe judecătoreşti, o singură Constituţie, o singură cetăţenie etc. (Romînia, RM,
Italia, Franta).
Statul federativ, compus sau unional – este statul compus din două sau mai multe
entităţi, unităţi statale.
Statul federativ reprezintă o unitate statala în care:
 Există 2 rînduri de organe centrale de stat: organele federaţiei şi organele
subiectelor federaţiei.
 Există mai multe constituţii: cea a statului federaţiei şi cele ale subiectelor federaţiei.
 Există 2 categorii de cetăţenie: cetăţenia federaţiei şi cetăţenia subiectelor federaţiei,
deşi populaţia reprezintă un corp unitar.
Împărţirea statului federativ se face nu numai în unităţi administrative – teritoriale, ci şi în
părţi politice autonome, entităţi statale, etc.
Confederaţia – constituie o asociaţie de state independente, formata din considerente
economice şi politice atît de ordin intern, cît şi extern, care nu dă naştere unui stat nou, ca subiect
de drept internaţional. Statele confederale urmăresc realizarea unor scopuri comune pentru
soluţionarea cărora îşi aleg un organism comun, unde sunt reprezentate toate statele membre.
3. Regimul politic – include ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a societăţii,
ansamblul care vizează atît raporturile dîntre stat şi individ, cît şi modul în care statul concret
asigură şi garantează drepturile subiective.
Din punct de vedere al regimului politic se desting 2 categorii de state: state cu regimuri
politice democratice şi state cu regimuri politice autocratice (totalitare).
Democrația – reprezintă, aşa cum spune şi numele ei, acea formă de guvernare politică în
care puterea aparţine poporului. Caracteristica democratismului: pluralismul (existenţa mai
multor partide cu programe proprii care concurează pentru putere), libertatea şi recunoaşterea
opoziţiei, alegeri prin scrutin universal etc.
Regimul autocratic – se caracterizează atît prin inexistenţa condiţiilor juridice formale, cît
şi a condiţiilor reale pentru manifestarea voinţei poporului. Poporul nu are nici o posibilitate să
determine sau să influenţeze politica internă şi externă a statului (regimul fascist).