Sunteți pe pagina 1din 8

Istoricul constituirii Uniunii Europene

1. Bazele procesului de integrare europeana Ideea creării unei Europe unite datează
de secole, însă abia după cel de-al doilea război mondial s-au format premisele
necesare demarării unui proces de integrare europeană. Cele două războaie
mondiale au dus la renaşterea pacifismului şi conştientizarea pericolului
naţionalismului agresiv. Un alt motiv care a stat la baza procesului de integrare
europeană a fost dorinţa statelor Europei Occidentale de a-şi restabili poziţiile
economice afectate de război. În plus, o necesitate vitală pentru statele care au
suferit înfrângere (în primul rând Germania, împărţită în câteva zone de ocupaţie) a
devenit restabilirea propriilor poziţii politice şi a autorităţii pe plan internaţional.
Consolidarea forţelor statelor europene era văzută şi drept un pas important în
opunerea influenţei crescânde a Uniunii Sovietice asupra Europei Occidentale.
Bazele procesului de integrare europeana - care a dus la apariţia actualei structuri a
Uniunii Europene – au fost puse in 1950 de către Jean Monnet, pe atunci şef al
Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa si Robert Schuman, ministrul de
externe al Franţei. Jean Monnet a propus ca producţia de cărbune şi oţel a Franţei
şi Germaniei să fie administrată de un organism comun. Ideea a fost preluata de
Robert Schuman, care a mers mai departe şi a propus crearea unei comunităţi de
interese paşnice dintre Franţa si Germania, deschisă și altor state europene. Astfel
se dorea eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania privind zonele
strategice ale Ruhr-ului şi Saar-ului, unificarea eforturilor de reconstrucţie a statelor
europene, a căror economie fusese puternic afectata de cel de-al doilea război
mondial, şi crearea condiţiilor care ar duce a evitarea pe viitor a războaielor în
Europa. Planul propus de Robert Schuman, ulterior denumit „Planul Schuman”,
viza„plasarea producţiei germane şi franceze de cărbune şi oţel în mâinile unei
autorităţi supreme comune de supraveghere (Autoritate Supremă) ... la care se pot
alătura alte state europene”. În aprilie 1951 – 6 state – Franţa, Republica Federală
Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg - au semnat Tratatul de la Paris de
constituire a primei organizaţii europene Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO).Deşi CECO îşi începe activitatea în 1952, Piaţa Comună a
Cărbunelui şi Oţelului devine funcţională începând cu anul 1953, când cele şase
state fondatoare înlătură barierele vamale şi restricţiile cantitative la oţel şi cărbune.
În 1952 statele CECO semnează un tratat prin care înfiinţează Comunitatea
Europeană de Apărare (CEA). Această iniţiativă eşuează ca urmare a refuzului
Parlamentului Franţei de a ratifica tratatul. Acest eşec a afectat negativ procesul de
integrare europeană.
2. 2. Relansarea ideii de integrare europeană se petrece în 1955, când la Conferinţa
de la Messina, cei şase membri ai CECO au ajuns la concluzia că productivitatea şi
bunăstarea economică este unica soluţie de supravieţuire a Europei de Vest vis-a-
vis de Blocul de Est. Ca urmare, s-a decis crearea Comunităţii Economice
Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene pentru Energia Atomică (EUROATOM),
instituite prin semnarea în 1957 a celor două Tratate de la Roma. Prevederile din
cadrul Tratatului de la Roma (Tratatul CEE) erau semnificative pentru viitorul
economic şi social al Europei. Obiectivul principal al Tratatului era crearea treptată
a unei pieţe comune, prin instituirea, în primul rând, a unei uniuni vamale(anularea
barierelor vamale în calea circulaţiei bunurilor şi crearea unui tarif vamal extern
comun). În al doilea rând, piaţa comună presupunea şi liberalizarea altor sectoare
(cum ar fi libera circulaţie a persoanelor, capitalului şi serviciilor) şi stabilirea unor
politici comune în domenii strategice (agricultură, comerţ, transport şi concurenţă)
ce ar permite o intensificare a activităţii economice a statelor membre. Ca urmare,
în 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună.
Scopul EUROATOM-ului era controlul energiei atomice şi folosirea ei în scopuri
paşnice. Iniţial, CECO, CEE şi EURATOM, aveau structuri instituţionale proprii, deşi
foarte asemănătoare. După intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune a celor trei
Comunităţi Europene (1967) se constituie un singur Consiliu şi o singură Comisie a
Comunităţii Europene, care împreună cu Parlamentul European şi Curtea de
Justiţie a CE (a căror activitate de la formare viza toate cele trei comunităţi) au creat
o nouă structură instituţională – Comunitatea Europeană. În mod curent, s-a folosit
denumirea de Comunitate Economică Europeană (CEE) şi adesea „cei 6”. Un nou
institut al Comunităţii - Consiliul European - care reunea şefii de state şi guverne –a
fost creat în1974, iar în 1979 au avut loc primele alegeri în Parlamentul European.
Încă la etapa pregătirii Tratatelor de la Roma, unele state vest-europene au
reacţionat circumspect la noua iniţiativă federalistă de integrare economico-socială.
Ca urmare, Austria, Marea Britanie, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia şi
Elveţia au creat în1960 Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), care avea
drept scop doar crearea unei zone de comerţ liber între ţările membre. Ulterior,
succesele economice înregistrate de Comunitatea Europeană au determinat mai
multe state membre AELS să solicite aderarea la CE, ceea ce a dus treptat la
destrămarea Asociaţiei Europeane a Liberului Schimb.
3. 3. 2. Extinderea comunității europene În următoarele două decenii, CEE se extinde
geografic de mai multe ori: I extindere: 1973 – Danemarca, Irlanda şi Marea
Britanie II extindere: 1981 – Grecia III extindere: 1986 – Spania şi Portugalia IV
extindere: 1995 – Austria, Finlanda şi Suedia V extindere: 2004 – Cipru, Malta,
Letonia, Lituania, Estonia, Slovenia, Slovacia, Cehia, Polonia, Ungaria VI extindere
2007 – România, Bulgaria VII extindere 2013 – Croația. Aprofundarea integrării
europene (prin extinderea ariilor politicilor comune şi consolidarea caracterului
supranaţional al Comunităţii Europene) solicita şi un suport juridic adecvat acestui
proces continuu. Ca urmare, Tratatul CEE a fost amendat de câteva ori şi
suplimentat prin Tratatul Uniunii Europene, până la consolidarea sa finală într-o
Constituţie. Astfel, în 1986 ţările membre au semnat un nou document juridic –
Actul Unic European (AUE) - care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Actul stabilea
realizareapieţei unice (o noţiune ce caracterizează un proces mai profund de
integrare decât noţiunea de „piaţă comună”) până la 31 decembrie 1992, prevăzând
libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor pe tot cuprinsul
Comunităţii, precum şi implementarea a noi politici comune şi a coeziunii
economice şi sociale. În 1992, ţările membre ale CEE au considerat că există
premisele necesare efectuării pasului hotărâtor în vederea creării unei uniuni
politice, economice şi monetare. Ele au semnat un nou tratat – Tratatul de la
Maastricht (Olanda) – care a intrat în vigoare la1 noiembrie 1993. Acesta a
modificat şi a extins Tratatul de la Roma (1957), punând baza legală pentru noua
structura a Uniunii Europene (noua denumire a Comunităţii Europene). Conform
Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană (UE) însemna, pe de o parte
menţinerea şi extinderea acquis-ului (totalitatea tratatelor şi a actelor legislative)
Comunităţii Europene şi, pe de altă parte noi forme de cooperare în domeniul
Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi al Justiţiei şi Afacerilor Interne
(JAI). Astfel, conform imaginii comune despre UE, prin Tratatul de la Maastricht
aceasta devine o construcţie cu trei piloni:
4. 4. Prin Tratatul asupra Uniunii Europene este creată cetăţenia europeană şi se
instituie uniunea economică şi monetară. Următorul pas în aprofundarea integrării
europene a fost făcut prin semnarea la 2 octombrie 1997 a Tratatului de la
Amsterdam, ratificat la 1 mai 1999. Tratatul prevedea unele modificări în structura
instituţiilor UE, introducerea postului Comisarului European pentru relaţiile externe
şi, către 1999, introducerea monedei unice europene. Tot în 1997, este adoptată
"Agenda 2000 - pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă", care tratează
reforma instituţională a UE, prezintă viziunea asupra extinderii UE şi opiniile
Comisiei Europene cu privire la cererile de aderare la UE ale zece ţări central
europene. La 1 ianuarie 1999 are loc lansarea monedei unice europene în 11 state
europene care au îndeplinit criteriile de convergenţă (Franţa, Germania, Olanda,
Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda). Iar în 2002
moneda europeană intră în circulaţie în 12 state membre ale UE, înlocuind
monedele naţionale şi creînd astfel Zona Euro (Marea Britanie, Danemarca şi
Suedia încă nu au adoptat moneda Euro).
5. 5. În vederea realizării reformelor instituţionale necesare procesului de extindere a
Uniunii Europene, la 26 februarie 2001 este semnat Tratatul de la Nisa, intrat în
vigoare la 1 februarie 2003. Tratatul se axa pe următoarele trei chestiuni
importante: - reformele interne ale UE (au fost modificate principiile şi procedura de
luare a deciziilor cu o majoritate calificată prin introducerea posibilităţii blocării
deciziei de către minoritate, limitarea dreptului de veto în 35 de domenii legislative)
- aderarea noilor membri din Europa Centrală şi de Est la UE (li se oferă locuri şi
voturi în instituţiile UE şi sunt redistribuite locurile între „vechii” membri) -
dezvoltarea şi consolidarea unei politici externe şi de securitate comune. În plus,
Tratatul prevedea şi înfiinţarea unei noi structuri în domeniul cooperării judiciare pe
probleme de criminalitate - „Eurojust” Odată cu Tratatul de la Nisa a fost elaborată
şi o „Declaraţie asupra viitorului Uniunii Europene”, prin care se lansa o dezbatere
generală asupra dezvoltării viitoare a Uniunii şi care implica atât statele membre,
cât şi statele candidate. Această dezbatere a fost urmată de convocarea unei
Conveniţii Europene, care a elaborat un proiect de Tratat Constituţional al UE.
Convenţia reprezenta un for al 105 reprezentanţi ai institutelor europene,
guvernelor, parlamentelor naţionale ale statelor membre şi viitorilor membri. După
îndelungi dezbateri, la 18 iulie 2003Convenţia a prezentat preşedintelui Consiliului
European de la Roma proiectulConstituţiei Uniunii Europene. În continuare, textul
proiectului a fost discutat de către Conferinţa Interguvernamentală a statelor
membre UE, care la 29 octombrie 2004, la Roma, a adoptat varianta finală a
proiectului Constituţiei Europene. Pentru a intra în vigoare, Constituţia trebuie
ratificată de către toate statele membre ale Uniunii Europene. În 2005, votanții
francezi (29 Mai) și olandezi (1 Iunie) l-au respins în cursul referendumurilor. Eșecul
înregistrat de constituție în a câștiga sprijinul popular în aceste două țări a făcut ca
și alte țări să amâne sau să oprească procedura de ratificare, iar actualmente
viitorul Constituției este foarte incert. Dacă ar fi fost ratificat, Tratatul ar fi intrat în
vigoare pe 1 Noiembrie 2006. Începând din Mai 2006 Tratatul Constituției Europene
este ratificat în următoarele țări: Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Germania, Grecia,
Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia și Spania. 3.
Acordul SCHENGEN și Convenția cu privire la implementarea Acordului
SCHENGEN Părțile semnatare ale Acordului Schengen: Austria, Belgia,
Danemarca, Franța, Finlanda, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg,
Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania si Suedia.
6. 6. Istoria și dezvoltarea Acordului Schengen La 14 iunie 1985, Republica Federală
Germania, Franța, Belgia, Luxemburg și Olanda au semnat Acordul Schengen
(Schengen fiind o localitate din Luxemburg) cu privire la abolirea treptată a
controlului vamal comun acestor țări. La 19 iunie 1990 a fost semnată Convenția cu
privire la Implementarea Acordului Schengen. Punctele cheie ale acordului vizează
masurile de creare, în urma abolirii controlului vamal comun, a unui spațiu comun
de securitate și justiție. Obiectivele principalele ale acordului rezida în: •
armonizarea prevederilor legate de intrarea si șederea de scurtă durată în spațiul
Schengen a cetățenilor din afara UE (omogenizarea vizei Schengen); • problema
azilului (cu determinarea privind cărui dintre Statele Membre se va supune
solicitantul azilului); • probleme de combatere vamală a crimelor legate de droguri; •
cooperarea poliției (urmăriri periculoase); • cooperarea dintre statele Schengen în
probleme de justiție. Convenția cu privire la Implementarea Acordului Schengen a
intrat în vigoare la 1 septembrie 1993; prevederile lui nu puteau sa aibă un efect
practic totuși, până când condițiile tehnice și legale (așa că datele bancare și datele
relevante privind protecția autoritarilor) nu erau îndeplinite. Astfel, Convenția a
început sa aibă efect practic la 26 martie 1995 atât pentru părțile originare ale
Acordului Schengen, cât și pentru Spania si Portugalia. Din 1995, Italia, Grecia,
Austria, Danemarca, Finlanda si Suedia au aderat la Convenție, care a intrat în
vigoare pentru cele trei țări nordice abia la 25 martie 2001. Odată ce controlul
vamal este complet abolit, deținătorul vizei comune este îndreptățit să stea în cele
15 state mai sus menționate care aplică Convenția cu privire la Implementarea
Acordului Schengen pentru maximum până la 90 zile într-o perioadă de șase luni,
în timpul în care e valabilă viza. Punctele cheie ale Convenției cu privire la
Implementarea Acordului Schengen: • Cetățenii țărilor ce implementează Acordul
Schengen (vezi itemul 1) pot trece frontierele interne ale țărilor semnatare la orice
punct fără controlul vamal. • O viză fără restricții teritoriale (viza turistică sau cea
business ce permite deținătorului să stea până la 90 de zile într-o perioadă de șase
luni, viza de tranzit sau la aeroport), acordată unui cetățean dintr-o țară-terță de una
din țările semnatare, îndreptățește deținătorul, în același scop și pe durata validității
vizei, să intre fără controlul vamal pe teritoriul oricărei dintre țările semnatare. •
Orice cetățean dintr-o țară-terță cu permis de reședință valid în una dintre țările
semnatare poate călători cu un pașaport valid, fără a cere o viză, timp de 90 de zile
într-o perioadă de șase luni, în alte țări semnatare. • Armonizarea politicii de vize în
țările Schengen (lista comuna a cetățenilor din țară- terță care solicită vize). •
Controlul vamal extern potrivit unui standard comun Schengen. • Accesul tuturor
țărilor Schengen la Sistemul Informațional Schengen (SIS) furnizând date despre
identitatea personală sau alte informații din spațiul Schengen. • Cooperare
apropiata dintre politie și justiție. • Unificarea eforturilor pentru combaterea crimei
legate de droguri.
7. 7. • Reguli ce determina acordarea competentei pentru procedurile de azil (in
prezent, înlocuite de întrevederile similare ale Convenției de la Dublin, din 15 iunie
1990). Integrarea Acordului Schengen în Uniunea Europeană Începând cu 1 mai
1999 Protocolul Schengen al Tratatului de la Amsterdam din 2 octombrie 1997 a
integrat cooperarea Schengen în cadrul Uniunii Europene. Astfel, Comunitatea
Europeană și-a asumat competența pentru largile spații ale acqui- urilor Schengen
(Acordul Schengen și variatele prevederi adoptate în acest context), precum și
pentru ulterioara să dezvoltare. Pentru Marea Britanie, Irlanda și Danemarca s-au
făcut aranjamente speciale. Deși Marea Britanie și Irlanda nu sunt părți ale
Acordului Schengen, ele pot, cu aprobarea Consiliului UE, să aplice acqui-urile
Schengen în întregime sau în parte și să participe la dezvoltarea ulterioară.
Danemarca va decide pe baza de analiză de caz dacă va participa, sub prevederile
legislației internaționale, la dezvoltarea ulterioară a acqui-urilor și dacă va integra în
legislația sa naționala și legislația Comunității, dezvoltata fără participarea sa.
Acordurile de cooperare dintre țările semnatare Schengen și Norvegia și Irlanda au
fost înlocuite respectiv cu acordurile asociate cu UE, foarte asemănătoare la
conținut, încheiate în baza Tratatului de la Amsterdam. Pentru cetățenii UE și
cetățenii țarilor-terțe care locuiesc în UE, Acordul Schengen are drept rezultat
creșterea substanțială a libertății de călătorie și îmbunătățirea siguranței în interiorul
țărilor Schengen și frontierelor lor externe. Prevederi legale selective cu privire la
Acordul Schengen 1. Acordul din 14 iunie 1985 dintre guvernele statelor Uniunii
Economice Benelux, Republica Federala Germania și Republica Franceză privind
abolirea treptată a controlului vamal la frontierele comune: Joint Ministerial Gazette
1986, p. 79 ff. 2. Convenția din 19 iunie 1990 ce implementează Acordul Schengen
din 14 iunie 1985 dintre guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, Republica
Federală Germania și Republica Franceză privind abolirea treptată a controlului
vamal la frontierele comune (Convenția cu privire la Implementarea Acordului
Schengen): (Monitorul Oficial Federal) Federal Law Gazette II 1993, p. 1013 ff. 3.
Legea de la 15 iunie 1993 cu privire la Acordul Schengen din 19 iunie 1990 privind
abolirea treptată a controlului vamal la frontierele comune: (Monitorul Oficial
Federal) Federal Law Gazette II 1993, p. 1010 ff. 4. Notificarea din 14 iunie 1985
despre Intrarea în vigoare a Convenției cu privire la Implementarea Acordului
Schengen din 14 iunie 1985 dintre guvernele statelor Uniunii Economice Benelux,
Republica Federală Germania și Republica Franceză privind abolirea treptata a
controlului vamal la frontierele comune: (Monitorul Oficial Federal) Federal Law
Gazette II 1994, p. 631 ff. 5. Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997:
(Monitorul Oficial Federal) Federal Law Gazette 1998 II, p. 386. Sursa:
http://www.migratie.md/topics/schengen_agreement/
8. 8. 4. Din istoria relaţiilor RM–UE Relaţiile Republicii Moldova cu Uniunea
Europeană au fost formal lansate odată cu semnarea la 28 noiembrie 1994 a
Acordului de Cooperare şi Parteneriat (APC), care a intrat în vigoare la 1 iulie 1998
pentru o perioadă iniţială de 10 ani cu posibilitatea prelungirii tacite. • 13 iulie 1995:
Moldova devine prima ţară din CSI, care este admisă în Consiliul Europei, pas
important pe calea apropierii ţării noastre de UE. • 2 octombrie 1995: A fost semnat
Acordul interimar privind comerţul între Republica Moldova şi Uniunea Europeană
(a intrat în vigoare la 1 mai 1996), fapt care a permis o dinamizare a schimburilor
comerciale. • 1 iulie 1998: A intrat în vigoare Acordul de Parteneriat şi Cooperare
(APC). Relaţiile Republicii Moldova cu UE au fost plasate într-un cadru legislativ
oficial, care a pus şi baza juridică a aplicării programului TACIS de asistenţă în
Moldova. APC, instituit pentru o perioadă de 10 ani, avea următoarele obiective:
continuarea dialogului politic; promovarea comerţului şi a investiţiilor; cooperarea în
domeniul legislativ, economic, social, financiar şi cultural; susţinerea eforturilor
Moldovei de a consolida democraţia, a dezvolta economia şi de a finaliza tranziţia la
economia de piaţă. • 1 ianuarie 2000: Este extinsă valabilitatea Acordului privind
comerţul cu produse textile semnat cu UE, iar, la 24 ianuarie 2000, Comisia
Europeană oferă Republicii Moldova autorizaţia de a exporta pe piaţa UE vinuri
produse din două soiuri de viţă de vie. • 28 iunie 2001: Vizita la Bruxelles a dlui
Vladimir Voronin, Preşedintele RM. Ţara noastră a devenit membră a OMC şi a
Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud- Est. • 27 decembrie 2001: A fost
adoptat Documentul de strategie a ţării pentru Moldova (Country Strategy Paper)
pentru perioada 2002-2006. Acest document stabileşte obiectivele de cooperare ale
UE cu Republica Moldova, axându-se pe implementarea programului de susţinere a
reformelor în ţară. • 13 noiembrie 2002: A fost emis Decretul cu privire la crearea
Comisiei Naţionale pentru Integrare Europeană. • 28 februarie 2003: În cadrul
Parlamentului a fost constituită Comisia Naţională pentru Integrare Europeană
(CNIE), care la 16 septembrie 2003 a aprobat şi a prezentat Comisiei Europene
Concepţia integrării Republicii Moldova în UE. • 8 august 2003: Guvernul a adoptat
Hotărârea cu privire la crearea Departamentului Integrării Europene pe lângă
Ministerul Afacerilor Externe şi a subdiviziunilor de integrare europeană în cadrul
ministerelor şi departamentelor de resort. • 10 octombrie 2003: Dl Andrei Stratan,
Prim-viceministru al Afacerilor Externe, a efectuat o vizită la Bruxelles, în timpul
căreia i-a prezentat lui J. Solana Concepţia de integrare a Republicii Moldova în
Uniunea Europeană. • 18 decembrie 2003: Parlamentul European adoptă rezoluţia
privind Republica Moldova care reflectă poziţia Parlamentului European cu privire la
situaţia instituţiilor democratice şi a statului de drept din Republica Moldova,
dezaprobă proiectul de memorandum cu privire la reglementarea transnistreană
propus de Rusia în noiembrie 2003 şi reiterează angajamentele internaţionale ale
Rusiei de a-şi evacua trupele şi muniţiile de pe teritoriul Republicii Moldova. • 29
ianuarie 2004: La Chişinău are loc prima rundă de consultări privind elaborarea
Planului Individual de Acţiuni RM-UE pentru 2004-2006. Andrei Stratan, Prim-
viceministru al Afacerilor Externe, conduce grupul de lucru al Republicii Moldova la
discuţii. Negociator din partea UE este Mingarelli Hugues, Şef de direcţie în cadrul
Direcţiei generale pentru relaţii externe a Comisiei Europene. • 1 mai 2004:
Aderarea a zece noi membri la Uniunea Europeană face ca Republica Moldova să
fie şi mai aproape de spaţiul UE. • Mai 2004: Republica Moldova a fost inclusă în
Politica Europeană de Vecinătate (PEV) a UE.
9. 9. • 15 octombrie 2004: La Bruxelles a avut loc a treia reuniune trilaterală RM-UE-
Ucraina consacrată problematicii frontierei moldo-ucrainene. Subiectele prioritare
ale discuţiilor s-au referit la respectarea Acordului semnat de Moldova şi Ucraina în
mai 2003 şi realizarea controlului comun al frontierei la cele cinci posturi vamale. • 9
decembrie 2004: Comisia Europeană a aprobat Planul de Acţiuni Republica
Moldova - Uniunea Europeană. • 13 decembrie 2004: Miniştrii de Externe ai statelor
membre ale UE, în cadrul reuniunii Consiliului Afacerilor Generale şi Relaţiilor
Externe al UE, au aprobat Planul de Acţiuni RM-UE, reafirmând importanţa Politicii
Europene de Vecinătate. • 22 februarie 2005: La Bruxelles, în cadrul Consiliului de
Cooperare UE-Moldova, a fost semnat Planul de Acţiuni Republica Moldova –
Uniunea Europeană. • 20 aprilie 2005: Guvernul Republicii Moldova a aprobat în
cadrul primei sale şedinţe în noua componenţă Planul de Acţiuni Republica
Moldova – Uniunea Europeana, care pune în sarcina instituţiilor de stat asigurarea
implementării prevederilor Planului de Acţiuni, precum şi prezentarea rapoartelor
lunare, trimestriale şi semestriale. • 14 septembrie 2005: La Bruxelles a fost
prezentat raportul privind îndeplinirea Planului de Acţiuni RM-UE, fiind apreciat
pozitiv de către Comisia Europeană, în special pentru faptul că „într-o perioadă
relativ scurtă au fost realizate foarte multe lucruri pe plan naţional”. Raportul conţine
descrierea rezultatelor activităţii autorităţilor moldoveneşti pe parcursul a 6 luni de la
semnarea documentului. • 6 octombrie 2005: La Chişinău a fost inaugurat Oficiul
Delegaţiei Comisiei Europene în Republica Moldova. Primul şef al Delegaţiei
Comisiei Europene în Republica Moldova a fost desemnat dl Cesare de Montis. •
30 noiembrie 2005: La Odesa a avut loc inaugurarea oficială a sediului central al
Misiunii Comisiei Europene de Asistenţă la Frontieră pentru Republica Moldova şi
Ucraina. La ceremonia de lansare a participat dl J.Solana, Înalt Reprezentant al UE
pentru Politica Externe şi Securitate Comună, dna B. Ferrero-Waldner, Comisar
European, dl Andrei Stratan, Viceprim-ministru, Ministrul Afacerilor Externe şi
Integrării Europene al Republici Moldova, dl B. Tarasiuc, Ministrul de Externe al
Ucrainei. • 25 aprilie 2007: A avut loc inaugurarea oficială a Centrului Comun de
Vize, găzduit de Ambasada Ungariei la Chişinău. • 10 octombrie 2007: La Bruxelles
a fost semnat Acordul între Republica Moldova şi Comunitatea Europeană privind
facilitarea eliberării vizelor. • 13 noiembrie 2007: Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europe a ratificat Acordul dintre Comunitatea Europeană şi Republica
Moldova privind facilitatea eliberării vizelor de scurtă şedere şi readmise. • 1
ianuarie 2008: Au intrat în vigoare Acordurile RM-UE privind Facilitarea eliberării
vizelor şi Readmisiei. • 5 iunie 2008: La Luxemburg a fost semnată Declaraţia
comună privind Parteneriatul de Mobilitate dintre Uniunea Europeană şi Republica
Moldova. • 11 iulie 2008: La Chişinău a fost semnată Declaraţia Miniştrilor Afacerilor
Externe ai Republicii Polone şi Republicii Moldova referitor la înfiinţarea Forului
Polono– Moldovenesc al Integrării Europene. • 23 septembrie 2008: La Chişinău a
avut loc Reuniunea de lansare a Platformei de Cooperare a Parteneriatului de
Mobilitate Republica Moldova – Uniunea Europeană. • 20 martie 2009: UE a
aprobat Programul "Parteneriatul Estic" în care sunt incluse şase state ex-sovietice:
Republica Moldova, Ucraina, Belarus, Georgia, Azerbaidjan şi Armenia. • 13 mai
2009: La Chişinău a avut loc a treia Reuniune a Comitetului Mixt Republica
Moldova – Uniunea Europeană pentru monitorizarea Acordului privind facilitarea
regimului de vize, în cadrul căreia a fost evaluat procesul de implementare a
acestuia. • 13 mai 2009: La Chişinău s-a desfăşurat cea de-a treia Şedinţă a
Platformei de Cooperare a Parteneriatului de Mobilitate Republica Moldova –
Uniunea Europeană,
10. 10. care a reunit reprezentanţi ai Comisiei Europene, precum şi ai statelor-membre
ale UE, având ca parteneri de discuţie pe exponenţii instituţiilor naţionale implicate
în procesul de implementare a Parteneriatului de Mobilitate. • 30 septembrie 2010:
A fost semnat Protocolul privind principiile generale pentru participarea RM la
programele UE, care a intrat in vigoare la 1 Mai 2011. Primul program UE la care
RM planifica să participe este FP7. • Ianuarie 2011: Republica Moldova a primit
Planul de acţiuni privind liberalizarea vizelor, care conţine două seturi de condiţii,
care odată implementate vor contribui la instituirea unui regim fără vize între RM şi
UE. • 2-3 mai 2011: Participarea delegaţiei Parlamentului Republicii Moldova
condusă de Preşedintele Parlamentului RM dl Marian Lupu la reuniunea de
constituire a Adunării Parlamentare EURONEST. • 4-5 mai 2011: O delegaţie a
Republicii Moldova participă la lansarea reţelei Forumului RM-UE. • 26 iunie 2012:
Semnarea Acordului privind spațiul aerian comun între Republica Moldova și UE •
19 noiembrie 2012: Consiliul UE a luat decizia de a iniția procesul de evaluarea
implementării condiţiilor • celei de-a II-a faze a dialogului privind liberalizarea
regimului de vize • 12 iunie 2013: Republica Moldova și Uniunea Europeană au
finalizat negocierile pe marginea Acordului • de Liber Schimb Aprofundat şi
Comprehensiv • 15 noiembrie 2013: Comisia Europeană publicat cel de-al 5-lea
Raport de Progres al Comisiei Europene • privind implementarea Planului de
Acţiuni RM-UE privind liberalizarea regimului de vize, prin care a constat
îndeplinirea tuturor condiționalităților pentru abolirea regimului de vize pentru
călătoriile de scurtă durată în spaţiul Schengen • 27 noiembrie 2013: Comisia
Europeană a înaintat propunerea de a liberaliza regimul de vize pentru cetăţenii
Republicii Moldova, care presupune modificarea Regulamentului 539/2001 privind
abolirea regimului de vize pentru călătoriile de scurtă durată în spaţiul Schengen
pentru cetăţenii Republica Moldova • 28 noiembrie 2013: Republica Moldova a
parafat textului Acordului de Asociere, care include și crearea • Zonei de Liber
Schimb, Aprofundat și Cuprinzător. • 27 iunie 2014: Parlamentul Republicii Moldova
a ratificat Acordul de Asociere cu UE. Sursa: Strategia Europeană Vasile CIOARIC
Acest material a fost elaborat în cadrul cursului de instruire la distanță, realizat în
perioada 17.10 – 31.12.2014, pe platforma www.e-learning.civicportal.org. Această
activitate s-a desfășurat în cadrul proiectului „UE – Republica Moldova, un partener
mai mult decât donator”, implementat de absolvenții programului „Open World”
(2011): Ludmila Mitioglo și Victor Koroli. Acest proiect este implementat cu suportul
Ambasadei SUA în Republica Moldova. Răspunderea este exclusivă a autorilor şi
nu conține, sub nici o formă, pozițiile Ambasadei Statelor Unite ale Americii.

S-ar putea să vă placă și