Tema I.

Conceptul de monedă şi funcţiile acesteia

1.1. Esenţa monedei.
1.2. Delimitări între conceptul de monedă şi bani.
1.3. Apariţia şi evoluţia istorică a banilor.
1.4. Funcţiile monedei- caracteristică și conținut.
1.5. Clasificarea monedelor.

1.1. Esenţa monedei.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul monedă derivă din latinescul "moneta", care
înseamnă "cea care te avertizează". Într-adevăr, în templul zeiţei Iunona de pe Capitoliul din
Roma statul roman instalase unul din primele ateliere de batere a monedelor, care aveau
imprimate pe ele chipul zeiţei.
Într-o definiţie mai modernă, moneda este constituită de ansamblul mijloacelor de plată
direct utilizabile pentru a efectua plăţile pe pieţele de bunuri şi servicii, adică ansamblul de
active acceptate pretutindeni, de către toţi şi întotdeauna pentru a regla datoriile generate
prin schimbul de mărfuri.
Moneda apare ca un activ care poate fi deţinut, schimbat, împrumutat sau conservat. Pentru
a fi acceptată de către toţi, valoarea monedei trebuie să se bazeze pe încrederea acelora care o vor
deţine, încredere circumscrisă unei anumite comunităţi naţionale sau internaţionale.

1.2. Delimitări între conceptul de monedă şi bani.

Utilizarea termenilor de "bani" şi "monedă" ridică de cele mai multe ori probleme, datorită
ambiguităţilor create prin:
1. utilizarea unor termeni diferiţi pentru a desemna unul şi acelaşi lucru
2. aplicarea aceluiaşi termen la fenomene diferite.
În literatura de specialitate se utilizează deopotrivă cele două noţiuni, cea de monedă şi de
ban. Mult timp sfera celor două noţiuni nu s-a suprapus complet, în sensul că noţiunea de "bani"
avea un caracter mai general, cuprinzând toate instrumentele de schimb, în timp ce noţiunea de
"monedă" desemna doar o anumită categorie de instrumente de schimb, cele confecţionate din
metal.
Acest fenomen lingvistic este întâlnit şi în alte limbi. De exemplu în franceză "la monnaie"
exprimă mai mult forma instrumentului de schimb, la fel ca "Money" în engleză, spre deosebire
de "l'argent", care exprima la început substanţa din care era confecţionat, iar ulterior a devenit o
noţiune generică pentru toate felurile de instrumente de schimb. Aceeaşi distincţie o putem face
în limba germană între "Geld" – orice instrument de schimb şi "Munze" – moneda confecţionată
din metal.
Potrivit dicţionarelor noţiunea de "bani" este o noţiune generică pentru toate felurile de
monedă şi de semne de valoare, reprezentând " un instrument social, o formă particulară
imediat mobilizabilă a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de
cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi din produsul social al ţării
emitente." Altfel spus, noţiunea de ban este definită ca reprezentând echivalentul general al
bunurilor şi serviciilor tranzacţionate şi care serveşte atât ca mijloc de schimb, cât şi ca mijloc
de plată.
Spre deosebire de aceasta, "moneda" nu este o noţiune generică, ci se referă la o anumită
categorie de bani, şi anume la "piesele din metal – aur, argint, cupru, etc. – care se prezintă
în general sub formă de disc plat şi servesc ca mijloc de circulaţie, de plată şi eventual de
tezaurizare". În sens restrâns, moneda reprezintă acea piesă de metal emisă de autoritatea
suverană pentru a servi ca mijloc de schimb.
În condiţiile actuale termenul de "monedă" a fost extins în vorbirea curentă pentru
denumirea oricărui instrument bănesc, inclusiv pentru cele care nu au o existenţă materială (de
exemplu se spune "monedă scripturală" sau "monedă de cont"). Cu toate acestea, unii autori
continuă să folosească aceste două noţiuni în accepţiuni oarecum diferite, ceea ce poate deruta.
În limba română, cuvântul ban provine de la piesele monetare bătute de banii slavoni între
anii 1270-1380, care au circulat în număr mare şi pe teritoriul primelor formaţiuni statale
româneşti.

1.3. Apariţia şi evoluţia istorică a banilor.

Banii reprezintă una din cele mai ingenioase creaţii ale omenirii, importanţa lor pentru
progresul societăţii fiind comparată cu invenţia alfabetului. Paul Samuelson, profesor laureat al
premiului Nobel pentru Economie afirma că banii sunt “sângele care irigă sistemul economic”.
Punctul de plecare al apariţiei banilor l-a constituit schimbul, în acest sens putem enumera
câteva etape ale schimbului, din punct de vedere al evoluţiei banilor.
1) Într-o primă etapă schimbul s-a desfăşurat sub formă de troc adică marfă contra marfă,
serviciu contra serviciu. Vânzătorul era simultan şi cumpărător. Funcţionarea anevoioasă a
acestui mecanism, care necesita dubla coincidenţă a dorinţelor şi cantităţilor, a generat nevoia
unui obiect care să intermedieze schimbul.
2) În a doua etapă apare un mijlocitor al schimbului, iar acest rol este jucat de diferitele
mărfuri. Apariţia unui mijlocitor al schimbului a permis descompunerea acestuia în două acte
separate:
- vânzare și
- cumpărare.
Aceste două acte se puteau face independent unul de altul.
Au urmat mai multe faze din punct de vedere al funcţiei de mijlocitor al schimbului:

a) Un mijlocitor reprezentat de mărfuri. Alegerea lor depindea de dezvoltarea social-

economică, de preocupările comunităţii respective, şi putea fi: sare, animale, peşte, piei, metale
(Au, Ag, Cu), scoici, perle, bumbac, etc. În majoritatea comunităţilor, animalele aveau mare
preţuire, drept care sunt adeseori folosite în procesul schimbului, fie în turmă, fie pe capete.
Dovada acestui fapt o constituie o serie de termeni economici păstraţi până astăzi, a căror
etimologie este strâns legată de animale. Astfel, cuvântul “capital” provine din limba latină,
“capita” însemnând turmă; termenul “pecuniar” provine tot din latină, “pecus” fiind animal;
rupia indiană provine din limba sanscrită, în care “rupa” desemna “turma” de animale.

b) Faza în care se impun ca mijlocitor metale preţioase, motivele fiind multiple:

- acestea au valoare mare în volum mic,
- sunt omogene,
- sunt uşor de divizat iar în urma divizării pot să nu-şi piardă valoarea de întreg,
- sunt inalterabile,
- sunt relativ uşor de prelucrat si transportat.
Inconvenientele de cântărire, măsurare a purităţii şi divizare au determinat trecerea la
următoarea etapă.
c) Faza schimbului cu moneda bătută, inscripţionată. Ea a apărut în China în secolul XI
î.e.n., iar Herodot o atribuie regilor Lidiei din sec. VII î.e.n. Grecii, de la Al. Macedon încoace,
au pus efigia suveranului pe aversul monedei.
Vreme de mai multe secole, până la primul război mondial, banii au circulat în forma
monezilor metalice cu valoare intrinsecă, fiind făuriţi din aur şi argint. Deteriorarea sau
falsificarea, retragerea lor din circulaţie pentru tezaurizare, nevoia monedei divizionare şi chiar
greutatea monedelor, au constituit motive care au generat ideea că pot funcţiona ca bani şi lucruri
lipsite de valoare intrinsecă.
Metalele nobile” – aurul şi argintul – au o serie de proprietăţi excepţionale, care le fac
extrem de potrivite pentru a juca rolul de mijloc de schimb. Astfel, aceste metale sunt dorite de
aproape toţi oamenii pentru confecţionarea de podoabe; sunt relativ rare şi, deci, au valoare mare
într-un volum mic; sunt inalterabile, căci nu se oxidează în contact cu aerul: ca urmare, pot fi
păstrate un timp îndelungat, fără a-şi modifica greutatea (valoarea); sunt divizibile în orice
proporţie, fără a-şi pierde din valoare: un lingou de aur (argint) de 1 kg valorează de exact cât
patru lingouri de 250 g; etc.
La început, aurul şi argintul au fost utilizate sub formă de lingouri, bare, broşe, cercei, inele
etc., adică sub forma nemonetară în care se aflau din timpurile imemoriale în care au fost
descoperite. În această epocă premonetară, obiectele din metal preţios respective au fost, de fapt,
şi ele, marfă-monedă, deoarece erau dorite şi folosite şi în alte scopuri. Treptat marfa-monedă se
transformă în monedă-marfă. Această transformare s-a produs datorită dezavantajelor practice pe
care le presupune utilizarea într-o formă nestandardizată, a metalelor preţioase. Fiind
confecţionate de particulari, proporţia de metal preţios în compoziţia aliajului varia foarte mult,
iar ca urmare, pentru a cunoaşte valoarea reală a obiectelor confecţionate din acest metal, trebuia
să se procedeze de fiecare dată la verificări greoaie. De aceea, autorităţile (statale, imperiale,
orăşeneşti, provinciale etc.) au început să pună în circulaţie lingouri, transformate în simple
discuri, care erau „marcate”cu o siglă specială (efigie, figură, siluetă, simbol etc.), care să indice
titlul şi greutatea pieselor respective. Populaţia s-a obişnuit treptat cu aceste piese, fără a mai
resimţi nevoia să verifice valoarea lor cu ocazia fiecărei tranzacţii. Astfel, de la mărfurile-
monedă, care trebuiau de fiecare dată cântărite s-a trecut la monedele pur şi simplu numărate.
Aceasta a creat numeroase avantaje practice, deoarece operaţiunea de numărare este mult mai
uşoară, decât operaţiunile de cântărire, verificare etc.
Se presupune că primele monede au apărut în Europa în sec. VIII-VII î.e.n., după
descoperirea cântarului. Potrivit unor numismaţi, în China circulau monede metalice încă din
sec. XI î.e.n. Unele studii antropologice menţionează existenţa discurilor şi a pieselor metalice şi
mai devreme, în jurul anului 3.000 î.e.n. (China, valea Indusului). După Herodot, locul de
origine al monedei, ar fi Lidia, iar autorul prezumat al acesteia ar fi regele Licurg (după alţii,
Gyges). Alte izvoare antice informează însă că regele Licurg nu ar fi avut alt merit decât că şi-a
pus pecetea pe bucăţile ovoidale de electrum (aliaj din aur şi argint), pe care supuşii săi le
foloseau deja ca instrument de schimb. Conform acestor surse, adevăratul părinte al monedei ar
fi Phidon, regele din Argos, care a trăit mai înainte. Se pare că ambele tradiţii antice sunt
adevărate, dar se referă la tipuri numismatice diferite.
Datorită avantajelor sale, practica baterii de monedă s-a răspândit, fiind adoptată de toate
popoarele civilizate. Cu timpul, ea a devenit o problemă de stat şi o expresie a suveranităţii
acestuia (drept regalian).
Denumirile primelor monede au fost la început înseşi denumirile diverselor unităţi de
greutate. De exemplu, denumirea de „liră” (pound), folosită şi în prezent pentru a desemna
moneda naţională a Angliei (şi a altor câtorva ţări), provine de la unitatea de greutate numită
„livră”, care era folosită pentru cântărirea argintului. Cu timpul, cele două aspecte s-au disociat,
iar piesele monetare, deşi păstrau acelaşi nume, au început să fie confecţionate din cantităţi de
metal preţios mult mai mici.
De asemenea, în cursul timpului, au fost aduse numeroase îmbunătăţiri tehnologiei de
confecţionare a monedelor (turnare, batere, marcare etc.).
Moneda metalică - bronz, aramă, argint, aur etc. - se află, aşadar, la dispoziţia europenilor
de 27-28 de secole, perioadă istorică suficient de lungă pentru ca ea să pătrundă în toţi porii
civilizaţiei create de aceştia.
În prezent, monedele metalice nu mai sunt confecţionate din metal preţios. Ele sunt făcute
din aluminiu, oţel, alamă, nichel etc. şi servesc ca „monedă divizionară” pentru efectuarea
plăţilor de mică valoare sau pentru a da rest. Valoarea lor nominală este independentă de costul
lor de fabricaţie şi, cu excepţia faptului că, pe de o parte, sunt confecţionate din metal, iar pe de
altă parte, reprezintă valori mici, au toate caracteristicile biletelor de hârtie.
Prima formă istorică a monedei pe care a cunoscut-o omenirea – moneda metalică – are un
accentuat caracter material. Apărută ca urmare a acţiunii indivizilor, moneda a devenit o creaţie a
statului, ceea ce a făcut ca ea să fie din ce în ce mai bine adaptată funcţiilor sale. Cu toate
acestea, moneda metalică nu este decât o etapă în istoria generală a monedei.

d) Faza circulaţiei mixte, a banilor din metal preţios şi hârtie: au fost emise în secolul al
XVI-lea semne băneşti, bilete de bancă atestând depozitele valoroase, bilete care puteau fi
convertite la cerere în aur. La fel ca moneda metalică, moneda de hârtie este rezultatul unei
îndelungate evoluţii istorice. Astfel, practica utilizării monedei de hârtie a fost constatată de
Marco Polo în China, în secolul al XIII-lea, iar istoricii afirmă că ea exista în Asia încă din sec.
al IX-lea. În antichitatea clasică, bancherii romani emiteau aşa-zise „recepta”, care erau
înscrisuri ce dovedeau faptul că au primit în depozit monedă metalică şi care treceau adesea din
mână în mână.
Emitenţii acestor monede pot fi trezoreria şi băncile centrale. În primul rând, statul direct
emite aceste bilete de trezorerie pentru acoperirea cheltuielilor sale. În cazul doi, banca centrală
emite bancnote de valori mici şi le acordă credit guvernului, adică se emit indirect. Diferenţa
dintre valoarea nominală şi cea reală a monedei date reprezintă venitul de la emisiune şi
reprezintă un element semnificativ în ponderea veniturilor publice.
Moneda de hârtie se emite pentru finanţarea cheltuielilor statului, pentru acoperirea
deficitului bugetar şi mărimea acestei emisii depinde de necesităţile statului în resurse financiare
şi nu de necesităţile circulaţiei de mărfuri sau a celei monetare.
Circulaţia monedei-hârtie este instabilă, deoarece aceşti bani n-au nimic comun cu
circulaţia de mărfuri, moneda umple toate canalele de circulaţie şi se depreciază. Printre cauzele
deprecierii monedei de hartie putem numi: emisiunea excedentară de monedă-hârtie, scăderea
încrederii faţă de emitent, balanţa comercială negativă.
Moneda de hârtie constă în aceea că sunt bani reprezentativi, emişi de autorităţile statale,
pentru acoperirea deficitului bugetar, de regulă, neconvertibili în aur şi căror le este atribuit un
curs artificial faţă de aur. Banii de hârtie nu simbolizează valoarea aurului, ci semnifică doar
valoarea bunurilor materiale şi serviciilor ce pot fi procurate cu ajutorul lor.
În sec. al XIX-lea emisiunea bancnotelor, care iniţial era făcută de toate băncile, a fost
încredinţată exclusiv băncii centrale, numită şi „bancă de emisiune”. Totodată, statul a
reglementat strict emisiunea bancnotelor şi le-a conferit un „curs legal”(1/3 aur/bilete). Datorită
acestui curs bancnotele au fost acceptate în mod obligatoriu de către agenţii economici.
Bancnotele convertibile s-au folosit până la izbucnirea primului război mondial, când
statele europene au suspendat toate convertibilitatea în aur a bancnotelor. În modul acesta,
caracterul fiduciar al bancnotelor s-a accentuat, iar agenţii economic s-au obişnuit treptat ca
moneda să nu mai fie marfă şi să nu mai aibă o valoare intrisecă, ci doar o valoare de schimb.
Caracteristic epocii contemporane este, aşadar, faptul că esenţa monedei, natura sa
intrinsecă, este simbolizată printr-o simplă bucată de hârtie, iar moneda ca monedă, nu ca marfă,
este dorită şi căutată nu în sine, ci pentru ceea ce ea reprezintă, adică pentru bunurile şi serviciile
care pot fi cumpărate cu ajutorul său. Şi chiar şi atunci când este păstrată un timp, aceasta se
întâmplă, în mod evident, numai pentru că moneda poate fi folosită mai târziu în acelaşi scop.
Utilizarea monedei de hârtie (bilete de 1, 5, 10 ş.a.m.d. dolari, euro, lei etc.) s-a generalizat,
cu excepţia tranzacţiilor mărunte (în care se foloseşte moneda din metal obişnuit), în cursul
ultimelor trei secole, datorită numeroaselor avantaje practice pe care acest tip de monedă le
prezintă. Într-adevăr, biletele de hârtie sunt uşor de păstrat şi de transportat, iar, imprimând pe
faţa unui asemenea bilet cifra „1”, urmată de mai multe sau mai puţine zerouri, se poate
încorpora, după necesităţi, o valoare mai mare sau mai mică într-un obiect uşor, puţin voluminos
şi comod de purtat dintr-un loc în altul. Tot aşa, utilizând judicios sistemul zecimal, biletul de
hârtie poate fi încadrat într-un sistem raţional de multiplii şi submultiplii, iar tipărindu-l în mod
estetic şi cu figuri complicate, el poate fi protejat relativ eficace împotriva falsurilor şi
înşelăciunilor.
 Faptul că persoanele particulare nu pot crea monedă de hârtie după dorinţă, în cantităţi
nelimitate, le menţine raritatea, adică le conferă caracterul de bun economic, nu oferit pe gratis
de natură.

e) După primul Război Mondial s-au retras treptat din circulaţie monedele de metal preţios
şi s-a suspendat convertibilitatea bancnotelor în aur si argint. Banii rămân simple însemne ale
valorii fiind doar o convenţie socială cu valoare nominală, iar aurul rămâne cu funcţia de măsură
a valorii şi etalon al preţurilor (Excepţie face $ SUA, ţară neafectată de război, care a continuat
să asigure convertibilitatea în aur a banilor săi în cantităţi mai mari, respectiv contravaloarea
unui lingou - până în 1971).
Conferinţa valutar-monetară din 1944 de la Bretton–Woods a stabilit că în relaţiile
internaţionale funcţionează sistemul valutar aur-devize.
Prezentăm conţinutul în aur al câtorva monede naţionale, până în 1971, conţinut care
depindea nu doar de puterea economică a ţărilor respective, ci şi de tradiţiile monetare: dolarul
american conţinea 0,888 grame aur fin; lira sterlină - 2,132 grame; rubla - 0,987 grame; leul -
0,148 grame.

f) În 1976 F.M.I a hotărât demonetizarea aurului. Astfel aurul şi-a încetat funcţiile băneşti,
îndeosebi aceea de măsură a valorii. Banii au trecut la cursuri flotante, formate liber pe piaţă. De
atunci banii nu se mai convertesc în aur, deoarece utilizarea numai a unei cantităţi de bani
limitată la acoperirea în aur nu ar fi fost suficientă pentru volumul actual al circulaţiei mărfurilor.
Totuşi pentru situaţii economice deosebite, băncile centrale mai păstrează rezerve de aur.

g) În secolul XX formele monedei s-au transformat profund, în sensul unei dematerializări

a ei, care însoţeşte progresul unei monede bancare. Astfel, o nouă etapă în utilizarea banilor a
constituit-o apariţia banilor de cont. Trecerea de la banii de hârtie la banii de cont a fost
condiţionată de existenţa prealabilă a unor depozite bancare. Au apărut noţiuni ca bilet sau
bancnotă (moneda fiduciară), care reprezintă un certificat de depozit de monedă metalică la o
bancă, suma biletelor neputând-o depăşi pe cea a stocului de metal. Biletele se emiteau într-o
valoare mult mai mare decât acea conservată de metal, având la bază încrederea că nu toţi
deţinătorii de bilete vor solicita, în acelaşi timp, conversia acestora în metalul din depozitele
bancare. Iniţial, biletele se emiteau de către particulari şi de către bănci, însă treptat emisiunea
acestor bilete a devenit un privilegiu al statului în persoana Băncii Centrale. În prezent, biletul nu
mai poate fi convertit în metal.După al doilea război mondial se accelerează tendinţa de a deţine
conturi bancare (moneda scripturală). Se utilizează tot mai des cecurile. Moneda scripturală
prezintă, în raport cu moneda fiduciară un triplu avantaj: permite reglarea la distanţă fără
deplasarea fizică a partenerilor care participă la schimb, oferă garanţii mai mari de protecţie
împotriva furtului şi lasă urme în contabilitatea bancară, ce pot servi drept probe în caz de
contestaţie. Avântul monedei scripturale marchează o deplasare a puterii de emisiune a monedei:
băncile comerciale sunt cele care, prin intermediul operaţiunilor de credit, emit monedă, într-un
cadru reglat de către banca centrală.
Operaţiunile în conturi curente şi folosirea cecurilor erau cunoscute în Babilon cu 7
secole î.e.n.

h) O nouă etapă în evoluţia banilor sunt titlurile de crdit. Titlurile de credit apar când
vânzarea-cumpărarea se face pe credit; când momentul cumpărării variază de cel al achitării.
Apariţia titlurilor de credit a avut ca scop asigurarea elasticităţii circulaţiei băneşti. Titlurile de
credit trebuie să fie capabile să asigure necesităţile circulaţiei de mărfuri în numerar, să
economisească banii reali, să contribuie la dezvoltarea decontărilor prin virament.
Din categoria titlurilor de credit fac parte: cambia, bancnota sau biletul de bancă, cecul,
banii electronici şi cardurile.
 Cambia - este un instrument de credit sub forma scrisă. Prin ea, debitorul numit acceptant,
sau tras se obligă necondiţionat să plătească beneficiarului (creditor) la scadenţă, o sumă
determinată de bani. Scadenţa poate fi la o dată anume sau la vedere.
Utilizarea cambiei este limitată, întrucât cambia deserveşte numai comerţul en-gross, dar
comerţul en-gross se efectuează şi în numerar; în circuitul cambiilor sunt atraşi un cerc îngust de
persoane, care au încredere în traşi şi giranţi.
Bancnota sau biletul de bancă este un titlu de credit care se emite de banca centrală ca
rezultat al reescontării cambiilor.
Bancnota se deosebeşte de cambie după termen şi după garanţie.Cambia are termen de
circulaţie, pe când bancnota este o obligaţiune fără termen. Cambiile se emit de întreprinzători,
având garanţie individuală, dar bancnota se emite de banca centrală şi are garanţie de stat.
Bancnota se deosebeşte şi de moneda de hârtie după emitent, după rambursabilitate, după
convertibilitate. Moneda de hârtie se emite de trezorerie, bancnotele – de banca centrală. După
achitarea cambiei bancnotele se remit din circulaţie, pe când moneda de hârtie rămâne în
circulaţie. Ajungând la banca centrală bancnotele se convertesc în aur şi argint, iar moneda de
hârtie nu se converteşte. Bancnotele moderne nu se convertesc în aur, dar îşi păstrează
exprimarea prin mărfuri sau bază creditară.
Cecul este un document bănesc prin care deţinătorul mijloacelor băneşti la bancă îi
ordonează băncii să transfere aceste mijloace altui agent economic.
Pentru prima dată cecul a fost utilizat în anul 1683 în Anglia. Cecurile au stat la baza
apariţiei decontărilor fără numerar sau prin virament.
Se cunosc 3 tipuri de bază:
a) cec nominativ – pe cec este scris numele unei persoane concrete şi este netransmisibil;
b) cec la purtător – pe cec nu este indicat titularul;
c) cec la ordin – pentru o persoană concretă, dar cu dreptul de andosare.
Cecurile sunt utilizate pentru primirea numerarului, pentru plată şi ca instrument al
decontărilor fără numerar. În cazul decontărilor cu persoane ce-şi deţin mijloacele în bănci
diferite intervine Centrul de Decontări.
În decontările internaţionale se utilizează cecurile bancare, pentru efectuarea plăţilor
comerciale. De regulă, cecurile bancare se utilizează pentru efectuarea plăţilor cu caracter
necomercial.
Cecul de decontare este ordinul scris băncii de a efectua de pe contul plătitorului de cec pe
contul beneficiarului cecului.
Cecurile băneşti – servesc pentru primirea numerarului de către întreprinderi şi organizaţii.

i) Ultima etapă în evoluţia banilor este faza banilor electronici (exemplu cardurile).
Rapida circulaţie a cecurilor, după al II război mondial, cerea schimbarea formelor de plată.
Progresele ştiinţei şi tehnicii contemporane au generat operaţiunile cu banii prin intermediul
tehnicii electronice şi automatelor. În S.U.A. în anii ‘70 a fost creată sistema de plăţi pe suport
electronic, ce a primit denumirea de sistem electronic de transfer a mijloacelor băneşti (E.F.T.S. –
Electronic Funds Transfert System). Această sistemă este o punte de trecere în evoluţia
economiei de monedă. Echipamentele electronice şi sistema de legături telefonice, privind
efectuarea operaţiunilor de creditare şi de plată cu ajutorul impulsurilor electronice, în regim
non-hârtie, au dat imbold apariţiei banilor electronici. Cu ajutorul lor se efectuează o
impunătoare parte de operaţiuni interbancare.
Cardurile sau cărţile de credit. Introducerea în bănci a calculatoarelor electronice a
făcut posibilă înlocuirea cecurilor şi a numerarului cu cardurile. Sunt o posibilitate de a obţine
mijloace creditare pe termen scurt de la instituţiile creditare. Se emit la bancă în baza contului
deschis de client în formă de cartelă de plastic cu microschemă.
Cardurile, cartelele magnetice marchează o revoluţie sau o mutaţie de încredere, conform
spuselor lui Alvin Toffler(“Puterea în mişcare”). Banii din societăţile Primului Val erau durabili,
tangibili şi valoarea lor depindea de greutatea în metal preţios şi nu de cuvintele imprimate pe ei;
de aceea îi numeşte “pre-alfabetizaţi”. Banii celui de Al Doilea Val constau în hârtii
imprimate, cu sau fără acoperire materială, devenind simbolici. Banii celui de Al Treilea Val
constau din pulsaţii electronice, sunt monitorizaţi pe display-ul video, străfulgerând de-a lungul
şi de-a latul planetei - ei sunt informaţie. Această succesiune de transformări este însoţită de o
profundă convertire de încredere: anume, că până şi cele mai intangibile impulsuri electronice
pot fi negociate pe bunuri sau servicii. Astfel, avuţia noastră este o avere formată din simboluri.

1.4. Funcţiile monedei- caracteristică și conținut.

Definirea şi măsurarea monedei este o operaţiune dificilă. Există două definiţii care pot fi
atribuite monedei şi anume: definirea funcţională, prin analizarea funcţiilor monedei şi definirea
statistică, prin analizarea indicatorilor şi agregatelor monetare. Formele pe care le îmbracă
moneda sunt numeroase şi în continuă schimbare, ceea ce conduce la definirea acesteia prin
funcţiile pe care le îndeplineşte. Deşi există unele divergenţe de opinii cu privire la numărul
funcţiilor indeplinite de monedă, în esenţă acestea sunt divizate în funcţii principale şi funcţii
secundare.
0
1 Funcţii principale ale monedei sunt:
2
3 a) Funcţia de etalon a valorii, cu ajutorul căreia se exprimă valoarea tuturor mărfurilor şi
serviciilor, precum şi valoarea tuturor tranzacţiilor, trecute, prezente sau viitoare. Moneda
este bunul utilizat pentru a evalua valoarea tuturor bunurilor care fac parte din schimb. Ea
permite calculul economic, omogenizează preţurile unui ansamblu de bunuri şi servicii şi
furnizează o unitate de măsură unică.
Funcţia de etalon a valorii este cea mai importantă funcţie, deoarece permite exprimarea
valorii bunurilor economice, în termeni monetari şi efectuarea de comparaţii între preţurile
diferitelor bunuri şi servicii.
Etalonul valorii, spre deosebire de alte forme de etalon, precum minutul, Kg, metrul este
inconstant. Moneda sau banii, cu care se măsoară valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor este
variabilă în timp. Moneda ca standard al valorii, prezintă şi trăsătura indispensabilităţii, ceea
ce înseamnă că deţinerea banilor este absolut necesară fiecărui individ, pentru obţinerea
bunurilor de care are nevoie şi pe care le preferă.
Din această funcţia de bază a monedei rezultă că toate bunurile din economie sunt evaluate
din punct de vedere monetar, prin preţuri, ceea ce face posibilă realizarea de înregistrări
contabile şi efectuarea de analize financiare.

0 b) Funcţia de instrument de schimb şi de plată.

Într-o economie de schimb, moneda reprezintă instrument unic al tranzacţiilor. Ea serveşte
drept contrapartidă între cererea şi oferta de bunuri comercializate. O tranzacţie poate avea loc şi
fără prezenţa monedei (troc sau barter), numai că prezenţa ei facilitează realizarea ei. Moneda
rupe trocul în două schimburi independente, permiţând disocierea celor două contraprestaţii
simultane ale trocului (vânzare-cumpărare). Astfel, se realizează două operaţii succesive:
vânzarea unui bun contra monedă, respectiv schimbarea monedei obţinute contra altui bun.
Agenţii economici oferă monedă atunci când cer bunuri şi cer monedă atunci când oferă bunuri.
În evoluţia economiei monetare, anumite bunuri au servit ca monedă, precum ceaiul,
mirodeniile, bijuteriile. După cel de-al doilea război mondial, în Italia, au fost acceptate la modul
general, ca mijloc de plată, ţigările. Comercianţii le-au acceptat ca mijloc de plată pentru
vânzarea de produse, precum pâinea, laptele, hainele şi alte bunuri de strictă necesitate, întrucât
puteau să –şi procure tot ceea ce doreau cu ţigările respective. La începuturile anilor '90 în
Uniunea Sovietică ţigările erau utilizate ca mijloc de plată pentru procurarea unor produse
occidentale, precum aparatura video, ori pentru caştigarea accesului spre putere. Aceste exemple
ilustrează că pentru acceptarea unui bun ca monedă şi ca mijloc de plată nu este necesară
intervenţia guvernelor, în scopul impunerii acestuia. De-a lungul timpului autorităţile au declarat
drept monedă anumite bunuri (metale preţioase, bijuterii), dar funcţionarea sistemelor respective
nu a fost posibilă, deoarece bunurile respective n-au fost acceptate ca mijloace de plată. În anul
1828, guvernul rus a încercat să introducă platina, ca metal monetar, însă abandonează acest
sistem, datorită rarităţii metalului şi a valorii foarte ridicate.
În prezent, recunoaşterea generală ca mijloc de plată de către toţi participanţii la derularea
tranzacţiilor din economie, este atribuită bancnotelor, monedelor metalice şi banilor de cont sau
scriptuali.

4 Funcţii secundare ale ale monedei sunt:

0 c)Funcţia de rezervă a valorii.
Între două tranzacţii, moneda serveşte ca rezervă a valorii, a puterii ei de cumpărare.
Alături de alte active, moneda intră în structura patrimoniului fiecărui agent economic (sau
persoană fizică). Înclinaţia spre economisire atât a populaţiei cât şi a agenţilor economici,
conduce la constituirea unor depozite sau rezerve de valoare. Alături de imobile, terenuri, lucrări
de artă, bijuterii, moneda constituie o formă a acestor rezerve de avere. Păstrarea de monedă este
un comportament raţional al oricărei persoane precaute, dar şi al unui speculator, care speră că
aprecierea viitoare a monedei pe care o păstrează îi va aduce un câştig. De asemenea, pot exista
situaţii în care perspectivele oferite de deţinerea altor mijloace de rezervă sunt mai puţin
interesante, ori mai riscante decît cele ale deţinerii de monedă. Avantajul utilizării monedei cu
acest rol decurge din gradul sporit de lichiditate, comparativ cu celelalte forme. Întrucât
menţinerea unei rezerve de valoare sub formă de imobile sau alte active reale, presupune un
inconvenient major, atunci când se doreşte realizarea unei tranzacţii şi transformarea în lichidităţi
imediate, rezultă că populaţia şi agenţii economici păstrează sumele mari de bani fie în numerar,
fie în monedă scripturală. În anumite circumstanţe, moneda nu reprezintă o rezervă efectivă a
valorii. Este cazul perioadelor de creştere rapidă a preţurilor, şi de manifestare a inflaţiei. În
asemenea situaţii, valoarea nominală a plasamentelor efectuate nu reprezintă valoarea reală a
acestora, iar rata dobânzii nu compensează, decât parţial, pierderea de valoare datorată inflaţiei.
Ca alternativă, se caută alte forme de prezervare a valorii, dintre care aurul este o modalitate
preferată după anii ’70, cand inflaţia şi preţul petrolului au sporit, iar cea mai populară investiţie
o reprezentau plasamentele în metale preţioase.
Acest tip de plasament s-a practicat până după anii '80, când preţul aurului a sporit
considerabil, depăşind 850 $/uncia (o uncie = 31,1035 gr), comparativ cu preţul aurului de 200
$/uncia cât se înregistra cu câţiva ani înainte. Declinul aurului ca instrument de rezervă a valorii
intervine la jumătatea anilor ’90, când preţul unciei scade sub 370 $ şi în contextul unei
ameliorări a inflaţiei
După cum a spus inspirat M. Friedman, într-un articol publicat în anul 1969, împreună cu
A. Schwartz, „moneda este un adăpost temporar al puterii de cumpărare”.
Datorită riscului pe care îl prezintă conservarea averii în active a căror valoare nu este
fixată în funcţie de evoluţia în timp a inflaţiei, rezultă că cele mai preferate forme de rezervă a
valorii sunt depozitele la termen, activele financiare de natura obligaţiunilor şi conturile curente
personale, care permit o actualizare a valorii acestora în raport cu inflaţia.
1
2 d) Funcţia standard al plăţilor amânate.
Moneda se foloseşte şi pentru exprimarea valorică a contractelor pe termen mediu şi lung.
Funcţia de standard al plăţilor amânate constă în stabilirea la momentul actual a unei sume ce
urmează a fi plătită sau încasată la o dată viitoare (la scadenţă, la maturitate).De exemplu, un
colecţionar de artă acceptă să plătească unui pictor, care va termina un tablou peste 3 luni, o
anumită sumă de bani, cu condiţia livrării acestuia la momentul stabilit. Într-un asemenea caz, se
consideră că moneda în care s-a exprimat contractul îndeplineşte funcţia de standard al plăţilor
viitoare. Dezvoltarea tranzacţiilor la termen pe pieţele de capital naţionale şi internaţionale,
reprezintă, de asemenea, un factor ce permite manifestarea banilor în această funcţie
3 e)Funcţia de unitate de cont.
În această calitate, moneda face posibilă realizarea de comparaţii în timp privind evoluţia
preţurilor şi cuantificarea valorii adăugate în cadrul activităţii economice. Funcţia de unitate de
cont, poate fi îndeplinită de monedă, fără existenţa fizică a acesteia. Asemenea cazuri se
manifestă atunci când preţul unor bunuri şi servicii este exprimat într-o altă monedă ce aparţine
fie unei alte perioade de timp, fie altei ţări. De exemplu, în Anglia, a devenit obişnuit, în secolul
al XX-lea, ca medicii şi avocaţii să stabilească preţul serviciilor într-o monedă utilizată în secolul
trecut, numită guinea. Pornind de la raportul de paritate existent între moneda curentă şi moneda-
unitate de cont, respectiv 1,5 lire/1 guinea, beneficiarii serviciilor respective achită
contravaloarea acestora în lire.
Un alt exemplu îl reprezintă unitatea de cont, denumită DST (Drepturi Speciale de Tragere)
care a fost creată în 1970, de către FMI ca activ de rezervă al băncilor centrale, antrenate în
procesul finanţării internaţionale. DST-urile îndeplinesc utmătoarele funcţii: funcţia de etalon
monetar internaţional, funcţia de mijloc de rezervă (DST-urile intră în structura rezervelor
monetare oficiale ale ţărilor membre FMI, rezerve administrate de Băncile Centrale. Nu se
utilizează ca mijloc de plată efectiv în relaţiile economice internaţionale).
DST-urile sunt utilizate şi în prezent la evaluarea tranzacţiilor, dar deşi tranzacţiile se
realizează în DST, plata acestora trebuie efectuată într-una din monedele aflate efectiv în
circulaţie. Astfel, moneda DST, deşi există ca unitate de cont, nu poate exista şi ca mijloc de
plată.

Pe lângă aceste funcţii importante moneda mai îndeplineşte câteva funcţii şi anume: ea este
un instrument de decizie şi alegere economică, banii apărând ca un factor de libertate pentru
posesor de a alege între produsele şi serviciile ce îi sunt oferite şi nu în ultimul rând, banii au şi o
dimensiune socială, având caracterul unui instrument de politică guvernamentală.
Modul concret în care banii îşi îndeplinesc funcţiile specifice în cadrul unei anumite
economii defineşte rolul economic al banilor în economia respectivă. Acest rol diferă foarte mult
de la o economie la alta şi de la o perioadă de timp la alta, însă, în general, el constă, pe de o
parte în deservirea anumitor procese economice, iar pe de altă parte în facilitarea desfăşurării lor,
ceea ce are ca efect stimularea procesului de dezvoltare economică.
În acest context, analiza legăturilor existentă între operaţiunile băneşti, pe de o parte şi
celelalte procese economice, pe de altă parte, relevă că utilizarea banilor reprezintă un fenomen
complex, cu caracter dual.

1.5. Clasificarea monedelor.

1. După forma de existenţă avem:

0 - Monedă materială;
1 - Monedă de cont (scripturală).
2. După emitent avem:
5 - Moneda creată de agenţii economici;
6 - Moneda emisă de trezoreria statului (Ministerul Finanţelor);
7 - Moneda creată de bănci – singura modalitate actuală, şi anume:
Moneda efectivă este creată de Banca Centrală;
Moneda de cont (scripturală) creată de băncile comerciale.
3. După obligaţiile pe care şi le asumă emitentul:
0 - Monedă convertibilă;
1 - Monedă neconvertibilă.
4. După valoarea pe care o încorporează:
0 Monedă cu valoare deplină sau intrinsecă – monede din metale preţioase, caz în
care valoarea nominală atribuită era egală cu greutatea în metal preţios a acesteia;
 1 Monede cu valoarea nominală reprezentativă (moneda de credit, fiduciară) – caz
în care valoarea nominală este diferită de valoarea materialului din care este
confecţionat.
5. După puterea liberatorie sau circulatorie a monedei.
 Moneda legală care este stabilită prin lege cu putere liberatorie / circulatorie nelimitată în
spaţiul naţional;
 Moneda facultativă
 Moneda fracţionară (=moneda divizionară).
1
2 Se deosebesc urmăoarele caracteristici ale monedei:
0 Acceptabilitatea monedei – ea este acceptată de toţi agenţii economici în spaţiul naţional.
1 Lichiditatea monedei – moneda reprezintă baza lichidităţii, fiind activul cel mai lichid.
2 Stabilitatea monedei – rezultă din funcţia de rezervă a valorii şi de standard al plăţilor
amânate.
Legalitatea monedei – este o premisă a creşterii gradului de acceptabilitate a monedei.

Tema II. Sistemul monetar

2.1. Sistemul monetar. Evoluţia sistemului monetar.
2.2. Sistemul monetar al monedei de hârtie şi tendinţele dezvoltării lui.
2.3. Sistemul monetar naţional: concept, elemente.

2.1. Sistemul monetar. Evoluţia sistemului monetar.

Prin „sistem monetar” se înţelege „ansamblul normelor legale şi instituţiilor ce

reglementează, organizează, respectiv supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat”.
Principalele elemente ale unui „sistem monetar” naţional sunt reglementările referitoare la
formele de monedă aflate la dispoziţia agenţilor economici, căile prin care acestea sunt create,
modul de folosire a formelor monetare respective de către participanţii la viaţa economică, etc.
Aceste elemente privesc modul de exercitare a funcţiilor monedei.
Până în anul 1914, circulaţia monetară internă din principalele ţări ale lumii s-a bazat pe
moneda-marfă (aur, argint). Sistemele monetare naţionale bazate pe moneda-marfă sunt în mod
natural interconectate prin metalul pe care-l folosesc (aurul, argintul). În aceste condiţii,
sistemele monetare naţionale se asemănau cu un „sistem monetar internaţional”, fără sa existe
vreun tratat sau acord între state.
În ajunul şi în timpul celui de-al doilea război mondial s-a constata că este necesară crearea
unui „sistem monetar internaţional” pentru reconstrucţia economică.
Regulile stabilite în legătură cu principalele elemente ale unui sistem monetar au fost
formulate, în cursul timpului, în mai multe moduri, ceea ce a dat naştere mai multor sisteme
monetare:
a) sistemul comercial (cu etaloane paralele);
b) sistemul monetar metalist:
- sistemul bimetalist aur – argint;
- sistemul monometalist aur-monede (Gold Standard);
d) sistemul etalon aur-devize ( Gold Exchange Standard);
e) sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods;
f) sistemul monetar internaţional actual (Kingston- Jamaica).
- sistemul monetar european
a) Sistemul comercial (cu etaloane paralele)
 Ordinea monetară care a existat din antichitate şi până la începutul secolului al XIX-lea
este numit de unii autori „sistemul comercial” (cu etaloane paralele). Acest sistem comercial a
apărut ca urmare a evoluţiei istorice a monedei.
În această perioadă existau diverse monede care circulau pe baza valorii metalului din care
erau confecţionate („monedă-marfă”).
Principalele trăsături ale acestui regim au fost următoarele:
a) existau mai multe autorităţi care băteau monedă;
b) existau monede de calcul distincte de moneda de calcul;
c) lipsea o definiţie stabilă a monedei de calcul;
d) variau raporturile de schimb între etaloanele monetare şi între diverse monede.
Treptat s-a renunţat la acest sistem, datorită inconvenientelor sale (diversitatea pieselor
monetare în circulaţie, uzate şi fără nici un fel de garanţie legală în ceea ce priveşte valoarea,
modificările raportului de schimb între monedele din aur şi argint. Ca urmare, sistemul comercial
a fost înlocuit cu alte sisteme monetare mai performante.

b) Sistemul monetar metalist.

Sistemului monetar metalist i-au fost specifice două forme: bimetalism şi monometalism.
Bimetalismul este un sistem monetar în care două metale (de obicei, aur şi argint)
îndeplinesc funcţiile banilor. Unităţile monetare se confecţionează din ambele metale sau se
schimbă pe aceste metale, şi circulă în mod nelimitat. Au existat două tipuri de bimetalism:
1) Sistemul valutei paralele – prevedea că statul stabileşte prin legislaţie raportul dintre
aur şi argint, iar monedele din aceste metale participă la deservirea afacerilor în raportul care
există între preţurile de piaţă ale acestor metale. Acest tip al bimetalismului a fost puţin
răspândit.
2) Sistemul valutei duble – prevedea că statul fixează în legislaţie raportul dintre ambele
metale preţioase, şi aceste metale participă la deservirea afacerilor numai conform raportului
stabilit în legislaţie. Acest tip al bimetalismului a fost răspândit pe larg.
Sistemul bimetalist aur – argint a avut anumite trăsături proprii, dintre care cele mai
importante au fost următoarele:
a) circulaţia legală paralelă a pieselor din aur şi argint;
b) stabilirea unui raport legal de valoare între piesele monetare din aur şi cele din argint;
c) transformarea monedei de calcul în monedă efectivă.
În practică, bimetalismul s-a confruntat şi el cu numeroase dificultăţi, provocate, în
principal, de faptul că raportul de valoare stabilit prin lege între cele două metale monetare
înceta, cu timpul, să mai coincidă cu raportul comercial, format pe baza preţurilor de piaţă ale
aurului şi argintului. Această abatere a raportului comercial de la raportul legal de schimb dintre
cele două metale declanşa de fiecare dată acţiunea unei legi numite de economişti „legea lui
Gresham”, determinând, până la urmă, abandonarea sistemului.
„Legea lui Gresham” poate fi formulată după cum urmează: „dacă, pe un teritoriu dat,
circulă concomitent două categorii de monedă, iar una din acestea este, dintr-un motiv sau altul,
mai bine apreciată decât cealaltă, astfel încât raportul de conversiune a celor două categorii de
monedă nu mai este de unu la unu, moneda considerată „bună” tinde să dispară din circulaţie,
în timp ce moneda mai puţin apreciată, considerată „rea”, rămâne singură să deservească
circulaţia”. Pe scurt, „moneda proastă alungă din circulaţie moneda bună”.
Ca urmare a acţiunii „legii lui Gresham” şi a efectelor amintite ale acesteia, sistemul a fost
abandonat. Astfel, în anul 1865, Franţa, Italia, Belgia şi Elveţia au încheiat o convenţie prin care
au înfiinţat „Uniunea Monetară Latină”, în scopul unificării sistemelor lor monetare şi
înlăturării dificultăţilor create de funcţionarea necorespunzătoare a bimetalismului.
„Uniunea Monetară Latină” a fost prima încercare de reglementare unitară la nivel
internaţional a relaţiilor monetare, în pofida caracterului său limitat la un număr redus de ţări şi a
eşecului proiectului respectiv. Într-adevăr, cu ocazia încheierii convenţiei amintite, ţările
participante au adoptat unele decizii care au determinat, de fapt, lichidarea bimetalismului în
forma sa clasică, deoarece au echivalat, practic, cu desfiinţarea dreptului de liberă batere a
monezilor de argint şi cu limitarea puterii lor liberatorii numai la plăţile sub un anumit plafon. În
modul acesta, ţările din „Uniunea Monetară Latină” au adoptat, de fapt, ceea ce în epocă s-a
numit „bimetalismul şchiop” (incomplet, mixt, compozit), în sensul că numai aurul era admis ca
metal din care se puteau confecţiona monezi-etalon în mod nelimitat, aceste piese monetare din
aur având şi putere liberatorie nelimitată, în timp ce argintul, deşi continua să fie folosit la
baterea unor monezi-etalon, aflate într-un raport fix, stabilit prin lege, cu monezile din aur, era
utilizat concomitent şi la baterea altor piese monetare, care se găseau în alt raport de valoare cu
aurul.
În perioada 1873-1876, Franţa a adoptat şi alte măsuri de limitare a baterii monedelor din
argint, care au fost extinse apoi printr-o nouă convenţie, încheiată în anul 1878, la toate ţările din
„Uniunea Monetară Latină” (la care a aderat în 1868 şi Grecia). În modul acesta, bimetalismul a
fost practic desfiinţat, deşi convenţia care a stat la baza „Uniunii Monetare Latine” a fost în
repetate rânduri reînnoită (în 1878, 1886, 1891 şi 1895), iar în unele ţări a rămas un timp în
vigoare dispoziţia legală care prevedea posibilitatea convertirii bancnotelor atât în monezi din
aur, cât şi în anumite tipuri de monezi din argint.

Sistemul monometalist aur-monede (Gold Standard) este un tip de sistem monetar în

care numai unul din metalele preţioase (aur sau argint) funcţionează ca echivalent general al
valorii tuturor mărfurilor (îndeplineşte funcţiile banilor). Instrumentele monetare sunt
confecţionate din acest metal sau pot fi schimbate liber pe acest metal. Spre sfârşitul secolului al
XIX–lea (după 1880), majoritatea ţărilor lumii au adoptat un sistem monetar bazat exclusiv pe
aur.
Au existat trei tipuri de monometalism de aur:
1) aur-monede – monedele ce se aflau în circulaţie erau confecţionate din aur;
2) aur-lingouri – bancnotele de hârtie puteau fi schimbate în sumele respective pe lingouri
de mărime standard din metal preţios;
3) aur-devize – bancnotele de hârtie se schimbă pe metal preţios prin intermediul
devizelor (prin devize se înţelege valuta acelei ţări, care asigură schimbul liber al banilor de
hârtie pe metal preţios).

Principalele trăsături ale acestui sistem, cunoscut sub denumirea de „etalon aur-monede”
(Gold Specie Standard), au fost următoarele:
a) baterea liberă a monedelor din aur şi circulaţia lor efectivă în interiorul ţării;
b) circulaţia paralelă cu monedele din aur a monedelor divizionare, confecţionate din alte
metale, precum şi a bancnotelor convertibile nelimitat în aur;
c) circulaţia liberă a aurului dintr-o ţară în alta.
Se observă că, în acest sistem, metalul galben era concomitent o monedă naţională şi o
monedă internaţională, etalonul de măsură a valorii celorlalte mărfuri, precum şi un mijloc
privilegiat de tezaurizare.
Acest sistem prevdea două mecanisme stabilizatoare:
1) Convertibilitatea în aur a bancnotelor acţiona pe plan intern, impunând băncilor
centrale o disciplină riguroasă în materie de emisiune monetară şi limitând expansiunea masei
monetare şi, deci, creşterea preţurilor. De exemplu, în cazul în care, dintr-un motiv sau altul,
cantitatea de bancnote creştea peste nevoile de mijloace de plată ale economiei, apărea o uşoară
creştere a preţurilor, ceea ce ducea la deprecierea bancnotelor. Pentru a evita pierderile rezultate
de aici, deţinătorii de bancnote le converteau în aur, iar, ca urmare, cantitatea de bancnote în
circulaţie începea să scadă, adaptându-se la necesarul (mai mic) de mijloace de plată al
economiei. Pe de altă parte, convertirea în aur a bancnotelor făcea ca stocul de aur al băncii
centrale să se reducă, determinând-o să încerce să-şi diminueze noile emisiuni de bancnote.
Scăderea preţurilor produselor autohtone face ca produsele respective să devină mai competitive
pe pieţele externe, ducând la creşterea exporturilor şi, deci, a intrărilor de aur. În modul acesta,
stocul de aur al băncii centrale creştea şi întregul ciclu putea fi reiterat.
Teoretic, ajustarea stocului de aur al băncii centrale se putea face şi prin cumpărări sau
vânzări de aur pe piaţa internă, însă, în general, acest tip de operaţiuni au avut o pondere redusă,
principalele cauze ale creşterii sau reducerii cantităţii de aur deţinute de băncile centrale fiind
intrările şi ieşirile de aur din ţară determinate de importuri şi exporturi.
2) Punctele aurului (Gold Points) constuie un mecanism de ajustare care acţionează în
planul relaţiilor cu exeteriorul, asigurând stabilitatea cursurilor de schimb. Efectul mecanismului
„punctelor ale aurului” (Gold Points) era faptul că cursurile monedelor naţionale erau fixe, nu
numai în sensul că parităţile metalice nu se modificau decât la perioade de timp lungi, ci şi în
sensul că cursurile de piaţă nu se îndepărtau de parităţile metalice decât într-o foarte mică măsură
(în funcţie de cheltuielile de transport al aurului, de mărimea comisioanelor bancare, a
cheltuielilor de topire a lingourilor, de turnare din nou a acestora etc., care, însă, reprezentau, în
general, sume modice în raport cu valoarea tranzacţiilor), în cadrul unei marje definite de
„punctele aurului” (de ieşire şi de intrare), după a căror depăşire, aurul se deplasa automat dintr-
o ţară în alta, în direcţia corespunzătoare.
În modul acesta, în condiţiile etalonului-aur, toate ţările în care era instituit acest sistem
erau dotate cu cursuri de schimb valutar stabile, formate în mod spontan pe baza conţinutului în
aur a diverselor monede naţionale şi a parităţilor-aur rezultate de aici şi oscilând în jurul acestor
parităţi în limitele foarte strânse reprezentate de „punctele aurului”.
Triumful deplin al sistemului monetar etalon-aur a fost însă de scurtă durată, căci, odată cu
izbucnirea, în anul 1914, a primului război mondial, unele din principiile sale esenţiale au încetat
să mai fie aplicate.
Astfel, pentru a face faţă cheltuielilor implicate de război, statele beligerante aveau nevoie
de resurse considerabile, pe care nu le puteau procura în totalitate prin impozite şi împrumuturi
publice. Ca urmare, în majoritatea ţărilor, au fost adoptate legi prin care bancnotele au fost
investite cu un curs forţat, iar banca centrală a fost scutită de obligaţia de a asigura
convertibilitatea în aur a bancnotelor emise.
Odată cu dezvoltarea relaţiilor economice de piaţă, monedele confecţionate din metal
preţios au început să se retragă din treptat din rotaţie în schimbul apariţiei banilor de hârtie.
Raportul dintre monedele din metal preţios şi banii de hârtie permanent se schimba în direcţia
măririi cotei banilor de hârtie. În S.U.A., Marea Britanie şi Franţa acest raport a constituit 3:1 în
1815, 1:1 în 1860, 1:3 în 1885. În 1913 monedele confecţionate din aur şi argint constituiau
numai a şasea parte din masa monetară a ţărilor din lume, inclusiv monedele din aur – numai a
zecea parte. În anii primului război mondial monometalismul a fost lichidat în majoritatea ţărilor
din lume (înafară de S.U.A.). După război multe ţări europene au reintrodus diferite forme ale
monometalismului, cu scopul de a stabiliza unitatea monetară: aur-lingouri (Marea Britanie,
Franţa), aur-devize (Germania, Austria, Norvegia). În timpul crizei economice mondiale (1929 –
1933), şi sub influenţa acesteia, au fost lichidate toate formele monometalismului în toate ţările
lumii (Marea Britanie – 1931, S.U.A. – 1933, Franţa – 1936).

c) Sistemul etalon aur-devize ( Gold Exchange Standard)

După terminarea războiului, majoritatea ţărilor au încercat să oprească inflaţia prin

restabilirea legăturii dintre bancnote şi aur. Ţările europene au încercat să realizeze o cooperare
monetară internaţională prin adoptarea unui set de principii monetare comune formulate la
Conferinţa Monetară Internaţională de la Genova, din anul 1922. În urma acestei Conferinţe au
fost puse bazele unui nou sistem monetar, cunoscut sub denumirea de „etalon aur-devize”(Gold
Exchange Standard) sau sistemul monetar de la Genova.
Principalele trăsături ale sistemului monetar etalon aur-devize au fost următoarele:
a) definirea monedei naţionale prin raportarea la o cantitate convenţională de aur sau la o
altă monedă (mai puternică), convertibilă ea însăşi în aur;
 b) retragerea aurului din circulaţia monetară internă;
c) convertibilitatea bancnotelor în aur sau valute-aur, respectiv în devize-aur, adică în
mijloace de plată ale altor ţări, în care moneda naţională este convertibilă în aur; această
convertire a bancnotelor se face la un curs oficial fix;
d) constituirea rezervei de mijloace de plată internaţionale în aur, valute-aur şi devize-aur,
numite, de aceea, valute sau devize „de rezervă” („forte”), precum şi, eventual, în alte active; ca
urmare, a apărut o deosebire între monedele diverselor ţări: unele au devenit „monede de
rezervă” („forte”), iar altele nu; cu alte cuvinte, unele monede naţionale (lira sterlină, francul
francez, iar apoi dolarul american) au devenit monede internaţionale, în timp ce alte monede
naţionale (de exemplu, leul românesc) au rămas doar de importanţă locală;
e) transferabilitatea liberă sau cu anumite restricţii a capitalurilor băneşti dintr-o ţară în alta.
Sistemul etalon aur-devize s-a caracterizat, aşadar, în esenţă, prin excluderea aurului din
circulaţia monetară internă şi prin existenţa unei legături indirecte între bancnote şi aur:
deţinătorii de bancnote nu mai puteau cere în schimbul lor aur băncii centrale, însă puteau obţine
de la aceasta sau de pe piaţă valute devize convertibile în aur.
În practică, sistemul etalon aur-devize s-a confruntat cu o serie de dificultăţi, provocate în
principal de faptul că a permis multiplicarea creditului şi a masei monetare.
Conform principiilor sistemului aur-devize, cursurile de schimb valutar erau, în continuare,
cursuri fixe, formate pe baza parităţilor metalice şi reglate automat de mecanismul „punctelor
aurului”, la fel ca în sistemul etalon aur-monede din perioada antebelică. Însă, datorită
dispariţiei aurului din circulaţia monetară internă, mecanismul „punctelor aurului” acţiona acum
la nivelul băncii centrale, nu al importatorilor şi exportatorilor individuali. Ca urmare, pentru a
menţine cursul monedei naţionale în limitele „punctelor aurului” şi a nu pierde, deci, aur, banca
centrală a unei ţări aflate în acest regim trebuia să dispună de o rezervă valutară suficientă, pe
care o constituia cumpărând de pe piaţă valute şi devize „de rezervă” („forte”), pe care le plătea
cu propria sa monedă naţională. Or, procedând în modul acesta, banca centrală provoca, în
interiorul ţării respective, creşterea masei monetare, amplificarea volumului creditului, sporirea
cererii solvabile şi, deci, creşterea preţurilor (inflaţie).
Achiziţionarea de valute şi devize „de rezervă” („forte”) nu însemna un transfer de resurse
de la ţările emitente la cele deţinătoare, deoarece acestea din urmă îşi plasau rezerva valutară sub
formă de depozite băncile din prima categorie de ţări. Depozitele din sistemele bancare ale ţărilor
emitente de valute şi devize „de rezervă” (îndeosebi Anglia şi SUA), pe baza cărora sistemele
bancare creau moneda în care se constituiau rezervele valutare ale celorlalte ţări, nu se diminuau
ca volum, acestea îşi schimbau doar deţinătorul. Cu toate că masa monetară din circulaţia internă
a ţării cumpărătoare de valute şi devize “de rezervă” creştea, masa monetară din ţara emitentă nu
se reducea, ceea ce a amplificat şi mai mult inflaţia.
Atât ţările emitente, cât şi cele deţinătoare de monede „de rezervă” ar fi putut adopta o
politică monetară restrictivă, însă aceasta necesita o cooperare internaţională, care în acea
perioadă nu s-a produs. În condiţiile economice, sociale şi politice existente pe plan internaţional
în perioada interbelică inflaţia a scăpat de sub control.
Ca urmare a dezvoltării economice a SUA, pe lângă centrele financiare mondiale vechi
(Londra şi Paris), a apărut un nou centru financiar mondial (New York). Concurenţa dintre
Londra şi New York a provocat creşterea creditelor pe termen scurt şi pe termen lung acordate de
băncile engleze şi americane, ceea ce a determinat apariţia unor importante lichidităţi
speculative. Anglia a început să acumuleze o importantă datorie externă, ceea ce a diminuat
încrederea în lira sterlină ca monedă „de rezervă”. Pentru a opri acest fenomen, în anul 1925
Anglia a restabilit convertibilitatea în aur a lirei sterline, în conformitate cu principiile sistemului
etalon aur-monede de dinainte de război, a aplicat o politică monetară dezinflaţionistă, care a
provocat stagnare economica.
Concurenţa dintre Londra şi Paris s-a accentuat mai ales în perioada 1926-1928, când
Parisul a devenit principalul centru mondial al comerţului cu aur. Franţa a decis să convertească
în aur lirele sterline pe care le deţinea şi să nu mai accepte decât aur pentru creanţele sale
externe.
Marea criză economică din 1929-1933 a provocat importante dezechilibre ale pieţelor de
bunuri şi servicii, recesiune, şomaj, presiuni inflaţioniste, blocarea pieţelor financiare,
dezechilibre ale balanţelor de plăţi etc. Toate acestea au făcut imposibilă restabilirea
mecanismelor autoreglatoare ale etalonului-aur şi respectarea regulilor etalonului aur-devize.
Sistemul etalon aur-devize a încetat să mai funcţioneze. Încercarea Franţei de a crea o
solidaritate între câteva ţări europene participante la „blocul aurului” a eşuat rapid. Confruntate
cu dificultăţile generate de criza economică şi monetară şi de politica internaţională, statele lumii
au încercat să se apere fiecare pe cont propriu, prin devalorizări repetate ale monedelor
internaţionale şi prin limitarea convertibilităţii acestora nu numai în aur, ci şi una în alta
(„interconvertibilitate”). În majoritatea ţărilor a fost introdus controlul valutar al statului, regim
care interzicea deţinerea de valută străină de către rezidenţi şi desfiinţarea posibilităţii acestora
de a converti liber moneda lor naţională în moneda altui stat. Treptat în funcţie de mijloc de
rezervă internaţional s-a impus rapid dolarul american, care, după devalorizarea sa din 1934 a
devenit o monedă stabilă.
În anii ’30, au început să apară ceea ce se numeau „zone” sau „blocuri monetare”. O
„zonă monetară” („bloc monetar”) era un grup de ţări, de regulă dominate economic de una din
ele, în cadrul căruia monedele erau convertibile una în alta la cursuri de schimb fixe, mişcările de
capitaluri erau libere, iar rezervele valutare (formate din aur şi valute şi devize convertibile în
aur) erau administrate în comun. Astfel, în 1931, după devalorizarea lirei sterline a apărut „zona
lirei sterline”; de asemenea, s-a constituit „zona francului” şi „zona dolarului”. Conceptul de
„zonă monetară” va dobândi o nouă semnificaţie teoretică şi practică în contextul procesului
unificării monetare europene, relansat la începutul anilor ’90.

d) Sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods

Primul sistem monetar internaţional propriu-zis a fost creat prin acordurile încheiate la
Conferinţa monetară internaţională din anul 1944, în localitatea Bretton Woods (SUA). La
această conferinţă, la care au participat reprezentanţii principalelor state din coaliţia antihitleristă
(cu excepţia URSS şi Chinei, care deşi au participat la negocieri, nu au semnat documentele
finale, precum şi a celorlalte ţări comuniste, dintre care unele au semnat tratatul, dar ulterior, în
condiţiile războiului rece, s-au retras (Polonia, Cehoslovacia). În schimb, au aderat la sistem
unele state învinse în cel de-al doilea război mondial, dintre care cazul cel mai remarcabil este
cel al RFG şi al Japoniei, precum şi majoritatea ţărilor din lumea a treia.). La Conferinţă au fost
propuse două proiecte de reconstrucţie monetară postbelică:
Planul american („planul White”) prevedea constituirea reciprocă de depozite la băncile
din ţările membre şi accesul proporţional cu mărimea contribuţiei, la un fond de stabilizare
comun, format prin aportul statelor participante. Acest plan urmărea eliminarea restricţiilor
privind deţinerea de monede străine, facilitarea schimburilor internaţionale şi ajustarea balanţelor
de plăţi.
Planul englez („planul Keynes”) prevedea crearea unei bănci mondiale unice, la care să fie
transferată întreaga cantitate de aur deţinută de băncile centrale ale ţărilor participante; această
bancă ar fi emis o monedă unică (bancor) prin acordarea de credite în moneda respectivă ţărilor
membre. Emisiunea monetară la nivel mondial, s-ar fi realizat nu pe baza aurului, ci prin credite
acordate proporţional cu volumul comerţului exterior.
În final, a fost adoptat planul american, cu unele corecţii, iar planul englez a fost respins,
întrucât corespundea intereselor naţiunilor debitoare, cum devenise Anglia la sfârşitul celui de-al
doilea război mondial, în timp ce planul american a corespuns intereselor naţiunilor creditoare, în
special ale SUA, care, între timp, deveniseră cel mai mare creditor al lumii.
Principalele trăsături ale sistemului monetar internaţional creat la Bretton Woods au
fost următoarele:
 a) definirea monedelor naţionale prin raportarea la aur sau la dolarul american, definit el
însuşi în aur; conform acestei reguli, fiecare stat membru îşi defineşte moneda naţională prin
raportarea la o cantitate convenţională de aur, ori prin referire la dolarul american (o raportare
indirectă la aur);
b) fixitatea, dar ajustabilitatea cursurilor de schimb. Cu alte cuvinte, cursurile de schimb
oficiale se calculau pe baza parităţilor metalice (conţinuturilor în aur) şi menţinerea acestor
parităţi şi cursuri nemodificate o perioadă de timp îndelungată. Cursurile de schimb formate pe
piaţă trebuiau menţinute în limite de variaţie de ±1% în jurul cursurilor oficiale;
c) libera convertibilitate a monedelor. Aceasta presupunea că fiecare stat participant se
obligă să răscumpere propria sa monedă deţinută de un alt stat membru pe moneda statului
deţinător sau pe aur.
SUA accepta orice cantitate de aur oferită de celelalte ţări în schimbul dolarilor la cursul de
35 dolari uncia şi, totodată, oferea aur în schimbul dolarilor deţinuţi de o bancă centrală a altui
stat la acelaşi curs. Astfel, SUA au restabilit convertibilitatea externă în aur a dolarului, dar nu şi
convertibilitatea internă). Celelalte ţări participante au asigurat convertibilitatea monedelor lor
nu în aur, ci una în alta şi în dolarul american (interconvertibilitate).
Prin acordurile încheiate la Conferinţă au fost create şi două instituţii noi, care să
gestioneze şi să sprijine funcţionarea noului sistem:
- Fondul Monetar Internaţional (FMI) cu sediul la Washington, care este un organism
interguvernamental cu rol de consultare şi coordonare în domeniul monetar;
- Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), cu sediul la
Washington, care are ca scop facilitarea reconstrucţiei, dezvoltării şi restructurării economiei
ţărilor membre. Între timp, BIRD a înfiinţat două filiale: Corporaţia Financiară Internaţională
(CFI) şi Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID), formând împreună cu acestea ceea ce
în prezent se numeşte „Banca Mondială” (BM).
La acestea, s-a adăugat Banca Reglementelor Internaţionale (BRI), cu sediul la Basel, în
Elveţia. Aceasta a fost creată în anul 1930, pentru a facilita plata despăgubirilor de război impuse
Germaniei după primul război mondial, iar conform acordurilor de la Bretton Woods, BRI ar fi
urmat să dispară. În realitate, însă, instituţia a supravieţuit şi s-a integrat în sistemul monetar
internaţional, devenind un important forum de concepere şi aplicare a diverselor proiecte de
cooperare monetară între băncile centrale.
La început, sistemul monetar internaţional rezultat din acordurile de la Bretton Woods, a
funcţionatsatisfăcător: în cadrul acestui sistem, comerţul şi celelalte tranzacţii internaţionale au
cunoscut creşteri importante, s-au amplificat relaţiile economice internaţionale.
În forma sa iniţială, sistemul a funcţionat până în jurul anului 1960.
În anul 1969 au fost create „Drepturile Speciale de Tragere” (DST), menite încă de la
început să înlocuiască treptat aurul. DST este un activ de rezervă şi un mijloc de plată
internaţional, creat de Fondul Monetar Internaţional şi pus la dispoziţia statelor membre în
cantităţi determinate şi pentru timp nelimitat. Iniţial DST era definit în aur, iar apoi este definit
pe baza unui coş valutar. DST este mai stabil decât monedele de referinţă şi decât celelalte
monede convertibile care servesc în prezent ca mijloace de plată internaţionale. De asemenea,
DST se bucură de garanţii speciale din partea Fondului Monetar Internaţional şi a statelor
membre.
În anii ‘60 – ‘70, sistemul de la Bretton Woods a suferit însă o dezorganizare progresivă,
care a dus la o criză majoră şi la înlocuirea sa cu actualul sistem monetar internaţional.

e) Sistemul monetar internaţional actual (Kingston-Jamaica)

Sistemul internaţional actual a fost creat prin decizia adoptată la Conferinţa monetară
internaţională de la Kingston (Jamaica) din anul 1976. Principalele trăsături specifice sistemului
monetar internaţional actual, care îl deosebesc de sistemul de la Bretton Woods sunt:
a) regimul cursurilor valutare;
 Fiecare stat este obligat să colaboreze cu FMI şi cu celelalte state membre pentru a asigura
menţinerea unor regimuri valutare. Fiecare stat membru se angajează să promoveze stabilitatea
economică, să evite manipularea cursurilor de schimb sau a sistemului monetar internaţional
pentru a ajusta balanţa de plăţi sau pentru a asigura unele avantaje concurenţiale faţă de alte state
membre.
Pentru a exprima cursul valutar, statele membre menţin un curs fix faţă de DST, faţă de
moneda sau monedele altor state membre, precum şi cu celelalte regimuri valutare alese de
diferite state sau pot opta pentru alte regimuri valutare, inclusiv flotare liberă.
În prezent, în comerţul internaţional predomină tranzacţiile efectuate cu monede care
flotează mai mult sau mai puţin liber.

b) rolul de supraveghere al FMI;

Instituţia care asigură funcţionarea sistemului monetar internaţional este Fondul Monetar
Internaţional (FMI), căruia nu i s-a modificat organizarea, ci i s-a mărit rolul şi i-au fost sporite
resursele.Supravegherea exercitată de FMI presupune o transparenţă totală a deciziilor de
politică economică ale statelor member (184 la număr). FMI este o instituţie cu caracter
universal, care poate îndeplini în bune condiţii acest rol. Sfera şi rolul supravegherii sunt o
modalitate de ajutare a ţărilor membre să atingă două obiective majore: stabilitate financiară şi
creştere economică durabilă.

c) demonetizarea aurului;
În sistemul monetar instituit prin acordurile de la Kingston rolul monetar al aurului a fost
desfiinţat. Statutul FMI nu mai conţine nici o referire la aur ca etalon de măsură a valorii sau ca
mijloc efectiv de plată internaţional, conferind aceste funcţii DST-ului. Ca urmare, cursurile
valutare nu se mai exprimă în aur, conturile FMI se ţin în DST, indicatorii pe care acesta îi
calculează sunt exprimaţi în DST, operaţiunile pe care FMI le efectuează sunt realizate în DST.
În aceste condiţii, ponderea aurului în rezervele valutare mondiale s-a redus foarte mult. În
prezent nu există motive obiective pentru care o bancă centrală ar trebui să deţină rezerve de aur.
Acesta este mai puţin lichid decât alte active, randamentul său potenţial este scăzut, iar
expunerea la riscul volatilităţii preţului este mare. De aceea, autorităţile monetare din diverse ţări
au continuat să vândă aur pe piaţa privată, unele dintre ele lichidând aproape complet, în ultimul
timp, stocul lor de aur. Cu toate acestea, există ţări care, din motive specifice (producţie
autohtonă de aur mare, tradiţie, percepţie politico-istorică etc.), păstrează încă în rezervele lor
internaţionale cantităţi considerabile de aur.
Deşi nu mai constituie, ca în trecut, elementul central al sistemului monetar internaţional,
aurul este încă un bun activ de rezervă, căutat de toată lumea, mai ales în perioade critice. Este
adevărat că apariţia unor noi active de rezervă, cum ar fi DST-ul creat de FMI, ori adoptarea unor
monede unice, cum este euro creat de „Sistemul European de Bănci Centrale” (SEBC), tinde să
reducă treptat şi acest rol de mijloc de rezervă al aurului.

d) rolul Drepturilor Speciale de Tragere (DST).

La ora actuală, DST-ul serveşte ca unitate de cont pentru FMI şi pentru alte câteva
organisme internaţionale şi, din această cauză, este rezervat exclusiv operaţiunilor FMI cu ţările
sale membre. DST-ul este o creanţă virtuală asupra monedelor liber-utilizabile ale ţărilor
membre ale FMI, în sensul că deţinătorii de DST pot obţine, în schimbul DST, amintitele
monede. În calitatea sa de activ de rezervă, DST îşi trage valoarea din angajamentele asumate de
ţările membre de a deţine şi de a accepta DST, precum şi de a onora anumite obligaţii legate de
operaţiunile sistemului în DST.
Valoarea DST a fost stabilită iniţial în aur (0,888671 g). În anul 1974, s-a hotărât
redefinirea valorii DST pe baza unui „coş” de monede. În prezent, acest „coş” cuprinde dolarul
american, euro, lira sterlină şi yenul japonez. Acest„coş” se revizuieşte din cinci în cinci ani,
astfel încât monedele pe care le cuprinde să fie reprezentative pentru tranzacţiile internaţionale,
iar ponderile acestora să reflecte importanţa lor relativă în schimburile şi operaţiunile financiare
internaţionale. FMI calculează în fiecare zi valoarea DST în raport cu dolarul american. Cursul
unei monede oarecare faţă de DST se determină pe baza cursului de piaţă al monedei respective
faţă de dolarul american şi a cursului dolarului faţă de DST.
Alocarea DST se face în funcţie de cota parte de capital subscrisă şi vărsată la FMI de
fiecare ţară membră. În modul acesta, o anumită ţară membră obţine pe gratis un activ pentru
care nu percepe şi nu plăteşte nici o remuneraţie. Totuşi, în cazul în care deţinerile de DST ale
unei ţări depăşesc nivelul alocărilor de care aceasta a beneficiat, ţara respectivă încasează o
dobândă pentru excedent; dimpotrivă, în cazul în care o ţară deţine o cantitatea de DST mai mică
decât nivelul alocat, plăteşte o dobândă pentru diferenţa respectivă.
Statutul FMI permite, de asemenea, anularea unor DST, însă, până acum, această prevedere
nu a fost niciodată aplicată.

f) Sistemul Monetar European

„Uniunea Economică şi Monetară Europeană” (UEM), cunoscută şi sub denumirea de

„zona euro” sau „Euroland”, a luat fiinţă la 1 ianuarie 1999, odată cu apariţia monedei unice
europene: euro. Această uniune este cea mai avansată formă de integrare economică, cunoscută
până în prezent în lume, realizată de ţări independente din punct de vedere politic. Faptul că 12
ţări membre ale Uniunii Europene (UE) (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania) au renunţat la monedele lor naţionale
pentru a adopta o monedă unică – euro – constituie cel mai important eveniment monetar
petrecut în zilele noastre.
Crearea UEM este rezultatul unui proces îndelungat, început în anii ‘70, în perioada de
criză a sistemului internaţional de la Bretton Woods. Prima propunere oficială de constituire a
unei zone monetare europene datează din anul 1969 (Consiliul European, La Haye). Un an mai
târziu, a apărut „Raportul Werner”, care a recomandat, la rândul său, crearea a ceea ce s-a numit
„şarpele valutar”. În anul 1972, nouă ţări europene – Franţa, Germania, Italia, Luxemburg,
Belgia, Olanda, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca – au decis să limiteze la ±2,25%
fluctuaţiile cursurilor reciproce al monedelor lor, în condiţiile flotării libere a acestora faţă de
dolarul american. Acest aranjament este cunoscut sub denumirea de „şarpe valutar” (la acest
aranjament s-a renunţat în anul 1973)
Conferinţa de la Kingston (Jamaica) a fost urmată, la rândul său, de o perioadă de puternică
instabilitate monetară. În anul 1978, şefii de stat europeni s-au întâlnit la Copenhaga şi au decis
crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa. În anul 1979, s-a hotărât crearea unui
„Sistem Monetar European” (SME) care a funcţionat până în anul 1999, când a fost introdus
euro. De fapt, el continuă să funcţioneze şi în prezent, într-o formă modificată, sub forma
„Sistemului Monetar European bis” (SME II). Sistemul Monetar European nu este un system
internaţional nou, ci doar o ramificaţie a Sistemului monetar internaţional de la Jamaica.
Caracteristicile principale ale SME au fost următoarele:
1) Unitate monetară comună (ECU – „European Currency Unit”), definită pe baza unui
„coş” format din monedele tuturor ţărilor participante.
2) Cursuri de schimb fixe, dar ajustabile, între monedele europene participante; aceste
cursuri au fost stabilite prin definirea şi respectarea unui „curs pivot” al fiecărei monede
participante faţă de ECU; „cursurile pivot” puteau fi modificate cu acordul celorlalte ţări
participante; marjele de variaţie acceptate ale cursurilor de schimb de piaţă faţă de „cursurile
pivot” erau de ± 2,25%.
3) „Indicatori de divergenţă” pentru fiecare monedă participantă, care să reflecte evoluţia
disparată a monedei respective faţă de celelalte monede participante (pentru a stabili cărei bănci
centrale îi revine sarcina de a acţiona pentru reechilibrarea cursului de schimb).
4) Solidaritatea ţărilor membre, manifestată prin crearea unei rezerve valutare comune şi
acordarea de credite reciproce în cazul existenţei unor dificultăţi ale balanţei de plăţi, precum şi
pentru finanţarea intervenţiilor; în acest scop, a fost creat „Fondul European de Cooperare
Monetară” (FECOM).
Alţi paşi importanţi în vederea constituirii UEM au fost adoptarea „Actului Unic
European” (1985), realizarea pieţei unice, aprobarea „Raportului Delors” (1989) şi încheierea
„Tratatul de la Maastricht” (1992) (conform acestui tratat statele member s-au obligat să adopte
o monedă unică şi să renunţe la politica monetară naţională, în favoarea inei politici monetare
unice).
Potrivit „Tratatului”, crearea UEM urma să se realizeze în trei faze:
1) În prima fază, care începea din data semnării „Tratatului”, continua crearea pieţei
unice, liberalizarea circulaţiei capitalurilor şi intensificarea coordonării politicilor monetare.
2) În faza a doua, care începea la 1 ianuarie 1994, trebuia să fie creat „Institutul Monetar
European” (instituţie care se va transforma, la începutul celei de-a treia faze, în „Banca
Centrală Europeană”) şi să fie definitivat „coşul” pe baza căruia urma să fie definită moneda
unică.
3) În faza a treia, care începea la 1 ianuarie 1997 sau 1 ianuarie 1999, s-a prevăzut fixarea
ireversibilă a cursurilor de schimb, dispariţia pieţelor valutare, elaborarea şi aplicarea unei
politici monetare unice şi înlocuirea rapidă a monedelor naţionale cu moneda unică.
Procesul de unificare monetară realizat pe baza Tratatului de la Maastricht este definitiv şi
ireversibil. Ireversibilitatea procesului s-a asigurat prin modalitatea de trecere la faza a treia,
care a fost condiţionată de îndeplinirea unor aşa-zise „criterii de convergenţă” şi anume:
a) rata inflaţiei cu maxim 1,5% mai mare decât performanţa în domeniul monetar a celor
mai bune trei economii din UE (ţările care au înregistrat cele mai mici rate al inflaţiei în cele 12
luni care preced momentul evaluării);
b) deficit bugetar de maxim 3% din PIB;
c) datorie publică de maxim 60% din PIB;
d) rata anuală a dobânzii la creditele pe termen lung cu maxim 2% mai mare decât media
celor trei state care au realizat cele mai bune performanţe în domeniul monetar;
e) legislaţie naţională compatibilă cu funcţionarea SEBC;
f) participare anterioară la SME (respectiv, începând cu 1999, la SME II), timp de minim
doi ani, fără tensiuni.
Periodic (la fiecare 2 ani sau la cererea statelor membre UE), BCE realizează „Rapoarte de
convergenţă”, în care se analizează gradul de îndeplinire a „criteriilor de convergenţă” de către
ţările membre UE aflate în afara Zonei Euro.
La 1 ianuarie 1999, moneda unică – euro – a fost adoptată, în formă scripturală, de către un
număr de 11 state membre ale UE (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania). La 1 ianuarie 2001, euro a fost adoptat şi de Grecia,
care, între timp, a reuşit să îndeplinească şi ea criteriile de convergenţă.
În fine, la 1 ianuarie 2002, euro a fost lansat sub formă de bancnote şi monede metalice,
monedele naţionale fiind retrase din circulaţie (până la 28 februarie 2002).
Deşi toate cele 28 state membre UE participă la UEM, unele ţări au dus integrarea mai
departe prin adoptarea monedei unice, formând Zona Euro.
Dintre ţările membre UE care nu participă în prezent la Zona Euro, Danemarca şi Marea
Britanie au apelat la ceea ce se numeşte „clauza de non-adoptare” (opt-out), iar Suedia, Croația,
Polonia, Republica Cehă, Ungaria, România şi Bulgaria nu îndeplinesc încă criteriile de la
Maastricht.
În cadrul UEM, există o unică autoritate monetară – „Eurosistemul”- ansamblul format din
„Banca Centrală Europeană” (BCE), cu sediul la Frankfurt, şi „Băncile Centrale Naţionale”
(BCN) ale statelor membre ale UEM. Denumirea monedei unice europene, prevăzută în Tratatul
de la Maastricht, a fost „ecu”. Pentru francezi, această denumire evoca anumite monede de argint
sau de aur utilizate în trecut pe teritoriul Franţei, iar ca urmare era agreată. Germania dorea însă
modificarea denumirii, deoarece, în limba germană, expresia: „un ecu” („ein ecu”) are o
sonoritate apropiată de expresia „eine Kuhe” („o vacă”). De aceea, „Consiliul European”,
întrunit la Madrid, în decembrie 1995, a stabilit ca denumirea oficială a monedei unice europene
să fie „euro”.
Simbolul grafic utilizat pentru euro a fost creat de Comisia Europeană. S-a urmărit ca acest
simbol să îndeplinească trei condiţii: a) să fie uşor de recunoscut şi de asociat cu Europa; b) să
fie uşor de scris cu mâna; c) să aibă un aspect estetic, plăcut.
Simbolul ales seamănă cu litera „E”, tăiată cu două linii orizontale paralele. Acest simbol
este inspirat din litera grecească „ε”, care aminteşte de leagănul civilizaţiei europene, care a fost
Elada, fiind şi prima literă a cuvântului „Europa”. Liniile paralele simbolizează stabilitatea euro.
Prescurtarea oficială a euro este „EUR”.

2.2. Sistemul monetar al monedei de hârtie şi tendinţele dezvoltării lui.

Sistemul monetar de hârtie prevede că în rotaţia monetară se află instrumentele monetare,

valoarea reală a cărora nu coincide cu valoarea nominală (bani reprezentativi).
Sistemul monetar de hârtie în prezent este unicul tip de sistem monetar care există în lume.
Sistemul monetar de hârtie are următoarele elemente:
1) unitatea monetară;
Denumirea unităţii monetare în fiecare ţară aparte e determinată de particularităţile
dezvoltării istorice a ţării respective (leu, dolar, franc). Mărimea valorii unităţii monetare, de
asemenea, depinde de particularităţile ţării. Existenţa unităţilor monetare este unul din atributele
principale ale fiecărui stat independent; ea îi oferă statului posibilitatea de a regla de sine stătător
volumul masei monetare; de a realiza politica sa în sferele monetară, valutară, creditară; de a
întreprinde măsuri antiinflaţioniste; de a stimula sau stopa, prin instrumente monetare,
dezvoltarea proceselor economice în diferite sfere ale economiei.
2) tipul banilor ce se află în rotaţie;
a) bilete de trezorerie;
b) bancnote ( Prin forma lor fizică nu se deosebesc de biletele de trezorerie);
c) monede de schimb sau divizionare (Pentru asigurarea circulaţiei mărfurilor şi
serviciilor, valoarea cărora este mai mică decât valoarea unităţii monetare în rotaţie, se emit
monede de schimb sau divizionare. Denumirea monedelor de schimb de asemenea depinde de
particularităţile ţării respective şi nu coincide cu denumirea unităţii monetare (ban, cent, copeică,
etc.).
3) ordinea de emitere şi scoatere a banilor din circulaţie;
a) bilete de trezorerie (se emit în baza operaţiunilor de finanţare. Nu se prevede un
mecanism de autoretragere a acestora din rotaţie.);
b) bancnote (se emit în baza operaţiunilor de credit. Această metodă permite asigurarea
autoretragerii masei monetare de prisos din circulaţie.);
c) monede de schimb sau divizionare (La emiterea monedelor de schimb, se foloseşte
sistemul zecimal, care asigură posibilitatea divizării unităţilor monetare în 100 părţi egale.).

4) scara preţurilor;
Prin scara preţurilor se înţelege mărimea valorii stabilite în mod stihiinic sau centralizat
pentru unitatea monetară. Stabilirea scării preţurilor este necesară pentru asigurarea posibilităţii
exprimării valorii mărfii prin unităţi monetare (stabilirea preţurilor), fără de care banii nu-şi pot
îndeplini funcţiile lor.
5) cadrul instituţional ce asigură organizarea, efectuarea şi reglarea operaţiilor
monetare în cadrul rotaţiei monetare.
Prin cadru instituţional se înţelege totalitatea structurilor care participă la organizarea,
efectuarea şi reglarea operaţiunilor monetare. Principalele structuri sunt: banca centrală, băncile
comerciale, ministerul finanţelor, alte ministere şi departamente economice, diferite firme
particulare care se specializează în efectuarea unor tipuri de operaţii monetare (firme de leasing,
factoring, companii de asigurare). Fiecare din structurile cadrului instituţional funcţionează în
limitele împuternicirilor sale, stabilite prin legislaţie.

2.3. Sistemul monetar naţional: concept, elemente.

Prin sistem monetar(valutar) naţional se înţelege totalitatea relaţiilor economice şi cadrul

instituţional în baza cărora se înfăptuieşte rotaţia monetară internă a ţării, se acumulează şi se
folosesc resursele de valute străine necesare pentru economia naţională. Sistemul valutar naţional
este determinat în actele legislative ale ţării, emise în corespundere cu normele de drept
internaţional. Particularităţile sistemului valutar naţional al fiecărei ţări depind de gradul de
dezvoltare a economiei naţionale, ramurile de specializare a acesteia, volumul mărfurilor produse
pentru export Sistemul valutar naţional include următoarele elemente:
1) valuta naţională;
Valuta naţională este unitatea monetară naţională, denumirea, forma, modul de emitere ale
căreia sunt determinate în legislaţia naţională. Valuta naţională a fiecărei ţări poate să se afle în
circulaţia monetară din exteriorul ţării. Gradul de răspândire a valutei naţionale în alte ţări
depinde de mai mulţi factori: nivelul de dezvoltare economică a ţării, stabilitatea unităţii
monetare, echilibrul balanţei de plăţi, etc.
2) mărimea şi componenţa rezervelor oficiale de metale preţioase şi valute străine;
Pentru a-şi asigura credibilitatea pe plan internaţional, fiecare ţară tinde spre formarea şi
maximizarea rezervelor oficiale de metale preţioase şi valute străine. În majoritatea ţărilor sursa
pentru formarea acestor rezerve o constituie veniturile provenite din export, în unele ţări – din
extragerea zăcămintelor naturale. Rezervele valutare oficiale reprezintă un factor puternic de
atragere a investiţiilor străine. Aceste rezerve pot fi uşor folosite pentru stabilizarea economică în
condiţii de criză, intervenţii valutare, lărgirea capacităţii de producere, etc.
3) paritatea valutară;
Prin paritate valutară se înţelege raportul dintre două valute stabilit prin lege, cu scopul
stabilizării unităţii monetare naţionale. De obicei acest raport se stabileşte în formă de coridor
valutar.
4) cursul valutar;
Cursul valutar este preţul unei unităţi monetare într-o altă monedă, cu care se compară
valoric.
5) convertibilitatea monetară;
Convertibilitatea este o însuşire a monedei şi constă în calitatea acesteia de a putea fi
preschimbată cu o altă monedă, în mod liber, fără nici un fel de restricţii, prin vânzare-cumpărare
pe piaţă.
Moneda se consideră neconvertibilă dacă ţara-emitent interzice schimbul acesteia pe
teritoriul său. Există monede cu grad intermediar de convertibilitate. În aceste cazuri
convertibilitatea se răspândeşte numai asupra unor categorii de deţinători sau operaţii.
Gradul de convertibilitate poate să difere pentru rezidenţi şi pentru nerezidenţi. Reieşind
din aceasta există valute cu convertibilitate internă sau externă. Gradul de convertibilitate
depinde de esenţa şi componenţa restricţiilor valutare existente în ţara-emitent.
6) existenţa sau lipsa restricţiilor valutare;
Prin restricţie valutară se înţelege interzicerea efectuării unor operaţii cu valută străină pe
teritoriul ţării, sau limitarea posibilităţii efectuării acestor operaţii. Restricţiile valutare, de obicei,
se introduc în ţările cu economie slab dezvoltată, cu scopul protejării intereselor agenţilor
economici din ţară, limitării influenţei valutelor străine asupra sistemului valutar naţional.
7) ordinea de efectuare a tranzacţiilor internaţionale;
Achitările internaţionale se înfăptuiesc prin intermediul conturilor de corespondenţă
deschise între băncile de pe teritoriul ţării şi băncile străine. Există mai multe forme de efectuare
a transferurilor: acreditiv, incasso, clearing, etc.
8) piaţa valutară naţională.
 Prin piaţă valutară naţională se înţelege totalitatea centrelor oficiale care se ocupă cu
vânzarea şi cumpărarea valutelor străine, satisfăcând în aşa mod cererea şi oferta agenţilor
economici. Existenţa acestor centre creează posibilitatea pentru fiecare agent economic de a
efectua schimbul operativ al valutelor cu scopul asigurării activităţii economice neîntrerupte. Ele
sunt organizate în formă de burse valutare; de asemenea astfel de servicii acordă băncile şi casele
de schimb valutar.
Sistemul monetar contemporan al Republicii Moldova a apărut în noiembrie 1993, odată cu
introducerea în rotaţie a unităţii monetare naţionale. Cadrul instituţional al acestui sistem a
apărut în 1991, odată cu aprobarea de către Parlament a legilor “Cu privire la Banca Naţională de
Stat a Republicii Moldova” şi “Cu privire la bănci şi activitate bancară”. În baza acestor legi în
1991, în a doua jumătate a anului, a fost creat un sistem bancar din două niveluri:Banca
Naţională a Republicii Moldova şi băncile comerciale.
La sfârşitul anului 1995 – începutul anului 1996 Parlamentul a aprobat două legi noi, care
au înlocuit legile bancare din 1991: “Legea cu privire la Banca Naţională a Republicii Moldova”
şi “Legea cu privire la instituţiile financiare”. Aceste legi reglementează într-o măsură mai mare,
faţă de legile precedente, organizarea şi efectuarea rotaţiei monetare. Scara preţurilor în
Republica Moldova s-a stabilit stihiinic, mijloacele băneşti se emit în rotaţie de Banca Naţională
în baza operaţiilor de credit ale acesteia. Politica monetară, valutară şi creditară se elaborează de
Banca Naţională în comun acord cu Guvernul.
Sistemul monetar al Republicii Moldova se află în dezvoltare permanentă, în sensul
elaborării şi introducerii în practică a instrumentelor monetare existente în toate ţările dezvoltate.

Tema III. Masa monetară

3.1. Circuitul monetar şi circulaţia monetară.
3.2. Masa monetară: noţiune, structura şi dinamica masei monetare.
3.3. Viteza de circulaţie a monedei. Indicatorii monetari; agregatele monetare.

3.1. Circuitul monetar şi circulaţia monetară.

Banii se află într-o permanentă mişcare între persoane fizice, agenţi economici şi organele
statului. Mişcarea banilor în exercitarea funcţiilor sale în formă de numerar şi prin virament
reprezintă circulaţia monetară.
Circuitul monetar îşi începe funcţionalitatea la subiecţii economici. Banii se concentrează
în portmoneurile populaţiei, în casele persoanelor juridice, pe conturile instituţiilor creditare, în
trezoreria statului. Pentru începerea circuitului monetar este necesară apariţia necesităţii de bani
la una din părţi. Când apare cererea de monedă, apare necesitatea efectuării tranzacţiilor pentru
circulaţie şi a plăţilor pentru mărfuri şi servicii. Volumul lor este determinat de P.I.B. Cu cât este
mai mare valoarea mărfurilor şi serviciilor, cu atât mai mulţi bani sunt necesari pentru încheierea
afacerilor. Cererea de monedă este înaintată şi pentru acumulare, care apare sub diferite forme:
depuneri în instituţiile creditare, hârtii de valoare şi rezerve oficiale de stat.
Circulaţia monetară se efectuează în două moduri: în numerar şi prin virament.
Circulaţia monetară în numerar reprezintă mişcarea banilor pentru circulaţia mărfurilor şi
serviciilor, pentru decontările nelegate nemijlocit de circulaţia mărfurilor şi serviciior, şi anume:
decontări cu salariaţii: pensii, premii, pensii alimentare; pentru contribuţii la asigurările sociale;
pentru plata hârtiilor de valoare şi dobânzilor la ele; pentru achitarea serviciilor sociale; ş.a.
Circulaţia monetară în numerar include circulaţia masei monetare în numerar pe o perioadă
anumită de timp între populaţie şi persoanele juridice, între persoanele fizice, între populaţie şi
organele statale, între persoanele juridice şi organele statale.
Circulaţia monetară în numerar se efectuează cu ajutorul diferitor forme de monedă:
bancnote, monedă metalică, alte titluri de credit precum cambiile, cecurile, cardurile, etc. Emisia
de numerar este efectuată de Banca Centrală. Ea emite numerar în circulaţie, precum şi îl remite,
dacă este uzat, precum şi-l schimbă pe bancnote de model nou şi pe monede.
 Circulaţia monetară prin virament reprezintă circulaţia valorii fără participarea
numerarului: transferul de mijloace în conturile instituţiilor creditare, compensarea plăţilor
reciproce, etc. Decontările prin virament se efectuează cu ajutorul cecurilor, cambiilor, cardurilor
şi altor titluri de credit.
Circulaţia monetară prin virament cuprinde decontările între: întreprinderi, organizaţii,
instituţii cu diferite forme de proprietate; persoanele juridice şi diferite instituţii creditare privind
acordarea şi rambursarea creditului; persoanele juridice şi populaţia privind plata salariilor,
veniturilor pe hârtiile de valoare; persoanele fizice şi juridice cu trezoreria statului privind plata
impozitelor, colectarea altor taxe cu titlu obligatoriu, precum şi pentru primirea mijloacelor
bugetare.
Mărimea circulaţiei monetare depinde de volumul mărfurilor în ţară, nivelul preţurilor, etc.
De circulaţia prin virament depinde viteza de rotaţie a activelor circulante, reducerea
numerarului din circulaţie, micşorarea cheltuielilor cu circulaţia.
În dependenţă de circuitul economic se deosebesc două forme de circulaţie prin virament:
a) pe operaţiuni cu mărfuri (decontările cu mărfurile şi serviciile);
b) pe obligaţiuni financiare (decontările cu bugetul (impozitul pe venit, T.V.A., fondurile
extrabugetare, rambursarea creditelor bancare, evidenţa dobânzilor pentru credit,
decontările cu companiile de asigurare).
Între circulaţia monetară în numerar şi circulaţia monetară prin virament există legătură şi
interdependenţă, întrucât banii în permanenţă trec dintr-o formă în alta.
Circulaţia numerarului şi circulaţia fără numerar constituie circuitul monetar al ţării, în
care funcţionează o monedă unică, de aceeaşi denumire.

3.2. Masa monetară: noţiune, structura şi dinamica masei monetare.

Prin masă monetară se subînţelege totalitatea instrumentelor care pot funcţiona ca mijloc
de circulaţie şi de plată. În scopul optimizării masei monetare este necesară existenţa unui
mecanism practic cu ajutorul căruia se poate analiza volumul şi structura masei monetare. Pentru
a asigura rotaţia normală a mijloacelor băneşti, mărimea masei monetare, care se află în rotaţie,
trebuie să corespundă strict necesităţilor pieţei de mărfuri şi servicii. În cazul când masa
monetară este mai mare decât mărimea necesară, banii se devalorizează (inflaţia). În cazul când
mărimea masei monetare este mai mică decât mărimea necesară, atunci o parte din mărfurile
produse nu pot fi realizate (criza de supraproducere).
Analizând evoluţia formelor valorii şi circulaţiei monetare, Karl Marx a descoperit legea
circulaţiei băneşti. Legea circulaţiei băneşti determină, din punct de vedre teoretic, mărimea
masei monetare necesară pentru asigurarea decurgerii normale a rotaţiei rotaţiei monetare.
PQ  K  a  b
M  , unde:
V

M – masa monetară.
P – preţul mărfii;
Q – cantitatea de bani aflată în circulaţie;
K – indică suma costurilor (preţurilor) mărfurilor vândute în credit;
a – plăţile scadente (suma plăţilor pentru stingerea creanţelor);
b – suma plăţilor reciproc rambursabile;
V- viteza de circulaţie a banilor (numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de
plăţi pe care le mijloceşte o unitate monetară într-un interval de timp)
Din relaţia sus-prezentată se poate deduce că masa monetară necesară circulaţiei se
schimbă direct proporţional cu suma totală a costurilor (preţurilor) mărfurilor vândute efectiv
minus suma costurilor (preţurilor) mărfurilor vândute în credit, precum şi cu volumul plăţilor
scadente (ce trebuie onorate), fără a include suma creanţelor reciproc rambursabile, şi invers
proporţional – cu viteza circulaţiei banilor.
Masa monetară este compusă din:
 Moneda efectivă – o componentă de bază a masei monetare şi totodată activul cel mai
lichid (moneda divizionară şi banii de hârtie). Moneda efectivă este solicitată de agenţii
economici pentru bunurile şi serviciile ce pot fi procurate în schimbul ei.
Moneda de cont – disponibilităţile în conturile curente sau la vedere. Cu ajutorul lor pot fi
trase cecuri şi efectuate plăţi fără preaviz.
Depozitele la termen şi în vederea economisirii ce sunt constituite la bănci şi în casele de
economii. Ele pot fi retrase după un preaviz.
Alte active – activele plasate în diferite titluri, emise şi puse în circulaţie pe piaţa financiar-
monetară.

3.3. Viteza de circulaţie a monedei. Indicatorii monetari; agregatele monetare.

Masa monetară include totalitatea mijloacelor de cumpărare şi de plată, ce deservesc

circuitul economic din ţară, aparţinând persoanelor particulare, întreprinderilor şi statului.
Diversele mijloace de cumpărare şi de plată, aflate în componenţa masei monetare, au diferite
grade de lichiditate, de aceea, când e analizată starea circulaţiei băneşti, trebuie să se ţină cont în
special de aspectul calitativ al masei monetare, exprimat prin agregatele monetare.
Prin agregat monetar se subînţelege un indicator ce caracterizează mărimea şi structura
masei monetare. În Republica Moldova se folosesc următoarele agregate monetare:
M0 – masa banilor cash în circulaţie;
M1 – agregatul M0 + mijloacele din conturi, depunerile aflate în bănci şi depozitele la
cerere;
M2 – agregatul M1 + depunerile pe termen ale populaţiei;
M3 – agregatul M2 + certificate şi obligaţiuni.
Pentru a analiza modificarea circulaţiei băneşti, în afară de agregate monetare, se utilizează
şi o serie de indicatori speciali.
Volumul masei monetare depinde atât de volumul operaţiilor economice din ţară, cât şi de
viteza circulaţiei banilor. Dacă circulaţia banilor se accelerează, poate fi deservit un volum mai
mare de operaţii economice cheltuind mai puţini bani; cu alte cuvinte, accelerarea circulaţiei
băneşti este direct proporţională (echivalentă) cu creşterea masei monetare. Viteza circulaţiei este
determinată de raportul dintre produsul naţional brut sau venitul naţional şi masa monetară (M 1
sau M2). Indicatorul vitezei de rotaţie a banilor în volumul operaţiilor de plăţi este calculat
raportând suma mijloacelor transferate din conturile bancare curente la cuantumul (volumul)
mediu al masei băneşti. Viteza de circulație a banilor exprimă numărul mediu de tranzacții
(utilizări), mijlocite de unitatea monetară, într-o anumită perioadă de timp.
O mare importanţă are calculul multiplicatorului (masei) monetare – un indicator ce ne
arată care sunt posibilităţile economiei, în ansamblu, şi ale sistemului bancar, în particular, de
sporire a masei monetare în circulaţie. Acest indicator se calculează prin raportarea agregatului
monetar M2 faţă de baza monetară (ce include agregatul M0 plus mijloacele băneşti din casele
băncilor, plus rezervele obligatorii ale băncilor şi plus mijloacele din conturile corespondente).
Accelerarea sau reducerea vitezei circulaţiei banilor reflectă o serie de factori – atât de
ordin general economic, cât şi monetari. Însă, în alte condiţii similare, accelerarea circulaţiei
banilor este echivalentă (direct proporţională) cu creştere masei monetare, fiind totodată unul din
factorii.
Pentru a-şi îndeplini funcţiile, banii trebuie să fie puşi în circulaţie într-o anumită
cantitate.

Tema IV. Teoriile monetare

4.1. Teoria monetară metalistă

4.2. Teoria monetară nominalistă
4.3. Teoriile monetare cantitative (clasice)
4.4. Teoriile monetare moderne

4.1. Teoria monetară metalistă.

În perioada feudalismului în mai multe ţări a apărut şi a început să se dezvolte aşa-numitul
fenomen de “uzare a monedei”. De exemplu, acest fenomen s-a dezvoltat în Franţa şi Marea
Britanie.
Prin “uzarea monedei” se înţelege micşorarea de către autorităţile statului a greutăţii
monedelor confecţionate din metale preţioase sau reducerea titlului metalului preţios respectiv,
fără a schimba valoarea nominală a monedei.
Fenomenul de “uzare a monedei” era folosit pe larg de către autorităţile feudale ale
diferitor state pentru a primi venituri suplimentare de metale preţioase în vistieria statului.
Despre existenţa fenomenului de “uzare a monedei” mărturisesc următoarele fapte. În
Franţa unitatea monetară a Parisului în jumătatea a doua a secolului X conţinea 1.5 g. argint, iar
în jumătatea a doua a secolului XIII – numai 0.4 g. argint. În Marea Britanie lira sterlină conţinea
în secolele XI – XII un funt de argint, iar în secolul XVIII – doar 1/3 din funt. Fenomenul de
“uzare a monedei” influenţează negativ asupra dezvoltării comerţului internaţional.
Cu scopul contracarării fenomenului de “uzare a monedei” a apărut teoria metalică a
banilor. Ideea de bază a acestei teorii se exprimă prin următoarea afirmaţie: prin bani se înţeleg
metalele preţioase, şi invers. Unul din primii reprezentanţi ai acestei teorii a fost Oron.
În mod definitiv teoria metalică a fost formulată de către mercantilişti, care considerau că
bogăţia societăţii se exprimă prin cantitatea de bani de care dispune această societate, iar
valoarea banilor depinde de greutatea metalului din care sunt confecţionaţi.
Aceste afirmaţii corespundeau pe deplin intereselor negustorilor ce se ocupau cu comerţul
extern. Adepţi ai acestei teorii în secolele XVII – XVIII în Anglia au fost Stafford, Men, Nors, în
Franţa – Montchrestien, în Italia – Galiani.
Teoria metalică a avut rolul de lichidare a fenomenului de “uzare a monedei”. Dar din
cauza unor neajunsuri esenţiale ale acesteia, la sfârşitul secolului XIX această teorie a fost
înlocuită treptat cu alte teorii monetare.
Neajunsul teoriei metaliste constă în faptul că, afirmând că banii sunt o marfă, valoarea
căreia depinde de greutatea metalului din care au fost confecţionaţi, adepţii acestei teorii nu ţin
cont de faptul că banii ca marfă îndeplinesc funcţii specifice.
Odată cu apariţia şi dezvoltarea relaţiilor economiei de piaţă au început să crească esenţial
numărul şi mărimea afacerilor. În aceste condiţii a devenit necesară folosirea banilor din hârtie.
În legătură cu necorespunderea afirmaţiilor teoriei metalice practicii monetare, adepţii
teoriei metaliste au început treptat să cedeze poziţiile de bază ale teoriei metalice. În secolul XIX
economiştii germani Cnis, Lexis, Lantzburg, adepţi ai teoriei metaliste, de acum nu mai negau
posibilitatea existenţei banilor din hârtie. Dar afirmau că neapărat trebuie să existe posibilitatea
schimbului lor pe metale preţioase.
Odată cu lichidarea monometalismului în toate ţările din lume, teoria metalică a pierdut
legătura cu practica economică, însă, ulterior adepţii ei au încercat de mai multe ori să explice
cauzele proceselor inflaţioniste în diferite ţări, prin lipsa banilor confecţionaţi din metale
preţioase.
În anii ’60 ai secolului XX, teoria metalică a fost temporar reanimată în Franţa, care cerea
ţărilor în care exporta mărfuri sale să achite contravaloarea acestora cu metale preţioase (adepţi:
Tuleman, Rufe).

4.2. Teoria monetară nominalistă.

Teoria nominalistă a banilor, spre deosebire de teoria metalistă, afirmă că banii nu sunt
marfă, nu au valoare proprie şi, prin urmare, nu este important din ce metal ei sunt confecţionaţi,
sau care este cantitatea metalului în fiecare monedă. Banii sunt nişte semne convenţionale care
au valoare declarativă, exprimată prin nominalul acestora.
 Teoria nominalistă a apărut în perioada feudalismului şi corespundea intereselor acelor
pături sociale, cărora le era convenabilă existenţa fenomenului de “uzare a monedei”.
Odată cu apariţia teoriei metalice, teoria nominalistă a început brusc să se dezvolte ca
reacţie împotriva acesteia. De asemenea, s-a dezvoltat sub influenţa apariţiei şi dezvoltării
relaţiilor economice de piaţă (apariţia banilor din hârtie).
Nominalismul s-a format definitiv în secolele XVII – XVIII, când rotaţia monetară a
majorităţii ţărilor era inundată de monede, greutatea metalului cărora nu corespundea (era mai
mică) valorii nominale a acestora.
Primii reprezentanţi ai teoriei nominaliste au fost Berkley şi Stuart. Ei afirmau că banii nu
au valoare proprie, ci sunt un instrument, cu ajutorul căruia se poate evalua valoarea altor bunuri.
La sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX, nominalismul a început să ocupe
poziţii de bază în diferite doctrine economice, care stăteau la baza politicilor economice ale
multor ţări ale lumii. De exemplu, nominalismul a constituit o parte principală a teoriei de
reglare monetar-creditară elaborată de Keynes.
Keynes afirma că banii nu sunt marfă şi nu au valoare proprie, dar au valoare declarativă.
În lucrarea sa “Tratatul despre reforma monetară” (1923), Keynes a exprimat ideea de bază a
nominalismului prin formula:
n = p * k, unde:
n – numărul de bani aflaţi în rotaţie;
p – nivelul preţurilor;
k – numărul unităţilor de mărfuri şi servicii existente pe piaţă.

După părerea lui Keynes, existenţa permanentă a unui nivel mic de inflaţie influenţează
pozitiv asupra conjuncturii economice, iar cauza principală a crizelor de supraproducţie constă în
neajunsul de mijloace băneşti în rotaţie şi, prin urmare, lichidarea acestor crize este posibilă cu
ajutorul emiterii banilor în rotaţie.
Teoria neoclasică a banilor de asemenea afirma că există o legătură între numărul de bani
aflaţi în rotaţie şi nivelul preţurilor.
Ideile nominalismului corespund în prezent acelor state care folosesc pe larg emisia
monetară pentru acoperirea deficitului bugetar. Cea mai radicală formă de exprimare a ideilor
nominalismului o reprezintă teoria monetară a statului, elaborată de Cnap, la începutul secolului
XX. Această teorie afirmă că valoarea unităţii monetare trebuie să se stabilească în legile fiecărei
ţări.
Necătând la unele divergenţe, toate variantele nominalismului au neajunsuri asemănătoare:
nu recunosc că banii sunt o marfă şi că au valoarea lor proprie.

4.3. Teoriile monetare cantitative (clasice).

În secolul XV în Europa a început să se dezvolte procesul de acumulare iniţială a

capitalului. Acest proces se baza pe dezvoltarea comerţului.
Teoria cantitativă a banilor este o doctrină economică care afirmă că nivelul preţurilor la
mărfuri şi servicii şi valoarea unităţii monetare depind de volumul masei monetare din rotaţie.
Ideea despre dependenţa nivelului preţurilor de volumul masei monetare a fost lansată
pentru prima dată de Bodin (1530 – 1596), care a încercat să explice preţurile înalte de pe atunci,
şi fluxurile de metale preţioase din ţările coloniale în cele europene.
Ulterior folosirea metodei de comparare a volumului masei monetare cu volumul de
mărfuri şi servicii, a început să se folosească pe larg de către diferiţi economişti, pentru a explica
cauzele schimbării valorii banilor (Montesque, Hume, Mill).
Filosoful englez Locke (1632 – 1704) afirma că există o dependenţă proporţională între
schimbarea volumului masei monetare şi schimbarea valorii unităţii monetare.
La dezvoltarea ideilor teoriei cantitative a contribuit D. Ricardo (1772 – 1823). Afirmaţiile
sale cu privire la valoarea unităţii monetare aveau un caracter dualist:
 1) pe de o parte, D. Ricardo recunoştea că valoarea banilor depinde de munca depusă la
producerea materialului din care ei sunt confecţionaţi;
2) iar pe de altă parte, Ricardo afirma că în unele perioade valoarea unităţii monetare
depinde de numărul monedelor aflate în rotaţie. Această idee a fost folosită de Ricardo pentru a
explica cauzele devalorizării bancnotelor emise de Banca Angliei, după încetarea schimbului
acestora pe metal preţios în 1797.
Cele două afirmaţii ale lui Ricardo se contrazic reciproc.
La începutul secolului XX teoria cantitativă a banilor a început să ocupe poziţiile de bază
în diferite curente ale economiei politice, devenind partea principală a teoriei neoclasice de
reproducere.
Printre diferitele variante ale teoriei cantitative cele mai răspândite au fost varianta
tranzacţionistă şi varianta de la Cambridge.
Varianta tranzacţionistă a fost elaborată de Fisher (1867 – 1947). Această variantă se
bazează pe exprimarea prin două metode a sumei afacerilor care se produc în societate: pe de o
parte, (suma afacerilor se exprimă ca produs între numărul banilor (M) din rotaţie şi viteza medie
de rotaţie a unităţii monetare (V)), iar pe de altă parte, suma afacerilor se exprimă ca produs între
numărul unităţilor de marfă realizată (Q) şi preţul mediu al unei unităţi de marfă (p):

M *V = p * Q
Analizând această formulă Fisher a ajuns la concluzia că elementele V şi Q sunt constante,
deoarece, după părerea lui, ele nu se pot schimba esenţial într-o perioadă scurtă de timp:
 viteza medie de rotaţie a unităţii monetare depinde de gradul de dezvoltare a
relaţiilor creditare, a mijloacelor de telecomunicaţie, etc.;
 numărul unităţilor de marfă realizată nu poate să se schimbe esenţial deoarece,
conform teoriei neoclasice (adept al căreia era şi Fisher), societăţii capitaliste îi este caracteristică
antrenarea minimă a tuturor resurselor în procesul de producţie.
Formula la care a ajuns Fisher exprimă ideea de bază a teoriei cantitative a banilor:

M=p

Varianta Cambridge a teoriei cantitative a fost dezvoltată în lucrările economiştilor

englezi Marshall, Pegou, Robertson (profesori la Universitatea Cambridge).
Spre de varianta tranzacţionistă a lui Fisher, această variantă a folosit pentru a exprima
ideile teoriei cantitative următoarea formulă:

M=k*p*Q,
unde:
k – partea veniturilor curente pe care agenţii economici nu doresc să o consume, dar
doresc să o acumuleze în formă monetară.

k = 1/V

Înlocuind obţinem :
M = (1/V) * p * Q = M * V = p * Q
Autorii variantei Cambridge au considerat elementele V şi Q constante, deoarece ele sunt
determinate de factori psihologici. Aceşti factori nu se pot schimba esenţial într-o perioadă scurtă
de timp.
Cu alte cuvinte: M = p.
Necătând la unele deosebiri în argumentarea teoretică, ambele variante exprimă aceeaşi
idee de bază.

4.4. Teoriile monetare moderne

 Adepţi ai monetarismului contemporan sunt M. Friedman, Leidler, Keigem, ş.a.
Versiunea cea mai răspândită este cea a lui Friedman, cu următoarele afirmaţii:

1) teoria cantitativă a banilor, care afirmă că există o dependenţă directă între creşterea
masei monetare şi creşterea preţurilor;

2) teoria monetară a ciclurilor economice, care afirmă că toate schimbările esenţiale în

conjunctura economică sunt determinate de schimbările anterioare (creşterea masei monetare 
creşterea cererii  creşterea volumului de producţie  criza de supraproducţie);

3) existenţa unui mecanism special de influenţă a schimbărilor în volumul masei monetare

asupra proceselor de producţie (prin nivelul preţurilor, şi nu a dobânzii, cum afirma Keynes);

4) măsurile statului îndreptate spre reglarea economiei sunt ineficiente şi lipsite de sens,
deoarece aceste măsuri întârzie permanent (schimbările factorilor monetari niciodată nu coincid
cu situaţia reală din economie);

5) aşa-numita “regulă de k%”, conform căreea mărirea permanentă a volumului masei

monetare aflate în rotaţie şi menţinerea unui nivel stabil de inflaţie este necesară pentru
micşorarea oscilaţiilor în economie în decursul ciclurilor economice, de asemenea e necesară
pentru menţinerea permanentă a cererii înalte;

6) este necesară folosirea sistemului cursurilor valutare flotante pentru autoreglarea

echilibrului pe plan internaţional.

Tema V. Banca şi sistemul bancar

5.1. Originea şi caracteristica generală a băncii ca instituţie financiară
5.2. Sistemul bancar: concept şi evoluţie
5.3. Sistemul bancar al Republicii Moldova

5.1. Originea şi caracteristica generală a băncii ca instituţie financiară

În trecut fiecare agent economic îşi desfăşura activitatea sa bazându-se numai pe capitalul
propriu. În legătură cu faptul că mărimea capitalului necesară pentru desfăşurarea neîntreruptă a
activităţii permanent oscilează, agenţii economici nu puteau să folosească efectiv capitalurile
sale, deoarece era necesar permanent de menţinut rezerve de capital înafara rotaţiei, pentru
asigurarea oscilaţiilor de mărire a necesităţilor în capital. Rezervele menţionate nu aduceau
profit. Cu scopul de a mări eficienţa acestor capitaluri, unii agenţi economici, au început să
acorde împrumuturi din contul rezervelor formate pentru asigurarea neîntreruptă a activităţii sale.
Odată cu apariţia relaţiilor economiei de piaţă şi dezvoltarea acestora a început să se
mărească brusc cererea la mijloacele împrumutate. În legătură cu aceasta a crescut preţul acestor
împrumuturi şi profitul de la acordarea acestor împrumuturi. Au apărut agenţi rentabilitatea
activităţii cărora era mai mică decât rentabilitatea acordării împrumuturilor. În legătură cu acest
fapt s-au început procesele de returnare a capitalurilor din diferite tipuri de activităţi în
activitatea de acordare a împrumuturilor.
Însă, folosirea capitalului propriu de unii agenţi economici pentru desfăşurarea activităţii
creditare nu putea să satisfacă cerinţelor economiei, pe de o parte, iar pe de altă parte, majoritatea
agenţilor economici continuau să activeze în diferite ramuri ale economiei, având rezerve proprii
de capital. În legătură cu aceasta, unii agenţi economici au început să transmită rezervele proprii
de capital altor agenţi economici, care se specializau în acordarea creditelor. Transmiterea se
înfăptuia în condiţii de rambursabilitate, scadenţă şi plată. În aşa mod, au apărut agenţi
economici care se specializau în acordarea creditelor din surse proprii şi din contul surselor
atrase. Însă, majoritatea capitalului continua să se afle înafara instituţiilor creditare, deoarece
capitalurile erau investite în diferite ramuri ale economiei. Pentru atragerea acestor capitaluri,
instituţiile creditare au început să acorde servicii de transferare a mijloacelor atrase la dispoziţia
proprietarului acestor mijloace. Acest mod de achitare a plăţilor a devenit atrăgător pentru agenţi
economici, deoarece el permite economisirea timpului şi mijloacelor necesare pentru achitarea
plăţilor. Reieşind din aceasta, majoritatea capitalului care activa în diferite domenii ale
economiei, a fost atras de instituţiile creditare.
Instituţia creditară care atrag depozite transferabile se numeşte bancă, iar cele ce atrag
depozite netransferabile se numesc instituţii financiare.
Majoritatea băncilor se organizează ca societăţi pe acţiuni. Organul suprem de conducere
este Adunarea Generală a Acţionarilor. Din componenţa acţionarilor se alege Consiliul Băncii,
care concretizează strategia şi politica băncii şi asigură dirijarea zilnică a activităţii băncii.
Preşedintele băncii este unul din membrii Consiliului Băncii. Consiliul Băncii determină
structura organizatorică şi angajează numărul necesar de funcţionari. Structura organizatorică a
băncii depinde de volumul şi caracterul operaţiilor pe care le efectuează. Banca îşi formează
organul intern de control, care informează periodic acţionarii despre modul de dezvoltare a
băncii. La sfârşitul anului se determină profitul primit în decursul anului şi direcţiile de
repartizare a acestuia. Mărimea profitului destinată pentru dividende se repartizează între
acţionari în dependenţă de cotele acestora în capitalul băncii. Desfăşurându-şi activitatea, banca
intră în relaţii contractuale cu mai mulţi agenţi economici şi cu alte bănci. Banca este
responsabilă pentru îndeplinirea obligaţiunilor sale contractuale cu capitalului său propriu, care
este format din cotele acţionarilor şi alte fonduri formate din profitul băncii. Cu scopul de a
atrage un număr maxim de clienţi, băncile permanent se află în căutarea noilor forme de
deservire a clienţilor. Cu scopul de micşorare a riscurilor, băncile tind spre diversificarea
operaţiunilor sale active.

5.2. Sistemul bancar: concept şi evoluţie

Prin sistem bancar se subînţelege totalitatea băncilor şi cadrului legislativ care
reglementează activitatea acestora. La modul cel mai general, sistemul bancar al unei ţări este
format din Banca Centrală şi băncile din sistem (cele două niveluri), care în funcţie de natura
activităţii sunt:
0 Bănci comerciale – denumite şi bănci de depozit sau universale;
1 Băncile de afaceri;
2 Bănci şi instituţii specializate.
Din punct de vedere al organizării activităţii bancare şi al gradului de specializare, putem
vorbi de două sisteme bancare:
 Sisteme bancare ale europei continentale, puţin specializate şi care funcţionează după
modelul băncii universale;
 Modelul american aplicat şi în Japonia şi care este bazat pe principiul unei specializări
stricte a instituţiilor bancare.
Diversitatea sistemelor bancare – se caracterizează prin existenţa unui număr sporit de
instituţii bancare ale căror caracteristici pot fi diferite. Aici operează mai multe criterii:
După activitate avem:
Bănci cu activitate universală;
Bănci specializate.
După dimensiune avem:
Bănci de dimensiune mică;
Bănci de dimensiune mijlocie;
Bănci de dimensiune mare.
După natura furnizorilor de capital:
Bănci cu capital public;
 Bănci cu capital privat, acţionarii fiind rezidenţi sau nerezidenţi.
După sfera de deservire:
Bănci regionale;
Bănci interregionale;
Bănci naţionale;
Bănci internaţionale.
După numărul de filiale:
Bănci cu filiale;
Bănci fără filiale.
După ramura pe care o deservesc:
Bănci multiramurale;
Bănci uniramurale.

5.3. Sistemul bancar al Republicii Moldova

În Rpublica Moldova din anul 1991 este format sistemul bancar din două nivele. Nivelul
superior este reprezentat de B.N.M., iar cel inferior (în prezent) - 11 bănci comerciale
(Moldinconbank, Victoriabank, Mobiasbanca, Fincombank, Eximbank, Energbank, BCR
Chișinău SA, EuroCreditBank, Comerțbank, ProCreditBank).
Banca Naţională a Moldovei îndeplineşte funcţia de bancă centrală de emisie, asigură
reglarea şi supravegherea băncilor comerciale, deasemenea elaborează politica monetar-creditară
şi cea valutară a statului.
Nivelul inferior îl formează băncile comerciale, ce asigură decontările prin virament şi cele
de casă ale persoanelor juridice şi fizice şi acordă un spectru larg de servicii bancare de caracter
universal. Marea majoritate au format Asociaţia Băncilor din Moldova. Două bănci (Moldova
Agroindbancă, Moldindconbancă) s-au format în baza fostelor bănci specializate cu capital de
stat. Multe bănci sunt formate din capital străin şi mixt ca: Victoriabank, Mobiasbanca, etc.
Multe din ele au pe teritoriul Republicii Moldova filiale şi reprezentanţe. Toate au legături de
corespondent între ele, precum şi cu bănci din ţările dezvoltate: S.U.A., Germania, Austria,
Israel, Turcia, precum şi cu ţările C.S.I.
De la 1 iulie 1995, lunar, se publică date referitor la rezultatele activităţii băncilor
comerciale, ce asigură agenţilor economici de a primi informaţia despre starea financiară a
băncilor comerciale, care îi deservesc şi gradul de risc la care sunt supuşi aceştea colaborând cu
banca dată. În permanenţă Consiliul de Administraţie a B.N.M. revede capitalul normativ total.
Din 1991 s-au întreprins o serie de măsuri de întărire a sistemului bancar. Băncilor le rămâne să
efectueze restructurizarea activelor şi pasivelor, să se elibereze de operaţiunile neeficiente şi
neprofitabile, să perfecţioneze gestiunea riscurilor şi lichidităţii, să ridice nivelul de pregătire a
cadrelor cu scopul implicării lor cât mai activ şi rezultativ în toate funcţiile bancare pe pieţele
financiare internaţionale şi mondiale.

Tema VI. Banca Centrală

6.1. Provenienţa şi evoluţia Băncii Centrale
6.2. Statutul şi forma de organizare a Băncii Centrale
6.3. Funcţiile Băncii Centrale
6.4. Operaţiunile Băncii Centrale: active şi pasive

6.1. Provenienţa şi evoluţia Băncii Centrale

În fiecare stat funcţionează câte o bancă centrală organizată de stat. Ea are ca scop
efectuarea politicii monetar-creditare în economie, deţine monopolul emisiunii de bancnote,
reglează masa monetară, efectuează control asupra funcţionării instituţiilor creditare, îndeplineşte
funcţia de “bancă a băncilor”, păstrează rezervele valutare şi de aur ale statului, etc.
În diferite state ele se numesc diferit: Bancă Centrală, Bancă de Stat, Bancă Populară,
Bancă Naţională, etc.
 Prima bancă centrală a apărut în Anglia în 1664, însă, răspândirea băncilor centrale a avut
loc la începutul secolului XX. Istoric, ele au apărut ca companii acţionare, înzestrate cu
obligaţiuni speciale. Acestea erau cele mai mari instituţii creditare, care îndeplineau funcţiile de
bancă centrală. Deseori, capitalul băncii centrale aparţine statului, însă acţionari pot fi băncile
comerciale şi instituţiile financiare. În multe ţări, aceste bănci sunt în supunere nemijlocită a
parlamentului sau a comisiei bancare speciale, constituită de organul legislativ.
La 4 iunie 1991 prin Decretul preşedintelui Republicii Moldova nr. 122 din 4 iunie 1991
"Cu privire la Banca Naţională a Moldovei", Banca Republicană din Moldova a Băncii de Stat a
URSS a fost reorganizată în Banca Naţională a Moldovei. La 11 iunie 1991 Parlamentul
Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la Banca Naţională de Stat a Moldovei, iar la 12
iunie 1991 Legea cu privire la bănci şi activitatea bancară. Aceste acte legislative au stat la baza
constituirii şi dezvoltării iniţiale a sistemului bancar din Republica Moldova.
La 29 noiembrie 1993 a fost întrodusă moneda naţională – leul moldovenesc, fapt ce a
permis asigurarea independenţei monetar-financiare a statului şi promovarea unei politici
economice eficiente în Republica Moldova.
Reformele structurale au generat creşterea rolului şi extinderea funcţiilor Băncii Naţionale
a Moldovei şi ale băncilor comerciale în economia naţională, ceea ce a impus necesitatea unor
completări şi modificări esenţiale în legislaţia bancară. Pornind de la aceasta, Parlamentul
Republicii Moldova a adoptat la 21 iulie 1995 Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei,
conform căreia a fost stabilit obiectivul principal al Băncii Naţionale a Moldovei – realizarea şi
menţinerea stabilităţii monedei naţionale prin stabilirea condiţiilor pieţelor monetare, de credit şi
valutare. Un fundament pentru funcţionarea durabilă a sistemului bancar l-a constituit Legea
instituţiilor financiare, adoptată concomitent cu noua Lege cu privire la Banca Naţională a
Moldovei.
Odată cu schimbarea tendinţelor globale în activitatea băncilor centrale a apărut necesitatea
operării modificărilor în activitatea Băncii Naţionale a Moldovei. În acest context, la 30 iunie
2006 Parlamentul Republicii Moldova a aprobat modificările la Legea cu privire la Banca
Naţională a Moldovei prin care a fost prevăzut un nou obiectiv fundamental – asigurarea şi
menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără prejudicierea obiectivului său fundamental, Banca
Naţională trebuie să promoveze şi să menţină un sistem financiar bazat pe principiile pieţei şi să
sprijine politica economică generală a statului.
În prezent, Banca Naţională a Moldovei are următoarele atribuţii de bază: stabileşte şi
promovează politica monetară şi valutară în stat, acţionează ca bancher şi agent fiscal al statului,
activează ca organ unic de emisiune a monedei naţionale, autorizează, supraveghează şi
reglementează activitatea instituţiilor financiare, păstrează şi gestionează rezervele valutare ale
statului, supraveghează sistemul de plăţi în republică şi facilitează funcţionarea eficientă a
sistemului de plăţi interbancare, întocmeşte balanţa de plăţi a statului, efectuează reglementarea
valutară pe teritoriul Republicii Moldova, etc. Totodată, Banca Naţională a Moldovei este o
persoană juridică publică autonomă şi este responsabilă faţă de Parlamentul Republicii Moldova.

6.2. Statutul şi forma de organizare a Băncii Centrale

În statutul băncii centrale, ca şi în statutul oricărei bănci intră:
a) forma de organizare;
b) mărimea capitalului statutar;
c) funcţiile pe care le îndeplineşte;
d) alte componente.

Din punct de vedere al proprietăţii capitalului, băncile centrale se clasifică în:

- de stat (capitalul cărora aparţine statului (Marea Britanie, Germania, Franţa, Canada,
Rusia));
- societăţi pe acţiuni (S.U.A.);
 - mixte (societăţi pe acţiuni şi o parte a capitalului aparţine statului (Japonia, 55% capital
de stat şi 45% capitalul persoanelor particulare; Elveţia, 57% capital de stat şi 43% capitalul
persoanelor particulare).
Multe bănci centrale au fost formate ca bănci de stat (Germania, Rusia), multe au fost
formate ca societăţi pe acţiuni, iar, apoi, au fost naţionalizate (în Marea Britanie, Franţa).
Însă, indiferent de faptul aparţine sau nu capitalul băncii centrale statului, istoric, între
bancă şi guvern există legături strânse, mai ales în perioada actuală. Guvernul este cointeresat în
siguranţa băncii centrale, deoarece ultima asigură sistema creditară a ţării, asigură politica
economică a guvernului. Guvernul nu poate influenţa nelimitat asupra politicii băncii centrale.
Banca centrală este supusă fie organului legislativ, fie comisiei speciale bancare, formată de
parlament. Conducătorul băncii care este numit de parlament, preşedinte, guvern, monarh, etc. şi
nu intră în componenţa guvernului. Gradul substanţial de independenţă este o condiţie
indispensabilă pentru funcţionarea eficientă, care, deseori, intră în contradicţie cu scopurile pe
termen scurt ale guvernului, mai ales, în prag de alegeri. Aceste contradicţii sunt şi mai
accentuate când este vorba de acoperirea deficitului bugetar. Însă, independenţa băncii centrale
faţă de guvern este limitată, deoarece o politică economică nu poate fi benefică fără concordanţa
între aceste elemente de bază: politica monetar-creditară şi cea financiară. Pe termen lung,
politica băncii centrale determină priorităţile macroeconomice ale guvernului.
În fine, orice bancă centrală, într-o oarecare măsură, întruneşte calităţi de bancă şi de
organ statal.
În Republica Moldova B.N.M. este o persoană juridică independentă şi poartă răspundere
faţă de Parlament. B.N.M. dispune de imunitate fiscală.
Structura organizatorică a Băncii Naţionale include departamente, direcţii, servicii, alte
subdiviziuni. Banca Naţională este condusă de Consiliul Administrativ, alcătuit din cinci membri:
Preşedintele Băncii Naţionale (preşedintele Consiliului Administrativ), prim-vicepreşedintele
(locţiitorul preşedintelui Consiliului Administrativ), trei vicepreşedinţi.
Preşedintele Băncii Naţionale este desemnat de Parlament. Toţi membrii Consiliului
Administrativ sunt numiţi pe un termen de 7 ani.
Preşedintele prezintă Consiliului Administrativ propunerile cu privire la politica monetară şi
valutară şi asigură implementarea lor, reprezintă Banca Naţională în relaţiile cu alte instituţii, este
abilitat cu o serie de atribuţii care nu sunt de competenţa Consiliului Administrativ.
Consiliul Administrativ determină regulile de funcţionare a Băncii Naţionale. În cadrul
îndeplinirii funcţiilor sale, participă la discutarea rapoartelor despre situaţia economică şi politică a
ţării, în care scop, locţiitorul preşedintelui Consiliului Administrativ asigură prezentarea periodică
de către departamente, direcţii şi secţii (filiale) a dărilor de seamă asupra următoarelor probleme:
 administrarea operaţiunilor Băncii Naţionale şi a efectuării lor;
 situaţia sistemului financiar, inclusiv a băncilor;
 alte dări de seamă conform deciziei Consiliului Administrativ.
Consiliul Administrativ îndeplineşte următoarele funcţiile:
 determină politica monetară a statului, rata dobânzii pentru depozitele din Banca
Naţională, condiţiile de acordare a creditelor, tipurile şi volumul rezervelor pe care instituţiile
financiare sunt obligate să le păstreze la Banca Naţională, stabileşte valoarea nominală, modul de
prezentare grafică a bancnotelor şi monedelor, procedura de lansare în circulaţie şi condiţiile de
retragere din circulaţie;
 determină politica valutară a ţării, regulile de stabilire a cursului monedei
naţionale, aprobă rapoartele, dările de seamă financiare anuale, adoptă deciziile cu privire la
colaborarea Băncii Naţionale cu organizaţiile internaţionale;
 aprobă fiecare credit acordat Guvernului în limitele stabilite de politica
monetară; aprobă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din voturile membrilor Consiliului
prezenţi la şedinţă, punerea la dispoziţie a altor instrumente financiare bancare, prezintă propuneri
cu privire la sporirea capitalului Băncii Naţionale;
 adoptă decizii cu privire la noi emisiuni de titluri ale Băncii Naţionale, volumul
şi condiţiile emiterii lor, defineşte titlurile de creanţă, aprobă devizul de cheltuieli al Băncii
Naţionale;
 aprobă Statutul Băncii Naţionale şi stabileşte regulile de administrare şi de
funcţionare a băncii, determină structura Băncii Naţionale, procedura şi condiţiile de angajare a
personalului Băncii Naţionale, influenţează şi desfiinţează secţii şi reprezentanţe ale Băncii
Naţionale.
Organul de control intern al Băncii Naţionale este condus de controlorul-şef, desemnat pe o
perioadă de cinci ani de către Consiliul Administrativ. Controlorul-şef, în colaborare cu experţii
controlului intern, stabileşte regulile de control intern; efectuează controlul asupra operaţiunilor
Băncii Naţionale, modului de verificare a conturilor şi registrelor contabile, procedurilor de
gestiune contabilă şi executării devizului băncii, prezintă Consiliului Administrativ rapoarte de
expertiză şi recomandări (sugestii) asupra rezultatelor controlului; efectuează verificarea contabilă
a dărilor de seamă contabile şi a documentelor contabile necesare şi prezintă concluzii asupra lor.
Banca Naţională colaborează cu Guvernul Republicii Moldova în vederea realizării
obiectivelor sale, reprezintă ţara la consfătuirile (forurile) interguvernamentale, în consiliile şi
organizaţiile pentru soluţionarea problemelor politicii monetare şi de credit, licenţierea activităţii
bancare şi controlului bancar. B.N.M. cooperează cu organizaţii internaţionale care au ca obiectiv
asigurarea stabilităţii financiare şi economice pe calea colaborării internaţionale. În limita
competenţei sale, îşi asumă obligaţii şi execută operaţiuni legate de participarea R.Moldova în
organizaţiile internaţionale.
Banca Naţională, periodic, informează asupra indicatorilor analizei macroeconomice, datelor
monitorizării pieţei monetare şi gestiunii statistice, inclusiv asupra masei monetare, acordării
creditelor, balanţei de plăţi şi situaţiei pe piaţa valutară.
Banca prezintă Parlamentului comisiilor sale permanente note explicative asupra problemelor
politicii promovate de ea şi, la cererea Parlamentului, avizează proiectele de legi.
Pentru a-şi îndeplini funcţiile, Banca Naţională emite decizii, regulamente, instrucţiuni şi
dispoziţii, care au forţă obligatorie (putere de lege) pentru instituţiile financiare, alte persoane
juridice şi fizice. Conform sarcinii şi funcţiilor sale de bază, Banca Naţională, în colaborare cu
Guvernul, determină şi implementează politica monetară şi valutară a ţării. În fiece an, nu mai
târziu de 1 februarie, B.N.M. prezintă Parlamentului şi Guvernului şi publică ulterior un raport de
evaluare a situaţiei economice şi financiare a statului, o expunere a politicii monetare şi valutare
dirijate pentru anul următor şi pentru o perioadă mai lungă, precum şi condiţiile de la care a pornit
pentru determinarea acestei politici, întocmirea bilanţului şi evaluarea politicii monetare şi valutare
pe anul trecut.
În colaborare cu Guvernul, Banca Naţională prezintă Parlamentului prognoza îndeplinirii
balanţei de plăţi a ţării pe anul în curs şi pe anul viitor. Capitalul Băncii Naţionale poate fi sporit
prin decizia Consiliului Administrativ, aprobată de Parlament. Statul alocă întregul capital şi este
posesorul lui. Capitalul băncii nu poate fi micşorat decât cu condiţia introducerii modificărilor
necesare în Legea Băncii Naţionale.
În cazul scăderii valorii activelor din balanţa Băncii Naţionale faţă de suma pasivelor şi a
capitalului disponibil, Ministerul Finanţelor, în timp de 60 de zile după publicarea balanţei,
transferă B.N.M. cantitatea de capital care lipseşte sub forma unor titluri de valoare ale Guvernului,
care prevăd achitarea dobânzilor, calculate după rata pieţei.
Venitul net (beneficiul) Băncii Naţionale, pe fiecare an financiar, se calculează după scăderea
costurilor operaţionale din anul respectiv şi acoperirea datoriilor riscante şi compromise, minus
cotele de amortizare; răscumpărarea hârtiilor de valoare păstrate în Banca Naţională, transmise
acesteia de Ministerul Finanţelor în contul capitalului care lipseşte; după prelevarea a 20% din
suma de venituri rămasă, în fondul de rezervă, până în momentul în care acesta va depăşi de două
ori volumul de capital de care dispune. Suma venitului net este trecută în contul de venituri al
Bugetului de Stat.
Controlul devizului, aprobat de Consiliul Administrativ al Băncii Naţionale, este efectuat de
Curtea de Conturi.
 Banca Naţională a Moldovei stabileşte pentru băncile comerciale norme de rezerve
obligatorii în raport cu volumul depozitelor şi altor active similare destinate acestui scop.
Rezervele obligatorii sunt menţinute prin metoda de reţinere a numerarului în case sau în conturile
corespondente ale băncilor ori în conturile speciale ale conturilor din Banca Naţională. Aceasta din
urmă plăteşte (acoperă în numerar) o mică parte din rezervele obligatorii, ce depăşeşte 5% din
suma pasivelor pe a căror bază sunt calculate aceste rezerve, sau chiar partea majoritară.
În cazul nerespectării de către băncile comerciale a cerinţelor privind rezervele obligatorii,
banca Naţională le administrează o amendă în mărime de un salariu de bază pe o zi, existent la data
fixării lipsei de capital, pentru întreaga perioadă a acestei încălcări. Amenda este încasată la
Bugetul de Stat prin decontarea peremptorie a banilor din contul băncii sancţionate în contul
Băncii Naţionale.
Creditele pot fi acordate de Banca Naţională sub formă de avans, împrumut, vânzare,
evaluare şi reevaluare a instrumentelor (pe bază de concurs şi fără concurs). Creditele negarantate
nu sunt acordate decât în cazuri excepţionale, când e nevoie să fie păstrată integritatea sistemului
bancar. Periodic, Banca Naţională aduce la cunoştinţa opiniei publice rata minimă a dobânzii
pentru creditele acordate băncilor, criteriile obiective după care sunt admise băncile la concursul de
obţinere a creditelor.
Banca Naţională acordă statului credite doar în lei, care sunt garantate cu titluri de creanţă
negociabile, emise şi eliberate de către stat. Pentru fiecare credit, se perfectează un acord între
Guvern (în persoana Ministerului Finanţelor) şi Banca Naţională, în care se indică suma creditului,
termenele, rata dobânzii pentru ele şi alte comisioane.
Banca Naţională, proprietatea, bunurile şi veniturile sale, precum şi tranzacţiile şi
operaţiunile efectuate de ea sunt scutite de plata impozitelor, taxelor vamale şi altor taxe.
Dacă se constată că au fost încălcate legile sau nerespectate cerinţele prevăzute de actele
normative ale Băncii Naţionale, aceasta din urmă este abilitată:
 să pedepsească cu avertizare în scris;
 să încheie cu instituţia, ce şi-a permis să încalce legea, un acord care să prevadă
o serie de măsuri pentru înlăturarea respectivelor încălcări (abateri);
 să aplice amenzi şi să le încaseze în mod forţat (peremptoriu) într-o proporţie de
trei ori mai mare decât venitul obţinut sau paguba cauzată;
 să suspendeze pe un timp sau pentru totdeauna activitatea vinovatului;
 sa retragă licenţe.
Litigiile apărute între Banca Naţională şi alţi subiecţi sunt judecate în instanţă.

6.3. Funcţiile Băncii Centrale

Statul, de regulă, nu abilitează cu dreptul de emisiune decât o singură bancă, căci dacă ar fi
împuternicite toate băncile cu dreptul de emitere a banilor, s-ar dezorganiza întreaga circulaţie
bănească a ţării. Banca de emisiuni dispune de sume foarte mari de bani, de care nu pot dispune
alte bănci, fiindcă pasivele sale includ mijloacele bugetare şi numerarul aflat în circulaţie.
Această situaţie îi o sferă posibilitatea de a acorda sprijin tuturor celorlalte bănci şi de a dirija
activitatea acestora. Banca de emisiuni devine un adevărat centru de organizare a activităţii
bancare a ţării, în jurul căruia se grupează toate celelalte bănci şi instituţii de credit.

Printre funcţiile caracteristice pentru Banca Centrală sunt:

a) de emisiune;
b) banca băncilor;
c) bancherul statului;
d) centru valutar;
e) de creditare.

Funcţia de emisiune. Aceasta este una dintre cele mai vechi şi importante funcţii ale
băncilor centrale. Banca centrală deţine monopolul emisiunii monedei de hârtie. În unele ţări,
băncii centrale îi revine funcţia de emisiune a monedelor, însă, de confecţionarea lor se ocupă
Ministerul Finanţelor (trezoreria). Aceasta presupune că Banca Centrală cumpără monede de la
vistieria statului după valoarea lor nominală, iar diferenţa dintre valoarea nominală şi costul de
producţie a monedelor este inclusă în veniturile bugetului de stat. Monedele cumpărate sunt lansate
în circulaţie de către Banca Centrală o dată cu bancnotele emise de ea.

Funcţia de bancă a băncilor. Banca centrală nu are legătură directă cu agenţii economici
şi cu populaţia. Clientela ei de bază o reprezintă băncile comerciale. Băncile comerciale
păstrează rezerva lor de casă la banca centrală. Această rezervă constituie, totodată, un fond de
garanţie pentru rambursarea depozitelor. În multe ţări, băncile comerciale sunt obligate să deţină
rezerve obligatorii în banca centrală. Prin conturile deschise în banca centrală, se asigură
regularea decontărilor între ele. Aceasta se efectuează prin centrul de decontări al băncii centrale.

Funcţia de bancher al statului. Indiferent de apartenenţa capitalului, banca centrală este

strâns legată cu statul. În calitate de bancher la statului, banca centrală se prezintă ca bancher şi
creditor. În banca centrală sunt deschise toate conturile guvernului şi structurilor
guvernamentale. Banca centrală contribuie la executarea de casă a bugetului de stat. Veniturile
colectate în urma impozitelor şi taxelor se transferă pe un cont fără dobândă deschis trezoreriei în
banca centrală. Din acest cont, se efectuează toate cheltuielile guvernamentale.

Funcţia de centru valutar. În numele guvernului banca centrală reglează rezervele

valutare şi de aur ale statului. Banca centrală este depozitarul acestor valori. Ea asigură reglarea
decontărilor internaţionale, a balanţei de plăţi, participă la operaţiunile pieţei mondiale a
capitalurilor creditare şi ale aurului. Banca centrală reprezintă ţara sa în organismele valutar-
creditare internaţionale şi regionale.

Funcţia de creditare. În condiţiile deficitului bugetar cronic, funcţia de creditare a ţării are
ca scop gestiunea datoriei publice. Prin noţiunea de gestiune a datorie publice se subînţelege
operaţiunile băncii centrale privind amplasarea şi rambursarea împrumuturilor, organizarea plăţii
dobânzilor, convertirea şi consolidarea ei. Banca centrală utilizează în acest scop mai multe
metode: cumpără sau vinde obligaţiunile publice, influenţând, astfel, asupra cursului lor;
modifică condiţiile de vânzare; prin diferite metode contribuie la majorarea atractibilităţii
datoriilor publice pentru investitorii privaţi. Deasemenea, banca centrală se prezintă ca creditor şi
pentru băncile comerciale. De obicei, rata dobânzii la asemenea credite este foarte înaltă şi
băncile recurg la asemenea împrumuturi în caz de absenţă a altor posibilităţi de creditare.
Toate funcţiile băncii centrale sunt în strânsă interdependenţă. Creditând statul şi băncile,
banca centrală concomitent influenţează asupra circulaţiei creditare. Asigurând emisiunea şi
stingerea datoriei publice, banca centrală contribuie asupra nivelului ratei dobânzii.
Funcţiile sus-menţionate creează necesităţi obiective pentru realizarea întregului sistem
monetar-creditare al statului şi, corespunzător, al economiei.

6.4. Operaţiunile Băncii Centrale: active şi pasive.

Toate funcţiile sale banca centrală le realizează prin operaţiunile sale – pasive şi active.
Operaţiunilor pasive ale băncii centrale li se atribuie: emisiunea monetară, operaţiuni de
formare a resurselor atrase, formarea capitalului propriu
Principala sursă a resurselor băncii centrale, în marea majoritate a ţărilor, o constituie
emisiunea de bancnote.În prezent, emisiunea de bancnote este fiduciară, adică, nu este
convertibilă în aur. Convertibilitatea în aur a bancnotelor este suspendată în prezent, însă,
necătând la aceasta, în unele ţări formal continuă să existe restricţii privind emisiunile fiduciare.
Mecanismul contemporan al emisiunii bancnotelor este bazat pe creditarea băncilor comerciale, a
statului şi mărirea rezervelor de aur-valute. Emisiunea bancnotelor, în cazul de creditării băncilor
comerciale este asigurată de cambii şi alte obligaţiuni bancare; în cazul creditării guvernului –
obligaţiuni publice la termen; iar când are loc cumpărarea aurului şi valutelor – corespunzător cu
aur şi valute.
Cuantumul operaţiunilor pasive este în dependenţă de cuantumul operaţiunilor active:
credite acordate băncilor, trezoreriei; cumpărarea de valute şi aur, etc.
Nu fiecare creditare a băncilor comerciale sau a statului este însoţită de o nouă emisiune de
bancnote. Aceste credite pot fi transferate pe conturile băncilor comerciale şi trezoreriei deschise
în banca centrală. În aşa caz, are loc emisiunea depozitară. Drept sursă de creditare servesc
depozitele comerciale şi rezervele obligatorii ale băncilor comerciale (ce se află pe conturi
speciale deschise în banca centrală), precum şi depozitele trezoreriei.
Cea mai mică pondere din totalul pasivelor revine capitalului propriu.

Operaţiunilor active ale băncii centrale li se atribuie: operaţiunile de reescontare,

investiţiile bancare, decontări interbancare, operaţiunile cu aur şi cu valute.
Operaţiunile de reescontare sunt de două tipuri: credite băncilor comerciale şi statului. În
calitate de gaj se utilizează cambiile comerciale, cambiile trezoreriale, obligaţiunile emise de
autorităţile publice, etc. şi operaţiuni de reescont – cumpărarea de către banca centrală a
cambiilor de la autorităţile publice şi de la băncile comerciale. Cumpărarea cambiilor de la
băncile comerciale se numeşte reescontare, deoarece are loc scontarea a doua oară. Diferenţa
dintre suma pe care banca centrală o plăteşte băncii comerciale cumpărând cambia, şi suma ce va
fi primită de la debitor, când va sosi scadenţa, formează venitul băncii centrale. Rata dobânzii, în
baza căreea banca centrală acordă credite băncilor comerciale şi reescontează cambiile lor se
numeşte rată de reescont sau rată de refinanţare.
Investiţiile bancare – reprezintă cumpărarea de către bancă a hârtiilor de valoare.
Investiţiile băncii centrale constau din alocări în hârtii de valoare ale statului. Cumpărarea de
către banca centrală a obligaţiunilor publice, în majoritatea ţărilor industrial-dezvoltate servesc
ca formă de creditare a guvernului. Creditarea directă a guvernului în aceste ţări lipseşte (S.U.A.,
Canada, Japonia, Marea Britanie, Elveţia, Suedia) sau este limitată de lege (Germania, Franţa,
Olanda). În portofoliul băncii centrale se află o parte neînsemnată a hârtiilor de valoare de stat –
marea majoritate a acestor hârtii de valoare circulă pe piaţa de capital. Corespunzător, principalii
creditori ai statului sunt nu băncile centrale, ci băncile comerciale, instituţiile financiar-creditare,
corporaţiile şi populaţia. Cauza principală a cumpărării de către banca centrală a hârtiilor de
valoare de stat este reglarea lichidităţii sistemului bancar şi gestiunea împrumutului public, în
procesul desfăşurării politicii monetar-creditare.

Tema VII. Băncile comerciale

7.1. Esenţa şi funcţiile băncilor comerciale.
7.2. Tipologia băncilor comerciale. Structura organizatorică a băncii comerciale.și criterii de
clasificare.
7.3 Operaţiunile băncii comerciale: active şi pasive

7.1. Esenţa şi funcţiile băncilor comerciale.

Termenul de „bancă comercială” a apărut în primele etape de dezvoltare ale activităţii
bancare, când băncile sprijineau preponderent comerţul, schimbul de mărfuri şi plăţile.
Principalii clienţi ai acestor bănci erau „comercianţii” – de aici se trage şi noţiunea de „bancă
comercială”.
Prin bancă comercială se subînţelege instituţia financiară care acceptă depozite
transferabile şi le investeşte în operaţiuni active din numele său. Băncile comerciale reprezintă al
doilea nivel al sistemului bancar. Ele concentrează partea principală a resurselor creditare,
efectuează un diapazon larg de operaţiuni bancare şi servicii financiare pentru persoanele juridice
şi fizice. Băncile comerciale se organizează ca bănci de stat, societăţi pe acţiuni, societăţi cu
răspundere limitată, precum şi ca bănci mixte.
 Funcţiile de bază pe care le îndeplinesc băncile comerciale sunt următoarele:
a) Deservirea conturilor agenţilor economici şi gestionarea lor la dispoziţia clienţilor
(efectuarea decontărilor fără numerar). Prin deschiderea conturilor, băncile comerciale atrag
mijloace băneşti în aceste conturi, care împreună cu capitalul propriu al băncii formează
resursele creditare ale băncii.
b) Acordarea creditelor bancare – este una din principalele operaţiuni active ale băncii,
care formează aproximativ 80 – 90% din veniturile băncii.
c) Deservirea de casă a agenţilor economici – prin această operaţiune, băncile
comerciale creează posibilitatea, pentru fiecare agent economic, de a-şi converti liber mijloacele
băneşti proprii din formă numerică în cea fără numerar şi invers.
d) Cumpărarea, păstrarea şi vânzarea valutelor străine – această operaţiune permite
fiecărui agent economic de a-şi converti liber mijloacele băneşti proprii în valuta oricărei ţări, cu
scopul de a-şi asigura relaţiile economice internaţionale.
e) Leasing financiar – prin această operaţiune, băncile cumpără din contul mijloacelor
băneşti proprii: mijloace fixe, utilaj şi alte mijloace fixe, pe care le transmite în arendă clienţilor
săi. Plata pentru arendă este calculată în mărimea care permite în decursul termenului de arendă
achitarea costului mijloacelor fixe procurate şi comisionul pentru serviciul bancar respectiv.
f) Operaţiuni de factoring – esenţa acestor operaţiuni constă în faptul că banca achită
plăţile agenţilor economici cu retragerea ulterioară a mijloacelor băneşti din contul plătitorului.
Această operaţiune permite se micşoreze termenul între livrarea mărfii şi primirea plăţii.
g) Deservirea de casă a bugetului de stat – prin această operaţiune, banca îndeplineşte
funcţia tehnică de acumulare a veniturilor bugetului şi de finanţare a cheltuielilor bugetului
conform dispoziţiilor şi planurilor elaborate de Ministerul de Finanţe.
h) Servicii de păstrare a valorilor – prin aceste operaţiuni, băncile pun la dispoziţia
clienţilor casete pentru păstrarea diverselor valori. .
i) Servicii de marketing şi consultaţie.

7.2. Tipologia băncilor comerciale. Structura organizatorică a băncii comerciale.și

criterii de clasificare.
Banca comercială poate fi creată ca societate pe acţiuni (SA). Banca poartă răspundere
pentru angajamentele sale în limita întregului său patrimoniu, dar nu este responsabilă pentru
angajamentele acţionarilor săi.
În Republica Moldova fondatori ai băncilor comerciale pot fi atât persoane juridice, cât şi
fizice. Pentru formarea capitalului social al băncii nu se permite utilizarea mijloacelor din bugetul
consolidat, fondurilor extrabugetare de stat, mijloacelor băneşti libere, aflate sub administrarea
organelor centrale ale puterii de stat (cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţie).
Mijloacele băneşti ale subiecţilor Republicii Moldova, precum şi mijloacele băneşti libere
ale subiecţilor Republicii Moldova, aflate în administrarea organelor puterii de stat, organelor de
administraţie locală, pot fi utilizate pentru formarea capitalului social al băncii, dacă acest fapt
este prevăzut de legislaţia specială a Republicii Moldova sau de hotărârea organului de
administraţie locală.
Pentru formarea capitalului social al băncii poate fi atras şi capital străin. În prezent,
ponderea lui în sistemul bancar din Republica Moldova este limitată de o cotă, care se calculează
ca raportul dintre suma capitalului instituţiilor creditare cu investiţii străine şi a capitalului
filialelor băncilor străine şi capitalul social total al instituţiilor creditare, înregistrate în Republica
Moldova.
Organele de conducere ale Băncii Comerciale
Organul suprem de conducere al băncii este Adunarea Generală a Acţionarilor. Ea se
convoacă anual pentru hotărârea următoarelor întrebări:
– modificarea statutului băncii sau a capitalului social;
– aprobarea rezultatelor financiare ale activităţii anuale;
 – distribuirea profitului;
– alegerea Consiliului băncii etc.
În băncile acţionare în care numărul de acţiuni cu drept de vot depăşeşte 100, se formează
comisia de numărare a voturilor. Componenţa numerică şi personală a acestei comisii este
propusă de Consiliul Directorilor băncii şi este stabilită de Adunarea Generală a Acţionarilor.
Consiliul Directorilor (Consiliul de Supraveghere) realizează conducerea generală a
activităţii băncii, executând dispoziţiile Consiliului băncii şi a Adunării Generale a Acţionarilor
şi îşi asumă responsabilitatea pentru rezultatele activităţii băncii.
Consiliul directorilor stabileşte direcţiile prioritare de activitate, precum şi politicile de
creditare, de investiţii şi valutară ale băncii. Politica dusă de bancă trebuie să asigure atingerea
scopurilor propuse, chiar şi în cazul unor schimbări radicale în situaţia economică din ţară şi pe
piaţa valutară. Consiliul directorilor recomandă mărimea dividendelor, utilizarea fondului de
rezervă, crearea filialelor şi reprezentanţelor, aprobă încheierea contractelor importante,
acordarea unor credite mari etc.
La existenţa a peste 1000 acţionari, Consiliul directorilor trebuie să fie format din cel puţin
7 persoane; peste 10000 de acţionari – cel puţin 9 persoane. Activitatea Consiliului directorilor
este condusă de Preşedintele consiliului.
Consiliul directorilor ia decizia referitor la structura băncii, aprobă dările de seamă a
subdiviziunilor structurale. Structura organizatorică a băncii este determinată de funcţiile ei:
creditare, investiţii, servicii de trust, transferuri internaţionale, deschiderea şi deservirea
depozitelor.
Activitatea curentă a băncii este condusă de Organul executiv unitar (director, director general)
sau de Organul executiv colegial (administraţia băncii, direcţia). În ultimul caz, directorul băncii mai
îndeplineşte şi funcţia de preşedintele consiliului băncii. În competenţa organului executiv intră toate
întrebările referitoare la activitatea curentă a băncii (cu excepţia celor care, conform statutului, sunt
soluţionate de Adunarea Generală).
Numărul de secţii în bancă depinde de mărimea băncii şi caracterul activităţii ei, dificultăţii
şi diversităţii serviciilor bancare oferite clienţilor, şi include următoarele compartimente
structurale:
1. Secţia 2. Secţia 3. Secţia 4.Secţia 5. Secţia 6. Secţia
de creditare de investiţii şi depozite operaţiuni marketing contabilitate
valori şi operaţiuni economice
mobiliare de casă

În scopul asigurării controlului activităţii economico-financiare a băncii, la Adunarea

generală a acţionarilor, se alege comisia de cenzori sau cenzorul. Comisia de cenzori verifică
rezultatele activităţii băncii în decursul anului şi mai mult, cât din iniţiativă proprie, atât şi
conform hotărârii Adunării generale a acţionarilor, conducerii băncii. Adunarea generală a
acţionarilor stabileşte organul de audit al băncii şi costul serviciilor lui.
În conformitate cu legea, operaţiunile bancare se realizează în funcţie de tipul de licenţă
acordată de către BNM. BNM duce evidenţa permanentă a activităţii băncilor comerciale prin
intermediul normativelor economice şi a altor norme prudenţiale, pe care băncile trebuie să le
respecte.
Banca comercială devine persoană juridică dacă posedă capital propriu, are stabilite
funcţiile, structura organizatorică, formele de conducere şi administraţie prin statut propriu şi
dacă este înscrisă în registrul băncii centrale.
Pentru a obţine autorizaţie de la B.N.M., banca comercială trebuie să înainteze o cerere
adresată Guvernatorului BNM, la care se anexează:
- date referitor la calificarea şi experienţa administratorilor viitoarei instituţii;
- date despre capitalul viitoarei bănci;
- business-planul pe următorii trei ani;
 - informaţii despre numele, sediul şi activitatea persoanelor ce deţin mai mult de
10% din capitalul statutar al viitoarei bănci;
- alte informaţii solicitate de B.N.M..
În termen de trei luni, B.N.M. aprobă cererea preliminar sau o respinge în scris. După
aprobarea preliminară a cererii, B.N.M. stabileşte următoarele cerinţe:
- depunerea capitalului iniţial, care nu trebuie să fie mai mic decât capitalul minim
necesar;
- angajarea de specialişti;
- încheierea contractului cu o firmă de audit;
- închirierea sau cumpărarea de utilaj pentru efectuarea operaţiunilor bancare.
Dacă în decursul unui an banca nu îndeplineşte cerinţele enumerate, aprobarea preliminară
a cererii se anulează. Dacă cerinţele enumerate sunt satisfăcute, B.N.M. eliberează autorizaţia în
termen de 1 lună. Autorizaţiile se acordă pe un termen nedeterminat şi nu sunt transferabile.

7.3 Operaţiunile băncii comerciale: active şi pasive

Operaţiunile băncilor comerciale se clasifică în: pasive şi active.
Cu ajutorul operaţiunilor pasive băncile îşi formează resursele. Esenţa lor constă în
atragerea diferitor tipuri de plasamente, primirea creditelor de la alte bănci, emisia valorilor
mobiliare proprii, precum şi realizarea altor operaţiuni în rezultatul cărora se măresc resursele
băncii.
Operaţiunile pasive includ:
– primirea depozitelor;
– deschiderea şi deservirea conturilor clienţilor, inclusiv şi cele ale
băncilor corespondente;
– emisia valorilor mobiliare proprii;
– primirea creditelor interbancare, şi resurselor creditare centralizate;
– operaţiunile REPO;
– creditele eurovalutare.
O formă specială a resurselor bancare îl reprezintă capitalul propriu al băncii. Capitalul
propriu este baza financiară de dezvoltare a băncii. El permite realizarea plăţilor de compensaţie
investitorilor şi creditorilor în caz de pierderi sau falimentul băncii; menţine volumul şi
diversitatea operaţiunilor în conformitate cu scopurile băncilor.
Capitalul propriu al băncii include:
- capitalul social;
Elementul de bază al capitalului propriu este capitalul social. El se formează din mijloacele
acţionarilor, acumulate în rezultatul vânzării acţiunilor.
– capitalul de rezervă;
Capitalul de rezervă are scopul de a acoperi pierderile probabile ale băncii în urma
operaţiunilor efectuate. Mărimea lui se determină ca cotă procentuală din capitalul social. Sursa
de formare a capitalului de rezervă sunt alocaţiile din profit.
– fonduri speciale;
Băncile creează fonduri speciale, precum: „Uzura mijloacelor fixe”, „Uzura obiectelor de
mică valoare şi scurtă durată”, formate pe calea alocaţiilor pentru amortizare, precum şi fondurile
stimulării economice create din profit. La fondurile speciale bancare se atribuie şi mijloacele,
primite din supraevaluarea fondurilor de bază, conform hotărârilor guvernului; mijloacele
acumulate din vânzarea acţiunilor primilor posesori la un preţ mai mare decât valoarea nominală
etc.
– profitul nedistribuit timp de un an.
Capitalul propriu în totalul resurselor băncii, constituie nu mai mult de 10%.
Partea de bază a resurselor băncii o formează mijloacele atrase, care acoperă de la 80% la
90% din tot necesarul de mijloace băneşti pentru realizarea operaţiilor bancare active. Mărimea
maximă a mijloacelor atrase depinde de capitalul propriu al băncii. Banca comercială are
posibilitatea de a atrage mijloacele întreprinderilor, organizaţiilor, instituţiilor, populaţiei şi altor
bănci.
Ponderea principală în totalul resurselor atrase o constituie depozitele. Depozitul –
mijloacele băneşti (în numerar sau fără numerar, în monedă naţională sau valută străină),
transferate băncii de către deţinătorul lor pentru păstrare cu anumite condiţii. Operaţiunile legate
de atragerea mijloacelor fixe în depozite se numesc operaţiuni de depunere. Pentru bănci,
depozitele sunt principala modalitate de operaţiune pasivă şi sursa de bază pentru desfăşurarea
operaţiunilor active de creditare. Există mai multe principii de clasificare a depozitelor. În funcţie
de depunător, depozitele se clasifică în depozite ale persoanelor juridice şi depozite ale
persoanelor fizice; depozitele se mai clasifică conform termenului de retragere în: depozite la
termen şi la vedere.
 Depozitele la vedere sunt plasate de către bancă în diferite conturi deschise de client.
Ele sunt utilizate pentru realizarea decontărilor curente şi, în orice moment, pot fi total sau parţial
folosite. Retragerea depozitelor poate fi în numerar sau în forma decontărilor fără numerar.
Depozitele la vedere sunt instabile pentru băncile comerciale. Din acest motiv, deţinătorilor
de conturi li se oferă o dobândă mică sau nu li se plăteşte dobândă.
 Depozitele la termen sunt mijloacele băneşti, transferate în conturile de depozit pe un
termen stabilit cu o plată a dobânzii. Rata dobânzii depinde de mărimea şi termenul
depozitului.Obligaţiunea că deţinătorul depozitului la termen va folosi banii doar la scadenţă nu
exclude posibilitatea de retragere a mijloacelor băneşti înainte de terment. Banca este interesată
în atragerea depozitelor la termen, deoarece ele sunt stabile şi permit băncii să utilizeze
mijloacele depunătorilor pe o perioadă îndelungată.
O varietate a depozitului la termen este certificatul de depozit, destinat să atragă mijloace
pe un termen exact stabilit. Deţinătorilor de conturi li se oferă un certificat nominal, în care este
indicată scadenţa şi rata dobânzii. Certificatul de depozit este o dovadă scrisă a depunerii în
bancă a unei sume de bani suficient de mari, în care se indică termenul obligatoriu de rambursare
de către bancă şi mărimea dobânzii.Certificatele de depozit se acordă doar persoanelor juridice.
Ele pot fi nominale sau la purtător. Dreptul de primire a depozitului conform certificatului de
depozit poate fi transferat unei terţe persoane. Pentru persoanele fizice se utilizează certificatele
de economii, oferite de către bănci pe termen stabilit sau la vedere.
 Depozitele de economii ale populaţiei se plasează şi se retrag în suma totală sau
parţială şi se confirmă prin eliberarea livretului de economii. Acestea pot fi depozitele, plata
cărora este legată de concediu, zi de naştere, depozite de sărbători. Aceste depozite sunt deosebit
de populare în ţările dezvoltate.
Depozitele sunt o sursă importantă a băncilor comerciale, dar unele neajunsuri. În primul
rând, este vorba despre cheltuielile băncii pentru atragerea mijloacelor în depozite, insuficienţa
mijloacelor băneşti libere în anumite regiuni, atragerea depozitelor depinde de depunători şi nu
de bancă. În prezent, pentru atragerea mijloacelor băneşti suplimentare, băncile comerciale
folosesc posibilităţile pieţei interbancare.
 Creditul interbancar se oferă în condiţiile relaţiilor de corespondenţă. Mecanismul
relaţiilor corespondente interbancare presupune deschiderea conturilor corespondente de către o
bancă în alta, pentru realizarea operaţiilor de decontare şi plată la ordinul fiecăreia.
Creditele băncilor centrale se oferă băncilor comerciale cu scopul de refinanţare în bază
concurenţială, precum şi în formă de credite lombard.
 O altă metodă de atragere a mijloacelor sunt tranzacţiile REPO. Acestea reprezintă
un acord încheiat între o bancă şi o firmă sau dealerii valorilor mobiliare de stat. Când firma vrea
să investească o sumă mare de bani pe un termen scurt, ea cumpără de la bancă valori mobiliare
de stat cu condiţia răscumpărării lor ulterioare de către bancă. Firma îşi poate rambursa
mijloacele chiar în ziua următoare şi poate primi o dobândă puţin mai mică decât cea la
certificatele de depozit. Acordurile de acest fel au devenit o sursă importantă de atragere a
mijloacelor băneşti temporar libere.
 Operaţiunile active. Operaţiunile active ale băncii reprezintă plasarea resurselor mobilizate
ale băncii cu scopul de a obţine profit şi de asigurare a lichidităţii.
Operaţiunile active ale băncii pot fi divizate în patru grupe:
1. de creditare, în rezultatul cărora se formează portofoliul de credite al băncii;
2. de investiţii, ce creează baza formării portofoliului de investiţii;
3. de decontare şi de casă, care reprezintă unul din serviciile oferite de bancă clienţilor ei;
4. alte operaţiuni.

 Operaţiuni de creditare. Operaţiunile de creditare reprezintă baza activităţii

bancare în plasarea resurselor ei. Ele aduc băncilor o parte importantă din venituri. Operaţiunile
creditare se împart în dependenţă de acoperire în: cambiale, comerciale, cu hârtii de valoare şi
fără acoperire. Creditele comerciale sunt creditele ce au ca gaj: warantele (recipisă ce atestă că
debitorul are marfă depozitată), recipisa de transport, conosamentul (recipisă eliberată de un
port, ce atestă că marfa a fost încărcată pe navă. În baza acestor documente se pot obţine credite
bancare.
Operaţiunile cu cambiile se clasifică în operaţiuni de scontare şi credite acoperite cu
cambii. Către operaţiunile cambiale se atribuie şi operaţiunile de accept şi de avalizare.
Operaţiunea de accept constă în aceea că banca acordă dreptul unui client solid de a emite
cambii, pe care banca le acceptă, adică, garantează plata din contul ei (din contul băncii). Însă,
clientul care se bucură de un asemenea credit, este obligat să introducă la scadenţă suma
necesară. O altă formă de creditare o reprezintă avalul. În acest caz, plata cambiei este efectuată
de către debitor (tras), iar avalul serveşte numai ca garanţie a cambiei.
În grupa operaţiilor active de credit ale băncilor se includ şi operaţiunile de factoring şi
leasing. Factoring-ul reprezintă cesiunea în contul băncii a creanţelor neplătite, ce apar între
agenţii economici în procesul de realizare a producţiei şi reprezintă o variaţie a operaţiunilor
comerciale ce se îmbină cu creditarea. Astfel este vorba despre creanţe pe termen scurt. Banca
procură dreptul de a cere plata şi de cumpărător al producţiei. Concomitent ea creditează
capitalul circulant al beneficiarului şi ia asupra sa riscul lui de credit. Băncile comerciale,
utilizând acest fel de credit, obţin posibilitatea suplimentară de diversificare a operaţiunilor sale,
mărind volumul profitului şi intensificând relaţiile cu clienţii.
Operaţiunile de leasing reprezintă darea în arendă pe termen lung a maşinilor,
echipamentelor, imobilelor şi a altor elemente de capitalul fix ale întreprinderilor arendatoare.
Băncile pot participa la operaţiunile de leasing sub diferite forme. Cea mai răspândită dintre ele
este creditarea de către bancă a companiilor de leasing. Băncile pot, de asemenea, să crediteze şi
întreprinderile producătoare, care dau în arendă maşini şi echipamente, şi care efectuează
deservirea lor tehnică. Pe lângă aceasta, banca poate singură să ofere în arendă maşinile şi
echipamentele proprii.
 O altă operaţiune activă a băncii comerciale este activitatea ei investiţională, în
procesul căreia banca apare drept investitor, investind resurse în valori mobiliare (acţiunile
simple şi privilegiate, obligaţiunile, obligaţiunile de stat, cambii etc.). Operaţiile cu valorile
mobiliare includ şi operaţiile cu valorile mobiliare cotate la bursă. Investind în valori mobiliare,
băncile urmează, în primul rând, scopul obţinerii profitului. Profitabilitatea valorilor mobiliare
depinde de scadenţa lor. Cu cât scadenţa valorii mobiliare este mai mică, cu atât preţul ei de piaţă
este mai stabil. Cu cât scadenţa este mai mare, cu atât mai des se va modifica preţul valorii
mobiliare. Din acest motiv, pentru băncile comerciale, sunt mai favorabile investiţiile în valori
mobiliare pe termen scurt decât în cele pe termen lung. Investind în valori mobiliare, băncile se
conduc nu numai de interesul profitabilităţii şi siguranţei depunerilor, dar urmăresc şi un alt scop
– dirijarea solvabilităţii şi lichidităţii lor. Investiţiile băncii în valori mobiliare cu lichiditate
înaltă îi permit să le vândă uşor în caz de necesitate şi să efectueze plăţi pe contul de
corespondenţă.
 Operaţiunile de casă şi de decontări .Una dintre cele mai importante funcţii a băncii este
funcţia de efectuare a plăţilor şi decontărilor, de aceea pentru primirea, verificarea, numărarea
păstrarea, eliberarea numerarului şi a altor valori băncile comerciale organizează compartimente
de casierie. Calitatea, exactitatea şi continuitatea mecanismului de decontări influenţează
activitatea economică în general.
 Operaţiunile valutare se referă la vânzarea-cumpărarea valutei, eliberarea creditelor în
valută, deservirea conturilor valutare
 Operaţiunile de trust oferă băncilor comeriale o serie de facilităţi: băncile comerciale au
acces la resurse financiare pe termen lung, care pot fi investite în activităţi rentabile, se
efectuează de băncile comerciale în baza încrederii clienţilor şi nu sunt limitate de lege, băncile
nu utilizează capitalul propriu, ci capitalul străin şi au responsabilităţi doar în măsura în care
prevede contractul (riscul principal şi-1 asumă mandatarul).

Tema VIII. Instituţiile financiar-creditare specializate

8.1. Tipurile şi operaţiunile băncilor specializate
8.2. Instituţiile financiar-creditare specializate nebancare.

8.1. Tipurile şi operaţiunile băncilor specializate.

Activitatea băncilor specializate are ca scop prestarea, de regulă, a unui sau două servicii
pentru majoritatea clienţilor lor. Drept un alt tip de specializare poate servi prestarea de servicii
doar unei anumite categorii de clienţi sau specializarea într-o anumită ramură. Specializarea
băncilor influenţează caracterul activităţii băncii, determină specificul formării activelor şi
pasivelor, structurii bilanţului băncii, precum şi modul de organizare a lucrului cu clientela.
Aceste bănci adesea sunt foarte eficiente atât din punct de vedere a sistemului bancar însuşi, cât
şi a întregii ramuri industriale.
Se cunosc următoarele tipuri de bănci specializate:
 Băncile de investiţii;
 Bănci de economii;
 Bănci ipotecare.

Băncile de investiţii sunt instituţii creditare specializate în acumularea mijloacelor băneşti

pe termene lung ce asigură finanţarea şi creditarea investiţiilor.
Investiţiile sunt amplasarea capitalului pe termen lung în industrie, agricultură, transport,
construcţii, etc. Scopul investiţiei este obţinerea venitului. Investiţiile se clasifică în financiare şi
reale.
Investiţiile financiare reprezintă plasarea în hârtii de valoare emise de companiile
particulare şi de stat, de asemenea în depozite bancare şi în obiecte de tezaurizare. Investiţiile
reale reprezintă plasarea în capital fix şi creşterea de stocuri materiale. De asemenea, sunt
investiţii de lărgire a producţiei, de modernizare şi investiţii de reînnoire a capitalului fix, ce se
efectuează din defalcările de amortizare. Primele se efectuează din beneficiu şi resurse atrase,
obţinute pe piaţa creditelor.
Pentru efectuarea operaţiunilor privind finanţarea investiţiilor, băncile investiţionale
mobilizează capitalul creditar pe termen lung şi-l pun la dispoziţie debitorilor prin intermediul
emisiunii şi plasării obligaţiunilor şi altor titluri de împrumut. În afară de aceasta, băncile
investiţionale cumpără şi vând pachete de acţiuni şi obligaţiuni pe contul lor, precum şi acordă
credite cumpărătorilor de hârtii de valoare.
Ca şi altor bănci, băncilor investiţionale le este caracteristic efectuarea operaţiunilor active
şi pasive.
Pasive se numesc operaţiunile cu ajutorul cărora băncile investiţionale îşi formează
resursele sale, iar active – prin intermediul cărora plasează aceste mijloace. Resursele băncilor
investiţionale se formează din contul mijloacelor proprii şi împrumutate şi din contul plasării
hârtiilor de valoare.
 Active se consideră operaţiunile de acordare a creditelor sub gajul hârtiilor de valoare,
precum şi investiţiile bancare. Creditele se acordă sub formă procent din cursul de piaţă al
hârtiilor de valoare, iar însăşi hârtiile de valoare trec din posesia debitorului în posesia băncii,
până la rambursarea creditului.
De asemenea băncile investiţionale îndeplinesc anumite operaţiuni de comision.

Băncile de economii acumulează veniturile şi economiile populaţiei şi acordă împrumuturi

pentru necesităţi de consum. Aceste bănci îşi organizează activitatea pe baza atragerii
depunerilor mici pe un anumit termen.
Din categoria operaţiunilor active ale băncilor de economii pot fi enumerate: acordarea
creditelor băncilor, organizaţiilor şi populaţiei, în limita resurselor disponibile, depunerile
ipotecare gajate cu bunuri imobiliare şi hârtii de valoare. Din categoria operaţiunilor pasive –
primirea, păstrarea şi asigurarea plăţilor populaţiei şi organizaţiilor privind obligaţiunile lor
financiare (plăţi în buget, în contul organizaţiilor şi instituţiilor comerciale, comunale, de
transport, etc.), cumpărarea şi vinderea hârtiilor de valoare de stat şi altor hârtii de valoare.

Băncile ipotecare sunt bănci specializate în acordarea creditelor pe termen lung. În calitate
de gaj se utilizează imobilul – pământ, construcţii, etc. Resursele băncilor ipotecare formează
propriile atrageri şi obligaţiuni ipotecare. De regulă, băncile ipotecare acordă şi alte servicii
bancare, ce duc la completarea veniturilor sale. Specificul formării pasivului băncilor ipotecare
constă în ponderea considerabilă a fondurilor proprii şi atrase pe calea lansării de obligaţiuni
ipotecare şi a titlurilor de gaj(Gajul ce are drept acoperire imobil poartă denumirea de ipotecă),
garantate cu imobile. Specializarea băncilor ipotecare constă în acordarea de credit ipotecar
garantat (reipotecat) cu bunuri imobiliare.

8.2. Instituţiile financiar-creditare specializate nebancare.

Companiile de asigurări sunt cele mai importante dintre instituţiile financiare şi de credit
specializate, care înfăptuiesc asigurarea, adică îşi asumă obligaţia să recompenseze pagubele o
dată cu intrarea în vigoare a cazului de asigurare. Mijloacele acumulate, din contul vânzării
poliţelor de asigurare a persoanelor fizice şi juridice sunt folosite pentru cumpărarea
obligaţiunilor companiilor industriale şi comerciale, acţiunilor, valorilor mobiliare de stat.
Deoarece afluxul de mijloace băneşti sub formă de prime şi venituri din asigurări este cu mult
mai mare decât sumele plăţilor anuale către deţinătorii de poliţe, companiile de asigurări pot face
investiţii substanţiale cu o rentabilitate ridicată cu termene fixe de stingere. Aceste investiţii
servesc drept siguranţă pentru deţinătorii de poliţe de asigurare.
Operaţiunilor pasive se compun din: colectarea primelor de asigurare, atragerea capitalului
acţionar (în cazul societăţilor pe acţiuni), a capitalului de rezervă şi a altor fonduri.
Operaţiunilor active se compun din: cumpărarea hârtiilor de valoare de stat, a hârtiilor de
valoare ale altor state, a hârtiilor de valoare ale autorităţilor locale, a obligaţiunilor şi acţiunilor
corporaţiilor, investiţii în ipotecă, investiţii în imobil, împrumuturi acordate pentru cumpărarea
poliţelor de asigurare, etc.
Marile societăţi de asigurări se organizează sub formă de companii mutuale, când fiecare
posesor de poliţă de asigurare este totodată coproprietar al companiei, iar cotele lui de participare
reprezintă partea sa socială. O altă formă de organizare a societăţilor de asigurări sunt societăţile
pe acţiuni.

Fondurile de pensii sunt create de companiile private sau de stat pentru a executa plata
pensiilor muncitorilor şi funcţionarilor care au atins vârsta respectivă. Aceste mijloace se
investesc, mai cu seamă, în efectele întreprinderii care a creat fondul, precum şi ale companiilor
conexe şi subordonate (fondurile de pensii constituite din fondul centralizat), iar plata pensiilor
este executată din încasările şi veniturile curente (fonduri de pensii care n-au fost constituite din
fondul centralizat).
 Fondurile pot fi gestionate de către întreprinderi sau, prin procură de către bănci (fondurile
neasigurate) şi companiile de asigurare (fonduri asigurate).
Operaţiunile pasive – operaţiuni în urma cărora se primesc resurse de la întreprinderi,
persoanelor juridice şi fizice, precum şi din veniturile provenite din operaţiunile active. Cu cât
este mai bogată corporaţia cu atât cota angajaţilor este mai mică.
Operaţiunile active – cumpărarea hârtiilor de valoare de stat şi ale corporaţiilor.
Deasemenea se cunosc fonduri de pensii la nivel centralizat (de stat).
Fondurile de investiţii au căpătat o răspândire largă în ţările cu economie de piaţă
avansată şi reprezintă societăţi pe acţiuni care se ocupă cu acumularea de fonduri băneşti de la
investitorii particulari prin metoda emiterii propriilor hârtii de valoare şi plasarea ulterioară a
acestora în acţiuni şi obligaţiuni ale persoanelor juridice din ţară şi din străinătate. Deoarece
capitalul poate fi investit în diferite hârtii de valoare, riscul acestor investiţii scade considerabil
pentru investitorii privaţi, care şi-au încredinţat propriile economii companiilor de investiţii.
Producându-se în calitate de intermediar financiar, aceste companii tind, în definitiv, să-şi asigure
lor şi investitorilor beneficii cât mai mari şi mai sigure.
În funcţie de metodele de acumulare a resurselor, companiile de investiţii se clasifică în
două categorii principale: de tip închis (cu un număr fix de acţiuni emise, care se cotează pe piaţa
titlurilor de valoare şi nu pot fi răscumpărate până în momentul lichidării companiei); de tip
deschis (aceste companii oricând îşi pot vinde şi răscumpăra noile acţiuni emise de ele). În afara
propriilor mijloace, companiile de investiţii sunt în drept să folosească în proporţii limitate,
mijloacele luate cu împrumut: companiile de tip închis pot lansa (emite) obligaţiuni de împrumut
plasabile pe piaţa hârtiilor de valoare, iar companiile de tip deschis – pot atrage credite bancare.
Baza operaţiunilor pasive a fondurilor de investiţii constituie vinderea hârtiilor de valoare
proprii, atragerea capitalului acţionar, a fondului de rezervă şi a imobilului companiei.
Operaţiunile active ale companiilor investiţionale sunt specifice şi se deosebesc de alte
operaţiuni asemănătoare ale instituţiilor creditare specializate. Banii obţinuţi de la vinderea
propriilor acţiuni sunt investiţi în acţiunile altor corporaţii şi companii.

Companiile financiare acordă credit clienţilor cumpărând creanţele acestora. Există trei
tipuri de companii financiare: cele de credit pentru consum, destinate cumpărării mărfurilor de
folosinţă îndelungată (cumpărarea mobilei, automobilelor, et.); cele de intermediere, când
companiile industriale îşi acordă reciproc credite comerciale (finanţarea vânzărilor unui
antreprenor sau companii); cele specializate în acordarea unor împrumuturi mici solicitanţilor
individuali. Companiile financiare, de regulă, acordă credite de la un an până la trei ani.
Principalele surse de mijloace ale companiilor financiare sunt depozitele pe termen. În plus,
acestea acumulează un număr mare de acţiuni de la firmele industriale şi comerciale, instituţiile
financiare şi populaţie, fapt ce le permite să controleze activitatea acestora. Companiile
financiare, în ultima perioadă, îşi extind spectrul de operaţiuni şi servicii prin efectuarea
tranzacţiilor leasing, factoring etc.
Operaţiunile pasive se efectuează din contul emisiunii proprii de hârtii de valoare şi din
contul creditelor pe termen scurt de la băncile comerciale.
Operaţiunile active constau în acordarea creditelor de consum şi în efectuarea investiţiilor
în hârtii de valoare de stat. Creditelor de consum le revin, aproximativ, 90% din totalul
operaţiunilor active.

Fondurile mutuale. Constituind fonduri mutuale marile corporaţii finanţează

învăţământul, instituţiile de cercetări ştiinţifice, centrele de artă, bisericile, alte organizaţii cu
caracter obştesc. Transmiterea mijloacelor în fondurile de binefacere se efectuează sub formă de
fluxuri băneşti sau sub formă de pachete de acţiuni. În aşa mod, aceste fonduri participă pe piaţa
capitalurilor cumpărând hârtii de valoare sau primind dividende de la pachetele primite,
mărindu-şi, astfel, capitalul său.
 Operaţiunile de pasiv constau în acumularea de mijloace băneşti sau de hârtii de valoare,
iar cele de activ – în amplasarea mijloacelor primite în hârtii de valoare, în special, de stat şi în
imobil. Aproximativ, 90% din totalul operaţiunilor active o constituie acţiunile şi obligaţiunile.

Uniunile creditare se constituie după relaţii profesionale sau confesionale. Ele se

constituie ca cooperative.
Operaţiunile de pasiv constau în formarea resurselor necesare din cotizaţiile membrilor.
Resursele provin din cumpărarea acţiunilor de către membri, precum şi din credite bancare. Din
contribuţii se plăteşte dobânda.
Operaţiunile de activ constau în acordarea de credite pe termen scurt pentru cumpărarea
automobilelor, reparaţia caselor, etc. Aceste credite constituie 90% din totalul activelor. Restul
activelor se utilizează pentru cumpărarea hârtiilor de valoare de stat şi private. Uniunile creditare
se specializează în creditarea păturilor sărace ale populaţiei.

Firmele de leasing cumpără maşini şi utilaj, apoi le dau cu chirie întreprinderilor arendaşe,
care achită chiria pe parcursul utilizării obiectelor de arendă. De regulă, de procurarea maşinilor
şi utilajului se ocupă companiile şi firmele de leasing subordonate băncilor. Leasingul este
avantajos atât pentru organizaţiile de leasing, cât şi pentru arendaşi. Primele obţin din aceste
tranzacţii beneficii, aceştia din urmă, fără a-şi cheltui banii, se aleg cu fondurile fixe de care au
nevoie în activitatea lor economică.

Firmele de factoring organizează vânzarea de conturi către firma-factor, care poate fi

reprezentată de orice bancă comercială, companie financiară sau firmă factorială specializată. În
cazul acestor tranzacţii, plătitorul pe bază de cont (debitorul) primeşte un aviz cu privire la
vânzarea creanţelor sale şi este dator să achite plăţile necesare nemijlocit factorului. Totodată,
există diverse tipuri de servicii factoriale: cumpărarea facturilor cu rabat şi cu achitarea plăţii
către factor; asumarea de către factor a răspunderii pentru toate operaţiunile de evidenţă a
vânzărilor companiei şi de administrare a conturilor (facturilor) debitorilor acesteia, de întocmire
regulată a situaţiilor cu privire la starea conturilor şi încasarea datoriilor (împrumuturilor);
garantarea achitării totale a plăţii pentru marfa livrată, chiar dacă cumpărătorul depăşeşte
termenul de plată.
Serviciile de factoring sunt prestate, de regulă, marilor companii, firme, care efectuează un
volum impunător de operaţii comerciale. Deoarece întregul risc de neplată a facturilor şi-l asumă
factorul, acesta, de regulă, achită iniţial doar partea majoritară din plata cuvenită (80-90% din
suma totală a facturilor), iar ceilalţi bani îi trece în rezerva ce urmează să fie restituită după
achitarea de către debitor a întregii sume datorate.

Lombardurile practică, în temei, acordarea de împrumuturi pe termen scurt, gajate cu

bunuri imobiliare, ce alcătuiesc 50-80% din valoarea bunului dat în gaj. Pe lângă acordarea de
credite, ele efectuează operaţiuni de păstrare a valorilor depuse de clienţii lor, de vânzare pe baze
de comision a bunurilor lombardate. În funcţie de gradul de participare a statului şi a capitalului
privat la activitatea lombardurilor, acestea din urmă se clasifică în lombarduri publice, private şi
mixte (cu capital privat şi de stat).

Societăţile de creditare reciprocă sunt destinate, în temei, deservirii businessului mic şi

mijlociu. Membri ai societăţii pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice. Capitalul
societăţilor se acumulează din taxele de înscriere (înregistrare) ale membrilor. Fiecare membru al
societăţii, în momentul intrării, varsă o parte din suma creditului (ce i-a fost deschis) cu titlu de
plată a cotei sale de asociat. La ieşirea din societate, achită creditul (plătind dobânda) şi o parte
din suma pagubelor societăţii, apoi i se restituie taxa de înscriere şi bunurile depuse în gaj.

Dezvoltarea sistemului bancar cu multe niveluri a făcut să se intensifice concurenţa dintre

diferite instituţii financiare de credit. O dată cu înfiinţarea noilor instituţii de credit, a crescut nu
numai rivalitatea dintre instituţiile „noi” şi „vechi”, ci şi rivalitatea dintre noile organizaţii
nebancare financiare şi de credit specializate.
Companiile de asigurări rivalizează cu fondurile de pensii pentru atragerea economiilor
viitorilor pensionari şi investirea lor în sfera creditului de consum.
Între instituţiile de credit se desfăşoară o aprigă luptă de concurenţă. De exemplu, băncile
de economii folosesc din plin posibilităţile concurenţei de preţuri. Sporind dobânda la depozite,
băncile de economii, obţin avantaje în lupta de atragere a economiilor populaţiei.
Companiile de asigurări, fondurile de pensii utilizează metodele concurenţei fără
implicarea preţurilor. De exemplu, prestează clienţilor o gamă mult mai variată de servicii,
implementează noi tipuri de asigurare, cât mai flexibile, asigură condiţii avantajoase la
încheierea contractelor. Pentru a-şi spori competitivitatea, instituţiile financiare de credit mai
mari au început să presteze servicii firmelor mici şi mijlocii, fapt ce a condus la creşterea
considerabilă a volumului operaţiunilor şi tranzacţiilor lor active. Urmărind acelaşi scop, marile
instituţii financiare şi de credit utilizează pe larg noile realizări ale tehnicii şi tehnologiile
informaţionale avansate. Astfel, introducerea tehnicii electronice de calcul în activitatea băncilor,
companiilor de asigurări, altor instituţii financiare şi de credit a făcut să scadă considerabil
cheltuielile, să crească nivelul şi calitatea administrării acestora.

Tema IX. Creditul în economie

9.1. Sistemul de credit – noțiune, structură, funcționare.
9.2. Conținutul și funcţiile creditului
9.3. Principiile creditului
9.4. Formele creditului
9.5. Rolul creditului în economie. Teorii asupra creditului

9.1. Sistemul de credit – noțiune, structură, funcționare.

Existenţa proceselor de producere a mărfurilor şi serviciilor este imposibilă fără existenţa

relaţiilor creditare. De aici reese şi necesitatea creditului.
Fiecare agent economic, desfăşurând activitate economică, permanent schimbă forma
capitalului său. Iniţial, capitalul exista în formă monetară. După cumpărarea factorilor de
producţie, capitalul se transformă în formă de producţie. După încetarea procesului de producere
şi consumarea tuturor factorilor de producere, capitalul se transformă în formă de marfă. După
realizarea mărfurilor, capitalul din nou se transformă în formă monetară. Deplasarea capitalului
începând cu forma monetară, prin intermediul formelor de producere şi de marfă, şi reîntoarcerea
lui la forma monetară se numeşte ciclu de rotaţie a capitalului. Repetarea incontinuu a ciclurilor
de rotaţie – rotaţie a capitalului.
Mărimea capitalului necesară pentru decurgerea fără întrerupere a rotaţiei capitalului
permanent oscilează (se măreşte şi se micşorează). Mărimea oscilaţiilor depinde de caracterul
activităţii desfăşurate de agenţii economici. În legătură cu oscilaţiile capitalului, la fiecare agent,
în unele perioade, apar necesităţi de mijloace băneşti temporar libere (în cazul când necesităţile
de capital se micşorează), iar în unele cazuri, apar necesităţi în mijloace băneşti suplimentare (în
cazul când necesităţile de capital cresc).
Existenţa în permanenţă a agenţilor care au surplusuri temporare de capital, pe de o parte,
şi a agenţilor care au necesităţi temporare de capital, pe de altă parte, cauzează necesitatea
obiectivă în existenţa unor relaţii.
Lipsa de redistribuire temporară, în mod direct, cauzează întreruperea activităţii majorităţii
agenţilor. Relaţiile economice în baza cărora se redistribuiesc mijloacele temporar libere se
numesc relaţii creditare.
Prin credit se subînţelege un împrumut în formă monetară sau în formă de marfă acordat în
condiţii de rambursabilitate, scadenţă şi, de regulă, cu plată. Creditul exprimă relaţiile economice
care apar între creditor şi debitor în cadrul procesului de redistribuire temporară a mijloacelor
temporar libere.
Termenul de credit este de provenienţă latină şi vine de la cuvântul creditum, semnificând
încrederea celui care dă unei persoane anumite bunuri, lucruri sau servicii, că va primi în schimb
valori corespunzătoare. În limba română cuvântul credit a pătruns în secolul al XVIII, preluat din
limba franceză., abordat semantic are numeroase sensuri economice, fiind utilizat deopotrivă în
activitatea comercială, bancară, în contabilitate, cât şi în relaţiile cotidiene, nu numai economice,
dintre oameni. Creditul reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei
valori monetare viitoare. Deci, creditul este o „relaţie bănească ce apare în legătură cu
acordarea de împrumuturi unor pesoane juridice sau fizice, care urmează a se rambursa ulterior,
la scadenţă”.
Caracterizând specificul creditului, Virgil Madgearu scria că, prin credit se înţelege
„schimbul de bunuri actuale contra bunurilor viitoare, valorificarea unei obligaţii viitoare pentru
o afacere prezentă. Deci, creditul este o afacere în care prestaţiunea şi contraprestaţiunea sunt
separate în timp”. În opinia lui V. Slăvescu, creditul şi operaţiunea de credit constituie acel fapt
economic prin care se cedează o sumă de bani, efectuată la un moment dat din partea unui
subiect economic, în folosinţa altui subiect economic, cu obligaţia acestuia din urmă de a restitui
mai târziu, la un termen fixat, suma primită, plus o sumă de bani, care se cheamă interes sau
dobândă.

Subiecţii relaţiei de creditare sunt creditorul, respectiv persoana fizică sau juridică care
avansează împrumutul condiţionat (din surse proprii sau împrumutate) şi pentru un interval de
timp şi debitorul, tot o persoană fizică sau juridică care, în schimbul dreptului de folosinţă
asupra obiectului împrumutului, se obligă să restituie creditorului la scadenţă suma avansată
împreună cu dobânda.
Debitorul se deosebeşte de creditor prin faptul că el nu devine proprietarul mijloacelor
împrumutate. De aici reiese obligaţiunea debitorului de a folosi mijloacele împrumutate în modul
stabilit de creditor, în momentul acordării împrumutului. De asemenea, deosebirea debitorului de
creditor constă în faptul că debitorul plăteşte creditorului dobândă.

Totalitatea mijloacelor temporar libere constituie piaţa capitalurilor creditare. Preţurile pe

această piaţă (mărimea dobânzii) asemănător, preţurilor de pe piaţa mărfurilor şi serviciilor,
depind de raportul dintre cerere şi ofertă.

9.2. Conținutul și funcţiile creditului

Creditul îndeplineşte două funcţii:

1 funcţia de redistribuire temporară a mijloacelor libere – majoritatea absolută a
mijloacelor temporar libere se redistribuiesc prin intermediul sistemului financiar al ţării, care
este format din bănci comerciale şi instituţii financiare specializate. Regulile în baza cărora se
redistribuiesc mijloacele băneşti se conţin în legislaţia financiară a ţării.
2 funcţia de reglare a volumului masei monetare din rotaţie. Mărirea sau micşorarea
masei monetare se înfăptuieşte în baza operaţiunilor de credit ale băncii centrale. În urma acestei
operaţiuni, mijloacele băneşti se refinaţează prin operaţiuni de credit ale băncilor comerciale.
Manipulând cu rata de refinanţare a băncii centrale, statul are posibilitatea să mărească sau să
micşoreze volumul emisiei creditare (politica monetar-creditară de expansie sau politica
monetar-creditară de restricţie), în dependenţă de conjunctura economică care există pe piaţă.

9.3. Principiile creditului.

Principiile creditului sunt:

a) principiul de rambursabilitate;
 Este un principiu esenţial în relaţiile de creditare. Prin natura sa, creditul este o finanţare cu
caracter temporar, rambursarea lui după o anumită perioadă de timp fiind obligatorie.
b) principiul scadenţei;
Termenele de scadenţă sunt foarte variate şi în funcţie de acestea creditele se pot clasifica
în:
 credite pe termen scurt – până la un an;
 credite pe termen mediu – 1-3 ani;
 credite pe termen lung – peste 3 ani.
Pentru creditele pe termen scurt, caracteristică este rambursarea integrală la scadenţă.
Creditele pe termen mediu şi lung implică de cele mai multe ori o rambursare eşalonată, ceea ce
arată că, pe parcurs, la termene stabilite (lunare, trimestriale etc.) odată cu plăţile cuvenite pentru
dobânzi se rambursează o parte din împrumut.
c) principiul de plată;
Dobânda reprezintă caracteristica esenţială a creditului. În acordurile de credit s-a
încetăţenit clauza dobânzii fixe. Clauza dobânzii fixe, convenită în cadrul acordului de credit,
este acceptabilă pentru ambele părţi, pentru întregul împrumut şi pe toată durata creditului. Pe
fondul presiunii inflaţioniste s-a instituit regimul dobânzilor flotante, situaţie în care dobânzile se
modifică periodic (de regulă semestrial) în funcţie de nivelul dobânzii pe piaţă (naţională sau
internaţională). În acordurile de credit se poate prevede adiţionarea dobânzii cuvenite şi plata
integrală a acesteia la încheierea contractului.
d) principiul asigurării;
Acest principiu este elementul esenţial al relaţiei de credit, presupunând riscuri care
necesită garanţii. În raporturile de credit riscurile probabile sunt:
- Riscul de nerambursare- constă în probabilitatea întârzierii plăţii sau a incapacităţii de
plată datorită conjuncturii, dificultăţilor sectoriale sau deficienţelor împrumutatului. Pentru
prevenirea riscului se impune o analiză temeinică a împrumutatului din mai multe puncte de
vedere: competenţă profesională, situaţie economică naţională şi internaţională, situaţie
financiară, volumul datoriilor, capacitatea de rambursare, cunoaşterea legislaţiei, legăturile
juridice cu alte întreprinderi, etc. Prevenirea riscului se poate realiza prin diversificarea sa (prin
colaborarea cu alte instituţii de credit) şi/sau prin garantarea împrumutului.
- Riscul de imobilizare survine la bancă sau la deţinătorul de depozite, care nu sunt în
măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereuşite a creditelor
acordate. Prevenirea unui asemenea risc se poate obţine prin administrarea judicioasă a
depozitelor şi creditelor de către bănci, angajarea de credite pe hârtii de valoare şi prin alte
operaţiuni. Creditele care se acordă, de regulă, prin bănci, angajează fonduri ce nu aparţin băncii.
De aceea, în scopul gestionării fondurilor ce-i sunt încredinţate spre păstrare, banca trebuie să-şi
întărească poziţia sa de creditor prin garanţii. (garanţii personale - angajamentul unei terţe
persoane de a onora obligaţiile debitorului în cazul în care acesta este în incapacitate de plată sau
garanţii reale –gajul bunurilor, reţinerea bunurilor debitorului, ipotecă ş.a. )
Indiferent de garanţiile oferite, creditorul nu poate pierde din vedere faptul că o bună
garanţie nu este decât o precauţiune suplimentară şi nu un suport al unui risc, mai mult decât
probabil. Transformarea garanţiilor în bani presupune pentru creditor eforturi şi cheltuieli
suplimentare şi nu în ultimul rând, prelungirea perioadei de imobilizare a fondurilor.
e) principiul destinaţiei;
Acest pricipiu se referă la obligaţia debitorului de a utiliza mijloacele împrumutate în
modul stabilit de creditor, în momentul acordării împrumutului.
f)caracter diferenţiat în dependenţă de beneficiar.

9.4. Formele creditului.

Într-o economie de piaţă, relaţiile de credit sunt foarte variate.
Clasificarea creditelor este discutabilă. Totuşi creditele pot fi clasificate după următoarele
criterii:
  subiecţii relaţiilor de creditare: creditorul şi debitorul;
 obiectul creditului şi sfera de utilizare;
 sursa fondurilor împrumutate;
 durata relaţiei de creditare.
Privite din această perspectivă, raporturile de credit s-au structurat de-a lungul timpului în
cinci forme fundamentale:
1) creditul comercial;
2) creditul bancar;
3) creditul obligatar;
4) creditul ipotecar;
5) creditul de consum.

Creditul comercial
Creditul comercial este cea mai reprezentativă formă a creditului în economia de piaţă şi
constă în acordul reciproc de amânare a plăţii de către agenţii economici cu prilejul vânzării
mărfurilor. El apare din faptul că unii agenţi economici dispun de mărfuri fabricate şi pregătite
pentru vânzare, în vreme ce alţi agenţi economici au nevoie de aceste mărfuri, dar nu dispun, o
perioadă de timp, de mijloacele băneşti pentru cumpărare. În felul acesta creditul comercial
favorizează desfacerea producţiei respective înainte ca agentul economic cumpărător să dispună
de cantitatea de bani necesară şi accelerează circuitul şi rotaţia capitalului ocupat în sfera
producţiei şi circulaţiei.
Motivaţia pentru creditul comercial decurge din interesele comune ale părţilor în creşterea
fluidităţii schimburilor şi în diminuarea cheltuielilor de organizare, amenajare şi întreţinere a
depozitelor etc. Totodată el este şi un mijloc de concurenţă, deoarece acordarea de facilităţi în
domeniul creditului de către furnizor, este o cale suplimentară de a atrage clientela. În acelaşi
timp, creditul comercial are anumite limite, volumul său depinzând de mărimea capitalului
disponibil al întreprinderilor din producţia şi circulaţia mărfurilor şi de regularitatea revenirii
capitalurilor la întreprinzătorii respectivi.
În desfăşurarea raporturilor de credit comercial, întreprinderile apar în dublă ipostază:
- pe de o parte, ele primesc credite în calitate de cumpărător, ceea ce le asigură un aflux
de resurse;
- pe de altă parte, ele acordă credite propriilor lor cumpărători.

Creditul bancar
Creditul bancar – ca formă de înlocuire şi completare a creditului comercial se deosebeşte
de acesta acoperind o arie mai întinsă, fiind mai elastic şi mai eficient. Participanţii creditului
bancar sunt, băncile care apar în calitate de creditori şi diferite persoane fizice/juridice care
solicită credit, în calitate de debitori.
Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe de o parte,
întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite, care pot fi folosite de către
acestea, ca resurse. Pe de altă parte, băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de
producţie sau pentru investiţii.
Creditul bancar îmbracă mai multe forme, astfel:
a) din perspectiva raportului bancă-întreprindere avem:
- avansurile în cont curent sau creditele de casă. Ele reprezintă raporturile de
credit întemeiate pe cunoaşterea activităţii întreprinderii. Ele privesc nevoile curente de
producţie ale întreprinderii .
- linia de credit care conferă întreprinderii un credit provizoriu, deoarece banca
poate cere oricând acoperirea debitului;
- linia de credit confirmată este o formă mai favorabilă întreprinderii şi se
realizează în baza unui acord scris în care posibilitatea de acordare a creditului se menţine pentru
toată perioada înscrisă în acord;
 - linia de credit revolving reprezintă un mod de obţinere de credite agreat de
întreprinderi, întrucât rambursările reduc nivelul creditului şi permit în perioadele următoare
obţinerea cu certitudine a unor noi credite;
c) după scadenţă deosebim:
- credite pe termen scurt având ca scop acoperirea unei penurii trecătoare sau
permanente de fonduri determinată de decalajul între momentul cheltuirii fondurilor proprii şi cel
al realizării încasărilor;
- credite pe termen mediu şi lung destinate finanţării investiţiilor.

Creditul de stat (public)

Prin credit de stat (public) se subînţelege creditul acordat de persoanele fizice şi juridice
bugetului de stat. Acest credit se acordă în formă de emisiune de valori mobiliare de stat.
Creditul se acordă în momentul cumpărării valorilor mobiliare. Acest credit se foloseşte pentru
acoperirea deficitului bugetar. În Republica Moldova creditul public, în marea majoritate, se
acordă de sistemul bancar, B.N.M. Creditul public trebuie să se folosească pentru crearea noilor
capacităţi de producere, care în viitor vor servi la completarea veniturilor bugetare. Folosirea
neproductivă a mijloacelor creditului public nu creează posibilitatea rambursării acestuia (plata
salariilor, bursei, etc.) în acest caz unica posibilitate de a rambursa creditul este de a emite un
pachet nou de hârtii de valoare, ceea ce va duce la mărirea deficitului bugetar.

Creditul ipotecar
Creditul ipotecar priveşte activităţile imobliliare şi reprezintă una dintre cele mai
importante forme de credit în cadrul unei economii care dezvoltă, sprijină şi susţine proprietatea
individuală.
Creditul ipotecar se bazează pe un acord realizat între împrumutant şi împrumutat, în care
sunt prevăzute următoarele:
- proprietatea folosită drept garanţie;
- dacă aceasta mai este grevată de alte ipoteci;
- condiţiile şi scadenţele de rambursare;
- penalităţile pentru nerespectarea scadenţelor de rambursare;
- circumstanţele în care, prin nerespectarea condiţiilor de împrumut, debitorul poate pierde
proprietatea.
Resursele disponibilizate prin creditul ipotecar s-au organizat în fluxuri distincte de
constituire şi redistribuire, sub forma unor fonduri comune de plasament sau, într-o formă
evoluată, a unei pieţe distincte (piaţa ipotecară), în cadrul căreia operaţiunile se desfăşoară sub
supravegherea unei instituţii de credit specializate. Pe această piaţă, obligaţiile nu sunt decât
obiectul gaj al operaţiunii, creditele negociindu-se prin instrumente speciale, care leagă pe
ofertanţi de capitaluri (bănci sau instituţii) de utilizatorii creditului ipotecar (populaţia sau
întreprinderile).

Creditul de consum
În acest caz, relaţia de credit se caracterizează prin obiectul creditului: finanţarea
cumpărării de mărfuri şi servicii de către populaţie.( creditul se acordă pentru a fi folosit nu
în scopuri productive, ci în scopuri de consum.)
Subiecţii relaţiei de credit sunt creditorul, respectiv:
- creditorul primar: reţeaua de comercializare a bunurilor şi serviciilor, achitarea
contravalorii acestora făcându-se ulterior;
- creditorul secundar – o bancă care asigură refinanţarea comerciantului prin preluarea
creanţelor acestuia asupra cumpărătorilor-debitori;
şi debitorul – cumpărător al mărfurilor şi serviciilor.
 Obiectul creditului poate fi reprezentat de cele mai diverse bunuri şi servicii, cu modificări
substanţiale în timp şi diferenţe mari de la o ţară la alta în funcţie de legislaţie şi amploarea sferei
de consum.
Rambursarea creditului se poate face:
- neeşalonat, în funcţie de posibilităţile cumpărătorului până la un termen maxim
convenit. Aceasta este modalitatea clasică de rambursare în cadrul relaţiei de credit primar când
obiectul creditului comercial îl reprezintă mai ales bunurile de valoare redusă.
- eşalonat – cu plata obligaţiilor la termene fixe, stabilite de comun acord cu cele două
părţi. Această formă de rambursare caracterizează îndeosebi perioada de după primul război
mondial şi este motivată de caracterul de masă a producţiei de bunuri şi de necesitatea de a
asigura accesul deschis la acestea cumpărătorilor. Este modalitatea actuală de rambursare cu cea
mai mare frecvenţă.
Cea mai populară formă de credit de consum eşalonat o reprezintă creditele de revolving
(succesiv) acordate prin intermediul cărţilor de credit eliberate de către bănci clienţilor solvabili.
Elementele caracteristice acestui credit sunt:
- se acordă în cadrul unei convenţii stabilite între părţi;
- permite consumatorului să efectueze cumpărăturile sau să obţină împrumuturi, fie
direct, asupra creditorului, fie indirect, prin cărţile de credit, la momentul oportun pentru el;
- cumpărătorul-consumator are posibilitatea să efectueze plata fie în totalitate pentru
creditul în curs, fie prin plăţi parţiale, periodice, după posibilitate.
Pe plan general, aşa cum experienţa a eviedenţiat, creditul de consum a contribuit direct la
creşterea nivelului de trai al populaţiei, stimulând în acelaşi timp, producţia de bunuri de consum
de nivel tehnic şi oportunitate ridicată.
Pe de altă parte, creditul de consum, prin volumul său, poate avea influenţe semnificative
asupra echilibrului monetar deoarece permite consumul în prezent cu plata ulterioară. Astfel, în
perioadele în care creditul de consum este în expansiunepoate exercita presiuni inflaţioniste
asupra nivelului general al preţurilor dacă volumul bunurilor nu creşte corespunzător; creditul de
consum apare astfel ca un factor degenerator al economiei de consum.

În concluzie, analizând cele cinci forme de credit, cu tipurile şi categoriile lor, cu

particularizările lor proprii, rezultă că, în general, raporturile de credit se desfăşoară în mod
necesar pe două planuri:
- un plan este acela al mobilizării resurselor băneşti temporar disponibile la
întreprinderi şi populaţie, realizându-se astfel o sporire a capitalului destinat activităţii
economico-sociale şi o mai bună utilizare a factorilor de producţie în vederea lărgirii şi
diversificării producţiei;
- al doilea plan priveşte distribuirea resurselor băneşti între diferite întreprinderi şi
ramuri favorizând astfel desfacerile de mărfuri pe o scară largă şi, în general, tranzacţiile
comerciale.
În felul acesta, creditul se constituie într-unul din mecanismele de bază ale vieţii
economice, cu efect multiplicator asupra întregii activităţi economice.

Creditul internaţional
Prin credit internaţional se subînţelege creditul acordat de rezidentul unei ţări,
rezidentului altei ţări sau creditul acordat de un organism financiar internaţional (Fondul Monetar
Internaţional, Banca Mondială, etc.). Majoritatea absolută a creditelor internaţionale se acordă de
organismele financiare internaţionale. Sursele pentru acordarea acestor credite sunt formate din
donaţiile ţărilor membre ale acestor organisme, de obicei, ţările dezvoltate cu economie de piaţă.
Aceste credite se acordă în valute liber-convertibile sau în unităţi monetare internaţionale
convenţionale. Acordarea acestor credite are ca scop ajutorarea ţărilor puţin dezvoltate, din punct
de vedere economic. Acordarea lor este însoţită de stabilirea a mai multor condiţii de ordin
social-politic. Creditele se acordă pe tranşe, în dependenţă de îndeplinirea condiţiilor creditului.
Supravegherea îndeplinirii acestor condiţii se realizează prin reprezentanţii permanenţi ai
organismelor internaţionale în aceste ţări şi prin vizitarea periodică a ţărilor de către misiunile
creditorilor. Creditele internaţionale creează posibilitatea formării într-o perioadă de timp scurtă
a: cadrului legislativ; a bazei normative, în diferite domenii de reglementare a economiei; crearea
infrastructurii; modernizarea tehnologiei de producere; posibilitatea intervenţiei valutare, cu
scopul menţinerii stabilităţii valutei naţionale.

9.5. Rolul creditului în economie. Teorii asupra creditului.

Rolul creditului în economie se manifestă prin funcţiile pe care le îndeplineşte. Cu

ajutorul creditului este asigurată continuitatea ciclului de producţie, apa noi edificii, activităţi,
etc.
Se cunosc următoarele teorii ale creditului:
1. teoria naturalistă a creditului – afirmă că creditul este o simplă metodă de redistribuire
temporară a mijloacelor băneşti şi, prin urmare, nu îndeplineşte careva funcţii active în
economie.
Fondatorii acestei teorii au fost A. Smith şi D. Ricardo. Ei afirmau că creditul este
dependent în întregime de procesele de reproducere şi nu influenţează deloc asupra acestor
procese.
Neajunsul acestei teorii constă în faptul că adepţii ei recunoscând că creditul se află în
dependenţă de procesele de reproducere nu recunoşteau influenţa activă a creditului asupra
acestor procese.
În secolul XIX adepţi ai acestei teorii au fost: Say, Mak-Culoh; în secolul XX – această
teorie a fost înlocuită de teoria de creare a capitalului prin credit.
2. teoria de creare a capitalului prin credit afirmă că creditul creează capitalul economiei
şi este factorul decisiv, care influenţează asupra dezvoltării economiei.
Fondatorul teoriei este Lo. El considera că bogăţia societăţii poate fi mărită prin acordarea
de credite de banca centrală. În aşa mod, băncile sunt o sursă nelimitată de creştere a bogăţiei
societăţii.
La mijlocul secolului XIX economistul englez Macleod afirma că băncile acordă credit şi
prin aceasta creează capital, şi, prin urmare, creează bogăţie. În acest sens el a denumit băncile
“uzine de producere a capitalului”.
Bancherul german Gan şi profesorul austriac Shumpeter recomandau folosirea permanentă
a emisiunii creditare în scopuri de menţinere a conjuncturii economice înalte.
Neajunsul acestei teorii constă în faptul că adepţii acesteea supraapreciază funcţiile active
ale creditului şi nu ţin cont de faptul că creditul se află în dependenţă de procesele de
reproducere a mărfurilor şi serviciilor (sursa creditului sunt mijloacele temporar libere ale
agenţilor economici).

Tema X. Dobânda
10.1. Esenţa şi rolul dobânzii
10.2. Funcţiile dobânzi
10.3. Factorii ce determină nivelul dobânzii
10.4. Teorii asupra dobânzii

10.1. Esenţa şi rolul dobânzii.

S-a subliniat mai sus că orice credit este purtător de dobândă. Dobânda este considerată
după unii autori, că reprezintă: plata pentru o sumă împrumutată, “recompensă pentru renunţarea
la lichiditate pentru o anumită perioadă de timp” (Keynes), “partea din plusvaloarea încasată de
creditor – persoană fizică sau juridică – de la debitor, ca plată pentru capitalul de împrumut
cedat”( Kiriţescu), “preţul pe care oamenii îl plătesc pentru a obţine resursele acum în loc să
aştepte până când vor câştiga banii cu care să cumpere resursele; o primă plătită pentru a intra în
stăpânirea curentă a resurselor”(Heyne). Despre dobândă, Paul Samuelson spune că este “preţul
specific” plătit pentru “a treia mare categorie de factori de producţie: capitalul” (Samuelson).
Rezultă că dobânda este în mod evident determinată de conceptul de capital, fiind legată de
elementele de timp şi de risc.
Dobânda poate fi considerată ca fiind preţul plătit de debitor creditorului la scadenţă
pentru folosirea unui capital o perioadă de timp determinată. Mărimea ei se numeşte rată. Rata
dobânzii se stabileşte în formă de procent periodic. (de obicei, în Republica Moldova rata
dobânzii se stabileşte în formă de procent anual).
Reieşind din modul de calculare a plăţii pentru credit mărimea acesteea depinde de
următorii factori:
 mărimea dobânzii;
 termenul de creditare;
 mărimea ratei.
La rândul său mărimea ratei depinde de raportul dintre cerere şi ofertă la resursele creditare
şi nivelul inflaţiei.
Rolul dobânzii reese din funcţiile pe care le îndeplineşte. Dobânda este unul din
instrumentele principale ale politicii monetar-creditare ale statului. Dobânda este sursa principală
de întreţinere a sistemului financiar-bancar; din contul dobânzii se finanţează cheltuielile
operaţionale ale băncilor; se formează rezervele prudenţiale ale băncilor; se plătesc impozite în
buget; se plătesc dividende acţionarilor băncii.
Nivelul dividendelor, în mare măsură, determină volumul investiţiilor de capital în sistemul
financiar-bancar. Mărimea rezervelor adecvate riscurilor fiecărei instituţii financiar-bancare
determină volumul de mijloace băneşti temporar libere depuse în sistemul bancar şi, prin urmare,
determină volumul de resurse creditare ale băncilor şi capacitatea lor de satisfacere a cerinţelor
agenţilor economici în credite bancare. Existenţa rezervelor obligatorii adecvate riscurilor
determină disponibilitatea investitorilor din străinătate de a investi capitalul în economia ţării
prin intermediul sistemului bancar.

10.2. Funcţiile dobânzii.

Dobânda creditară îndeplineşte următoarele funcţii:

1. funcţia de stimulare economică;
1. funcţia de reglare;
2. funcţia de redistribuire a veniturilor.
Funcţia de stimulare economică. Stimularea economică se produce reeşind din faptul că
mărimea plăţii pentru credit depinde de mărimea împrumutului şi termenul creditului. Fiecare
agent economic (debitor) tinde spre maximizare sumelor de credite primite de la bănci şi spre
minimizarea termenului de folosire a mijloacelor împrumutate. Reeşind din aceasta, agenţii
economici se află în căutare permanentă a celor mai eficiente căi de folosire a resurselor
creditare. Această presiune de dobânzi asupra agenţilor economici contribuie la introducerea
noilor tehnologii şi noilor metode de organizare a procesului de producere.
Funcţia de reglare. Organele speciale ale statului (B.N.M.) ridicând sau micşorând rata de
refinanţare poate influenţa asupra ratei dobânzii băncilor comerciale. Reeşind din aceasta banca
centrală poate să influenţeze asupra volumului investiţiilor creditate în economie şi, prin urmare,
poate să stimuleze dezvoltarea sau încetinirea dezvoltării conjuncturii economice.
Funcţia de redistribuire a veniturilor. Prin dobândă creditară se redistribuiesc veniturile
agenţilor economici obţinute în urmă desfăşurării activităţii economice cu mijloacele
împrumutate. Mărimea dobânzii trebuie să asigure nivelul mediu de rentabilitate pentru debitor şi
pentru creditor. Prin urmare, mijloacele împrumutate pot fi investite numai în activitatea care
asigură nivelul dublu de rentabilitate medie pe economie.
 10.3. Factorii ce determină nivelul dobânzii.

Factorii ce determină nivelul dobânzii sunt:

1. productivitatea capitalului – investitorul atunci când îşi propune să mobilizeze un
capital suplimentar, trebuie să evalueze realist posibilităţile de rentabilitate, respectiv,
dimensiunile profitului, întrucât el va trebui să-l remunereze corespunzător pe deţinătorul de
capital.
Profitul total = Dobânda + Profitul net

2. lichiditatea – creditorii pot prefera acea formă de împrumut care să le asigure

lichiditatea. De obicei, se preferă termene scurte. Orice îndelungare a plăţii dobânzii este însoţită
de o sporire a sumelor plătite ca dobânzi. Stabilirea nivelului dat al ratei dobânzii, în cadrul
contractului de credit, este o expresie a compromisului între creditori, care doresc o cât mai
ridicată lichiditate şi debitori, interesaţi în a plăti cât mai puţin pentru aceasta.

3. riscul nerambursării – rambursarea este o cerinţă generală, care poate fi asigurată dacă,
în cazurile particulare, se iau măsurile necesare de evitare şi acoperire a acestui risc. Aceste
cerinţe conduc la separarea elementelor de structură a ratelor dobânzii.
a) rate a dobânzii pure, care este costul utilizării capitalului;
b) plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării.

4. raportul dintre cerere şi ofertă la credite. Oferta de credite este determinată de nivelul
economisirii, de porţiunile tradiţionale ale populaţiei pentru economii. Cererea de credite este
intercondiţionată de cei trei mai debitori: guvern, agenţi economici şi familiile, influenţaţi de
evoluţia activităţii economice şi tendinţele de dezvoltare a investiţiilor.

5. stabilitatea economică şi politică. Orice fenomen de dezechilibru vor duce la creşterea

ratei dobânzii.

10.4. Teorii asupra dobânzii.

Ansamblu teoriilor asupra dobânzii s-a divizat iniţial în pure sau ale capitalului real şi
monetare. Deasemenea este cunoscută şi gruparea în teorii eclectice şi sintetice.
1. Teoriile pure sau ale capitalului real, din care fac parte:
a) teoria productivităţii şi a utilizării capitalului – consideră că capitalul în combinaţie cu
alţi factori de producţie, dă naştere unui prisos fizic şi economic (valoric). Prisosul şi constituie
dobânda.
b) teoriile privind costul formării capitalului – capitalul este o renunţare la o parte din
consumul curent, iar dobânda este o remunerarea pentru această abţinere. Adepţi – Marshall,
Bohn-Bawerk, Fisher. Astfel se explică dobânda şi profitul ca un cost – o remunerare pentru
renunţarea la un bun prezent, pentru a se folosi de el în viitor.
c) teoriile rarităţii – dobânda derivă din raritatea capitalului. Adept – Cassel. Dobânda
poate influenţa asupra acumulării capitalului şi prin aceasta asupra relativei sale rarităţi.
d) teoriile riscului – adept Galliani. Explică dobânda prin existenţa unui risc de pierdere
totală sau parţială a capitalului; cu toate că riscul nu constituie cauza esenţială a dobânzii.
e) dobânda ca impozit asupra profitului – adept Shumpeter. Dobânda este o parte a
beneficiului pe care întreprinzătorul trebuie să îl cedeze pentru a obţine capitalul necesar potrivit
dinamicii producţiei determinate de aceste inovaţii.

2. Teoriile monetare moderne ale dobânzii sunt:

a) teoria fondului de împrumut – are ca adepţi pe Hicks şi Robertson. Oferta de capital o
constituie disponibilităţile băneşti care-şi au originea în precedentele investiţii de capital fix sau
circulant. Cererea de capital este reprezentată prin solicitările producătorilor pentru noi investiţii.
Dobânda este remunerarea plătită pentru fondurile de împrumut cerute. Când investiţiile de
bunuri de capital sunt preponderente, prin aceasta se limitează consumul şi, în mod necesar, se
majorează economiile şi venitul naţional; cu această majorare creşte oferta de fonduri de
împrumut şi se diminuează dobânda.
b) Teoria preferinţei pentru lichiditate a lui Keynes. Rata dobânzii se stabileşte prin
intermediul echilibrului dintre cererea şi oferta de monedă. Cererea de monedă, pune în evidenţă,
aşa-zisa, preferinţă pentru lichidităţi. Pentru fiecare persoană cerinţele de ordin tranzacţional
depind de 3 factori:
 frecvenţa veniturilor;
 nivelul veniturilor;
 standardul de viaţă.
În viziunea lui Keynes teoria dobânzii este o teorie monetară.

3. Teorii contemporane asupra dobânzii. Relaţia între rata dobânzii reale şi cea
nominală este un esenţial al teoriilor dobânzii actuale. Adepţi: Friedman, Fama, Gibsen, Levi,
Makin. Acest curent susţine că rata nominală a dobânzii este egală cu cea reală şi cu rata
anticipată a inflaţiei.

Tema XI. Politica monetar-creditară

11.1. Politica monetar-creditară: concept, funcții, actori.
11.2. Obiectivele politicii monetar-creditare.
11.3. Instrumentele politicii monetar-creditare.
11.4. Strategiile politicii monetar-creditare.

11.1. Politica monetar-creditară: concept, funcții, actori.

Politica monetar-creditară reprezintă un set de măsuri specifice luate în scopul atingerii

obiectivelor majore ale politicii economice prin intermediul controlului exercitat de autoritatea
monetară asupra cererii agregate din economie sau, altfel spus, a cheltuielilor totale realizate în
economia naţională pentru cumpărarea bunurilor şi serviciilor care intră în componenţa venitului
naţional (exprimat de regulă, sub forma produsului intern brut). Forţa instrumentului monetar în
economie este spectaculos exprimată de faimoasele cuvinte ale lui Lenin, potrivit cărora cea mai
eficientă cale de a distruge o societate este aceea de a-i distruge moneda.
Prin politică monetar-creditară se subînţelege totalitatea măsurilor întreprinse în sferele
monetare şi creditare, îndreptate spre reglarea dezvoltării economiei, combaterea inflaţiei şi
şomajului, echilibrarea balanţei de plăţi a ţării, etc.
Politica monetar-creditară este una din metodele principale de implicare a puterii de stat
în decurgerea proceselor de reproducere a mărfurilor şi serviciilor. Această politică se elaborează
de banca centrală în comun acord cu principalele ministere economice ale ţării (ministerul
finanţelor, ministerul economiei, ministerul agriculturii, etc.). Se aprobă de organul legislativ a
ţării, de obicei, pe un an şi se realizează de organele nominalizate.
În scopul realizării politicii monetar-creditare, banca centrală influenţează asupra stării
pieţei de capitaluri creditare şi asupra circulaţiei monetare. Influenţând asupra volumului de
resurse creditare ale băncilor comerciale, asupra ratelor dobânzii şi asupra volumului masei
monetare, banca centrală influenţează asupra procesului de investiţii de capital, asupra volumului
şi caracterului cererii pe piaţă, asupra nivelului preţurilor şi asupra altor factori care determină
starea economiei.
Există două tipuri de politică monetar-creditară:
1. politica monetară de austeritate (îndreptată spre limitarea investiţiilor, încetinirea
ritmului de creştere a volumului masei monetare);
 2. politica monetară de expansiune (stimularea volumului operaţiunilor de creditare,
reducerea ratelor dobânzii creditare, mărirea volumului masei monetare).
Politica monetară de austeritate se realizează, în condiţiile în care conjunctura
economică se dezvoltă rapid, cu scopul de a nu admite criza de supraproducţie.
Politica de expansiune se realizează în condiţiile în care scade volumul de producţie a
mărfurilor şi serviciilor şi creşte şomajul.

11.2. Obiectivele politicii monetar-creditare.

Politica monetară poate fi abordată utilizând o grilă de analiză specifică care asigură
„deplasarea” cadrului explicativ de la instrumente la obiective finale.
instrumente ale politicii monetare

obiective operaţionale

obiective intermediare

obiective finale
Într-o economie de piaţă principiul libertăţii economice impune ca Banca Centrală să nu
poată utiliza politica monetară pentru a controla în mod direct cheltuielile totale: acest obiectiv
se realizează prin metode indirecte, fixându-se anumite obiective intermediare, cum ar fi
controlul ratei de creştere a masei monetare (sau a ofertei de monedă din economie). Realizarea
obiectivelor intermediare se face prin stabilirea, în seama instituţiilor bancare şi financiare a unor
obiective operaţionale, spre exemplu un anumit nivel al depozitelor bancare sau o anumită
structură a activelor. În sfârşit, pentru aducerea la îndeplinirea obiectivelor operaţionale, Banca
Centrală utilizează o serie de instrumente specifice de politică monetară, dintre care cele mai
importante sunt: operaţiuni pe piaţa monetară, modificarea rezervelor minime obligatorii şi
administrarea ratei scontului (rata de refinanţare).
Obiectivele finale ale politicii monetare coincid cu acelea ale politicii economice
generale, adică: creşterea economică, stabilitatea preţurilor, scăderea şomajului, stabilitatea
monedei naţionale.
Prin obiectivel intermediar se defineşte un concept sau un agregat reprezentativ unui
ansamblu de comportamente asupra căruia autoritatea monetară centrală estimează că poate avea
influenţă şi asupra căruia “apasă” când doreşte şă atingă un obiectiv final.
Obiectivele intermediare sunt de trei tipuri:
 obiective cantitative (agregatele monetare sau creditul);
 rata dobânzii;
 cursul de schimb (valutar).
11.3. Instrumentele politicii monetar-creditare.
Politica monetar-creditară se realizează prin intermediul următoarelor instrumente:
- instrumente directe (care sunt măsuri vizând nemijlocit consumatorii de credite şi
destinatarii finali ai monedei)- sunt măsuri autoritare;
- instrumente indirecte (care sunt utilizate în relaţiile cu băncile comerciale şi alţi
operatori financiari şi nu vizează direct agenţii economici nefinanciari)- acționează
asupra piețelor.
În categoria instrumentelor directe intră: limitarea creditelor şi controlul valutar (acţiunea
asupra cantităţii), fixarea administrativă a unor plafoane ale dobânzilor la credite sau la depozite
(acţiunea asupra costului).
Contingentarea (limitarea) creditelor constă în fixarea unui plafon de creştere a
volumului creditului într-o perioadă dată. Formulele aplicate în diferite ţări sunt de natură
apropiată, însă modalităţile utilizate sunt diferite.
 Astfel, modalităţile se pot referi, ca regulă generală, la creditele care figurează în activ,
sau, în mod excepţional, la elemente din pasivul băncilor; ele pot fi exprimate în sumă sau în
procent: se pot determina în raport cu o dată de referinţă unică sau în raport cu media perioadei;
se pot exprima în valori brute (fără a lua în considerare rambursările) sau în valori nete; pot ţine
sau nu seama de factori sezonieri; se aplică la deschiderile de credite sau agenţi economici.
În funcţie de intermediarii financiari sau categoriile de credite cărora li se aplică,
plafonarea creditelor poate fi mai mult sau mai puţin extinsă, acoperind fie întregul spectru de
intermediari sau anumite categorii specializate, vizând fie ansamblul creditelor, fie anumite tipuri
de credite, precum cele de export, cele pentru echipamente şi construcţii (investiţii).
Acţiunea asupra cantităţii de monedă centrală.
Caracteristica acestei acţiuni este că ea poate antrena fluctuaţii foarte puternice ale ratei
dobânzii, în virtutea regulii că acelea care controlează cantităţile nu poate controla preţurile.
Dacă nu-şi asumă acest risc, această politică este pândită de eşec (riscul conflictului cu un
eventual obiectiv al cursului de schimb).
Acţiunea asupra costului monedei centrale. În principiu, variaţiile ratei dobânzii asupra
masei monetare afectează agregatele monetare prin trei canale de transmitere:
 schimbări în comportamentele portofoliului agenţilor nefinanciari (cererea de
monedă), adică în divizarea între active monetare şi nemonetare;
 cererea de credit bancar a agenţilor nefinanciari;
 oferta de credit al băncilor.
Instrumentele indirecte clasice ale politicii monetare sunt următoarele: rata de bază a
dobânzii, politica pe open-market şi sistemul rezervelor minime obligatorii.
Rata de bază a dobânzii reprezintă dobânda uzuală stabilită către banca centrală.
Ţinând seama de diversitatea condiţiilor de creditare se formează o rată medie a dobânzii.
Toate aceste valori diferite ale dobânzii se află la o distanţă dată rata de bază a dobânzii, astfel că
la orice modificare a ei, trebuie să varieze concertat.
În principal, acţiunea ratei de bază a dobânzii influenţează piaţa capitalurilor, sfera
creditului şi respectiv ritmul desfăşurării vieţii economice în ansamblul ei.
Astfel, scăderea ratei de bază a dobânzii determină diminuarea generală a dobânzii,
sporeşte eficienţa utilizării creditelor pentru întreprinzători şi-i orientează în sensul dezvoltării
activităţilor pe baza antrenării de capitaluri suplimentare.
Dimpotrivă, creşterea ratei de bază a dobânzii, având ca urmare sporirea generală a
dobânzilor, are ca efect înrăutăţirea condiţiilor de obţinere a creditelor şi duce la scăderea
profiturilor pentru cei ce utilizează capitaluri suplimentare. În consecinţă, întreprinzătorii vor
manifesta prudenţă la dezvoltarea activităţii lor şi vor renunţa la o parte a creditelor.
Manevrarea ratei de bază a dobânzii acţionează, deasemenea asupra capitalurilor străine.
Scăderea ratei de bază a dobânzii duce la emigrarea capitalurilor străine şi chiar a unor
capitaluri indigene, lăsând sarcina înviorării numai pe seama capitalurilor interne rămase.
Dimpotrivă, creşterea ratei de bază a dobânzii şi al nivelului general de dobânzi, atrage
în ţară capitaluri străine. Se creează astfel o abundenţă de capitaluri care influenţează în sensul
scăderii nivelului general al dobânzilor.
Astfel, prezenţa capitalurilor străine, contracarează rapid efectele preconizate, în sensul
restrângerii accesului la credite. Efectele manevrării ratei de bază a dobânzii asupra afluxului şi
refluxului capitalurilor străine implică recurgerea la această metodă în scopul echilibrării balanţei
de plăţi. De pildă, creşterea ratei de bază a dobânzii atrage după sine o invazie a capitalurilor
străine şi are, momentan, un efect binefăcător în echilibrarea balanţei de plăţi. Afluxul
capitalurilor, determinat astfel, poate, însă, veni în contradicţie cu conjunctura dezvoltării
economice la acea dată, în deosebi, cu obiectivele politicii economice şi de credit ce influenţează
această conjunctură.
Operaţiile pe piaţa liberă reprezintă, faţă de operaţiile de reescont, deosebiri pregnante,
prin caracteristici opuse acestora.
Trăsături specifice operaţiilor pe piaţa liberă:
  nivelul dobânzii practicate, variază în funcţie de evoluţia pieţei şi, îndeosebi, sunt
determinate de orientarea pe care banca centrală doreşte să o impună;
 în desfăşurarea acestor operaţii, banca centrală are un rol activ. Aceasta iniţiază
alimentarea pieţei monetare cu lichidităţi, în special, prin oferte proprii;
 operaţiile pe piaţa liberă au un dublu sens.
În timp ce operaţiile de reescont se limitează numai la alimentarea cu lichidităţi, a
băncilor comerciale, operaţiile pe piaţa liberă permit băncii de emisiune, deopotrivă, să acorde
credite şi să împrumute pe această piaţă, reducând astfel lichidităţile băncilor şi, prin aceasta, ale
economiei naţionale.
Politica pe open-market este intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară, zisă piaţă
liberă sau deschisă. Această intervenţie se efectuează pentru a creşte sau a diminua lichidităţile
agenţilor ce operează pe această piaţă şi posibilităţile lor de acordare a creditelor şi de creaţie a
monedei scripturale.
Creanţele ce fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa open-market sun diferite: efecte de comerţ,
bonuri de tezaur, efecte de mobilizare a creditelor ipotecare şi de consum, etc. În multe ţări, cele
mai frecvente creanţe ce fac operaţiilor pe piaţa liberă sunt bonurile de tezaur. Intervenţia băncii
centrale pe piaţa liberă duce la redistribuirea, lichidităţilor între banca centrală şi băncile
comerciale. Această redistribuire influenţează plasamentele de credit în economie.
Sistemul rezervelor minime obligatorii, instituit din grija de a asigura o lichiditate
minimală, constă din obligaţia băncii, care constituie depozite, să consemneze, în conturile sale
deschise la banca centrală, o sumă dimensionată, de regulă, prin cote procentuale.
Sistemul rezervelor minime obligatorii îndeplineşte o funcţie importantă în cadrul
economiei contemporane şi este un instrument al politicii monetare şi de credit. Acest sistem,
potrivit dimensiunilor sale (stabilite procentual), determină un anumit raport între volumul
depozitelor şi volumul creditului ce poate fi acordat.
Modificarea cuantumului rezervei minime obligatorii are ca efect modificarea acestui
raport. Sistemul rezervelor minime constituie una din măsurile guvernamentale. În raport cu
interesele conjuncturale, acest sistem poate fi utilizat fie pentru creşterea volumului de credite
acordate economiei, determinând astfel intensificarea activităţii economice (prin reducerea
rezervei minime), fie pentru scăderea creditelor acordate economiei şi atenuarea dezvoltării
activităţii economice (prin creşterea rezervei minime obligatorii). Intervenind în sensul creşterii
sau descreşterii coeficienţilor rezervelor minime obligatorii, se ajunge la o anumită schimbare a
costului creditului pentru bănci, atât prin modificarea posibilităţilor de plasare pe piaţa monetară,
cât şi prin costul diferit al resurselor.
Prin modificarea coeficienţilor de rezervă pentru depozitele băncilor străine şi a
persoanelor nerezidente se poate exercita controlul asupra mişcării capitalurilor flotante,
respectiv, operaţiilor cu străinătatea şi nivelul rezervei valutare. În mod simetric, diminuarea
rezervelor permite de a micşora costul creditului (politică de relansare).
Modificările coeficientului de rezervă permite de a corija, în sensul dorit de autorităţile
monetare, efectele variaţiei lichidităţii şi de a întări acţiunea de intervenţie a băncii centrale pe
piaţa monetară.
11.4. Strategiile politicii monetar-creditare.
Strategia monetară reprezintă un ansamblu de criterii şi de proceduri utilizate de Banca
Centrală pentru a adopta, implementa şi comunica deciziile de politică monetară care vizează
îndeplinirea obiectivului fundamental, asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.
Cele mai utilizate strategii de politică monetră sunt:

1. STRATEGII DE ŢINTIRE A AGREGATELOR MONETARE

Utilizând această strategie Banca Centrală face posibilă trecerea agregatelor monetare de
la stadiul de variabile purtătoare de informaţii utile la calitatea de indicatori de politică monetară,
ţintă cantitativă intermediară sau finală.
 Banca Centrală utilizează în acest sens agregatul monetar cel mai restrâns M 0 baza
monetară în calitate de obiectiv sau o ţintă intermediară şi agregatul monetar mai larg M 2 în
calitate de obiectiv final al politicii monetare.
Pentru a fi eficace această strategie are drept suport sau ancoră nominală atât rata
rezervelor minime obligatorii cât şi rata dobânzii, variaţiile acesteia depinzând şi influenţând în
acelaşi timp dorinţa întreprinzătorilor şi populaţiei de a deţine monedă.
În mod concret strategia presupune:
a. realizarea unei legături stabile sau cel puţin predictibile între M 0 şi M2 cu ajutorul
setului de multiplicatori monetari;
b. o legătură stabilă şi predictibilă între M 2 şi inflaţie, obiectiv fundamental al politicii
monetare;
c. propagarea impulsurilor monetare ale Băncii Centrale pe canalele cunoscute, în
special, pe canalul ratei dobânzii prin intermediul sistemului bancar în economia reală;
d. Banca Centrală să se găsească în poziţia de creditor net al sistemului bancar, practic
înregistrarea în sistemul bancar al unui deficit structural de lichiditate.

2. STRATEGII DE ŢINTIRE DIRECTĂ A INFLAŢIEI

Strategia de ţintire directă a inflaţiei are drept obiectiv final inflaţia prognozată şi
monitorizată de Banca Centrală.
Atunci când proiecţiile cu privire la inflaţie deviază de la punctul de referinţă, politica
monetară reacţionează într-o manieră mai mult sau mai puţin mecanică, utilizând ca ancore
nominale rata rezervelor minime obligatorii, cursul de schimb şi rata dobânzii.
Obiectivul inflaţiei poate fi ţintit ca un punct, ca o bandă sau ca un punct cu intervale în
jurul său.
Strategia de ţintire directă a inflaţiei a înregistrat succese importante în ţări cu economie
dezvoltată (Marea Britanie, Franţa), în ţări cu economie emergentă în curs de dezvoltare
(Argentina, Brazilia, Chile), dar şi în ţări cu economie emergentă (Polonia, Cehia).
Pentru succesul acestei strategii este necesară o colaborare strânsă între autoritatea
monetară şi celelalte instituţii ale statului direct responsabil în configurarea politicilor
macroeconomice.
Strategia depinde în mod fundamental de activităţile şi acţiunile întreprinse de Banca
Centrală. Este necesară o calitate cât mai înaltă a prognozelor Băncii Centrale cu privire la
obiectivul inflaţiei. Banca Centrală trebuie să cunoască în avans posibilele majorări ale preţurilor
la utilităţi, gradul de indexare a salariilor şi momentele acestora. În acelaşi timp Banca Centrală
trebuie să beneficieze de un grad de independenţă cât mai ridicat faţă de puterea executivă
guvernul pentru a asigura o continuitate în deciziile de politică monetară (exemplu: posibilitatea
creşterii sau scăderii ratei dobânzii în funcţie de interesele politicii monetare)
Independenţa Băncii Centrale este reclamată mai ales în ţări cu economie în curs de
dezvoltare şi în ţări cu economie emergentă. Motivul îl constituie înclinaţia puterii politice din
aceste state de a ceda presiunile sociale, mai ales în preajma alegerilor şi de a acorda acele
„pomeni electorale” care periclitează în mod direct obiectivul de inflaţie stabilit de Banca
Centrală.
Un aspect esenţial al strategiei de ţintire directă a inflaţiei îl reprezintă politica de curs
valutar. Cursul de schimb trebuie să beneficieze de un sistem de flotare controlată. Banca
Centrală trebuie să îşi rărească intervenţiile pe piaţa valutară lăsând cursul de schimb a se stabili
la punctul de echilibru al pieţei.
Eventualele intervenţii ale Băncii Centrale trebuie văzute ca o armă împotriva atacurilor
speculative (păstrarea incertitudinii cu privire la evoluţia cursului de schimb).
Un exemplu de acţiune în acest sens îl reprezintă Banca Centrală a Ungariei care a
încercat să ţintească inflaţia şi în acelaşi timp să apere un culoar preanunţat al cursului de
schimb, fără a reuşi însă îndeplinirea niciunuia dintre cele 2 obiective în perioada imediat
următoare aderării la U.E. (anul 2005).
 3. STRATEGII DE ŢINTIRE A CURSULUI DE SCHIMB
Strategia de ţintire a cursului de schimb utilizează cursul de schimb atât ca ţintă, cât şi
ca ancoră anti-inflaţionistă. Este specifică economiilor mici deschise comerţului internaţional
unde importurile au o pondere importantă în Produsul Intern Brut (PIB).
Strategia presupune o ancorare, o ataşare a monedei naţionale la moneda pilot cu
posibilitatea menţinerii unor benzi de fluctuaţie mai înguste sau mai largi.
În condiţiile mecanismului ratelor de schimb 1, banda de fluctuaţie admisă este de până la
 15% faţă de cursul pilot.
În condiţiile mecanismului ratelor de schimb 2, banda de fluctuaţie se îngustează până la
 2,25% faţă de cursul pilot.

4. STRATEGIE HETERODOXĂ (COMBINATĂ)

Strategia heterodoxă este cea utilizată în prezent de către Banca Centrală Europeană
(BCE). Strategia heterodoxă se bazează pe 2 piloni:
 un pilon cantitativ;
 un pilon calitativ.
Pilonul cantitativ are la bază prognozele cu privire la creşterea nivelului masei monetare,
reprezentat prin agregatul monetar mai larg M3 care trebuie să se găsească într-o relaţie cât mai
stabilă şi predictibilă cu obiectivul inflaţiei.
Banca Centrală Europeană urmăreşte un nivel de creştere a masei monetare de
aproximativ 4,5% anual, având drept obiectiv pentru inflaţia din zona U.E. aproximativ 2%
anual.
Este esenţial a se măsura de către Banca Centrală Europeană deviaţia obiectivului de
creştere a masei monetare de la punctul de referinţă prognozat şi mai ales a se determina cauzele
de natură structurală sau conjuncturală care au condus la aceste oscilaţii.
Din această perspectivă devine important cel de-al doilea pilon, calitativ care presupune
calculul unor indicatori financiari, monetari şi bancari cu privire la evoluţia pieţelor financiare a
principalelor active financiare, a vitezei de circulaţie şi a vitezei de rotaţie pentru diferitele forme
de monedă (numerarul, depozitele necontrolabile, depozitele controlabile).
Specialiştii Băncii Centrale Europene adună date şi informaţii cu privire la setul
menţionat de variabile macroeconomice, documentând astfel deciziile consiliului guvernatorilor
al Băncii Centrale Europene întrunit de cel puţin 2 ori pe an şi directoratul considerat conducerea
executivă a Băncii Centrale Europene întrunit ori de câte ori este nevoie.

Coordonarea politicii monetare cu cea fiscală

Politica monetară reprezintă ansamblul măsurilor inițiate și implementate de banca centrală
asupra masei monetare și activelor financiare, în scopul realizării și menținerii echilibrului
macroeconomic. Politica monetară are scopul de a regla cantitatea de bani disponibilă, prin
manevrarea ofertei de monedă și a ratei dobânzii.
De fapt, ansamblul de reguli pe care banca centrală le impune celorlalte bănci și instituții
financiare vizeazăă atingerea unor obiective de interes național precum: stabilizarea ratei
inflației, încurajarea sau descurajarea creditării, expansiunea sau restrângerea economică,
deschiderea economiei naționale spre exterior etc. Astfel, se urmărește ca volumul masei
monetare disponibile să contribuie la realizarea obiectivelor economice fundamentale ale țării.
Principalele instrumente ale politicii monetare sunt: manevrarea ratei dobânzii, variația
cotei rezervei minime obligatorii, cumpărarea și vânzarea de titluri de stat (operațiuni open-
market), sterilizarea, etc.
Politica monetară este flexibilă: modificarea acesteia se poate realiza cu ușurință și în
termen scurt. Însă efectele schimbărilor în politica monetară nu sunt imediate și nici certe,
efectele acesteia asupra stării economice fiind adesea difuze și indirecte.
Politica fiscală
 Politica fiscală reprezintă ansamblul măsurilor inițiate și implementate de guvern, prin
intermediul bugetului public, în scopul realizării și menținerii echilibrului macroeconomic în
economia reală. Politica fiscală cuprinde atât ansablul reglementărilor privind stabilirea și
perceperea impozitelor și taxelor, cât și deciziile privind cheltuielile publice care se finanțează.
Instrumentele principale ale politicii fiscale sunt: taxele, impozitele și cheltuielile publice.
Prin intermediul acestora, guvernul poate influența evoluția economică a țării, stimulând
creșterea economică sau, din contra, temperând-o în momentele de inflație. Astfel, politica
fiscală este o metodă prin care statul intervine în economia reală.
De asemenea, statul poate decide ce aspecte ale economiei să targheteze prin
implementarea politicii fiscale: poate decide în ce direcție să cheltuie banii publici sau ce
sectoare să taxeze în mod diferit. Astfel, modificările politicii fiscale pot fi aplicate sectorial,
afectând anumite zone ale economiei mai mult decât altele, scopul final fiind obținerea
echilibrului ți stabilității macroeconomice. Din acest punct de vedere, deși politica fiscală nu este
foarte flexibilă (orice schimbare a politicii fiscale are nevoie de timp pentru a fi aprobată și
implementată), efectele acesteia asupra economiei sunt imediate și eficiente.
De aceea, este important de precizat că implementarea unui sistem fiscal echitabil nu este
doar o decizie corectă, ci și una practică. Asta deoarece un sistem fiscal inechitabil generează o
stare de rezistență din partea contribuabililor, care se materializează prin amplificarea
fenomenului de sustragere de la plata obligațiilor fiscale.
Cum interacționează politica monetară și cea fiscală
Domeniul principal de interacțiune între politicile monetare și fiscale se referă la
gestionarea masei monetare și finanțarea deficitului bugetar. Impactul politicii fiscale în
economie este puternic afectat de deciziile de politică monetară. Iar eficacitatea politiici
monetare depinde în mare măsură de coordonarea acesteia cu politica fiscală. Astfel, cele două
politici pot lucra împreună sau una împotriva celeilalte, anulându-și sau amplificându-și efectele.
Situația ideală pentru economie este atunci când cele două politici se suprapun din
necesitate.
Politica monetară este eficientă atunci când sunt încurajate investițiile și cheltuielile, însă
nu are un efect direct asupra stimulării creșterii economice. În schimb, o politică fiscală relaxată,
ar putea încuraja creșterea economică prin asigurarea unui mediu fiscal favorabil investițiilor și
creșterii producției.
Bunăstarea economică se calculează în funcție de cantitatea de bunuri și servicii pe care
economia le produce, nu în funcție de numarul de bancnote care circulă în economie. Asfel,
ieftinirea creditului (ca politică monetară) nu poate cauza în mod direct creșterea producției,
deoarece pentru relansarea economiei este nevoie și de resurse, și de un context favorabil. Dacă
aceste condiții nu se întrunesc, banii obținuți prin creditare ieftină nu se vor întoarce cu
randament maxim în economie. Un context economic favorabil poate fi oferit investitorilor prin
adoptarea unei politici fiscale inteligente.
Relaxarea fiscală se poate atinge prin două metode: creșterea investițiilor și cheltuielilor
publice sau reducerea taxelor și impozitelor.
Creșterea cheltuielilor publice ar avea un impact imediat asupra cererii, însă pe termen
lung, această decizie s-ar dovedi neinspirată, deoarece crește procentul datoriei publice și nu se
încurajează dezvoltarea sectorului privat, fiind doar o soluție de moment, intervenționistă.
Pe de altă parte, decizia de a reduce taxele încurajează dezvoltarea sectorului privat și
favorizează creșterea economică naturală, sustenabilă pe termen mediu și lung. Cu alte cuvinte,
perceperea de impozite mai reduse încurajează agenții economici să-și extindă activitățile prin
investiții. Se stimulează astfel gradul de ocupare al forței de muncă, creșterea veniturilor și
producției.
Astfel, prin creșterea capitalului disponibil, corelată cu acces facil la creditare (corelarea
politicii fiscale cu cea monetară), se încurajează investițiile, afacerile, dezvoltarea sectorială,
alocarea inteligentă a veniturilor și resurselor. Mai mult, această creștere naturală a economiei,
odată inițiată, va putea fi susținută chiar și fără ajutor din partea politicii monetare, care în timp
ar putea deveni mai restrictivă.
O politică fiscală ideala ar trebui să încurajeze investițiile și relansarea economică prin
crearea unui context fiscal favorabil (scăderea taxelor pentru forța de muncă și capital), dar în
același timp să mențină sau chiar să reducă nivelul cheltuielilor publice, susținând o alocare
prudentă a capitalului generat. Deficitul bugetar se poate menține în limite acceptabile prin
reducerea cheltuielilor publice și administrative.

TemaXII. Piaţa monetară

12.1. Piaţa monetară: caracteristica generală;
12.2. Principiile de funcţionare şi rolul pieţei monetare în creaţia monetară.

12.1. Piaţa monetară. Caracteristica generală.

Piaţa monetară reprezintă cadrul necesar în care se desfăşoară zilnic raporturile dintre
bănci în legătură cu lichiditatea soldurilor provenind din operaţiuni reciproce. Pe de o parte,
băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează creditele acordate anterior. Pe de altă parte,
din ordinul clienţilor lor, titulari de depozite, băncile efectuează operaţiuni cu alte bănci şi sunt
beneficiare de încasări, de la aceleaşi bănci sau de la altele. Astfel, desfăşurând operaţiuni, bancă
devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă. La finele unei zile, fiecare bancă, în parte, în
raport cu celelalte bănci, are o serie de poziţii şi sume creditoare şi, în consecinţă, este, fie
beneficiara unui sold creditor, fie titulara unui sold debitor.
Evoluţia practicii bancare a determinat ca necesitate stingerea comună a plăţilor reciproce
într-un cadru organizat, de regulă sub egida băncii centrale.
Procedeul implică, într-o primă etapă, în prima parte a zilei, reunirea reprezentanţilor
băncilor pentru confirmarea pretenţiilor reciproce, compensarea plăţilor şi stabilirea soldurilor
aferente fiecărui participant.
În cadrul unei a două etape, către sfârşitul zilei respective, urmează să aibă loc stingerea
soldurilor reciproce. Aceasta se efectuează de către titularii soldurilor debitoare către beneficiarii
soldurilor creditoare. În raport cu natura soldurilor, unele bănci vor avea poziţii debitoare şi vor
apela la împrumuturi de la colegele lor, iar în sens contrar, altele vor acorda împrumuturi.
Negocierea disponibilităţilor necesare pentru stingerea obligaţiilor reciproce face obiectul
tranzacţiilor pe piaţa monetară. Pe această piaţă zilnic apar două categorii de participanţi.
Ofertanţii sunt titularii conturilor de disponibilităţi la banca de emisiune şi care au solduri
creditoare. Întrucât depozitele de la bancă de emisiune nu sunt remunerate, aceştia sunt foarte
interesaţi să valorifice aceste disponibilităţi prin negocierea acordării de credite. Solicitanţii de
credite pe piaţa monetară sunt acele bănci care, rămânând debitoare în raport cu celelalte bănci,
caută resurse de acoperire.
În concluzie, piaţa monetară este o piaţă a monedei primare, adică a monedei emise de
Banca Centrală, pe care băncile şi-o împrumută reciproc pe termene scurte şi foarte scurte. Ea
este o piaţă liberă, în sensul că dobânzile pe această piaţă se formează sub jocul cererii şi ofertei,
însă suferă numeroase influenţe din partea Băncii Centrale.
Descrierea organizării şi funcţionării pieţei monetare presupune precizarea participanţilor la
piaţă, a obiectului de schimb şi a modalităţii tranzacţiilor.
Participanţii la piaţa monetară sunt băncile, organismele financiare specializate şi alte
instituţii cu caracter financiar menţionate expres de legislaţia din fiecare ţară. Unele dintre
acestea intervin în mod direct sau indirect în calitate de debitori, altele în calitate de creditori.
Intermediarii de pe piaţa monetară sunt agenţii de schimb (curtierii. Obiectul de schimb
este reprezentat de moneda primară, iar operaţiunile efectuate constau în vânzări-cumpărări
ferme, operaţiuni swap şi viramente între conturi.
Banca Centrală intervine pe piaţa monetară prin intermediul operaţiunilor cu taxă fixă
(scont de efecte publice sau private) şi prin intermediul operaţiunilor cu taxă variabilă (open
market). Aceste intervenţii pot fi anunţate (cumpărări ferme de efecte private sau publice şi
cumpărări swap) sau neanunţate (regulate sau neregulate).
Între diverse rate ale dobânzii practicate de Banca Centrală în intervenţiile sale, pe de o
parte, şi diverse rate ale dobânzii practicate de bănci în relaţiile dintre ele (îndeosebi rata
dobânzii la împrumuturile de bani de pe o zi pe alta – day to day), pe de altă parte, există o
strânsă legătură. Aceasta face ca, alături de politica de rezervelor obligatorii şi de celelalte
instrumente de acţiune, intervenţiile băncii centrale pe piaţa monetară să reprezinte un important
mijloc de control a evoluţiilor masei băneşti.
Caracteristicile pieţei monetare:
 participanţii acestei pieţe sunt băncile;
 obiectul tranzacţiilor sunt disponibilităţile în monedă naţională, respectiv, depozitele de
la banca centrală;
 pe piaţă se desfăşoară operaţiuni zilnic;
 termenele de acordare a împrumutului sunt foarte scurte, cele mai multe având scadenţă
în ziua următoare;
 creditele acordate pe piaţa monetară sunt credite personale (de la bancă la bancă şi
implică, de regulă, riscuri reduse;
dobânda practicată pe piaţa monetară se stabileşte zilnic în raport cu cererea şi oferta.

12.2. Principiile de funcţionare şi rolul pieţei monetare în creaţia monetară.

Creaţia monetară este un fenomen care a atras atenţia cercetătorilor şi practicienilor bancari
chiar de la apariţia sa, raportată în timp la apariția monedei scripturale şi intensificarea relaţiilor
dintre bănci.
Totuşi, pentru prima dată procesul de multiplicare a banilor se analizează ştiinţific de către
Chester Fhillips (1920), care evidenţiază un nou conţinut al ofertei de bani.
Acesta se regăseşte în tratările actuale ale ofertei ca cantitatea de bani creată de către
sistemul bancar în ansamblu.
Creaţia monetară scripturală este posibilă numai în ansamblul sistemului bancar, şi numai
în urma interacţiunilor băncilor, care reprezintă în esenţă cadrul instutiţional al pieţii monetare.
Orice intrare de bani în bancă este însoţită de înscrierea acestora în conturile respective care, în
esenţă, reprezintă depozite.
Depozitul, nu este un obiect fizic cum este moneda efectivă, de aceea el nu se poate vedea
şi nici palpa.
Majorarea depozitelor are ca efect mărirea rezervelor bancare totale. Rezervele bancare, în
funcţie de misiunea sa, se împart în două categorii – obligatorii şi suplimentare.
Rezervele obligatorii servesc pentru asigurarea lichidităţii, exercitând concomitent şi rolul
de regulator al ofertei de bani. Mărimea lor este predeterminată de Banca Centrală, care
stabileşte nivelul ratei rezervelor obligatorii.
Rezervele excedentare sunt folosite de bancă pentru efectuarea diferitor activităţi şi
investire în diverse instrumente financiare, toate acestea având scopul obţinerea venitului.
Aşa, dacă nivelul ratei rezervelor obligatorii este de 10,0%, aceasta înseamnă că din 1 000
lei primite în formă de depozite de către banca comercială, 100 lei în mod obligatoriu vor fi
păstrate la Banca Centrală ca rezerve obligatorii, iar 900 lei vor putea fi plasate în corespundere
cu autorizaţia deţinută.
Extinderea multiplicativă a depozitelor este, în esenţă, amplificarea multiplă a depozitelor
pe calea oricărei majorări a rezervelor bancare ale sistemului bancar în ansamblu.

Tema XIII. Echilibrul monetar şi inflaţia

13.1. Echilibrul monetar. Inflaţia: concept, cauze, forme, consecințe.
13.2. Deflația și hiperinflația- forme ale dezechilibrului monetar.
13.3. Politica antiinflaţionistă şi reformele monetare.
 13.1. Echilibrul monetar. Inflaţia: concept, cauze, forme, consecințe.
O primă expresie a echilibrului monetar este atunci când există echilibru între investiţii şi
economii, specifice pieţei de bunuri şi servicii, iar a doua expresie a echilibrului este echilibrul
monetar, care rezultă din confruntarea dintre cererea şi oferta de monedă.
Prin inflaţie se subînţelege devalorizarea banilor (scăderea capacităţii de cumpărare a
acestora). Se exprimă prin creşterea preţurilor la mărfuri şi servicii. Inflaţia duce la redistribuirea
valorilor acumulate în formă monetară în folosul bugetului de stat. Inflaţia apare în urma
nerespectării cerinţelor legii obiective a rotaţiei monetare. Inflația este un indicator final, care
arată la sfârsit de an fiscal dacă politicile guvernamentale fiscale, legislative, etc., alături de
politicile monetare, creditare, valutare ale Băncii Centrale se coordonează și conduc la o
stabilitate a prețurilor de consum.
În trecut nu exista inflaţie, deoarece în rotaţie se aflau bani confecţionaţi din metal preţios.
În condiţiile rotaţiei monetare metaliste funcţionează mecanismul de autoreglare a volumului
masei monetare prin formarea acumulărilor în formă de tezaur.
Apariţia inflaţiei în trecut era posibila numai în cazul când în legătură cu necesitatea
finanţării cheltuielilor de război, unele state înlocuiau sistemul monetar din metal cu sistemul
monetar din hârtie. De exemplu, pe teritoriul S.U.A. în trecut sunt cunoscute două cazuri de
inflaţie, legate de războiul pentru independenţă din America de Nord (1775 – 1783) şi războiul
civil (1861 – 1865). Pentru finanţarea ultimului război au fost emişi 450 milioane de dolari de
hârtie, capacitatea de cumpărare a cărora a scăzut în decurs de doi ani cu 40%. Anume în această
perioadă pentru prima dată a început să se folosească termenul de inflaţie, pentru caracterizarea
procesului de devalorizare a banilor.
Cel mai mare nivel al inflaţiei a avut loc în Germania după primul război mondial. Masa
monetară existentă în rotaţie în această perioadă în Germania a constituit 496 cvintilioane (10 18)
de mărci germane de hârtie. În cadrul reformei monetare petrecute în această ţară în 1923 banii
vechi au fost înlocuiţi cu bani noi în proporţie de 1 trilion: 1.
Până la criza economică mondială din 1929 – 1933, inflaţia în majoritatea ţărilor se încheia
odată cu reintroducerea monometalismului, adică când unitatea monetară se stabiliza sub
influenţa mecanismului de autoreglare a masei monetare, prin formarea tezaurului.
În condiţiile contemporane în unele ţări a apărut stagflaţia. Stagflația este caracterizată de
stagnarea producției, fără ca masa monetară să se micșoreze, accentuându–se dezechilibrul dintre
cerere și ofertă și fenomenul inflație. Acest fenomen a fost introdus de economistul american
Paul Samuelson în 1971, când pentru prima dată monopolurile stăruindu-se să-şi apere
capitalurile de devalorizare au început să reducă volumul de producere a mărfurilor în schimbul
reducerii preţurilor la mărfuri şi servicii.
Inflaţia este calculată prin indicele preţului de consum, utilizând metoda mediei ponderate.
Indicele preţului de consum se determină prin stabilirea coşului de consum (de bunuri şi servicii,
inclusiv unele supuse accizelor – combustibil, alcool, etc.) pentru o anumită perioadă şi
calcularea ponderii fiecărui bun şi serviciu inclus in preţ. Se utilizează un coș de bunuri și
servicii, deoarece o creştere în preţul unui singur produs nu înseamnă automat inflaţie
Indicile preţurilor şi rata ieftinirii banilor determină diferite tipuri ale inflaţiei. În teoria
monetară se determină:
1. Inflaţia târâtoare (liniștită), indicele preţurilor nu depăşeşte 3% anual. Termenul
a fost propus de către Franklyn Holzman, profesor la universitatea Tufts, în 1959;
2. Inflația moderată reprezintă creșterea anuală a prețurilor cu 15-30%. Definiția inflației
moderate a fost propusă de către Rudiger Dornbusch, profesor la MIT și Stanley Fischer,
primul vice-director executiv al FMI, în 1993;
3. Inflația rapidă, când ritmul anual de creștere a prețurilor se apropie de 10%;
4. Inflaţia galopantă, indicile preţurilor depășește 10 anual;
5. Hiperiflaţia reprezintă creșterea prețurilor de peste 50% pe lună. Definiția hiperinflației
a fost formulată pentru prima dată de către Phillip Cagan, profesor la Universitatea
 Columbia, în 1956. Hiperinflația începe în luna în care creșterea prețurilor depășește 50% și
se termină, dacă rata creșterii prețurilor scade sub 50% și timp de un an se menține sub acest
nivel. După alți autori, hiperinflația presupune o rată medie anuală de 1.000% și peste acest
nivel.

Cauza principală a inflaţiei este nerespectarea cerinţelor obiective ale legii rotaţiei
monetare, în urma căreea masa monetară este mai mare decât necesităţile pieţei de mărfuri şi
servicii.
Inflaţia poate fi condiţionată de mai multe organe:
 monopolurile naţionale şi internaţional;
 banca centrală;
 băncile comerciale;
 guvernele;
 factori externi.
Monopolurile ridicând preţurile, cu scopul maximizării profiturilor, contribuie la
dezvoltarea inflaţiei. Maximizarea profiturilor poate fi realizată în urma influenţării asupra
următorilor trei factori: volumul de producţie, cheltuielile de producţie şi preţurile. Mărimea
volumului de producere este limitată de volumul resurselor. Micşorarea cheltuielilor de producţie
este limitată de tehnologiile existente. Din această cauză ridicarea preţurilor este unicul mijloc
real de mărire a profitului.
Băncile centrale şi cele comerciale contribuie şi ele la dezvoltarea inflaţiei. Ele nu
influenţează asupra preţurilor în mod direct, dar prin intermediul volumului masei monetare.

Băncile centrale emit bani de prisos în rotaţie în următoarele două cazuri:

1. cumpărarea de la bugetul de stat a hârtiilor de valoare emise pentru acoperirea
deficitului bugetar;
2. efectuarea schimbului nelimitat a valutelor străine pe valuta naţională cu scopul
echilibrării balanţei de plăţi a ţării.

Băncile comerciale contribuie la dezvoltarea inflaţiei în urma “emisiunii de credite”.

Guvernul contribuie la dezvoltarea inflaţiei prin faptul că, în majoritatea ţărilor o parte tot
mai mare a cheltuielilor bugetului de stat se finanţează din contul împrumuturilor primite de la
banca centrală, ceea ce contribuie la mărirea masei monetare, care dă imbold măririi nemotivate
a cererii la mărfuri şi servicii şi corespunzător la creşterea preţurilor.
Asupra dezvoltării inflaţiei influenţează, deasemenea, şi factori externi, inclusiv creşterea
preţurilor la mărfurile de import care servesc ca materii prime pentru producerea mărfurilor
naţionale; creşterea dobânzii la creditele primite din străinătate; etc.

Factorii de influenţă a inflaţiei în Republica Moldova

Factori interni (din RM) de influenţă:
 Cantitatea de bani (controlată indirect de BNM prin micşorarea / mărirea masei
monetare)
 Creşterea / diminuarea cererii de bunuri şi servicii din coşul de consum (factor ce depinde
de comportamentul populaţiei), respectiv creşterea preţurilor la bunurile cu cerere sporită.
 Creşterea / diminuarea ofertei de bunuri şi servicii, influenţată de factori precum:
condiţiile climaterice (de exemplu, fenomenul de secetă scade oferta la unele produse
alimentare),
 Politica monetara şi fiscală a BNM

Factori externi de influenţă (deseori cu influenţă mai mare asupra nivelului preţurilor):
  Majorarea preţului la gaz cu aproximativ 20% – produs pe care nu îl putem produce, nu îl
putem înlocui şi nici elimina (pe termen scurt cel puţin) din consum. Aceeaşi situaţie este şi cazul
produselor petroliere, a căror preţuri se stabilesc la nivel mondial.
 De aici derivă un alt factor: includerea preţului la gaz în preţul altor bunuri şi servicii,
cum ar fi activitatea spaţiilor productive (fabrici, magazine, companii).
 Cursul de schimb. Din studierea conţinutului din coşul de consum, se observă că o bună
parte din produse incluse sunt importate (sau depind de unele produse importate). Aşa cum preţul
produselor importate depinde de cursul de schimb, preţul final, in lei, al produselor importate ar
trebui să se modifice in dependenţă de fluctuaţiile cursului de schimb. In Moldova, însă, exista
fenomenul de majorarea de preţuri la deprecierea cursului de schimb. De exemplu, după
deprecierea leului faţă de USD, se observa o tendinţă de creştere a preţurilor la produsele
petroliere. Fenomenul deprecierii leului faţă de valuta străină nu doar cauzează majorări în
preţurile produselor pur importate, dar şi la produsele autohtone, în special pentru că producerea
unei bune parţi din produsele autohtone depinde de produsele importate (aşa cum depinde
industria de panificaţie de importul de produse petroliere).
Unul din principiile BNM este asigurarea stabilităţii preţurilor, însă aceasta nicidecum nu
înseamnă stabilirea preţurilor, ci crearea condiţiilor de menţinere unei anumite creşteri a
preţurilor. Mai mult ca atât, sunt şi factori ce nu pot fi influenţaţi de BNM, cum ar fi preţul
mondial la produsele petroliere, care, chiar daca cresc rapid şi creează şocuri, BNM are rolul
doar de a menţine un anumit trend de creştere.

3. Factorii ce nu pot fi influenţaţi de BNM

 Valutizarea. RM este o tara cu o puternică valutizare – raportul depozitelor în valută
străina faţă de toate depozitele, ceea ce în Moldova constituie la momentul de faţă circa 50%,
adică jumătate din depozitele deţinute oficial în bănci sunt în valută străină. Pe lângă depozitele
în valută oficiale, există şi cantitatea de bani în valută cash ce circulă pe pieţele din Moldova. De
aici se observă fenomenul că populaţia, de mult timp, are mai multă încredere în stabilitatea
valutei străine, cel puţin pentru procurarea sau vânzarea produselor mai scumpe (cum ar fi
apartamente sau maşini). Aceasta, pe lângă situaţia de sărbători (de Paşti şi iarna), când o bună
parte din populaţie schimbă valuta străină în lei, cauzează fluctuaţii pe termen scurt în preţurile
anumitor produse.
 Într-o economie ce funcţionează normal, ritmul de modificare a cursului de schimb
contează mai mult decât însăşi modificarea, iar acest ritm de modificare (1% zilnic, de exemplu)
se include in preţ, ca o marjă de asigurare.
 Pe lângă preţul la produsele petroliere, BNM nu poate influenta nici preţurile la produsele
energetice. Deşi BNM deţine setul de instrumente pentru a atenua aceste şocuri (şi, respectiv, a
limita creşterea preţurilor interne la aceste produse), cum ar fi înăsprirea politicii monetare,
aceste măsuri pot dăuna creşterii economice din Moldova.
 Aşteptările inflaţioniste ale populaţiei constituie un alt factor de influenţă ce nu poate fi
influenţat de BNM, însă populaţia, dintr-un motiv sau altul, poate decide să cumpere masiv sau
să nu cumpere practic deloc un anumit produs.

Urmările social-economice ale inflaţiei:

 creşterea preţurilor;
 devalorizarea capitalurilor şi acumulărilor monetare ale persoanelor juridice şi
fizice;
 reducerea capacităţilor de acordare a creditelor de către sistemul bancar (în legătură
cu devalorizarea resurselor creditare);
 micşorarea impozitelor plătite în buget şi, în legătură cu aceasta, apariţia tendinţei
de ridicare a impozitelor;
 devalorizarea finanţelor din buget şi, în legătură cu aceasta, apariţia tendinţei de
mărire a cheltuielilor bugetare;
  ca urmare are loc dezechilibrarea bugetului de stat şi creşterea permanentă a
deficitului acestuia;
 apariţia tendinţei de acoperire a deficitului bugetar din contul emisiei monetare;
 apariţia tendinţei reducerii cheltuielilor bugetare, care cauzează micşorarea sferei
bugetare şi apariţia şomajului;
 se reduc posibilităţile statului de a acorda societăţii condiţii de învăţământ public,
ocrotire a sănătăţii, etc.
 devalorizarea capitalurilor agenţilor economici cauzează reducerea volumului de
producere, ca urmare, se micşorează volumul de mărfuri şi servicii existente pe piaţă, se măreşte
numărul de şomeri.

13.2. Deflația și hiperinflația- forme ale dezechilibrului monetar.

Deflaţia este opusul inflaţiei, o scădere generalizată şi de durată a tuturor preţurilor într-o
economie, determinată de restrângerea masei monetare în circulaţie sub nevoile economiei. Este
un fenomen cel puţin la fel de devastator ca şi inflaţia, deşi se apreciază că este chiar mai
perturbator decât o inflaţie persistentă.
Deflaţia are drept consecinţă creşterea puterii de cumpărare a monedei naţionale; ca
inflaţia, afectează repartizarea averii între debitori şi creditori, însă este defavorabilă debitorilor
şi în avantajul creditorilor, care primesc banii împrumutaţi cu o putere de cumpărare mai mare.
In consecinţă, de regulă, în perioade de deflaţie ratele dobânzii scad.
Cauzele deflaţiei pot fi reducerea vitez dei circulaţie a banilor sau reducerea cantităţii de
monedă în circulaţie (de exemplu prin vânzarea de aur, de valută sau creşterea ratei dobânzii).
Dacă impresia generală este că inflaţia este ,,rea“, întrucât scade nivelul de trai al
majorităţii populaţiei, deflaţia, care este inversul inflaţiei - în mod fals - ar fi de aşteptat să ducă
la o creştere a standardului de viaţă. Evidenţele arată că lucrurile nu stau aşa: de exemplu, în
perioada Marii Crize, între 1929 şi 1933, preţurile au scăzut cu 25% şi veniturile populaţiei cu
45%, în timp ce între anii ’70 şi ’80 preţurile au crescut de 2,5 ori, iar veniturile populaţiei de
3,5 ori.
Slumpflația se caracterizează prin declinul economiei, timp în care producția națională
scade iar inflația se manifestă cu intensitate ridicată.
Dezinflaţia este o reducere a inflaţiei; economia se află în continuare într-o perioadă cu o
creştere generalizată a preţurilor, inflaţia persistă, însă rata de creştere a preţurilor (rata inflaţiei)
este mai mică decât în perioada anterioară.
Hiperinflaţia reprezintă o creştere extrem de rapidă a tuturor preţurilor dintr-o economie,
în mod tradiţional cu peste 50% lunar.
Aprecierea făcută de Voltaire „banii de hârtie au fost aduşi la valoarea lor intrinsecă“ este
sugestivă pentru ceea ce se întâmplă în timp scurt într-o economie afectată de hiperinflaţie.
Hiperinflaţia duce la pierderea foarte rapidă a puterii de cumpărare a banilor. Pierzându-şi
funcţia de rezervă de valoare, întrucât mărfurile îşi păstrează mai bine valoarea, banii ajung să
fie evitaţi şi nu-şi mai pot îndeplini în mod corespunzător nici funcţia de mijloc de schimb.
Caracteristicile hiperinflaţiei sunt următoarele:
■ creşterea preţurilor este exponenţială, incontrolabilă, imprevizibilă;
■ preţurile relative îşi pierd coerenţa;
■ moneda naţională nu îşi mai poate îndeplini în mod corespunzător funcţiile esenţiale, caz în
care fie acestea sunt exercitate de o monedă străină - fenomen numit „dolarizare a economiei“
- fie se poate reveni parţial la troc;
■ toate plăţile se fac cu bani gheaţă, fapt uşor de înţeles într-o perioadă în care banii îşi pierd
puterea de cumpărare atât de rapid: transferurile bancare sunt de neconceput, iar folosirea
cecurilor sau a cârdurilor este de neacceptat.

13.3. Politica antiinflaţionistă şi reformele monetare.

 Există mai multe metode de stabilizare a monedei naţionale:
1. anularea banilor;
2. devalorizarea banilor;
3. revalorizarea banilor;
4. creditele internaţionale.

Prin anularea banilor se subînţelege declararea de către stat a banilor care se află în rotaţie
nevalabili şi înlocuirea lor cu alţi bani. În trecut anularea banilor, de regulă, era însoţită de
introducerea banilor confecţionaţi din metal preţios. Această metodă a fost folosită în Franţa la
începutul secolului XVIII.
În prezent anularea banilor se înfăptuieşte prin metoda de schimb a banilor vechi cu noi în
proporţia care permite retragerea din rotaţie a masei monetare de prisos. În Grecia în noiembrie
1994, banii vechi au fost schimbaţi pe noi, în proporţie de 50 milioane de drahme vechi pe una
nouă.
Anularea banilor se înfăptuieşte în condiţiile când inflaţia se dezvoltă cu ritmuri înalte. În
urma anulării banilor duc pierderi toţi agenţii economici, populaţia, dar câştigă bugetul de stat.
Prin devalvare se subînţelege micşorarea valorii unităţii monetare, care se exprimă prin
scăderea cursului acesteia, către valutele străine şi unităţile monetare internaţionale
convenţionale (dumping-ul valutar).
Prin reevaluarea banilor se subîînţţelege ridicarea cursului valuţei naţţionale caă ţre
valuţele sţraă ine. Reevaluarea se produce la eţapa de îîncheiere a procesului de sţabilizare a
valuţei naţţionale.
Creditele internaţionale se folosesc pentru lărgirea capacităţilor de producere a mărfurilor
şi serviciilor, crearea infrastructurii necesare pentru dezvoltarea diferitor ramuri ale economiei,
realizarea diferitor măsuri monetariste antiinflaţioniste (intervenţiile valutare).
Prin reforma monetară se subînţelege un complex de măsuri întreprinse în cadrul
sistemului monetar cu scopul stabilizării unităţii monetare. Măsurile menţionate mai sus pot
schimba, în unele cazuri, esenţial unele elemente ale sistemului monetar.

Se cunosc trei tipuri de reforme monetare:

1. crearea unui sistem monetar nou (în legătură cu trecerea de la bimetalism la
monometalism sau la sistemul de hârtie, sau în legătură cu schimbarea ordinii sociale). Acest tip
de reformă prevede schimbarea esenţială a tuturor elementelor sistemului monetar;
2. modificarea parţială a sistemului monetar existent (schimbarea denumirii banilor,
ordinii de emitere a acestora în rotaţie, scării preţurilor, etc.). Acest tip de reformă prevede
schimbarea esenţială numai a câtorva elemente ale sistemului monetar;
3. stabilizarea valutei naţionale fără modificarea esenţială a elementelor sistemului
monetar existent (se realizează prin politica monetar-creditară a statului).
Începând cu introducerea valutei naţionale în noiembrie 1993, în Republica Moldova se
realizează o politică monetar-creditară dură îndreptată spre menţinerea stabilităţii valutei
naţionale. Volumul de emitere a mijloacelor băneşti în rotaţie este strict limitat prin plafoanele
monetare, ce se stabilesc în dependenţă de dinamica de creştere sau descreştere a volumului de
mărfuri şi servicii.
Republica Moldova, în primul rând, a promovat politica monetară şi creditară deflaţionistă
axată pe reducerea relativă a masei monetare în circulaţie. Consecinţele aferente acestei politici
sunt – căderea drastică a producerii şi creşterea ratei şomajului. Mai putem menţiona următoarele
politici:
 Politica veniturilor – controlul concomitent al nivelului preţurilor şi salariilor. Limitarea
ratei de creştere a salariilor cu rata de creştere a productivităţii muncii.
 Politica indexării – compensarea pierderilor populaţiei în urma devalorizării banilor.
Pentru a avea efect trebuie coordonată în timp cu creşterea respectivă a preţurilor.
 Politica stimulării extinderii producerii şi creşterii economiilor populaţiei.
 B.N.M. foloseşte activ instrumentele clasice ale politicii monetar-creditare (rata de
refinanţare, mărimea rezervelor obligatorii, operaţiile pe piaţa deschisă, etc.) pentru menţinerea
stabilităţii unităţii monetare.
Regulat, se petrec licitaţiile de creditare în cadrul cărora, cu ajutorul ratei de refinanţare, se
reglează volumul de emitere a banilor în circulaţie.
Deasemenea, B.N.M., regulat, efectuează operaţii de vânzare şi cumpărare a valutei străine
la bursa valutară.
În ultimii ani de mai multe ori au fost modificate normele rezervelor obligatorii ale băncilor
comerciale. Se întreprind măsuri îndreptate spre stabilizarea stării financiare a băncilor
comerciale.

Instrumente BNM de ajustare a inflaţiei

 Deşi BNM deţine setul de instrumente de ajustare a inflaţiei pe termen scurt, BNM
menţine un anumit trend de creştere a preţurilor pe termen lung, pentru a nu periclita alte
fenomene economice sau chiar dezvoltarea economică în ansamblu a RM. Mai mult,
considerarea unui anumit nivel (în procente) de inflaţie considerat “optim” este destul de
dificilă, pentru că fiecare ţară are factori de influenţă specifici.
 Creşterea monedei naţionale în economie (din motive ne-economice) duce la creşterea
inflaţiei. Masa monetară în lei poate fi majorată prin: creditarea directă de BNM a băncilor
comerciale şi Guvernului sau procurarea de valută străină către de BNM de la băncile
autorizate. Fenomenul de creştere a preţurilor nu trebuie privit ca un fenomen negativ. BNM
este autoritatea care temperează aceste creşteri şi menţine stabil un anumit trend de creştere,
pentru a evita şocurile si avalanşele de creşteri de preţuri cu impact major asupra populaţiei.
 O altă noţiune ce trebuie înţeleasă corect este că BNM calculează cursul de schimb, şi nu
îl stabileşte. Cursul este stabilit de activitatea economică ce are loc.
 BNM planifică să lanseze rapoarte atât de prognozare a inflaţiei pe 2 ani, pentru a facilita
activitatea agenţilor economici în luarea deciziilor, cât şi rapoarte ce vor conţine instrumentele
de modificare a politicii monetare prognozate pe viitorul apropiat, de exemplu de o liberalizare
a politicii monetare.
 Dat fiind faptul că factorii de influenţă nu pot fi cunoscuţi exact şi complet pe un anumit
termen de timp, BNM poate doar prognoza viitoarele acţiuni întreprinse, conduse de principiile
BNM de activitate, unul dintre ele fiind menţinerea stabilităţii creşterii preturilor.