Tema: ,,Aspecte generale de organizarea a auditului”

1. Evoluţia istorică a auditului.

2. Definiţia şi obiectul auditului.
3. Tipuri de servicii de audit.
4. Caracteristica serviciilor de audit.
5. Caracteristica cadrului legislativ şi normativ a auditului în Republica Moldova.
6. Organizarea profesiunii de audit în Republica Moldova.

1. Evoluţia istorică a auditului.

Cuvîntul audit provine de la latinescul audio – a asculta, a audia. Activităţi de audit se
întîlneau la egipteni şi în Anglia pe timpul lui Carl cel Mare. Această funcţie a fost întîlnită în
diferite perioade istorice la diverse popoare sub diferite denumiri.
Auditorul se numeşte funcţionarul care trebuia să asculte dări de seamă a persoanelor
oficiale. Apariţia auditului este legată de divizarea intereselor celor ce se ocupă cu gestionarea
întreprinderii şi celor ce investise bani în această întreprindere.
Investitorii şi acţionarii nu putea şi nici nu dorea să se bazeze numai pe informaţia
financiară prezentată de conducătorişi contabilii întreprinderii. Existenţa multor cazuri de
faliment, înşălaciunea administraţiei a dus la creşterea riscului investiţiilor financiare. De
aceea pentru controlul corectitudinii informaţiilor pentru confirmearea dărilor de seamă se
invitau persoane de încredere. Principalele cerinţe înaintate către auditor erau sinceritatea şi
independenţa.

2. Definiţia şi obiectul auditului.

Există un şir de noţiuni ce definesc auditul. Economistul Şeremet afirmă că ,, Auditul
este o verificare independentă a dărilor de seamă contabile cu scopul de a exprima opinia
privind gradul de credibilitate a lor’’. Legea Republicii Moldova despre ativitatea de audit
nr.79 din 15 februarie 1996 defineşte auditul astfel ,, O activitate antreprenorială asupra
efectuărilor verificărilor independente cu scopul stabilirii autentităţii a situațiilor finaciare şi
corespunderii operaţiilor financiar – economice cu legislaţia în vigoare şi prestarea altor
servicii ce nu îmbracă formă fizică.
SNA 110 defineşte auditul situațiilor financiare astfel: ,, Verificarea indepentă a
situațiilor financiare, a agenţiolor economici cu scopul de a-şi expune părerea referitor la
faptul că rapoartele financiare sunt pregătite sub toate aspectele cerinţelor stabilite cerute
acestor rapoarte. Drept obicei al auditului servesc toţi agenţii economici pe teritoriul R.M. şi
altor state în afară de BNM.
1
 SNA 200 afirmă că obiectul şi principiile generale ale unui audit al situațiilor
financiare determină că scopul auditului este exprimarea părerii auditorului la faptul că
rapoartele financiare a agenţolor economici corespund în toate aspectele cerinţelor stabilite.

3. Tipuri de servicii de audit.

Se disting mai multe tipuri de audit:
1) din punct de vederea al obiectivului şi a ariei de aplicabilitate avem:
 auditul conformităţii care evaluează în ansamblu responsabilităţi financiare
administraţiei, auditează tranzacţiile financiare şi evaluază conformitatea lor cu normele în
vigoare, verifică controlul intern la întreprindere. Auditul onestităţii şi a caracterului adecvat
privind deciziile manageriale a întreprinderii;
 auditul de atestare financiară ce are drept scop primirea opiniei asupra situațiilor
financiare atestînd dacă aceste declaraţii prezintă corect situaţia financiară şi tranzacţiile
interne;
 auditul performanţei ce constă în econmicitate, eficienţă, eficacitatea şi acoperă
activităţi economice şi administrative privind eficienţa utilizării resurselor umane, financiare,
examinarea sistemelor de informare privind indicatori de performanţă.
2) în funcţie de modul de organizare a activităţii de audit se definesc:
 audit extern efectuat de profesionişti independenţi şi răspund nevoilor terţilor şi terţilor
întreprinderii entităţilor în ceea ce priveşte gradul de încredere acordat tranzacţiilor şi
situaţiilor financiare. Auditul extern este independent de conducerea entităţii auditare.
 auditul intern ce verifică sisteme proprii de contabilitate şi de control intern. Îndrumă
conducerea pentru buna gestionare a fondurilor şi perfecţionarea activităţii.

4. Caracteristica serviciilor de audit.

Serviciile prestate de auditori sunt grupate în atestate (ce necesită prezentarea
raportului) neatestate (ce nu necesită prezentarea rapotului). La serviciile atestate prestate de
auditor se reflectă:
a) controlul corectitudinii cu volum de verificare mai mic decît pentru audit ce se bazează
frecvent pe analiza eficienţei controlului intern al clientului;
b) verificarea de revizuire ce se efectuează după o programă prescurtată, deoarece clientul
doreşte să prezinte utilizatorilor rapoarte financiare, dar să nu suporte cheltuieli legate de
exercitarea auditului;
c) proceduri convenite cu clientul, adică să verifice sectoare separate a evidenţei analitice a
firmei clientului:
2
 restabilirea şi ţinerea evidenţei contabile, întocmirea rapoatelor financiare
 planificarea fiscală, optimizarea impozitării, întocmirea declaraţiilor
 servicii de consultanţă prestate nu numai în domeniul contabilităţii şi fiscalităţii ci şi a
sistemelor compiuterizate şi chiar selectarea cadrelor.

5. Caracteristica cadrului legislativ şi normativ a auditului în Republica Moldova.

În R.M. actele normative cu privire la activitatea de audit sunt reflectate
 Legea R.M. cu privire la acitivitatea de audit nr.79 din 15 februarie 1996
 Codul profesional de norme etice al contabilităţii şi audităţilor din R.M.
 SNA întăriri de ministerul finanţelor elaborate în baza SNA 37
Activitatea de audit se efectuează în baza principiilor independente obiectivităţii şi
confidialităţii. Dacă firma de audit e înregistrată ca Societate pe Acţiuni, atunci 51 % din
acţiuni de drept de vot trebuie să aparţină auditorului.
Conform legislaţiei auditorul este obligat să informeze clientul despre încălcările
legislaţiei depistate şi să propună colectarea lor. În baza documentelor verificate auditorul
întocmeşte un act de verificare şi încheiere care e semnat de auditor. Conducerea clientului
face cunoştinţă cu conţinutul actului sub semnături. Copia actului se păstrează în organizaţia
de audit în decurs de un an, încheierea de audit se face în baza actului de verificare şi este un
document cu putere juridică.
Firma de audit poartă răspundere materială faţă de client şi de utilizatorii de
informaţiepentru prejudiciile cauzate în urma verificărilor necalitative şi nerespectarea
confidialităţii informaţiile dobîndite. Firma de audit nu poartă răspundere pentru
incorectitudinile documentelor primare ce iau fost prezentate pentru verificare de client.
Conflictele apărute dintre clint şi auditor se rezolvă conform legislaţiei sau în
instanţele de judecată.
SNA au ca scop de a concretiza metodele şi cerinţele de petrecere a auditului şi
determină:
 scopul înţelegerii cu clientul
 cunoaşetrea businessului clientului
 determinarea riscului de audit
 aprecierea sistemului controlului intern
 întocmirea planului general şi de audit
 proceduri de control asupra calităţii lucrului de audit
 proceduri de încheiere de audit
3
6. Organizarea profesiunii de audit în Republica Moldova.
Istoria auditului în R.M. a început în anul 1991 o dată cu primirea legii nr.316 ,,
Despre organizarea serviciilor de audit din R.M’’ şi legea despre activitatea de audit din 1996.
Activitatea de audit este o activitate licenţiată. Licenţa se eliberează:
 curtea de licenţă pentru efectuarea auditului general bancar şi companiilor de asigurări
 comisia naţională a hîrtiilor de valoare pentru primirea licenţei firma de audit trebuie
să angajeze auditori certificaţi care au susţinut cu bine exemenele la comisia de atestare
pentru calificarea auditorului de pe lîngă ministerul finanţelor.
Principalele cerinţe înaintate către auditor sunt:
 studiile
 vechimea în muncă după specialitate
 cunoaşterea limbii de stat
Pretendentul trebuie să aibă studii superioare în domeniul financiar – economic sau
drept, o vechime în muncă de 5 ani dintre care 3 ani neîntrerupţi în R.M în calitate de contabil
– şef, revizor, inspector, director economic, angajat de minister, profesor jurist.
Licenţa poate fi retrasă dacă se determină că auditorul a prestat servicii necalitative.
Activitatea de audit este coordonată de asociaţia auditorilor. Asociaţia auditorilor este
persoana juridică, iar resursele ei de funcţionare se formează pe seama cotizaţiilor firmei de
audit.
În Republica Moldova activează Asociaţia Contabililor şi Auditorilor Profesionişti
(ACAP) care promovează şi popularizează profesia de contabil şi auditor. Controlul asupra
efectuării profesiunii de audit este înfăptuită de direcţia de metologia evidenţei contabile şi
audit a Ministerul Finanţelor din Republica Moldova.

4
 Tema: ,,Etica profesională a auditorului”
1. Condiţionarea necesităţii în norme etice.
2. Principii fundamentale eticii profesionale ale auditului.
3. Competenţa profesională a auditorului.
4. Independenţa şi obiectivitatea auditorului.
5. Rezolvarea conflictelor etice.

1. Condiţionarea necesităţii în norme etice

Orice profesie are nevoie de un cod etic, deoarece persoanele implicate să fie
cointeresate în încrederea din partea societăţii. Pentru auditori este foarte important ca clinţii
ce utilizează rapoartele financiare să aibă încredere în calitatea serviciului de auditat. Asupra
comportamentul auditorului cu scopul obţinerii serviciilor de audit la un nivel înalt se
influenţează sub anumite modalităţi:
- standartele de contabilitate de audit
- examene de calificare a audirorului
- pregătirea profesională permanentă
- răspunderea juridică
- codul eticii profesionale
Codul etic conţine formulări generale ce descriu modalităţile ideale de conduită şi
reguli ce determină modalităţile inadmisibile de conduită. În R.M codul etic a fost elaborat în
baza codului etic internaţional şi include 3 capitole:
Comportamentul a include reguli profesionale de comportament a auditorilor şi contabililor.
Comportamentul b conţine completări la regulile expuse la compartimentul A privind
compartimentul auditorilor în procesul activităţii de audit.
Comportamentul c conţine completări la regulile expuse la compartimentul A privind
compartimentul contabililor din statele de personal care sunt utilizabile auditorilor.

2. Principii fundamentale eticii profesionale ale auditului

Codul recunoaşte că obiectivele auditorilor sunt de a lucra la cele mai înalte standarte
de performanţă şi de a răspunde cerinţelor interesului public, aceste cerinţe impun satisfacerea
a 4 obiective de bază
 credibilitatea în informaţie
 profesionalismul
 calitatea serviciilor
 încrederea
5
 Pentru a îndeplini aceste obiective auditorii trebuie să respecte următoarele principii:
a) integritatea, adică un auditor trebuie să fie sincer şi corect;
b) obiectivitatea, adică auditorul trebuie să fie corect dar să nu permită prejudicii;
c) componenţa profesională ce obligă auditorii să-şi menţină cunoştinţele la nivelul cerut de
clienţi;
d) confidenţialitatea ce trebuie să respecte auditorul privind informaţia dobîndită şi nu trebuie
să o utilizeze fără o autorizare clară;
e) comportamentul profesional într-o manieră conform cu buna reputaţie a profesiei;
f) standardele tehnice, adică auditorul este obligat să îndeplineacă sarcinile conform
standartelor.

3. Competenţa profesională a auditorului

Profesiunea de audit este foarte specifică şi necesită o calificare înaltă. Auditorii nu
trebuie să pretindă că au cunoştinţe sau au experienţă pe care nu le posedă. Competenţa
profesională poate fi împărţită în:
 dobîndirea competenţei profesionale, adică se cere auditorului să aibă un nivel înalt de
educaţie generală urmată de o educaţie specifică şi o perioadă de practică în domeniu;
 menţinerea compentenţei profesionale această cere cunoaşterea permanentă a
evoluţiilor în profesia contabilă iclusiv deciziile naţionale importante în contabilitate şi audit.
Componenţa profesională poate fi obţinută prin perfecţionarea cunoştinţelor frecventînd
cursurile, seminarile, schimbul de experienţă cu alţi expeditori, pregătirea independentă prin
studierea normelor şi literaturii de specialitate.

4. Independenţa şi obiectivitatea auditorului

Independenţa este trăsătura principală a profesiei de auditor asupra acesteia
influenţează factorii:
a) răspunderea juridică
b) suspendarea dreptului de auditor din motivul eticii profesionale
c) pierderea reputaţiei
Independenţa îşi are semnificaţie atunci cînd auditorul îşi exprimăopinia proprie
privind rapoartele financiare.Auditorul îşi pierde independenţa:
1. implicarea financiară în afacerea clientului şi anume
a) deţinerea unor interese financiare directe de la firma clientului (auditorul nu poate fi
acţionar, proprietar, fondator în firma clientului)
b) deţinerea unor interese financiare indirecte la firma clientului
6
 c) primirea sau acordarea unor împrumuturi de la sau unui client cu funcţie de conducere în
unele companii ale clientului
2. oferirea altor servicii clienţilor auditaţi cînd un auditor prestează alte servicii pentru un
client trebuie să nu exercite funcţii de conducere
3. cînd onorariul e prea mare comparativ cu cel obişnuit trebuie analizată dependenţa firmei
de audit de acest client.
4. bunuri şi servicii dacă auditorul acceptă bunuri şi servicii de la un client aceasta
constituie o ameninţare asupra independenţei deasemenea o ospitalitate excesivă constituie o
ameninţare. Auditorul nu trebuie să accepte bunuri şi servicii oferite de client.
5. Asocierea îndelungată a auditorilor cu conducerea. Există pericol că o lungă implicare a
aceluiaşi individ în auditarea aceluiaşi client poate conduce la formarea unei legături strînse
ce poate fi privită ca o ameninţare a obiectivităţii şi independenţei. La exercitarea controlului
situațiilor financiare auditorul nu are dreptul de a prezenta interesele unele din părţile
indicate, el trebuie sa-şi menţină independenţa.

5. Rezolvarea conflictelor etice

Auditorii trebuie să respecte confidenţialitatea chiar şi după terminarea relaţiei.
Confidenţialitatea trebuie respectată permanent cu excepţia cazurilor în care auditorul este
autorizat dacă există o obligaţie legală sau profesională ca de exemplu:
a) autorizarea a fost dată de client
b) cînd dezvăluirea e cerută prin lege
c) cînd există obligaţie profesională de a face dezvăluire pentru a proteja un auditor în
proces judiciar
Din cînd în cînd auditorii întîlnesc situaţii ce pot da naştere conflictelor de interese.
Auditorul trebuie să fie perment conştient de aceasta şi să fie atent la factori ce pot da naştere
la conflictele de interese. Factorii ce pot da naştere la conflicte de interese pot fi:
 există pericolul presiunii din partea unei autorităţi superioare cind există relaţii
familiare sau personale ce duc la presinea auditorului
 poate apărea o presiune de dublă loialitate atunci cînd auditorul trebuie să asculte de
superiorul său şi de standarte
 apar conflicte cînd sunt publicate informaţii ironate care sunt în avantajul patronului
poate sau nu beneficia auditorul
Pentru rezolvarea acestor conflicte auditorul trebuie să respecte politicile stabilite de
către organizaţiile la cere sunt angajaţi. Dacă aceste politici nu rezolvă conflictul etic trebuie
de revăzut problemă cu superiorul erarhic, de solicitat consultanţă în mod confidenţial de la o
7
persoană independentă pentru a înţelege evoluţia situaţiei. Dacă conflictul etic mai există după
epuizarea tuturor posibilităţilor este posibil că auditorul să-şi dea demisia.

8
 Tema: Planificarea auditului
1. Planificarea preventivă a auditului.
2. Semnificaţia şi riscul auditului.
3. Elaborarea planului general şi al programului de audit.

1. Planificarea preventivă a auditului

Orice verificare de audit se constituie din următoarele etape:
 familiarizarea cu personalul şi planul de lucru
 obţinerea şi documentarea informaţiei despre client
 elaborarea planului de efectuare a verificării
 efectuarea verificărilor privind seminificaţiile înregistrărilor temeinice
 utilizarea procedeelor analitice
 întocmirea raportului de audit
Înaintea acceptării unui nou client este necesar de a colecta date despre acest client
pentru a determina caracterul admisibil al propunerii acestuia. După posibilităţi se analizează
reputaţia acestui client în cercurile de afaceri, analizînd relaţiile cu auditorii precedenţi. Drept
sursă de informaţii pentru cunoaşterea clienţilor servesc jurişti locali, băncii, furnizorii şi
clienţi.
Informaţia despre client este utilizată pentru evaluarea riscului propriu şi riscul
controlului în baza cărora se elaborază planul de audit. Pe lîngă aceasta, auditorul acumulează
date despre mărimea şi organizarea întreprinderii, factorii ce influenţează asupra businessului
clientului, condiţiile de efecture a controlului intern sistemul evidenţei contabile şi altele.

2. Semnificaţia şi riscul auditului

Semnificaţia şi riscul sunt factorii importanţi ce trebuie luaţi în seamă la planificarea
auditului. Auditorul este obligat să determine dacă rapoartele financiare conţin denaturări
semnificative. Dacă auditorul depistează o eroare semnificativă acesta informează clientul
pentru a face corectări. Dacă clientul refuză să facă corectări, atunci auditorul îşi exprimă
opinia în rapoartele de audit. Auditorul trebuie să evalueze atent semnificaţia incorectitudinile
depistate. Incorectitudinile sunt semnificative dacă aceste sunt în stare să afecteze deciziile
utilizatorilor calificaţi. Dacă auditorul exprimă o opinie incorectă atunci intervine riscul
auditului. Această opinie incorectă constă în faptul că rapoartele financiare sunt în general
prezentate corect, iar aceasta nu-i adevărat şi invers ele sunt întocmite incorect, dar de fapt
sunt incorecte. Riscul auditului este riscul admisibil acceptabil a auditului ce constă în faptul

9
că auditorul poate să comită greşeli şi să deducă concluzii incorecte. În esenţă acest risc poate
fi examinat ca interacţiune a doi factori:
 riscul existenţei a incorectitudinile semnificative în evidenţa contabilă
 riscul că anumite incorectitudini semnificative existente în rapoartele financiare nu vor
fi depistate în cadrul verificării
Scopul final în organizarea auditului este limitarea riscului auditului pînă la un nivel
suficient de redus în cît nivelul încrederii să fie suficient de inalt. Cercetarea riscului se
efectuează la etapa planificării auditului şi anume atunci cînd se analizează esenţa
bussinesului şi ramurile de activitate:
 relaţiile clientului cu auditorul precedent
 profesionalismul şi onestitatea administraţiei
 complexitatea operaţiunilor economică- financiară adică apare o dependenţă directă că
operaţiunile mai dificile au un nivel al riscului mai înalt.

3. Elaborarea planului general şi al programului de audit

Auditorul trebuie sa-şi planifice lucrul astfel ca procesul de audit. Să se efectueze cît
mai efectiv planificînd procesul de petrecere a auditului. Firma de audit trebuie să ţină cont de
principiul complexităţii, plenitudinii şi optimizării. Planul general de audit este descrierea
sferelor şi metodelor propuse spre efectuarea auditului. SNA 300 reflectă că la întocmirea
planului general, auditorul trebuie să ţină cont de astfel de probleme:
1. cunoaşterea businessului clientului;
2. înţelegerea sistemei evidenţei contabile şi sistemul controllui intern;
3. riscul şi semnificaţia;
4. caracterul timpul petrecerii şi volumul procedurilor de audit;
5. coordonarea, conducerea, observarea şi controlul (atragerea în grupul auditorului şi
altor specialişti).
SNA 300 nu dă un plan general model de audit ci dă posibilitatea ca fiecare firmă de
audit independent să-şi întocmească planul şi programul de audit. În planul general de audit să
fie indicat termenul şi graficul de petrecere a auditului. Reeşind din prectica firmei de audit
propune 2 tipuri de plan general de audit:
 se bazează pe petrecerea pe cicluri de activităţi
 se bazează pe articolele bilanţului contabil sau pe conturi
În plan se indică numărul şi calificarea auditorului atras în procesul de verificare şi
controlul conducătorului asupra îndeplinirii programului de audit. SNA 300 programa de audit

10
determină caracterul, perioada şi volumul procedurilor de audit planificate necesare pentru
îndeplinirea planului general. Programa de audit se întocmeşte sub formă de teste de control
sau sub forme de programe de proceduri de audit. Programa testelor mijloacelor de control
reprezintă acţiunile întreprinse pentru selectarea informaţiilor referitor funcţionării sistemei
controlului intern şi de evidenţă. Programele de audit trebuie să-şi găsească oglindirea în
standartele interne ale firmei de audit. În procesul auditului după necesităţi în plan şi
programă pot fi incluse întrebări adăugătoare ce necesită verificări.

11
 Tema: Evaluarea riscului şi controlului intern
1. Rolul controlului intern in exercitarea controlului intern.
2. Testarea controlului intern.
3. Proceduri de testare selectivă.
4. Riscul de audit.
5. Aprecierea sistemului de controlului intern.

1. Rolul controlului intern in exercitarea controlului intern

Sistemul controlului intern prezintă totalitatea politicilor şi procedurilor adoptate de
conducere agentului economic în vederea asigurării activităţii economice eficiente, prevenirea
şi descoperirea cazurilor de fraudă precum şi pregătirea la timp a unei informaţii credibile.
Principalele evenimente ale controlului intern sunt:
- mediul controlului
- sistemul contabil
- proceduri de control
Mediul controlului ţine de atitudinea proprietarilor şi a conducerii organizaţiei de audit
cu privire la importanţa controlului intern pentru agenţi economici. Evenimente caracteristice
mediului controlului intern sunt politica şi sistemul managerial pentru perceperea importanţei
controlului intern. Structura organizatorică ce determină funcţionalitatea subdiviziunilor
organizaţiei verificate metodele de repartizare a responsabilităţilor şi obligaţiilor reflectate în
documente interne. Funcţiile auditului intern legate de serviciul de control şi de politica de
angajare a personalului. Deci la mediul controlului intern se referă modul în care acţionează
sistemul managerial si opreraţional.
Sistemul contabil cuprinde totalitatea regulilor şi înregistrările contabile ale agentului
economic. Verificarea contabilităţii clientului din parte auditului extern se efectuează prin
analizarea şi aprecierea a:
- aspectelor organizatorice şi metodologice a contabilităţii ce rezultă din politica de
contabilitate
- structura organizatorică a contabilităţii repartizarea obligaţiilor
- ordinea completării documentelor primere şi organizarea circulaţiei lor
- sistema înregistrării contabile şi reflectă datele din registre
- procesul întocmirii situațiilor financiare
- mijloace de control prevăzute de contabilitate

12
 Procedurile de control sunt elaborate în baza politicilor promovate de conducerea agentului
economic şi trebuie să atingă următoarele scopuri:
- separarea obligaţiilor personalului pentru a evita comitarea erorilor intenţionate şi
întîmplătoare
- documentarea şi evidenţa corectă a operaţiilor
- asigurarea păstrării activelor şi a înregistrărilor contabile
Pentru a putea motiva rolul sistemului controlului inern în exercitarea auditului extern sunt
necesare 2 condiţii:
1. reiese din obiectivele controlului intern care sunt verificarea autencităţii situațiilor
financiare şi controlul utilizării resurselor intrepinderii conform planului elaborat de
administraţie.
2. depinde de eficacitatea activităţii controlului intern care poate fi justificată prin prezenţa
următoarelor elemente:
- sistemul de colectare a informaţiilor ce va permite relevarea erorilor comise
- sistemul de responsabilitate există nu permite colaboratorilor de a derula o tranzacţie
individuală de la început pînă la sfîrşit
- inventarierea se face regulat
- raportele financiare şi abaterile de la plan sunt analizate

2. Testarea controlului intern

Pentru planificarea şi executarea auditului se cere o examinare suficientă a sistemului
contabil de control intern pentru a identifica şi a înţelege. Mediul şi procedurile de control
intern, principalele operaţii economice caracteristice întreprinderii, metodologia înregistrării
contabile, mijloace tehnice utilizate de contabilitate.
Testarea controlului intern conform SNA 400 se efectuează pentru a obţine dovezi de
audit despre:
- măsura în care sistemul contabil şi controlul intern permite prevederea sau depistarea
greşelilor semnificative
- funcţionarea controaleleor interne pe parcursul perioadei raportate
- evaluarea riscului legat de control la un nivel mai redus, decît cel radical
Cunoaşterea sistemului contabil şi de control intern se face nu numai cu scopul de a
avea încredere în contorlul intern, dar şi pentru a examina posibilitatea executării a auditului.
Faptul în ce măsură conduce participă la controlul intern ne confirmă despre atitudinea
conducerii faţă de necesitatea eficienţei sistemului contabil. Se analizează structura
organizaţională a agentului economic să corespundă cu tipul de activitate.
13
 Pentru înţelegerea controlului intern auditorul analizează operaţiunile obişnuite cît şi
cele neordinare. La planificarea auditului auditorul trebuie să înţelegă cum să funcţioneze.
Sistemul contabil şi de control intern pentru aceasta auditorul urmăreşte cîteva tranzacţii prin
întreg sistemul contabil. Proceduri de control trebuie să existe la fiecare etapă de prelucrare a
informaţiei contabile.

3. Proceduri de testare selectivă

Numărul de elemente ale soldului conturilor sau numărul tranzacţiilor termenul limitat
de exercitare a auditului nu permite aplicarea procedurilor de audit asupra setului total de date
de aceea auditorul recurge la selectare. SNA 530 propune ca auditorul să utilizeze 3 metode de
selectarea a elementelor pentru testare:
 verificarea totală a elementelor (100%)
 selectarea anumitor elemente
 eşantionul de audit
Colectarea generală poate fi auditată prin selectarea anumitor elemente la selectarea
auditorului se bazează pe cunoştinţele obişnuite referitor la înţelegerea businessului clientului.
Auditarea soldurilor contului sau a grupului de tranzacţii se realizează prin aplicarea
eşantionului de audit asupra volumului eşantionului influenţează riscul inert (de neevitat)
riscul descoperirii. La aplicarea procedurilor de testare selectivă se ţine cont de examinarea şi
evaluarea rezultatelor eşationului. Riscul legat de eşattion poate fi redus prin majorarea
volumului eşationului. În funcţie de faptul dacă erorile dacă pot fi supuse sau nu exploatării
ele se clasifică în:
 erori aberante (absurde) apărute în rezultatul unui evenimet izolat care se poate
reflecta numai în cazuri deosebite;
 erori reprezentative tipice colectivităţii generale (ex: lipsa semnăturii persoanei
autorizate în unele factori constituie o dovadă despre posibilitatea existenţei fraudei).
La terminarea totalurilor denaturărilor (greselilor) se vor suma următoarele erori:
 erori constante la auditarea elementelor cu sume mari;
 erori aberante
 erori extrapolare (în afară ale straturilor colectivităţii generale)
Toate acţiunile înfăptuite de compania de audit trebuie documentate.
4. Riscul de audit
Activitatea de audit ca orice activitate de business este supusă riscului numit risc de
audit. Riscul de audit referitor la existenţa denaturărilor semnificative în rapoaretele

14
financiare. Riscul de audit reprezintă probabilitatea că dările de seamă contabile ale agentului
economic pot conţine greşeli semnificative sau denaturări după publicarea lor sau auditorul
presupune că rapoartele financiare conţin erori semnificative cînd ele în realitate nu sunt.
Mărimea riscului de audit poate fi reflectată prin relaţia 0 < A < 1. Riscul zero
caracterizează încrederea deplină a auditorului în faptul că rapoartele financiare nu conţin
greşeli semnificative. Nivelul riscului de audit acceptabil nu trebuie să depăşească 5 – 10 %.
Riscul de audit are 3 componente riscul inerent, riscul controlului şi riscul nedescoperit.
Riscul inerent reprezintă riscul stabilit de auditor la care sunt supuse rapoartele
financiare greşelilor semnificative. Dacă stabilim legătura dintre riscul inerent şi riscul
nedescoperit şi plănuim numărul de dovezi, atunci riscul inerent e invers proporţional cu
riscul nedescoperirii (de ex: auditorul conchide la datoriile debitoriale riscul inerent e înalt,
deoarece mulţi clieţi nu vor achita conturile din pricina falimentului de aici rezultă că riscul
nedescoperirii e mic, dar cantitatea dovezilor e mare)
Riscul controlului reprezintă aprecierea eficienţei sistemului controlului intern de
către auditor şi posibilitatea de a preveni greşelile cu cît mai efectiv v-a funcţiona sistema de
control intern cu atît nivelel riscului va fi mai mic. Între riscul controlului şi numărul de
dovezi există o legătură directă.
Riscul nedescoperirii este riscul pe care îşi îl asumă auditorul în care el riscă de a nu
descoperii greşeli semnificative în rapoartele financiare utilizînd proceduri de audit admiţînd
că sistema controlului intern nu le v-a descoperi. Riscul nedecoperirii determină numărul de
dovezi pe care auditorul şi le planifică sa le adune. Apreciind riscul de control şi inerent
auditorul ia decizia despre nivelul nedecoperirii şi efectiv planifică volumul procedurilor în
esenţă. Cu cît mai înalt riscul inerent şi riscul de control cu atît mai multe dovezi trebuie să
primească auditorul la îndeplinirea procedurilor în esenţă.

5. Aprecierea sistemului de controlului intern

Conform SNA 400 auditorul trebuie să aprecieze sistemul contabil şi de control intern
la întreprindere. Firma de audit independent elaborează reguli şi metode pentru studierea şi
aprecierea sistemului controlului intern, îşi planifică procedurile, verificările de audit în
dependenţă de rezultat. Neajunsurile serioase din sistemul controlului intern depistate pe
parcursul verificării de audit şi recomandările privind înlăturarea lor...................auditorul le
reflectă în formă scrisă şi le prezintă conducerea clientului. Cunoaşterea evidenţei sistemului
contabil cuprind studierea, analiza şi aprecierea laturilor agentuli economic ca:
1. efectuarea operaţiilor în corespundere cu principiile generale acceptate de conducere;
2. accesul la active şi la înregistrările contabile numai a persoanelor sancţionate;
15
 3. politica contabilă şi principiile generale a evidenţei contabile;
4. structura organizatorică care e răspunzătoare pentru evdenţa contabilă şi pregătirea
situațiilor financiare;
5. organizarea pregătirii circulaţiei şi păstrării documentelor ce reflectă operaţiile
economice;
6. reguli de reflectare şi generalizare a informaţiilor economice în registre şi dări de
seamă;
7. mijloace de control prevăzute în unele sectoare ale sistemei de evidenţă,
Organizarea de audit în timpul verificării de audit e obligatoriu:
a) se verifice corespunderea organizării sistemei evidenţei contabile cu normele în vigoare
şi reflectă documentele de audit a factelor de încălcare;
b) cunoştinţa cu documentele interne a agenţilor economici verificat în ceea ce priveşte
organizarea sistemului controlului intern.
În conformitate cu SNA 400 auditorul trebuie să ia cunoştinţă cu sistema controlului intern
a clientului în 3 etape:
1. cunoştinţa generală a sistemului controlului intern unde auditorul ia decizia dacă se
poate baza în lucrul său pe sistema controlului intern al clientului dacă decizia a da, atunci el
apreciază gradul de încredere;
2. aprecierea primară a încrederii sistemului controlului intern ce se bazează pe
metodici şi proceduri pe care firma de audit le selectează independent, adică testarea
mijloacelor de control existente la întreprindere;
3. confirmarea existenţei şi aprecierea sistemei de control intern şi evidenţă contabilă
pentru care se utilizează următoarele forme:
 testarea procedurilor speciale;
 lista întrebărilor tip pentru a aprecia părerea conducerii şi a lucrătorilor din
contabilitate
 întocmirea diferitor liste de control, scheme, grafice, liste de observaţii şi întrebările
conducerii.
Auditorul poate efectua verificarea în lanţ v-a urmării petrecerea cîtorva operaţii prin
toată sistema de evidenţă după aperecierea sistemului controlului intern e neefectiv. În
documentele sale auditorul reflectă înţelegerea sistemului controlului intern. Volumul
procedurilor cu scopul înţelegerii sistemul controlului intern depinde de complexitatea
businessului clientului şi controlului intern.

16
 Tema 6: Proceduri de obţinere a dovezilor de audit
1. Examinarea documentelor.
2. Cercetarea înregistrărilor contabile.
3. Examinarea activelor.
4. Recalcularea.
5. Observarea.
6. Solicitarea şi confirmarea.
7. Proceduri analitice.

1. Examinarea documentelor
Opinia auditorului cu privire la autencitatea situațiilor financiare să formuleze în baza
dovezilor de audit obţinute cu ajutorul procedurilor de colectare a lor. SNA 500 clasifică
procedurile de examinare în următoarele categorii:
 examinarea activelor
 cercetarea înregistrărilor
 examinarea activelor
Sunt conoscute următoarele proceduri de examinare a documentelor:
 verificarea corectitudinii perfectării formulelor ce constă în examinarea
completării rechizitelor. Această procedură permite auditorului să stabilească dacă datele din
document sunt aranjate conform cerinţelor de întocmire. La verificarea corectitudinii auditorul
trebuie să ţină cont de următoarele:
 unele cerinţe de întocmire a documentelor sunt elaborate de organele de stat, iar altele de
agent economic
 pentru fiecare gen de operaţie economică se foloseşte cîte un model de document
 examinarea de fond este orientaă către descoperirea falsificărilor. Falsificarea
poate fi de 2 feluri:
1) intelectuală constă în ascunderea informaţiilor reale despre tranzacţia economică fară ca
textul sau cifrele să fie corectate. Această falsificare nu poate fi descoperită cu ajutorul
examinării de fond;
2) materială apare în rezulatul modificării conţinutului documentului prin ştergerea sau
corectarea informaţiilor
 Examinarea formală a documentelor permite
identificarea erorilor neintenţionate şi intenţionate comise la contabilizarea tranzacţiilor

17
neordinare. Neordinarea sunt acelea care nu corespund domeniului de activitate ale
întreprinderii şi contabili neavînd experienţă deseori comit greşeli.
 Verificarea logică se efectuează prin compararea datelor
privind tranzacţia documentată cu împrejurările în carea sa realizat. Această tehnică de control
se aplică la compararea datelor privind cantitatea de mărfuri înregistrată în factură cu
cantitatea de marfă ce poate fi transportată la ambalajul din factură sau conform capacităţii
unităţii de transport. Verificarea logică permite descoperirea fraudelor şi a tranzacţiilor
suspecte.
 Examinarea abaterilor constă în studierea devierilor de
la prevederile actelor legislative precum şi a devierilor de la venituri, cheltuieli şi consumuri
planificate.
 Verificarea economică ce scoate la iveală oportunitatea
şi necesitatea operaţiilor economice precum şi justeţea calculelor planificate.
La aprecierea necesităţii operaţiei economice se urmăreşte dacă operaţia înregistrată este
utilă şi eficient pentru întreprindere.
 Verificarea încrucişată se efectuează prin compararea informaţiei din documentele
justificative cu cea din documentele de stocare şi cu înregistrările efectuate în registre vizînd
una şi aceeaşi operaţie.
 Verificarea prin confruntare se bazează pe următoarea corelaţie
Soldul la începutul perioadei + intrările documentate trebuie să fie egală cu cheltuielile
documentate + soldul la sfîrşitul perioadei. Ambele solduri trebuie să fie determinate prin
inventariere.

2. Cercetarea înregistrărilor contabile

Înregistrarea contabilă numită adesea formula contabilă se bazează pe dubla
înregistrare ce presupune utilizarea simbolurilor conturilor şi respectarea principiile
contabilităţii la sistematizarea informaţiei din documentele justificative în registrele contabile.
Înregistrările contabile sunt cercetate cu ajutorul următoarelor proceduri de audit:
1. controlarea corectiunii formulelor contabile întocmite în registru contabilităţii;
2. verificarea corespunderii înscrierilor din registrele contabilităţii cu informaţia din
documentele justificative;
3. verificarea înregistrarii corecte în conturi a tuturor operaţiilor
4. verificarea exactităţii înregistrărilor făcute în contabilitate
 Controlarea corectitudinii formulelor contabileîn registre unde se stabileşte
dacă la întocmirea formularelor contabile sau respectat principiile, regulile, metodele şi
18
procedurile indicate în politica de contabilitate. Se acordă o atenţie sporită înregistrărilor
contabile aferente operaţiunilor economice neobişnuite deoarece anume aici se strecoară erori.
 Verificarea corespunderii înscrierea din registre contabile cu informaţie din
documentele justificative permit identificarea formulelor contabile care au fost întocmite de
cîteva ori în baza unuia şi aceluiaşi document.
 Verificarea înregistrării corecte în conturi a tuturor operaţiilor se aplică pentru
a verifica dacă s-a întocmit documentele justificative pentru toate operaţiile economice
precum şi dacă toate aceste documente au fost înregistrate în documentele de stocare. Această
procedură se realizează prin recalcularea soldurilor şi rulajelor pentru fiecare cont analitic şi
sintetic de aceea ea se mai numeşte procedura de recalculare.
 Verificarea exactităţii înregistrărilor în contabilitate care se realizează cu
ajutorul balanţei de verificare care este un procedeu specific metodei contabilităţii. Balanţa de
verificare asigură nu numai exactitatea înregistrării operaţii economice în conturi, dar şi
legătura dintre conturi sintetice şi rapoartele financiare, conturi sintetice şi cele analitice.

3. Examinarea activelor
Examinarea activelor permite colectarea dovezilor de audit cu privirea la existenţa şi la
plenitudinea activelor materiale, nemateriale şi financiare.
Examinarea existenţei constă în stabilirea dacă activul există la un moment dat la
întreprinderea controlată, iar în cadrul verificării plenitudinii se controlează dacă toate
activele sunt înregistrate în documentele contabile
Procedura de examinare a activelor mai este numită inventariere. În RM toţi agenţii
economici sunt obligaţi să respecte anumite reguli de organizare şi efectuare a iventarierii.
Examinarea cativelor se efectuează la locul de existenţă a lor prin determinarea exactă a
cantităţii fiecărui tip de activ. Se manifestă o atenţie deosebită asupre stocurilor evidenţa
analitică a cărora se ţine prin metoda globală valorică, deoarece că posibilitatea sustragerii
sunt mai mari din motivul că lipsurile şi plusurile pot fi compensate uşor.
Conform SNA 501 auditorul trebuie să ia parte la iventarierea stocurilor la o dată
ulterioară sau cel puţţin să observe efectuarea inventarului. SNA 501 recomandă:
1. efectuarea renumărărilor de control cînd cantitatea se determină prin numărare;
2. sporirea atenţiei auditorului dacă cantitatea fizică a stocurilor se determină prin
numărare aproximativă;
3. dacă inventarierea se efectuează concomitent în mai multe depozite auditorul trebuie
să asiste în acel depozit ce are un nivel mai semnificativ
4. să fie luate în considerare înstrucţiunile conducerii agentului economic cu privire la:
19
  modul de colectare a listelor de inventariere;
 proceduri de numărătoare se renumerotare a stocului;
 determinarea mărfurilor nevalabile învechite, rebutate ce aparţin persoanelor terţe;
 mişcarea stocurilor de la un sector la altul;
 livrea şi recepţionarea stocurilor înaite de după data încheierii perioadei de
gestiune;
 verificarea listei de inventariere pentru a stabili dacă rezultatul numărării sunt
exact înregistrate în acest document.
Majoritatea procedurilor de examinare sunt specifice controlului intern în special
iventarierea activelor, întocmirea balanţei de verificare, verificarea reciprocă, examinarea
abaterilor etc.
Dacă astfel de proceduri lipsesc la întreprinderea auditată sau sunt ineficienţe auditorul
le va aplica în calitate de proceduri de obţinere a dovezii de audit pentru a confirma aspectele
calitative ale situațiilor financiare. În cazul cînd unele sau majoritatea lor sunt apreciate fiind
eficiente la etapa evaluării preliminare a riscului legat de control, atunci auditorul le va studia
mai amănunţit şi va efectua în cadrul testării controlului intern. În dependenţă de starea
controlului intern, procedurile de control intern constattate lipsă sunt utilizate de către auditor
în calitate de proceduri de esenţă, iar celelalte apreciate la etapa evaluării riscului de control
ca procedurii ce ţin de eficienţa controlului intern.

4. Recalcularea
Recalcularea se aplică atît la atestarea controlului intern cît şi calcularea corectitudinii
rulajelor şi soldul conturilor, deoarece calculele din facturile fiscale sunt verificate de
colaboratorii controlului intern, din recalcularea sumei din acest document va permite
auditorului, stabilirea efectivităţii acestei proceduri a controlului intern. În acest caz
recalcularea va fi utilizată de auditor pentru a atesta controlul intern. Cu cît auditorul va avea
mai puţină încredere în sistemul contabil şi de control intern cu atît mai multe recalculări va
efectua la atestarea elemetelor eşationului. Recalcularea poate fi utilizată ca procedeu de
testare detaliată a tranzacţiilor şi soldurilor contabile pentru următoarele cazuri:
a) recalcularea sumelor aferente stocurilor;
b) verificarea calculelor din facturi comerciale;
c) examinarea extraselor din contul bancar;
Dacă în urma acestor proceduri au fost identificate erori de calcul corectarea lor presupune
anumite reguli şi anume:

20
 1. în documente nu se permite ştersături şi răzături. Corectarea se face prin confirmarea
documentară cu semnătura persoanei ce semnează documentul cu indicarea datei corectării
2. greşelile pot fi corectate prin tăierea cu o linie în aşa fel încît să se poată citi ce a fost
greşit punîndu-se semnătura şi data cum sa menţionat
3. în documentele băneşti de casă şi bancare nu se admite nici o corectare, ele se
anulează pastrîndu-se, apoi se întocmeşte formular nou. Se acordă o atenţie sporită
documentelor neoficiale. Noţiunea de document neoficial se referă la documentele personale
ale gestionarului, adică acele documente care au fost eleborate şi întocmite de sine stătător de
gestionat pentru înregistrarea mai amănunţită despre operaţiile economice. Aceste documente
pot conţine unele date foarte utile privind plenitudinea, corectitudinea evaluării şi măsurării
operaţiilor economice contabile.

5. Observarea
Observarea constă în urmărirea procedurilor de control intern sau a proceselor
desfăşurate de alte persoane care nu necesită a fi documentate. Scopul procedurii de observare
este urmărirea procedurilor de control intern sau altor procese nedocumentate. Tipurile
principale de dovezi ce pot fi colectate prin proceduri de observare sunt:
1. dovezi de audit ce confirmă neajunsurile sistemei de organizare a activităţii de bază la
întreprinderi;
2. dovezi de audit cu privire la eficienţa măsurilor de asigurarea a interităţii mijloacelor
fixe şi stocurile de mărfuri şi materiale;
Observarea permite auditorului să stabilească dacă cantitatea stocurilor se detrermină
la întreprindere prin numărătoare, cîntărire sau alte forme. Observarea e binevenită şi la
obţinerea informaţiei despre gradul de asigurare a integrităţii proprietăţii întreprinderii prin
intermediul:
a) cercetării stării fizice şi a codiţiilor de păstrare a mijlocelor fixe neutilizate;
b) stabilirea cauzelor de întrerupere a funcţionării mijloacelor fixe;
c) studierea condiţiilor de păstrare a stocurilor de mărfuri şi materiale;
d) stabilirea eficienţei sistemului de sancţionare a ieşirilor de pe teritoriul
întreprinderii;
e) cercetarea modului de gestionare a evidenţei operative a comenzilor şi
livrărilor de produse;
Drept proceduri de observare la care poate apela auditorul poate fi anchetarea
personalului întreprinderii, cronometrarea procesului de producţie, fotografierea unde se află
stocurile, urmărirea acţiunilor efectuate de persoana materială responsabilă observarea poate
21
fi utilizată la urmărirea procesului de colectare şi înregistrare a operaţiiloe economice în
documentarea justificativă, documentaţia de stocare şi în registrele contabile.
Practicienii recomandă utilizarea observării la identificarea înregistrărilor contabile
neobişnuite ce pot genera denaturării la contabilizarea lor. Se recomandă ca prin observări să
fie identificate formulele contabile în storno, deoarce în practică prin astfel de formule se
comit erori sau chiar fraude.

6. Solicitarea şi confirmarea
Pentru sistemele contabile şi de control intern solicitare şi confirmare prezintă
procedura de control care poate fi numită succind inventarierea creanţelor şi a datoriilor.
Această procedură de control se utilizează la iventarierea decontărilor cu instituţiile
financiare, cu bugetul, cumpărătorii, angajaţii întreprinderii şi debitori şi creditori. Solicitarea
şi confirmarea creanţelor se efectuează astfel debitorilor le sunt expediate extrase din contul
analitice de evidenţă a creanţelor care trebuie să le confirme sau dacă nu sunt de acord cu
acele din extras îşi notează obiecţiile pe versul extrasului şi îl expediază apoi întreprinderii
creditoare ce examinează veridicitatea creanţei. Solicitarea şi confiemarea este utilizată de
auditor la verificarea eficienţei procedurii de inventariere a creanţelor şi a datoriilor sunt
verificate de regulă cele mai semnificative solduri ale conturilor analitice de evidenţă a
creanţelor extrasele cărora sunt expediate de către auditor debitorilor pentru a le confirma încă
odată. Pentru a evita unele neîţelegeri cu debitorii ce confirmă repetat se recomandă pe verso
acestui extras să fie motivul confirmării repetate. Se petrece inventarierea avasurilor acordate
unde se examinează dările de seamă ale titularilor d avans pentru a stabili dacă cheltuielile
corespund destinaţiei se verifică deasemenea datoriile faţă de salariaţi concretizîndu-se
sumele şi cauzele apariţia acestor datorii. Procedura de solicitare şi confirmare de către ei a
datoriilor faţă de întreprindere. Explicaţiile personalului pot fi solicitate verbale sau în scris.
Auditorul acordă o atenţie deosebită amenzilor şi penalităţilor calculate de organele de
control. Solicitînd de la conducerea clientului auditat explicaţia privind cauza sancţionării.
Dacă litigile sau pretenţile în care este implicat agentul economic pot influenţa continuitatea
activităţii întreprinderii auditorul cere de la conducerea clientului să dezvăluie acest fapt în
rapoartele financiare.

7. Proceduri analitice
SNA 520 recomandă auditorului la utilizarea procedurilor analitice să ţină cont de
următoarele:
 obiectivele procedurilor analitice şi gradul de siguranţă a rezulatelor acestora;
22
  natura activităţii agenţilor economici;
 accesul la informaţia finaciră şi nefinaciară;
 credibilitatea informaţiile disponibile;
 cunoştinţele acumulate în timpul auditului;
La etapa finisării auditorului poate aplica procedurile analitice pentru confirmarea
concluziilor formulate referitor la corespunderea situațiilor financiare luate în ansamblu cît şi
referitor la businessului clientului. În prectică se utilizează proceduri de audit cu caracter de
esenţa ca analizele comparative ce constatau în compararea informaţiilor din perioada curentă
cu cea precedentă. Această procedură se utilizează la compararea indicatorilor financiari. Cu
ajutorul analizei comparative se scot la iveală abaterile semnificative dintre soldurile
creanţelor sau soldul rezervei privind datoriile dubioase. Deseori procedurile analitice
utilizează informaţii cu caracter de prognoză în cadrul analizelor previzionale se recomandă
să se stabilească dacă la prognoze sa ţinut cont de factori ce influenţează volumul vînzărilor şi
costul vînzărilor. Trebuie de remarcat că procedurile analitice nu pot fi utilizate în toate
cazurile de auditare a situațiilor financiare numai un audit cu experienţă poate profita de
aplicarea procedurilor analitice şi numai cazul auditării aceluiaşi client. În R.M din aceste
motive procedurile analitice sunt utilizate mai puţin decît alte ţări.

23
 Tema 7: Auditul situației financiare
1. Necesitatea auditului situațiilor financiare.
2. Verificarea corectitudinii întocmirii bilanțului contabil.
3. Verificarea activelor pe termen lung.
4. Verificarea mărfurilor şi materialelor.
5. Verificarea creanţelor.
6. Verificarea mijloacelor băneşti.
7. Verificarea capitalului propriu.
8. Verificarea datoriilor.
9. Verificarea rezultatului financiar.

1. Necesitatea auditului situațiilor financiare

Informaţia privind structura şi situaţia financiară a întreprinderii este necesară pentru
emiterea ulterioară a unu raport de audit justificat privind autencitatea raportului financiar. La
verificările de audit privind activitatea economico – financiară a întreprinderii în calitate de
bază informaţională pentru auditorii sunt utilizaţi indicatorul raportului financiar, registrele şi
documentele primare. La verificarea situațiilor financiare a necesar să fie respectate
următoarele condiţii:
- reflectarea completă pe perioadă de gestiune a tuturor operaţiilor economice, rezultatele
inventarierii, corespunderea datelor evidenţei sintetice şi analitice cu indicatori din rapoarte.
Rapoartele financiare pînă la prezentarea lor la destinaţie sunt examinate, aprobate şi
semnate de conducător şi de contabil-şef.
Responsabilitatea pentru veridicitatea, plenitudinea oportunitatea prezentării raportului
financiar o poartă conducătorul întreprinderii. La întocmirea raportului finaciar se ţine cont de
bazele conceptuale a SNC conform legislaţiei. Toate persoanele juridice de pe teritoriul R.M
cu excepţia instituţiilor bugetare întocmesc şi prezintă rapoartele financiare ce includ:
1) bilanţul contabil (forma nr.1);
2) raportul de profit şi pierderi (forma nr.2);
3) rapotul privind circulaţia capitalului propriu (forma nr.3);
4) raportul privind afluxul de mijloace băneşti (forma nr.4);
5) anexa la bilanţul contabil (forma nr.5);
6) anexa raportului privind rezultatele financiare (forma nr.6);

24
 7) nota explicativă;
Verificarea situațiilor se începe cu trecerea în revistă, se acordă o atenţie deosebită la
completarea informaţiilor generale ce conţine denumirea completă a întreprinderii conform
informaţiilor generale privind documentele de constituire şi genul de activiate. Genul de
activitate e necesar pentru a divizarea corectă a veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii pe
activităţi, apoi se verifică corectitudinea completării rapoatelor şi se determină acele
compartimente a evidenţei unde riscul de audit e mai semnificativ, adică unde crşte
probabilitatea fraudei şi a erorii în evidenţă. Ulterior se verifică corespunderea şi legătura
indicatorilor reflectaţi în diferite forme a raportului.

2. Verificarea corectitudinii întocmirii bilanţului contabil

Verificarea corectitudinii întocmirii bilanţului contabil are la bază următoarele
momente:
1) datele din articolul bilanţului la începutul perioadei trebuie să corespundă cu datele
bilanţului pentru perioada precedentă, dacă au modificări în bilanţ la începutul perioadei în
comparaţie cu anul precedent trebuie prezentate explicaţii;
2) datele reflectate în articolele bilanţului întocmit la sfîrşitul perioadei trebuie să fie
justificate prin inventariere;
3) sumele din bilanţ privind decontările cu organele financiare, instituţiile bancare trebuie
convenite cu acestea şi trebuie să fie identice;
4) datele bilanţului contabil final trebuie să corespundă rulajelor şi soldurilor din cartea
mare;
5) datele bilanţuilu la început şi la sfîrşitul anului trebuie să fie comparabilă, orice devieri ce
apar în metodologia formări unui şi aceluiaşi articol trebuie să fie explicat.

3. Necesitatea auditului situațiilor financiare

În componenţa activelor pe termen lung intră:
 active nemateriale;
 active materiale pe termen lung;
 active financiare pe termen lung
 alte active pe termen lung
La verificarea acestora active incluse în bilanţ se ţine cont de 2 momente de bază:
o trebuie de convins dacă ativele sunt incluse corect în componenţa activelor materiale
şi nemateriale pe termen lung şi că ele existăă în realitate;
o e necesar de verificat corectitudinea evidenţei privind intrarea şi ieşirea activelor,
25
precum şi calcularea corectă a amortizării şi uzurii.
Se verifică existenţa efectivă a activelor nemateriale şi corespunderea datelor privind
componenţa lor la finele anului cu cele din anexa nr.5 pentru a se convinge că aceste active
într-adevăr se utilizează. Mijloacele fixe luate în chirii se supun verificării pentru a stabili
necesitatea arendării lor şi termenul de arendă. Intrarea mijloacelor fixe incluse în bilanţ se
verifică cu datele privind punerea lor în funcţiune cu actele de primire – predare şi alte
documente primare. Eşirea mijloacelor fixe se verifică justificare şi conţinutul proceselor –
verbale, piesele şi materialele obişnuite din lichidare predarea lor la depozit ţinînd cont de
valoarea probabilă ramasă. Examinînd documentele trebuie de convins că obiectele incluse în
acte într-adevăr au fost lichidate, deoarece practica posedă cazuri cînd unele obiecte vechi
care au fost lichidate continuau să funcţioneze, iar cele noi ce trebuiau să le înlocuiască se
sustrăgeau, se verifică exactitatea întocmirii documentelor primare din punct de vedere
economic şi juridic. Se verifică corectitudinea calcului uzurii şi a amortizării şi includerea
acestora în costuri şi cheltuieli. La verificarea reparaţiei mijloacelor fixe se ţine cont de tipul
reparaţiei curentă sau capitală se examinează corectitudinea includerii cheltuielilor în
componenţa cheltuielilor, cheltuielilor în funcţie de destinaţie sau în costul activului. Etapa
finală include examinarea informaţiei privind mişcarea acestor active în anexa bilanţului
forma nr.5 şi nota explicativă.

4. Verificarea mărfurilor şi materialelor

În componenţa de stocuri şi materiale conform SNC intră:
 materiale
 producţie nefinită
 produse finite
 mărfuri
 omvsd
O deosebită atenţie se acordă operaţiilor înregistrate înainte şi după data efectuării
inventarierii, doarece aici se poate structura nereguli. Se verifică dacă lipsurile constatate la
inventariere au fost date la scăderi şi incluse în componenţa cheltuielilor, iar plusurile trecute
la intrări majorînd venitul. Auditorul urmăreşte ca nu cumva plusurile depistate să rămînă
neînregistrate cu scopul de a fi retrase sau de acoperi eventuale lipsuri. Lipsurile În limita
normei se înregistrează în baza deciziei conducerii se verifică dacă normele stabilite sunt
corecte ţinînd cont de natura bunurilor anontimp şi durată de păstrare. Drept surse pentru
verificarea înregistrării plenitudinii intrării stocurilor servesc evidenţele sintetice şi analitice a
conturilor 211, 213, 215, 216, 217.
26
 Se verifică dacă la întreprindere se respectă regulamentul privind componenţa omvsd
modul de calculare a uzurii şi includerii în componenţa veniturilor şi cheltuielilor.

5. Verificarea creanţelor
Întreprinderea sistematic efectuează decontări cu cumpărătorii, clienţii, persoane
gestionare, buget şi alţi debitori. Organizarea corectă a contractului privind decontările duce
la întărirea disciplinei contractuale la micşorarea creanţelor la acelerarea mijlocelor circulante.
Verificarea creanţelor include verificarea facturilor comerciale (221); corecţii la creanţe
dubioase (222); avansuri acordate (224); decontări cu bugetul (225); creanţe cu personalul
(227); alte creanţe. Aceste conturi urmează a fi verificate referitor la corespondenţa soldurilor
incluse în bilanţ cu datele din cartea mare. Se verifică corespondenţa conturilor analitice şi
sintetice privind decontările cu bugetul şi instituţiile bancare sumele căroara trebuie să fie
identice şi convenite cu acestea. În caz de depistare a abaterilor auditorul propune corectări
care contabilul trebuie sa le introducă. Verificarea creanţelor încep cu analiza documentelor ce
reflectă inventarierea decontărilor. Iventarierea creanţelor constă în depistarea soldurilor
reflectate în documente provenienţa lor, termenul apariţiei şi realitatea acesteia. Pentru
obţinerea informaţiei despre situaţia creanţelor se utilizează confirmarea directă a sumelor din
partea clienţilor. În baza datoriilor ce figurează în bilanţ în sumă totală şi confirmate de
fiecare debitor sunt scoase la iveală creanţele cu termenul expirat. La examinarea corecţiilor
la datoriile dubioase se verifică dacaă reazerva creată se utilizează numai pentru casarea
creanţelor comerciale şi nu a altor tipuri de creanţe. Verificarea creanţelor legate de personal
se începe cu cercetarea soldurilor analitice şi stabilirea concordanţei cu contul sintetic 227. Se
verifică modul de respectare la întreprinderea regimul unde este stabilit ca avansurile spre
decontare se acordă persoanelor ce prezintă la termen dări de seamă privind utilizarea sumelor
de avans, se verifică dacă avansul nu se acordă persoanelor nescriptice (care nu fac parte din
organizaţie). Dacă avansurile au fost acordate pentru procurarea unor materile, se verifică
dacă cantitatea acestor valori materiale indicate în documentele primare au fost date la
depozit.

6. Verificarea mijloacelor băneşti

La verificarea corectitudinii reflectării în bilanţ a mijloacelor băneşti nu trebuie de
limitat, doar la compararea soldurilor din cartea mare cu datele din bilanţ. Se verifică seleactiv
corectitidinea ţinerii operaţiilor de casa şi a celor din contul curent nu mai puţin de 4 luni cu
participarea tuturor registrelor şi a documentelor primare. Se verifică modalitatea de păstrare,
utilizare şi evidenţă a mijloacelor băneşti, se verifică respectarea exactităţii întocmirii
27
documentelor privind operaţiunile de intrare şi eliberare a banilor. Auditorul determină dacă la
întreprindere se efectuează inventarierea mijloacelor băneşti în numerar. Prin intermediul
analizei şi verificării creanţelor neachitate se verifică evidenţa plăţilor pntru diferite sau
servicii dar nereflectate în contabilitate. Se verifică decontările ce se efectuează prin virament
care de asemenea nu exclud posibilitatea abuzurilor. Se verifică dacă nu cumva există
numerar primit de la bancă, dar neînregistrat.În numerar se verifică transferarea prin virament
pentru creanţele neexistente sau servicii acordate. În operaţiile de vînzare şi presatarea
serviciilor se verifică plenitudinea reflectării banilor intraţi în cont. Urmează a lua în
considerare faptul că înaintea întocmirii bilanţului contabil are loc reevaluarea tuturor
articolelor bilanţului ce conţin mijloce bănesti în valută străină. Se verifică corectitudinea şi
justeţea completării raportului privind fluxul de mijloace băneşti examinîndu-se dacă în
primul rînd dacă întreprinderea a divizat corect sumele mijloacelor băneşti pe tipuri de
activităţi, deoarece de corectitudinea divizării depind unii indicatorii ce ajung la utilizatorii
situațiilor financiare şi care le permit să aprecieze influenţa tipurilor de activităţi asupra
situaţiei financiare. Se verifică corespunderea datelor reflectate în raport cu datele registrelor
de încasări şi plăţi.

7. Verificarea capitalului propriu

Deoarece în R.M îşi desfăşoară activitatea întreprinderea cu diverse forme de
proprietate apare necesitatea de a verifica corectitudinea ţinerea evidenţei mişcării surselor de
mijloace proprii adică, a capitalului propriu. În procesul verificării se ţine cont de competenţa
capitalului propriu care poate include capital statutar, capital suplimentar, capital secundar,
rezerve, profit nerepartizat. Se verifică corespunderea mărimii capitalului statutar din bilanţ cu
datele documentelor de constituire. Se verifică ca pe parcursul anului de gestiune modificarea
capitalului statutar în societăţile pe acţiuni să se facă cu hotărîrea adunării generalea
acţionarilor. Capitalul statutar poate fi majorat prin emisiunea suplimentară de acţiuni sau
mărirea valorii nominale a acţiunilor plasate în vînzare şi pe seama profitului nerepartizat.
Conform legislaţiei întreprinderea creează capitalul de rezevă ca o măsură de precauţie
pentru înlăturarea riscului în desfăşurarea normală a activităţii. La verificarea rezervelor se
ţine cont de următoarele momente:
1) rezervele se fac în corespundere cu documentul de constituire a întreprinderii din
contul profitului rămas la disspoziţia întreprinderii
2) mărimea rezervelor se face conform legislaţiei în dependenţă de forma organizatorică
– juridică şi conform statului

28
 La verificarea profitului net se ţine cont de corectitudinea reflectării utilizării profitului
net şi a profitului nerepartizat ţinîndu-se cont de decizia proprietarilor. Se verifică
corectitudinea calculării devidentelor. Se verifică corespunderea sumelor din evidenţa
contabilităţii cu cele reflectate în raport privind capitalul propriu la care se ţine cont de
concordanţa datelor din raport şi bilant şi corectitudinea delimitărilor surselor de finanţareîn
propriu şi împrumutate.

8. Verificarea datoriilor
În contabilitate şi rapoartele financiare datoriile se divizează în:
 datorii financiare;
 datorii calculate;
 datorii comerciale;
Soldurile neachitate la sfîrşitul anului privind creditele şi împrumuturile se reflectă în 4
articole ale bilanţului:
 credite pe termen lung;
 credite pe termen scurt;
 împrumuturi pe termen lung;
 împrumuturi pe termen scurt;
Pe parcursul verificării se stabileşte:
a) pentru ce scop a fost utilizat creditul şi dacă corespunde cu destinaţia;
b) plenitudinea şi oportunitatea stingerii creanţelor utilizate extrasele conturilor de la
bancă;
c) achitarea dobînzii şi corectitudinea trecerii dobînzii la cheltuieli;
d) legalitatea şi temeinicia acordării creditelor pentru diferite necesităţi;
e) corectitudinea ţinerii evidenţei contabile la conturile 411; 412; 511; 512;
f) concordanţa datelor acestor conturi cu datele cărţii mari şi bilanţul contabil;
Se verifică de asemenea datoriile comerciale în acest scop se confruntă soldurile
evidenţei analitice cu cel sintetic 521; 522; 523; cu cartea mare şi bilanţul contabil. Se verifică
operaţiunile de decontare cu fiecare furnizor confruntînd datele din documentele primare cu
registrele ce reflectă acumularea datoriilor pentru a stabili data şi caracterul fiecărei,
temeinicia preţului, plenitudinea luării la evidenţă a valorii materiale. Se verifică dacă la
întreprindere se respectă condiţia includerii în componenţa veniturilor a datoriilor nereclamate
la care a expirat termenul. Se verifică cum se reflectă actele normative privind calcularea
retribuţiilor, reţinerile din salariu. Se verifică datoriile faţă de buget, felurile de plăţi la buget,

29
exactitatea calculării, oportunitatea transferării şi determinarea motivelor privind sumele cu
termen expirat. Avînd în vedere că inspectoratul fiscal sistematic controlează starea
decontărilor la buget în procesul verificării. Se studiază temeinic actele de control întocmite
de inspecţia fiscală.

9. Verificarea rezultatului financiar

Raportul de profit şi pierderi se consideră una din cele mai importante, mai esnţiale
părţi ale raportului financiar. În baza acestui raport poate fi determinat coeficientul
rentabillităţii care nu asigură informaţia privind eficienţa activităţi întreprinderii. Pentru a
aprecia cum se desfăşoară activitatea întreprinderii în dinamică este necesar de a studia
coeficientul rentabilităţii nu numai pe perioada de gestiune, dar pe cîteva perioade. Sarcina
auditorului este dea verifica datele reflectate în raport şi corespunderea acestora cu datele din
registrele de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor.
Rezultatele financiare reprezintă diferenţa dintre venituri şi cheltuieli de aceea se
verifică dacă întreprinderea îşi respectă principiile:
1) cheltuieli şi venituri se reflectă în evidenţa în perioada de gestiune în care a avut loc
indiferent de momentul plăţii;
2) veniturile şi cheltuielile ocazionale de aceleaşi operaţiuni se reflectă în evidenţă
concomitent;
3) cheltuielile trebuie reflectate în evidenţă la momentul efectuării acestuia;
4) venitul se constată atunci cînd există posibilitatea de a obţine venitul;
La verificarea rezultatului financiar se analizează detaliat componenţa veniturilor şi
cheltuielilor reflectate în clasa 6 şi 7 de conturi. Se verifică repartizarea corectă a veniturilor şi
chetuielilor între perioada de gestiune. Profitul net al întreprinderiii se reflectă în contul 351,
de aceea trebuie de verificat corectitudinea formulelor contabile privind închiderea conturilor
de venit şi cheltuieli. Se verifică pe parcursul întocmirii rapotului trimestrial să nu fie închise
conturile de venit şi cheltuieli, deoarece în această perioadă rezultatul financiar se determină
fără întocmirea registrelor contabile.

30
 Tema 8: Finalizarera auditului şi prezentarea raportului
1. Evenimente uterioare după finalizarea auditului.
2. Cerinţe principale raportului de audit.
3. Raport de audit fără menţiuni.
4. Raport de audit cu menţiuni.
5. Raport de audit negativ.
6. Raport de audit cu refuzul expunerii opiniei.

1. Evenimente ulterioare după finalizarea auditului

Evenimentele ulterioare sunt determinate ca evenimente sau afaceri care au evoluat
după data întocmirii raportului de audit care au afectat semnificativ indicatorii financiari
necesitînd corectarea lor. Evenimentele ulterioare sunt divizate în 2 categorii:
1) cele care necesită corectare (ajustare);
2) cele care nu au reflectare documentară, dar nu urmează a fi dezvăluite obligatoriu în
rapoartele financiare (neajustate);
Evenimentele ulterioare ajustate sunt acelea ce prezintă informaţii suplimentare
privind condiţiile existente la data întocmirii bilanţului contabil influenţează asupra
evaluărilor obţinute în procesul pregătirii situațiilor financiare şi urmează a fi utilizate de către
conducere în aprecierea situaţiei economice. Rapoartele financiare la folosirea datelor de acest
gen urmează a fi corectate.
Exemplu: de evenimente ulterioare ajustate
a) hotărîrea judecăţii în privinţa unui litigiu care a avut loc după data întocmirii situațiilor
financiare ce constă în recunoaşterea unei rezerve în schimbul prezentării de informaţii la
datorie contingentă;
b) recepţionarea de informaţii ulterioară după întocmirea rapotului financiar ce indică
faptul că un activ a fost depreciat în data întocmirii situațiilor financiare sau ajustarea unei
pierderi din deprecierea anterioară recunoscută;
c) determinarea după data întocmirii situațiilor financiare a costului activelor
achiziţionate în anul precedent;
d) descoperirea fraudei sau erorii după data întocmirii situațiilor finaciare ce arată că
situaţiile financiare prezentate în rapoarte sunt incorecte;

31
 Evenimentele ulterioare neajustate sunt evenimentele care nu obligă întreprinderea să
ajusteze valorile recunoscute ale indicatorilor din rapoarte financiare. Acete evenimente
urmează a fi reflectate în rapoarete financiare a anului corespunzător cînd s-au produs şi nu
necesită corectarea indicatorilor din anul de gestiune.
Exemplu
1) achitarea datoriei enorme;
2) procurarea întreprinderii;
3) pierderea în urma unui accident;
4) altele;
Există şi al 3 gen de evenimente ulterioare ce au avut loc la sfîrşitul anului şi care nu
necesită nici corectarea şi nici dezvăluirea în rapoartele financiare. Evenimentele ce nu au
influenţă asupra interpretării situațiilor financiare nu trebuie dezvăluit, deoarece descrierea lor
poate aduce la conculzii greşite.
Exemplu
1) grevele;
2) schimbarea clienţilor şi a conducerii;
3) noi acorduri şi contracte;
4) alte;
Responsabilitatea auditorului pentru evenimentele ulterioare depinde de faptul dacă
acesta a avut loc pînă sau după întocmirea raportului de audit. Auditorii poartă răspundere
pentru căutarea unor date pe perioada dintre data întocmirii raportului de audit şi data cînd
sunt publicate raportul finaciar şi prezentate raportului de audit. Mulţi auditori consideră că ei
nu poartă responsabilitatea pe parcursul acestei perioade totuşi sunt obligaţi să nu ignore
informaţiile ce apare în vederea lor. Verificarea evenimentelor ulterioare presupune efectuarea
a 2 genuri de procedee:
1) includerea evenimentelor ce a avut loc în perioada ulterioară;
2) verificarea semnificaţiei evenimentelor ulterioare;

2. Cerinţe principale raportului de audit

În baza practicii internaţionale şi naţionale la finisarea lucrărilor sale auditorul
urmează să prezinte raportul de audit utilizatorului. Acesta reprezintă cea mai importantă parte
a procesului de audit, deoarece în raportul de audit se relatează activitatea auditorului şi
concluziile la care acesta a ajuns.
De aceea din punct de vedere a utilizatorului anume raportul de audit reprezintă
produsul activităţii auditorului. Evident rezultatele activităţii de audit sunt mai extinse însă
32
pentru clienţi acest rezultat constituie raportul de audit ce are semnificaţie legislativă a unui
document oficial. Standartele de audit înaintează un ivoc auditorului următor:
1) expunerea opiniei privind raportul financiar în general;
2) să declare că expunerea opiniei asupra raportului financiar nu-i posibilă şi de prezentat
motivul standartelor prevăd şi cer ca raportul de audit să fie mai mult sau mai puţin uniforme.
Auditorul este obligat de asemenea să folosească în raportul său anumite combinaţii a
frazelor standart. Auditorul trebuie să refecte în text şi acele particularităţi a raportului
financiar a clientului care sunt confirmate sau dezminţite de el, deoarece în baza raportului
său diferiţi utilizatori vor lua decizii manageriale.
În dependenţă de posibilitatea sau de imposibilitatea confirmării autencităţii a
raportului financiar partea finală a raportului de audit este întocmită în una din cele 4 forme:
1) raport de audit fără menţiuni (pozitiv);
2) raport de audit cu menţiuni (condiţionat);
3) raport de audit negativ (advers);
4) raport de audit cu refuzul expunerii opiniei;
Elementele şi paragrafele raportului de audit, numărul lor, conţinutul şi formularea
sunt întrebările de bază ale teoriei auditului. În practică cel mai des raport de audit include
delimitările responsabilităţilor auditorului şi clientului se caracterizează volumul actvităţii
efectuate se include expunerea opinei auditorului privind corespunderea raportului financiar
cu principiile contabilităţii şi plenitudiii reflectării în ele a rezultatelor financiare anuale.

3. Raport de audit fără menţiuni

Raportul de audit fără menţiuni este de fapt raportul cu confimare absolută al
autencităţii situațiilor financiare. El este întocmit în următoarele cazuri:
1) dacă contabilitatea întreprinderii introduce toate schimbările în evidenţă şi situațiilor
financiare recomandate de auditor în procesul verificării;
2) dacă aceste schimbări sunt introduse în rapoarte financiare a perioadei supuse
auditorului;
3) dacă lipsesc circumstanţe sau obiective ce împiedică confirmarea absolută a autencităţii
a situațiilor financiare, astfel de circumstanţe se referă reglementarea legislativă anumitor
întrebări ale activităţii financiar – economice şi în legătură cu această necesitate adresării în
organele administrării în organele administrării de stat pentru obligaţii corespunzătoare;
Auditorul trebuie să poarte o răspundere ridicată pentru conţinutul astfel de
documente. Elementele obligatorii ale raportului de audit sunt:
 denumirea raportului;
33
  adresatul;
 paragraful introductiv;
 paragraful domeniului de audit;
 paragraful opiniei;
 denumirea firmei de audit;
 data eliberării raportului de audit;
denumirea raportului este stabilit că în practică documentele eliberate de auditor la finisarea
lucrărilor sale să posede titlu în care să fie cuvîntul independent;
adresatul se recomandă de a adresa raportul acţionarilor (pentru societăţile pe acţiuni) sau
participanţii (pentru forme de întreprinderi)
paragraful introductiv ce exercită 3 funcţii:
1) în primul rînd se constată că firma de audit a efectuat auditul;
2) în al doilea rind sunt enumerate rapoartele financiare care au fost supuse auditării se
menţionează datele întocmirii bilanţului şi perioadele de gestiune verificate sunt enumerate
denumirea acelor acte normative care au reglementat evidenţa contabilă sunt numite organele
ce le-au emis numărul şi datele publicaţiilor;
3) în al treilea rînd acest paragraf conţine segregarea responsabilităţilor aici se
menţionează că administraţia companiei este responsabilă pentru alegerea politicii economice
şi de contabilitate precum şi pentru luarea deciziilor de conducere privind perfectarea tuturor
operaţiilor economice. Această formulare clarifică că responsabilitatea pentru rapoartele
financiare supuse verificării o poartă administraţia clientului;
paragraful domeniului de audit unde se menţionează că auditorul a activat în corespundere
cu anumite cerinţe sau acte normative ce reglementează auditul se evidenţează sarcina
auditului de a primi un nivel suficient de certitudine privind constatarea incorectitudinilor.
Auditorul trebuie să confirme în scris dacă a acumulat dovezi suficiente pentru a expune
opinia privind autencitatea situațiilor financiare verificate
paragraful opiniei ce joacă un rol de bază expunerea opiniei costituie funcţia de bază a
auditorului funcţia de confirmare însă nu o garanţie certă că absolut toate incorectitudinile
semnificative au fost depistate şi înlăturate în procesul de audit
semnături şi rechizite
data întocmirii raportului de audit care trebuie să coincidă cu finisarea de către auditor a
celor mai importante procedee

4. Raport de audit cu menţiuni

34
 Raportul de audit ce confirmă autencitatea situațiilor financiare cu menţiune şi diverse
paragrafe explicative urmează a fi numit rapoarte de audit cu menţiuni. Conform practicii un
astfel de raport se întocmeşte în următoarele cazuri:
1) dacă raportul financiar pe perioada verificată este deja aprobat de organul suprem al
administraţiei întreprinderii şi toate schimbările recomandate de auditori în procesul de audit
sunt semnificative pot fi introduse de către contabilitatea întreprinderii numai în perioada
curentă;
2) dacă incorectitudinile din rapoartele financiare descoperite de auditori în procesul de
audit sunt semnificative, însă nu prezintă pericolul falimentului;
3) dacă administraţia a acceptat concuziile incorectitudinile din raport precum şi-a
asumat responsabilitatea vizavi de corectarea înregistrărilor contabile în anul curent;
4) la existenţa altor circumstanţe obiective ce împiedici confirmarea absolută
autencităţii a raportului financiar. Este necesar de a sublinia un astfel de raport se prezintă în
cazul cînd auditorul este convins ca rapoartele financiare

5. Raport de audit negativ

Raportul de audit fără confirmarea autencităţii situațiilor financiare poartă denumirea
de raport de audit negativ. El este întocmit mai rar şi în următoarele cazuri:
1) depistarea de către auditor a incorectitudinilor în rapoarte financiare (cîte odată chiar
şi nefinisarea corespunzătoare) care sunt în mare măsură semnificative şi determinante;
2) administraţia întreprinderii insistă că afirmările din rapoarte în general sunt corecte,
nu-i deacord cu concluziile de baza ale auditorului privind erorile şi incorectitudinile, refuză
categoric să corecteze înregistrările contabile corespunzătoare;
3) administraţia întreprinderii refuză să prezinte o parte considerabilă a documentelor
primare a documentelor contabile necesare pentru confirmarea situațiilor financiare;
4) există alte circumstanţe obiective ce împiedică confirmarea nu numai fără menţiuni
ci şi cu menţiuni a situațiilor financiare în special situaţiei care sunt numite limitări a
domeniului de audit de către circumstanţe;
O opinie negativă este utilizată numai atunci cînd auditorul consideră că situaţiile
financiare pe ansamble sunt semnificative ironate sau înşelatoare încît ele nu prezintă o
informaţie a poziţiei financiare. Raportul de audit negativ poate apărea numai în cazul în care
auditorul e informat după o investigaţie adecvată espre absenţa confirmării.

6. Raport de audit cu refuzul expunerii opiniei

35
 Refuzul expunerii opiniei apare în cazuri speciale strict reglementate de regulă aceste
sunt situaţii neordinare eşite din comun cu consecinţe greu de prevăzut printre aceste cazuri
pot fi circumstanţe:
1) pierderea independenţei auditorului;
2) evenimente semnificative după data întocmirii bilanţului sau nesiguranţa situaţiei;
3) limitarea domeniului de audit de subiectul economic
Auditorul pînă la prezentarea unui astfel de raport urmează să verifice în cel mai
minuţios mod toate rezultatele activităţii efectuate şi chiar totalitatea circumstanţelor apărute
la clienţi pentru a se convinge în faptul că alte forme sau nici una din ele nu sunt aplicabile.

36