Pag 1 Vox Authors Nr II

SUMAR


Vanitoasa încercare spre o nemurire moartă

Cărți, fotografie și upcycling cu Bogdan

Stoica
De vorbă cu Dan-Emilian Tinică
Să-l descoperim pe Bogdan Calciu

Poezia în comă?
Un debut editorial de excepție
De parc-ar fi vreun Chaos

este o amplă revistă

cultural-artistică, fondată de Roberto
Kuzmanovic în anul 2016, cu apariție
bianuală în format electronic,
independentă de orice influență sau
interes, distribuită gratuit, menită să
susțină și să promoveze cultura în țară,
dar și peste oceane, într-un mod creativ.

Un popas în lumea mitologică
Mari personalităţi, mari religii
Cinematografia românească – suntem în
imapact
S-au făcut greșeli (dar nu de către mine)
Meșteșuguri românești aproape uitate
Splendidele literaturii clasice inspirate din
viața reală

Poeme de Johan Klein

Liber în labirint de Mircea Băduț
Viciu şi spaime de Răzvan Nicula

Pag 2 Vox Authors Nr II


VOX
Vanitoasa încercare spre o
nemurire moartă
A m adormit la ora la care veganii
se străduiesc să înfigă furculița în
ultimul bob de mazăre –
mâncarea campionilor grăbiți să urce în
metrou pentru a ajunge la muncă. După
câteva ore târzii telefonul a reușit să mă
trezească parcă într-o altă lume. Societatea, ah,
societatea! Miroase a stres, a nemulțumiri, a
spaimă, a vise deșarte, a speranțe că-ntr-o zi va
fi cea mai tare zi și se-aleargă zi și noapte până într-
o zi... când va fi prea târziu. Afirmări… ! Mă
ridic de pe pat, șterg zecile de apeluri pierdute
și-mi zic „asta da performanță, merit o cafea
de seară”. Aprind o țigară și aranjez tabloul pe
perete, privind prin el, în gol, preț de câteva
momente. Curiozitatea nebănuită a iubitei Ce
faci cu revista?, auzită cu o lună înainte de
lansarea noului număr îmi reamintește că am
și eu anumite îndatoriri. Am analizat impactul
creat, remarc că sunt îmbucurătoare cifrele
colectate de la primul număr al revistei
noastre și, așa cum spuneam într-un interviu,
Pag 3 Vox Authors Nr II
acesta și-a făcut
treaba destul de
bine. A promovat
cultura și artiștii
dincolo de granițe și
continuă să o facă, a
primit feedback
pozitiv, a inspirat
oameni (pe unii prea
mult, iar asta ne
distrează copios),
dar cel mai
important lucru este
confirmarea, prin
valoarea
conținutului său, că
își merită locul de
cinste. Am primit o
mulțime de
materiale propuse
să fie incluse în numărul acesta și, uitându-mă
la tot soiul de lucrări, am observat tineri cu
aptitudini, motivați și dedicați pentru creație
divină. Ce-o fi și cu vocația asta? mă întrebam.
Am stat o bună bucată de vreme cugetând și
am ajuns la concluzia că nu putem crea
frumosul ideal doar din vocații. Și spun acest
lucru imaginându-mi o sală de expoziție cu
picturi prin ale căror ochi încărcați de o
profunzime aparte, privesc Van Gogh,
Picasso, Tonitza, Grigorescu, Paul Cézanne,
Leonardo da Vinci, toți la un loc, spre
adevărata artă – oamenii din încăpere
preocupați să socializeze între ei, să se admire
și să se iubească. Ar fi îndeosebi o anti-
predispoziție – atunci când cucernicia față de
gândul de creație apare. Mi-amintesc că un
prieten, artizan, îmi povestea de ce crede el că
„arta înseamnă viață” și oricât de frumos ar
suna, opinia mea e alta, deoarece creația
artistică nu e sau nu ar trebui să fie un fel de a
supraviețui, nici vreo repercutare a ceea ce ar
putea înseamna viața ori rezultatele unor
aptitudini. E mai cu seamă un „a fi” când „a
fi” ne oferă absențe. Dibui că e de prisos să
pomenesc de artiștii de bordură care
realmente cred că sunt prea mari să sugă de la
țâță, însă mănâncă laptele cu furculița. De
aceea arta, fie că vorbim de pictură, de
meșteșuguri, de literatură, de muzică și așa
mai departe, slujește viața, dar nu ar trebui să
fie mai presus de aceasta. A duce arta la un
ideal, oricare ar fi el, cu toată splendoarea sa
transpusă în materia care ne înconjoară sub
același soare al nopții (căci, nu-i așa, asta-i viața
de artist, ziua-i trist...), e o vanitoasă încercare
spre o nemurire moartă. Orice structură, orice
formă, culoare, armonie etc., este de fapt,
realizarea unui concept mintal al eterului.
Înțelegând asta, vom concluziona că arta nu
idealizează. De aceea creatorul se crucește (sau
așa ar trebui, dar nu în sens rău), fără îndoială,
de om apoi de creație. Concretul sau realitatea
chiar și necioplită cum e, cu ale sale lăuntrice,
nu coincide ca subordonat/ă a idealului
pentru că astfel nu am mai fi fascinați de ceea
ce e viu, interiorizându-ne spre imaginație,
visare și gândire – un amalgam abstract. Arta
devenind pesemne în acest caz, o anemică
pacientă din spitalul de nebuni, unde pseudo-
psihiatri fac experimente. Conștiința intelect-
idealistă este prin complexitatea și
profunzimea ei mult mai considerabilă
comparativ cu abstractul, chiar dacă poate fi
rezultatul unei imperfecțiuni a speciei umane
empirice. Drept urmare arta idealizată își
ar fi idiotul Mîșkin, nu se vor putea ridica la
nivelul autorilor. Creația artistică devine un
succedaneu al viețuirii, oamenii fiind
imposibil de idealizat, aceștia dobândind
valori mult mai importante decât principii,
dorințe, alter-ego-uri și tocmai de aceea nu
găsesc de cuviință ca omul să simtă nevoia
îndeplinirii unor așteptări. Iar „a fi” în
propriile proiecții devine o modalitate de
supraviețuire ca instrument al unui cult egotic
mort. Filozoful german Martin Heidegger
spunea „nu sunt doar realitate umană
privilegiată de singularitatea sa ireductibilă, ci
și o ființă alături de ceilalți, o ființă-
împreună.” Ne-am propus să subliniem arta în
forma ei pură, ca mod de exprimare, ca mod
de vindecare de un cotidian cenuşiu, ca terapie
pentru suflet, ca strigăt de emoţie, ca trăire. Să
evidenţiem talentul, să încurajăm exprimarea
liberă, neconstrânsă de convenţii şi de social,
prin cele mai frumoase forme de artă. Dorim
să luăm artistul de mână, iar arta să fie
asumată. Pentru că nu există operă fără un
artist, fără creatorul ei, fără un talent veritabil
care să o susţină. Fiindcă uneori vocația e o
vanitoasă încercare spre obținerea nemuririi
moarte a unui bob de mazăre.

✎
degradează esența prin oglindire. Homo
sapiens lipsit de fond devine o adunătură de
caracteristici, aptitudini, gânduri, acțiuni etc.
pe care le criptează și decriptează în/din
natura sa prin felurite limbaje și dacă, prin
actele sale culturale, încearcă schițarea
indescriptibilului, reușește numaidecât să
calce stângaci cu dreptu-n baltă. Principiul
esenței esteticii îl definesc prin imperfecțiunea
speciei umane superioară eternului și a falșilor
dumnezei, automat creatorul (ca om) este mai
presus decât creația sa. Cu alte cuvinte, ideile,
imaginația, conceptele sunt inferioare
realității inefabile a experienței și spun asta
detașat de vizualizarea unui empirism din
perspectiva structurii gândirii platonice.
Sesizez doze de eu-uri facile, limitate sau
izolate la cei care văd altfel, pentru că oricât de
bine ar fi pictat sau descris un personaj, oricât
de frumoasă ar fi Madame X, oricât de complex

Pag 4 Vox Authors Nr II

În urma bombardamentelor inamice
(1940). Tabloul lui Roberto Kuzmanovic
reprezintă rămășița unei biserici
construită în 1320 și o ancoră veche
pentru a omagia marina comercială.
Ea se află în locul din care a plecat în
călătoria sa inaugurală cel mai mare
pachebot (Titanic) din lume, anume
Southampton.

Pag 5 Vox Authors Nr II


CONVORBIRI
Despre cărți, fotografie și upcycling cu
Bogdan Stoica
Vox Authors: E evident că suntem
interesați de persoane cu multiple pasiuni,
adesea interesante și lăsând la o parte
găselnițele din social media, considerăm un
motiv suficient de întemeiat pentru un
interviu, constituindu-se într-o temă aparte.
Nu vom permite ca prin coincidența de nume
să fie confundat cu fostul campion mondial
SuperKombat, dar – și o să-l întrebăm chiar pe
el: când spunem Bogdan Stoica la ce să ne
gândim? Cine e omul din spatele online-ului?
Bogdan Stoica: Profesional, sunt un
bou. Am făcut jurnalist aproape 20 de ani,
adică aproape jumătate din viața mea de până
acum și n-am rămas, din asta, decât cu un
bagaj lexical pe care puteam să-l dobândesc
citind și cu o droaie de priviri piezișe când ies
pe stradă. Nu știu cum se vede de la București,
dar în provincie să fii jurnalist e o opțiune mai
riscantă decât să te faci hoț de mașini. Un hoț
de mașini are de-a face doar cu Justiția. Un
ziarist este vânat de lumea interlopă, de
administrația coruptă, de justiția condusă
politic, de mediul de afaceri abonat la bani
publici și de orice cretin care crede că dacă
citește ceva scris de tine anti-PSD ești băsist,
sau invers. Din toată lista asta, publicul e cel
care a omorât cel mai mult în mine dorința de
a face presă. Am simțit că ajut să treacă strada
o babă care nu vrea să traverseze sau care
crede că vreau să-i fur portofelul.
Pag 6 Vox Authors Nr II
A mai fost un motiv, însă: tehnologia.
Înainte, eu, ca jurnalist, mă duceam „pe teren”,
obțineam informații pe care eu le consideram
de interes public și le difuzam. Eram gate-
keeper-ul, lumea citea ce credeam eu ca e
important, si încercăm să fac asta cât mai
responsabil. Acum, orice om care ajunge
primul la un accident rutier, care vede un
incendiu, sau care l-a văzut pe primarul X cu
o fufă la restaurant, scoate telefonul, face o
poză și postează pe facebook. Nu mai e nevoie
de jurnaliști în 90% din situații, fiecare posesor
de smartphone are astfel și o legitimație de
reporter. Și problema e că lumea folosește
telefonul mai degrabă când vede o târfă
celebră decât când vede un copil desculț,
iarna.
Al treilea motiv: pe termen lung, efectul
textelor mele de presă a fost zero sau ceva spre
minus, și asta a fost ceva ce nu puteam să aflu
la debutul profesiei. Am schimbat câte un șef
corupt, dar în locul lui a venit alt hoț, mai
mare. Am strâns bani pentru vreo familie de
pârliți, dar banii ăia s-au dus și pe băutură
pentru capul familiei. Am scos din familii de
nenorociți câte un copil abuzat doar ca acesta
să fie abuzat de copii mai mari în casele de
copii. România nu va avea o presă mișto până
când societatea nu se va regla un pic economic,
și până când educația și justiția nu vor fi
considerate priorități. Cel mai nasol feedback
nasol pe care l-am primit: scrisesem, demult,
de o căpușă de-asta politică, un constructor
doldora de contracte pe bani publici. Am scris
o serie de articole, multe, până i-a dat sângele
pe nas, adică instituțiile s-au pus în mișcare, i-
au închis firma, l-au aranjat cu niște dosare Colecționez cărți vechi și cam alea sunt toate
penale, iar eu m-am simțit foarte bine, pentru lecturile mele în afară de ce citesc pe net. Am
că aveam dovezi că se întâmplă ceva bun dezvoltat o pasiune aproape dementă pentru
pentru comunitate în urma muncii mele... L- fotografia veche, care oferă o droaie de indicii
am reîntâlnit pe „corupt”, acum trei ani, într- despre România de altă dată. Am și o colecție
un spital. Era cu fiica lui, care suferă de o de aproape 2.000 de reclame vechi. Plecând în
afecțiune cronică și gravă, de-aia cu căutarea lor am ajuns și la upcycling.
tratamente care costă mii de euro lunar. Mi-a
Scurt și la obiect, direct, pe alocuri și
spus că și azi face tot evaziune, pentru că altfel
umor, dar și cu sfaturile mereu în buzunar la
nu ar putea asigura supraviețuirea fiicei lui. Și
nevoie – cam așa credem noi (și te rog să mă
că atunci când l-am deraiat eu, am provocat o
corectezi dacă greșesc) că lași impresia celor
problemă de viață și de moarte, pe care a
care aruncă o privire peste „cartea ta de vizită”
depășit-o cu mare greutate. Una peste alta,
virtuală bogdanstoica.ro. Drept la replică (prin
dacă știi pe cineva care vrea să se facă jurnalist,
comentarii pe blog) se pare că nu dai, aș zice
spune-i să n-o facă. Publicul uită repede, iar
că nici nu trebuie, că-ți urci zevzecii în cap, dar
inamicii pe care ți-i faci nu uită niciodată.
feedback cu siguranță ai de la cititori. Ce spun
În plan personal, încerc doar să rămân aceștia despre tine și/sau activitățile tale?
sănătos la cap. Am
Da, la mine pe blog
cunoștințe care au reușit
nu se comentează, pentru
financiar în viață și nu mai
că experiența în presă mi-a
suportă pâinea, urlă să
arătat că cei care contribuie
primească foccacia și pe
cu idei sunt extrem de
Vârful Omu. Știu oameni
puțini, 99% din
care nu salută decât
comentatori doar înjură, și
oameni care au poziții
n-am chef să fiu făcut albie
sociale similare cu ale lor.
pe porci (vorba lui Smiley,
Știu, de asemenea, oameni
pe patul și pe muzica mea)
care conduc mașini mai
pe blog-ul și pe serverul
scumpe decât casele în
meu. Fac la fel și pe
care locuiesc sau cretini
Facebook, nu am chef
care țin lecții de etică și de
deloc să-mi consum
moralitate uitând că la
caloriile cu cineva care mă
debutul lor făceau chestii ilegale și imorale.
urăște. Nu dețin adevărul absolut, dar dacă nu
Pentru mine, fiecare din acești oameni e un
ești de acord cu mine, nu văd de ce m-ai citi,
exemplu de „așa nu”. Cum spuneam, am făcut
mi-ai comenta veninos și nu văd de ce m-aș
și rele și bune. Acum încerc să fac numai bune,
încărca eu negativ cu rahaturile tale. Folosesc
de-aia am și părăsit presa. Cu fotografia n-am
frecvent delete, ban, block, și făcând asta,
băgat pe nimeni în pușcărie, deși aș fi putut,
acum sunt înconjurat de oameni mișto, cu
iar cu upcycling-ul chiar n-am cum s-o fac.
umor, cu care împărtășesc valori și idei. E o
Ca fapt divers, cred că pot fi catalogat plăcere să stau de vorbă cu ei.
ca o ciudățenie. Nu mai zic „prieten” decât
Cei puși în temă știu că upcycling-ul își
unui număr extrem de restrâns de oameni. Nu
face bine treaba prin străinătate. În România
cred că există o persoană mai importantă pe
habar n-am dacă mai este un subiect „tabu, că
Pământ decât fiica mea. Lucrez foarte prost în
așa, și pe dincolo, și pe nicăieri”, dar cel mai
echipă, convins că știu eu mai bine totul și nu
recomandat ar fi să ne spui tu cum stau
mai am răbdare să învăț pe nimeni nimic.
lucrurile. De când salvezi, colecționezi și

Pag 7 Vox Authors Nr II

recondiționezi lucruri? Ce interes prezintă ele
pentru români?
Dacă e să mă întrebi pe mine, în
străinătate e mai rău, oamenii învechesc
lucruri noi, sau le strică pur și simplu, acolo a
luat-o spre decadență meșteșugărească. Aici e
mai mișto, pentru că românul de rând are niște
scule în garaj și ceva vechi prin curte la care
ține. Eu fac asta, sistematic, de vreo cinci ani.
La început căutam obiecte pe care să le
folosesc în proiecte foto, chestia asta s-a
împletit mișto cu căutarea de cărți și de
fotografii vechi, iar la un moment dat, s-a
declanșat revelația: toate, dar absolut toate
lucrurile care au ajuns vreodată în casa unui
om, și nu conțin electronică, din ultima sută de
ani, se fac mai prost acum decât acum o sută
de ani. Vorbesc serios, am curaj să duc la teste
de rezistență/uzabilitate aproape orice obiect
din magazia mea. Cum e posibil să arate atât
de bine culorile unui covor vechi de 100 de ani,
iar unul luat din Metro să-și piardă culorile în
doi ani? Cum să se rupă scaunul scump și nou,
de la Mobexpert, iar ăla făcut înainte de război
de un tâmplar analfabet nici măcar să nu
scârțâie, după 70 de ani? Mi-am luat un
bomfaier din Dedeman și s-a deformat când
strângeam lama, pe când bomfaierul lui tata,
vechi și ruginit, funcționează impecabil. De la
revelația asta până la dorința de a le reda
strălucirea acelor lucruri, sau a le schimba
destinația în mod creativ celor care nu mai pot
servi scopului inițial din cauza uzurii, n-a fost
decât un pas. Acum fac decorațiuni din
ferestre, mese din uși, cuiere din scaune,
acopăr obiecte de mobilier cu tablouri
distruse, sau pagini din cărți vechi
deteriorate... Acum mă gândesc chiar să
„upciclez” cunoștințele străbunilor noștri, am
cărți și caiete cu rețete culinare, sfaturi
practice, de sănătate etc care conțin lucruri pe
care le-am uitat cu toții și care ne-ar face bine.
De exemplu, în loc să băgăm în priză o chestie
care scoate un miros toxic care omoară
țânțarii, am putea să agățăm de tocul ferestrei
o plantă uscată, care crește peste tot. Am aflat
asta dintr-un almanah din 1921.
Pag 8 Vox Authors Nr II
Câteva sfaturi pentru o fotografie mai
bună am observat că ai mai dat pe ici – pe colo;
mi-am amintit crucindu-mă, că mai sunt
oameni care nu cunosc nici noțiuni elementare
pentru a realiza o poză pentru feisbuc. La fel
de util (îndeosebi chiar mai mult) găsim niște
îndrumări pentru cei care ar fi interesați să
cocheteze cu upcycling-ul, ca și consumatori și
eventual, colecționari.
Chestia asta cu îndrumările mă
depășește, pentru că aproape niciodată nu știu
ce-o să fac cu un obiect, iar tehnicile de
restaurare/reparare sunt pe net cu duiumul.
Eu am învățat stricând, cum am făcut cu o
masă veche care n-avea nici un cui și a cărei
montare, după demontare și curățare, mi-a
mâncat zilele. Pot doar să vă spun că hobby-ul
ăsta te vindecă de stres și te face mai deștept.
Îți dau un singur exemplu: am găsit mai
demult un cufăr, cu o etichetă, și niște scrisori.
Cufărul m-a ajutat să înțeleg, căutând pe net,
că erau de două feluri pe vremea aia, unele de
uz casnic, doar din lemn, și unele de călătorie,
ferecate în tablă, ocazie cu care am aflat multe
lucruri interesante despre societatea de acum
două secole. Din scrisori am aflat că în zona
Craiovei exista o familie celebră cam cum au
fost Cantacuzinii, Pârâianu, care au dat
miniștri de război, un ban al Craiovei, pe
fondatorul Universității din Craiova... Am dat
cufărul restaurat și scrisorile, chiar unei
descendente a acestei familii, și ne-am bucurat
amândoi, eu că am găsit-o, iar ea că și-a găsit
rădăcinile. I le-am dat pe bani, pentru că
hobby-ul ăsta e cam scump. Sculele,
vopselurile, materialele costă bani, iar timpul
alocat upciclării are și el un cost, iar eu am un
copil de crescut și niște facturi de plătit, ca
toată lumea. Dacă doar aș salva și depozita
lucrurile astea, sau dacă le-aș dărui, ar fi ca și
cum fiica mea ar avea un tată bețiv care dă toți
banii pe băutură. Nu e un business ce fac eu,
dar nici nu ies în pierdere...
Am văzut fotografia cu tine în care-ți
țineai aparatul foto la tâmplă și primul lucru
care mi-a venit în minte a fost o zicală a unui
confrate, poet: lăsați-mi libertatea să mă Am remarcat și eu că e bun, deși nu ăsta
împușc! Am râs și-am pufăit din țigară. Ești era titlul sub care am văzut eu cartea. Ideea cu
tare, mi-am zis. Pentru că tot pomeneam de „tipul din filme...” mi-a venit după ce m-a scos
fotografie, o altă pasiune a ta, am să te rog să din minți Diana, de la Univers, cu nuanțele
ne spui câteva cuvinte și despre asta. negative pe care le tot găsea la titlurile de
dinaintea acestuia. Fără să-mi frece ridichea în
Fotografia m-a vindecat de jurnalism.
halul ăla, nu-mi venea ideea acestui titlu, iar
Mi-a plăcut întotdeauna. Ca reporter, am făcut
cartea n-ar fi avut, probabil, succesul pe care-l
poze cu duiumul, iar când îmi ieșea una bună,
are. Din perspectiva asta, Diana a fost nu doar
se vindeau mai multe ziare. Așa am devenit
editorul meu, ci și muza din situațiile de criză.
mai atent. Când mi s-a luat de presă, am făcut
Despre ce e cartea? Despre adevăr. Adevărul e
un curs foto, și pe urmă m-am axat pe
că până și eu, care n-am pocnit niciodată o
fotojurnalism, dar tot ca dracu' a fost, că
tipă, nu i-am strigat „curvo” când a dansat cu
fotojurnalismul e și mai puternic decât o
altcineva, nu i-am zis niciodată „cară-te la mă-
anchetă de presă. Am virat spre fotografia
ta aia proastă ca tine”, nu am insistat ca doar
comercială, unde staționez și acum, mai puțin
ea să spele vasele și wc-ul, tot am reușit să scot
nunți, botezuri, cumetrii, pentru că detest ca
din minți și să fac să plece de lângă mine femei
un bou beat să strige după mine să-i fac o poză
absolut senzaționale. Cartea explică unei
cu nășica. Încă fac fotografie de presă, pentru
femei normale, din viața reală, că va fi rănită
că nu mă pot abține. Portretul e însă preferatul
fix de tipul care o iubește de se cacă pe el și că
meu și încerc să obțin efectul complet natural.
asta este inevitabil oricât de bun ar fi tipul. Am
Am citit undeva că portretul perfect se făcea în
scris-o inspirat de tipele foarte mișto pe care le
anii 1900, când stăteai șase-zece secunde
văd singure și nefericite doar pentru că nu
nemișcat, în cadru, pentru că atât era timpul
renunță la căutarea tipului perfect, cu speranța
de expunere al aparatelor foto. În intervalul
că după ce vor citi cartea, atunci când vor găsi
ăsta de timp, în care te concentrezi să nu
un tip mișto, îl vor păstra lângă ele chiar dacă
clipești, ai o droaie de microexpresii de care nu
are o tonă de defecte.
ești conștient, iar rezultatul final este cel care
se vede în fotografiile vechi, unde Ce înveți din carte? Că orice tip, oricât
protagoniștii nu poartă măști ca acum, ar fi de sofisticat ar fi, poate fi dresat și păstrat
expresivitatea e naturală. De-aia, la ședințele cu sex, mâncare bună și recunoaștere, de orice
mele foto, două ore stăm de vorbă, să se femeie care are un pic de răbdare. Trebuie
relaxeze subiectul, și abia apoi trecem la poze. doar ca femeia să renunțe să mai vrea să scoată
Din același motiv, nu fac nici un fel de editare bărbatul perfect din el, așa cum nu poți scoate
pe fotografiile mele. Crop, îndreptarea un cal de curse din orice mârțoagă care trage o
orizontului, virare în alb-negru e tot ce fac, pe căruță pe stradă.
laptop. N-am photoshop, nici lightroom,
Inclusiv lucrurile inedite au un final, ca
folosesc doar rahatul ăla de irfanview. De
în filme sau nu, astfel că și interviul acesta este,
câțiva ani, explorez limitele fotografiei cu
orice ne-am dori noi altceva, limitat.
telefonul, care mi se pare formidabilă, am scris
Mulțumiri speciale, însoțite de legitimele urări
și o carte pe tema asta.
de binemeritată recunoaștere!
Tipul din filme nu există. Aici e buba.
Eu vă mulțumesc pentru interviu. La
Dibui insuficient veacul – să facem lumea să-
primăvară vă fac o bibliotecă haioasă, promit.
nțeleagă. Asta până la tine. Explică-le, rogu-te!
Acum e prea frig în garajul ăla...
Fiindcă în altă ordine de idei, e un titlu al
naibii de bun, rău. Interviu realizat de Vox Authors

Pag 9 Vox Authors Nr II

 De vorbă cu Dan-Emilian Tinică

S
unt întru totul de acord cu dvs.
Copiii, tinerii, ar înţelege mai uşor
ceea ce s-a întâmplat în 1989 și
totodată li s-ar întipări mai bine în memorie
evenimentul, unul de importanță capitală pentru
istoria României. – Dan-Emilian Tinică

Ne-am simțit onorați să prezentăm

piesa de teatru ,,Crăciun roșu” în preajma
sărbătorilor de iarnă. Iar interesul cititorilor
noștri este unul mare, fapt pentru care am
decis ca piesa de teatru să devină
recomandarea săptămânii. Sunt ferm convins
că ei vor să știe mai multe și despre autor.
Roberto Kuzmanovic: Așadar, stimate terminat cartea prin 1987, iar Ilie, cartea lui
Dan, spune-ne, te rog, câteva lucruri despre despre canalul Dunărea – Marea Neagră, nu
tine. mult mai târziu. (A publicat-o sub
pseudonimul Petre Domsa). Am revenit în
Dan-Emilian Tinică: M-am născut la 20
Bucureşti în 1975 la ICPE, iar după mai puțin
decembrie 1948, în localitatea Simeria, judeţul
de un an m-am mutat la Electronum,
Hunedoara, unde mama mea, de profesie
intreprindere de comerţ exterior unde am
farmacist, fusese repartizată după terminarea
rămas până în 1990. Cuprins de avânt
facultăţii la Spitalul CFR din localitate, mare
revoluţionar, am intrat în sectorul privat
nod de cale ferată, unde bunicul meu patern
destul de repede, asociindu-mă fără prea mare
lucra la Atelierele CFR, iar tatăl meu, mai
succes cu diverşi amici. În cele din urmă, m-
zvăpăiat din fire, îşi găsise și el un loc de
am angajat la LGElectronics (pe atunci
muncă, bineînţeles la CFR, cu ajutorul
GoldStar), unde am rămas câţiva ani, până
bunicului. De la Simeria nu prea am amintiri,
când coreeanul de atunci, mr. B.K Lee, mi-a
celebrul parc dendrologic al contelui Oczkoy
spus să–mi fac o firmă și să preiau service-ul
vizitându-l abia peste vreo 40 de ani, copilăria
în toată țara, ceea ce am și făcut. Treaba a mers
petrecând-o la Bacău (bunicii materni) și
bine cam vreo 10 ani, timp în care mi-am făcut
Vaslui (bunicii paterni). Bunica maternă, de
o reţea de centre service în toată țara și am
meserie învăţătoare, mi-a inoculat microbul
extins această activitate și la alte firme. Din
scrisului, de care se vede nu am scăpat nici
păcate, la un moment dat, Mr. Lee a plecat,
până astăzi. De la 10 ani am venit în Bucureşti
unul din dealeri a primit exclusivitate și a
unde ajunseseră ambii părinţi. Am absolvit
preluat și service-ul lăsându-mă fără obiectul
liceul D. Cantemir în 1966 ca penultima serie
muncii. Am încercat o reprofilare pe piese de
cu 11 clase. Am urmat facultatea
schimb, dar în cele din urmă falimentul a
Electrotehnică a Institutului Politehnic din
devenit inevitabil, aşa că m-am reangajat
Bucureşti, pe care am absolvit-o în 1971. Mi-
pentru cca. doi ani, după care m-am pensionat.
am luat repartiţia la şantierul hidrocentralei de
În viaţa personală traseul a fost similar. O
la Tarniţa, judeţul Cluj, unde am plecat
primă căsătorie fără copii în 1975, un divorţ
împreună cu un coleg de facultate, și el din
care mi-a stricat „dosarul”. Apoi o a doua
Bucureşti, Stan Ilie, cu intenţia declarată de a
căsătorie în 1983 din care au rezultat 3 copii
scrie cărţi despre şantier care, credeam noi, ne
născuţi la distanțe destul de mari unul de
vor asigura accesul în lumea literară. Eu am
celălalt: 1987, 1991 și 1999. Din păcate, boala

Pag 10 Vox Authors Nr II

soției, apărută în 2003, un cancer la sân, s-a
suprapus peste declinul firmei, ceea ce a făcut
ca totul să fie greu de suportat. În 2007 soția
mea a murit, iar în 2008 m-am pensionat la
cerere deoarece nu am reuşit să mai găsesc o
slujbă convenabilă din toate punctele de
vedere. În 2010 am început să scriu o carte
despre soția mea și viaţa noastră împreună pe
parcursul celor 25 de ani căsătorie. Anul
trecut, în 2013, spre sfârşitul anului m-am
apucat să scriu piesa „Crăciun roşu”, pe care
am terminat-o înainte de venirea lui 2014. Aşa
mi-am regăsit pofta de a scrie, în 2014 reuşind
să avansez foarte mult cu cartea despre soția
mea. Pe scurt asta ar fi tot!
Roberto Kuzmanovic: Avem o
curiozitate mai aparte și vrem să aflăm ce
anume se află prin bibliotecile scriitorilor. Ce
cărți aveți prin bibliotecă?
Dan-Emilian Tinică: Biblioteca mea
este una foarte cuprinzătoare, conţinând
literatura clasică, modernă, contemporană,
incluzând toate genurile literare. Înainte de
1990 am citit mult și în limba engleză, mai ales
ceea ce nu se traducea, dar în general romane
poliţiste sau de aventuri, de exemplu celebrul
Robert Ludlum cu al sau Bourne (Identity,
Supremacy etc, etc). În ultima vreme citesc mai
puțin literatură, am citit de exemplu
Conversaţii cu Dumnezeu a lui Neal Walsh.
Totuşi, i-am citit și pe Vargas Llosa (Rătăcirile
fetei nesăbuite) și Mircea Cărtărescu (De ce iubim
femeile) printre picături. Creşterea a trei copii e
o treabă dificilă. Autorii mei preferaţi sunt tot
cei din vremea tinereţii, Camus, Kafka, JD
Salinger, Dino Buzzati.
Roberto Kuzmanovic: Dacă nu mă
înșeală memoria, în 2003 ați publicat Simțul
iubirii. Mai există și alte cărți publicate? Ne
spuneți câteva lucruri despre ele?
Dan-Emilian Tinică: Simţul iubirii este
cartea scrisă ca urmare a experienței mele pe
şantierul de la Tarniţa, despre care am vorbit
la începutul interviului. Cartea am terminat-o
în 1987, la puțină vreme după naşterea
Pag 11 Vox Authors Nr II
primului meu copil. Atunci am plecat în China
pentru doi ani și înainte de a pleca am lăsat
cartea la 3-4 edituri pentru concursul de debut.
Aşa se debuta în ultimii ani ai lui Ceauşescu!
Dintre toate, cea mai interesată s-a arătat
editura Dacia din Cluj, deși nicăieri în carte nu
se specifica numele de Tarniţa sau judeţul
Cluj. Ei au fost dispuşi să-mi dea premiul de
debut, dar pe acele vremuri publicarea unei
cărţi se făcea după o lungă aşteptare, pe
motive de cenzură și multe aprobări. În 1989,
însă, a venit revoluţia și optica conducerii
editurii s-a schimbat. Mi-au spus că e o carte
cu influențe comuniste (este, de fapt, o poveste
de dragoste) și mi-au sugerat să mai schimb
câte ceva pe ici pe colo și mai ales titlul. Titlul
original era Arborele de lumină. De schimbat
ceva în text nu am fost în stare. De fapt când
consider o scriere încheiată nu mă simt în stare
să mai fac modificări. Titlul l-am schimbat, dar
nu cred ca a fost o idee prea fericită. În cele din
urmă, am publicat-o în 2003 pe propria
cheltuială. Nu am mai publicat alte cărţi, dar
am în manuscris un volum de povestiri și mai
multe piese de teatru.
Roberto Kuzmanovic: Cum v-a venit
ideea de a scrie o piesă de teatru?
Dan-Emilian Tinică: Conchistadorii
cerului a fost în vederea celor de la teatrul
Nottara cam cu vreo 4-5 ani înainte de
revoluţie, dar nu s-a concretizat nimic, iar în
1990 am prezentat-o la concursul UNITER.
Comentariul primit a fost favorabil, deși mi s-
a spus că este scrisă sub impresia ultimelor
evenimente (adică a revoluţiei din
decembrie!), dar premiul l-a luat Matei
Visniec. Deci eram familiarizat cu scrisul de
piese de teatru. Momentul decembrie 1989 mi
s-a părut unul de un dramatism deosebit, de
aceea nu am dorit să inventez ceva. Am
încercat să văd revoluţia din perspectiva
cuplului Ceauşescu, care în câteva zile s-a
prăbuşit din sferele înalte unde se situau în
cele mai întunecate abisuri. O piesă de teatru
mi s-a părut forma cea mai potrivită de a
prezenta această succesiune rapidă, aproape
neverosimilă, de evenimente tragice.
Roberto Kuzmanovic: Ce condiții
considerați că trebuie să îndeplinească actorul
care ar interpreta rolul lui Nicolae Ceaușescu?
Dan-Emilian Tinică: Pentru rolul lui
Ceauşescu cel mai potrivit ar fi fost regretatul
Ștefan Iordache sau poate Gheorghe Dinică.
Dintre actorii de azi, poate Marius Manole ar
putea fi la înălţimea unui asemenea rol. S-a
făcut și un film despre moartea lui Ceauşescu,
după un scenariu al lui Grigore Cartianu, iar
regia a semnat-o reputatul Radu Gabrea. A
fost o mixtură de scene filmate în timpul
revoluţiei cu scene cu actori. Nu știu cum îl
cheamă pe actorul care l-a jucat pe Ceauşescu,
nu vreau să jignesc pe nimeni, dar cred că se
putea face mai mult pentru acel rol.
Roberto Kuzmanovic: Spuneți că
revoluția din decembrie 1989 v-a găsit în
străinătate. Ce anume făceați acolo?
Dan-Emilian Tinică: Revoluţia m-a
găsit la Teheran. Eram într-o delegaţie
economică care avea ca scop pregătirea unor
operaţiuni de export în Iran. Fuseserăm trimişi
să creăm nişte legături înainte de venirea lui
Ceauşescu. Bineînţeles că totul s-a dat peste
cap. Ceauşescu a plecat atât de urgent, încât
unii din delegaţia venită cu el au trebuit să-şi
lase bagajele la hotel. Peste câteva zile, când
am intrat în clădirea Agenţiei Economice, am
constatat că se ascultă Europa Liberă cu
radioul dat la maxim. Mi-am dat seama că
acasă se întâmplase ceva cu totul neobişnuit.
Pentru ieftinirea costului drumului aveam
bilet dus-întors cu data fixă de întoarcere. În
ziua respectivă se trăgea în Aeroportul
Otopeni, aşa că nu am mai plecat. Am primit
bilet de întoarcere abia prin martie.
Roberto Kuzmanovic: De ce credeți că
tinerii își caută salvarea în afara țării? Este
până la urmă acest fapt o soluție?
Dan-Emilian Tinică: Tinerii îşi caută
salvarea în afara țării pentru că nu le-au rămas
Pag 12 Vox Authors Nr II
prea multe speranţe înăuntru. În situaţii
disperate poate fi o soluţie, dar nu oricine se
poate adapta vieţii departe de patria în care s-
a născut. Cum spunea Danton, eroul revoluţiei
franceze din 1789 (exact 200 de ani), „Patria n-
o poţi lua pe tălpile bocancilor”.
Roberto Kuzmanovic: Întrebasem
adineauri de condițiile necesare pentru actorul
care ar interpreta rolul lui Nicolae Ceaușescu,
deoarece: unu la mână, mi-ar plăcea să văd
piesa de teatru jucată pe scenă și doi la mână,
consider că copiii ar putea înțelege mult mai
ușor ceea ce s-a întâmplat în ’89.
Dumneavoastră ce credeți?
Dan-Emilian Tinică: Sunt întru totul de
acord cu dvs. Copiii, tinerii, ar înţelege mai
uşor ceea ce s-a întâmplat în 1989 și totodată li
s-ar întipări mai bine în memorie evenimentul,
unul de importanță capitală pentru istoria
României.
Roberto Kuzmanovic: Să aflăm câteva
lucruri și despre titlu. De ce Crăciun roșu?
Dan-Emilian Tinică: Cele mai multe
titluri le inventez prima dată în limba engleză.
Deci a fost Bloody Christmas, deci Crăciun
însângerat. Mi-am zis „prea comun”! Apoi am
văzut un clip cu Elvis care cânta o baladă, Blue
Christmas, aşa că am mers mai departe, Red
Christmas și atunci Crăciun roşu. Crăciun
pentru că atunci a avut loc execuţia cuplului
Ceauşescu, iar culoarea roşie este comună
sângelui și comunismului.
Roberto Kuzmanovic: Ce planuri de
viitor aveți în ceea ce privește cariera literară?
Dan-Emilian Tinică: O să pară curios
pentru un om de 66 de ani, dar am
convingerea că afirmarea mea scriitoricească
abia a început. Cartea de care am vorbit,
despre soția mea, viaţa noastră împreună
căreia i-am zis „a treia viaţă” e aproape gata,
aşa că o voi publica anul viitor. Am, de
asemenea, în plan să mai scriu 1-2 piese de
teatru în 2015, iar într-un viitor nu prea
îndepărtat un volum de nuvele. Sper să rămân Să-l descoperim pe Bogdan Calciu
sănătos, să le pot termina pe toate.

Roberto Kuzmanovic: Probabil ați

primit și feedback. Vă influențează în vreun
fel? În special dacă a fost unul negativ?

Dan-Emilian Tinică: Nu, nu am primit

niciun feedback de la vreo persoană
autorizată. Câţiva dintre prieteni şi-au
exprimat părerea după ce au citit-o. Deci nu au
fost nici aprecieri entuziaste, nici critici severe.
Chiar dacă ar fi vorba de păreri negative, nu
aș fi prea trist. La vârsta asta cam ştii câte
parale faci. Nici nu te mai entuziasmezi fără
rost, nici nu te sinucizi când cineva îţi spune că
nu ai pic de valoare.
Roberto Kuzmanovic: Enumerați, vă
rog, două motive pentru care românii ar trebui
să cumpere piesa de teatru.
Dan-Emilian Tinică: Să o cumpere
pentru copiii lor, ca aceştia să afle că a existat
în decembrie 1989 o revoluţie sângeroasă, iar
Bogdan Calciu s-a născut în 1969, la București.
tot ce se întâmplă azi în România, bun sau rău, Autodidact
este urmarea acelei revoluţii. bogdancalciu.wordpress.com
Scurt CV artistic
Să o cumpere pentru ei înşişi, să citească
Expoziții
fragmente din ea atunci când li se pare că au
- Expoziția de pictură și grafică „Portativ
uitat limba de lemn și toate nenorocirile din
cromatic” – mai 2016 Galeria Labyrinth
perioada ceauşistă și ca învăţătură de minte (Education Point), București
pentru toţi cei care cred că sunt ceva mai mult - Expoziția de pictură și grafică „Popas în
decât oameni muritori pe acest pământ. Transilvania” – martie-aprilie 2016 Galeria
Roberto Kuzmanovic: Mai doriți să Labyrinth (Education Point), București
- Expoziţia de grup „Summer Art Salon -
transmiteți ceva cititorilor noștri?
Sinaia” – iulie 2013 Vila Camelia, Sinaia
Dan-Emilian Tinică: Nu cred că este - Expoziţia personală „Portretul unui oraş:
necesar să mai transmit ceva suplimentar față Bucureşti” – mai 2013 Biblioteca
de ceea ce am spus în răspunsul la întrebarea Metropolitană București
anterioară. - Expoziţia „Spring Art Salon” – martie 2013
„Bruno - wine bar”, București
- Expoziţia de grup „Bucureştii vechi şi noi” –
august-septembrie 2012 „Caffé d'Arthé ",
Așadar, dragi cititori, azi am stat de vorbă cu
București
Dan-Emilian Tinică, căruia îi mulțumim - Expoziţia „Să dăm verde la artă (2)” -
pentru timpul acordat. noiembrie 2011 Ceainăria „Tabiet”, București
- Expoziţia de grup „Insights” – iunie - iulie
2011 Ceainăria „Serendipity”, București
- Expoziţie de grup la Sala de Concerte Radio
- martie 2009

Pag 13 Vox Authors Nr II

 Vox Authors: Pe plan sau cărbune, să zicem, am senzația de film
artistic vă rezumați vechi, alb-negru. Fiecare desen este unic prin
doar la desen, grafică, tema sa și generează sentimente diverse.
pictură și portrete în Deseori ascult muzică în timp ce desenez și se
creion sau mai e și întâmplă să caut și să găsesc ceva care să se
altceva? Vă rog să ne potrivească într-un fel cu tema desenului. Mi
vorbiți pe scurt despre se întâmplă rar să mă plictisesc. Pe lângă desen
fiecare în parte. și pictură mă mai ocup și cu electronica,
radioamatorismul și calculatoarele. Lucrez în
Bogdan Calciu: Desen
domeniul telecomunicațiilor.
în creion (grafit, color);
desen în cărbune; în Desenez frecvent, aproape zilnic, în
pastel; desen în tuș, cu anumite perioade. Asta în funcție de celelalte
peniță sau trăgătoare „treburi” care apar. Se întâmplă uneori să fac
(Rotring, Markant). În două-trei desene pe zi, datorită chefului sau
afară de desen; pictură când există cerere. Nu am făcut vreo școală de
în ulei, acrilice, arte, am învățat singur, citesc multe legate de
acuarelă. Uneori domeniul artelor vizuale și îmi place să
combin mai multe descopăr și să încerc lucruri diverse. Învăț în
tehnici, cum ar fi tuș continuare. Se spune că „fără studiu, arta e o
cu acuarelă. Cât manea” așa că sunt convins de necesitatea
despre stiluri, am studiului în arte. Nu toți cei „școliți” devin
abordat mai multe. Nu artiști, nu e obligatoriu, însă pot face diferența
cred că mă pot opri la mai ușor între artă și kisch, între artiști și
un singur stil. impostori. N-aș putea spune că mă consider
artist însă îmi doresc să fiu. Ceilalți mă
Pentru cei care încă nu
consideră artist.
v-au descoperit, ce ar
trebui să știe despre La fel vă considerăm noi – un artist. Ce tip de
dumneavoastră? desen/pictură credeți că vă reprezintă cel mai
bine și de ce?
Pe scurt: Îmi place
mult să desenez. E greu de spus! Desenul în creion. Apoi în tuș
și după aceea pictura.
Pe larg: Mă apuc de
lucru cu mare poftă Cum ați început, ce ați realizat până acum pe
câteodată, nu-mi partea artistică și ce vă propuneți să faceți mai
trebuie prea mult timp departe?
să-mi vină cheful.
Expozițiile (...)
Dacă începi un lucru
cu plăcere, ai cele mai Desenez de când mă știu, asta e prima
multe șanse să iasă bine. Câteodată e o pasiune. Mă văd făcând asta până când nu voi
senzație asemănătoare cu aceea când pornești mai putea. Referindu-mă doar la desen (pe
într-o călătorie pe o vreme frumoasă, spre un lângă desen, fac și pictură ceva mai rar), este o
loc dorit: pregătirile, începutul, parcursul pasiune, un hobby, probabil și o afacere în
(vom ajunge acolo... și dincolo, unde este într- viitor. Încă mă tentează să dau la „Arte”, mai
un anume fel, unde găsim diverse lucruri), vedem în viitorul apropiat.
anumite popasuri și în final se ajunge la
destinație. Alteori, la unele desene în creion

Pag 14 Vox Authors Nr II

Dacă ar fi să expuneți doar trei lucrări pe care
le considerați cele mai bune și care vă plac cel
mai mult, care ar fi acestea?
E foarte dificil de ales! Am multe lucrări.
În încheiere vă rog să ne comunicați un
argument în favoarea domeniului de artă în
care activați - raportat la zilele noastre.
E bine să ai pasiuni, să le împărtășești
cu ceilalți. E bine să arăți și celorlalți ceea ce
faci. Mă bucură mult aprecierea celorlalți, e
sentimentul plăcut că nu e zadarnică strădania
de a realiza un desen, un tablou, că există
oameni care se opresc să le vadă, își rup din
timpul lor pentru asta. Mă exprim pur și
simplu, uneori mi-e mai ușor să desenez o
chestie decăt să o explic, uneori cuvintele nu
ajung. Nu sunt soiul gălăgios care vrea cu
orice chip să atragă atenția asupra lui; sunt
conștient însă că fiecare om are în el și dorința
de a fi „un pic” mai altfel decât ceilalți. Este
modul meu cel mai plăcut de a mă rupe de
lucrurile neplăcute, de rutină, de gânduri
incolore și inutile, prostești. Este modul meu
de-a arăta cum nu mă plictisesc. Pentru mine
arta reprezintă pasiune și plăcere, un mod
deosebit de-a mă deconecta uneori de la
cenușiul cotidian. Am cunoscut oameni
minunați cu prilejul unor expoziții, unor
întâlniri cu artiștii și cu iubitori ai artelor.
Plăcerea de-a privi o lucrare de artă este unică.
Îmi place să vizitez expoziții, însă nu
întotdeauna mă împac cu timpul. Plăcerea
celor care îmi apreciază lucrările pentru mine
e mult mai mare.
Pag 15 Vox Authors Nr II
Cu arhitectul cum rămâne?
F
rank Lloyd Wright spunea
Arhitectura este arta mamă. Fără
o arhitectură a noastră, nu avem
sufletul civilizaţiei noastre proprii. / Un
doctor îşi poate îngropa greşelile, însă un
arhitect nu poate decât să-şi sfătuiască clienţii
să planteze viţă de vie.
Un subiect controversat îmi pare a fi
arhitectura ca formă de artă. Opiniile par a fi
împărțite în două tabere, adesea împărtășite
prin școlile de profil sau tot soiul de cabinete,
anume cea în care se subliniază faptul că
arhitectura este una din principalele arte,
prezentările grafice fiind create de mâna
artistului, având la bază, totodată și expozițiile
cu tematică a lucrărilor ca opere de artă și cea
în care se evidențiază desenul tehnic, care cu
utilitatea sa strictă și normativă, nu necesită
cunoștințe și abilități artistice, iar talentul
artistului nu devine un factor fundamental
pentru arhitect. Cunoașterea detaliilor tehnice
și acuratețea acestora nu sunt negate, dar
calitatea artistului se consideră că nu își are
locul și nu îmi pot explica de ce, cert e că
discuțiile acestea în contradictoriu duc, în
opinia mea, la aceeași concluzie: în prezent
avem dispozitive care pot înlocui parțial
munca arhitectului. Ca argumentare a
concluziei fac trimitere la proiectarea, cu
ajutorul softurilor, designului tridimensional.
Acest lucru ne poate duce cu gândul că
desenul arhitectural s-ar putea perima.
Nu este deloc greșit să afirmăm că
utilizând computerul economisim timp și
efort ceea ce face ca efectuarea sarcinilor să fie
mai eficiente și practice. Aceste noi
oportunități inedite își dovedesc utilitatea,
însă nu vor putea înlocui niciodată talentul
arhitecților în ceea ce privește evaluarea
esteticii, asortarea culorilor sau vederea în
spațiu. Până nu demult puteam spune că
arhitectura presupunea și o muncă titanică:
compasul, rigla, echerul, tușul și culorile sunt
doar câteva din instrumentele folosite pentru
care proiectele au fost adevărate opere de artă.
Acum talentul lor poate fi dus la un alt nivel
mult mai simplu.
R.K.
 Un sejur regal prin România
de Mara Caloian și Roberto Kuzmanovic
C
etăţi impunătoare, castele de o
frumuseţe răvăşitoare, locuri
legendare, biserici și mănăstiri,
muzee sau biblioteci poartă paşii iubitorilor de
cultură prin locaţii cu adevărat fascinante în
care trecutul pare să reînvie sau unde
prezentul este presărat cu adevărate valori
artistice. O ţară mică şi totuşi încărcată de
istorie şi monumente ce amintesc permanent
de un trecut prea plin de glorie, România
deţine un itinerariu cultural care nu se reduce
doar la aceste obiective, de aceea, un sejur
regal prin România culturală nu poate fi decât
o încântare, o doză de istorie binevenită, o
ocazie ideală de a cunoaşte ţara dincolo de
modernul acaparant.
Întemeiată de colonişti saşi în sec. XII,
Sighişoara este oraşul-cetate, oraşul-muzeu,
oraşul-poveste nu doar al Transilvaniei, nu
doar al României, ci al întregii Europe. Cu un
farmec medieval incontestabil, cu clădiri în
nuanţe vesele şi străduţe care te fac să te simţi
într-un basm feeric, Sighişoara face parte din
patrimoniul UNESCO din 1999, iar
conservarea aspectului istoric a devenit o
obişnuinţă plăcută a locuitorilor săi. Desprinsă
parcă din cărţi vechi ce vorbesc despre poveşti
romantice epocale, Sighişoara atrage
numeroşi turişti anual, şi asta nu doar în
timpul Festivalului Medieval, ci şi în restul
Pag 16 Vox Authors Nr II
sezoanelor. Vizitatorii caută desigur culoarea
locală şi urmăresc atingerea a câtor mai multe
obiective ale cetăţii. Senzaţia de rupere de
timp, de evadare din realitate într-un historical
romance plin de culoare, determină imaginaţia
să se desfăşoare liber pe străduţele încărcate
cu poveşti şi mister medieval. Cetatea
Sighişoarei este unul dintre obiectivele
turistice culturale ale României, un must visit
pentru orice român, dar şi pentru străinii
pasionaţi de istorie ce doresc să păşească într-
un Ev Mediu perfect conservat în secolul XXI.
Construită ca fortăreaţă împotriva
invadatorilor şi în special a tătarilor care în
secolele XIII-XIV râvneau la bogăţiile zonei,
Cetatea Râşnov este o cetate ţărănească ce
poartă încă vie amprenta istorică. Drumul
pietruit până la cetate este o ocazie ideală
pentru a admira pe îndelete peisajul de
munte, dar mersul la pas poate fi înlocuit
cu un lift panoramic ce promite o
privelişte breathetaking asupra zonei.
Monumentul istoric îşi întâmpină
vizitatorii cu multe legende străvechi, cu
artefacte a căror simplă vizualizare
reuşeşte să învie momente petrecute
parcă într-un timp pierdut. Aflată în
prezent sub patrimoniul UNESCO,
Cetatea Râşnov nu este doar un
itinerariu cultural vizitat anual de
numeroşi turişti, ci o adevărată mărturie
istorică nemuritoare asupra
evenimentelor ce au avut loc într-un
trecut încărcat de glorie. Cetatea Râşnov
este de asemenea o locaţie întâlnită în
filme româneşti precum „Columna”
(Mircea Drăgan), „Nemuritorii” (Sergiu
Nicolaescu) şi „Dacii” (Sergiu Nicolaescu),
fiind preferată de regizori datorită farmecului
său medieval incontestabil şi graţie aspectului
istoric conservat peste ani. Ridicându-se
impunător pe dealul ce pare să o pună în
evidenţă, fortificaţia nu impresionează prin
frumuseţe, ci în special prin simplitate,
sobrietate şi ziduri puternice construite special
să reziste asediilor. Interiorul cetăţii aminteşte
de târgurile medievale, iar trecerea într-o altă
lume se face involuntar odată cu primul pas
făcut în curtea exterioară.
 Atestată documentar
încă din 1395, Cetatea
Neamţ cunoaşte celebritatea
în perioada domnitorului
Ştefan cel Mare, care se
ocupă de restaurarea şi
întărirea ei. De-a lungul
istoriei, Cetatea Neamţ va
suferi numeroase avarii şi va
sfârşi distrusă aproape în
întregime în încercările
repetate de a rezista în faţa
asediilor. Zace în ruină ani la
rând până în clipa în care
intră în patrimoniul
UNESCO şi începe
restaurarea. Lucrările de
reabilitare a edificiului au
continuat până în 2009, iar
astăzi este deschisă vizitatorilor şi reprezintă departe nemeritată. Castelul – muzeu îşi
una dintre atracţiile principale ale Moldovei. primeşte oaspeţii cu o multitudine de poveşti
Asemănată cu pasărea Pheonix ce are aftermidnight, dar şi cu colecţii istorice
capacitatea de a renaşte din propria cenuşă, remarcabile. În prezent, Castelul Bran este
Cetatea Neamţ este unul dintre cele mai proprietatea familiei de Habsburg şi este
valoroase obiective istorice culturale deschis publicului. Chiar dacă turiştilor nu li
româneşti, perla oraşului Târgu Neamţ, un se promite o întâlnire memorabilă cu Contele
monument medieval de o importanţă nocturn, aceştia se pot delecta cu numeroasele
incontestabilă. Trecând prin perioade atracţii din interiorul şi exteriorul castelului.
zbuciumate, fortăreaţa Neamţului îşi primeşte
vizitatorii şi cu o multitudine de poveşti şi Ţara Românească nu duce nici ea lipsă
legende ce au darul de a face ascultătorii să îi de monumente culturale. Constantin
aprecieze încă şi mai mult valoarea. Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti în
perioada 1688-1714, a lăsat posterităţii un stil
Tot în Transilvania, o altă „comoară” aparte, combinând renascentismul italian cu
culturală este Castelul Bran care atrage cu neo-bizantinul şi transferând rezultatul într-o
legendele sale un număr impresionant de arhitectură unică. Aflat la doar 10 km de
vizitatori. Reşedinţă a Reginei Maria din 1920, Mânăstirea Brâncoveanu – un alt obiectiv
castelul a fost iniţial construit ca cetate important care merită menţionat pe traseul
fortificată destinată apărării. Nu este însă cultural românesc – Palatul Brâncoveanu este
acesta motivul principal care farmecă turiştii încă un edificiu istoric lăsat mult prea mult
de peste tot, ci asocierea monumentului cu timp în paragină, dar care, odată restaurat în
celebrul conte Dracula a cărui poveste 2010, a reuşit să atragă din nou privirile.
fantastică şi sângeroasă acţionează cu o forţă Aspectul exterior al acestuia a fost
magnetică asupra celor însetaţi de macabru, considerabil refăcut, clădirea recăpătându-şi
horror sau fantasy. Dorind să descopere taine parcă măreţia de odinioară, deşi pare puţin
ascunse şi mistere adânc îngropate, vizitatori neverosimil faptul că aşa ar fi arătat şi pe
de prin toată lumea trec graniţele României vremea Brâncovenilor. Noua construcţie are
anual pentru a păşi pragul castelului devenit o totuşi ceva din cunoscutul „stil arhitectural
legendă vie. Faima căpătată în special după ce brâncovenesc” ce merită admirat.
Bram Stocker şi-a plasat în romanul său
acţiunea în Transilvania, nu este nici pe

Pag 17 Vox Authors Nr II

 naţională şi europeană. O
bucată de istorie, o
construcţie de poveste şi
nenumărate atracţii ce expun
cultura lumii doritorilor ce
păşesc dincolo de porţile
castelului.
Urmând cu paşi siguri
cultura, inevitabil se ajunge
la uşile unei biblioteci, iar
România deţine adevărate
monumente la acest capitol.
Biblioteca Universităţii
„Gheorghe Asachi” din Iaşi
este desemnată ca fiind una
dintre cele mai frumoase
biblioteci din lume, aflându-
se pe un loc de top în ceea ce
privește predilecțiile
Aflat în posesia Casei Regale, Castelul utilizatorilor (și vorbim aici de peste 400.000
Peleş este administrat în continuare de de oameni) unui portal online ce au participat
Ministerul Culturii şi funcţionează în prezent la un sondaj care avea și alte douăzeci și patru
ca muzeu deschis vizitatorilor de prin toate de propuneri din întreaga lume. Înființată în
colţurile lumii. Un castel idilic cu peste trei 1937, a fost clasificată în categoria
sute de mii de turişti ce-i trec pragul anual, universităților de cercetarea avansată și
Peleş deţine mii de exponate extrem de educație (2011), biblioteca, al cărui stil baroc și
valoroase, piese de patrimoniu şi colecţii clasic se impune prin distincție, găzduiește
preţioase. Situat în apropierea Braşovului, în sute de mii de rânduri de învățăminte sau
Sinaia, Castelul Peleş este amplasat într-un povești captivante chiar și prin arhitectura sa,
peisaj cu adevărat pitoresc. Pătrunderea în putând fi socotită ca un templu al cunoașterii
atmosfera de basm începe încă din curtea învăluit de o estetică aparte.
castelului unde terasele, statuetele din piatră,
vasele decorative din
marmură şi fântânile
captivează privitorii. Fiind
de-a lungul timpului
reşedinţă de vară pentru
regii ce s-au succedat la
tronul României, nu este de
mirare faptul că este unul
dintre cele mai frumoase
palate europene.
Multitudinea de stiluri
combinate artistic şi redate
în sălile castelului în mod
armonios, încântă de
fiecare dată privirile
turiştilor care revin an de
an pentru a se bucura de
frumuseţea acestui edificiu
cu importanţă istorică,

Pag 18 Vox Authors Nr II

 S
-a vorbit, dar s-a și scris despre
comorile care se doresc a fi
descoperite, însă foarte puțin
despre cele de pe plaiurile românești, primând
doar locațiile exotice. Bune exemple ar fi
Mihail Sadoveanu sau Alexandru Vlahuță
(România Pitorească fiind o referință) pentru
tinerii din ziua de azi care doresc să
promoveze în turism obiectivele culturale în
România. Țara noastră are, indiscutabil,
lăcașuri de cult, catedrale și mănăstiri aparte,
frumuseți cuceritoare care întâmpină anual
strainici și vizitatori, splendori care devin un
indicator fundamental, având la bază
componente istorice, religioase, dar și
culturale.
Amintim aici de bisericuțele înzestrate
cu pictură din lemn, cele fortificate, desigur și
de cele înscrise în patrimoniul mondial
UNESCO, monumente cu arhitectură gotică,
în stil brâncovenesc sau bizantin. Pe întreaga
întindere a țării noastre dăinuie zeci de
mănăstiri, catedrale și biserici; ca punct de
orientare, în sudul Bucovinei și-al Moldovei
sunt opt biserici pictate care au intrat în
patrimoniul UNESCO – Sucevița (introdusă
doar în anul 2010), Voroneț (din 1993) cu a sa
Pag 19 Vox Authors Nr II
inedită pictură murală și strălucitorul
Albastru de Voroneț despre care știe mai toată
lumea – ctitorită în 1488, Suceava, Probota,
Pătrăuți, Moldovița, Arbore și Humor. O
scurtă istorisire despre aceste biserici:
construite de domnitorii moldoveni, printre
care și Ștefan cel Mare, au fost construite în
secolele XV-XVI. Desigur că în această zonă
mai sunt și altele, nu neapărat la fel de mult
promovate, cum ar fi Mănăstirea Bogdana din
Rădăuți și Mănăstirea Râșca. Partea exterioară
a mănăstirilor este pictată cu diverse scene
biblice, exemplificăm: „Păcatul lui Adam”,
„Arborele lui Iesei” ori „Judecata de Apoi”.
Mergem spre Bisericile fortificate ale
Transilvaniei, mai exact în județele Mureș,
Brașov, Harghita, Alba și Sibiu, unde suntem
întâmpinați de Viscri, Mănăstirea
Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, zonă unde
se află și castelul cu același nume, Valea Viilor
(care figurează pe lista monumentelor istorice
din 2010), Saschiz, Prejmer, Biertan (având un
stil arhitectonic romanic extraordinar), Dârjiu,
Câlnic, acestea datând din Evul Mediu
(secolele XII-XVI). În UNESCO mai sunt
incluse și bisericile maramureșene din lemn:
Plopiș, Bârsana, Desești, Ieud (cea mai veche
dintre ele, datând de la începutul secolului al
XVII-lea), Poienile Izei, Budești (o mănăstire
de călugări, într-un cadru natural magnific),
Surdești și Rogoz, construcții înalte, dar
înguste, cu turnuri suple și lungi la capetele
vestice al clădirilor. Opera brâncovenească își
face simțită prezența şi la Mănăstirea Horezu
(construită între 1690-1693) şi se află-n satul
Românii de Jos și este una dintre cele mai
considerabile ctitorii a martirului Constantin
Brâncoveanu.
În stil bizantin, din Oltenia, merită
luate în considerare mănăstirile care au fost
ridicate în cea de-a doua parte a secolului XIV,
Polovragi – clasată ca monument istoric și
Tismana (considerată un lăcaș monahal foarte
vechi în Țara Românească). Aici mai avem
Sfânta Ana, clasată ca fiind situată în unul
dintre cele mai frumoase locuri naturale din
țară, defileul Dunării, Vodița, Biserica Peri
(recunoscută și ca Schitul Peri) și Bistrița,
ctitorie a boierilor Craiovești care datează din
jurul anilor 1492-1494.
 Nicolae Grigorescu merită menționat
cu ale sale fresce pictate din Mănăstirea
Agapia – aflată la o distanță de aproximativ 9
km de Târgul Neamț (în apropierea Cetății
Neamț despre care am vorbit mai sus). Acesta
apropierea stațiunii vâlcene Călimănești,
ctitoria din Iași a lui Vasile Lupu Trei Ierarhi
sau de „biserica fără pereche în toată
românimea” – Densuș.

U
a mai pictat icoane pentru bisericile din Băicoi n sejur regal prin cultura română
și mănăstirea Căldărușani, mănăstirea nu se limitează doar la aceste
Zamfira din județul Prahova. Importante ar comori de artă cu elemente
mai fi Schitul Durău, cu picturile lui Nicolae religioase și specific zonelor favorizate de
Tonitza ori mănăstirile Văratic, Pângărați, peisajul încântător care le înconjoară, cu
Sihăstria, Secu, și Sihla. Tonitza a mai pictat și mâncăruri tradiționale și băuturi, vizând și
bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni și muzeele – dovezi remarcabile ale civilizaţiei
Sf. Gheorghe. româneşti şi ale evoluţiei acesteia.
Recunoscută pentru arhitectura demnă
de remarcat, dar și după legendele „meșterul Cel mai important muzeu al statului
Manole” (este binecunoscută legenda Anei român nu poate fi decât Muzeul Naţional de
care a fost zidită în pereții construcției, sângele Istorie înfiinţat cu scopul de a ilustra
ei rupând astfel blestemul ce plutea asupra progresul cultural românesc de-a lungul
meșterilor. Cu ochii în lacrimi, Manole își timpului. Clădirea situată pe Calea Victoriei
zidește propria soție, alegând să ducă la bun beneficiază de un spaţiu generos şi găzduieşte
sfârșit misiunea sa de constructor. O lucrare cele mai importante artefacte, tezaure
de referință în acest sens este „Meșterul valoroase, piese istorice şi arheologice cu
Manole” de Lucian valori inestimabile. Conţinând un astfel de
Blaga și „Sfânta patrimoniu nu este de mirare că şi securitatea
Filofteia”, acestui muzeu este una extrem de ridicată.
Mănăstirea Curtea Construcţia neo-clasică adăposteşte frecvent
de Argeș, unde sunt expoziţii tematice, iar cultura este în
prezente și moaștele permanenţă promovată. O dovadă de
Sfântei Mucenița imortalitate a timpului, o adevărată
Filofteia, a fost „comoară” a statului român, Muzeul Naţional
construită în secolul de Istorie a întâmpinat, la fel ca multe alte
XVI de Neagoe monumente culturale, perioade mai puţin
Basarab. Aici, în favorabile şi s-a confruntat deasemenea cu
Biserica Episcopală degradarea. Reabilitarea parţială a ajutat însă
a Mănăstirii, se află muzeul să se refacă, iar astăzi are uşile
înmormântați regele deschise pentru vizitatori.
Carol I și regina
Elisabeta, regele Pe plaiuri mioritice, prin locaţii
Ferdinand și regina cunoscute sau necunoscute, cultura este la ea
Maria, precum și acasă, iar iubitorii de istorie sau pur şi simplu
regele Carol al II-lea. cei care doresc să dea câteva pagini înapoi, să
Nu putem să nu călătorească printr-un trecut glorios sau să se
pomenim în cele din bucure de tot ceea ce a reuşit să învingă
urmă și de trecerea timpului căpătând pe merit titlul de
domnitorul Mircea nemuritor, se pot delecta oricând cu un astfel
cel Bătrân care la de sejur regal printr-o Românie altfel, o
finalul secolului XIV Românie culturală, văzută nu din perspectiva
a ctitorit Cozia, unui prezent încărcat de evenimente
înzestrată cu hramul obositoare, ci în strânsă legătură cu un trecut
Sfânta Treime, în care faptele eroice şi manifestările artistice
aceasta aflându-se în aveau cuvântul.

Pag 20 Vox Authors Nr II

Căci și inima mea era un castel, cu porțile-
nchise, dar deschise de timp.
Iuliana Ispas

Credem că paradisul e-aici, că tot ce

contează e clipa pe care n-o putem pierde.
Ne temem, plângem, urlăm.
Și uităm că esența e în noi, în suflet...
În spațiul dintre-aceste cuvinte efemere.
Iuliana Ispas

Pag 21 Vox Authors Nr II


DESPRE POEZIE ȘI OAMENI
Poezia în comă?
de Ioana Opait
T
e poţi îmbăta cu poezie? Mai mult
ca sigur. Dar îţi trebuie o anumită
dispoziţie sufletească, un anumit
temperament, o aplecare către jocurile
delicioase şi absconse ale limbajului poetic. Cu
mulţi ani în urmă, anumite versuri mă
proiectau în perioade lungi de visare cu ochii
deschişi. Probabil că astăzi a te lăsa posedat de
poezie aşa cum te-ai lăsa posedat de un spirit
înalt şi înţelept, a gusta versurile ca pe nişte
trufe catifelate de ciocolată sunt manifestări
considerate de-a dreptul ciudate, o aberaţie.
Volumele de poezie zac prăfuite pe rafturile
librăriilor. În aceste circumstanţe vitrege, nu e
de condamnat că scriitorilor „le-a venit mintea
la cap „şi s-au reprofilat spre alte domenii, mai
lucrative – de exemplu, spre romanul de
consum.
Pulsul poeziei e abia simţit, iar această
artă străveche şi minunată pare că alunecă
încet într-o comă profundă, iremediabilă.
Greu de crezut că în urmă cu 300 de ani, în
saloanele marilor familii din aristocraţia
Europei (şi mă gândesc în primul rând la
Franţa), aveau loc serate în timpul cărora nu se
discutau doar ultimele bârfe de la Curte, ci se
citea şi se discuta poezie cu multă voluptate şi
cu interes viu. Să fie oare doar o întâmplare
faptul că cele mai rafinate curtezane cultivau,
pe lângă alte abilităţi, arta de a scrie versuri,
precum şi capacitatea de a înţelege şi
interpreta poezia? De ce, oare, au ales spiritele
Pag 22 Vox Authors Nr II
luminate din trecut (printre care şi
Michelangelo) să-şi aştearnă în versuri trăirile
sufleteşti? Pentru că este o modalitate nobilă
de a transmite un sentiment, o stare de spirit,
de a imortaliza altfel clipe deosebite.
Altădată, poezia era o forţă de temut.
Un catren acid, o satiră scrisă la adresa ta,
răspândită în anumite cercuri sociale, te
puteau face de ruşine şi puteau constitui prilej
de duel. O piesă în versuri, scrisă măiestrit, îţi
putea atrage simpatia şi protecţia (inclusiv
financiară) a unui mare lord. Sigur, când se
scrie poezie astăzi, se preferă versul alb. Doar
aşa e modern, nu? Preferăm să facem lucrurile
simplu şi rapid, la minut dacă se poate. Însă
poezia cu rimă, cu formă fixă (rondelul,
sonetul, glosa, haiku-ul etc.) cere disciplină şi
studiu. Nu poţi scrie cum te taie capul. Trebuie
să cunoşti regulile, să potriveşti cuvintele, să le
ajustezi ca să iasă metrica aşa cum trebuie. Nu
e deloc simplu.
Pe de altă parte, ca să poţi interpreta
poezia e nevoie de muncă, de lecturi extinse şi
de capacitate analitică. Poemele bine
construite, cu muzicalitate şi aliteraţii
remarcabile sunt o adevărată delectare pentru
suflet. Ele te dizlocă din realitatea imediată şi
te trezesc din amorţire, din idiotizarea lentă la
care te supune zilnic televizorul.
Ofer drept mostră câteva versuri hipnotice din
Apollinaire:
„L’air est plein d’un terrible alcool
Filtré des étoiles mi-closes
Les obus caressent le mol
Parfum nocturne où tu reposes
Mortification des roses”
(Guillaume Apollinaire – Calligrammes)
Nu trebuie să fii un excelent cunoscător
al limbii franceze ca să simţi forţa fantastică şi
seducţia acestor versuri. Acelaşi efect hipnotic
îl au vorbele spiritului aerian Ariel, şoptite la
urechea lui Ferdinand:
„Full fathom five thy father lies;
Of his bones are coral made;
Those are pearls that were his eyes;
Nothing of him that doth fade
But doth suffer a sea change
Into something rich and strange.”
(Furtuna, de William Shakespeare)
Dar virtuţile poeziei nu sunt întru totul
uitate. Această artă preţioasă şi străveche
supravieţuieşte în melodiile trupelor muzicale
cu adevărat valoroase. Muzicienii talentaţi au
înţeles de mult puterea versurilor şi sunt
conştienţi că acestea potenţează linia
melodică, iar linia melodică, la rândul ei, pune
în valoare versurile. E o simbioză
fermecătoare şi de mare efect.
Trupe ca Massive Attack, Faithless, The
Doors (de altfel, se ştie că solistul Jim Morrison
era fascinat de poezie şi aspira la statutul de
poet) sau muzicieni consacraţi şi respectaţi
peste tot, asemenea lui Leonard Cohen, îşi
provoacă ascultătorii cu versuri de excepţie,
extrem de expresive, care ar putea rivaliza
oricând cu cele mai frumoase poeme semnate
de Emily Dickinson, R.M. Rilke sau T.S. Eliot.
Versurile următoare demonstrează că
senzualitatea poate fi exprimată cu succes în
moduri subtile, iar cuvintele criptice se desfac
asemenea unor ferestre către frumuseţi
indescriptibile, rămânând întipărite în
urechea şi amintirea ascultătorului.
„Let me sleep all night in your soul kitchen,
Warm my mind near your gentle stove.
Turn me out and I’ll wonder, baby,
Stumbling in the neon grove.
Pag 23 Vox Authors Nr II
Well, your fingers weave quick minarets,
Speak in secret alphabets.
I light another cigarette
Learn to forget, learn to forget.”
(The Doors – Soul Kitchen)
„Love, love is a verb,
Love is a doing word,
Fearless on my breath.
Gentle impulsion
Shakes me, makes me lighter,
Fearless on my breath.
Teardrop on the fire
Fearless on my breath.
Night, night after day
Black flowers blossom
Fearless on my breath.”
(Massive Attack – Teardrop)
„Dance me to your beauty with a burning
violin.
Dance me through the panic ‘til I’m gathered
safely in.
Lift me like an olive branch and be my
homeward dove.
Dance me to the end of love.
Dance me to the end of love.
Oh, let me see your beauty when the
witnesses are gone,
Let me feel you moving like they do in
Babylon.
Show me slowly what I only know the limits
of.
Dance me to the end of love.
Dance me to the end of love.”
(Leonard Cohen – Dance Me to the End of
Love)
Prin urmare, poezia supravieţuieşte în
viaţa noastră, chiar dacă majoritatea nu
suntem conştienţi de prezenţa ei strălucitoare.
Versurile ne dau posibilitatea de a trăi altfel,
de a apropia de ochii noştri o frântură de sticlă
colorată, magică, transformând totul în jur şi
stârnind o învălmăşeală fermecătoare în
simţuri. Poezia ne dă puterea de a transcende
limitele unei lumi ursuze şi capricioase, ne dă
puterea de a aborda viaţa din altă perspectivă.
Măcar pentru acest lucru merită să o
resuscităm şi să ne scăldăm în frumuseţea ei
nemuritoare.
 Recomandări de poeți autentici

P
oezia douămiistă, adicătelea
post postmodernistă, este destul
de felurită în genere. Pare lipsită
de profunzime, de emoție, de estetică; tinerii
poeți aflându-se în căutarea unei voci cu
substanță, însă ajung să pășească spre imitație
mediocră și „rebeliune” lingvistică. Arar mai
descoperim câte un poet de care să ne
„agățăm” speranța, iar din păcate, ecoul în
concordanță cu cititorii e aproape inexistent,
orientările publicului fiind spre alte genuri
literare. Demn de precizat faptul că mișcările
în mediul virtual sub denumirea de blog
literar, atelier de creație, cenaclu, portal pentru
comunități sunt inițiative de reîmprospătare a
literaturii, inițiative care au avut succes –
drept dovadă s-a recuperat teren cultural față
de occident. Un efect secund, pesemne, ar fi,
totuși, o criză a valorilor, dar și a criticii așa
cum ar trebui să fie oferită și primită – cu
respectul de sine, tendințele de a aprecia
valoarea unei opere se ancorează în niște
criterii deloc estetice, dar care periază în
funcție de preocupări. Adevăratele opere le
vor scrie poeții, având la bază fundamentul
cultural, clădindu-și în timp autenticitatea
spiritului. Ne-am propus să susținem poezia și
așa vom face.

François Villon

Viaţa tumultoasă a lui François Villon –

acuzaţii de crimă, jaf, tortură, condamnări şi
graţieri, exil şi vagabondaj – a inspirat
„Legenda Villoniană” care l-a transformat pe
poet într-o adevărată celebritate a
momentului, deşi postum. Prezentată într-o
manieră caustică, aceasta îl prezintă pe artist
ca pe un sfidător al regulilor sociale. Cu toate
acestea, versurile lui Villon, inspirate din
experienţa sa de viaţă, însoţite de emoţie,
umor, aciditate sau dramă, au avut un real
succes.

Pag 24 Vox Authors Nr II

Romulus Vulpescu perdea”, l-a propulsat rapid pe Burowski în
topul preferinţelor cititorilor care apreciau o
Poet, prozator, traducător, redactor, dar
prezentare cât mai aproape de realitate.
şi politician, Romulus Vulpescu a avut o
activitate literară intensă, colaborând în Emil Brumaru
acelaşi timp la majoritatea revistelor literare
Scriitor român contemporan, Emil
româneşti ale vremii. A flirtat chiar şi cu lumea
Brumaru a reuşit să capteze atenţia prin stilul
teatrului, ocupând temporar funcţia de
său neconvenţional. A scris atât în reviste
director al Teatrului Mic din capitală. Un
precum „Luceafărul” cât şi în publicaţii
scriitor valoros al României şi un împătimit al
precum „Plai cu boi”. De asemenea sunt
ideii de dreptate, acesta s-a stins din viaţă
cunoscute activitatea sa pe diverse site-uri de
apreciat insuficient de români.
socializare precum şi dialogurile
William Shakespeare nonconformiste. Poeziile sale cu un grad
ridicat de pornografie au atras în aceeaşi
Cunoscut dramaturg, William
măsură în care au intrigat.
Shakespeare este şi unul dintre poeţii lumii ce
s-au bucurat de o înaltă apreciere. Printre Marina Țvetaeva
multiple piese de teatru, sonete şi poezii,
Faptul că a început să scrie versuri de la
Shakespeare a abordat şi genul erotic în
o vârstă fragedă, i-a adus aprecieri pozitive
poemele sale narative. Într-o perioadă când
scriitoarei de origine rusă, Marina Țvetaeva. Şi
ciuma făcea ravagii în Londra, artistul
totuşi succesul nu a însoţit-o prea mult timp
prezenta diferite forme ale erotismului prin
deoarece viaţa i-a fost marcată de tragism.
opera sa – „Venus şi Adonis” (aluzii indecente
Nevoită să emigreze din ţara natală, cu familia
făcute de o zeiţă unui muritor), „Violul
distrusă şi trăind în sărăcie, Marina Țvetaeva
Lucreţiei” (siluirea unei soţii de către un
ajunge să îşi câştige traiul din traduceri, într-
derbedeu ce nu îşi poate controla poftele) –
un final alegând să îşi curme viaţa.
care s-a bucurat de un real succes atât în
timpul vieţii cât şi postum. Jorge Luis Borges

Charles Baudelaire Povestirile sale fantastice sunt cele care

l-au făcut cunoscut publicului, iar influenţele
Iniţiatorul versului alb în poezie şi
schopenhaueriene sunt evidente. Cu toate
autorul celebrei ediţii „Les Fleurs du Mal” s-a
acestea, Jorge Luis Borges a scris şi numeroase
apucat de scris doar pentru a-şi mări veniturile
poezii. Unele dintre ele au fost traduse în
lunare. Intrat în posesia unei moşteniri uriaşe,
limba română. Scriitorul argentinian a obţinut
Charles se bucură de o viaţă luxoasă în
o multitudine de premii pentru activitatea sa
capitala franceză, fără a ţine cont că suma
literară, ratând totuşi Premiul Nobel datorită
scădea drastic. Trezit prea târziu din visul
suspiciunilor politice ce planau în jurul său.
frumos, acesta se vede nevoit să suplimenteze
renta lunară insuficientă nevoilor sale, şi Anna Ahmatova
atunci începe să îşi valorifice talentul literar.
Iniţial interzisă, opera Annei Ahmatova
Charles Bukowski a devenit o perlă valoroasă a literaturii ruse,
imediat după ce tirania lui Stalin a luat sfârşit.
Inspirându-se din traiul citadin al LA-
Riscându-şi libertatea şi chiar viaţa, scriitoarea
ului, Charles Burowski a scris nenumărate
a sfidat regimul comunist şi chiar a continuat
poeme, dar şi romane sau nuvele ce pot fi
să scrie, timpul demonstrându-i adevărata
încadrate într-un gen literar destul de
valoare. Poeziile sale se încadrează în mare
controversat – dirty realism. Acest tip de
parte în acmeism – curent literar modernist ce
realism abordat fără ocolişuri, tratat „fără
insistă în special pe efectul vizual.
Pag 25 Vox Authors Nr II
Serghei Esenin Un debut editorial de excepție
Deşi înzestrat cu un talent de
necontestat, cea care intrigă este viaţa
personală a scriitorului. Căsătorit de cinci ori,
trecând prin perioade tumultoase marcate
deopotrivă de aventuri şi alcool, Serghei
Esenin va sfârşi tragic, cu grave tulburări
mentale ce îl vor îndrepta către o sinucidere cu
adevărat macabră în urma căreia va lăsa
„Roberto Kuzmanovic sau portretul
posterităţii inclusiv un „adio” în versuri scris
tânărului artist din zilele noastre: o
cu sângele din propriile vene.
efervescență adunată într-un tânăr în blugi, cu
Marin Sorescu părul lung și ochi scrutători, subțirel, cum îi
stă bine celui tânăr și fascinat de pasiunea
Cunoscut mai degrabă pentru proză,
lecturilor, când grav, când ușor mistic, uimit și
Marin Sorescu a scris şi poezie dedicată în
uimitor adesea. Responsabil nu doar cu marile
mare parte copiilor, folosind un limbaj
lui frenezii intelectuale, căutări de certitudini
accesibil şi un stil uşor sarcastic. Activitatea sa
în creuzetul unor visuri cărora mereu le ține
literară a fost una destul de vastă, ceea ce i-a
bine frânghiile în mâini, nu cumva să nu se
conferit şi funcţia de Ministru al Culturii în
înalțe, deodată cu zmeul de hârtie pe care își
1993. Mai puţin ştiut este faptul că scriitorul
așază, în cerneală, întrebările sau meditațiile.
Marin Sorescu a cochetat şi cu pictura reuşind
Privirea i se pierde, uneori, în dialog – pare
chiar să demonstreze talent în acest domeniu
smulsă de seninul cerului și dusă de vânt într-
de artă.
un departe pe care numai el îl poate înțelege și
Roberto Kuzmanovic explica doar pe jumătate. Aerian, va-să-zică,
pe jumătate. În cealaltă jumătate, atent, iscusit
Lansarea website-ului autorului Roberto
practician de diverse slujbe, călător prin lume,
Kuzmanovic www.KRoberto.com
bun tovarăș de drum, vesel și de bun simț.
Vă informăm despre lansarea website-ului
Azi e la debutul său editorial și asta îi
autorului Roberto Kuzmanovic.
pare simplu, aproape de modestie. Chiar dacă
Acesta este format din esențialele pagini de poezia sa revendică, solicită cu putere și
prezentare a datelor biografice și referințe, un originalitate, un verb orgolios și o metaforă
istoric al activităților sale, o secțiune „La scânteietoare. Am rămas pe gânduri o
mașina de scris” cu texte din operele sale, îndelungată vreme, înainte să scriu aceste
scrieri inedite și articole pentru diverse cuvinte, studiindu-i bine manuscrisul,
publicații. Autorul ne mai întâmpină cu căutându-i capcanele, și nu doar fiindcă mica
secțiunea „Lumea prin ochii mei” care sa introducere mă avertiza, ca și pe
cuprinde diverse fotografii ale autorului, dumneavoastră, cititori, că „Eu nu sunt
„Blog-ul” - necesar diverselor dezbateri, scriitor, nici poet, probabil doar un mim care
textelor satirice și recomandărilor pentru se scaldă într-o mare de cuvinte și le așază într-
vizitatori. o ordine menită să ridice semne de întrebare
sau mai cu seamă, pentru ca oamenii să își
Urmărind să reflecte personalizatea autorului
ridice ironic sprâncenele.” Dar în capăt am
s-a optat pentru o structură echilibrată,
reușit să îmi dezvălui relația strânsă dintre
prietenoasă și elegantă a site-ului, validând
sensibilitatea sa creatoare și urmele pe care i
onorabil referințele și opiniile oamenilor de
le-au lăsat lecturile, dar și prezența unor
cultură, dar și a prietenilor săi.
tehnici poetice bine însușite. Poezia sa

Pag 26 Vox Authors Nr II

radiografiază bine stările emoționale și se
oglindește frumos într-un discurs bine reglat
din punctul de vedere al logicii sintaxei.
Poetul nu alunecă în construcție, își păstrează
echilibrul, în pofida faptului că îi place „să o ia
razna pe coclauri”, ca poetului, ca
autenticității, cum se spune, că se distinge,
chiar și ceremonios, în ludicul liric pe care îl
extrage din diversele intensități/experiențe,
impunându-l sintaxei.
Surprinde adesea cu profunzimi demne
de toată admirația. Eu îl girez și cred în
viitorul său literar. Și nu pot omite să spun că
una dintre poemele sale e o adevărată artă
poetică: se numește „Pasiunea rebelă” – „Erau
seri în care, după ieșire la restaurant,/ cu
mâncăruri exotice și vinuri de colecție,/
poante, muzică la pian și momente de
reflecție,/ îmi cerea pasiunea rebelă cu ochii
de diamant// s-o masez cu basma de mătase,
de predilecție/ sau să ne pictăm dezbrăcați
într-un mod cam extravagant,/ alteori mă
învăța Bachata, un zbor mai palpitant,/ de
parcă urma să fim la vreo mare preselecție//
mă însoțea fabulos într-o lume de lux,
duioasă/ galant îmi mulțumea pentru prânz,
origami sau stele/ excepție rară, zâmbet de-o
clipă – clipă frumoasă/ distant părea cerul
deodată, se-arătau vremuri grele// percepție
diferită-mi făurea, lumea ploioasă/ zburat-am
lăsând vag în umbră amintirile mele.”
Roberto Kuzmanovic e talentat și
debutează frumos, cu un volum frumos, cu un
volum scris de un tânăr din zilele noastre,
atins de aripile muzelor. În „Republica
Literelor”, Roberto Kuzmanovic, fii bine-
venit!”
Horia Muntenuș,
producător, regizor, scenarist, poet
Pag 27 Vox Authors Nr II
De parc-ar fi vreun Chaos
de Roberto Kuzmanovic
D
espre Mihail Soare am mai spus
că valoarea sa polivalentă
impresionantă radiază și
acaparează tot ce atinge; mi-a confirmat-
o Sfântul Cutare Poetul: „Orice atingeam,
drăcia dracului, devenea poezie”. Am susținut
că e capabil să subjuge cu măiestrie toate
instrumentele literare, ulterior critici avizați
le-au remarcat, subordonându-le unor idei
consistente, scoțând la iveală cuvinte și rime
neatinse de vreo altă minte de scriitor. Dă cu
„Te iubesc”-ul de pământul imaginar, de parc-
ar fi vreun Chaos, până-l transformă-n toiagul
cu care creează o lume bine alcătuită, dar
complexă – îngrozind muritorul de rând, că
drumul e prea lung, că doctorul de suflete pare
hoț de buzunare și toate astea – doar pentru că
își permite să bea șpriț cot la cot cu Dumnezeu.
Strigau unii, mai mult sau mai puțin, în
urechile creatorului, că dacă ar pune mâna pe
un asemenea toiag și dacă ar avea o măiestrie
asemeni lui, ar fi suficient de îndreptățiți să se
urce la o înălțime vizibilă, nu cu un megafon,
nici microfon, ci cu o întreagă orchestră de
sfinți și îngeri (și nu numai), ale căror
instrumente sunt bine amplificate încât să se
audă și-n viața de apoi; drăcie, câtă dreptate
tind să le dau, dar în calitate de promoter
cultural și altfel de cititor, am certitudinea că
scrierile sale vor ajunge acolo unde sunt
destinate, mai devreme sau mai târziu, având
la bază evoluția sa (dar nu aia pe care ne-o
imaginăm noi – ci aceea pe care nu și-o
închipuia nici dânsul), urmărită îndeaproape;
îmi propun să redau cât mai fidel, așa cum am
perceput noi, impresii despre activitatea sa și
nu numai:
 Mihail Soare este autorul unor
editoriale și articole de cultură apărute la
diverse publicații tipărite, prezent în antologii,
publicații online și recitaluri, dar cel mai
important de reținut, este autorul a mai multor
opere, după cum urmează, în ordinea
apariției: volumul de versuri „Înger de
prisos”, apărut în anul 2007 – prezentat de
regretatul Mircea Micu în emisiunea
„Convorbiri duminicale” de la DDTV, un
debut pe care, din păcate l-am ratat, obținând
opera pe parcurs, un volum despre care puțini
au îndrăznit să se pronunțe, părându-se că
năzuie pe cai mari, lăsând loc de interpretare,
că așa-i lumea: cum să fie pe cai mari, când el
călărește inorogii ca nebunul? Dovada
situându-se (și) în cel de-al doilea volum de
versuri „Gâlceava mea cu Haydn sau despre
Romanța pentru clopot la patru mâini” – anul
2010; prefață scrisă de același autor a peste
treizeci și cinci de volume de proză, versuri,
memorialistică, laureat al premiilor literare,
anume Mircea Micu – care spunea despre
Mihail Soare că e un „poet dezinvolt, inventiv,
profund și cu un umor special, un poet
surpriză”, acordul venind și din partea
criticului Emil Lungeanu (autor al romanului
„Enigma” – care a ieșit la balul cuvintelor în
2015 și nu numai) zicând că „enciclopedismul
dezinvolt și uluitoarea inventivitate a scriiturii
lui oferă un spectacol lexical de zile mari, de
care doar un acrobat virtuoz deghizat în clovn
este în stare”. Spectacol la care puteți lua parte
pentru convingere și în „Eu, Nietzscheanul” –
tot versuri, din 2012, așa cum cunoscătorii
credeau că s-au obișnuit, dar după ce s-a tras
de șireturi cu Borges prin nişte poeme (și mulți
alții de măsura lui), ne surprinde mai apoi, în
2014, cu romanul
„Livrescu”, despre
care am spus că mi-ar
plăcea să văd un film,
la fel cum voiam să
aud niște poeme
cântate sau măcar
traduse (lucru nu
tocmai la iscusința
vreunei fetișcane,
cunoscătoare de
romgleză). Romanul
creionat într-o tehnică
Pag 28 Vox Authors Nr II
arar întâlnită similar pentru cititori, fiind
considerat de către diferite persoane, unul
dintre cele mai bune ale anului cu pricina,
semnat de un autor român. Dar acest lucru nu-
l prevăd a se împlini curând,
deoarece mihailismele lexicalistului nu se pot
adresa orișicui, fiindcă, fără a o spune cu vreo
răutate, oamenii nu prind aroma cel mai
probabil datorită complexității, iar unii nu
prind gustul de literatură nici dacă ai da în ei
ca în hoții de cai, așa cum a dat în 2015, Mihail
cu „Tălmăciri politicale” (tot hoți, dar alt
soi). Spuneam pe atunci despre publicistica sa
că: „Are mereu pregătit un ac ascuțit și un
colac de sârmă ghimpată pentru orice cojoc;
asta ca să se asigure că nu mai e loc de
comentarii. E neșovăitor în ceea ce urmează să
facă, echilibrat și tipicar când face și doar pe
jumătate mulțumit, vrând mereu tot mai mult,
când termină de făcut. Argumentele sale se
compară, ca tărie, cu Zidul Chinezesc. Într-o
singură frază este capabil să-ți creioneze
paradoxuri și să te poarte cu Titanicul prin
capitală, alături de Orwell sau de Umberto
Eco, prin benzile de desen animat cu Mickey
Mouse, ori prin clubul habarniștilor notorii,
apoi prin rețeaua de socializare Facebook, și
așa mai departe, într-un voiaj intelectual de
excepție. Se poate observa că spectatorii săi
sunt ușor selectați, intenționat sau nu, după
criterii precum creier funcțional și haz. Îl
suspectez c-ar fi clarvăzător, deoarece deseori
a anticipat lucruri care s-au întâmplat
întocmai. De aceea nu știu dacă orice
asemănare dintre personaje și realitate e pură
întâmplare. Tălmăciri politicale nu e o carte, o
culegere de texte tipărite, ci un regal de actorie
de înaltă artă, cu autorul în rolul
tălmăcitorului unor
adevăruri nevăzute
oricui. Dar care dor
pe toată lumea.”
Anul 2015 a fost anul
în care ceata de
cititori cu un IQ din
trei cifre s-a obișnuit
să nu mai aibă
așteptări de la autor,
acestea fiind, oricum,
cu mult depășite,
tălmăcirile și
răstălmăcirile venind însoțite de „Sfântul
Cutare Poetul”. Volum de versuri proclamat
de către cititorii avizați ca având cea mai bună
poezie apărută pe piaţa literară din România
acestui an, carte prezentată de Daniel Săuca și
despre care autorul a peste optsprezece opere
– Lucian Gruia, spunea că „tonul baladist,
ludic şi bufonard, demitizează până şi poezia.
Dar, prin ricoşeu, aceasta îi conferă autorului,
sensul vieţii. Poezia lui Mihail Soare va fi
savurată de cititorii inteligenţi, căutători de
sensuri multiple îndărătul spectacularului
lingvistic, dar și de amatorii de finețuri
stilistice, cuceriți, și unii și alții, de o ars
poetica venită parcă din timpuri netrăite de
nimeni, doar închipuite”. La scurt timp, în
anul 2016, an început într-o forță remarcabilă
de către autor cu texte de valoare apărute prin
diverse publicații și antologii (amintesc de
publicația „Bibliocarti”, fosta publicație
„Zevzeci Pe Veci” și de antologia
„Conviețuiri”). Institutul Cultural Român
„Mihai Eminescu” din Chișinău care a
patronat un foarte consistent și valoros
program cultural, bucurându-se de succes în
anii precedenți, având ca scop promovarea
literaturii române în Republica Moldova, a
dorit ca prelegerile să fie susținute de scriitorii
români, Mihail Soare și Florentin Popescu,
temele autorului în cauză fiind sălășluite
ulterior, pentru documentare, de Bibliocarti,
urmând să fie propusă spre lectură antologia
autorului „Zavera îngerilor”. Criticul și
istoricul literar Aureliu Goci, care a semnat
prefața antologiei de versuri, spune că aceasta
„aduce un reviriment în spaţiul poetic şi poate
constitui un imbold la lectură pentru aceia
dintre noi mult prea dedaţi prozaicului
cotidian”. „Zavera îngerilor” s-ar traduce în
„trei mii și ceva de zile și nopți de poezie”,
regăsite și în volumele anterioare ale
autorului, dar (ceea ce consider un gest demn
de respecte) și în poezia inedită, poziționată
bine gândit, din antologie, care ne sugerează,
involuntar, că va urma… Autorul nu și-a lăsat
cititorul împătimit să aștepte prea multă
vreme, oferindu-i șansa de a descoperi, spre
sfârșitul anului 2016, că urmează „Iubirea ca o
sârmă ghimpată”, însoțită de volumul al
doilea de eseuri politice, „Tălmăciri
politicale”. Prin cel de-al doilea volum,
Pag 29 Vox Authors Nr II
autorul își confirmă bănuiala că nici dacă ar
ajunge ca hoții de cai să se bată între ei –
aceștia n-ar dibui nimic, din păcate. Dar
regalul de actorie de înaltă artă a făcut
spectacol memorabil. Volumul de versuri
„Iubirea ca o sârmă ghimpată” găzduiește o
întrebare, legitimă de astfel – pentru scriitori,
pe care simt nevoia să o subliniez, citând, cu
tot cu argumentare, din coperta a patra a cărții,
semnată de scriitorul Șerban Codrin: „[…]
Vulcanul Mihail Soare este într-o erupţie
colosală; îi şade bine cu biciul printre
„cuvintele astea tâmpite”, fruste, despletite,
melancolice, deznădăjduite; le toarnă în
blocuri fierbinţi, metaforizate, de bazalt în
transformare (asemenea unei sculpturi de
Rodin), deja isprăvite în poemele aşezate în
strofe, cu versuri rimate, unde falsa
„cuminţenie a poetului” este rebelă în aceeaşi
măsură. Mihail Soare nu e cumva un nume
predestinat?”
Acestea fiind evidențiate, îmi permit să
reamintesc că « au vorbit elogios despre autor
criticii Emil Lungeanu, Aureliu Goci, Victor
Atanasiu și Florentin Popescu, dar și scriitorii
Veronica Maria Florescu și Răzvan Nicula, toți
aceștia remarcând originalitatea pe alocuri
șocantă, extraordinara erudiție, inventivitatea,
apreciind totodată și prolificitatea ieșită din
comun, versatilitatea neobișnuită, Mihail
Soare abordând genuri diferite cu aceeași
virtuozitate de magician (aprecierea
aparținându-i lui Emil Lungeanu). Florentin
Popescu preciza în discursul său că Mihail
Soare este un remarcabil scriitor care posedă o
operă foarte bine conturată, definită potrivit
tuturor exigențelor critice, extrem de
valoroasă, fiind un autor unicat în peisajul
literaturii române contemporane, neputându-
i-se lipi eticheta niciunei apartenențe la vreun
curent literar. În același context, făcând
referire la ceea ce spunea Hugo despre
Baudelaire, Emil Lungeanu în socotea pe
Mihail Soare „neasemenea”. Victor Atanasiu îl
caracteriza pe Mihail Soare ca pe un balaur cu
două capete, unul dedicat scrierii poeziei, o
poezie de mare forță expresivă, celălalt
publicisticii de înaltă artă, literare, făcând
trimitere la pamfletele lui Arghezi în acest
sens.»
ARTICOLE, OPINII, RECOMANDĂRI
Despre jurnalele de călătorie
de Ana Drobot
Călătoriile sunt fascinante, iar Ana vine cu
impresii din periplurile ei, dându-ne detalii despre
o adevărată „literatură de călătorie”. Impresiile ei
sincere le puteţi lectura în cele ce urmează.
sunt de ajuns, trebuie şi o poveste, una
deosebită, eventual cu multă acţiune, cu
aventuri sau peripeţii amuzante. Imaginea
turistului leneş într-o locaţie exotică nu e ceva
nou, ceva care să atragă interesul... Nici aceea
a călătorului în interes de serviciu... Deci
trebuie căutat altceva. Sau adăugat puţin
farmec acestor situaţii aparent banale. Pentru

S
e spune că jurnalele de călătorie
că azi nu mai există colţ al lumii neexplorat ca
sunt pe cale de dispariţie în
în trecut. Nu mai creăm poveşti despre o
literatura română de acum.
realitate necunoscută pentru ca mai apoi să
Acesta poate fi un prilej pentru cei care doresc
aflăm adevărul din spusele exploratorilor.
să scrie o carte. Dacă vor să aducă ceva nou,
Acum, drumețiile sunt la îndemâna oricui şi
iată, şi-au găsit genul de literatură spre care să
poate de aceea o carte cu impresii de călătorie
se îndrepte. Mai ales dacă au şi călătorit destul,
nu mai reprezintă ceva atât de deosebit. Cu
prin ţară dar şi prin locuri mai puţin cunoscute
toate acestea, mai aflăm de pe net câteodată,
din afară, mai „exotice”, adică prin oraşe
despre colţuri ale lumii unde se află ceva
despre care nu auzi peste tot, în care nu merg
nebănuit, precum un lac roz sau roci care se
toate vedetele, nu capitale, ci destinaţii cum ar
mişcă singure. De altfel, cele mai vii descrieri
fi oraşul Turku din Finlanda, spre exemplu.
ale unor părţi ale lumii şi care rămân în minte
Dar să vedem care pot fi motivele pentru care
cititorului par a fi cele din romanele de
nu există scriitori români care să se ocupe de
ficţiune. Spre exemplu, dacă vrem să mergem
literatura de călătorie în prezent... Discutând
în Londra, ne gândim cum au văzut-o scriitori
cu cineva despre subiect, mi s-a sugerat că e
precum Virginia Woolf şi la plimbările ei prin
posibil ca jurnalele de călătorie să-şi fi pierdut
parcuri, sau Hanif Kureishi, cu personajele lui
farmecul şi valoarea informativă în prezent, pe
străine şi problemele lor. De la ei ar trebui luat
motiv că televiziunea şi internetul ar permite
exemplu. Literatura de călătorie rămâne un
oricui să călătorească virtual, în imaginaţie, în
gen în care se pot aduce perspective noi, mai
timp ce se informează. Desigur, acum este şi
ales că nu prea există contribuţii aici în
moda blogurilor – şi există destule bloguri de
prezent.
călătorii. Acolo avem avantajul de a discuta cu
autorii, prin comentarii. Astfel aflăm detalii
despre anumite destinaţii, sau
despre întâmplările prin care au
trecut autorii blogurilor. De la
altcineva am aflat că amintirile
proprii din călătorii, chiar
pozele făcute de noi acolo, nu
sunt neapărat la fel de
interesante şi pentru alţii. Se
pare că ar fi destul de greu de
scris astfel de literatură pentru
că nu ştim cum să facem
povestea suficient de
atrăgătoare pentru cititori. Se
ştie că sunt cititori care sar peste
descrieri în operele de ficţiune.
Aşa că, simplele descrieri nu

Pag 30 Vox Authors Nr II

 Lev Tolstoi, cel mai important
romancier al lumii
de Ana Drobot
Ana îşi continuă călătoria şi se opreşte în Rusia
pentru a participa la Noua Conferinţă
Internaţională Tolstoi. În timpul liber ne prezintă
opiniile ei. Iată ce a fascinat-o! Din păcate nu a
existat posibilitatea unor fotografii din interior
datorate politicii clădirii.
„E o altă lume”, mi s-a spus despre
Rusia, când am spus şi altora unde aş vrea să
merg pentru o conferinţă despre Lev Tolstoi,
cel mai important romancier al lumii. Între
timp, s-a mai anunţat şi un război. Voi vizita
Rusia în timpul unui eveniment istoric. Ai
grijă, mi s-a răspuns.
Am mers în Rusia fără să ştiu limba.
Din alfabet, cunoșteam foarte puţin. Atât cât
să-mi pot recunoaşte numele. Am fost
felicitată pentru curaj la sfârşitul prezentării
conferinței, pentru că am ales să fiu printre ei
acolo, pe moşia lui Tolstoi, în Iasnaia Poliana,
unde, de altfel, autorului îi plăcea atât de mult.
Mă aşteptam să nu se vorbească numai
în rusă, cum s-a vorbit. Conferinţa era
internaţională. Limbi de lucru: engleză şi
franceză, pe lângă rusă. Doar eu și câteva
persoane am prezentat în engleză. Şi totuşi,
păstrez amintiri plăcute. Am petrecut timp pe
moşia lui Tolstoi, într-un loc departe de casa
lui, pe unde stăteau în mod sigur servitorii săi,
într-un loc unde se aflau nişte sere şi
gospodării de oameni, precum şi nişte spitale
pe care scria că acolo mergeau pentru
recuperare cei care fuseseră răniţi în război.
Pag 31 Vox Authors Nr II
Vremea a fost frumoasă, soare şi
caniculă, normală pentru luna august. Am
putut petrece suficient timp şi în natură şi în
oraş, vizitând obiective turistice obişnuite,
cum este Piaţa Roşie, dar şi case de scriitori,
precum Casa Cehov şi Casa Gorki. Rusia
rămâne ţara literaturii, a scriitorilor talentaţi
pe care îi citim astăzi şi care au marcat şi alte
culturi pe lângă cea a ţării lor, precum Tolstoi.
Ghidul din Iasnaia Poliana ne-a condus
în conacul scriitorului. Vorbea numai rusă,
însă camerele şi mobilierul spuneau cam totul.
Ne-am simţit ca într-o vizită, dar şi ca nişte
călători în timp sau precum într-un film de
epocă. Am văzut biblioteca lui în care avea
inclusiv cărţi în engleză şi franceză, biroul,
camera de zi cu masa şi pianul unde se adunau
invitaţii săi la discuţii; am văzut tot felul de
portrete ale membrilor familiei, dormitorul
etc. Mi-a plăcut că au încercat – cei care
lucrează la muzeu – să păstreze totul cum a
fost, inclusiv ghivecele cu flori pe pervaz. Am
văzut expuse hainele sale, dar şi ale soţiei.
Sobele din casa sa erau puse exact unde
trebuia pentru a se încălzi bine iarna. În casa
din Moscova, cei de la muzeu au pus şi mere
adevărate din grădină pe masă. Casa din
Moscova, din cartierul Khomovniki, era
construită din lemn şi la fel, cu sobe care să
încălzească bine camerele iarna. Acolo am
văzut şi camerele copiilor săi. Erau cu toţii
intelectuali, în fiecare cameră aflându-se
rafturi cu cărţi şi birouri cu peniţe pentru scris.
Tolstoi iubea natura. Ştiu din ce am citit
despre el că iubea moşia din Iasnaia Poliana,
dar şi din ce am
văzut, aşa frumos
păstrat de cei de la
muzeu. Inclusiv
casa din Moscova
avea o grădină
superbă, frumos
amenajată şi
îngrijită. Mi-ar
plăcea să pot
învaţă rusa atât cât
să pot înţelege ce
se vorbeşte la
următoarea
conferinţă.
Deocamdată am
păstrat imagini de neuitat din vizita în locurile
dragi lui Tolstoi. Participând la un astfel de
eveniment ajungi să-ţi doreşti să înveţi o limbă
străină şi să înţelegi mai bine o altă cultură.
Acolo lumea îşi vede de viaţa ei, nimeni nu se
gândeşte la numeroasele evenimente politice
despre care auzim în România la televizor.
Turiştii la fel.
Moşia lui Tolstoi e destul de greu
accesibilă. Datorită organizatorilor, de la
conferinţă şi de la Muzeul Tolstoi, am avut
ocazia să pot vizita moşia şi conacul. De
asemenea, am primit de la ei o invitaţie pentru
obţinerea vizei de la ambasadă. Eu le
mulţumesc din nou pentru această experienţă.
Pe viitor aș dori să îi cunosc mai bine
viața lui Tolstoi, iar această conferinţă a fost,
cred, un foarte bun început. Aşa am impresia
că voi înţelege mai bine opera sa. Am citit
Anna Karenina, despre care am şi scris în
prezentarea mea, Război şi pace și biografia sa
scrisă de Henry Troyat, cu care am plecat în
rucsac spre Rusia. Filmul după Anna Karenina
din 2012, pentru noi românii atât de cunoscut,
nu era la fel de popular pentru cei de la
conferinţă. Am făcut cu altă ocazie o
comparaţie a acestui film cu romanul sperând
că am reuşit să aduc o nouă perspectivă
asupra autorului.
Închei cu un citat al său: „E ca şi cum
am muri atunci când nu reuşim să-i facem pe
alţii să trăiască.” Scriitorul rus, Lev Tolstoi, s-a
născut în 9 septembrie, iar acest material
despre Rusia, Lev Tolstoi şi Iasnaia Poliana
sau Noua Conferinţă Internaţională Tolstoi îi
este dedicat.
Pag 32 Vox Authors Nr II
Un popas în lumea mitologică
E
lesne de înțeles că mitul are la
bază și preocuparea de întrebări
metafizice fundamentale în ceea
ce privește natura omului și cea a universului
nezdruncinat, începând încă de la originea
acestora; ne înconjoară elemente aparent
inocente ale naturii, de la miazănoapte la sud
și de la Melbourne până-n Dublin, până la cel
mai năstrușnic Cumulus care face câte-un
popas pe cel mai gigantic Sequoia care posedă
povești nemuritoare, mituri și simboluri
călătoare-n timp. Căci, nu-i așa, încă de la
începutul începuturilor, zace în noi un soi de
reflex al viguroaselor slăbiciuni umane,
tentații de frică sau atracție înspre ceea ce
privește necunoscutul sau nevăzutul, pe baza
cărora au prins glas rudimente religioase.
Interpretări și credințe în căutarea unor
afirmări sau a unor răspunsuri. Cu cât avem
mai multe răspunsuri – cu atât sfera de
întrebări este mai mare, intervenind pe alocuri
setea sau nevoia de cunoaștere, un sincron cu
gândirea, un instinct al descoperirii
răspunsurilor. Pesemne fiindcă la începuturi –
esențialele întrebări apăreau din instinctul
supraviețuirii ca specie, din necesitatea de a
trata orice ipoteză drept răspuns oferit tot de
către om și până la limita puterii de a cerceta -
unde apărea crescând teama față de natură, s-
a generat în subconștient, în vis și imaginație
ceva care să fie considerat un răspuns rațional
convenabil. Însă – pe atunci – era aproape
imposibil să fie validată informația de către
ceva sau cineva luat ca factor exterior al minții
sale, dând curs credințelor care fredonau cu
convingerile sale, reușind astfel să caute
suport și sprijin atunci, când îl cuprinde
neputința, într-un absolut mai imuabil decât
natura. În acest mod, omul își asigura o
stabilitate nemuritoare până spre zilele
noastre unde noțiunea de totdeauna este
compromisă de platoni, socrati, newtoni și
einsteini, unde aflăm că însăși natura este
relativă. Urmând acest model de începuturi,
am putea observa politeismul, ca mai apoi:
există un dumnezeu sau mai mulți?
Răspunsul a venit din partea oamenilor care se
simțeau capabili să conducă, religia
complementându-le puterea, ducându-i pe cei
din grup spre o direcție de bine. Educația
naturii umane lăsa de dorit, osteneala
activităților necesitau domolite într-un mod
demn de asigurat supraviețuirea și chiar,
evident, dezvoltarea, iar împreunarea puterii
cu religia se pare că a devenit o soluție
durabilă secole întregi. Așadar, astăzi
mitologia rămâne la nivelul de atracție (pe
alocuri chiar și formă de credință alăturată cu
simbolurile acestora) prin diverși factori,
având totodată frumusețea poveștilor care
generează întrebări ce adesea vor rămâne
retorice, dar asta nu știrbește din fascinația
exercitată.
Mitologia insulară – magii in illo tempore
Mitologia celtică insulară cuprinzând
Irlanda şi Anglia a reuşit să dăinuie peste timp
şi să înlăture negura vremii. Ritualuri păgâne,
legende nemuritoare şi personaje cu influenţă
majoră supravieţuiesc şi astăzi păstrând acea
aură de mister şi atrăgând cu aceeaşi forţă
colosală de parcă veacurile nu s-ar fi succedat
cu rapiditate. Celebrarea Halloween-ului este
doar una dintre sărbătorile celtice păstrate şi
astăzi deşi îmbrăcată într-o mantie de
modernism. Originile acestei celebrări sunt în
sărbătoarea Samhain – zilele recoltei la celţi –
când natura era slăvită, iar zeilor li se aduceau
mulţumiri. Pentru că în noaptea de Samhain
se credea că porţile lumii de dincolo se
deschid, oamenii se protejau prin
binecunoscuţii dovleci scary cu lumânări sau
prin diverse picturi pe chipuri. În Irlanda, pe 1
mai, începutul verii este încă celebrat prin
Beltane de către neopăgâni. De asemenea,
legendele despre regele Arthur şi Cavalerii
Mesei Rotunde sau veşnicul mister ce pluteşte
în jurul vrăjitorului Merlin au acelaşi impact
neţinând cont de trecerea timpului. Druizi
slăviţi, zâne, elfi, tărâmul de dincolo populat
de zei veneraţi, căutarea necontenită a Sf.
Graal – toate duc cu gândul la mitologia celtică
şi fascinează chiar şi astăzi, în secolul modern.
Pag 33 Vox Authors Nr II
Un mit celtic romantic este acela al sabiei
miraculoase Excalibur, înfiptă într-o piatră de
vrăjitorul Merlin şi blestemată să nu poată fi
scoasă decât de cel ce merită cu adevărat să fie
rege al Britaniei. Originile acestei arme sunt
necunoscute dar cert este că era indestructibilă
şi asigura victoria în luptă celui care o mânuia.
Conform mitului, regele Arthur reuşeşte să
smulgă sabia din stâncă fără un efort
considerabil întărind astfel credinţa că a fost
trimis de zei şi că avea suflet pur. Excalibur
(Caliburne în dialect celtic) l-a însoţit pe
Arthur în războaie protejându-l şi ajutându-l
să fie învingător.
Plimbarea prin lumea celţilor aduce în
atenţie un alt obiect fabulos în jurul căruia s-
au ţesut mituri. Este vorba despre Harpa
Uaithne, instrumentul muzical magic al zeului
Dagda ce cânta singur şi putea schimba
anotimpul cu sunetele fermecate. De
asemenea, muzica harpei putea genera
tristeţe, bucurie sau somn, în funcţie de
cântecul pe care zeul i-l dădea să îl
interpreteze. Legendele spun că la un moment
dat harpa a fost furată de fomorieni, iar Dagda
a reuşit să o recupereze adormindu-i pe
aceştia cu melodia destinată somnului.
În zilele noastre, mitologia celtică este o sursă
de inspiraţie pentru mulţi autori care
abordează legendele îmbrăcându-le în
original şi inedit, iar aici, cu siguranţă merită
menţionat Mauro Raccasi cu tetralogia istorică
- „La Spada del Druido”, „Il Regno di Conan”,
„Il Guerriero di Stonhenge”, „I Guerrieri dei
Fiordi” - ce redă lumea celtică încărcată de
magie, dar şi multe dintre sărbătorile şi
credinţele acestora şi, nu în ultimul rând o
multitudine de cuvinte ce introduc cititorul în
dialectele celtice. Pe de altă parte, nici
industria cinematografică nu s-a lăsat mai
prejos în specularea legendelor celţilor,
pelicula „Stăpânul inelelor” fiind destul de
grăitoare în acest sens.
Fascinaţia ce pluteşte în jurul lumii celţilor şi a
poveştilor străvechi ale acestora a supravieţuit
peste timp menţinând vii mituri şi personaje
fabuloase. O pagină de mitologie
incontestabilă ce poate oricând fi abordată şi
interpretată în moduri diverse.
Mitologie nordică – printre războaie și ape
învolburate
Mitologia scandinavă sau nordică
uneşte legendele popoarelor germanice
stabilite în nordul Europei şi în Europa
Centrală. Acestea vorbesc despre fapte de
vitejie, curaj, forţă, pricepere. Triburile
germanice erau nomade, iar veşnicele lor
călătorii au generat şi credinţe oarecum
dezorganizate şi diferite de la o regiune la alta.
Comune erau însă sacrificiile sângeroase de
animale, făcute pentru a îmbuna zeii, pentru a
primi ajutor divin sau pentru a mulţumi
pentru binefaceri, noroc, victorii. Comună era
şi concepţia lor despre crearea universului din
unirea gheţii cu focul ceea ce duce cu gândul
la mitologia japoneză unde întâlnim
similarităţi. Fascinantă este şi credinţa lor în
existenţa unui copac al vieţii – Yggdrasil – ce
susţinea nouă lumi diferite, dintre care Asgard
era ţinutul zeilor, iar Midgard - lumea
oamenilor. Toate poveştile scandinavilor au
fost transmise prin viu grai şi din această
cauză au suferit modificări şi se întâlnesc
variante diferite. Cu toate acestea, sunt mituri
memorabile care merită parcurse pentru a face
cunoştinţă cu o lume altfel, cu atemporalitatea,
cu un popor dominat de forţă şi fapte măreţe.
Legendele din jurul lui Beowulf – regele
geatsilor a cărui vitejie a rămas în poveştile
spuse în faţa focului – scot la iveală nu doar
fapte măreţe şi curaj, ci şi monştri fabuloşi. Un
astfel de monstru mitic este şi Grendel,
ucigătorul de războinici ce bântuia palatul
Heorot de prea mult timp, lăsându-l aproape
nelocuit. Beowulf i-a venit în ajutor regelui
Hrothgar care se simţea neputincios în faţa
fiarei izvorâtă din lumea lui Hel. Posesor al
unei săbii vrăjite, Beowulf a reuşit să îl
doboare pe Grendel atât prin forţă cât şi prin
inteligenţă. După uciderea bestiei, războinicul
Beowulf a pornit după mama malefică a lui
Grendel care dorea răzbunarea fiului său.
Lupta se dovedeşte a fi una dificilă, iar eroul
îşi pierde sabia magică. Este însă iubit de zei şi
încheie şi această confruntare victorios.
Pag 34 Vox Authors Nr II
Hrunting, sabia ce îl ajutase până atunci, este
înlocuită cu Naegling - o altă armă primită
drept mulţumire de la regele Hrothgar.
Războinicii vikingi, stăpâni ai apelor
învolburate, luptători de temut cu aspect
feroce şi protejaţi de însuşi Thor, au dat
naştere la numeroase mituri. Printre războaie,
cuceriri şi invazii sângeroase, vikingii erau şi
iubitori de artă, frumos şi mistic. Migraţia lor
permanentă şi teritoriile ocupate prin forţă le-
au adus multe comori negăsite nicicând dar
râvnite până şi astăzi. Aurul vikingilor este un
mit alimentat de-a lungul secolelor datorită
faptului că aceştia erau cunoscuţi pentru
obiceiul de a-şi îngropa prăzile de război dar
şi de găsirea unor podoabe vikinge în urma
săpăturilor arheologice. Şi în zilele noastre
există căutători ai aurului viking, iar
determinarea acestora mai că ridică semne de
întrebare asupra legendei. De fapt... este
legendă sau un adevăr îngropat adânc ce
poate fi descoperit oricând?
Nici mitologia scandinavă nu a fost
ratată de scriitori în operele lor. „Vikingii” de
Frans G. Bengtsson vorbeşte despre istoria
sângeroasă a nordicilor purtând cititorul prin
aventuri palpitante. În acelaşi timp, există
numeroase jocuri video unde războinicii
scandinavi fac regulile, iar producţiile
cinematografice referitoare la miturile
popoarelor germanice sunt de asemenea
numeroase (ex. „Legenda vikingilor” - 2013,
„Saga vikingilor” - 2014).
Mitologia aztecă - pe urmele misterelor din
ruine
Mitologia aztecă face parte din
mitologia americană luând naştere în regiunea
Mexicului de astăzi. Zeităţile păgâne
provenite din cultura proprie sau
împrumutate în urma expansiunii erau slăvite
în temple sau piramide, iar ritualurile le erau
însoţite de sacrificii nu doar ale animalelor ci
şi umane. În acest fel, prin sângele vărsat,
aztecii considerau că îşi susţin divinităţile.
Conform credinţelor aztece, începutul este
format din întuneric şi... apă. Primul zeu ia
naştere din întuneric şi lumea văzută este
creată cu mari dificultăţi din trei părţi: cer,
pământ şi infern. La vechii azteci creaţia se
împleteşte inevitabil cu distrugerea, generând
cicluri de viaţă cu început şi sfârşit.
Calendarele aztece ce prevestesc sfârşitul
lumii sunt celebre în acest sens, iar oamenii de
ştiinţă încă le caută sensuri ascunse pentru a le
interpreta. Până cum s-au lovit însă de eşecuri
răsunătoare. Cu o multitudine de deităţi
călăuzitoare, aztecii erau totuşi un popor
pasionat de cultură. Arhitectura caracterizată
prin unicitate şi picturile colorate sunt dovezi
vii ale talentului acestui popor în jurul căruia
au circulat mituri învăluite în mister.
Ciudad de Mexico se află azi pe locul
oraşului Tenochtitlán, a cărui întemeiere are o
legendă fascinantă însoţită de fabulos.
Povestea începe în Ţinutul Aztlán de unde
aztecii au fost goniţi de zei. Zeiţa reptilelor a
ridicat pentru ei un nou oraş, dar răutatea
acesteia i-a determinat pe azteci să îşi cheme
înapoi vechiul zeu. Oamenii au fugit în timp
ce zeiţa dormea şi, atunci când a deschis ochii,
pentru a se răzbuna, Malinalxochitl a dat
naştere unui zeului Copil menit să îl ucidă pe
fratele sfidător care îi furase poporul. Copil a
fost însă cel ucis, iar locul unde inima acestuia
a fost aruncată (lacul Texcoco) reprezintă
aşezarea poporului aztec – oraşul Tenochtitlán
unde aceştia au rămas.
Varietatea de zei care populează
mitologia aztecă nu sunt tocmai paşnici. Există
numeroase mituri conform cărora relaţiile
dintre zeităţi nu erau tocmai strălucite, iar
acestea erau asemeni multor oameni supuşi
greşelii, invidiei, răutăţii şi nu în ultimul rând,
uciderii. Un vechi mit povesteşte despre cum
zeiţa Coyolxauhqui şi-a ucis mama datorită
faptului că aceasta era însărcinată cu zeul
Huitzilopochtli. Supravieţuind în mod
fabulos, acesta din urmă îşi ucide la rândul lui
sora. Acelaşi mit relatează cum capul zeiţei
Coyolxauhqui a fost pus pe cer şi transformat
în astrul nopţii.
Mitologia aztecă, alături de cea mayaşă, este
una controversată datorită legendelor sale,
riturilor păgâne nemiloase în care inclusiv
sângele copiilor era vărsat pentru zei şi
bineînţeles, intrigantului calendar solar
despre care se spune că ascunde secretul unui
Pag 35 Vox Authors Nr II
tip de apocalipsă. Multitudinea de simboluri
din jurul Celui de-al Cincilea Soare sunt încă
supuse cercetărilor şi au fost menţionate atât
în opere literare („Mituri precolumbiene.
Mexic, America Centrală, Peru” de Lewis
Spence, „Aztec” - Colin Falconer, „Prin ţara
vechilor azteci” - Elena Leonte) cât şi abordate
în producţii cinematografice şi documentare
TV („Civilizaţii antice, căderea aztecilor şi
mayaşilor”, „În căutarea aztecilor – civilizaţii
dispărute”). Enigmele din jurul practicilor dar
şi a inteligenţei acestui popor rămân totuşi
neelucidate dând naştere încă şi mai multor
mituri generate de tentaţia interpretării
ruinelor ce par să zâmbească ironic în timp ce
păstrează acelaşi mister de nepătruns.
Mitologia românească – îmblânzitorii
furtunilor sau vrăjitori periculoși?
Desigur că nu am putea să vorbim
despre mitologie și să trecem cu vederea
miturile românești cu ale sale povești magice.
Cunoaștem mitul existenței pastorale –
Miorița, cel estetic – Meșterul Manole ori cel al
etnogenezei românilor – Traian și Dochia,
Zburătorul – mit erotic sau Roman și Vlahata.
Sărbătorim Boboteaza, Rusaliile, Dragobetele
sau Mărțișorul, îl admirăm pe Prâslea și Harap
Alb, râdem cu Bulă și Păcală. Ciulim urechile
la Împăratul Verde și cel Roșu și alți eroi, ne
delectăm cu Luceafărul, Zânele și Ursitoarele
sau alte ființe fabuloase precum Vârcolacul,
Muma Pădurii și alți Pricolici însă găzduim
câteva mituri la fel de importante, mai puțin
cunoscute, aproape uitate datorită vechimii
acestora, dar și regiunii din care fac parte, în
ciuda faptului că istorici, etnologi sau chiar
scriitori au încercat de-a lungul timpului să le
facă nemuritoare.
Ca popularitate nu se pot compara cu
Zmeul sau Ielele, dar urmași ai regelui
Solomon, îmblânzitorii furtunilor, numiți și
umblători prin fum – anume Solomonarii - au
și ei o poveste interesantă. Acești vrăjitori
mitologici provin din Bucovina, unde s-a creat
mult ecou, ecou care avea să se audă până în
Bulgaria și de ce nu, unul care formează o
ipoteză în care ne imaginăm acești magi ca
fiind vârstnici, cugetând, mângâindu-și
imensa barbă, poposind la umbra unei pălării
pe măsura înțelepciunii lor, utilizându-și din
când în când și bagheta magică. Poate similar
personajelor din cărțile cu Harry Potter. Dar
chiar și asemănând personajele în imaginația
noastră, Solomonarii poartă o zestră autentică,
cu mult timp înaintea altor imagini (chiar dacă
dacomaniacii și dacologii păreau cam
entuziasmați), mărturie stându-le dovezile din
nenumăratele publicații (a se răsfoi tiparnițele
lui Mircea Vulcănescu sau Ion Creangă),
tălmăcite și răstălmăcite chiar și în antologii de
povestiri folclorice. Așadar acești magicieni
antici stăpâneau stihiile și vindecau boli pe
meleaguri românești, având puterea
elementară de a cutreiera chiar și pe Tărâmul
Celălalt. Știind asta ne-am putea întreba dacă
aceștia au fost vrăjitori ai părții întunecate sau
înțelepți slujitori ai binelui. Ca răspuns putem
lua în considerare tendința creștinismului și
cea timpurie, adică legendele vechi din zona
muntoasă povesteau despre înțelepții care
erau urmașii preoților daci (care-l oficiau pe
străvechiul zeu Zalmoxes), care stăpâneau
văzduhul, vindecau boli, reușind chiar să
îmblânzească dragoni. În momentul în care a
apărut creștinismul solomonarii erau
interpretați ca fiind vrăjitori periculoși cu
înfățișări de draci. Orientându-ne spre
mitologia populară mai erau asemănați cu
persoanele sfinte din munți, Rohmanii sau
Blajinii.
În Ardeal, Țara Moților, respectiv în
Bucovina mai erau văzuți ca șamani sau vraci
din capătul lumii, înzestrați cu unelte magice,
spre exemplu o carte atotputernică în care
erau scrise toate cunoașterile lor. Preoții ktistai
sunt o formă de conexiune între asceții dacilor
și solomonari. O altă tabără de impresii credea
că acești magi sunt urmașii Sfântului Ilie,
având puterea de a distruge diavolii.
În cele din urmă, mitul care încă mai
dăinuie în zilele noastre ni-i prezintă pe
Solomonari, în straie albe, oameni roșcovani,
care poartă o toacă mică deasupra lor și șapte
pieptare, care au moștenit puterea de la
cugetătorul, marele și puternicul rege
Pag 36 Vox Authors Nr II
Solomon. Cu ajutorul uneltelor pot stăpânii
elemente ale naturii, respectiv îmblânzi
furtuna (foloseau toporul din fier pentru a
produce grindină și frâu cu care putea călări
dragon). Descendenți ai călugărilor din munți,
preoți inițiați ai zeilor daci cu puterea de a
izgoni norii și umblători prin fum, purtau la ei
frâuri din coajă de mesteacăn, descântate
toporișci din fier și bineînțeles, Cartea
Înțelepciunii Solomonarilor care conținea
inclusiv descântece și farmece. Pentru
cunoaștere exista și o școală de Solomonărie
(care se presupunea că se află la capătul lumii,
într-o peșteră) unde copiii cu anumite semne
distinctive erau aleși învățăcei de către un
vârstnic. Aceștia ajungeau ca la vârsta de
douăzeci de ani să cunoască toate farmecele,
învățau să stăpânească furtuna și să vorbească
pe limba oricărei viețuitoare. Aceștia testau
bunătatea oamenilor, mergând printre ei
înfățișându-se cu straie de cerșetori, ajungând
în cele din urmă divini și divinități.
Mitologia egipteană – zei și legende
seducătoare
Fascinant, cuceritor şi cu o eternă aură
de mister, Egiptul Antic are propria lui
mitologie încărcată de zei şi legende care
reuşesc şi astăzi să seducă nu doar cititori ci şi
o mulţime de oameni de ştiinţă (istorici,
arheologi, egiptologi) care îşi pun cunoştinţele
în slujba descifrării tainelor acestui popor
uimitor. Mitologia egipteană porneşte de la
apă şi soare, primii săi zei fiind Nu şi Ra care
au creat Universul. Civilizaţia de pe valea
Nilului a avut apoi o listă impresionantă de
zeităţi şi o religie cu adevărat spectaculoasă –
dovadă stând şi picturile ce încă îşi păstrează
culorile vii pe pereţii piramidelor – ce a permis
dezvoltarea miturilor nenumărate. Zei cu
păcate umane, faraoni semi-divini înconjuraţi
de măreţie, ritualuri de venerare pline de
opulenţă, credinţe şi reguli stricte, vieţi
scăldate în soarele Egiptului alcătuiesc
mitologia egipteană ce nu încetează să
uluiască prin fiecare nouă descoperire şi care
oferă legende nemuritoare în pofida scurgerii
nisipului din clepsidra timpului.
Cleopatra – frumoasa cu ambiţii dincolo de Nicholas Reeves, „Cleopatra, moştenirea
imaginaţie, femeia care a sedus marii iubirii” - Michelle Moran, „Labirintul lui
conducători ai lumii reuşind aproape să-şi Osiris” - Paul Sussman). De asemenea există o
atingă planul incredibil de uni lumea într-un gamă largă de documentare istorice şi
singur imperiu, enigma neînţeleasă niciodată mitologice referitoare la Egiptul Antic, iar
pe deplin, vizionara îndrăzneaţă, cinematografia se poate lăuda cu producţii
conducătoarea magnetică a Egiptului – s-a cinematografice excepţionale bazate pe
visat regina lumii şi şi-a folosit pentru scenarii inspirate de această civilizaţie
îndeplinirea acestui scop toate atuurile de care seducătoare („Cleopatra” - 1963, „Cleopatra” -
a dispus. Irezistibilitatea dublată de o 1999).
inteligenţă ascuţită dar şi de o determinare Au consemnat Mara Caloian și Roberto
uluitoare au ajutat-o să atragă şi să convingă, Kuzmanovic
să seducă şi să stabilească strategii, să conducă
Egiptul spre visul ei măreţ. Numeroase mituri
se ţes în jurul acestei femei de origine greacă
animată de gloria propriilor strămoşi ce îi
clocoteşte în vene odată devenită regina
Egiptului. Povestea ei de mărire şi prăbuşire
se încheie tot cu un mit, acela al viperei pe care
Cleopatra o lasă să o muşte, punându-şi astfel
capăt zilelor, demonstrând că suverana
Egiptului este în acelaşi timp suverana
propriului destin.

Dintre miile de zeităţi egiptene, una

dintre cele mai ciudate este Baset – zeiţa cu cap
de pisică, reprezentată uneori şi ca o femeie cu
cap de leu. Această zeiţă-pisică era venerată de
vechii egipteni care dezvoltaseră un adevărat
cult pentru pisici în general. În Egiptul Antic,
pisicile ocupau un loc de cinste în vieţile
oamenilor care le închinau chiar ofrande, iar în
templele zeiţei Baset, felinele erau nelipsite.
Baset aducea fertilitate, belşug, protecţie şi,
totodată alunga demonii. Aceeaşi capacitate se
spune că o aveau şi pisicile de aceea erau
ocrotite şi preţuite de egipteni nu doar în
timpul vieţii, ci şi după moartea lor. Mai multe
relatări povestesc despre tratarea pisicilor
aidoma oamenilor şi despre mumificarea
acestora după deces. Mitul ne mai povesteşte
că zeiţa-pisică era chiar soţia măreţului Ra,
aşadar mânia ei ar fi costat scump Egiptul.

Despre mitologia egipteană s-au scris

nenumărate lucrări de specialitate dar şi opere
de ficţiune care cochetează cu simboluri
egiptene („Egiptul Antic. Marile descoperiri” -

Pag 37 Vox Authors Nr II

 Pasaje superbe despre dragoste din
romane
de Ana Drobot
U
rmătoarele sunt reflecţii despre
dragoste, cu toate aspectele ei:
bucuria de a o trăi, intensitatea
ei, dragostea în ziua de azi comparată cu
dragostea în epocile trecute, închipuiri legate
de acest sentiment şi de persoana iubită,
dragostea la distanţă şi trăirile legate de ea,
dragostea zugrăvită în literatură şi dragostea
din realitate, dragostea care s-a sfârşit,
suferinţele provocate de ea, dragostea care
pare să învingă orice obstacol, dorinţa de a nu
te despărţi de cel drag. Aşa cum putem
observa şi în citate, dragostea descrisă în cărţi
şi cea din viaţa aşa-numită reală, cele două se
confundă; literatura ne spune mereu adevărul
despre acest sentiment. Ne regăsim în
experienţe de viaţă descrise în romane. Sunt
opere de ficţiune, însă scriitorii se dovedesc a
fi cei mai buni psihologi şi cunoscători ai
experienţelor.
“Am aproape 100 de ani; îmi aștept
sfârșitul și mă gândesc la început. Sunt lucruri
despre care trebuie să-ți spun, dar m-ai asculta
dacă ți-aș povesti cât de repede trece timpul?
Știu că nu-ți poți imagina asta. Totuși, îți pot
spune că te vei trezi într-o zi și vei afla că viața
a gonit pe lângă tine cu o viteză imposibilă și
nemiloasă. Momentele cele mai intense îți vor
părea că s-au întâmplat abia ieri și nimic n-a
șters durerea și plăcerea, intensitatea
neînchipuită a dragostei și exaltarea fericirii,
întunericul sumbru al pasiunilor
neîmpărtășite, ori neexprimate, ori
nerezolvate. Îmbătrânești și îți dai seama că nu
există răspunsuri, ci doar povești… ”
(Meg Rosoff, What I Was)
“Romanţa noastră se hrăneşte din ea
însăşi: această autarhie se întrudeşte cu
foametea. Altădată existau obstacole, conflicte
religioase sau sociale, care valorizau cuplul
făcându-l precar. Altădată cea mai magnifică
sursă de dragoste era chiar pericolul dragostei.
Imprudenţa aprindea pasiuni pe care epoca
noastră de siguranţă nu le va cunoaşte
niciodată: fericite vremuri, nu atât de
îndepărtate, în care a iubi era sinonim cu a
risca. Astăzi, iubirile noastre mor de saţietate
Pag 38 Vox Authors Nr II
înainte chiar de a fi cunoscut foamea. Iată de
ce amanţii sunt atât de trişti: ştiu că n-au alt
duşman decât pe ei înşişi, că sunt în acelaşi
timp izvorul şi secătuirea unirii lor. Pe cine să
acuzi, vai, dacă nu „pe noi doi” şi ce
amărăciune e mai mare decât să-l ucizi pe cel
pe care-l adori prin simplul fapt de a fi
împreună?”
(Pascal Bruckner, Luni de fiere)
“Aș fi vrut să nu îl mai vâd câțiva ani,
apoi, într-o zi, să-l întâlnesc din întâmplare, să
ne salutăm îndepărtat și să nu știu decât eu
singură, în toată lumea ce ne va înconjura, în
toată desfășurarea ei, că acestui personaj,
căruia îi spun, distrată, bună ziua, e singurul
bărbat care m-a sărutat, pe care l-am sărutat
vreodată cu adevărat, singura mea bucurie.”
(C. Serghi – Pânza de păianjen)
“Iubiţii la distanţă păcălesc absenţa
celuilalt prin mii de fantezii care au propria lor
realitate. Nu se pot vedea şi nu-şi pot scrie, şi
totuşi găsesc nenumărate căi misterioase de a
coresponda, îşi trimit cântecul păsărilor,
mirosul florilor, râsul copiilor, lumina
soarelui, oftatul vântului şi licărirea stelelor –
toate minunile creaţiei.”
(Victor Hugo)
“Unde se duc, unde se duc iubirile noastre
apuse? Cine să-mi spună asta? Devin fantome,
umbre, larve, zic poeţii. Dar cum, asta ca şi
cum n-ar fi fost niciodată nimic? Lumea care
se spulberă din faţa ochilor noştri n-a existat
niciodată? Patimile sunt oare visuri zadarnice
ca vedeniile plăsmuite de somn? Nu, e cu
neputinţă. Visurile somnului sunt acţiunea
unui eu inconştient şi necomplet. Patimile
noastre sunt nu numai o acţiune fatală, ci
opera voită a întregii noastre fiinţe.
Însufleţirea le trezeşte, dar voinţa le
urmăreşte, le cunoaşte, le desluşeşte,
numindu-le şi mulţumindu-le. Patimile
noastre sunt spiritul şi inima noastră, carnea şi
oasele noastre, tăria noastră, intensitatea vieţii
noastre intime manifestată prin viaţa noastră
fizică; vor fi trunchiate, se trunchiază, se
frământă, rodesc şi creează! Creează opere,
fate de neînchipuit, istorii – lucruri frumoase,
ca arta, de pildă, şi bune – gânduri, principii,
mijloace de a cunoaşte adevărul. Creează
făpturi, copii ce se nasc din nou în chip firesc
ori intelectualiceşte. Prin urmare, nu sunt nici
umbre, nici visuri. Lipseşte-l de patimi şi omul
nu mai poate trăi.”
(George Sand, Ultima dragoste)
“Întâi de toate, nu atinge acele. În al
doilea rând, stăpâneşte-ţi mânia. În al treilea
rând, niciodată, nici în vecii vecilor, nu te
îndrăgosti. Căci atunci, pentru totdeauna, acul
care arată orele la ceasornicul inimii tale îţi va
străpunge pielea, oasele ţi se vor sfărâma, iar
mecanica inimii se va strica iarăşi…
[… ] În afară de Madeleine, nu suportă să îl
atingă nimeni. Cu o cheiţă, ea îl întoarce în
fiecare dimineaţă. Dacă răcea, accesele de tuse
slăbeau mecanismul. Stătea să-i sară din piept:
„Dar grija cea mai mare este decalajul orar.
Când vine seara, din cauza tic-tacului ce-mi
vibrează în tot corpul, nu pot să închid un
ochi. Uneori pic de oboseală în toiul amiezii şi
sunt plin de energie la miezul nopţii.”
(Mathias Malzieu, Mecanica inimii)
“Dac-ar fi fost să trec printr-o pădure cu
lupi ca să ajung până la tine, aş fi ajuns cu
zdrenţele tinereţii mele sfâşiate, dându-ţi
ultima ei picătură. De ar fi fost să trec prin
ierburi cu şerpi ca să ajung până la tine, cu
tălpile goale aş fi călcat pe şuierul morţii mele,
aducându-ţi-o să-i închizi ochii. Dar la poarta
casei tale veghează dragostea – şi mi-am tras
paşii înapoi ca la ieşirea cu icoana din biserică.
Cânt răguşit pe sub ferestrele casei tale, cum
cântă copiii italieni pe străzile oraşelor
noastre, în mizeria frumuseţii lor cu ochi
mediteranieni. Cânt cu mâna întinsă sub cer,
ca odinioară cei neîmpăcaţi la răspântii de
drum: Ascultaţi, voi toţi, bucuria şi durerea
mea.”
(Ionel Teodoreanu, Lorelei)
“O cuprinse în braţe; parcă nu auzise.
-Eva, o să-ţi simt lipsa!
(...)
O privea şi o adulmeca, mirat de ceea ce găsea
iarăşi nou în pielea curată, aurită de soare, care
tremura sub degetele lui, arzându-l, ca şi cum
ar fi fost încărcată de electricitate.
Tăcerea o făcu să spere; în inimă începeau să i
se lipească la loc firele rupte şi nu îndrăznea să
spună nimic, înainte de a simţi că sudura e
trainică. Trebuie să umble încet cu speranţa ei,
să n-o destrame.”
(Radu Tudoran, Fiul risipitor).
Pag 39 Vox Authors Nr II
Romanul picaresc: povestea ideală?
de Ana Drobot
E
xistă un tip de roman pentru care
interesul publicului se păstrează.
Ca dovadă, el mai este creat şi
azi. Este vorba de romanul în care un erou
trece printr-o mulţime de întâmplări, unele
adevărate aventuri. Ne bucurăm alături de el
de încercările prin care trece cu bine şi ne
încântă povestea sa, cu unele comentarii
ironice la adresa unor obiceiuri ale epocii sale.
Totul a început cu Don Quijote, în Spania.
Secolul XVIII în Anglia şi Franţa ne-a dat o
mulţime de astfel de poveşti, pe care şi astăzi
le citim cu încântare. Tom Jones al lui Henry
Fielding rămâne şi azi un roman citit cu mare
drag, la fel La vie de Marianne a lui Marivaux,
Moll Flanders a lui Defoe sau Gil Blas de
Santillane al lui Lesage. Poate mai puţin
cunoscute sunt romanele Joseph Andrews de
Henry Fielding şi Aventurile lui David Simple,
un roman scris de sora lui Henry Fielding,
Sarah Fielding.
Putem observa un tipar urmat de aceste
poveşti: o mulţime de aventuri, cu întâmplări
amuzante şi probleme, cu un personaj care are
noroc şi trece peste tot felul de obstacole, cu
prezenţa unor ajutoare neaşteptate, cu unele
comentarii ironice asupra celor din jur, adesea
cu apariţia călătoriilor, a dragostei. Poate fi
considerată o astfel de poveste un
buildungsroman, putem urmări evoluţia
eroului oarecum pe tiparul basmelor, adaptat
lumii „reale”. Există o căutare pentru eroii
acestor romane: Moll Flanders caută să scape
de sărăcie, Tom Jones doreşte să obţină
persoana dragă pentru el, David Simple îşi
doreşte un prieten adevărat. În romanele
picareşti mai târzii, Orlando din romanul cu
acelaşi titlu de Virginia Woolf doreşte să scrie
bine, iar Robert Merrivel din Restoration de
Rose Tremain pare să-şi dorească pur şi
simplu să găsească un sens vieţii sale.
De ce are succes? Poate tocmai pentru
că e povestea oarecum croită pe tiparul unor
basme, în care eroul trece printr-o mulţime de
încercări prin care scapă ca prin farmec
datorită unor ajutoare sau norocului. Ca
adulţi, ne place în continuare să ascultăm
poveşti. Să trăim aventuri cu ajutorul ficţiunii. Prin unele elemente ce ţin de fantastic,
Şi ficţiunea e adaptată dorinţelor noastre. Ca aceste poveşti exprimă dorinţe pe care le vom
adulţi avem alte vise, dar nu sunt nici ele atât avea în orice epocă. Dorinţa de a găsi un
de departe de cele ale copilăriei. Dorinţa prieten adevărat, de a face ceva cu propria
pentru magie, fantastic nu a dispărut, ci doar viaţă, de a scăpa de sărăcie, pe toate ni le
s-a transformat puţin. dorim în încercarea de a găsi un sens vieţii
noastre. Nu suntem atât de departe de eroii
Vedem aici fascinaţia pentru epoci acestor romane. Spunem adesea că viaţa ne
trecute. Cui nu-i place să vadă filme de epocă, pune la încercare, că ne scoate în cale
să citească cărţi de epocă? Pentru a retrăi obstacole, că ne dorim mult ceva, că ne scoate
plăcerea romanului picaresc, e nevoie să ne în cale şi bucurii… De asemenea, facem uneori
întoarcem într-o epocă trecută, pentru a retrăi haz de necaz. Toate aceste elemente se
acel farmec al poveştilor, acel a fost odată că regăsesc în romanul picaresc – să fie oare
niciodată. Restoration ne duce înapoi în timp în acesta povestea ideală?
Evul Mediu, o epocă aparent ireală,
reconstruită de noi imaginar din ce ştim din
istorie. Orlando ne trece prin mai multe epoci
până în prezentul autoarei. Spre deosebire de
eroul picaresc tradiţional, însă, Orlando se
schimbă, schimbări evidenţiate prin trecerea
lui de la bărbat la femeie. Eroul/eroina
nemuritoare aminteşte de un basm cunoscut
românilor, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte. Nemurirea şi păstrarea tinereţii ţin de
domeniul basmelor, al fantasticului.

Eroul din Restoration trece prin tot

felul de aventuri aflându-se la voia regelui şi a Ne căutăm neîncetat în acest straniu labirint.
timpurilor tulburi, a unor boli şi capriciilor Iuliana Ispas
soţiei sale. Scapă ca prin farmec de la a fi
victima epidemiei de ciumă (poate pentru că
el e doctor), ba chiar îi şi ajută pe alţii.

Tot romane picareşti sunt, în

perspectiva mea, şi romanele încadrate în
categoria celor ce descriu experienţa migraţiei
(aşa-numitele migration novels). Am aici în
vedere operele recente Americanah de
Chimamanda Ngozi Adichie şi The Brief
Wondrous Life of Oscar Wao de Junot Diaz. Şi
aici întâlnim eroi care trec printr-o mulţime de
întâmplări din momentul în care au de-a face
cu o altă cultură. Îi vedem cum doresc să se
adapteze la ea, să se integreze, şi de aici se nasc
întrebările lor legate de propria personalitate,
un proces natural din punctul de vedere al
psihologilor. Personajele se caută de fapt pe
ele însele; întâlnirea cu o altă cultură e doar un
pretext pentru apariţia acestor întrebări legate
de propria lor existenţă.

Pag 40 Vox Authors Nr II

 Un alt fel de insulă din ziua de ieri
de Milena Albu
C
u câţiva ani în urmă, în plin sezon
al legării de glie autoriale, dar pe
fundalul conceptual al
globalizării, a fost pus în chestiune critică
universalismul literaturii americane. O sumă
de articole s-au aliniat deci de cele două părţi
ale temei, producând argumente. Pentru
articolul de faţă, interesantă este o teză contra
caracterului universal: „insularismul tematic”.
Lansată în 2007, teza a fost preluată un
an mai târziu de către secretarul permanent al
Academiei Suedeze, Horace Engdahl, care
afirma că literatura americană este „prea
sensibilă la trendurile izvorâte din propria
cultură socială” (vorbim, în continuare, de
aceeaşi literatură care a produs autori precum
Kerouac sau Hemingway). Aplicând același
model critic, ne vom apleca asupra literaturii
române, pentru a înţelege de ce dezbaterea în
jurul caracterului universal este atât de
importantă. Iar în încercarea noastră de a
înţelege, vom folosi o definiţie a autorului,
lansată de Amos Oz şi centrată întocmai pe
diferenţa ideologică Est vs. Vest. Autorul
israelian remarca faptul că, pe câtă vreme în
Pag 41 Vox Authors Nr II
Vest unui autor nu i se cere nimic altceva decât
să amuze cu scrierile sale, în Est lucrurile se
complică; în Est se așteaptă cu precădere de la
autori să fie modele, să înveţe, (dar şi) să
reprezinte segmentul societal căruia i se
adresează. Cu alte cuvinte Estul este locul în
care ne așteptăm să găsim un tip de literatură
identitară sau, in extremis, insulară. Într-un
articol trecut am căutat să răspundem, fiecare
sieşi, întrebării simple: „De ce citim o carte?”.
Astăzi căutăm să aflăm de ce citim o carte a
unui autor român. Dac-ar fi să ascultăm
modelul didactic, citim o carte a unui autor
român ca să știm – printre altele – cum am fost
reprezentaţi în diversele curente literare:
putem vedea deja cum raportul noi vs. ceilalţi
este în cheie identitară.
Un alt motiv ar fi următorul: citim un
autor român – precum Sadoveanu de exemplu
– pentru a înţelege culoarea locală: porturile,
obiceiurile unei istorii româneşti (din nou,
argumentul identitar).
O parte din autorii autohtoni au teme
cu precădere identitare: în speţă autorii
paşoptişti. În mod ironic, caracterul insular al
unei literaturi nu poate fi judecat în afara
contextului: altfel spus, la momentul respectiv
era nevoie de autori identitari, patrioţi etc.
Însă, odată datoria civică împlinită, observăm
o schimbare de direcţie către teme universale:
odată cu lansarea curentului modernist, spre
exemplu, observăm o emancipare a literaturii
de sub tutela discursului identitar. Autori
precum Camil Petrescu lasă în urmă temele
identitare, în favoarea celor universal-umane:
obsesia, războiul, introspecţia, intelectualul
etc. Alţii, precum Hortensia Papadat-
Bengescu, urmează influenţe europene (în
cazul Hortensiei, cu precădere franceze: ale
școlii literar-naturaliste) şi tratează teme
precum decompoziţia spirituală pe fundalul
eredităţii.
Interbelicul este o perioadă
efervescentă pentru literatura română, care
încearcă să-și definească locul pe scena
europeană. Ecourile nu se lasă aşteptate: doar
o generaţie mai târziu, autori precum Eliade,
Cioran sau Eugen Ionescu devin vizibili pe o
scenă mai vastă decât insula românească.
Efectul este incomparabil: atât pentru scriitorii
înșişi, cât şi pentru diversitatea culturală
locală: teme şi motive universale pătrund şi
îmbogăţesc tărâmul posibilului literar
românesc (universal kafkian, lumea închipuită
de Pessoa, teatrul brechtian etc). La rându-i,
creaţia literară românească depășeşte spaţiul
autohton, influenţând culturi vecine
(exemplul dadaismului în Franţa). Odată
iniţiat, transferul tematic nu face decât să
crească; elementele identitare rămân,
constituindu-se de această dată în mărci
stilistice. Literatura nu mai este deci, insulară.
Revenind la chestiunea iniţială: este sau
nu este literatura română insulară? Putem
conclude deci următoarele: una dintre
proprietăţile intrinseci ale literaturii autohtone
este apartenenţa la o cultură estică. Această
proprietate o diferenţiază de literatura
americană, stabilindu-i imperativul identitar.
Nevoia de a poziţiona propriile trăiri în raport
cu lumea este cea care conferă dimensiunea
insulară a literaturii române; însă interbelicul
asistă la o deschidere culturală, la trecerea de
la insular la european, la primele încercări de
a alinia tematic o literatură orientată către
„popor” cu o literatură orientată către
literatură şi independentă de imperativul și
precondiţia exemplarităţii.
Pag 42 Vox Authors Nr II
Lectura – catharsis pentru unii,
absurd pentru alţii
de Georgiana Ursu
S
-a tot speculat cum că în ultimii
ani, criza din lumea lecturii se
adânceşte tot mai mult, că
timpul ar fi devenit limitat şi că oamenii pun
pe primul loc alte aspecte ale vieţii, fie ea fizică
ori spirituală, înlocuind literatura cu orice
altceva. Ce-i drept, ne aflăm în aşa-zisul
„mileniu al vitezei” unde toate se petrec cât ai
clipi din ochi; lumea aleargă încolo şi încoace
într-o rutină aproape sufocantă, fără să se mai
gândească la alde artă, în special literatură.
Perspectiva este destul de sumbră, la drept
vorbind, mai ales dacă o analizezi minuţios.
Spre exemplu, generaţia tânără – mă refer la
cei născuţi după ’90 – care are impresia că
viaţa e uşoară, dar scurtă şi că trebuie trăită „la
maximum”, alungând undeva într-un colţ tot
ceea ce se consideră a fi „de modă veche”.
Toate aceste mici făpturi îşi creează propriul
set de valori şi coduri morale, inspirându-se
din mass-media şi au modele de viaţă
personaje mai mult sau mai puţin fantastice,
dar care trăiesc, totuşi, în lumea reală.
Spuneam mai sus ceva despre timp, cum
acesta este catalogat drept „limitat”; sincer,
habar nu am cum ai putea să îngrădeşti ceva
care, prin definiţie, înseamnă continuitate,
nemărginire. Timpul este, dacă vrei,
ireversibil şi uneori parcă fuge, deşi noi îl
tragem cu toate forţele spre noi. O vorbă din
popor spune că „Dacă îţi place să faci ceva, îţi
faci timp”, aşa că mitul cu „eu nu am timp să
fac cutare lucru” este, până la urmă, un mit şi
nimic mai mult.
Revenind la oile noastre – literatura
este, poate, cel mai impresionant mijloc de
care te poţi folosi pentru a câştiga atât de
multe. Ea este, pentru unii, scriitori sau cititori,
un mod de a se purifica din punct de vedere
emoţional, de a se elibera prin artă – arta
cuvintelor. Nu reprezintă doar un simplu mod
de comunicare, ci un adevărat sistem de valori
care te educă şi îţi schiţează personalitatea,
ajutându-te să descoperi persoana dinăuntrul
tău. Datorită ei ai şansa să găseşti lumile pe
care le cauţi; chiar dacă sunt fictive, poţi
strânge câte puţin din fiecare pentru a-ţi creea
lumea ta adevărată. Când vine vorba de
literatură, poţi să te gândeşti că aceasta are un
„termen de garanţie” nesfârşit, că este
incredibil de generoasă şi că, orice ar fi, nu va
pieri nicicând. Cartea persistă chiar dacă
părintele ei, cu timpul, devine doar un nume;
virtuţile ei nu sunt perisabile, însă câţi dintre
noi sunt conştienţi de acest lucru? Pe timpuri,
valoarea cărţilor – fie ea în
bani sau în sentimente – era
uriaşă. Prin Evul Mediu,
doar nobilimea şi Biserica
îşi permiteau cărţi, acestea
fiind frumos aranjate şi
puternic apărate; unele
dintre ele erau păstrate în
taină, deoarece se considera
că deţin prea multe informaţii, iar acestea din
urmă ar putea conduce omul spre confuzie. Vă
vine să credeţi sau nu, însă Atunci oamenii
preţuiau cărţile, spre deosebire de Acum. Nu
spun că Acum nu mai sunt persoane care să se
lase pradă frumuseţii literaturii şi, deci, a
cărţilor, însă acestea sunt prea puţine.
Catharsisul unora este absurdul altora.
De ce spun asta? Deoarece frumuseţea pe care
unii o apreciază în ceea ce priveşte lectura este
considerată de ceilalţi „ceva plictisitor şi
greoi”. În ultima vreme aud tot mai des
afirmaţii de genul „eu nu citesc pentru că nu
am răbdare”. E ca şi cum ai spune „eu nu mai
mănânc pentru că mi-e lene”, or, acest lucru ar
avea consecinţe cam neplăcute, nu-i aşa? Este
exact ceea ce se întâmplă şi cu „şeful” corpului
nostru – creierul – dacă nu îl hrăneşti cu
informaţie, nu are cum să se întregească, iar, în
final, va deveni un prieten care, la greu, se va
face dispărut, lăsându-te pradă singurătăţii şi
neputinţei. Să luăm acelaşi exemplu al
generaţiei tinere. Câţi dintre junii zilelor
noastre îşi mai petrec ceasurile răsfoind o
carte? Răspunsul e simplu, dar descurajant.
Puţini. Asta se întâmplă pentru că sunt atraşi
Pag 43 Vox Authors Nr II
de mijloace virtuale de petrecere a timpului,
de lucruri pe care ei le consideră atrăgătoare,
captivante şi nu „plictisitoare”, cum e bătrâna
carte. Aş tinde să cred că Facebook reprezintă
cartea generaţiei de azi (probabil sunt derutaţi
din cauza cuvântului book – carte). Datorită
(sau din cauza, le consider pe ambele valabile)
tehnologiei avansate cu care ne delectăm
astăzi, lectura este înlocuită cu diverse
activităţi, mai mult sau mai puţin solicitante.
Pentru că lumea în care trăim ne impune să
câştigăm bani pentru a supravieţui, este
imperios necesară
dobândirea unui loc de
muncă; bineînţeles, acesta
vine cu avantajele şi
dezavantajele sale, dar, de
cele mai multe ori, ocupă un
loc important în viaţa
multora. Din această cauză,
tot timpul este dedicat
slujbei; omul devine sclavul locului de muncă,
iar acesta, parcă îşi formează propria
personalitate şi, eventual, îl acaparează pe
fragilul om în întregime. Astfel, nevoile
sufletului, dar şi ale creierului, nu mai sunt
satisfăcute, iar omul se pierde într-o
monotonie agasantă din care cu greu va ieşi.
Ca un ultim gând, aş spune: câţi oameni,
atâtea lumi; prin urmare, fiecare om îşi are
cartea pusă deoparte, trebuie doar să se lase
purtat către ea. Bonus, aş vrea să dau un
exemplu amuzant de confuzie ce poate fi
creată din cauza faptului că lectura este
ignorată; este vorba de câteva replici din
filmul Închisoarea îngerilor (en. The Shawshank
Redemption).
«Heywood (sortând cărţile): „Contele de
Monte Crisco”.
Floyd: E Cristo, dobitocule.
Heywood: De Alexandree… Du-mă. Dumă?
(Red chicoteşte.)
Andy: Dumă? (Heywood îi arată cartea.)
Dumas. Ştii despre ce este vorba în carte?
Heywood (contrariat): Ăăă…
Andy: O să-ţi placă. Este despre o evadare.
Red: Trebuie să o încadrăm la educaţionale,
nu? »

Comunicare dincolo de cuvinte
Iuliana Ispas
Mari personalităţi, mari religii:
BUDDHA
de Brândușa Mihai
S
unt multe poveşti despre viaţa
lui Buddha, personalitate ale
cărui învăţături stau la baza
religiei în care cred nu mai puţin de 400
milioane de oameni, asiatici în special, dar şi
din ce în ce mai mulţi occidentali.
Se spune că acum 2500 de ani, India era
divizată în mai multe regate. Undeva, la
graniţa cu Nepalul de azi, domnea peste
supuşii săi regele Suddhodana. Într-o noapte,
prima lui soţie, Maya, are un vis prin care află
că va aduce pe lume un Bodhisattva (Fiinţă
menită Trezirii), care va salva lumea.
,,Conceperea a fost imaculată, Bodhisattva
pătrunzând în şoldul drept al mamei sale sub
forma unui elefant sau a unui copil de şase
luni. (… ) Sarcina ar fi fost şi ea imaculată, căci
Bodhisattva sta într-o raclă de piatră şi nu în
matrice. Naşterea are loc într-o grădină; mama
se prinde de creanga unui copac şi copilul iese
din coapsa dreaptă.” (Mircea Eliade- Istoria
credinţelor şi ideilor religioase).
Numeroase miracole însoţesc naşterea
prinţului, care primeşte de la tatăl său numele
de Siddhartha, adică Cel Care Şi-a Atins
Scopul. (Bineînţeles, viitorul Buddha şi-a ales
părinţii, familia şi timpul în care avea să
trăiască. El era deja Iluminat, reîncarnarea
aceasta era pentru a-şi revărsa învăţătura pe
Pământ). La naşterea prinţului a fost o mare
sărbătoare, la palat venind oameni din toate
cele patru zări. Printre aceştia erau şi nişte
învăţaţi bătrâni care, cercetând corpul
copilului, descoperă toate cele 32 de semne
Pag 44 Vox Authors Nr II
fundamentale şi cele 80 de semne secundare
ale Marelui Om. Aceşti magi îi prezic prinţului
un viitor strălucit fie ca mare rege, suveran, fie
ca mare învăţător spiritual, Mântuitor-
Buddha. Bucuria naşterii fiului este umbrită
de moartea mamei acestuia, Maya. Dar
Siddharta va creşte sub atenta grijă a regelui şi
a celeilalte soţii a acestuia. Este educat pentru
a fi rege la rândul său într-o zi, în locul tatălui
Suddhodana. Are o copilărie şi o adolescenţă
fără griji, îi uimeşte pe toţi cu performanţele
sale la învăţătură, precum şi la sporturi sau
lupte. Tatăl, cu gândul la prezicerile de la
naşterea prinţului, încearcă să îi creeze
acestuia o lume minunată la palat şi îi interzice
cu diplomaţie ieşirile. Crede că, dacă
Siddharta vede doar partea bună a vieţii, nu
va pleca de acasă în căutarea iluminării şi a
salvării lumii de suferinţă. Pentru a-i face
şederea şi mai plăcută, regele îşi însoară fiul,
când acesta împlineşte 16 ani cu două
preafrumoase prinţese din regatele vecine:
Gopa şi Yasodhara. Anii trec, prinţul trăieşte
în lux şi desfătare, iar la 29 ani devine tatăl
unui băieţel, Rahula. Cu toate măsurile de
prevedere luate de către rege, Siddharta
reuşeşte să iasă din palat de patru ori, însoţit
de servitorul său, Chandaka. Aceste ieşiri în
lumea reală îl zguduie pe prinţ şi îl fac să-şi
pună întrebări. Prima ieşire îi duce pe
Siddharta şi pe însoţitorul său pe un drum
unde întâlnesc un bătrân decrepit, care
mergea cu greu, ajutându-se de un toiag. A
doua ieşire le prilejuieşte celor doi o întâlnire
cu un ,,bolnav slăbit, livid, ars de fierbinţeala
febrei’’, iar în a treia ieşire văd la poarta
cimitirului un om mort. Aceste călătorii îl fac
pe Siddhartha să se gândească la bătrâneţe, la
boală, la moarte. Şi el va îmbătrâni, şi el va fi
bolnav, şi el va muri, toţi vom trece prin aceste
stări, totul este efemer, nimeni nu scapă de
bătrâneţe, boală şi moarte. ,,Apoi, la o ultimă
ieşire, prinţul zăreşte un călugăr cerşind, calm
şi senin şi această privelişte îl consolează,
arătându-i că religia este susceptibilă de a te
vindeca de mizeriile vieţii omeneşti.’’(M.
Eliade – Istoria credinţelor şi ideilor religioase).
Prinţul pierde bucuria de a trăi la palat
şi se hotărăşte să plece în lume. Reuşeşte să
treacă de paza adormită misterios, împreună
cu acelaşi servitor de încredere, Chandaka, şi
după un timp, cei doi călători fac un popas.
Siddhartha îşi taie părul cu sabia, face schimb
de haine cu Chandaka şi, arătând ca un om
oarecare, nu ca un prinţ, pleacă singur mai
departe. Legendele care povestesc viaţa lui
Buddha din acest punct se despart de zei, de
supranatural, Siddhartha devine Buddha prin
ceea ce singur va face. Să ne imaginăm un pic
India lui Siddhartha şi vremurile în care acesta
a trăit, probabil între 563 î.e.n. şi 483 î.e.n.
Căldurile intense, zonele populate răzleţe,
jungla şi animalele sălbatice, anotimpul ploios
al musonilor, frigul din regiunile muntoase,
Gangele sunt nişte repere pentru decorul
acţiunii ce urmează. La începutul sec. VI î.e.n.
în această zonă a Asiei, vorbim despre o
înflorire a filozofiei, a religiei. Alături de cei ce
trăiau în tradiţia brahmanică, erau multe alte
grupuri de yoghini, asceţi rătăcitori,
magicieni, precursori ai diferitor doctrine
filozofice: sofişti, materialişti, nihilişti etc. ,,A
te elibera de suferinţă, acesta este scopul
tuturor filosofiilor şi tehnicilor de meditaţie
indiene. Nici o ştiinţă nu are valoare dacă nu
urmăreşte salvarea omului. În afară de aceasta
nimic nu merită a fi cunoscut. Salvarea implică
transcederea condiţiei umane. Literatura
Indiană utilizează, fără deosebire, imaginea de
legare, înlănţuire, captivitate, uitare, beţie,
somn, neştiinţă, pentru a zugrăvi condiţia
umană; şi dimpotrivă, imaginea eliberării de
legături, a sfâşierii unui văl (sau a înlăturării
unei năframe care acoperea ochii), sau a
trezirii, a reamintirii etc. pentru a exprima
abolirea (transcenderea) condiţiei umane,
libertatea, eliberarea (mukti, nirvana etc.).’’
(M. Eliade- Istoria credinţelor şi ideilor religioase)
În aceste condiţii, Siddhartha rătăceşte
prin lume căutând răspunsuri. Numele său de
ascet devine Gautama. Merge la un maestru
brahman, Arada Kalama, care-l învaţă
filozofie, la maestrul Udraka, unde îşi
desăvârşeşte tehnicile yoga, apoi se retrage
timp de şase ani într-un loc ferit, unde practică
o dură asceză ca mijloc de eliberare. În acest
loc de post şi meditaţie este însoţit de cinci
discipoli. Gautama îşi schimbă din nou
numele în Sakyamuni, ceea ce înseamnă
Ascetul Din Clanul Sakya, fiecare etapă a
evoluţiei sale însemnând o transformare într-
un om nou, pecetluită cu un nume nou. Ajuns
Pag 45 Vox Authors Nr II
un schelet, în pragul morţii, Sakyamuni
înţelege că postul prelungit, asceza totală nu-i
vor aduce răspunsul la căutările sale, că va
muri şi nu îşi va împlini menirea. Spre
indignarea discipolilor săi, întrerupe postul şi
acceptă un bol de orez.
Viitorul Buddha a adăugat la
cunoştinţele sale învăţăturile ascezei,
învăţăturile filozofice şi yoghine. Fusese prinţ,
acum era cerşetor, fusese bogat şi acum era
sărac, trăise în plăceri şi acum trăia în asceză,
cunoscuse liniştea meditaţiei, dar şi suferinţa.
Era pregătit să meargă mai departe şi caută un
loc de meditaţie, hotărât să nu se ridice de
acolo până când nu obţine Trezirea,
Iluminarea. Sub celebrul smochin, loc de
pelerinaj astăzi, Sakyamuni încearcă să
descopere cum poate fi suprimată suferinţa.
Mara (Moartea, Răul) apare din tenebrele
conştiinţei sale ispitindu-l, ameninţându-l,
încercând să-i demonstreze că bine e să trăieşti
condus de plăcerile simţurilor şi că Eliberarea
nu are nici un rost. Odată cu lumina zilei,
Mara dispare învinsă, iar Sakyamuni
dobândeşte Trezirea şi devine Buddha
(Trezitul), posesorul celor Patru Adevăruri:
despre suferinţă, originea suferinţei, încetarea
suferinţei şi Calea cu opt braţe, prin care se
realizează încetarea suferinţei. Buddha îşi
găseşte discipolii în Benares şi le povesteşte
despre Trezirea sa şi conceptele revelate.
Aceştia vor fi primii oameni convertiţi, dintr-
un mare număr care va urma. Spre deosebire
de brahmanismul epocii, în care cunoaşterea
era rezervată doar unor aleşi- brahmanii,
Buddha aducea eliberarea de suferinţă
tuturor, indiferent de clasa socială sau sex.
Patruzeci de ani a mers Buddha prin Valea
Gangelui, dăruind oamenilor din învăţătura la
care ajunsese: toate fiinţele sunt egale,
îndeamnă la iubire universală, la bunătate,
moralitate, compasiune faţă de toate creaturile
de pe Pământ. Calea de mijloc este văzută ca
un mod cumpătat de a trăi, fără asceză
deplină, dar şi fără abandon în lumea
plăcerilor.
Buddha a murit la 80 de ani, lăsând în
urmă o doctrină clară, reguli de urmat pentru
discipoli, o întreagă filozofie şi o religie care
dăinuieşte şi astăzi, după douăzeci şi şapte de
secole. Pentru occidentali, Buddha este doar
unul – Siddhartha Gautama Sakyamuni, dar
pentru asiatici sunt mai multi Buddha. Astfel,
în Cronici ale lui Buddha (Buddhavamsa), se
vorbeste despre cei 24 de Buddha care au trăit
înaintea lui Siddhartha Gautama. Deci,
Buddha este numele dat TUTUROR celor care
au dobândit Trezirea, Iluminarea.
Pentru seara în care vrei să te plimbi
prin India, îţi recomand să vezi filmul Viaţa lui
Buddha.
Una dintre marile religii ale omenirii este, fără
îndoială, budismul. Cu o vechime de douăzeci
şi şapte de secole şi numărând azi peste 400
milioane de credincioşi, cu precădere asiatici,
dar nu numai, budismul fascinează. Îşi are
originile în India secolului al VI-lea î.e.n. şi se
bazează pe învăţăturile lui Siddhartha
Gautama Sakyamuni Buddha (563 î.e.n. - 483
î.e.n.).
A te apropia de spiritualitatea orientală
nu este aşa uşor cum pare. Mai întâi încerci să
laşi ideile, convingerile şi prejudecăţile pe care
le ai şi să păşeşti cu mintea deschisă, cu intuiţia
ascuţită, într-o lume nouă. Poate e bine să ştii
că aici nu întotdeauna unu şi cu unu fac doi, că
dacă albul este bun nu înseamnă că negrul este
rău, că lucrurile care nu se văd sunt la fel de
importante ca cele pe care le vezi.
Prinţul Siddhartha s-a născut într-o
perioadă de mare efervescenţă filosofică şi
religioasă. A avut contemporani iluştri,
printre care indianul Mahavira (întemeietorul
jainismului), chinezul Confucius
(întemeietorul confucianismului) şi Lao Zi,
marele daoist, autorul celebrei cărţi Dao de
Jing. Preocupările spirituale din acea vreme se
concretizau în diferite doctrine filozofice şi
religii; asceza, meditaţia, magia făceau parte
din viaţa de zi cu zi, credinţele animiste
puteau fi întâlnite alături de cele politeiste,
dualiste, monoteiste, atee.
Să nu uităm că, deşi vorbim de secolul
VI î.e.n., istoria indiană are date despre ce se
întâmpla în mileniul III î.e.n. şi chiar mai
devreme! Didactic, hinduismul (credinţele
religioase indiene în ansamblu) se împarte în:
perioada pre-ariană, până în anii 1500 î.e.n.,
perioada vedică, până în 450 î.e.n., perioada
clasică, până la anii 600 e.n., perioada
medievală, până la 1000 e.n. şi apoi perioadele
Pag 46 Vox Authors Nr II
modernă şi contemporană – după Istoria
Religiilor de A. Stan şi R. Rus.
În esenţă, lucrurile au decurs cam aşa:
Buddha s-a născut într-un palat; tatăl său era
regele acelui ţinut şi i-a asigurat un trai
princiar şi o educaţie aleasă, aşa cum se
cuvenea pentru un viitor conducător. Numele
primit de către copil la naştere a fost
Siddhartha. La 16 ani se căsătoreşte, iar la 29
ani devine tatăl unui băiat, Rahula. Tradiţia
brahmanică a acelor vremuri împărţea
societatea în patru caste foarte clar delimitate:
brahmanii, militarii, negustorii şi sclavii.
Accesul deplin la cunoaştere îl aveau doar
brahmanii. Trăind în palatul său, prinţul este
departe de viaţa celor din alte caste şi
cunoştinţele pe care le acumulează nu îi arată
de fapt viaţa reală. Asta până la un moment
dat, când el meditează asupra faptului că totul
este trecător, că de boală, bătrâneţe şi moarte
nu scapă nimeni.
Trebuie spus că brahmanismul stabilea
cele patru scopuri ale vieţii ca fiind: artha
(obţinerea de bunuri materiale), kama
(dragostea erotică), dharma (respectarea
legilor) şi mokşa (eliberarea). Pentru a le
îndeplini, credinciosul trecea prin cele patru
stadii ale existenţei: brahmacarya (învăţătura,
studiul), grhastha (datoria de cap de familie),
vanaprastha (retragerea în pădure) şi
sannyasa (renunţarea la lume). De fapt, numai
bărbaţii care făceau parte din primele trei caste
aveau dreptul să parcurgă aceste etape în
vederea obţinerii scopului suprem – mokşa
(eliberarea din ciclul reîncarnărilor), dar
majoritatea se opreau la primele două:
învăţătura şi asumarea responsabilităţilor faţă
de familie. Nu este de mirare că Siddhartha, ca
mulţi alţii, după ce şi-a întemeiat o familie şi a
avut un copil, conform tradiţiei brahmanice, a
plecat de acasă încercând să găsească
răspunsuri, să evolueze spiritual, astfel încât
să ajungă în Nirvana.
Conceptul că totul e trecător, legea
karmei şi mokşa (Nirvana, Eliberarea) nu sunt
descoperite de Siddhartha, ci vin din adâncul
timpurilor. Acesta însă le aprofundează cu un
maestru brahman, al cărui discipol devine.
Ascetul rătăcitor îşi schimbă numele din
Siddhartha în Gautama, îşi desăvârşeşte
cunoştinţele filosofice şi religioase, apoi merge
la un maestru yoghin. Perfecţionându-şi
tehnicile yoghine, i se deschid noi orizonturi
ale cunoaşterii la care nu putea ajunge prin
înţelegerea intelectuală. Urmează apoi
retragerea din lume a lui Gautama şi
dedicarea sa celor mai severe mortificări, în
timp ce meditează asupra vieţii şi a morţii,
asupra karmei, asupra reîncarnărilor, asupra
eliberării din acest ciclu nesfârşit de vieţi pline
de suferinţă.
După şase ani de privaţiuni, simte că va
muri inutil în urma postului prelungit, fără să
afle răspunsurile la întrebările sale. Prin
urmare, îşi trage învăţămintele din această
experienţă, când a trăit apropierea morţii, şi
pleacă mai departe. Gautama a evoluat
spiritual, devenind o altă persoană; deci va
avea un alt nume, acum devenind Sakyamuni.
,,Nimic din ceea ce constituie infinita varietate
a experienţelor umane nu-i mai era de acum
înainte necunoscut – de la beatitudinile şi
dezamăgirile culturii, ale dragostei şi puterii,
până la sărăcia unui credincios rătăcitor, la
contemplările şi transele yoghinului, trecând
prin singurătatea şi mortificările ascetului.”
M. Eliade: Istoria credinţelor şi ideilor
religioase.
Purificat prin asceză îndelungată,
Sakyamuni este pregătit pentru a trece la etapa
următoare de evoluţie- Iluminarea. El caută un
loc retras, într-o pădure, sub un smochin,
hotărât să se concentreze de astă dată asupra
găsirii unei căi de a întrerupe ciclul naştere-
viaţă-moarte-naştere, care se repetă mereu
(samsara) şi de a salva omenirea de la
suferinţa continuă. Înainte de a intra în starea
potrivită pentru a percepe aceste adevăruri,
Sakyamuni este asaltat de Mara (Moartea),
care îi trimite mai multe ispite omeneşti, cu
rolul de a-l menţine aproape de lumea
materială şi, implicit, departe de inefabilul
spiritual. Doar după ce învinge şi aceste ultime
tentaţii, după ce se curăţă de toate fricile şi
slăbiciunile pe care le mai are ca om, ajunge la
o stare de puritate absolută care îi va permite
Trezirea.
,,În prima veghe, el parcurge cele patru
stadii ale meditaţiei, care îi permit să
îmbrăţişeze, graţie «ochiului său divin»,
totalitatea lumilor şi eterna lor devenire, adică
Pag 47 Vox Authors Nr II
ciclul teribil al naşterilor, morţilor şi
reîncarnărilor determinate de karma.
La veghea a doua, el îşi recapitulează
nenumăratele vieţi anterioare şi contemplă în
câteva clipe existenţele nesfârşite ale celorlalţi.
Veghea a treia constituie boddhi, Trezirea, căci
el surprinde legea care dă posibilitatea de
manifestare acestui ciclu infernal al naşterilor
şi renaşterilor, legea zisă a celor douăsprezece
produceri în «dependenţă mutuală», şi
descoperă totodată condiţiile care sunt
necesare opririi acestor «produceri».
De acum înainte el este în posesia celor
patru «Adevăruri Nobile»: el a devenit, odată
cu venirea zilei, «Trezit», Buddha.” M. Eliade
– Istoria credinţelor şi ideilor religioase.
Buddha rămâne în această lume a
Trezirii şapte săptămâni. Nirvana era scopul
suprem al existenţei, şi totuşi Buddha
hotărăşte că doreşte salvarea nu numai a sa, ci
a tuturor oamenilor. Deci, revine în lume şi
împărtăşeşte timp de patruzeci de ani
discipolilor săi toate adevărurile care i s-au
revelat şi calea prin care orice om poate scăpa
de suferinţă.
Acest mesaj salvator îl transformă pe Buddha
în Mântuitor şi face din budism o religie, chiar
dacă este o religie fără a avea în centrul său o
Fiinţă Supremă, un Dumnezeu.
,,Pentru budişti, viaţa pământească a lui
Buddha nu are mare importanţă. El este doar
un simbol cu implicaţii pentru viaţa religioasă.
Gândirea religioasă budistă nu încurajează
recapitularea vieţii pământeşti a lui Buddha,
deoarece el rămâne un arhetip, arhetipul
omului iluminat, care se descoperă la diferite
intervale de timp.
Întrucât budiştii acceptă transmigrarea,
era normal să afirme că el nu a venit în lume
doar o dată, în anul 560 î.e.n., ci a trecut prin
mai multe renaşteri: ca animal, om şi zeu.
Numai aşa a putut acumula experienţa
religioasă de care dispunea. Viaţa lui s-a extins
de-a lungul a trei eoni, adică 3x 10, la care se
adaugă 51 de zerouri.” (Istoria Religiilor de A.
Stan şi R. Rus)
Sunt multe de spus despre Buddha: acest
articol are doar rolul de a stârni curiozitatea,
astfel încât cei interesaţi să citească singuri
numeroasele cărţi cu acest subiect.
 Esenţa învăţăturii lui o constituie Cele gravitaţia, indiferent dacă noi credem sau nu,
patru «Adevăruri Nobile» , pe care le-a expus spun budiştii.
prima dată la Benares, primilor săi discipoli: 3. Încetarea suferinţei se obţine prin
1. Totul este suferinţă (dukkha). Ideea încetarea dorinţei. Stingerea dorinţei este
de suferinţă străbate întreaga filozofie budistă, Nirvana. ,,Buddha nu dă deloc o «definiţie» a
fiind vorba atât de durere fizică, cât şi de Nirvanei, dar revine neîncetat asupra unora
durere de ordin spiritual, ba chiar şi de o dintre «atributele» sale. El afirmă că oamenii
durere mai profundă, existenţială. Naşterea, numiţi arhat (sfinţii eliberaţi) «au atins
viaţa şi moartea sunt marcate de dukkha şi fericirea de neclintit», că Nirvana este
durerea este cu atât mai mare, cu cât prin «beatitudine», că el, Preafericitul, «l-a atins pe
reîncarnare aceasta se simte din nou şi din cel Nemuritor».” (M. Eliade: Istoria credinţelor
nou. Chiar atunci când avem un mod plăcut şi ideilor religioase)
de viaţă, dukkha este prezentă pentru că ştim 4. Încetarea dorinţei, implicit a
că nimic nu durează. Conceptul de suferinţei se realizează dacă urmezi Calea de
impermanenţă, important pentru Buddha şi mijloc, numită şi Calea cu opt braţe.
aplicat absolut tuturor aspectelor existenţei,
spune că toate lucrurile şi fenomenele există
atât timp cât există condiţiile
care le-au creat. Odată cu
schimbarea acestor condiţii,
(pentru că ştim că nimic nu
durează), dispar şi acele lucruri,
fenomene, cum vrem să le
numim. De asta spunem că tot ce
se întâmplă în viaţa noastră sunt
lucruri condiţionate, deci
iluzorii. Ataşamentul faţă de
acestea, iluzia că ceva va dura
duc în final la suferinţă.
2. Cauza suferinţei este
dorinţa (trsna). Dorinţa
îndeamnă la acţiune, fie că
aceasta se concretizează în gând,
vorbă sau faptă. Acţiunea
intenţionată, conştientă este
Karma. Fiecare intenţie, vorbă,
faptă au consecinţe care se vor
manifesta în viaţa aceasta sau
într-o viaţă următoare. Karma
dintr-o viaţă anterioară ne
determină viaţa prezentă.
Karma reprezintă consecinţa
acţiunilor, vorbelor şi
gândurilor noastre, de care doar
noi suntem responsabili. Legea
karmei este, aşadar, legea
funcţionării conştiinţei. Aceasta
nu are de-a face cu credinţa, este
obiectivă ca orice lege a fizicii.
Karma există aşa cum există

Pag 48 Vox Authors Nr II

 Zece cărți de citit iarna
de Raluca Aprodu

I
arna. Acel anotimp cu zăpadă,
sărbători, frig și o singură dorință: să
ne pierdem într-un fotoliu moale,
lângă o fereastră albă de viscol și cu o cană de
ceai fierbinte lângă noi. Și cum iarna totul e
posibil, visul cu ceaiul cald și fotoliul moale se
împlinește în mod miraculos pentru
majoritatea doritorilor.
Cel mai sărbătorit anotimp al anului aduce
probabil peste noi viscol și îngheț, dar și mult
așteptatul concediu sau „sfânta” vacanță,
ambele aducătoare de timp liber și poftă de
citit. Dacă și voi sunteți la fel de pofticioși ca
mine, atunci e cazul să asaltați bibliotecile și
librăriile și să vă faceți provizii.
Ca să fiu de folos în viitoarea voastră
hibernare literară, v-am pregătit o listă cu zece
cărți care să vă poarte prin iernile altora:
1. Stephen King – Strălucirea (The
Shining). O carte în care iarna și nămeții sunt
„diabolici” și devastatori. Izolarea pricinuită
de luni interminabile de ninsori și troiene are
efecte mai puțin plăcute asupra minții umane.
Dacă v-ați propus ca în această iarnă să vă
izolați de tot și să fugiți cu sinele în vacanță, ei
bine, citiți cartea și mai gândiți-vă!
2. Mircea Eliade – Romanul
adolescentului miop. Da, cu siguranță ați citit
cartea măcar o dată; dar nu vă cuprinde
nostalgia când vă amintiți cum Eliade –
liceanul povestea despre colindatul prin
București? În plus, cartea ne invită la un
spectacol fascinant: iarna în Bucureștiul
începutului de secol XX.
3. C. S. Lewis – Cronicile din Narnia. O
serie de cărți în care iarna este personajul
principal. Lectura acestor volume nu doar că
te poartă într-un labirintic tărâm fermecat, ci
îți amintește și de copilărie.
Garantez că după ce veți citi prima carte din
serie („Nepotul Magicianului”) bomboanele
din brad vor avea din nou acel gust magic ca
atunci când încă nu știați a buchisi.
4. John Grisham – Un altfel de Crăciun
(Skipping Christmas). O carte neobișnuită care
ne arată cum familia Krank decide să nu
petreacă sărbătorile de iarnă.
Grisham înlătură toată magia ce înconjoară
poveștile de Crăciun și aduce acțiunea într-o
contemporaneitate în care această sărbătoare
este obositoare, cere multe pregătiri și durează
doar o zi, deloc magică.
5. Frantz Kafka – Castelul Inevitabil. Ca
în toate scrierile sale, Kafka creează în această
carte o atmosferă apăsătoare, aproape
sufocantă. Iarna, zăpada și frigul, alături de
Castel par a fi centrul unei societăți în care
birocrația dictează.
6. Virginia Woolf – Orlando. „Marele
îngheț” (”The Great Frost”) din Anglia
secolului al XVII - lea descris de autoare, își
pierde măreția în fața înghețului în timp al
protagonistului – Orlando.
Orlando este unul din puținele romane
accesibile (în sensul ușurinței lecturii) scrise
de Virginia Woolf, iar temele atinse aici de
autoare (conformism, realitate – imaginație,
chiar travesti-ul) merită mai mult de o după –
amiază friguroasă din timpul vostru.
7. Charles Dickens – Casa umbrelor
(Bleak House). Dacă atunci când auziți
cuvântul „iarnă”, vă gândiți la „Colinda de
Crăciun” (A Christmas Carol), atunci vă
recomand să-l înlocuiți pe Dickens cu...
Dickens. „Casa umbrelor” este un roman lung
cât o iarnă polară, dar în care misterul,
dragostea, satira și caracterul puternic se
întâlnesc într-o Londra sufocată de Revoluția

Pag 49 Vox Authors Nr II

Industrială. De asemenea, numărul mare de
personaje cu siguranță o să vă poarte nostalgic
către scriitorii ruși.
8. Mihail Bulgakov – Maestrul și
Margareta. Pentru că tot am menționat autorii
ruși și pentru că nu există iarnă fără o poveste
din Rusia veșnic friguroasă, propun ca anul
acesta să ne aventurăm în Moscova anilor ’30.
O să găsim aici o poveste de dragoste
(Margareta și Maestrul), suferință, sacrificiu,
magie neagră, toate aflate sub pălăria binelui
și a răului. Un basm pentru adulți.
9. Mihail Sebastian – Accidentul.
Romanul lui Sebastian înfățișează o poveste
de dragoste, o dragoste matură, pierdută și
regăsită, sub o altă formă. Totul se întâmplă
sub bagheta unei ierni tipic românești și a unei
vacanțe la munte, la schi. Iarna este aici cea
care face și desface destine, iar personajele par
atât de reale încât oricine se poate regăsi în
unul din ele.
10. Mihail Drumeag – Invitație la vals.
Voi încheia seria cărților de citit iarna cu încă
o carte din literatura română, o poveste de
dragoste diferită de cea din „Accidentul”, o
carte despre iarna orgoliilor. Aici dragostea nu
învinge, ci este anihilată de mândria înghețată
în timp a protagoniștilor.
Chiar dacă nu sunt toate cu și despre
iarnă, sunt, în esență, povești care surprind
atmosfera anotimpului rece. Iarna aduce cu
sine o oarecare atemporalitate, oprește timpul
și ne ține prizonieri în sânul propriului cămin.
Dacă tot trebuie să ne suportăm sentința
sezonieră, atunci care e cea mai simplă
variantă de a reporni timpul, fie el imaginar?
Simplu! Citind.
Pag 50 Vox Authors Nr II
Din țara lui Decembrie
de Georgiana Ursu
N
u știu alții cum sunt, însă pentru
mine luna Decembrie e ca o
bombă kitsch care explodează
încontinuu timp de 31 de zile. Rămășițele,
bineînțeles, apar sub forma unor ornamente
care nu sunt numai de prost gust, ci mai sunt
și infinite: beteală mult prea luminoasă și
colorată pentru ochii mei în permanență
obosiți, Moși Crăciuni suferinzi de obezitate
morbidă care stau spânzurați parcă de unele
malluri, globuri în culori mult prea stridente
atârnate într-un brad ciopârțit și torturat
nevoie mare – deh! e imperios necesar să fie
natural brăduțul, că altfel „parcă nu miroase a
Crăciun”. Oamenii au tendința asta de a
comercializa totul; de a arunca cu
superficialitate în stânga și-n dreapta,
mergând pe ideea că „așa-i frumos când e
sărbătoare”. Sunt sigură că mulți dintre voi
nici măcar nu vă stresați să vă gândiți la ce
înseamnă Crăciun, ba mai mult, majoritatea îl
văd ca pe o altă oportunitate de a bea ceva, de
a merge prin cluburi sau de a arunca o
grămadă de bani pe chestii sofisticate pentru
a-și arăta dragostea față de apropiați. Uneori
se mai invocă și partea religioasă a acestei
sărbători, mai ales în miile de mesaje copiate
de undeva și trimise aiurea la toată lista de
contacte de pe Facebook ori din telefon, deși
mulți dintre noi nu ne omorâm cu mersul la
biserică sau cu credința în Iisus ori Dumnezeu
și nici nu cunoaștem toate persoanele cărora le
trimitem declarațiile. Meh, lăsând deoparte
chestiile comerciale și tendința mea de Grinch,
Crăciunul are, totuși, farmecul lui (măcar
pentru o mică parte a populației), deosebindu-
se de Paște ori de celelalte sărbători mai mici.
Habar n-am ce-i dă acest farmec, dar poate e
mai bine așa, că altfel ar fi fost doar o
sărbătoare și atât.
Odată cu Crăciunul au apărut și foarte
multe superstiții, obiceiuri, tradiții și altele.
Desigur, cea mai proeminentă figură este Moș
Crăciun cu a lui sanie magică și reni fermecați.
Mulți puști încă mai cred, mulți părinți încă se
deghizează în fiecare an în bătrânul îmbrăcat
în roșu, cu barba albă, deasă și moale, pentru
a-și mulțumi odraslele. Ei bine, treaba cu
Moșu’ e încă dubioasă: ori e, ori nu e? Citisem
undeva că legenda lui are un sâmbure de
adevăr și că, de fapt, în spatele poveștii stă
nimeni altul decât Moș Nicolae. Probabil vă
veți întreba ce legătură au cei doi Moși. Ei
bine, se pare că Sfântul Nicolae – născut
undeva prin anul 270 AD, episcopul orașului
Myra, oraș situat în Tusantaalexrcia de azi –
era foarte cunoscut pentru generozitatea sa
față de cei săraci, însă multe fapte bune le făcea
în anonimat. Îmbrăcat cu o mantie roșie
specifică unui episcop, adesea ajutat de un mic
băiat orfan (potrivit unor legende), el era omul
cu dulciurile, cel care aducea niscaiva bucurie
în sufletele celor necăjiți. A fost canonizat,
fiind numit patronul copiilor, marinarilor și al
Greciei și este sărbătorit pe 6 decembrie, ziua
morții sale.
Cu toate acestea, s-au creat
legături între figura sa și data de 25
decembrie, dată stabilită pentru
Nașterea lui Iisus, astfel creându-
se legende potrivit cărora Sfântul
Nicolae trecea în ajunul Crăciunului
pe la copii, aceștia întâmpinându-l cu
nuci, mere, prăjituri. Odată cu
Reforma Protestantă, popularitatea Sfântului
s-a diminuat în majoritatea țărilor, cu excepția
Olandei, unde acesta a supraviețuit sub
denumirea de Sinter Klaas. Sinter Klaas era un
bătrânel îmbrăcat într-o mantie roșie care avea
spiriduși pe post de ajutoare și o sanie trasă de
cai cu care zbura deasupra caselor. Desigur,
împărțea cadourile coborându-se prin
hornurile caselor. Mai departe, se spune că
olandezii au fost cei care au adus obiceiul
acesta într-un oraș din nordul Americii, New
Amsterdam (denumit mai târziu de britanici
New York). Punctul culminant al tradiției a
fost după Războiul Revoluționar American,
când s-a manifestat un foarte mare interes
pentru cultura olandeză, Sinter Klaas
devenind Sancte Claus, apoi Santa Claus (ro.
Moș Crăciun).
Ceea ce a fixat această datină în cultura
poporului american a fost poemul scris de
Clement Moore în 1822, A Visit from St.
Nicholas. Moore, profesor de limbaje biblice,
s-a inspirat din legendele germane și cele
nordice, care descriau un om mic de statură,
asemănător unui elf voios, ce conducea
Pag 51 Vox Authors Nr II
sărbătorile păgâne desfășurate în miezul
iernii. În poemul său, Moore îl prezintă pe
Moș ca fiind un om micuț cu o burtă precum
un „bol plin cu jeleuri”, care are o sanie trasă
de opt reni în miniatură. Poate vă întrebați de
unde ideea lui Moore de a folosi tocmai renii?
Ei bine, poporul Sami (Scandinavia de Nord)
folosea adesea renii pentru a trage săniile,
deoarece erau robuști, puternici și se adaptau
foarte bine la climatul rece. Revenind la
povestea Moșului, el zboară de la casă la casă
și de fiecare dată se coboară prin horn pentru
a pătrunde în locuințele oamenilor cu scopul
de a umple cu daruri săculeții în formă de
ciorapi atârnați de șemineu. În 1823, poemul
lui Moore a fost publicat în ziarul Troy
Sentinel, având un mare succes și fiind
republicat sub denumirea Twas the Night
Before Christmas.
Cu trecerea timpului, însă,
imaginea Moșului s-a mai
schimbat. Astfel, Thomas Nast, un
caricaturist american al secolului al
XIX-lea, l-a modernizat pe Moș din
cap până la Polul Nord; adică l-a
îmbrăcat mai bine și l-a mai colorat (pe
lângă tradiționalul roșu, pe-atunci se folosea
și violet, albastru, verde), l-a trimis să
locuiască la Polul Nord, i-a oferit un atelier
pentru fabricarea jucăriilor pentru copii și
ditamai cartea unde Moșu’ avea atât numele
puștilor care au fost cuminți, cât și numele
celor obraznici.Abia în secolul XX înfățișarea
Moșului s-a stabilit așa cum o știm astăzi: roșu
cu alb. De asemenea, prin anii ’20-’40,
compania Coca Cola a realizat câteva reclame
care îl aveau în centru pe Moș Crăciun
îmbrăcat în culorile roșu și alb (acestea fiind și
culorile companiei), bucurându-se de
produsul oferit; până la vremea aceea, oamenii
îl aveau deja în minte pe Moș purtând aceste
culori, deci nu Coca Cola l-a creat, așa cum,
probabil, mulți au impresia.
De atunci și până acum, Moșul e
prezent în fiecare an. Unii spun că el are
capacitatea de a manipula timpul, de a-l folosi
în avantajul său pentru a putea împărți
cadourile tuturor copiilor într-o singură
noapte. O fi super-modernizat. Sau
extraterestru. Cine știe?! Cert e că grăsunul
ăsta simpatic n-o să dispară prea curând.
 Din țara lui Valentin
de Georgiana Ursu
M
ai sus vorbeam despre „țara lui
Decembrie” și cum începutul
iernii marchează o serie de
„aventuri” prin magazine, care mai de care
mai fabuloase și mai sofisticate, totul pentru a
arăta așa-zisa iubire pe care o simțim față de
cei din jurul nostru. Ajungem astfel la mult
așteptatul și frigurosul Făurar cu ale sale
demonstrații de căldură sufletească – ce ar
putea topi gerul năprasnic de-afară – datorate
zilei de 14, Valentine’s Day sau cum le place
multora să spună: Ziua Îndrăgostiților. Desigur,
pentru celebrarea adecvată, toate magazinele
se împodobesc cu „inimioare gigantice” de un
roșu aprins – culoarea simbolică a pasiunii -,
restaurantele se decorează cu fel de fel de
luminițe, iar meniurile se transformă în
adevărate cine romantice pentru cuplurile
care se iubesc pân’ la cer și-napoi și care,
normal, plătesc pentru o seară liniștită. N-am
înțeles niciodată tradiția asta, la fel cum nu am
înțeles niciodată de ce trebuie să arunci bani
pentru o pseudo-cină pseudo-romantică doar
pentru a-ți da pe spate partenerul/a. Mulți
adepți ai acestei sărbători ori habar n-au că
lucrurile pe care le poți face în respectiva zi se
pot face și în altele, ori sunt conștienți de asta,
dar sunt posedați de dorința extremă de a fi în
trend; semnificația e oricum aceeași. Nu ziua
dă însemnătate, ci gestul, care ar trebui să vină
dintr-un loc care se numește „suflet”.
Bineînțeles, cum trăim în mileniul
modernismului și al tradițiilor împrumutate
de la alte nații, lumea se țicnește ori de câte ori
se ivește vreo sărbătorică din asta, prilej de a
mai arunca puțin cu superficialitate în stânga
și-n dreapta. Deh, să trecem peste poliloghii.
Adevărata intenție a articolului este
prezentarea – de la origini – a acestei zile,
pentru că sunt sigură că mulți dintre
„înflăcărații” atinși de Cupidon n-au habar.
Valentine’s Day își are rădăcinile în câteva
legende care au ajuns și pe la urechile noastre
odată cu trecerea timpului. Principalul simbol
al sărbătorii este binecunoscutul Cupidon –
zeul dragostei la Romani – reprezentat sub
forma unui băiețel simpatic care trage cu arcul
iubirii. Spuneam mai sus că există câteva
Pag 52 Vox Authors Nr II
legende – sau poate sunt chiar istorii reale –
care au avut o influență destul de mare asupra
acestei sărbători. Biserica Catolică recunoaște
cel puțin trei sfinți pe nume Valentin sau
Valentinus, toți fiind martirizați. Una dintre
legende se referă la un preot pe nume
Valentin, care a trăit în secolul al III-lea în
Roma, pe timpul Împăratului Claudius al II-
lea. Se spune că Împăratul decise că bărbații
necăsătoriți, fără familie, erau soldați mult mai
buni decât cei cu soție și familie și astfel el a
interzis căsătoriile pentru bărbații tineri.
Preotul Valentin a încălcat această regulă,
sfidându-și împăratul și continuând să lege
căsătorii – în secret – pentru tinerii
îndrăgostiți. După ce acest lucru a ieșit la
iveală, Claudius a ordonat uciderea preotului.
Alte povești susțin că Valentin ar fi fost
omorât din cauza încercării lui de a ajuta
creștinii să evadeze din închisorile romane,
unde, de cele mai multe ori, erau schingiuiți.
Potrivit uneia dintre povești, un anumit
Valentin întemnițat a trimis o scrisoare de
dragoste unei tinere de care se îndrăgostise –
fata gardianului – care îl vizita cât timp acesta
era închis. Se spune că înainte să moară,
Valentin a scris o scrisoare semnată From your
Valentine, expresie încă utilizată și în zilele
noastre. Deși aceste istorisiri nu pot fi
demonstrate, toate îl prezintă pe acest
Valentin ca fiind un om bun, un erou cu un
destin tragic, o figură a romantismului,
devenind unul dintre cei mai populari sfinți
din Anglia sau Franța. Un alt mit este cel
despre Lupercalia – un ritual ce presupunea
stârpirea spiritelor rele și purificarea orașului,
pentru a lăsa loc fertilității și prosperității –
care avea loc între 13 și 15 februarie și era
dedicat lui Faunus, zeul roman al agriculturii
(deseori asemănat cu Pan al Greciei). Acesta
implica sacrificarea unei capre – pentru
fertilitate – și a unui câine – pentru purificare.
Pielea caprei era făcută fâșii, înmuiată în
sângele de sacrificiu, după care se stropeau
femeile și câmpurile agricole. Pe atunci, se
credea că acest ritual aduce roade pământului
și fertilitate femeilor. În aceeași zi, toate
femeile tinere trebuiau să-și pună numele într-
o urnă, iar toți bărbații necăsătoriți alegeau
câte unul de acolo, urmând a se căsători cu
femeia aleasă. Această sărbătoare se ținea în
Lupercal – peștera unde lupoaica a avut grijă tot, fie că vrei, fie că nu. Mai mult, e posibil să
de Romus și Remulus – de unde i se trage și dai peste categoria aceea de oameni care
numele. Se spune că Biserica creștină ar fi suferă din cauza faptului că „se simt singuri și
făcut în așa fel încât ziua Sfântului Valentin să nefericiți” de Valentine’s Day. În cazul în care
fie sărbătorită în mijlocul lui februarie tocmai ai oameni care manifestă asemenea
pentru a se încerca „creștinizarea” Lupercaliei, „obiceiuri”, mai bine te duci și te închizi în
care era o festivitate păgână. În cele din urmă casă și te îndopi singur cu niște ciocolată ori,
aceasta a fost interzisă, socotită a fi necreștină. dacă nu, citește o carte; sigur scapi fără
Papa Gelasius a hotărât ca ziua de 14 februarie sechele. Deși există Dragobetele – sărbătoare
să fie închinată Sfântului Valentin. După acest tradițională românească – cei mai mulți
lucru, 14 februarie se asocia mereu cu iubirea. preferă treaba asta străină pentru că – probabil
În perioada Evului Mediu se credea că ziua de – „dă bine” să celebrezi ceva de pe alte
14 feb. marca începutul sezonului de meleaguri și să-ți lași deoparte propriile
împerechere a păsărilor, fapt care a întărit tradiții. E bine că încă mai există sate unde
ideea că această zi este dedicată iubirii. În ceea locuitorii pun preț pe Dragobete și sărbătoresc
ce privește „felicitările” legate de această așa cum sunt obișnuiți; probabil nici nu au
sărbătoare (realizate manual), acestea au auzit de Valentine’s, dragii de ei.
apărut undeva în jurul secolului al XVI-lea, iar
prin anii 1800 marile companii ale vremii au
început producția în masă a acestora. Inițial,
ele erau colorate chiar de muncitorii
companiilor, dar, cu timpul, tehnologia a
avansat, acestea fiind fabricate de mașinării
speciale. Cea mai veche „felicitare” – care
astăzi este parte a colecției de manuscrise a
Bibliotecii Marii Britanii – este un poem scris
în anul 1415 de Charles, Duce de Orleans;
după Bătălia de la Azincourt, Charles a fost
ținut captiv în Turnul Londrei de unde acesta
trimitea scrisori de dragoste soției sale. Se
spune că fiecare legendă are un sâmbure de
adevăr, deci atunci, Valentine’s chiar avea un
rost, o însemnătate. Acum, însă și-a mai
pierdut din calități, devenind o zi în care se
promovează mai mult lucrurile materiale pe
care le poți oferi drept cadou partenerului sau
partenerei. Valentine’s Day a fost integrată în
aproape toate țările, fiecare sărbătorind-o într-
un mod propriu. Astfel, a ajuns și la noi, în
România, iar majoritatea cuplurilor parcă o
iau razna în preajma acestei… sărbători.
Ciudat și anormal în același timp este faptul că
și această sărbătorică (pe lângă multe altele) s-
a transformat într-o chestie comercială,
artificială, superficială care nu mai are nicio
valoare. Împopoțonarea aceasta grotescă ce
vine la pachet cu Ziua Îndrăgostiților parcă este
scoasă dintr-un film hiper-siropos, de prost
gust, fără niciun sens și o bază reală. Dacă nu
ți se face rău de la atâta ciocolată, sigur ți se
face rău de la mesajele pe care le zărești peste

Pag 53 Vox Authors Nr II

Cinematografia românească – suntem
în imapact, dar câștigăm premii
D
eşi o perioadă a părut moartă,
cinematografia românească
actuală, deşi nu se poate afirma
despre ea că se află într-un moment glorios –
comparativ cu alte timpuri, alte producții
cinematografice străine, încearcă să se refacă
deşi îi lipsesc resursele financiare şi/sau
tehnologice necesare obţinerii succesului pe
plan internaţional. Cu toate acestea, avem
producţii cinematografice excepţionale –
bineînţeles, promovate insuficient –, regizori
capabili să scoată ceva bun din puţinul avut la
dispoziţie şi actori talentaţi care dau tot ce pot
în faţa camerelor.
Iată așadar propunerile noastre în materie de
film, având la bază și premiile obținute de
acestea, după cum urmează:
Acasă la tata (2015, Andrei Cohn)
Confruntarea cu sinele nu a fost
nicicând mai amuzantă. Ajuns la o răscruce de
drumuri în viaţă, scriitorul Robert (Alexandru
Papadopol) alege să părăsească Bucureştiul
ultra-modern pentru a se reîntoarce acasă, în
provincie. Aici însă este obligat să îşi revadă
tatăl cu care nu se găseşte tocmai în relaţii
bune şi să-şi reîntâlnească atât cel mai bun
prieten cât şi marea iubire pierdută undeva pe
drumul vieţii. Urmează 24 de ore în care
Robert îşi scrie propriul roman trăindu-l.
Amuzament dar şi dramatism acompaniază
acţiunea pe tot parcursul ei. Filmul în regia lui
Andrei Cohn a numărat şapte nominalizări la
premiile Gopo câştigând şi un premiu pentru
cea mai bună actriţă într-un rol principal –
obţinut de Ioana Flora pentru interpretarea
personajului Paulei. Pelicula este una
interesantă prin multiplele puncte de vedere
exprimate, prin întrebările pe care
protagonistul şi le pune, dar şi prin soluţiile pe
care acesta le găseşte. Limbajul colocvial
exagerat pe alocuri încearcă să sugereze
verosimilitate, există şi scene erotice, iar
dramatismul situaţiei lui Robert este dublat de
comic. Bazat pe un scenariu scris de Mimi
Brănescu, Acasă la tata este cu certitudine un
film care nu plictiseşte.
Pag 54 Vox Authors Nr II
Câini (2016, Bogdan Mirică)
Un mix de thriller şi dramă cu accente
de western, Câini a fost surpriza anului 2016,
cu patru nominalizări din care trei la Cannes
şi una la Academia Eurpeană de Film.
Regizorul Bogdan Mirică a reuşit să câştige
premiul FIRPRESCI la secţiunea Un certain
regard. Şi chiar dacă premiul pentru
descoperirea europeană a anului a fost
înmânat altui participant, cu siguranţă pentru
români, Bogdan Mirică este câştigător. Filmul
reuşeşte să creeze şi să menţină suspansul pe
toată durata acţiunii plasată într-un sat izolat
din regiunea Dobrogei, unde timpul pare să se
fi oprit în urmă cu mulţi ani. Sunt evidenţiate
culori locale ale ruralului românesc de tip
vechi, originar. O moştenire primită la
moartea bunicului, îl aduce pe Roman de la
oraş, din civilizaţia modernă, în acest loc
aproape sălbatic şi ireal. Aici, protagonistul
începe să se confrunte cu problemele
nerezolvate ale bunicului său şi se vede nevoit
să dea piept cu contrabandişti şi oameni
pentru care legea funcţională este aceea
nescrisă. Un fel de mafie locală dictează
regulile, iar Roman nu este dispus să se
supună. Accente puternice de film american
dau senzaţia că pelicula a fost realizată într-un
cu totul alt loc, iar permanentul sentiment de
pericol este gustat din plin de iubitorii de
thriller.
Aferim (2015, Radu Jude)
Câştigător a treisprezece premii Gopo,
dintre care cel mai bun sunet, cel mai bun film,
cele mai bune decoruri, cele mai bune
costume, cel mai bun scenariu, s.a.m.d., şi a
unui premiu Berlin pentru cel mai bun regizor,
producţia cinematografică Aferim constituie
unul dintre cele mai îndrăzneţe proiecte de
film româneşti, încununat în cele din urmă cu
succes. Acţiunea se desfăşoară în Ţara
Românească de la începutul secolului al XIX-
lea, iar documentarea istorică este una
evidentă, filmul reuşind să redea culoarea
epocii atât prin limbajul presărat din plin cu
arhaisme şi regionalisme, cât şi prin
vestimentaţie, cod comportamental, valori
sociale evidenţiate pe parcursul derulării
peliculei. Deşi film istoric, acţiunea este una
alertă, iar suspansul nu lipseşte. În prim plan
se regăsesc un sclav fugit de pe moşia
boierului său şi un zapciu hotărât să-l prindă
şi să-l pedepsească nu doar pentru a-i face
nobilului pe plac, ci şi pentru bănuiala că soţia
sa şi sclavul l-ar fi înşelat. Plecând în
urmărirea robului, zapciul îşi ia cu el fiul
adolescent. De remarcat la această peliculă
este imaginea alb-negru care reuşeşte să
creeze acea impresie de timp trecut, de
reconstituire după ceva apus. Obţinând Ursul
de Argint la Berlin, Radu Jude poate fi
aplaudat cu siguranţă pentru titlul de cel mai
bun regizor.
Bacalaureat (2016, Cristian Mungiu)
Un film nominalizat la Cannes şi
câştigător al premiului de cel mai bun regizor
primit de Cristian Mungiu, Bacalaureat
reuşeşte să transmită emoţii şi trăiri intense,
abordând teme de actualitate în condiţiile unei
Românii moderne dar sufocată de probleme
nerostite din punct de vedere social. Pelicula
provoacă la analiză, generează întrebări şi
schimbări de roluri ce merită aplicate în viaţa
zilnică pentru a descoperi anumite soluţii. Pe
scurt, acţiunea îl prezintă pe tatăl îngrijorat
pentru fiica adolescentă în contextul social
românesc deplorabil. Sunt atinse subiecte
precum corupţia, distanţa creată între
generaţii din cauza unei gândiri limitate sau a
unei comunicări defectuoase, compromisul
văzut ca soluţie disperată şi nu ca opţiune de
alegere, birocraţia stufoasă ce transformă
România mult prea des într-o ţară a hârtiilor şi
mai puţin a valorilor, triunghiul conjugal
adesea dureros, situaţiile aparent fără ieşire,
imoralitatea, educaţia. De apreciat este
limbajul clar, fără injurii specifice, precum şi
starea oarecum cenuşie, specifică majorităţii
filmelor româneşti. Despre prestaţia actorilor
se poate afirma că este una bună, în rolurile
principale avându-i pe Maria Drăguş, Vlad
Ivanov, Adrian Titieni.
Lumea e a mea (2015, Nicolae C. Tănase)
Lumea e a mea este rezultatul a două
premii TIFF acordate în anul 2015, anume
Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru
Pag 55 Vox Authors Nr II
debut și lungmetraj, șapte premii Gopo
acordate până în anul 2016 pentru cele mai
bune decoruri, imagine, costume, muzică
originală și debut extraordinar, cea mai bună
actriță într-un rol principal (ficțiune film
lungmetraj), vorbim aici de Ana Maria Guran,
născută în Câmpina. Filmul a avut premiera în
România în anul 2015 și este o tentativă
îndrăzneață de a aduce filmul românesc spre
modernism păstrând totodată elemente
caracteristice stilului cu care ne-am obișnuit
din industria românească și a personajelor
filmelor nemulțumite de sistemul din țara lor
natală, precum mâncatul în familie la o masă
mică din bucătărie. Limbajul e posibil să lase
de dorit, motiv pentru care scenariul filmului
nu a câștigat concursul organizat de CNC,
chiar dacă Raluca Mănescu a încercat să redea
cât mai fidel realitatea. Bugetul filmului nu a
fost deloc exagerat, două sute de mii de dolari
în comparație cu calitatea producției tehnice și
a efectelor vizuale.
Povestea ne prezintă un personaj
principal pus în fața mai multor dificultăți
adolescentine, provenite dintr-o agresiune
fizică, în urma geloziei colegei sale de liceu
pentru că umblă cu iubitul ei. Alte probleme
ale Larisei sunt provenite din partea familiei
sale (mamă aparent neinteresată de familie,
tată agresiv și o bunică foarte bolnavă), fapt
care o determină mai mult sau mai puțin în
mod indirect să ducă o viață haotică în goana
după bani și faimă. În film se mai sugerează o
personalitate duală a personajului, una în care
Larisa are grijă de bunica ei și una în care este
rebelă. Prin cea de-a doua personalitate se
scoate în evidență relația cu prietenele ei și
atitudinea pe care o are în preajma lor, dar și
relația dintre ea și presupusul iubit.
Ca încheiere, o cităm pe scenarista și
producătoarea Ana Agopian, ale cărei cuvinte,
suntem de părere că se potrivesc ca o manușă
cinematografiei românești actuale: Cred că, în
mare măsură, în România cinematografia este
un hobby.
Au consemnat Mara Caloian și Roberto
Kuzmanovic
 Trei slujbe literare pentru…
de Georgiana Ursu
„Ce vrei să te faci când o să fii mare?”
S
unt sigură că această întrebare a
marcat copilăria fiecăruia dintre
noi. Unii își doresc să devină
medici, fiind mânați de dorința de a salva
lumea întreagă; alții visează să ajungă
președinți de stat, dar tot cu speranța de a
salva omenirea. Indiferent ce doreai „să te faci
când o să fii mare”, aveai să dai nas în nas cu
… cititul, studiatul, învățatul sau „tocitul”
pentru anumite materii. Toți am trecut prin
asta. Ajunși la o vârstă numai bună de luat
viața-n mâini, începem să ne facem griji în
privința unui loc de muncă. Visele și
speranțele care ne-au ghidat în copilărie încep,
pentru cei mai mulți dintre noi, să se șteargă,
lăsând loc stresului și rutinei. Se spune că
cititul are rol terapeutic, că te face să ieși din
cotidian, de aceea m-am gândit la câteva slujbe
care, într-o utopie, ar putea exista.
1. Biblioterapeut. Vremurile pe care le
trăim sunt dominate din ce în ce mai mult de
stres, anxietate sau depresie, de aceea mulți
apelează la un terapeut care să-i ajute să facă
față problemelor de zi cu zi. Cum ar fi dacă, în
loc să ni se prescrie medicamente de tot felul,
am primi o listă cu cărți de citit? Citisem un
articol din ziarul The Guardian care anunța că
în Marea Britanie unii doctori vor începe să
prescrie rețete pe bază de … cărți, mai ales
pentru pacienții care suferă de tulburări
mintale moderate. S-a discutat în nenumărate
rânduri despre beneficiile cititului asupra
creierului, așa că de ce să nu existe un
biblioterapeut care să-ți recomande mai
degrabă să citești câteva pagini în fiecare zi,
decât să iei un pumn de pastile care pot avea
reacții adverse? Cărțile pot crea dependență,
dar n-o să te omoare, asta-i sigur. Dimpotrivă,
s-ar putea să-ți dorești să fii dependent de
cărți, mai degrabă decât de somnifere. Astăzi
există cărți despre orice domeniu te
interesează, de la cel istoric, religios, până la
acela axat pe dezvoltare personală sau
profesională. Se spune că nu poți afla totul din
cărți, că trebuie să experimentezi pe propria-ți
Pag 56 Vox Authors Nr II
piele anumite situații, însă și cărțile tot din
experiența cuiva sunt scrise, așa că, decât să ți
se spună să iei un calmant atunci când soțul îți
reproșează că mâncarea este rece sau când
copiii îți dau dureri de cap, mai bine ți se
recomandă o carte bună din care mai poți
trage niscaiva idei pe care să le aplici în viața
de zi cu zi.
2. Degustător de cărți. Știu că
„degustător” înseamnă, practic, a gusta ceva,
dar, oare, nu poate fi asociat cu cititul? Era
digitală care ne acaparează pe zi ce trece pare
să dea la o parte cărțile tradiționale și să le
înlocuiască cu cele electronice, moderne. Deși
acestea din urmă au avantajul de a fi mai la
îndemână, în sensul că se găsesc foarte repede
și nici nu mai trebuie să plătești pentru ele
fiindcă se găsesc peste tot pe Internet, parcă nu
au același farmec precum o carte tipărită, cu
coperți și pagini frumos mirositoare, cu litere
de-o șchioapă care așteaptă să le mângâi din
priviri. În cazul în care ești adeptul cărților
clasice și te găsești într-un impas, nu ar fi bine
să poți apela la un … degustător de cărți? Așa
cum experții în vinuri, parfumuri sau
brânzeturi recomandă cele mai sofisticate
produse, tot așa poate și un degustător de cărți
să-ți ofere descrieri ale celor mai bune cărți,
sfaturi și ajutor pentru a face alegerea corectă.
Deși există libsmelling, booksrarul sau
bibliotecarul – care, pe lângă alte „misiuni”, se
ocupă și de acest aspect atunci când li se
solicită ajutorul – nu este același lucru. Un
degustător de cărți este mult mai mult. Este
adânc înrădăcinat în lumea cărților, încât îți
poate aduce la suprafață ceva ce nici nu
credeai că există; în plus, simțul olfactiv al
unei asemenea persoane ar trebui să fie foarte
dezvoltat, de aceea el ar fi capabil să-ți
recomande cărți care, cu trecerea timpului, își
intensifică mirosul, fiind din ce în ce mai
plăcut. Un fel de biblio..nas. Și, la urma urmei,
se spune că terapia prin miros este foarte
benefică, așa că de ce să nu mirosiți cele mai
bune cărți?
3. Majordom literar. Această slujbă
pare că răsare direct dintr-un colț foarte
optimist și exagerat de creativ al minții
omenești, însă te-ai gândit vreodată cum ar fi
să ai în preajmă o asemenea persoană? Ai
putea avea ordine în rafturile bibliotecii și, în
același timp, te-ai putea bucura și de câteva
sugestii cu privire la un mic dejun, cină sau
gustări … literare. Imaginează-ți că ești servit
nu numai cu desertul sau băutura preferată,
dar și cu o carte care să se potriveacă
gusturilor tale. Sau, în cazul în care trebuie să
gătești, dar nu te poți dezlipi de citit, sună din
clopoțel, iar Jeeves știe ce are de făcut! În plus,
un asemenea angajat te-ar putea ajuta să te
desprinzi cu ușurință de computer, să te
eliberezi de munca zilnică și să te relaxezi. Un
majordom literar ar putea fi chiar genul acela
de născocire care ar schimba în bine percepția
generală asupra literaturii.
Pag 57 Vox Authors Nr II
Ziua Internațională a Cărții – de la
balauri, la cărți
de Georgiana Ursu
T
oată lumea știe că pe 23 aprilie
este sărbătorit Sfântul Gheorghe,
cunoscut și sub denumirea de
„purtătorul de biruință”, el fiind și patronul
Angliei. Pe lângă acest lucru, se mai celebrează
și Ziua Internațională a Cărții și a Drepturilor de
Autor, o ocazie specială pentru cititorii de prin
toate colțurile lumii și pentru cei ce cochetează
cu scrisul. De asemenea, odată cu acest
eveniment, se comemorează moartea (în
aceeași zi, același an, 1616) a trei faimoși
scriitori ai lumii: britanicul William
Shakespeare, Miguel de Cervantes din Spania
și Inca Garcilaso de la Vega, scriitor peruan de
origine spaniolă. Continuând pe aceeași linie
scriitoricească, 23 aprilie este ziua de naștere a
multor oameni care au slujit penița: Maurice
Duon, K. Laxness și Manuel Mejia Vallejo.
Ziua Cărții, fie că vă vine să credeți sau nu, a
pornit de la spanioli, mai exact de prin
provinciile catalane, iar rădăcinile sale provin
de la sărbătoarea Sfântului Gheorghe,
patronul Cataloniei. Celebrarea Sfântului
Gheorghe se face chiar din Evul Mediu, el
fiind sărbătorit și în Barcelona, dar și în alte
țări. Sfântul Gheorghe a fost un soldat roman
care s-a convertit la creștinism și a fost
martirizat datorită credinței sale puternice. De
asemenea, el este adesea asociat cu legenda
balaurului, fiind cel care a răpus bestia.
Potrivit unor povești, un balaur teribil
sălășluia deasupra izvorului care furniza apă
orașului Silene; astfel, locuitorii erau obligați
să-și sacrifice animalele pentru a îndupleca
bestia și pentru a putea avea acces la apă.
Inițial, balaurului i s-au oferit oi, însă după un
timp, localnicii au rămas fără animale. Fiindcă
imensa creatură nu putea fi stăpânită altfel,
oamenii s-au văzut forțați să-și sacrifice și
odraslele, în special tinerele fecioare, acestea
fiind alese prin tragere la sorți. Într-o zi,
destinul a făcut în așa fel încât următoarea
ofrandă să fie chiar o prințesă, fata regelui.
Mai departe, legenda spune că atunci Sfântul
Gheorghe și-a făcut apariția și s-a încumetat să
se lupte cu balaurul, ieșind victorios și
salvând-o pe fată de la moarte. Se spune că pe
locul unde sângele balaurului s-a vărsat, au
înflorit trandafiri, iar Sf. Gheorghe i-a dăruit
unul prințesei pe care tocmai o salvase. Din
acel moment, datorită faptei Sfântului
Gheorghe, oamenii s-au convertit la
creștinism, iar ca semn al celebrării a apărut
obiceiul ca toți bărbații să ofere câte un
trandafir iubitei; uneori ziua mai era numită și
„Ziua Trandafirului”. Mai târziu, prin anii
1920, un vânzător de cărți din Catalonia a
observat că 23 aprilie marca data morții lui W.
Shakespeare, dar și a lui Miguel de Cervantes.
Dorind să promoveze cărțile, acesta a hotărât
că o carte ar fi cadoul perfect pe care femeile
să-l ofere în schimbul trandafirului primit de
la bărbați şi astfel a fost stabilită El dia del Libro
(Ziua Cărții). Astăzi, tradiția acestei zile este
foarte apreciată în Barcelona, capitala cărților
din Spania, locul unde se publică atât în
catalană, cât și în spaniolă (catalana este un
dialect al limbii spaniole). Aici, cărțile se oferă
în schimbul unui trandafir și viceversa – un
trandafir pentru iubire și o carte pentru
eternitate. În Barcelona, cu ocazia sărbătorii
Cărților și a Trandafirului, faimoasa stradă La
Rambla este încărcată cu standuri de flori și
cărți, spre desfătarea localnicilor, dar și a
miilor de turiști. Conform unor surse, în
această perioadă se vând aproximativ
jumătate de milion de trandafiri și cărți,
făcându-se cele mai mari încasări. El dia del
Pag 58 Vox Authors Nr II
Libro a reprezentat o sursă de inspirație pentru
organizația UNESCO, astfel încât în anul 1995
s-a stabilit ca ziua de 23 aprilie să fie dedicată
cărților la nivel mondial, sub titlul oficial Ziua
Internațională a Cărții și a Drepturilor de Autor.
Sub sloganul „Lectură pentru toți”, această zi
promovează dreptul și libertatea de a citi,
încurajarea lecturii, precum și atragerea
tinerilor spre instituțiile culturale. Și că veni
vorba de instituții culturale, din anul 1998
ANBPR, considerând că lectura și cartea merg
mână în mână cu bibliotecile, indirect și cu
bibliotecarii, au adăugat la celebrarea
mondială a cărții și Ziua Bibliotecarului din
România. Biblioteca a fost dintotdeauna văzută
ca un lăcaș al cunoașterii exhaustive, un spațiu
al științei universale, unde cunoștințele
noastre se pot solidifica. Din 1999, toți
bibliotecarii din România sărbătoresc această
zi prin sesiuni de comunicare, vizite
interbibliotecare, mici excursii, reuniuni sau
mese festive. Celebrarea unei astfel de zile nu
poate însemna decât recunoașterea publică a
valorii socio-culturale a unei instituții ce
continuă să fie un fundament al identității
culturale și spirituale a neamului românesc.
Așadar, prin Hotărârea de Guvern nr. 293 din
data de 14 aprilie 2005, ziua de 23 aprilie a fost
declarată oficial Ziua Bibliotecarului din
România.
 Cele mai ciudate cărți din lume că întreg volumul pare să sângereze. Pentru
noi, cei de acum, ar părea un cadou de la un
de Ana-Maria Bujor
tată care își urăște ginerele. Ei bine, în epoca

D
eși fiecare carte ascunde victoriană acest cadou a fost cel mai probabil
misterele ei, în lume se găsesc unul apreciat, fiind un simbol al credinței și
devotamentului fără limite. O altă operă
câteva cărți care nu încetează să
ciudată este Codex Seraphinianus, creată de
ne fascineze prin faptul că nu putem să le
Luigi Serafini și publicată în 1981; este cea mai
ghicim misterul. Iar de aici și până la a a crea
recentă lucrare. Opera arhitectului este un fel
adevărate epopei în jurul lor nu e decât un pas.
de enciclopedie a unei alte lumi, care include
Așa că să facem cunoștință cu cele mai ciudate
animale ciudate (precum cai cu roți, capete de
cărți din lume. Poate cel mai faimos exemplu
de carte misterioasă este Manuscrisul Voynich, cerbi care cresc din pământ sau șerpi înnodați
numit după colecționarul și vânzătorul de fără cap și fără coadă), plante (copaci care
migrează sau frunze în formă de foarfece),
antichități cu același nume, care l-a găsit și
popoare exotice (unele fără cap sau corp) și
cumpărat în 1912. Manuscrisul însă este mult
tehnologie, dar și chimie sau fizică, toate
mai vechi, fiind datat undeva în secolul al XV-
părând să vină dintr-un univers paralel. Toată
lea. Dar există și texte mult mai antice așa că,
enciclopedia este scrisă într-un limbaj
ce anume are acesta atât de interesant? Ei bine,
inventat, atât de bine făcut încât unii continuă
pentru început, nimeni nu știe cine l-a creat,
să speculeze că opera lui Serafini ascunde, de
deși există foarte multe speculații, inclusiv
legate de posibilitatea ca acesta să fie un fals fapt, un mesaj secret. Codex Seraphinianus
foarte complex, creat chiar de Voynich. În al induce o stare de neliniște, dar și uimire în fața
uneia dintre cele mai uimitoare creații despre
doilea rând, manuscrisul e scris în ceea ce pare
lumi imaginare. Din păcate însă, cartea nu a
a fi o limbă codificată, mesajul nefiind înțeles
fost tipărită în multe exemplare, iar o ediție
nici astăzi, chiar după ce unii din cei mai mari
”ieftină” costă vreo 90 de euro. Revenind la
specialiști, înarmați cu tehnologie
cărți macabre, trebuie să menționăm una…
performantă, au încercat să o facă. Lingviștii
pentru copii. Vă amintiți cărțile de carton
spun că scrierea nu este doar un amestec
întâmplător, în jur de 30 de caractere fiind pentru copii, în care un personaj sau o imagine
repetate într-un fel care corespunde existenței se ridică la deschiderea paginilor, creând un
fel de experiență tridimensională, ca să zic așa.
unei sintaxe și a unor norme gramaticale. Dacă
Colmore Collection au decis să creeze una
e să ne luăm după imagini, manuscrisul este
numită sugestiv: Curiozități medicale, anomalii
un fel de manual științific, plin de elemente de
ale naturii și falsuri de carnaval, în care copiii pot
botanică, astronomie și chiar rețete. Mai mult
vedea oameni născuți cu mutații genetice,
însă nu se știe, așa că Manuscrisul Voynich
continuă să rămână un mister. Aşa ciudat cum animale malformate și o mască de mumie
perfect realistă care ”sare” spre ei. Poate nu e
e, Manuscrisul Voynich nu înspăimântă pe
nimeni. Însă nu același lucru se poate spune chiar pentru copii. În final, Pergamentul Ripley
despre Cartea Victoriană Însângerată, creată în va fi probabil foarte interesant pentru fanii
Harry Potter. Creat în secolul XV de un
1845 de John Bingley Garland pentru a servi
drept cadou de nuntă pentru fiica sa. Creată călugăr numit George Ripley din Yorkshire,
pergamentul este interesant prin tematica sa.
prin tehnica scrapbooking (un fel de colaj
Ripley se considera un alchimist și a pretins de
folosit pentru a păstra amintiri dragi sau știri
multe ori că a descoperit piatra filosofală, prin
din ziare, uneori inestetic), cartea este plină de
care putea crea aur după bunul plac. Se spune
imagini religioase și rugăciuni, aranjate într-
că a finanțat războiul cu otomanii al
un mod remarcabil, creând un impact vizual
extraordinar. Și ar fi rămas doar o carte Cavalerilor de Malta chiar cu aurul obținut
astfel. Manuscrisul vorbește despre alchimie,
frumoasă, dacă nu ar fi fost vorba de un
piatra filosofală și e înțesat de imagini
detaliu care o aduce între cele mai ciudate cărți
sugestive (mitologice și religioase), fiind unul
din lume. Tuturor imaginilor li s-au adăugat
dintre cele mai interesate exemple de acest tip.
stropi de sânge cu cerneală roșie de India, așa

Pag 59 Vox Authors Nr II


Pictură de Vasilica Marina Călușer
S-au făcut greșeli (dar nu de către mine)
de Roberto Kuzmanovic
N
imic nu e greșit din ceea ce fac.
Iar asta este o greșeală. Oamenii
au deficiențe, conștienți sau nu,
care dau naștere unor evenimente mai mult
sau mai puțin dezastruoase, atât pentru ei
înșiși cât și pentru factori din exterior. Pentru
o persoană curioasă și dornică să înțeleagă cât
mai bine comportamentul oamenilor, nu poate
fi decât interesant modul în care cei care
greșesc încearcă să dea vina pe alții, iar dacă
nu au încotro, să își ceară scuze și cam atât.
Deoarece majoritatea am fost educați să ne
cerem scuze când greșim. Este insuficient.
Trebuie să găsim soluții și să încercăm să fim
responsabili, să investim în mintea noastră. Ce
este greșit și ce este corect? Și cine e în măsură
să decidă? Părinții? Ce profesie au ei? Este
posibil ca experiența acumulată de-a lungul
vieții lor să fie suficientă cât să stabilească dacă
o acțiune trebuie încadrată la corect sau greșit.
Dar dacă ei au fost educați greșit și se întâmplă
să creadă că așa e corect? Adevărul lor nu este
obligatoriu să fie adevărul suprem. Și
crescând, înaintând în vârstă, este posibil să
acţionăm provocând disconfort sau foarte
mult rău celor din jur, dar și nouă înşine.
Bineînțeles că oamenii vor cere explicații. Și li
se vor da. Când își dau seama că explicațiile
nu remediază problema, vor cere soluții.
Atunci cel mai degrabă vom spune că: S-au
făcut greșeli, dar nu de către noi! Pentru că așa ar
fi mai ușor. Însă chiar și greșelile nevinovate
pot atrage alte greșeli, intenționate de data
Pag 60 Vox Authors Nr II
asta. Să fie oare ceea ce ne dorim? Mereu
greșeli, scuze și autojustificări? Nu
întâmplător cartea S-au făcut greșeli, dar nu de
către mine! ar putea fi o investiție personală și
profesională prin care, întrebările și exemplele
ridicate la fileu de către specialiștii Carol
Tavris și Elliot Aronson să ne ajute la
efectuarea unei analize în urma căreia să
îmbunătățim viitoarele decizii. Să vedem
așadar, cum se prezintă cartea tradusă de către
Călin Cotoiu, publicată la editura Herald:
„Bazându-se pe zeci de ani de cercetare şi
scrisă într-un limbaj viu şi accesibil, S-au făcut
greşeli (dar nu de către mine) oferă o explicaţie
fascinantă a autoamăgirii – cum funcţionează,
relele pe care le poate produce şi cum o putem
depăşi. De ce oamenii evită responsabilitatea
atunci când lucrurile se destramă? De ce
figurile publice nu îşi recunosc greşelile? De ce
există toate acele nesfârşite certuri aprinse
despre cine are dreptate? De ce putem vedea
ipocrizia altora, dar nu şi pe a noastră? Suntem
oare cu toţii mincinoşi sau chiar credem
poveştile pe care le spunem? În această carte,
renumiţii psihologi sociali Carol Tavris şi
Elliot Aronson ne arată într-un mod
convingător cum funcţionează mecanismul de
autojustificare al creierului. Atunci când
greşim, trebuie să potolim disonanţa cognitivă
care afectează impresia bună pe care o avem
despre noi înşine. Şi astfel, creăm ficţiuni care
ne absolvă de responsabilitate, refăcându-ne
credinţa că suntem deştepţi, morali şi drepţi –
o credinţă ce ne menţine de multe ori pe o cale
prostească, imorală şi nedreaptă.” În carte
vom afla despre ticăloși, nătărăi, nemernici,
ipocriți și cum se suportă aceștia, despre
motorul și istoricul autojustificării, despre
mândrie și prejudecată, intenții bune, știință
prost făcută, dezordine, lege, despre căsnicie,
răni, rupturi, războaie etc., într-un mod
echilibrat, înțelept și interesant. Înainte de a
răsfoi primele pagini, am încercat să mă pun
în pielea unui cititor simplu care a dedus că ar
putea fi o carte care-i spune ce e corect și ce e
greșit, lucruri banale, motivaționale, dar care
nu-mi rezolvă problemele. Lucrurile n-au stau
deloc chiar așa, pentru că e mai ușor să vedem
greșelile altora decât pe ale noastre, iar cartea
ar putea ajuta acest cititor să-și înțeleagă și să-
și cântărească mai ușor propriile fapte, astfel
încât să fie capabil să își remedieze singur
problemele, pentru ca pe viitor să știe ce are de
făcut, fiind mai sincer cu el. Apreciez foarte
mult la această carte faptul că este menționată
următoarea situație: oamenii spun mereu că
învață din greșeli, aceasta fiind considerată
cea mai bună învățătură, dar oare ei chiar cred
asta? Chiar fac asta?
Închei cu un citat elegant din carte:
„Când greșește, își dă seama. Odată ce și-a dat
seama, recunoaște. Odată ce a recunoscut,
îndreaptă.” Venind în completare cu: odată
îndreptat, pe viitor va lua decizii mai bune. Și
nu uitați: să vă fie teamă să nu greșiți, e ca și
cum v-ar fi teamă să vă fie teamă.
Fotografie de R.K.
Pag 61 Vox Authors Nr II
Mici distracții atunci când citim
de Sorina Ciocârlan
C
ititul este distractiv. Dacă nu ar fi
așa, poate lectura nu ar avea atât
de mulți prieteni. Distracția din
timpul lecturii îi poate atrage pe copii. Țin
minte, când eram mică, m-am apucat de citit
1000 și una de nopți pentru că îmi plăcea
coperta. O văd și acum cu ochii minții: o
copertă lucioasă, un amestec de culori vii, roz
și verde deschis. Culorile acelea „mi-au luat
ochii”, încurajându-mă să citesc. Și am citit
pagină după pagină, fascinându-mă poveștile
istorisite de Șeherezada soțului ei. Deși nu s-ar
crede, coperțile influențează mult, mai ales
când e vorba de copii. Dar și adulții, aflați într-
o librărie vor fi mai tentați să răsfoiască o carte
cu o copertă atractivă. Pot cumpăra cartea
chiar și numai pentru a o așeza în bibliotecă și
a-i admira coperta. Glumesc! Altă distracție
legată de modul de a citi îl reprezintă
personajele. Și anume: nu-i așa că atunci când
citiți, vă imaginați personajele într-un anume
fel? În funcție de descrierea din carte, îi faceți
un portret, iar personajul capătă o înfățișare:
înalt sau scund, blond sau brunet, cu părul
lung sau scurt și lista poate continua.
Câteodată ne imaginăm și vocea, iar în timp ce
citim, se produce o sinestezie, personajul
nostru căpătând glas. Dacă vă spun ce metodă
folosesc eu, cred că vă veți distra puțin. Le
atribui actori personajelor! Iau actori celebri
din filme și seriale, cărora le distribui rolul din
carte. Astfel, sunt regizorul propriului film,
realizat în mintea mea după carte. Fac asta de
când eram mică și pot spune că funcționează.
Citesc mai repede, pare mai atractiv, mai ales
când personajul meu rostește cuvintele din
carte cu vocea actorului. Partea și mai
distractivă apare atunci când îl văd pe actorul
respectiv într-un film: în mintea mea, este
identificat cu personajul din carte, iar când îmi
aduc aminte de rolul lui de acolo, mă pufnește
râsul. Mai ales atunci când rolul din film
contrastează puternic cu cel din carte. Există și
perioade când personajele împrumută
chipurile și vocile actorilor; dacă în perioada
în care citesc o carte urmăresc un serial, e
probabilitatea mai mare ca personajele să fie
„interpretate” de actorii din acel serial. Mai am
o metodă distractivă de a citi, dar nu o
recomand. Asta pentru că… nu veți înțelege
nimic și veți strica surpriza, mai ales dacă este
o poveste cu suspans. Această metodă o
aplicam doar în copilărie, și de regulă dacă
reciteam o carte. Pentru că da, reciteam cărțile
care mi-au plăcut, de mai multe ori. Dar să ne
întoarcem la metodă: citeam cărțile invers! De
la sfârșit la început. De acord, e ciudat, fără
noimă. Nu o recomand, dar dacă tot a venit
vorba de moduri distractive de a citi… Sau
mai am o metodă pe care o folosesc si acum
uneori: după ce am terminat o carte, pentru a
nu o reciti de la început, o deschid la
întâmplare; sar peste pasajele care nu m-au
impresionat, mă întorc la cele care mi-au
plăcut, le subliniez și pe cele mai bune le
păstrez ca citate. De multe ori, m-am surprins
râzând în timp ce lecturam. Cel mai mult mi s-
a întâmplat la cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu
și ale lui Jerome K. Jerome; în fața cărții,
câteodată mai fac o pauză de râs, mă opresc
pentru a râde liniștită și a savura ceea ce
tocmai am parcurs. Dacă lângă mine este
pisica (pentru că fac și asta, citesc cu pisica
lângă mine), se miră și ea auzindu-mi
hohotele: îmi aruncă o privire curioasă, după
care se întinde la loc.
Pag 62 Vox Authors Nr II
Din moși strămoși - Meșteșuguri
românești aproape uitate
D
in moși strămoși ne aflăm în
posesia unor meșteșuguri
românești care par a fi aproape
uitate, credem noi, datorită promovării
intense a kitschulului – resursele necesare
producerii acestora fiind, desigur, mult mai
accesibile, iar disciplina și autodisciplina
consumatorului de artă nu a fost luată prea
mult în considerare. Ne-am propus să facem
un mic tur prin lumea artelor străvechi,
reamintind datinile și tradițiile inedite ce ne
definesc ca popor. Identitatea națională a unui
popor este oferită de ansamblul tradițiilor și
obiceiurilor populare, care cuprind nu doar
rituri legate de nunți, înmormântări, botezuri
sau mai marile sărbători religioase, ci și cele
culinare, bucatele și vinurile noastre sunt
cunoscute și pesemne recunoscute încă din
perioada domnitorilor munteni sau
moldoveni și pomenite în hrisoavele vremii,
dar și alte componente specifice, cum sunt
portul, țesăturile, cioplitul, pictura,
construcțiile, olăritul sau altele. De la un timp
încoace tot mai multă lume explorează
obiectele de artizanat, din lut, lemn sau pânză,
iar oamenii cu chemare și dragoste de
străvechi și autentic le meșteresc, harnici și
însuflețiți. „Căci tot ce-i românesc nu piere/Şi
nici nu va pieri” – din melodia „Tot ce-i
românesc nu piere” a lui Jean Moscopol
Ţesăturile
Din timpuri străvechi, ţesutul a fost o
îndeletnicire a femeilor ce a îmbinat utilul cu
artisticul. Găsim aşadar ţesături ce datează din
secolul XVIII, iar cele mai importante sunt pitorească, ci un loc cu suflet căutat adesea de
covoarele, păturile, cuverturile sau carpetele către doritorii unei întoarceri în timp, când
împodobite cu motive geometrice, simboluri totul era simplu, iar viaţa la ţară oferea în
mitologice sau motive florale, ţesute la război primul rând un fond sufletesc uman sănătos.
şi folosind culori vii ca roşu, albastru, maro.
Maramureşenii păstrează aceste tradiţii
Fiecărei zone etnografice din România îi
vii, iar arta ţesutului este transmisă şi astăzi
corespunde un anumit specific al ţesăturilor,
din generaţie în generaţie. Fiecare casă
diferenţiind atât măiestria cât şi varietatea. În
beneficiază de ţesături decorative care
perioada arhaică, aceste ţesături făceau parte
stârnesc admiraţie şi acel sentiment de
din avuţia familiei şi chiar erau legate de
nostalgie. Vizitatorii acestor meleaguri pot
anumite credinţe şi superstiţii. Un covor bogat
participa la aceste activităţi şi de asemenea pot
ornamentat aşternut pe podeaua încăperii
achiziţiona ţesături tradiţionale pentru a
principale, central, la vedere, atrăgea belşug şi
aduce în locuinţe puţin spirit românesc
respect în locuinţa respectivă. Din zestrea de
neafectat de trecerea timpului.
nuntă a fetelor făceau parte neapărat aceste
ţesături care ilustrau nu doar capacităţile Olăritul
casnic-gospodăreşti, dar şi statutul familiilor
Din sfera etnografiei mai avem, printre
cărora aparţineau. Astfel, materialele
primele ocupații ale omenirii, prelucrarea
ţesăturilor, coloritul, motivele folosite şi
lutului, numeroase indicii istorice ale acestui
acurateţea modelelor complicate erau ca o
meșteșug milenar datând chiar din epoca neo-
carte de vizită pentru tinerele domnişoare. eneolitică, adică avem o aproximație de cinci
Părăsind timpul în care interioarele mii de ani înainte de Christos, reprezentantă
caselor erau efectiv „îmbrăcate” în ţesături de culturile Boian, Hamangia, Vădastra,
multicolore care evidenţiau hărnicia, statutul Gumelnița, Cucuteni și Cernavodă. Constituit
social, dar şi abilităţile femeilor, ajungem în ca materie primă principală, o vreme
îndelungată, lutul a fost utilizat pentru
zilele noastre pentru a realiza că această
confecționarea oalelor cu toartă, ceaune,
îndeletnicire străbună s-a pierdut undeva pe
ulcioare, tigăi (chiar și modelul cu trei
drumul către modernism, acaparată fiind de
picioare), unele se mai regăsesc în
alte activităţi de actualitate. Cu toate acestea, gospodăriile țărănești, mai avem străchinile,
mai găsim încă sate unde lumea se
inclusiv obiectele decorative care s-au
încăpăţânează să păstreze tradiţiile vii, să le diferențiat de-a lungul vremii prin
dea acea aură de imortalitate prin menţinerea caracteristici care țin de formă, culoare, desen
şi transmiterea lor peste veacuri. O astfel de sau smalțul folosit. Meșteșugul acesta a
zonă este Maramureşul, unde obiceiurile rezistat până în prezent, ceea ce-l face să fie
străvechi sunt animate zilnic de
localnicii care nu au pierdut
îndeletnicirile moştenite din moşi
strămoşi. Faptul că aici încă mai
poţi vedea oamenii purtând cu
mândrie portul naţional, poţi
admira casele învăluite în culoare
cu interioare în care aproape totul
este lucrat manual, poţi participa
la horele de duminică sau te poţi
plimba pe dealurile care încă
păstrează sentimentul de „aşa
cum era odată”, fac din
Maramureş nu doar o regiune

Pag 63 Vox Authors Nr II

fascinant, mai cu seamă datorită unor
sărbători religioase, din care putem aminti
Moșii de Vară, când, potrivit unei tradiții
seculare, cei vii împart, întru pomenirea
morților vase de ceramică. Deși sunt
arhicunoscute uneltele meșterilor olari,
considerăm esențială reamintirea roții pe care
se pune lutul destinat modelării, vasul cu apă,
pielea de căprioară (folosită la finisaj), ața
(destinată desprinderii obiectului de pe roată),
fichiașele (niște bucăți din metal, cu care se dă
formă vaselor), cornul pentru ornat și cuptorul
pentru ars. Secretul olăritului constă în
obținerea smalțului sau glazurii, după cum s-
ar spune. Această glazură – conferă vaselor un
aspect inedit, valorificând coloritul, redat de
obicei de componente naturale, dar mai mult
decât atât, glazura impermeabilizează
suprafețele acestor vase și obiecte în general.
În România avem câteva centre de ceramică
destul de apreciate, precum Marginea (în
județul Suceava), nuanța neagră obținută prin
ardere pentru obiecte, este un rezultat al
utilizării tehnologiei preistorice, ornamentația
inedită fiind dobândită prin utilizarea
tehnicilor specifice ori prin perpetuarea
formelor tradiționale, Corund (județul
Harghita) care își diferențiază obiectele prin
culoare și decorul acestora, prin nelipsitele
zoomorfe stilizate caracteristic în stil secuiesc,
dar și prin desenele florale. Ceramica lor ne
este prezentată în forme ceva mai cromatice:
maro, alb, multicolor sau albastru cobalt. Ar
mai fi Horezul (județul Vâlcea), cu al său cocoș
– simbol domninant în picturile vaselor de
Horezu, ceramică inclusă în lista
Patrimoniului Cultural Imaterial. În centrele
menționate și nu numai acestea, deoarece
meșteșugul se află pe întreg plaiul românesc –
lucrează meșteri olari, de obicei membri ale
acelorași familii, confecționând vase și obiecte
decorative, adaptate specificului local, pe care
le expun în târgurile de profil organizate cu
prilejul diverselor sărbători și nu numai,
aflându-se tot mai mulți doritori de astfel de
obiecte, în general cumpărate în scopuri
estetice, pentru decorul localurilor cu profil
sau chiar a locuințelor, dar și utilitar, mai cu
seamă la țară. Toate magazinele importante de
artizanat și suveniruri românești au la vânzare
obiecte tradiționale ceramice din lut.
Pag 64 Vox Authors Nr II
Portul popular
Portul popular tradiţional românesc
este cu siguranţă o formă de cultură, o formă
de identitate naţională, o formă de
originalitate de netăgăduit. De-a lungul
timpului, acesta a evoluat în raport cu
societatea şi îndeletnicirile ei, păstrând însă
piesele de bază. Portul tradiţional este de
asemenea diferit de la o regiune a ţării la alta,
ilustrând nu doar tehnici de ţesătură ci şi
ierarhii, categorii de vârstă, statut social sau
evenimente. Astfel se face că portul de
duminică diferă de cel din timpul zilelor
lucrătoare (cămăşile de sărbătoare erau
speciale şi purtate doar în aceste zile), femeile
căsătorite purtau obligatoriu năframă sau
broboadă, iar coloritul cusăturilor era de
asemenea în funcţie de vârstă şi statut (odată
cu înaintarea în vârstă, culorile erau în tonuri
mai închise, iar modelele mai puţin complicate
şi folosind anumite simboluri). Multitudinea
de practici şi superstiţii legate de portul
românesc l-au transformat în trecut într-un
adevărat ritual – lucrul debuta cu rugăciuni,
iar printre motivele ornamentale erau
întotdeauna şi simboluri semnificative sau
amulete: cruci pentru protecţie plasate în
funcţie de persoană şi statut, busuioc pentru
dragoste, ş.a.m.d.
Trecerea timpului şi-a pus amprenta şi
asupra vestimentaţiei românilor. Influenţele
altor popoare au intrat inclusiv în portul
tradiţional, iar progresul social a generat
schimbări radicale în hainele purtate
ajungându-se la moda actuală care nu mai
aminteşte de vremuri apuse. Mai regăsim
portul tradiţional în mediul rural, în sate unde
timpul se încăpăţânează să stea pe loc, la
oameni care încă păstrează cu un soi de
sacralitate datinile moştenite de pe vremea
dacilor. Ţara Oltului este o astfel de zonă, ne vorbeşte despre longevitate, iar soarele
unde tradiţiile străvechi sunt nemuritoare, iar cioplit cu număr par de raze este conexiunea
portul popular românesc este încă purtat cu cu Zeul suprem.
mândrie, oamenii etalându-şi straiele Şi sculptura lemnului este o parte definitorie a
specifice. Meşteri populari încă mai culturii străvechi, cultură valorificată şi astăzi
confecţionează pieptare şi brâuri de o prin anumite părţi ale ţării. Experienţa
frumuseţe cuceritoare, iar purtatul iilor de meşterilor sculptori pare să fi rămas nealterată
către fete este o practică zilnică şi nu doar în şi ei reuşesc să încânte şi astăzi prin obiectele
zile de sărbătoare. Astfel de veşminte, de artă create cu măiestrie. Un popas în
purtătoare de istorie şi valori străbune, ne Bucovina arată clar că aici, tradiţia cioplitului
definesc ca popor şi asigură perpetuarea în lemn nu a fost abandonată, iar mediul
neamului dar şi a specificităţilor caracteristice. urban nu a ajuns să întineze meşteşugurile
Amintindu-ne în final de cuvintele lui Lucian locale protejate de generaţii la rând. Denumită
Blaga, nu putem să nu îi dăm dreptate atunci şi „Patria Fagului”, zona se bucură de o
când afirmă că „Veşnicia s-a născut la sat” în întindere vastă de pădure, iar lemnul a fost
poemul Sufletul satului și e suficient să fi valorificat din cele mai vechi timpuri pentru
văzut cel puțin Muzeul satului, dacă nu vreun construcţii dar şi pentru înfrumuseţarea
cătun izolat din Apuseni, din întinderile de locuinţelor. Tehnicile de prelucrare s-au
ape și prundoaiele Deltei, ori din Bucovina, cu diversificat pe măsură ce vremea a trecut, dar
timpul parcă oprit în loc, similar basmelor încă se găsesc numeroşi meşteri capabili să
românilor, care să aibă o altă părere. impresioneze cu modelele complicate –
florale, simbolice, geometrice – realizate cu
Cioplitul în lemn migală şi talent incontestabil. Simbolurile
religioase sunt şi ele regăsite în sculptura în
Lemnul este materialul care a fost
lemn şi aici pot fi amintite bisericile din Ţara
prelucrat înaintea lutului, iar cioplitul în lemn
Bârsei, porţile mânăstirilor din Muntenia sau
a devenit o artă înaintea olăritului. Din cele
desele troiţe din Moldova. Diverse tipuri de
mai vechi timpuri, oamenii au sculptat
cruci, scene biblice sau îngeri gravaţi în lemn
materialul lemnos pentru a realiza diverse
decorează totul în mod maiestuos. Lemnul se
obiecte necesare sau ornamentale. Fie că este
însufleţeşte în mâinile unor păstrători ai
vorba despre case, paturi, dulapuri, cufere sau
tradiţiilor populare româneşti amintind de
pur şi simplu rafturi cu încrustaţii, linguri de
cuvintele lui Alberto Lleras Camargo - „Un
lemn, casete de bijuterii sau fluiere sau alte
popor fără tradiţii este un popor fără viitor.”
obiecte pentru design,
meşterii sculptori pun de
fiecare dată suflet în ceea
ce fac, reuşind să
realizeze adevărate opere
de artă ce rămân vii în
ciuda vremii ce trece
peste ele. Şi arta
prelucrării lemnului este
în strânsă legătură cu o
simbolistică anume ce
caracterizează poporul
român din perioade
arhaice. Coarnele de cerb
încrustate pe diverse
piese de mobilier
sugerează atât puterea cât
şi rangul înalt al familiei,
bradul gravat pe cufere

Pag 65 Vox Authors Nr II

 Pictura
Pe sticlă, pe lemn sau pe ceramică,
pictura tradiţională românească a fost şi
rămâne o îndeletnicire atractivă nu doar
pentru localnici ci şi pentru turişti. Fascinantă
prin coloritul viu şi variat, aceasta este o
tradiţie transmisă din generaţie în generaţie,
iar talentul îşi spune din plin cuvântul. Dacă
pictura pe sticlă este regăsită în special la
icoane şi vitralii, mobilierul pictat nu este nici
el mai prejos, iar obiectele din ceramică
înfrumuseţate cu simboluri şi motive variate
pictate sunt printre cele mai căutate obiecte de
artă tradiţională română. Complexitatea
decorului ţine de imaginaţie şi talent, dar fără
îndoială, artizanaturile rezultate merită o
promovare a acestei tradiţii aproape uitate.
Menţionată mai sus, ceramica de Marginea
este şi pictată într-o manieră deosebită de
oameni talentaţi pentru care această ocupaţie
nu reprezintă o activitate apusă ci una plină de
emoţie, culoare şi optimism. Aceeaşi zonă a
Bucovinei despre care am mai pomenit, oferă
şi o gamă largă de picturi pe lemn, în special
icoane întâlnite în biserici şi mânăstiri.
Celebrul Albastru de Voroneţ îşi spune
cuvântul în cromatică, iar foiţele de aur
folosite în picturi dau nu doar valoare ci şi
originalitate în timp ce evidenţiază importanţa
acordată de meşteri operelor create. Mai
pomeneam pe alocuri într-un alt articol al
acestui număr de revistă, de lăcașurile de lemn
din Maramureș care găzduiesc picturi care ne
vorbesc despre o spiritualitate a unor vremuri
Pag 66 Vox Authors Nr II
trecute. Mobilierul pictat manual reaminteşte
de casa bunicii, amintiri dulci ce par desprinse
din poveşti de demult. Un popas în Sibiu ne
arată că tradiţia mobilei cu picturi atractive nu
s-a pierdut. Piese de mobilier desprinse parcă
din secolul XVIII sunt pictate cu motive
tradiţionale româneşti, furând privirile şi
reînviind tradiţia prin talent şi determinare.
Despre pictura pe suport de lemn se știe că e
una din cele mai vechi tehnici picturale din
România, o forma a expresiei plastice cu
structură stratificată. Pe scurt, peste lemnul
uscat este suprapus un strat de preparație
format din mai multe straturi de grund, apoi
urmat de stratul de culoare și, desigur, cel de
protecție care poate fi un soi de lac nuanțat ori
incolor. Lemnul poate fi pictat cu acrilice,
vopsea în ulei sau chiar și tempera. Acest
suport permite pictura a orice, în diferite
tehnici, permițând redarea detaliilor de
ornamentică foarte rafinate, astfel încât lemnul
să prindă viață. Și nu doar că prinde viață, dar
lemnul este suportul care garantează o pictură
durabilă, fără să se degradeze în timp,
păstrând culoarea nealterată. Ne-am rezumat
în a detalia numai câteva tradiții punând
accent pe cele românești, deși până în prezent,
în România, sunt mult mai multe, unele
importate, enumerăm, așadar cele mai
cunoscute meșteșuguri tradiționale, anume
olăritul, țesutul, cusutul, pielăria și cojocăria,
curelăria, dar și cizmăria, tâmplăria - strâns
legată de sculptura în lemn, fierăria și dogăria,
fântânăritul și pietrăritul, ori confecționarea
măștilor și/sau păpușilor, împletitura din
răchită și nuia sau realizarea instrumentelor
folosite în muzică. Sunt tradiţii ce nu mor,
vremuri ce nu apun şi oameni suficient de
puternici şi încrezători încât să le ducă mai
departe prin zile moderne. În speranța că am
reușit să încurajăm spre aderarea la aceste
tradiții, împrumutate sau nu, încheiem şi noi
cu un aforism care expune un adevăr
cuprinzător. „Degeaba păstrezi tradiţiile, dacă
nu le cunoşti originea, şi nu le înţelegi.” -
(Viorel Vintilă)
Au consemnat Mara Caloian și Roberto
Kuzmanovic
 Personaje celebre și apariția lor
de Sorina Ciocârlan
E
xistă personaje din cărți celebre
atât de cunoscute, încât nu ne
putem imagina literatura fără
ele. Prezența lor ni se pare atât de firească,
încât nici nu ne mai întrebăm cum au luat
naștere. Cum ar fi romanele polițiste fără
Poirot, Miss Marple sau Minerva Tutovan? Cu
siguranță ar fi trebuit rescrise. Deci n-ar mai fi
ele. Dar haideți să vedem cum au luat naștere
unele dintre personajele fără de care nu ne-am
putea imagina literatura:
Hercule Poirot: nu cred că există cititor
în această lume care să nu fi auzit măcar în
trecere de excentricul detectiv belgian, cu
celebra sa mustață și capul în formă de ou.
Unii critici spun că prin intermediul
personajului, Agatha Christie ironizează
obiceiurile conservatoare ale englezilor și
frica lor de străini. Astfel, în multe romane,
Poirot evită ceaiul, neînțelegând acest obicei
englezesc. De asemenea, personajele
englezești își exprimă de mai multe ori
neîncrederea în străini.
Deși cu toții îl știm, puțini cunosc
modul în care acest personaj a fost creat. Unele
voci susțin că ar fi fost inspirat de alt detectiv.
Această ipoteză a fost folosită într-un serial
polițist spaniol, Gran Hotel, unde acțiunea se
petrece la începutul anilor 1900, iar unul dintre
personaje este un detectiv cu mustață ce ne
amintește de celebrul Poirot. La un moment
dat, își face apariția o englezoaică de 14 ani,
pasionată de elucidarea misterelor și a
crimelor, care nu pierde ocazia de a se afla în
preajma detectivului. Astfel, ne este sugerată
ideea că acea fată ar fi fost Agatha Christie în
adolescență, iar acel detectiv, cel care a
inspirat-o în creionarea lui Hercule Poirot.
Adevărul pare să fie, însă, altul: în
Agatha Christie: Misterul celor 11 zile, o carte
despre viața autoarei, scrisă de Jared Cade,
este precizat faptul că Hercule Poirot a fost
inspirat de unul dintre refugiații belgieni din
timpul Primului Război Mondial, un omuleț
cu un cap în formă de ou. În acele timpuri,
simpatia față de belgieni era considerată un
act patriotic, mulți dintre ei căutând refugiu și
protecție în Anglia.
Pag 67 Vox Authors Nr II
Miss Marple: simpatica bătrânică a
cărei pasiune este rezolvarea misterelor are și
ea un corespondent în realitate.
Faptul că literatura anglo-saxonă
abundă în domnișoare bătrâne este aproape
un clișeu, iar Miss Marple este un asemenea
exemplar de personaj. Bătrânica locuiește de o
viață în Saint Mary Mead, un sătuc pitoresc și
este pasionată de tricotat și descifrat mistere.
Stilul ei de rezolvare a enigmelor se bazează
pe logică și pe comparație; astfel, ea realizează
paralele între anumite personaje, fapt care o
ajută foarte mult în deducții.
Se pare că sursa de inspirație în crearea
lui Miss Marple a fost una dintre mătușile
autoarei.
După ce am discutat despre personajele
Agathei Christie, propun să trecem pe terenul
altei doamne a literaturii polițiste, Rodica
Ojog-Brașoveanu.
Doamna Brașoveanu a declarat de mai
multe ori că personajele sale sunt inspirate din
realitate, mai exact, din persoane din viața ei.
A precizat chiar și faptul că unele cunoștințe s-
au supărat văzându-se reflectate în romane.
De asemenea, autoarea a adunat în unele
personaje mai multe trăsături ale unor
persoane diferite. Un astfel de exemplu este
îndrăgita Melania Lupu, personajul preferat
al multor cititori. Conform spuselor scriitoarei,
Melania este un amestec de trăsături
aparținând mai multor persoane întâlnite de-a
lungul vieții.
Minerva Tutovan este inspirată tot
dintr-o persoană reală, autoarea declarând:
„Seamănă cu o persoană pe care am cunoscut-
o. Era tot profesoară de matematică.”
O altă picanterie este faptul că doamna
Brașoveanu mergea în cluburi în căutare de
„material” pentru viitoarele ei scrieri: observa
comportamentul celor din club, pe care îl
integra în paginile de roman.
 Scurt ghid al recenziilor de carte
de Ioana Opait
U
n scurt ghid al recenziilor de
carte. Îmi închipui că la un
moment dat v-aţi întrebat la ce
mai folosesc recenziile de carte în zilele
noastre. Doar majoritatea tinerilor sunt mai
degrabă interesaţi să „citească“ cele mai
recente statusuri şi postări pe Facebook ale
prietenilor sau colegilor de şcoală (să nu
spuneţi că nu e adevărat), iar adulţii, aflaţi
mereu pe fugă, abia dacă mai au timp să
respire, darămite să-şi mai arunce ochii pe
altceva decât pe un crâmpei de ştire de ziar.
Veţi găsi un răspuns (sau chiar mai multe) în
rândurile care urmează.
Nu e nevoie să scrii o lucrare de
disertaţie ca să poţi afirma că ai făcut o
recenzie adevărată. De fapt, totul trebuie să fie
la obiect. Keep it short and sweet, cum ar zice
americanii. Bineînţeles, dacă puteţi. E posibil
ca atunci când scrieţi despre o carte îndrăgită,
să vă ia valul şi recenzia voastră să capete
amploare. Mi s-a întâmplat nu o dată. Dar mai
întâi să clarificăm ce anume este o recenzie de
carte – în special o recenzie literară. Conform
DexOnline, aceasta se defineşte drept o „scurtă
dare de seamă sau prezentare cu caracter critic
apreciativ privitor la o lucrare literară.“ O
definiţie cam aridă… Ca lucrurile să fie mai
limpezi, scopul unei recenzii este să informeze
cititorul (sau potenţialul cititor) şi să îl
Pag 68 Vox Authors Nr II
convingă de ce anume acea carte merită sau nu
să fie cumpărată. E de dorit (şi de bun-simţ) ca
recenzentul să ofere argumente solide în
favoarea sau în defavoarea lucrării. Autorul
recenziei poate pune accent pe valoarea (sau,
după caz, non-valoarea) volumului.
Mai întâi se face o scurtă introducere.
Puteţi include informaţii biografice despre
autor (recenzia trebuie oricum să conţină o
scurtă prezentare a autorului), iar o mică listă
cu cele mai importante lucrări ale
respectivului ar fi binevenită.
Urmează un rezumat al cărţii. Atenţie,
totuşi! Recenzia nu trebuie să fie un spoiler,
dezvăluind finalul cărţii, nici toate detaliile.
Altfel, ce interes ar mai avea cititorul să facă
rost de cartea pe care o prezentaţi? Când
scrieţi o recenzie, ar fi bine ca prin rândurile
voastre să aţâţaţi cititorul, să-i zgândăriţi
curiozitatea, asemenea unui trailer bine
realizat. Străduiţi-vă să creaţi suspans, să
lăsaţi în urmă nişte „puncte de suspensie“
irezistibile.
Nu vă sfiiţi să oferiţi aprecieri critice.
De fapt, ele constituie o parte esenţială a unei
recenzii reuşite. Comunicaţi-le cititorilor ce
anume v-a impresionat la respectiva carte.
Care sunt punctele ei forte? Ce oferă în plus
faţă de alte volume? Aici intră în joc un strop
de cultură generală şi ceva mai multă lectură
anterioară. De ce? Pentru că veţi conferi mai
multă forţă şi greutate recenziei voastre dacă
faceţi legături, asocieri cu alte titluri mai mult
sau mai puţin cunoscute, cu mişcări literare
care au influenţat stilul şi opiniile autorului
despre care scrieţi. Lumea va înţelege că are
de-a face cu o persoană avizată, care scrie în
cunoştinţă de cauză, şi cresc şansele să fiţi luat
în serios.
Poate aveţi impresia că de obicei
recenzia trebuie să fie scrisă la modul pozitiv.
Nu neapărat. Dacă o carte anume v-a
impresionat negativ în mod deosebit, ar fi un
adevărat gest de caritate să avertizaţi alţi
cititori despre „pericolul“ care îi paşte dacă
deschid coperţile „bombei“. Dar, aşa cum am
menţionat mai sus, în special în acest caz
trebuie să vă argumentaţi criticile. Oferiţi
exemple şi citate care să vă sprijine afirmaţiile.
Scopul vostru este să oferiţi cititorului o
impresie, o idee despre volumul asupra căruia
vă concentraţi. V-a lăsat un gust amar sau
greţos? Asiguraţi-vă că cel care citeşte recenzia
va putea simţi acelaşi gust. Paginile citite v-au
oferit o revelaţie, v-au făcut să trăiţi senzaţia
unei epifanii? Promiteţi-i cititorului că va
cunoaşte acea revelaţie, acea impresie de
iluminare.
Le împărtăşesc un mic secret celor care
au impresia că a scrie recenzii e floare la
ureche şi că această activitate se poate face pe
bandă rulantă: uneori e chiar al naibii de greu.
Mai ales când vrei să scrii despre o carte pe
care o îndrăgeşti în mod deosebit. Senzaţiile şi
trăirile pe care ţi le-au oferit acele pagini sunt
atât de vii, de personale, încât simţi că e
aproape imposibil să le transpui pe hârtie şi
sfârşeşti prin a intra în pană de idei sau într-
un blocaj al exprimării. Vrei să le împărtăşeşti
celorlalţi ideea că au de-a face cu o carte de
căpătâi, cu ceva deosebit, şi descoperi uimit că
vorbele îţi scapă sau că nu se ridică la
înălţimea aşteptărilor tale. E cât se poate de
frustrant.
În încheiere, îi sfătuiesc pe cei reticenţi în faţa
lecturii recenziilor să facă un exerciţiu
intelectual: să-şi pună mintea la contribuţie şi
să scrie ei înşişi o recenzie. Vor avea ocazia să
descopere pe propria piele cum e să compui de
unul singur un text scris coerent, persuasiv, la
obiect, original. S-ar putea să-şi schimbe
părerea despre recenzii şi – de ce nu? – despre
cărţi.
Pag 69 Vox Authors Nr II
Comori ascunse-ntre coperţi de carton
de Eliad Daiane
M
i-am trăit – după părerea mea – numai
un sfert din viaţă, însă tot pot să zic „pe
vremea mea era… ”, căci s-au schimbat
o mulţime de lucruri. Stau adesea şi mă
gândesc la vremea când nu existau decât TVR1
şi TVR2 – sau cel puţin nu aveam noi altceva –
aşa că singura opţiune de petrecere a timpului,
copil fiind, era cititul. Am început să citesc
obligată şi poate mulţi au început la fel, însă
cititul a devenit o plăcere. Participam la toate
concursurile posibile, doar ca să primesc
cadou o carte frumoasă, iar acum biblioteca
noastră e impresionantă. Preţuiesc fiecare
carte în parte şi în ele îmi găsesc adevăraţi
prieteni. Ceea ce regret, însă, e faptul că mulţi
din ziua de azi nu mai găsesc aceeaşi plăcere
în cărţi. Într-o lume în care scara valorilor e
întoarsă cu capul în jos, când prostia e ridicată
la rang de virtute, când lenea, ignoranţa şi
incultura sunt la loc de onoare, tu unde eşti şi
ce faci? Ceea ce-ţi place te defineşte. Pe tine ce
te defineşte? Lumea a intrat într-un cerc vicios
în care mass-media, scriitorii, cântăreţii, toţi
oferă publicului ceea ce vrea, iar asta ne aduce
într-un punct mort în ceea ce priveşte cultura.
Am uitat ce înseamnă să stai în fotoliu cu
cartea în mână, să te laşi pierdut printre
cuvinte, am uitat să visăm şi să lăsăm
imaginaţia să zburde, dar nu în locuri
interzise. Am uitat cu desăvârşire să căutăm
adevăratele comori, să preţuim adevăratele
valori, să ne preţuim pe noi. Pierdem ore în șir
în faţa ecranului care nu face altceva decât să
adâncească abisul de prostie. Copiii din ziua
de azi încă nu ştiu nici să articuleze cuvintele,
însă sunt lăsați ore în şir în faţa ecranului.
Fiecare generaţie îşi are „uscăturile ei”, însă se
pare că deja sunt mai multe uscături decât
copaci verzi şi sănătoşi. Schimbarea, aşa cum
Mahatma Gandhi spunea, începe cu fiecare
dintre noi. Fii un exemplu pentru prietenul
tău, pentru copilul tău, pentru cei ce te
înconjoară şi citeşte. Suntem unici, dar numai
la naştere. De ce? Pentru că, din păcate,
sfârşim a fi nişte copii ieftine ale unor iluzii de
„perfecţiune”. Alege să fii altfel! Numai
inconştient şi incult fiind te pot conduce alţii.
Condu tu! Citeşte!
 Scurtă polemică despre tablouri

S
e vorbește foarte mult despre artă,
despre tablouri celebre mai exact și
adesea întâlnim oameni care se
laudă că dețin obiecte unice de artă însă realitatea
este (și criticii de artă îmi vor da dreptate) cu totul
și cu totul alta. Foarte multe tablouri sunt imitații –
act care a devenit unul dintre cele mai utilizate
moduri de a face trafic ilegal, respectiv profit.
Interesant este că unii nici măcar nu știu și când se
afirmă asta se face referire în special la angajații Picturi de Vasilica Marina Călușer
muzeelor. Absurd, nu-i așa? Dar adevărat,
falsificarea tablourilor este una dintre modalitățile
care face să fie posibil acest lucru. Se preconizează
că undeva la 40% din picturi sunt contrafăcute – iar
acest lucru e o afacere în toată regula. Vorbim de
sume care se învârt în jurul a 145.000 € și pot fi
crescânde cu ușurință. E rentabil deoarece
falsificatorii au ajuns la un potențial în care chiar și
experții consideră dificil separarea falsurilor de
original. Galeriile de artă și muzeele pot găzdui fără
să știe imitații apreciate de turiști simpatizanți ai
artelor. De exemplu la Muzeul de Artă
Contemporană din Caracas (Venezuela), înainte
„Sofia Imber”, în anul 2002 – tabloul „Odaliscă în
șalvari roșii”, evaluat la 3.000.000 $, pictat de
francezul Henri Matisse, a fost furat și în locul
acestuia s-a pus o reproducere stângace –
diferențele fiind sesizabile. Deși a fost recuperat
abia după un deceniu, a fost nevoie de studierea
amănunțită a falsului într-un laborator, cercetare
continuă și experți care căutau acul în carul cu fân.
E evident că atât timp cât există facere valoroasă
există și contrafacere sau reproducere cât mai
credibilă în acest sens; adesea se utilizau niște
tehnici incredibil de simple (la îndemâna oricui,
deloc costisitoare, cum ar fi praful din aspirator sau
cafeaua) pentru a lăsa impresia de tablou vechi. Cu
toate acestea e nevoie de imitatori iscusiți pentru a
crea copii ale tablourilor pe care ulterior le vând de
obicei infractorilor care au găsit, găsesc și vor găsi
modalități prin care să își pună planul în aplicare
oricât ar părea de bine securizat un muzeu. Ce fac
aceștia cu originalul? Îl poartă prin lume
propunându-l vânzării deși sunt supuși riscului de a
fi prinși. Există și o altă opțiune pentru
simpatizanții artei (chiar dacă e la mintea
cocoșului). Se pot contacta direct artiștii
contemporani. Sunt mulți, originali și buni în ceea
ce fac. Chiar dacă par a fi mai greu de găsit. Dar le Pictură de Ema Păvăloaia
putem da și lor o șansă. Îi putem susține fără
pretenții de a fi un Dalí. Roberto Kuzmanovic
Pag 70 Vox Authors Nr II
 Splendidele literaturii clasice
inspirate din viața reală
L
iteratura clasică. Îndrăgostiți de
cărți, acaparați de stilul de a scrie
al autorilor preferați, suntem
atrași spre lectură detașând mintea de
cotidian, examinându-ne cele mai inocente
gânduri și emoții, descoperind altele,
cunoscând lucruri, locuri, personaje și oameni.
E știut faptul că scriitorii pot folosi ca sursă de
inspirație viața lor și că există personaje din
literatură care au fost inspirate din realitate.
Tot soiul de femei puternice, prezentabile,
cochete, pesemne șuiete, astfel s-ar putea
pălăvrăgi despre acestea, că nimeni nu s-ar
putea ridica la standardele lor (astfel de
personaje întâlnim din păcate la o parte din
autorii contemporani – cititorii avizați îmi
împărtășesc opinia), dar puține sunt
personajele care nu doar că ne impresionează
cu frumusețea domniei lor ci sunt
memorabile. Evident că astfel de personaje, au
incitat infinite imaginații, au fascinat și au
dezvoltat caractere, devenind – de ce nu – cu
adevărat modele. În textul de față am încercat
prezentarea unor splendide personaje din
literatura clasică care, credem noi, au un mare
potențial de a fi chiar și peste ani subiect de
discuție culturală la o ceașcă de cafea.
Marguerite Gautier – „Dama cu camelii” de
Alexandre Dumas (fiul)
Povestea lui Alexandre Dumas (fiul)
poartă cititorul în atmosfera pariziană a
secolului al XIX-lea când, sub masca de
frumuseţe diafană a oraşului scăldat în raze de
soare, societatea este dominată de idei
preconcepute, de reguli dureroase, de
convenţii şi moravuri. Pe un asemenea fundal,
autorul îşi ţese scriitura „Dama cu camelii”,
roman ce îi va aduce gloria şi care va rămâne
nemuritor, nepermiţând prafului vremii să se
aştearnă. Povestea de iubire interzisă dintre
tânărul domn, Armand Duval, şi curtezana
frivolă dar de o frumuseţe răpitoare,
Marguerite Gautier, se derulează pe un ton
Pag 71 Vox Authors Nr II
profund, sincer, generator de emoţie, ceea ce
provoacă la o analiză atentă a întâmplărilor.
Cercetările conduc chiar către viaţa personală
a lui Alexandre Dumas şi către povestea de
dragoste proprie a acestuia. Îndrăgostit fără
speranţă de Marie Duplessis – o curtezană, o
femeie uşoară, fără principii morale –
Alexandre Dumas – fiul, se amăgeşte totuşi
singur cu speranţa că şi ea îl iubeşte sincer.
Povestea lor, pe lângă faptul că este blamată
de societate, este şi supusă diferenţelor de
gândire şi de comportament dintre ei
(capriciile şi frivolitatea Mariei atrag în mod
inevitabil gelozia şi amărăciunea bărbatului
care nu îi poate susţine financiar toate
dorinţele). Toate acestea adâncesc problemele
dintre ei, iar legătura se rupe chiar dacă
tânărul Alexandre se simte pierdut şi trist.
„Dragă Marie, nu sunt nici destul de bogat ca
să te iubesc aşa cum aş dori, nici destul de
sărac ca să fiu iubit aşa cum ai dori tu.”
După o lungă călătorie împreună cu
tatăl său, Alexandre se întoarce în Franţa, iar
vestea morţii Mariei îl devastează. Romantic
incurabil şi personalitate sensibilă, acesta nu
se poate rupe de amintirea femeii care i-a
marcat existenţa şi pe care a pierdut-o pentru
totdeauna. Hotărât să se elibereze de suferinţă,
bărbatul decide să aştearnă pe hârtie povestea
sa de iubire şi durere. Astfel ia naştere
romanul „Dama cu camelii”, într-un hotel din
Saint-Germain, în timp ce Alexandre Dumas
alege să retrăiască drama prin intermediul
personajelor sale. Marguerite Gautier este
corespondenta Mariei Duplessis. Caracterizat
prin irezistibilitate, gingăşie, exuberanţă,
frumuseţe angelică, dar şi prin frivolitate,
extravaganţă şi desfrânare, personajul feminin
al operei impresionează cititorul prin spiritul
său liber, prin însufleţirea de care dă dovadă,
prin intensitatea cu care trăieşte orice
experienţă. Nu este de mirare că tânărul
Armand Duval (corespondent al autorului)
este captivat de făptura de o frumuseţe
incredibilă dar în acelaşi timp conştientă de
atuurile pe care le posedă. Iubirea sinceră pe
care Armand o
dezvoltă pentru
Marguerite o
determină pe aceasta
nu doar să îi răspundă
sentimentelor, dar şi să
fie capabilă să renunţe
la capriciile vieţii sale
de curtezană de lux a
Parisului. Spre
deosebire de avatarul
său real, Marguerite
este gata să înceapă o
viaţă bazată pe iubire
alături de Armand, dar
finalul tragic al poveştii reale pare să îl
determine pe autor să îndrepte povestea spre
aceeaşi prăpastie inevitabilă. După o poveste
aflată sub semnul iubirii dar supusă
convenţiilor sociale, Marguerite va sfârşi
asemeni Mariei Duplessis – boala o va răpune
–, iar Armand Duval va trăi cu aceeaşi durere
ca a tânărului Alexandre Dumas – veşnica
suferinţă a pierderii femeii iubite pentru
totdeauna. Îmbinare de ficţiune cu realitate,
personajul lui Marguerite Gautier rămâne o
figură marcantă a literaturii, iar romanul
„Dama cu camelii” poate fi considerat roman
autobiografic al autorului Alexandre Dumas –
fiul.
Daisy – „Marele Gatsby” de Scott Fitzgerald
Ilustrând visul american al epocii
jazzului, dar reprezentând şi un roman
autobiografic, „Marele Gatsby” are atât
elemente romantice, cât şi psihologice,
analitice şi satirice. Eroina lui Scott Fitzgerald,
Daisy, are la rândul ei o corespondentă în viaţa
reală. Povestea de iubire a autorului cu Zelda
Sayre este transpusă în romanul „Marele
Gatsby” împletindu-se bineînţeles, cu
ficţiunea. Viaţa lui Scott Fitzgerald a stat sub
semnul determinării. Lipsindu-i posibilităţile
financiare, acesta s-a simţit întotdeauna
inferior celorlalţi care dispuneau de resurse
importante. Atunci când Zelda i-a refuzat
cererea în căsătorie datorită situaţiei
Pag 72 Vox Authors Nr II
economice sub nivelul aşteptărilor, tânărul şi-
a transferat dezamăgirea şi durerea în paginile
unui roman ce avea să îi aducă un succes
răsunător, să-l propulseze în lumea celebrităţii
şi să-i asigure în cele din urmă căsătoria cu
femeia pe care o doreşte. Succesul material îi
va ridica şi moralul, iar scrierile sale vor fi
apreciate pozitiv, Fitzgerald urcând tot mai
sus şi fiind tot mai sigur pe el. Ani mai târziu,
despărţirea de Zelda va fi inevitabilă.
În timp ce Gatsby pare să refacă drumul în
viaţă al lui Scott Fitzgerald, împlinindu-şi
visurile şi nelăsându-se doborât de condiţia
materială inferioară, Daisy o întruchipează pe
Zelda atunci când pune accent pe situaţia
financiară preferând un soţ care să îi asigure o
viaţă de huzur. Femeia însă continuă să
reprezinte obiectul pasiunii chiar şi peste ani,
transformându-se într-un vis, într-un ţel
aproape sacru până în momentul revederii
când Gatsby realizează schimbările dramatice
care se petrecuseră cu ea. Daisy de acum nu
mai avea nimic din Daisy de atunci, iar
dezamăgirea acaparează sufletul până atunci
luptător. Daisy evoluează pe parcursul
romanului şi se transformă în ochii cititorului
din frumoasa inocentă animată de veselia
vârstei, capabilă de sentimente de iubire
intense, dispusă să trăiască la maxim şi să
aleagă dragostea; în femeia superficială pe
care banii şi lipsa sentimentelor o fac şi
insensibilă şi neglijentă, iar aspectul general
este acela de „frumoasă mediocră”. Reuşeşte
să creeze decepţie deşi pe alocuri încă pare să
păstreze ceva din iluzia iubirii pierdute.
„Nu înţelesese desigur că visul rămăsese cu
mult în urmă, undeva departe în întunecimea
imensă de dincolo de oraş, unde câmpiile
necunoscute ale acestei ţări nesfârşite se
întindeau sub cerul nopţii.”
Personaj enigmatic, neperceput pe
deplin niciun moment, Daisy parcurge un
traseu misterios de involuţie, transformându-
se din ideal în deziluzie. La fel ca Zelda în
viaţa reală, nici Daisy nu va fi capabilă să îl
reţină lângă ea pe bărbatul ale cărui principii
morale nu au fost distruse de puterea banilor.
Maitreyi – „Maitreyi” de Mircea Eliade
Roman al autenticităţii, existenţial,
psihologic şi de dragoste, „Maitreyi”
ilustrează iubirea incompatibilă dintre doi
tineri aparţinând unor vieţi şi religii diferite.
Desfăşurată într-un decor exotic indian,
povestea de iubire este una subiectivă şi
abordează multiple teme cum ar fi diferenţele
culturale şi religioase, mentalităţile diferite,
experienţa erotică, împlinirea prin iubire.
Întreaga poveste este inspirată dintr-o
experienţă de viaţă reală – călătoria de studii
în India a autorului. În acest context, eroina
romanului, al cărei nume dă şi titlul operei, are
o reflecţie în viaţa reală – aceasta este chiar
fiica profesorului la care Eliade a stat pe
perioada studiului său în India. Fascinat
deopotrivă de cultura fetei cât şi de
frumuseţea ei exotică, tânărul student se
îndrăgosteşte, ajunge să vadă în ea un mister
feminin senzual, pentru ca în final
sentimentele să îi fie sugrumate de
multitudinea de diferenţe pe care nu le poate
depăşi. După o evoluţie rapidă şi intensă,
iubirea se stinge ca un foc de artificii. Ani mai
târziu, Maitreyi Devi, fiica profesorului
indian, îl va acuza pe autor că i-a pătat
imaginea şi că nicidecum întâmplările nu sunt
reale. Descoperirea romanului cu numele ei o
va determina să scrie la rândul său o carte
pentru a expune faptele din propriul punct de
vedere. Dacă în plan real, Maitreyi nu îl iartă
pe Eliade nici în ultimul moment al vieţii, în
carte, povestea de dragoste se finalizează
Pag 73 Vox Authors Nr II
paşnic, deşi dureros. Eroina simbolizează acea
eternă enigmă feminină, fascinaţia erotică,
sacralitatea, inocenţa, senzualitatea. Allan este
de-a dreptul fascinat de indianca misterioasă
şi femeia va reuşi să îi rămână în suflet şi în
minte în pofida trecerii anilor. Cititorul o vede
pe Maitreyi doar din punctul de vedere al lui
Allan, aşadar protagonista va fi percepută în
funcţie de sentimentele şi trăirile tânărului
(inocentă, tulburătoare, enigmatică,
incredibilă, comică, frumoasă).
„Maitreyi e neînchipuit de senzuală,
deşi pură ca o sfântă. De fapt, acesta e
miracolul femeii indiene: o fecioară care
ajunge amanta perfectă în cea dintâi noapte.”
„Cum te-aş putea eu pierde pe tine, când tu
eşti soarele meu, când razele tale mă încălzesc
pe acest drum de ţară? Cum să uit eu soarele?”
Finalul ne-o prezintă disperată de
situaţia de a fi căsătorită forţat şi săvârşind
greşeli iremediabile. La pol opus, Allan
încearcă în zadar să o uite în braţele altor
femei, dar negura vremii va refuza să se
aştearnă peste mintea lui şi amintirea
Maitreyiei va rămâne vie şi arzândă.
Lou Salomé – „Plânsul lui Nietzsche” de
Irvin Yalom
Deși ne-am propus o concluzie de final
pentru acest articol, ne permitem ca un soi de
bonus să prezentăm încă un personaj
creditându-ne subiectivitatea deoarece
personajul despre care vom vorbi, nu doar că
a avut la bază o ființă reală, ci a posedat,
dincolo de un suflet de hârtie, persoane din
zilele noastre. Aparent ciudat, dar vrem să
scoatem în evidență efectul puternic pe care îl
poate avea un cititor încântat de
caracteristicile unui personaj. „Plânsul lui
Nietzsche” [atât carte (bestseller scris de Irvin
Yalom în 1992, declarat în 1993 ca fiind cel mai
bun roman al anului) cât și film (regia lui
Pinchas Perry, 2007)] este o operă care aparent
nu interesează pe nimeni, am pățit-o și noi cu
mulți ani în urmă, dar dându-i-se o șansă...
marchează considerabil din punct de vedere
emoțional și nu numai. În roman se
evidențiază autenticitatea ființelor, libertatea
indivizilor, adevărul și modul de a gândi și se
citește cel mai probabil ca o relatare nehotărâtă
între ficțiune și biografie datorită faptului că
ne sunt amplasate personalități cu existență
istorică. Despre operă nu are sens să spunem
prea multe, au făcut-o renumiți critici – unde
sunt de părere că s-a insistat prea mult pe
relația dintre psihanalistul Josef Breuer și unul
dintre mai marii gânditori ai lumii, Nietzsche,
lăsând cum probabil era și firesc pe plan
secund relația dintre filozof și psihanalista și
autoarea rusă Lou Salomé, presupusa amantă
a lui Friedrich. Aceasta avea preocupări
diversificate datorită capacității intelectuale
dobândite, motiv pentru care a reușit să
cunoască și să se împrietenească cu oameni
influenți din epoca în care au trăit. Enumăr
Rilke, Wagner, Freud și bineînțeles Nietzsche.
În roman Lou Salomé ne este prezentată ca o
femeie frumoasă, independentă, interesantă,
inteligentă, extrem de convingătoare și
îndrăzneață. Dialogul dintre cei doi este unul
elevat, un schimb de idei magistrale, păstrând
totodată partea emoțională echilibrată, asta
până când, cum spuneam adineauri, duc
relația la un alt nivel. Din acel moment ea se
simte responsabilă de vindecarea lui
Nietzsche, presupunându-se vinovată pentru
starea acestuia. Dincolo de relația fictivă ale
celor două personaje din romanul „Plânsul lui
Nietzsche”, avem la bază biografia suedeză
(ca referință a se studia „Den blonda besten
hos Nietzsche – Lou Salomé”) a lui Lou
Salomé în care ne este prezentată legătura
reală cu Nietzsche – eveniment care a avut loc
în anul 1882 – unde filozoful a fost fascinat de
farmecul tinerei rusoaice chiar dacă aceasta
era în relație cu prietenul său Rée. Devine o
legătură platonică între cei trei, datorită
faptului că Lou Salomé nu a ales doar unul
dintre aceștia. Nietzsche o vede pe Lou când
insuportabilă când fenomenală, dar în cele din
urmă ea împreună cu Rée decid să se
distanțeze de marele gânditor al secolului XIX
considerând că e îndrăgostit nebunește. Lou
Salomé – atât personaj cât și om – este o femeie
cu un farmec aparte care a reușit chiar și după
atâta timp să inspire, să posede și/sau să se
imprime parțial în caracterele celor care au
luat contact cu viața, activitățile și stilul ei.
Au consemnat Mara Caloian și Roberto
Kuzmanovic
Pag 74 Vox Authors Nr II
Curiozităţi despre literatură
P
e timpuri, când nu existau
televizorul şi internetul, cărţile
erau unica sursă de informaţie
de care se bucurau oamenii. Şi în ziua de azi
cărţile sunt un cadou minunat, dar totodată şi
un prieten adevărat. Cartea cea mai mică din
lume a fost făurită anul acesta în China și
pretinde la recordul Guinness. Microcartea se
vinde împreună cu o lentilă convergentă,
pentru a se putea citi cele 22 de pagini care nu
depăşesc lăţimea de 0,75 milimetri. Cărţulia
Flori de sezon imprimă perfect sculptura unor
flori alb-negru şi cuvintele minuscule de
numai 0,01 milimetri. Cartea se găseşte în
vânzare la Muzeul tipografiilor, administrat
de Toppan Printing şi poate fi achiziţionată
contra sumei de 305 dolari.
Cea mai mare carte din lume The Codex
Gigas, cunoscută şi sub numele de Biblia
diavolului a fost scrisă în perioada medievală.
Legenda spune că a fost redactată de un
slujitor bisericesc întemniţat pentru că nu a
respectat anumite valori spirituale; acesta a
promis că va scrie cea mai mare carte din lume
într-o singură noapte. Când a realizat că nu
reuşeşte a început să i se roage diavolului care
i-a ascultat cerinţele.
Întrebat care ar fi cele cinci cărți pe care
le-ar lua pe o insulă pustie, Bernard Shaw a
răspuns că 5 cărți cu pagini goale. Acest
concept a fost încorporat în 1974 de editorul
american Harmony Books, care a pus în
circulaţie o carte numită Cartea de nimic,
constituită din 192 de pagini goale. Ea a găsit
şi un cumpărător pe măsură.
Poetul englez Dante Rossetti şi-a
îngropat, în 1862, soția împreună cu poeziile
sale nepublicate. Câțiva ani mai târziu, i s-a
propus să publice o carte, dar poetul nu a
putut recupera versetele din memorie. În cele
din urmă, prietenii l-au convins să dezgroape
corpul soţiei sale, poeziile fiind astfel
publicate.
Primul manuscris Straniul caz al
doctorului Jekyll și Mr. Hyde al lui Stevenson a
fost ars de soția sa. Există două versiuni ale
poveștii ce explică motivul din spatele acestui
gest: unii spun că ea a considerat nedemn de
un astfel de scriitor subiectul cărţii, alții că
lucrarea nu prezenta perfect tema despre
dubla personalitate. Cu toate acestea,
Stevenson rescrie în trei zile romanul, care a
devenit cea mai de succes dintre lucrările sale
şi a permis familiei să iasă din datorii.
Romanul lui Lev Tolstoi, Anna
Karenina, începe cu fraza: „Toate familiile
fericite seamănă una cu alta, fiecare familie
nefericită este nefericită în felul său.” Pe baza
acestui aforism a fost lansat așa-numitul
principiu al Annei Karenina, care este folosit
pentru a descrie poveţele sale, în diverse
discipline şi situaţii stresante din viaţă.
Cărţile sunt prietenii noştri, iar noi le abordăm
ca atare.
Vox Authors
Pag 75 Vox Authors Nr II
Pornind ca o comunitate online
am desfășurat, de-a lungul anilor, cu
succes măsurabil, campanii de
promovare a autorilor, ne-am implicat,
cu dăruire și profesionalism, oriunde-
am considerat că e cazul și, mai ales,
oriunde-am fost solicitați, pentru
creșterea vânzărilor cărților. Și nu ne-
am oprit aici. În acest an ne-am propus
ca să aducem editurile, anticariatele,
pe scurt vânzătorii de carte, mai
aproape de cititorii noștri prin
conceptul de librărie online. Scopul
nostru este să ne extindem cu o gamă
diversificată de produse în librărie,
invitându-vă să vă listați cărțile la care
doriți să creșteți vânzările. Librăria
Bibliocarti.com vă stă la dispoziție
pentru promovarea și vânzarea
cărților dumneavoastră, inclusiv
pentru vânzarea de cărți second hand.
Pictură de Vasilica Marina Căluser
 Cultura în secolul XXI – Cum se
comportă vizitatorii pe site-urile
culturale
de Mara Caloian
„Cultura este ceea ce ar avea măcelarul dacă
ar fi chirurg.”
Mary Pettibone Poole
P
ornind de la acest citat destul de
sugestiv, putem afirma că
termenul de cultură înglobează
mai multe principii şi valori care îmbinate,
dau o singură semnificaţie conceptului.
Cuprinzând diverse aspecte ale societăţii,
putem deduce că fiecare societate are propria
cultură care îi conferă atât unicitate cât şi o
identitate proprie. De asemenea, cultura diferă
de la o epocă la alta, de la o generaţie la alta.
Valorile culturale sunt supuse la fel de uşor, ca
de altfel, toate celelalte aspecte existenţiale,
trecerii ireversibile a timpului. Aşadar, dacă
ieri societatea considera sexul un subiect tabu,
iar ideea dezbaterii lui publice era păcat
capital, azi, această temă este destul de des
abordată fără perdea, fără reţineri, fără
prejudecăţi, iar erotismul s-a transformat într-
o artă. De aici la a spune că latura erotică face
parte din cultură nu mai e decât un pas
minuscul deoarece... orice formă de artă se
încadrează în valorile culturale, nu?
Cultura modernă este dinamică, se află
într-o permanentă evoluţie şi implicit
schimbare, ca formă de adaptare la timp.
Progresul tehnologiei a facilitat în mare
măsură şi progresul cultural, iar internetul
este cea mai rapidă şi la îndemână modalitate
de accesare a aspectelor culturale. Cultura
online este accesată zilnic de numeroşi
utilizatori care folosesc partea pozitivă a
tehnologiei în propriul beneficiu, informându-
se asupra acelor elemente culturale de interes.
Fie că vorbim despre site-uri artistice, de
literatură, de istorie, de travel sau fashion,
acestea au rolul de a informa. În faţa acestei
explozii informaţionale virtuale trebuie să
recunoaştem că accesul la cultură a devenit
unul extrem de uşor, iar solicitările de
informare au crescut considerabil pentru
fiecare categorie de cititori.
Pag 76 Vox Authors Nr II
Societatea actuală oferă dreptul la
informare şi facilitează prin mijloace
tehnologice accesul la cultură. Oportunităţile
de obţinere a informaţiei sunt astfel la
îndemâna oricui. Şi totuşi... cum se comportă
cititorii pe site-urile culturale?
În zilele noastre, utilizatorii
internetului sunt tot mai activi pe diversele
site-uri cu profil cultural. Mult mai lejer decât
bibliotecile şi mult mai cuprinzător, mediul
online atrage fără îndoială, mai ales că viteza
cu care ne-am obişnuit să trăim fiecare clipă nu
ne oferă răgazul unor drumuri la bibliotecă,
muzeu, etc. Accesate de pe PC, laptop, tabletă
sau smartphone, site-urile favorite ne ţin
companie începând cu prima oră a dimineţii
când ne bem cafeaua şi terminând cu orele
târzii ale nopţii care ne prind tot pe net.
Majoritatea articolelor online ne oferă în plus
posibilitatea unei exprimări a opiniei, un
dialog cu cei implicaţi, potenţialitatea formării
unei idei proprii prin navigarea pe mai multe
site-uri.
Statistici recente arată clar că tot mai
multe site-uri culturale au înregistrat în
ultimul timp tot mai mulţi vizitatori, iar
numărul acestora este în continuă creştere
ceea ce nu poate fi decât îmbucurător. De
asemenea numărul tot mai mare de
comentarii, dialoguri, păreri împărtăşite
conduce la o mai bună fixare a celor citite.
Majoritatea celor care accesează site-uri
culturale sunt în special studenţi şi elevi, ale
căror specializări/discipline cer documentare
suplimentară, dar şi persoane care găsesc
lumea culturală online o lectură plină de
informaţii utile din domeniile proprii de
interes. Comportamentul vizitatorilor diferă
de la un site la altul în funcţie de politica site-
ului respectiv şi de felul în care cititorii sunt
încurajaţi să comunice. Sunt articole care atrag
vizualizări, dar comentariile lipsesc cu
desăvârşire, postări unde dialogul este
susţinut şi site-uri care, în afara prezentărilor
creează şi o ambianţă friendly pentru
vizitatorii care, încântaţi de primire, vor reveni
cu siguranţă.
Iată ce ne spun şi site-urile culturale
româneşti despre comportamentul şi
activitatea vizitatorilor.
 „M-am tot gândit o lungă perioadă de
timp dacă să fac blogul sau să nu îl fac... Ceea
ce mi-a dat curaj să fac acest blog şi să dau frâu
liber imaginaţiei au fost părerile oamenilor
care apreciază cultura şi încă mai cred în
valorile culturale. Şi am văzut asta încă de la
prima postare... când vizitatorii mi-au
comentat lucruri minunate încurajându-mă
sau exprimându-şi părerea în legătură cu
subiectul propus. Apoi a urmat o primă
recenzie... prin care am reuşit să stârnesc
curiozitatea şi să îndemn oamenii care au
intrat pe blog măcar să îşi dorească să
răsfoiască acea carte dacă nu să o devoreze...
Încă de la prima recenzie am reuşit să am 100
de vizitatori într-o zi.. ceea ce mi-a dat curaj să
merg mai departe cu această magie a lecturii şi
speranţa că există oameni care vin de la
muncă, şcoală sau orice activitate cu gândul să
petreacă măcar 10 minute pe bloguri sau site-
uri care îndeamnă la cultură. Din punctul meu
de vedere, un cititor care tinde să depăşească
limitele ca număr de cărţi şi ca număr de vieţi
trăite cultura nu se va pierde niciodată... şi
spun asta pentru că am întâlnit o comunitate
minunată de oameni frumoşi care citesc, care
se întâlnesc la cluburi de carte, care intră zilnic
pe bloguri pentru a vedea postări, pentru a
aprecia munca depusă de alţii şi pentru a
descoperi cu adevărat plăcerea lecturii... eu
asta fac zilnic... şi am speranţa că mai sunt sute
chiar zeci de oameni sau zeci de mii ca mine.”
Printreranduridecerneala.wordpress.com
„Noi am încercat prin site-ul nostru să
oferim cel puțin o informație corectă, de la
sursă, majoritatea provenind din comunicate
oficiale de la distribuitorii oficiali și de la
cinematografele din România. Fiecare
știre/post/articol este semnat cu sursa de
proveniență și conține cât mai multe lucruri
informative pentru ca cititorul să aibă
posibilitatea mai ușoară să ia o decizie și să-şi
formeze o opinie. Vizitatorii caută informație,
dar nu sunt activi. Nu se angajează în
comentarii și discuții. Pur și simplu
recepționează informația și atât. Numărul de
vizitatori și vizualizări zilnice tind într-adevăr
să confirme că există interes. În general
știrile/postările care conțin material vizual
Pag 77 Vox Authors Nr II
(imagini, afișe, clipuri) sunt cele mai accesate.”
MovieNews.ro
„Citatepedia este cel mai accesat site
cultural-literar românesc, cu aproximativ
jumătate de milion de vizitatori diferiţi/lună.
Chiar dacă o parte dintre acești vizitatori au
venit întâmplător, este evident că interes
există. Numai că majoritatea oamenilor nu
caută cultură în mod intenționat. Un elev sau
un student care se documentează pentru un
referat, face un gest cultural, deși ar spune
doar că învață. Un îndrăgostit care caută o
poezie pentru iubita sa, face și el un gest
cultural, chiar dacă nu la asta îi stă capul. La
fel și cineva care încearcă să înțeleagă mai bine
o problemă existențială. Iar exemplele ar putea
continua. Cei interesați de cultură în mod
conștient sunt considerabil mai puțini. Pe de o
parte sunt creatorii, care în zilele noastre își
dăruiesc creațiile online, în mare măsură.
Aceasta este o formă de implicare. Apoi, sunt
promotorii, cei care își petrec mult timp
răspândind pe diferite site-uri și rețele sociale
informații culturale interesante. Unii sunt de-
a dreptul pasionați de asta. Adesea, implicarea
oamenilor pe un site cultural este evaluată
după numărul comentariilor pe care le scriu.
Cred că pe un site mic, de nișă, este relevant,
dar pe un site mare, nu. Este ca diferența între
a vorbi publicului dintr-o cafenea (unde te
duci frecvent și te-ai tot văzut cu oamenii
aceia) și a vorbi tare într-o mare piață (unde nu
știi niciodată cine trece pe acolo).
În concluzie, mulți oameni sunt
interesați de cultură, dar puțini sunt motivați
de a se culturaliza. Din acest motiv, este dificil
de evaluat obiectiv care este gradul în care
cultura este prezentă în viețile oamenilor.”
Citatepedia.ro
CREATIVITATE

Nemurirea-n basme
de Roberto Kuzmanovic

Pictore, m-ai cam uitat

într-un colț de pânză
și degeaba mi-ai pictat
stelele sub frunză
oglindă și munți, precum
în văzduh fantasme,
n-am cum căuta nicicum
nemurirea-n basme.

Schimbarea la mască
de Roberto Kuzmanovic

Îmi lipseai, nestemata mea,

din fiecare îmbucătură a vremii,
din fiecare mângâiere
din fiecare por,
din vis,
din carne...
Mi-era dor nostalgic, te exploram
în orice ființă chiar și himerică
Ochii năstrușnici, năluci cunoscute,
îndoliați, față în față cu miraza spartă
scrutând ca o garguie cocoțată pe Notre-Dame
spre gândacii mici cât niște gămălii de ace
striviți de ancora unei rațiuni
ascultată ca o mezzosoprană.
Credeam că nu voi mai zări zâmbetul de soare
și flori în păr, iubiri, culoare pe înfățișare
Genomul era pe arcă,
debusolat căutând zadarnic identități;
Purtai un inocent camuflaj,
iar sconcșii rânjeau
de parcă nu sărbătoreau
din șapte în șapte ani „Schimbarea la mască”.
Când te-ai descotorosit de impulsiva ta
fățărnicie,
m-am pomenit strigând ca un câine-nspre
lună:
„Bine te-am găsit, singurătate!”
Roberto Kuzmanovic este scriitor și publicist,
prezent în diverse reviste, antologii și
publicații on-line și/sau tipărite, unde a
semnat nenumărate texte de opinii, recenzii
literare, comunicate de presă, știri, interviuri,
schițe umoristice, poezie și proză.

Pag 78 Vox Authors Nr II

aluat pentru refuz
de Johan Klein
Așa ești construită minune femeiască
bizar de luminoasă și-absurd de indecisă
în pragul inocenței lași – și nu lași deschisă
o limpede iluzie de dragoste firească
se-aude și-ntre astre, departe… undeva
c-așa ești construită și parcă totul plânge
șiroaie negative cu încleștări de sânge
inundă și-acum zorii din încăperea mea
iar liniștea-i confuză și-mi spune noapte bună
că-n mine de strigare și sufletul se rupe
amoruri necesare avea-vor să-și mai surpe
plăpândele dorințe, și-o tulbure cunună
cu lauri imposibili – de-un nuclear refuz
se-așterne peste mine, și plâng și mă amuz
căzut
de Johan Klein
Căzut din anticristul trăirii ce-am purtat
din însăși simțământul de-a fi cândva iubit
îți scriu pustie fată profund, ca dintr-un schit
– un rar prilej ce-mbracă minciuni de neuitat
ce lanțuri noroioase ce gânduri ce greșeală
te-au dus așa departe?... nu înțeleg mă frâng
în simfonia zilei de ieri ca-ntr-un adânc
m-afund s-ating delirul – o rană ideală
– iar mintea naște ridul înnebunirii mele –
prezentul mă cuprinde impur hain fatal
acum și amintirea-i ca mortul după cal
târâtă-n mângâierea unor trăsuri mai grele
o goarnă de surâsuri răsună din trecut
nutrind noi începuturi... te iert însă te uit
Pag 79 Vox Authors Nr II
prezență
(sau despre inspirație)
de Johan Klein
Exploziile rațiunii prind rădăcini prin noapte
ceva-n adâncul meu prea tulbure renaște
sărbătorind conturul vedeniilor ce-n umbre
prind vieți tot mai adesea – ceva încă mă
paște –
scrâșnește din măsele de parcă sparge-un
craniu
și știu că încă-s singur dar totuși parcă nu-s
șoptește numeroase silabe răstignite
pândind singurătatea c-un iz morbid, răpus
eternul morții mele devine tot mai viu
și-un peisaj macabru se-așterne în odaie
când umbra mă îndeamnă să fiu și să nu fiu
temut, pe când poeme din nicăieri vin ploaie
perspectiva unei cine
de Johan Klein
Și pâinea se frământă sub ochii tuturor
iar vinul mai suspină prin cupe tot mai moi
când Iuda, fariseu-i ca lupul printre oi
văzut... – într-astă seară-i suspect de gânditor
se face întuneric, chiar și-n priviri – la cină
sămânța frământării prin măduvă-l petrece
în plânsete-și așteaptă sentința – pal și rece
și-o tulbure-ncercare prin inimă-i răsună
se zguduie pereții... cumplită-ncăierare
din coastele durerii se scurge un adaos –
Iisus ridică cupa, dă semne că-nspre haos
înclină, când privește la strâmba-i răsuflare
de lângă-atâția miei dintr-un salon rănit
doar El știa că Iuda-i perfect pentru jertfit
Pictură de Ema Păvăloaia

simțeam că mă-nghite pământul
de Johan Klein
ca smuls din mine însumi mă-ntrevedeam pe-
atunci ca rupt de-o lume-ntreagă
o lume-n care totul părea că-i smuls din
nașteri: firescul din verticalitate rădăcinile
din pământuri ochiul din privire inima din
oameni ceasul din timp îngerii din ceruri
tăcerea din piatră
și toate acestea pe când presimțeam sau
simțeam că m-apropii de greutatea luminii
pe care-o emană dar și de puterea surâsului ei
sistem
de Johan Klein
Ne mistuie savana acestei lumi haine
iar în scântei încinse dansează fiecare
neașteptate flăcări vin pe abstracte șine
și-nlănțuie tăria... se-așterne o uitare
când drumurile-s parcă-mpânzite de hiene
ce caută însemnul cărnii și-al plăcerii…
se-așteaptă-nflăcărarea nesomnului, durerii
iar fiece persoană tremură sub viclene
priviri influențate de-un infernal climat
ce vine-n zvârcolirea titanicelor vicii
reîmpâmzite-n roiul acelorași suspicii
ca un proces himeric, când omu-i subliniat
în paginile lumii, pe unde veșnici lei
culeg de prin savane suflări, pentru că-s zei
Pag 80 Vox Authors Nr II
Pictură de Ema Păvăloaia
Desculţă
Maria Ieva
Sub tălpile mele cresc nuferi de foc
Şi luna se-arată în primul pătrar;
Pământul se crapă şi eu mă sufoc,
Vând viaţa pe vise jucate la zar.
Sub tălpile mele cresc lanuri de grâu,
Prin sita tăcerii durerea o cerni;
Spre lumi nevăzute trec cai fără frâu
Şi albă iubire în suflet mi-aşterni.
Sub tălpile mele cresc flori de ciulini
Şi soarele ţine luna de mână,
Pe valuri de spume petale de crini -
În palmele tale un pumn de ţărână.
Poeme cu îngeri
Mireasă de fum
Maria Ieva
Îngroapă, inimă, cireşii în floare
Şi corcoduşii cu frunze amare,
Îngroapă tăcerea ce cântă pe lac,
Fecioara din umbre şi visul în frac.
Ascunde în atrii broboane de rouă,
Deşertul Saharei, nădejdea cea nouă;
Să-mi murmure-n vene un cântec de nai -
Iubirea nu doare. Ce-i, inimă? Ce-ai?
Lichidul se scurge ca miru-n izvoare
Şi-i roşu-albastru când verdele doare;
Ulcioru-i ciobit, olaru-i pe drum -
Mireasă de ceaţă, mireasă de fum.
Alfabetul mirării
Mai ştie vântul
Maria Ieva
Povestea noastră de iubire
A început cu un cuvânt,
Când am visat o răstignire
Pe-un pat ce-a devenit mormânt.
Era o noapte fără stele,
O beznă fără început -
Durerea lacrimilor mele
Şi chipul tău făcut din lut.
Era un început de iarnă,
Într-un decembrie sfios,
Când cerul a-nceput să cearnă
Zăpada albă lui Cristos.
Că ne iubeam, ştiau gorunii
Şi cuiburile reci de cuci,
Ştiau şi nucii, şi alunii,
Şi lacrimile de pe cruci.
Că ne iubim mai ştie vântul,
Clepsidrele care s-au spart,
Secundele ce-au scris cuvântul
Şi clipele ce ne despart...
Sub semnul crucii
Fotografie de Florin Radu
Pag 81 Vox Authors Nr II
Liber în labirint
Mircea Băduț
„Ca omul să fie liber în Univers
trebuie să accepte legile Universului. ”
A
nimalul gânditor – ca dealtfel
toate animalele – evoluează într-
un labirint. Labirint propriu,
local, aparţinând labirinturilor din ce în ce mai
cuprinzătoare, între care există multiple relaţii
reciproce.
Labirintul social (hai să acceptăm, de
dragul discuţiei, denumirea aceasta!) cuprinde
orice animal gânditor, dar – mai ales – pe toate
laolaltă. Vom vedea că e greu de imaginat un
om evoluând – chiar şi pentru un timp foarte
scurt – în afara acestui labirint social. La nivel
individual, limitele labirintului (pereţii
labirintului, altfel zis) sunt „materializate” din
acele reguli şi habitudini cu care omul e
înzestrat prin formaţie. Condiţionările sunt
fixate profund în chiar sistemul de relaţie, de
gândire, al individului.
În ansamblu am putea percepe labirintul
social ca o extrapolare, o sinteză a
„senzaţiilor” locale de îngrădire. Însă
observăm curând că e o abstracţie reală,
aproape implacabil de funcţională.
O premisă pentru invizibilitatea
labirintului este obişnuinţa oamenilor de bun-
simţ de a respecta norme, sau – generalizând –
reflexul colectivităţilor de a construi/accepta
reguli de convieţuire.
Însă cel mai probabil percepţia de
transparenţă a labirintului social este conferită
de faptul că el are practic o mulţime de
variante, de căi, pornind dintr-un punct şi
evoluând spre o sumedenie de puncte, de
capete de scenarii. Dacă vom considera
„punctele” într-un sistem cvasi-cartezian cu
(mai mult de) patru coordonate spaţio-
temporale, putem denumi modelul acesta, cu
oarece emfază, „meta-cubul-antropo-social”.
(Care ziseşi 'hyper-şvaiţer', acolo în spate?)
Astfel că, într-o perspectivă restrânsă, evoluţia
animalului social între două puncte ale
labirintului se poate confunda cu evoluţia
acestuia în timp şi în spaţiu.
 La materializarea pereţilor labirintului
s-a „lucrat” dintotdeauna (poate din-nainte de
homo sapiens) şi se va lucra multe milenii de-
aici încolo (cât timp va exista specia pentru
care el 'importă'). Iar acest „material” fiinţează
ca o reuniune de reguli interconexate organic,
reguli structurale de existenţă şi de echilibru –
de minim şi vital echilibru social.
Dacă „tentaculăm” spre realitate acest
model abstract, putem privi regulile sale
constituente ca fiind totalitatea prescripţiilor –
mai mult sau mai puţin legiferate, mai mult
sau mai puţin subînţelese – care fie vin din noi,
din propria gândire/educaţie, fie sosesc din
afară, şi care funcţionează neîntrerupt şi
omniprezent.
Recurgând la un exemplu (naiv), voi
spune că aceste reguli sunt cele care îl
împiedică pe om să arunce o piatră în sus.
Presupunând că el are această piatră (deşi în
multe locaţii ale labirintului ea nu-i e
disponibilă), nu va face totuşi gestul – nu-şi va
permite să-l facă – fie pentru că îl poate vedea
cineva şi îl va privi reprobator, fie pentru că în
jur va fi multă lume şi, căzând, piatra ar putea
răni pe cineva. Sau nu o va face pentru că
piatra este mult prea grea. Iată deci o serie de
limitări subiective: psihice, juridice, fizice.
Însă rigiditatea pereţilor labirintului nu
se manifestă absolut, ci este influenţată şi ea –
ca mai toate elementele acestui univers relativ
– de context, de întâmplare. Putând fi, deci,
uzurpată de coincidenţa unor factori aleatori
şi conjuncturali. Să admitem că-i vorba de o
anumită elasticitate a pereţilor. Exemplific – la
Pag 82 Vox Authors Nr II
fel de naiv-sugestiv – cu aruncarea pietrei:
subiectul zvârle piatra în sus, iar în cădere ea
răneşte o persoană. Subiectul se alarmează,
priveşte în jur, şi, încredinţat că nu-l vede
nimeni, dispare – sustrăgându-se
consecinţelor şi refuzându-şi răspunderea.
Traversând astfel un perete al labirintului!
Nici nu mai contează că a făcut-o voluntar sau
nu – situaţia este suficient de posibilă pentru a
demonstra „imperfecţiunea" labirintului.
Totuşi, din fericire pentru majoritate,
disfuncţionalităţile labirintului social sunt
întâmplătoare, şi cu atât mai rare cu cât
societatea este mai dezvoltată – adică mai
numeroasă şi mai experimentată.
Pentru muritorul obişnuit, evoluţia în
labirint, de la orice punct de plecare la oricare
variantă de sosire permisă, este condiţionată
de o miriadă de reguli (de toate naturile şi
mărimile), iar el are de partea sa – pentru a
vedea pereţii labirintului –, în primă instanţă,
bunul-simţ. Acesta îl va călăuzi primul, acesta
îi revelează calea pe care poate merge liber.
*
Ironia face ca motto-ul sub care am
început această dizertaţie – sintetizat probabil
din studiile lui Spinoza (deşi ceva de genul „ca
să fii liber în Univers, trebuie să respecţi legile
Universului" ne vine şi dinspre înţelepciunea
orientală) – să semene cumva celebrului şi
totodată dispreţuitului „Freedom is the
consciousness of necessity” (Karl Marx).
Mais Le bon Dieu est dans le detail. (martie 1992)
DonQuijotisme AntropoLexice.
 Citate din gânduri strâmbe coate – că poate politica nu va mai fi atât de
de Roberto Kuzmanovic curbă. Vor târfe (masculine sau nu), care nu le
aparțin decât pentru o noapte, cu care să și-o
— Că tot ai adus vorba de limbă-n discuție, în tragă în draci, să-și lingă reciproc frișca de pe
adâncul sufletului unui mascul feroce, radiază degetele de la picior, după o noapte petrecută
inconștient o singură femelă rebelă, în nuanțe în club, chiar dacă în următoarea zi merg la
mai bogate decât ziua. Cândva credeam că e biserică să pupe moaște sau acasă la fetița lor.
vorba de mama sau fetița lui. Nu-mi imaginez Sociopații vor să conducă lumea, conduși de
ce s-ar întâmpla dacă ar pierde-o. Probabil ar psihopate. Ei vor ambalaje fine la interese
face alta pentru alocație. Știu, e dur. Dar prefer meschine. Ei vor, dar nu știu ce vor. Chiar asta
asemeni lui Seneca, să deranjez cu adevărul vor?
decât să fac pe plac cu lingușiri. Eminescu ne- — Vai de mine, nu mai țipa, trezești vecinii. Tu
a făcut să înțelegem că un om poate avea totul ce vrei? Hai, aşază-te pe canapea, începe
neavând nimic și nimic având totul. De aceea îndată meciul.
românul joacă la păcănele, alba – neagra, — Dacă mă întrebi pe mine, m-aș mulțumi să
ruleta rusească… riscuri confrate, cică privesc terasa unei cafenele, noaptea. Pentru
bărbăție! Cine știe? Probabil și Klaus joacă că asta m-a făcut să înțeleg că în adâncul
„Book of Ra” online pe Facebook. Așa se face sufletului unui mascul feroce, radiază
că Iohannis îi consideră (sau doar ne-a făcut să inconștient o singură femelă rebelă în nuanțe
credem asta) pe românași niște eroi?! mai bogate decât ziua. Cea cu care îți împarți
— Aia e, bre! trupul.
— La război cu voi! Nu contează cine și cum — Hm.
ne conduce ca pe (b)oi. Uităm și mergem mai — Eva, Adame! Eva.
departe, dansând din buric pe manele, dacă — Mare mi-e mirarea că nu pricep. Ce-ai
tot spunea Friedrich Nietzsche că aceasta e cea domnule, că mai beat decât mine nu te văd?
mai mare înțelepciune. De ne e dat să cărăm în Te-a părăsit femeia? Nu ți-a intrat salariul pe
cârcă și-o cruce (dă-o Doamne, mare, groasă, card? Ți-am zis că fac eu cinste.
de aur sau platină), o cărăm (cu poftă până la — Mai rău, măscărici în fund și nu-mi tace
amanet) fiindcă suntem zevzeci pe veci. Dacă pliscul!
nu, așteptăm să ne-o care alții (oricum suntem
creștini până ne gândim la ochii dracului),
uitându-ne și arătând cu degetul (nu neapărat
cel mijlociu) după ceilalți, cât de snobi pot să
fie. „Prostul râde de prost, că cică prostul nu
prea știe”. Sunt (uneori) de admirat oamenii
care fac ce vor și (alteori) de râsul curcii că nu
știu ce vor. Ei vor să-și spună părerea despre
tot (n-are importanță dacă n-au o concluzie
concretă), chiar dacă nimeni nu-i bagă în
seamă. Ei vor să-și înjure pe la colțuri primarul
satului că fură prea mult din Lanul de grâu cu
corbi (aievea pentru pălincă), chiar dacă el e
doar o marionetă a Uniunii Europene. Ei vor
bani să-și cumpere desfrânarea pentru cele
mai vicioase vicii chiar dacă nu muncesc. Vor
reduceri iluzorii la mall, stând ore în șir la rând
la casa de marcat, chiar dacă timpul înseamnă
bani. Vor rate la bănci (să arunce bani la
lăutari), chiar dacă sunt speriați de sociopați,
urlând mai ceva ca după un tur prin Casa
Groazei. Îi vor întemnițați pe cei corupți în

Pag 83 Vox Authors Nr II

 Viciu şi spaime
de Răzvan Nicula
Îmi împletesc fumul de ţigară cu
raţiunea stearpă, cu gândul născut mort, cu
litera incapabilă să vibreze, chiar dacă este
inclusă într-un cuvânt exact acolo unde îi este
locul. Uneori mi se întâmplă să mă simt un
cuvânt rămas fără frază, pentru că, de fapt,
orice om ajunge să reprezinte, la un punct, un
singur cuvânt – numele pe care îl poartă.
Nimic mai mult, nici trăiri, nici amintiri, nici
sentimente, nici certitudini sau incertitudini.
Toţi devenim un cuvânt, un nume dăltuit pe o
piatră funerară sau imprimat adânc în
schingiuirile inutile ale vreunui suflet. Se mai
întâmplă să ne uităm până şi numele, să
devenim incapabili să le mai pronunţăm, şi
atunci, în acele clipe, se nasc noi limbi moarte,
incapabile să exprime ceea ce nu mai este de
exprimat. Oamenii se exprimă pe ei înşişi, în
modurile lor personale, convenabile şi
caracteristice, în funcţie de ceea ce conţine
fiecare. Şi totuşi, în mod cumplit, se poate
întâmpla să ajungem să nu mai conţinem
nimic, şi să ne conţină doar alţii, eventual,
ultimi ştiutori de limbi moarte care nu vor mai
uni niciodată sufletele care simt la fel. S-ar
putea spune că din conştiinţa unui neam, a
unei naţiuni, face parte în mod absolut necesar
limba. Limba care exprimă, care ordonează
sunetele, care le transformă în mod magic în
oglindiri de suflet şi de raţiune. De multe ori
m-am întrebat dacă limbile mor odată cu
naţiunile, sau poate după ele, sau, de ce nu?!,
înaintea lor. Chiar aş îndrăzni să afirm că o
limbă moare, moare efectiv atunci când nu
este capabilă nu să articuleze, ci să vorbească,
să spună. Deşi alţii m-ar contrazice, afirmând
pe bună dreptate că agonia nu este moarte
prin ea însăşi. Doar că agonia este prevestire,
prevestirea morţii, iar ultimul cuvânt spus,
ultima formă vibrantă echivalează cu
părăsirea trupului de către suflet, exact ca un
abur eliberat în miez de iarnă, sau ca un fum
de ţigară expirat nepăsător înspre înalturi.
Am cunoscut cândva un om a cărui
spaimă atotcuprinzătoare era moartea.
Pag 84 Vox Authors Nr II
Moartea, Doamna cu coasa, The Grim Reaper,
sau cum veţi mai dori să îi spuneţi. Nu îi
spunea niciodată pe nume, nu îndrăznea să o
înfrunte, ci îi căuta nume ascunse, ofrande
care ar fi trebuit să o îmbuneze. El nu ar fi
trebuit să moară niciodată, ci să se ducă, iar
moartea nu se numea Moarte, ci Trecere,
Plecare. Mi-am amintit de el privind cum
fumul eliberat din plămâni mi se ridica spre
cer, împletindu-se cu ceaţa lugubră, lăptoasă
şi umedă. „Oare de fiecare dată când expir
fumul ăsta păcătos îmi extirp şi o frântură de
suflet”? Mă întreb şi îmi vine să râd, să râd de
cei care nu fumează, pentru că dacă ar fi aşa,
risipirea lor ar fi bruscă, totală, poate chiar
dureroasă. Pe mine mă doare mereu când îmi
mai pierd câte o frântură de suflet, când îmi
mai înşel câte o speranţă, când mai trădez câte
un vis. Pe mine mereu mă doare. Poate de
aceea fumez, ca să îmi risipesc sufletul pe
rând, frântură cu frântură, abur cu abur, atom
cu atom, pentru că unii nu suntem făcuţi
pentru suferinţele mari. Dar până şi marea
suferinţă este un viciu, la fel cum viciu devine
şi sondarea imaginaţiei în căutare de demoni,
de monştri, şi dansul, mai ales dansul
desfrânat al disperării, imaterial şi pierzător
înspre alte zări care s-ar dori a fi luminoase. Şi
m-am mai întrebat, oare ce înseamnă lumina?
Mie nu îmi place, eu nu o pot descrie şi nici
caracteriza. Putem preţui oare ceva fără să
cunoaştem antagonismele? Se poate descrie
bucuria fără chinul tristeţii? Se poate dezvolta
iubirea fără oprimarea urii? Ura, am spus
cuiva, este principalul motor al universului.
Ea face lucrurile să se învârtă, sub spectrul
unei ameţeli a conştiinţei, sub pierderea
conştienţei strivite de evidenţe. De ce, oare, un
om, văzând evidenţa o poate contesta
vehement? De ce ne spunem, disperaţi: „Nu se
poate”?! Poate pentru că în felul acesta
ajungem să acceptăm ceea ce ni se pare
inacceptabil, şi pentru că orice stare, orice
noţiune, nu poate fi definită decât prin
opusurile ei. Dar dacă ar fi aşa, prin expirarea
fumului de ţigară, prin eliberarea lui în
atmosferă, nu înseamnă că neg şi că încerc să
îmi păstrez sufletul în mine?! Exact ca o
contradicţie primordială care m-am obişnuit
să fiu, nu mă pot hotărî, nu îmi pot găsi
răspunsul – moartea începe din prima clipă de
viaţă, sau viaţa începe abia după ultima
suflare? Aş întreba, dar nu mai ştiu pe cine,
pentru că am impresia că în jurul meu sunt
numai popi. Popi şi cioclii, iar de aceştia, atâta
timp cât voi mai avea puterea să trag din
ţigară, mă voi feri întotdeauna.
Pag 85 Vox Authors Nr II
Îngeri și lavre
de Ispas Florin
Coborâm prin grădini, trei umbre în
umbra nopţii apoi ne furişăm în şura mătuşii
Ileana.
— Bade Ilie? Bade Ilie? ciocăne uşor Sabin în
geam. Ieşi la geam! Ieşi rogu-te!
Uşa se deschide încet, intrăm cu teamă,
lampa pictează linii pe feţele noastre murdare:
— Mereţi de vă schimbaţi! zice încet tuşa
Leana apoi scoate postava de sub pat. Fetele ei
s-au trezit, stau bulucite în uşă până când
apare mama lor furioasă:
— Mereţi tu bolundelor şi vă puneţi la somn!
Puie-vă necuratu’ să aud vreun pâs!
— Vă dau un sac de făină, am nişte slană pusă
la pod, Sabine, ţi-am făcut rost de şubă,
pantalonii vătuiţi şi nişte cartuşe. Pistolul e
ascuns în pod sub laviţa cu zestrea fetelor.
Mâncați, vă spălaţi şi mereţi sus, aice nu-i bine
să vă prinză dimineaţa..
— Feriţi-vă de Pomete! Umblă ca un nebun să
vă puie la răcoare! S-a înhăitat cu Gherasie şi
pậră lumea la miliţie!
Urcăm în pod, plouă, picuri bat în acoperiş.
Mă prinde somnu’ zgomotele filtrate trec prin
urechile mele. Mâna lui Aurel strânge cleşte
umărul.
— Trage puşca lângă tine uşor! Sabin du-te
dincolo de uşa podului! Cine urcă-l termini!
— Bade, unde-s bandiţii? întreabă lingă
fậntậnă Gherase agitậnd arma. Ştiu că or fost
aice! Une-s?
— Care bandiţi mă? Eşti bolund? De bandiţi
îmi arde mie?. Te-ai stricat de cap cu
comunismu’ ăsta! Care, ce bandiţi?
— Eşti un mincinos mă! Un mincinos! Ia-l mă!
Ia-l şi du-l!
Bătrânul păşeşte încet, împuns de baioneta
securistului. Lângă el apare încă un personaj
între două vârste încrucișând drumurile prin
ploaia care cade obraznică:
— Mişcă, mă! Mişcă! Tu-ţi paştele mă-tii!
Mişcă n-auzi?
Traversează drumeagul, vocea securistului
sună spart:
— Stai! Stai pe loc n-auzi?
Două pocnituri seci, cei doi se prăbuşesc
amestecând apa cu sângele pe pietrele unde de
obicei lelea Maria îşi spală rufele.
— I-ai lăsat să moară ca nişte câini! strigă Sabin O iarnă dată dracu’
călcând apăsat pe uşa de la pod. Se fereşte ca de Beto & Maryliyn
prin minune de gloanţele trimise se jos apoi la
rândul lui le răspunde foc cu foc.. Pereţi,
Păreau a fi momente oarecare, dintr-o
tavan, înghit gloanţe, un corp cade cu zgomot
lângă uşă blocând intrarea sau ieşirea. iarnă uitată, o iarnă nicidecum amintită de cei
mai bătrâni dintre bătrânii vrăjitori, un frig și-
— A căzut unu’ din ei! Ridică chepengul şi
un vânt cu inimi de gheață, spuneau ei,
treci în cameră! se aude vocea lui Aurel în timp
adunați la un birt unde serveau cele mai
ce străbate podul printre liniile crescute de
alcoolice licori, o iarnă de care și dracii, și
pasul cartuşelor. Treci în cameră şi dă-i într-o
îngerii, și bieții oameni se temeau când frigul
parte! Hai băiete! Hai! Nu murim azi aici! Nu
începea să muște. Dar iarna aceasta nu avea să
azi!
fie așa…
Aurel a coborât scara trăgând cu
pistolul, împinge uşa cu umărul apoi pumnul … …………………………………………………
său se loveşte năprasnic de primul securist ivit
în cale, soldatul doborât mai devreme e împins
afară, de nicăieri preotul aruncă o grenadă.
Explozia rupe curtea în maldăre de pământ
spre cer apoi linişte. Miroase a praf de puşcă
din nou, moartea gậfậie privind spre cerul
prins în cerneala ploii nocturne.
Valea s-a umflat, erupe peste drumeag
trântind în el lemne, coteţe, animale moarte.
Căruţa lui Păun se roteşte ca un titirez, trage
calul costeliv sub ea apoi se pune cu roţile în
sus. Vuietul se accentuează odată cu noaptea
umflată din lacrimi de cer, apa a ajuns la
primele case sorbind perete cu perete până
când totul se lichefiază încet a moarte.
Păun a rămas în mijlocul urgiei, plouă pe el
potop, barba lui deasă filtrează secunde, încet
e cuprins în vâltoare. Mâinile i se agaţă
tremurânde de resturile căruţei, scoțându-l la
suprafaţă. Un om, o umbră, un trup străbate
valul de mâl şi apă, împinge lemnele cât colo,
are un moment de rătăcire apoi revine în mal
cu Păun în spate.
— Vrei să mori mă? Ai vinit de la Kotelnikovo
şi vrei să mori aice’?
— Mi-a luat apa tăt, nic’ nu mai am. Ce drac,
Doamne iartă, să fac? Cu Iambor, cu căruţa
mai un lemn, mai un trifoi.. Amu? Fotografii pentru ilustrare de Florin Radu
— Amu’ trăieşti şi o iei de la capăt! Ascunde- Vântul urla stârnind fiori îngheţaţi prin
te colo sub şură cât mai găseşti un colţ uscat! sângele ce se chinuia să alerge de nebun prin
Apa urcă, urcă în disperare constantă, şura se vene, gerul se încrâncena să-i strângă carnea
desprinde lent din fundaţie pornind la vale. ca într-o menghină nemiloasă, troienele se
Dormim tremurând de frig, uzi, pe valul de încăpăţânau să-i facă drumul anevoios. Şi
pământ ce leagă grădinile sub un pătiag de totuşi, călătorul înveşmântat în negru păşea
paie. Frigul se agaţă -n oase, prin stratul gros de zăpadă, înfrunta nămeţii,
dimineaţa serveşte abur, ceaţă, rugăciuni. îşi croia drum aidoma cuţitului prin unt.
Trebuia să poposească undeva. Gândurile îi

Pag 86 Vox Authors Nr II

erau învălmăşite, frigul îi încetinea oarecum
creierul, mişcările îi deveneau tot mai
nesigure. Închise ochii pentru două secunde şi
atunci când pleoapele i se ridicară, norocul
păru să îi surâdă din nou. Depărtarea îi arăta
lumini calde – un loc unde putea înnopta în
pustiul acesta alb. Iuţind pasul din instinctul
de supravieţuire, Hans se îndreptă către
clădirea ce îi promitea o masă caldă, o carafă
de vin şi un aşternut moale. Hai că dracul nu e
chiar atât de-al dracu’! îşi spuse şi puse ultimii
paşi, trezindu-se astfel în faţa porţii înalte din
lemn sculptat a unui han apărut din
bunăvoinţa divinităţii în calea lui.
În perioada Crăciunului, babele – cele
care de obicei par să se priceapă la toate, la
ghicit în cafea, în palmă, la spălat rufe și la
bârfit slujitorii binelui, obișnuiau să le spună
copiilor, dar și nepoților înghesuiți în odăi
oarbe și friguroase – unde nici flăcările sobelor
nu-și găseau rostul, povești cu personaje
credibil de reale, dar nici ele, nici cei mai
zevzeci vrăjitori, nici norii nu-și puteau
închipui că există ființe venite dintr-un extra-
terestru necunoscut. Însă una dintre babele
care-și îngrijea lăcașul exact lângă han, avea să
le cânte pruncilor cu un grai de jadeit – atât de
puternic și încântător, încât Hans reuși să
adoarmă cât se poate de bine. Un cântec
despre o frumoasă cu păr aurit care fugea pe
cărarea umbrită de un demon făr’ de nume și
făr’ de-asemănare care o urmărea pentru a-i
chinui sufletul. Fugea și fugea implorând
ajutor din toți plămânii, dar fără să o ajute nici
măcar copacii magici – despre care se spune că
au forțe nebănuite, ajunge într-un loc civilizat,
speră ea, speriată, unde va găsi pe cineva care
să o protejeze. Bate cu pumnii în ușă, zbierând:
„Lăsați-mă, vă rog, să intru, mă urmărește
ceva!” Ușa i se deschide și vrăjitorii se uită
uimiți la o frumusețe înlăcrimată, șocată care
căuta ajutor, știind că întreg ținutul era
protejat de cele mai puternice vrăji făcute de ei
și doar puterile naturii pot avea efect pentru
ființele omenești.
— Dar, bunico, dumneata cânți chiar despre
hanul de alături, unde merge și bunicul
nostru! zise unul dintre micuți, iar baba
închise ochii și continuă să cânte, lacrimi de
regret scurgându-se pe chipul său.
Pag 87 Vox Authors Nr II
Fata țâșni în încăpere, iar ușa s-a închis după
ea din senin, vrăjitorii simțind o prezență
puternică, necunoscută care emana o energie
negativă apropiindu-se; se pregătesc să se
aștepte la ce e mai rău.
Hans se trezi. Se frecă întâi la ochi
nedumerit de locul în care se afla. Patul curat,
camera simplă, boabele de jar din vatră…
memoria i-a revenit rapid. Se afla la hanul
unde fusese primit cu ospitalitate târziu în
noapte când puterile îi erau pe sfârşite. Sări
iute în picioare şi îşi trecu mâna prin pletele
întunecate dintr-un gest reflex. Visul despre
gingaşa înspăimântată din cântecul bătrânei îi
creea acum un disconfort inexplicabil, iar
senzaţia de pericol, de moarte iminentă îl
sufoca lăsându-i gâtul uscat şi trezind în el
starea de alertă. Din instinct îşi puse mâna pe
pumnal strângând. În mod inexplicabil, Hans
se descoperă copleșit de o transformare
interioară, transformare ce avea să-l facă mai
puternic. Era încercat de toate stările posibile,
ca un pirat fără corabie, ca personajul din
povestea cavalerului cu brici, ca un trandafir
negru uscat. Cerul plânge cu fulgi… deși nu
pare să ajute cu ceva.
Ei, drăcia dracu’! Asta îmi lipsea! Să devin ţicnit
din cauza cântecului unei babe!
Slăbi strânsoarea, îşi luă haina şi coborî
zgomotos treptele din lemn lustruit. Îşi roti
privirea prin taverna încărcată de o mulţime
pestriţă şi nu îşi putu ascunde mirarea. Cei trei
bătrâni din noaptea precedentă erau la locul
lor, părând să nu se fi mişcat de pe scaune şi
ţintuindu-l, la fel ca atunci când intrase pe uşă,
cu ochi iscoditori din care se împrăştiau
sclipiri de diamant. Se hotărî să nu acorde
importanţă unor asemenea aiureli. Puse totul
pe seama curiozităţii. Cu siguranţă prin aceste
locuri vedeau rar un străin, iar lucirile
ciudate… veneau mai mult ca sigur din razele
soarelui ce se reflectau în irişi şi…
Uşa se trânti de perete. Un vânt sinistru
şuieră în încăpere provocând senzaţii
îngheţate pe piele. Un ţipăt, o privire, un păr
auriu în care omătul ţesuse steluţe de gheaţă…
un înger înlăcrimat cu groază în glas şi moarte
în ochi.
 Fațada întregii
încăperi a fost smulsă din
senin și preț de o clipă totul
păru ireal, tot ce se știa
despre lumea asta,
cunoscători ai celor mai
cifrate secrete devin
surprinși, șocați totodată
despre această formă de
putere distructivă, iar Hans părea depășit, dar
nu-și putea dezlipi ochii de pe privirea
îngrozită a Ameliei, chip nemaivăzut de
nimeni, nicăieri, dar demn de ținut minte ca
un tatuaj stângaci făcut de africani pe piele.
Habar n-avea că în sufletul său avea să se
planteze o sămânță de dragoste, dragoste
despre care babele care ghiceau în cărți de
Tarot – erau convinse că e doar o ficțiune,
dragoste ce avea să-l supună chiar și celor mai
strașnice modalități de chin pentru a se dovedi
apt de acest sentiment.
O apariție înfricoșătoare: coarne de
berbec, coadă de șarpe, dinți de vampir, ochi
neclari, dar suficienți de prezenți pe chip încât
să le înțelegem turbarea – emana sunete
răsunătoare până peste munți și văi, martor
stându-i vântul, urlete care păreau că sunt
capabile să invoce spre lumina lipsită de
intensitate și zeii din morminte, păreau ca un
cutremur. Toți, și ea, și vrăjitorii, și el și-au
îndreptat pupilele înspre acest demon,
speriați, nepregătiți suficient pentru asta.
— Ce mama dracu’?
Hans nu putea decât să se uite perplex
la arătarea grotescă desprinsă parcă din cărţi
prăfuite pe care nu se străduise niciodată să le
citească. Mâna i se duse pe pumnal pentru a
doua oară în decurs de nicio oră, dar de data
aceasta instinctul era cel corect, sau cel puţin
aşa credea. Ţipătul inuman al creaturii îi lovea
timpanele cu decibeli dureroşi acompaniaţi de
strigătul de neputinţă al femeii ce încă părea
un înger urmărit de însuşi Satan. Dintr-un gest
reflex se puse înaintea ei pentru a o putea
apăra în caz că demonul avea să o revendice.
Îşi scoase pumnalul din teacă şi era mai mult
decât pregătit de lupta inevitabilă și totodată
imposibil de câştigat. Nu conta. Avea să îşi dea
ultima suflare pe un altar închinat unei zeiţe
blonde cu ochi întunecaţi ca noaptea. Cerul
Pag 88 Vox Authors Nr II
începuse să fie brăzdat de
fulgere incandescente deşi
era mijlocul iernii. Monstrul
izvorât din tenebrele unui
infern necunoscut căpăta un
contur tot mai clar pe măsură
ce se apropia de hanul în care
deja domnea o groază mută.
Femeia se apucase cu mâinile
de umerii lui Hans şi acesta îi putea simţi
tremurul generat de suspine pe care încerca în
zadar să şi le înăbuşească. Bătrânii erau
singurii care nu se ridicaseră de pe scaunele
lor. Priveau ca restul mulţimii spre creatura ce
avansa cu repeziciune spre ei, dar erau
neclintiţi. Hangiul se ascunsese după
tejgheaua de lemn, bărbaţi ce până atunci te
puteai baza pe ei tremurau ca bucăţile de
răcitură din farfurii, iar el, Hans, simţea
apăsarea unei confruntări incorecte şi totodată
cu final tragic. Groaza făpturii angelice agăţată
de el îl făcea însă să rămână nemişcat, cu
pumnalul pregătit de luptă, cu fiecare muşchi
încordat de anticiparea a ceea ce va urma. Cei
nouă paşi care mai despărţeau demonul de
han au generat o explozie de ţipete înalte şi o
îmbulzeală din care oricum nu se înţelegea
nimic. Hans îşi simţi inima pulsând în gât în
acelaşi timp în care simţi cum străina din
spatele lui îşi ţine respiraţia. Voia să închidă
ochii şi o făcu pentru o fracţiune de secundă,
dar când îi deschise, monstrul se zbătea captiv
într-o sferă de foc ce îl pârjolea nemilos. Miros
de carne arsă, de pucioasă şi cadavru se ridica
odată cu fumul negru. Uitându-se în spate,
putu să vadă clar cum unul dintre cei trei
bătrâni se ridicase în picioare şi cu mâna
stângă manevra sfera înflăcărată în timp ce
ochii îi ardeau chiar mai puternic. Evident nu
era lucru curat aici. Nimic omenesc, nimic
logic. Făpturi evadate din iad, vrăjitori şi sfere
magice. Ce mai urma? Apocalipsa? Şirul
întrebărilor i-a fost întrerupt însă de un ultim
strigăt al creaturii.
— EA… urlă himera cu ultime puteri, dar
urletul i se stinse odată cu o ultimă flacără şi
toate privirile se îndreptară spre frumoasa
căreia începuse să îi revină culoare în obraji.
Existau o multitudine de întrebări dar
toate se spărgeau asemenea unor baloane de
săpun. Hans ar fi vrut să-l zguduie pe bătrânul așa nălucă nu mi-a ieșit în cale până la tine, iar
vrăjitor şi să-l scoată din starea de acalmie. ceea ce te urmează… e al naibii de… dat
Acesta însă se aşezase alături de tovarăşii săi dracu’.
de masă şi nu părea să mai manifeste vreun
— Scuzată fie-mi nepriceperea, dar ce nălucă,
interes faţă de agitaţia din jur. Hanul mutilat
ce poteci? Ce dorești a spune?
era singura dovadă palpabilă a terorii
dezlănţuite cu câteva minute în urmă. Şi ea… — După cum zăboveam adineauri, îți cer
femeia desprinsă parcă din Edenul interzis iertare. Sunt nepoliticos!
muritorilor se mulţumea doar să păstreze
— Insist! Insist, domnule, să vă promulgați
tăcerea şi să clipească din genele care-i
ideea! spuse ușor tensionată, văzându-i pe
umbreau întunecimea ochilor din obsidian. În
degetul inelar un soi de verighetă procurată
mod inexplicabil o plăcea. Prea mult. Simţea
parcă din alte timpuri.
că are pentru această odraslă a Afroditei
sentimente contradictorii care îl atrăgeau către — Te plac. Asta e tot ceea ce voiam să spun. Te
pentru această faptă cu forţa unui magnet rog, dă-mi mâna! întinse mâna, deloc
căruia nu i se putea opune. Încerca să îşi încrezător spre ea și o apucă pe a ei, privind-o
păstreze luciditatea şi să stea departe. Îşi în ochi tremurând.
promisese că nu va intra în belele şi nici nu se
— Da, chiar te plac și chiar și așa, lipsit de
va încurca pe drum cu vreo fătucă ce avea să-l
puteri magice care să respingă sau să țină la
coste timp, dar această splendoare era…
distanță cei mai temuți demoni care tânjesc
altceva. O putea simţi şi o ştia adânc în
după sânge pur, aș vrea să te simți în siguranță
subconştient, unde un beculeţ lumina
prin această strângere de mână și, dacă-mi
intermitent avertizându-l de pericol. Şi
permiți, să te țin și în brațe preț de o clipă.
totuşi… nu se putea sustrage atracţiei. Trebuia
să se apropie cumva de Amelia, să îi — Mulțumesc, dar sufletul vă aparține
vorbească, să înţeleagă ce se întâmpla cu el… altcuiva, iar pe mine nici nu mă cunoașteți! Iar
Spre noapte apele păreau să se fi liniştit. După asta mă sperie, nu-mi certifică vreo siguranță!
ce peretele fusese improvizat din plăci de
— E lesne de înțeles că nici ceea ce pare
lemn şi piei de animale, călătorii obosiţi şi încă
evident pentru frumusețea ochilor tăi nu-ți
sub efectul şocului se retrăseseră prin
garantează cunoașterea
camerele de la etaj care nu
adevărului, dar tare mi-ar plăcea
fuseseră afectate. Păşind
să ne oferim această șansă de a-l
graţios pe podeaua din stejar
afla reciproc printr-o discuție cât
brut, Amelia se îndrepta spre
se poate de inocentă. Tot ce pot e
una din odăi cu o lumânare
să-ți promit că orice dibui despre
aprinsă în mâna albă cu
mine – nu ar fi deloc așa, la fel cu
aspect de porţelan. Hans nu
eu aș putea să îmi închipui
s-a putut abţine să nu îi
despre ilogica splendoare pe
remarce perfecţiunea trăsăturilor în lumina
care o posezi și în spatele acestei certitudini
difuză a lumânării şi mişcările fluide ce o
autoproclamate să fie cu totul și cu totul un alt
făceau să pară că pluteşte. Clipi des din ochi şi
preț pe care-l plătești.
se hotărî că este momentul să îşi încerce
norocul. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre ea şi — Am înțeles. Că tot spuneai de ceea ce ai
se oferi să o conducă spre camera de la etaj, putea presupune că posed și ce nu, de
departe de cei din triunghiul vrăjitorilor şi de certitudinile tale, am și eu o certitudine:
peisajul dezolant al tavernei. mâinile tale sunt calde, de fapt, ard la propriu
și… și… cum spuneai că te cheamă?
— Iartă-mi lipsa bunului simț pierdut pe cele
mai pustiite poteci care păreau târzii și pentru — Asta n-am spus! Dar Hans este povara pe
cel mai nepunctual orologiu, dar cuget că ești care-o port.
venită din alte ținuturi și alte paradoxuri,
— Amelia, încântată!
astfel încât mărturie-mi stau înseși potecile că

Pag 89 Vox Authors Nr II

— Încântarea e și din partea mea. Amelia, ce
nume inspirat ales. Amelia, dezvăluie-mi, te
rog, certitudinea despre mâinile mele;
continuă ideea.
— Ah, îmi vine greu a spune, dar poate că, în
prezent, nu simt siguranță din partea ta, deși
instinctual m-am refugiat după tine, dar
mâinile tale pot să le interpretez ca fiind cele
care emană căldură. Ah, ce căldură! Nu
disting dacă mi-a fost dor de ea sau dacă n-am
cunoscut-o vreodată, dar pot să mă pronunț că
în prezent am nevoie de ea. Mulțumesc.
— Mă bucur că din puținul pe care-l
dobândesc pot împărtăși cu tine; spuse Hans
cu un ușor surâs, încrezător și sclipiri în
privirea distrasă brusc de baba care apăruse în
han înlăcrimată și îngrijorată; îl căuta pe al său
vrăjitor care, de parcă nu s-ar fi întâmplat
nimic, încerca să-și aprindă o pipă. Atât Hans
cât şi Amelia se întoarseră spre scena în
derulare. Privirea umedă a bătrânei povestea
parcă fără cuvinte nopţi întregi de nesomn şi
îngrijorare, în timp ce vrăjitorul, aruncând
săgeţi de foc din ochii lui avea puterea de a
alunga griji şi de a vindeca răni nerostite. Cei
doi păreau să comunice fără cuvinte, iar fumul
pufăit dădea impresia că poartă în el magie
distorsionând imaginea şi îndepărtând-o de
ochii curioşi. Hans îşi mări pupilele pentru a
putea distinge mai bine. Amelia îşi îngustă
privirea şi o undă de argint îi străbătu ochii în
încercarea de a străpunge scutul protector al
vrăjitorului. Fumul începu să se împrăştie
lăsând vederii masa celor patru personaje. Pe
chipul femeii începu să se schiţeze un surâs
triumfător, dar Hans se întoarse spre ea şi
chipul îi redeveni candid, iar fumul se ridică
din nou liniştit. Cu mâna ei încă ţinută uşor în
palmă, Hans porni spre etaj cu gândul
departe, hoinărind prin aşternuturi moi,
atingeri suave şi şoapte interzise ce îndemnau
la păcate vechi de când lumea. Nu realiza de
ce ea – în urma unui asemenea eveniment atât
de neplăcut, șocant, nemaiîntâlnit până acum
– devine atât de seducătoare, relaxată și plină
de dorință, dar Hans, după atâta timp în care
a refuzat orice atingere de femeie, în afară de
singura lui iubire care a murit, își dorea din tot
dinadinsul să fie atins, dacă nu chiar devorat,
fără a mai filtra rațiunea care-l îndemna să
Pag 90 Vox Authors Nr II
priceapă ceea ce se întâmplă. Ea îl atingea
suav, îl privea provocator, îl determina să facă
următorul pas și nu simțise nicio clipă că
merită să rateze acest moment. Îi creștea
intensitatea bătăilor inimii, iar ea simțea că e
pe cale să obțină ce a vrut. Făcu un ultim pas
spre ea și s-au alipit încât din exterior – până
și cel mai slăvit Dumnezeu ar fi spus că sunt
un întreg. O sărută plin de dorință. Plin de dor.
Iar ea, printre pauze de săruturi, surâdea
satisfăcută. Surâdea pentru prima oară după
câteva secole în care spera că într-o zi își va
atinge planul. El o interpreta ca fiind fericită și
simțea nevoia să lase răgaz buzelor ei pentru
a-i exprima fericirea sufletului, continuând să
o sărute pe maxilar, ușor tentat de gâtul său –
se îndreapta într-acolo. Într-adevăr era fericită.
Oare să fie el motivul? Flăcările lumânărilor
care iluminau încăperea deveneau din ce în ce
mai intense. Totul e magie? Totul e vrajă? Sau
totul e poveste de iubire? Niciunul dintre
răspunsurile afirmative ce urmau acestor
întrebări nu ar putea fi confirmate de vreuna
dintre celelalte babe ca fiind real și cert. O
dezbrăcă timid, precaut îndeosebi, că ar speria
gingășenia lipită de el dacă ar da curs
tentațiilor de a rupe ținuta de pe ea, se
dezbrăcă și el, cam haotic ce-i drept și începe a
se înfrupta din trupul ei parcă perfect. Mâinile
ei păreau grăbite în a-l atinge și excitau cum se
cuvine, iar dorința lui nu părea să aibă timp de
integrame. Îi călăuzește trupul spre pat,
sărutându-i corpul și se așterne peste ea cu
trupul gol. O bănuia pe presupusa fecioară ca
având nevoia unui preludiu – o etapă tipică,
dar pe care el voia să o ardă și să recupereze la
vreo țigară de după, făcută din frunze de măr
uscat, furat din grădinile celor mai credincioși
păstori ai unei divinități supreme. Înfige
mădularul în ea brusc și începe să se miște în
concordanță cu așteptările ei ascunse. Nu era
deloc creativ în acest act plin de dorințe
nesincronizate, dar nici el, nici ea nu
considerau că e nevoie deoarece scopurile
erau cu totul și cu totul altele. El voia să o
iubească, iar ea… voia sămânța lui care avea
să dea viață unui prunc ce va fi sacrificat
pentru eliberarea răului suprem. El era
aproape de extaz, urma să-i dăruiască
involuntar pentru scopul ei, ceea ce-și dorea
cu adevărat. Doar că rațiunea lui nu înceta să-
și facă apariția în cele mai nedorite momente
de plăceri și îl îndemna să întindă mâna spre
pumnal în timp ce ea ținea ochii închiși,
satisfăcută că nimic nu mai poate interveni
acum și că nu mai sunt decât câteva clipe până
să obțină ceea ce aștepta de foarte mult timp în
urmă. Strânge pumnalul pentru a treia oară și
îl îndreaptă spre sânul ei stâng, îl înfige în
inimă, zbiară și țâșnesc lacrimi, țâșnește sânge,
țâșnește în ea sămânța provenită dintr-o
erecție prea târzie și pentru el, dar… cel mai
important… și pentru ea. De după exteriorul
ușii camerei se aud zgomote alerte și haotice,
negații nepricepute de el, confuz de tot cel
înconjoară.
— Nu! Oprește-te, Hans! Nu e ceea ce crezi!
— Iar el se întreba, fără drept de apel la vreo
altă reacție – oricum prea târzie, considerând
deasupra splendorii plină de sânge cu ochii
dați peste cap… dacă a ucis un înger
nevinovat! Vrăjitorii se năpustiră asupra lui,
concluzionând:
— Hans, ea e unul dintre cei mai puternic
vrăjitor ai întunericului, ești doar o mascotă,
oprește-te… spuse unul dintre dintre cei trei
reprezentanți ai luminii, căscând ochii spre
pieptul ei însângerat.
— Ce-am făcut? întrebă el nedeslușit!
— Ne-ai învățat că rațiunea omului, atunci
când el o are, dincolo de cele mai păcătoase
dorințe… poate salva lumea.
…………………………………………………….
Vântul doar adia uşor, rece şi
nepăsător. Zăpada începuse să se topească sub
razele unui soare anemic şi totul era scufundat
într-un alb pur ce acoperea secrete şi păcate şi
sânge. Hans aruncă o ultimă privire înapoi
spre hanul desfigurat şi îşi văzu de drumul ce
se întindea în faţa lui. Cu suflet îndoit şi minte
tulbure, punând pas după pas, respirând
prelung aerul rece de iarnă, încercând să se
mintă şi să alunge de pe retină imaginea
femeii… ucise de el. Din uşa hanului îl priveau
cei trei vrăjitori prevestindu-i viitorul şi
clătinând dezaprobator din capetele cărunte.
Din depărtări apropiate îl mai priveau însă doi
ochi întunecaţi cu sclipiri de argint…
pecetluindu-i destinul fără ca el să aibă habar.

Pag 91 Vox Authors Nr II

VOX AUTHORS
Cuprins În acest număr

Pag. 3 Vanitoasa încercare spre o nemurire Bogdan Stoica, Dan-Emilian Tinică, Bogdan
moartă Calciu, Mara Caloian, Iuliana Ispas, Ioana
Pag. 6 Despre cărți, fotografie și upcycling cu Opait, Horia Muntenus, Ana Drobot, Milena
Bogdan Stoica
Albu, Georgiana Ursu, Brândușa Mihai,
Pag. 10 De vorbă cu Dan-Emilian Tinică
Raluca Aprodu, Ana-Maria Bujor, Sorina
Pag. 13 Să-l descoperim pe Bogdan Calciu
Pag. 15 Cu arhitectul cum rămâne? Ciocârlan, Eliad Daiane, Vasilica Marina
Pag. 16 Un sejur regal prin România Călușer, Ema Păvăloaia, Radu Florin, Johan
Pag. 22 Poezia în comă? Klein, Maria Ieva, Mircea Băduț, Răzvan
Pag. 24 Recomandări de poeți autentici Nicula, Ispas Florin.
Pag. 26 Un debut editorial de excepție
Pag. 27 De parc-ar fi vreun Chaos Co-editor: Mara Caloian
Pag. 30 Despre jurnalele de călătorie
Pag. 31 Tolstoi, cel mai important romancier al Editor/redactor/coordonator:
lumii Roberto Kuzmanovic
Pag. 32 Un popas în lumea mitologică
Pag. 38 Pasaje superbe despre dragoste din
romane
Pag. 39 Romanul picaresc: povestea ideală?
Pag. 41 Un alt fel de insulă din ziua de ieri
Pag. 42 Lectura – catharsis pentru unii, absurd
pentru alţii
Pag. 44 Mari personalităţi, mari religii: Buddha
Pentru publicitate: contact@bibliocarti.com
Pag. 49 Zece cărți de citit iarna
Pag. 50 Din țara lui Decembrie
Pag. 52 Din țara lui Valentin
Pag. 54 Cinematografia românească – suntem în
imapact
Pag. 56 Trei slujbe literare pentru… Mulțumiri speciale adresate tuturor
Pag. 57 Ziua Internațională a Cărții – de la colaboratorilor Vox Authors și artiștilor
balauri, la cărți prezenți în acest număr.
Pag. 59 Cele mai ciudate cărți din lume Revista se distribuie gratuit. Apariție
Pag. 60 S-au făcut greșeli (dar nu de către mine bianuală.
Pag. 61 Mici distracții atunci când citim Toate textele, ilustrațiile și fotografiile aparțin
Pag. 62 Din moși strămoși - Meșteșuguri
artiștilor. Excepție făcând anumite ilustrații
românești aproape uitate
gratuite de pe motoarele de căutare a
Pag. 67 Personaje celebre și apariția lor
Pag. 68 Scurt ghid al recenziilor de carte imaginilor care nu necesită atribuire.
Pag. 69 Comori ascunse-ntre coperţi de carton
Pag. 70 Scurtă polemică despre tablouri
Pag. 71 Splendidele literaturii clasice inspirate din
viața reală
Pag. 76 Cum se comportă vizitatorii pe site-urile
culturale
Pag. 78 - 91 Creații, poezii, proză, eseu

Pag 92 Vox Authors Nr II