ADHD (Attentional Deficit Hiperkinetic Disorder – Deficit de atenţie şi

hiperactivitate)

ADHD este o tulburare de dezvoltare neurocomportamentală caracterizată printr-un debut

precoce (de obicei în primii cinci ani de viaţă), lipsă de persistenţă în activităţi care necesită
implicare cognitivă, o tendinţă de a trece de la o activitate la alta fără să o fi terminat pe prima,
comportament dezorganizat şi activitate excesivă.

Mai multe alte anomalii pot fi asociate. Această tulburare cuprinde simptome cum ar fi:
incapacitatea de a susţine şi concentra atenţia, dezvoltarea inadecvată şi inegală a diverselor
nivele de activitate, distractibilitate, impulsivitate. Copiii cu această tulburare sunt adesea
nechibzuiţi şi impulsivi, predispuşi la accidente, şi de a avea ei înşişi probleme disciplinare din
cauza încălcării normelor, fără însă a fii o sfidare deliberată.

De asemenea, relaţiile lor cu alţi copii şi adulţii sunt de multe ori dezinhibate, predominând lipsa
rezervei şi precauţiei normale, astfel ei pot fi izolaţi de ceilalţi. Deprecierea funcţiilor cognitive
este des întâlnită, iar întârzierile specifice în dezvoltarea motorie şi lingvistică sunt frecvente.
Complicaţii secundare includ comportamentul disocial şi stima de sine scazută.

ADHD este o tulburare neuropsihică a dezvoltării autocontrolului care interferează cu

dezvoltarea normală şi afectează activităţile de zi cu zi. Această tulburare afectează toate
aspectele vieţii sociale ale persoanei suferinde de ADHD, inclusiv relaţiile de familie, la şcoală şi
la joacă; ADHD inhibă respectul pentru reguli şi împiedică integrarea socială.

ADHD se manifestă printr-o serie de simptome cum ar fi dificultăţi de concentrare şi atenţie,

incapacitatea de a controla impulsivitatea şi dificultatea de a menţine sub control nivelul
activităţii fizice. Persoana suferindă de ADHD întâmpină dificultăţi de coordonare
comportamentală în timp, de realizare a obiectivelor şi de conformitate cu aşteptările societăţii
privind comportamentul.

ADHD este o stare neurobiologică răspândită care afectează 5%–8% dintre copiii de vârstă
şcolară, cu simptome care persistă şi în viaţa de adult în peste 60% din cazuri (aproximativ 4%
din populaţia adultă).

ADHD » Ereditatea şi ADHD (Conform DSM IV)

S-a constatat că această tulburare este mai frecventă la rudele biologice de gradul I ale copiilor
cu această tulburare decât în populaţia generală. Probe considerabile atestă influenţa puternică a
factorilor genetici asupra nivelelor de hiperactivitate, impulsivitate şi inatenţie măsurate
dimensional.

Influenţele familiare, şcolare şi din partea egalilor sunt cruciale în determinarea întinderii
deteriorării şi comorbidităţii. De asemenea, studiile sugerează că la membrii de familie ai
indivizilor cu ADHD, există o prevalenţă mai mare a tulburărilor afective şi anxioase, a

1
tulburărilor de învăţare, a tulburărilor în legătură cu o substanţă şi a tulburării de personalitate
antisocială.

Cercetările arată că ADHD tinde să se manifeste în familie; influenţele genetice sunt probabile,
dar ADHD nu se moşteneşte precum calviţia sau culoarea ochilor. Copiii cu ADHD au de regulă
cel puţin o rudă apropiată cu ADHD.

Cel puţin o treime din taţii care au avut ADHD în tinereţe au copii cu ADHD. Posibilitatea
legăturii genetice este mai convingătoare în cazul gemenilor identici: când unul are ADHD, şi
celălalt ar putea avea aceeaşi boală.

ADHD » Evoluţie (Conform DSM IV)

Cei mai mulţi părinţi observă pentru prima dată activitatea motorie excesivă când copiii încep să
meargă, ceea ce coincide frecvent cu dezvoltarea locomoţiei independente.

Deoarece însă, mulţi copii hiperactivi care încep să meargă nu vor dezvolta mai târziu ADHD,
trebuie manifestată o atenţie specială în diferenţierea hiperactivităţii normale de hipeactivitatea
caracteristică ADHD înainte de punerea acestui diagnostic în primii ani.

De regulă, tulburarea este diagnosticată pentru prima dată în primii ani de şcoală, când adaptarea
şcolară este compromisă. În majoritatea cazurilor, tulburarea este relativ stabilă la începutul
adolescenţei.

La cei mai mulţi indivizi, simptomele (în special hiperactivitatea motorie) se atenuează în ultima
parte a adolescenţei şi în perioada adultă, deşi un număr redus de cazuri experimentează întregul
efectiv de simptome al ADHD până la mijlocul vieţii adulte. Alţi adulţi pot reţine numai câteva
dintre simptome.

ADHD » Diagnostic

Criterii DSM-IV
Pentru diagnosticarea ADHD, simptomele trebuie să se înscrie în categoriile:
DEFICIT DE ATENŢIE – HIPERACTIVITATE – IMPULSIVITATE.

Criterii ICD-X
Clasificarea ICD-10, utilizată pentru codificarea oficială a maladiilor, introduce această tulburare
în rândul „Tulburărilor de comportament şi emoţionale care apar de obicei în copilărie şi
adolescenţă. Există 7 grupe de criterii, primele trei descriind simptomatologia clinică ...

Diagnostic diferenţial (DSM – IV)

În mica copilărie poate fi dificil de făcut distincţie între simptomele ADHD şi comportamentele
corespunzătoare etăţii la copii activi (de ex. alergatul de jur împrejur sau a face larmă)...

2
ADHD » Tipuri

Tip combinat
Acest subtip poate să fie utilizat dacă şase (sau mai multe) simptome de inatenţie şi şase (sau mai
multe) simptome de hiperactivitate-impulsivitate au persistat cel puţin 6 luni. Cei mai mulţi copii
şi adolescenţi cu ADHD au tipul combinat. Nu se ştie dacă acest lucru este valabil şi la adulţii cu
această tulburare.

Tip predominant neatent

Acest subtip trebuie utilizat dacă şase (sau mai multe) simptome de neatenţie, dar mai puţin de
şase simptome de hiperactivitate-impulsivitate au persistat cel puţin 6 luni.

Tip predominant hiperactiv-impulsiv

Acest subtip trebuie să fie utilizat dacă şase (sau mai multe) simptome de hiperactivitate-
impulsivitate (dar mai puţin de şase simptome de neatenţie) au persistat cel puţin 6 luni.
Neatenţia poate fi adesea un element clinic semnificativ şi în astfel de cazuri.

ADHD » Elemente şi tulburări asociate

Deoarece peste jumătate dintre cei diagnosticaţi cu ADHD prezintă mai multe dificultăţi
psihologice şi comportamentale, este important să se facă distincţia între dizabilităţi asociate cu
ADHD şi dizabilităţi asociate cu alte tulburări sau nevoi speciale.

Primele se manifestă împreună cu ADHD şi sunt independente de aceasta, cele din urmă sunt o
consecinţă a ADHD. Numai printr-o evaluare comprehensivă făcută de medici practicieni –
neuropsihiatri şi pediatri –, cu contribuţia părinţilor şi a profesorilor, se poate spune dacă
comportamentul observabil este „dizabilitate asociată” cu ADHD sau o consecinţă a ADHD.
Comorbiditate înseamnă posibilitatea apariţiei unei dizabilităţi odată cu ADHD.

A. Tulburările psihice şi neuropsihice

Tulburare de opoziţie şi comportament sfidător/provocator (Tulburarea de opoziţie-sfidare)

Factori care predispun: opozitionismul provocator, tulburarea, unul dintre părinţi are un istoric de
tulburare afectivă, mamele cu tulburare depresivă, familiile în care există o discordie maritală
serioasă.

Factori care predispun:

- opozitionismul provocator este mai frecvent în familiile în care îngrijirea copilului se face prin
metode de educare aspre, inadecvate sau neglijente;
- tulburarea este mai frecventă la băieţi decât la fete, înainte de pubertate, dar ratele devin
probabil egale după pubertate.
- pare a fi mai frecventă în familiile în care cel putin unul dintre părinţi are un istoric de tulburare
afectivă, opoziţionism provocator, hiperactivitate/deficit de atenţie, personalitate antisociala ori
de tulburari în legătură cu o substanţă;
- mamele cu tulburare depresivă sunt mai predispuse la a avea copii cu comportament
opoziţionist;

3
- de asemenea, tulburarea este mai frecventă în familiile în care există o discordie maritală
serioasă.

Debut:
- este de regulă gradual, survenind habitual în decurs de luni sau ani;
- opoziţionismul provocator devine evident de regulă înainte de etatea de 8 ani şi în mod uzual
nu mai târziu de începutul adolescenţei.

Simptome (conform: DSM-IV):

- pattern recurent de comportament negativist, sfidător, disobedient şi ostil faţă de persoanele
reprezentând autoritatea;
- ostilitate manifestată prin enervarea deliberata a altora ori prin agresiune verbală (de regulă,
fără agresiunea fizică serioasă) şi îndreptata spre adulţi sau egali;
- deteriorare semnificativă clinic în funcţionarea socială, şcolară şi profesională;
- pierderea uşoară a cumpătului;
- certuri cu adulţii;
- comportament sfidător sau refuzul activ de a se supune regulilor adulţilor;
- comportamentele negativiste şi sfidătoare se manifestă prin obstinaţie persistentă, rezistenţă la
îndrumări şi refuzul de a face compromisuri, de a ceda ori de a negocia cu adulţii sau egalii;
- testarea deliberata sau persistentă a limitelor toleranţei, de regulă prin ignorarea ordinelor,
ceartă şi incapacitatea de a accepta blamul pentru problemele comise;
- comiterea deliberată a unor lucruri care-i supără pe ceilalţi;
- blamarea altora pentru propriile sale erori sau purtare rea;
- susceptibilitate crescută şi uşor de agasat de către alţii;
- comportament coleros şi plin de resentimente ori ranchiunos şi vindicativ;
- deteriorare semnificativă în funcţionarea socială, scolară sau în familie;
- manifestările tulburării sunt aproape constant prezente acasă şi pot să nu fie evidente la şcoală
sau în comunitate;
- îşi justifică comportamentul ca fiind un răspuns la cereri sau circumstanţe absurde;
- poate există o stimă de sine scăzută, labilitate afectivă, toleranţă scazută la frustrare, uz precoce
de alcool, de tabac ori de droguri ilicite;
- conflicte cu parinţii, profesorii sau cu egalii.

Tulburarea de conduită (conform DSM IV)

Elementul esenţial al tulburării de conduită îl constituie un pattern persistent şi repetitiv de

comportamente în care drepturile fundamentale ale altora, ori normele sau regulile sociale
majore corespunzătoare etăţii sunt violate. Aceste comportamente se încadrează în partu grupe
principale: conduită agresivă (care cauzează sau ameninţă cu vătămarea fizică alţi oameni sau
animale), conduită nonagresivă (care cauzează pierderea sau prejudicierea proprietăţii), fraudă
sau furt şi violări serioase ale regulilor.

Trei (sau mai multe) componente caracteristice trebuie să fi fost prezente în timpul ultimelor 12
luni, cu cel puţin un comportament prezent în ultimele 6 luni. Perturbarea în comportament
cauzează o deteriorare semnificativă clinic în funcţionarea socială, şcolară sau profesională.

4
Patternul de comportament este de regulă prezent într-o varietate de locuri cum ar fi casa, şcoala
sau comunitatea.

Copiii sau adolescenţii cu această tulburare iniţiază adesea un comportament agresiv şi

reacţionează agresiv faţă de alţii. Ei pot prezenta un comportament insolent, ameninţător sau
intimidant, pot să iniţieze frecvent bătăi; uzează de o armă care poate cauza o vătămare corporală
serioasă (de ex. un băţ, o cărămidă, un cuţit, o armă de foc); pot fi cruzi cu oamenii ori cu
animalele; fură în timp ce se confruntă cu victima (de ex. banditism, furt din buzunare, extorcare
sau furt cu mâna armată), ori forţează pe cineva la activitate sexuală.

Violenţa fizică poate lua forma violului, atacului sau, în cazuri mai rare, a omuciderii.
Distrugerea deliberată a proprietăţii altora este elementul caracteristic al acestei tulburări şi poate
include incendierea deliberată, cu intenţia de a crea un prejudiciu serios sau distrugerea
deliberată a proprietăţii altora în alte moduri (de ex. spargerea ferestrelor autoturismului,
vandalism în şcoală).

Frauda sau furtul este comun şi poate include o spargere a casei, dependinţelor sau
autoturismului cuiva; individul minte frecvent sau face promisiuni spre a obţine bunuri sau
favoruri ori pentru a evita datorii sau obligaţii (de ex. “fraiereşte” alte persoane) sau fură lucruri
de valoare, fără confruntare cu victima (furt din magazine, plastografie).

Pot exista, de asemenea, violări serioase ale regulilor (şcolare, parentale) de către indivizii cu
această tulburare. Începând înainte de etatea de 13 ani, copiii cu această tulburare au adesea un
pattern (de comportament), care constă în a veni acasă noaptea târziu, în dispreţul interdicţiilor
parentale.

Poate exista un pattern de a fugi de acasă noaptea. Pentru a fi considerat ca simptom al tulburării
de conduită, fuga de acasă trebuie să fi survenit de cel puţin două ori (ori numai o data, dacă
individul se întoarce acasă după o lungă perioadă de timp). Episoadele de fugă de acasă, care
survin ca o consecinţă directă a abuzului fizic sau sexual, un sunt desemnate pentru acest criteriu.

Copiii cu această tulburare chiulesc adesea de la şcoală, începând înainte de etatea de 13 ani. La
indivizii mai în etate, acest comportament se manifestă adesea prin absenţe de la serviciu fără un
motiv bine justificat.

Subtipuri

Pe baza etăţii la debutul tulburării se disting două subtipuri de tulburare de conduită (adică, tipul
cu debut în copilărie şi tipul cu debut în adolescenţă). Subtipurile diferă între ele sub raportul
naturii caracteristice a problemelor de conduită prezente, al evoluţiei şi prognosticului, şi al ratei
sexului. Ambele subtipuri pot surveni într-o formă uşoară, moderată sau severă.

Tip cu debut în copilărie

Acest subtip este definit prin debutul a cel puţin un criteriu caracteristic tulburării de conduită
înainte de etatea de 10 ani. Indivizii cu ticul cu debut în copilărie sunt de regulă bărbaţi,

5
manifestă frecvent agresivitate fizică faţă de alţii, au perturbate relaţiile cu egalii, pot să fi avut
tulburarea opoziţionismul provocador în timpul micii copilării, şi de regulă au simptome care
satisfac criteriile pentru tulburarea de conduită, înainte de pubertate.

Mulţi copii cu acest subtip au, de asemenea, concomitent şi ADHD. Indivizii cu tipul cu debut în
copilărie este foarte posibil să aibă tulburare de conduită persistentă şi să prezinte ca adulţi
tulburare de personalitate antisocială mai mult decât cei cu tipul cu debut în adolescenţă.

Tip cu debut în adolescenţă

Acest subtip este definit prin absenţa oricărui criteriu caracteristic de tulburare de conduită,
înainte de etatea de 10 ani. Comparativ cu cei cu tipul cu debut în copilărie, este puţin probabil
că aceşti indivizi vor prezenta comportamente agresive şi tind să aibă relaţii mai normative cu
egalii (deşi ei au adesea probleme de conduită în compania altora).

Este puţin probabil că aceşti indivizi vor avea tulburare de conduită persistentă sau că vor
prezenta ca adulţi tulburare de personalitate antisocială. Raportul bărbaţi/femei cu tulburarea de
conduită este mai redus pentru tipul cu debut în adolescenţă decât pentru tipul cu debut în
copilărie.

Debut nespecificat

Acest subtip este utilizat dacă etatea la debut a tulburării de conduită este necunoscută.

Tulburare obsesiv – compulsivă (conform DSM IV)

Elementele esenţiale ale acestei tulburări sunt obsesiile sau compulsiile recurente care sunt
suficient de severe pentru a fi consumatoare de timp sau cauzează detresă marcată (stare
patologică ce se caracterizează prin slăbirea gravă a unor funcţii) sau o deteriorare semnificativă.
Perturbarea nu se datorează efectelor fiziologice deirecte ale unei substanţe (de ex. unui drog,
medicament) sau ale unei condiţii medicale generale.

Obsesiile sunt idei, gânduri, impulsuri sau imagini persistente care sunt experimentate ca
intrusive şi inadecvate, şi care cauzează o anxietate sau detresă marcată. Calitatea intrusivă şi
inadecvată a obsesiilor a fost definită ca „egodistonică". Aceasta se referă la convingerea
individului că acest conţinut al obsesiilor îi este străin, nu se află sub controlul propriu şi nu este
tipul de gânduri pe care ar fi dorit să-l aibă. Individul este capabil însa să recunoască faptul că
obsesiile sunt produsul propriei sale minţi şi nu îi sunt impuse din afară (ca în inserţia de
gânduri).

Cele mai frecvente obsesii sunt gândurile repetate în legatură cu contaminarea (de ex. a se
contamina prin strângerea mâinilor altor persoane), dubitaţiile repetate (de ex. a se întreba dacă a
efectuat un act oarecare, cum ar fi acela dacă a vătămat pe cineva într-un accident de circulaţie
ori dacă a lăsat uşa deschisă), necesitatea de a pune lucrurile într-o anumită ordine (de ex. detresă
intensă când obiectele sunt puse în dezordine sau asimetric), impulsuri agresive sau oribile (de

6
ex. acela de a-şi vătăma propriul copil sau a striga o obscenitate în biserică), imagerie sexuală (de
ex. o imagine pornografică recurentă).

Gândurile, impulsurile sau imaginile nu sunt simple temeri excesive în legătură cu probleme
reale de viaţă (de ex. preocupări referitoare la dificultăţile curente ale vieţii, cum ar fi problemele
financiare, de serviciu sau şcolare) şi este puţin probabil că se referă la o problemă reală de viaţă.

Individul cu obsesii încearcă de regulă să ignore sau să suprime astfel de gânduri sau de
impulsuri, ori să le neutralizeze cu un alt gând sau acţiune (adică cu o compulsie). De exemplu,
un individ torturat de dubii în legătură cu a fi lăsat aragazul deschis încearcă să le neutralizeze
prin verificări repetate spre a se asigura că acesta este închis.

Compulsiile sunt comportamente repetitive (de ex. spălatul mâinilor, ordonatul, verificatul) sau
acte mentale (de ex., rugatul, număratul, repetarea de cuvinte în gând) al căror scop este acela de
a preveni sau reduce anxietatea sau detresa şi nu cel de a obţine plăcere sau gratificare. În cele
mai multe cazuri, persoana se simte obligată să efectueze compulsia pentru a reduce detresa care
acompaniază o obsesie ori pentru a preveni un eveniment sau o situaţie temută oarecare.

De exemplu, indivizii cu obsesii în legatură cu faptul de a fi contaminaţi îşi pot reduce detresa
mentală spălându-se pe mâini până ce pielea lor devine carne vie; indivizii detresaţi de obsesiile
referitoare la faptul de a fi lăsat uşa deschisă pot fi determinaţi să verifice încuietoarea la fiecare
câteva minute; indivizii detresaţi de gânduri blasfemiante nedorite pot afla uşurare numărând
până la zece înainte şi înapoi de o sută de ori pentru fiecare gând.

În unele cazuri, individul efectuează acte rigide sau stereotipe, conform unor reguli elaborate
idiosincratic, fără a fi capabili să spună de ce fac aceasta. Prin definiţie, compulsiile sunt, fie clar
excesive, fie nu sunt conectate în mod realist cu ceea ce sunt destinate să neutralizeze sau să
prevină. Cele mai frecvente compulsii implică spălatul şi curăţatul, numaratul, verificatul,
cererea sau solicitarea de asigurări, repetarea acţiunilor, ordonarea. Prin definiţie, adulţii cu
tulburare obsesivo-compulsivă recunosc la un moment dat că obsesiile sau compulsiile lor sunt
excesive sau nejustificate.

Această cerinţă nu se aplică la copii pentru ca ei pot fi lipsiţi de suficientă calificare cognitivă
pentru a face o astfel de judecată. Chiar la adulţi există însă o gamă largă de intuire a
raţionalităţii obsesiilor sau compulsiilor. Unii indivizi au incertitudine în legătură cu
raţionalitatea obsesiilor sau compulsiilor lor şi orice intuitie dată a individului poate varia de-a
lungul timpului şi în funcţie de situaţii.

De exemplu, persoana poate recunoaşte o compulsie de contaminare ca nejustificată, când

discută aceasta într-o „situaţie de siguranţă" (de ex. în cabinetul terapeutului), dar nu şi când este
forţată să mânuie bani. In aceste cazuri, când individul recunoaşte că obsesiile şi compulsiile sunt
nejustificate, el poate dori sau chiar încerca să le reziste.

Când încearcă să reziste unei compulsii, individul poate avea sentimentul de amplificare a
anxietăţii sau tensiunii care este adesea uşurată prin cedarea la compulsie. În cursul tulburării,

7
după eşecuri repetate de a rezista obsesiilor sau compulsiilor, individul se poate supune lor, nu
mai experientează dorinţa de a le rezista şi poate încorpora compulsiile în rutinele sale cotidiene.

Obsesiile sau compulsiile trebuie să cauzeze o detresă considerabilă, să fie consumatoare de timp
(să ia mai mult de o oră pe zi) ori să interfereze semnificativ cu rutina normală a individului, cu
funcţionarea profesională ori cu activităţile sociale uzuale sau cu relaţiile cu alţii. Obsesiile sau
compulsiile pot înlocui comportamentul util şi satisfăcător şi pot fi foarte perturbante pentru
funcţionarea generală.

Deoarece intruziunile obsesive pot distrage foarte mult, ele pot duce la o funcţionare ineficientă
în sarcinile cognitive care cer concentrare, cum ar fi cititul sau calculatorul. În afară de aceasta,
mulţi indivizi evită obiectele sau situaţiile care provoacă obsesii sau compulsii. O astfel de
evitare poate deveni extinsă şi poate restrânge sever funcţionarea generală.

Tulburare de adaptare

Tulburarea de adaptare este un răspuns psihologic la un factor de stres identificabil sau un grup
de factori de stres care cauzează comportamentale semnificative şi simptome emotionale care nu
îndeplinesc criteriile pentru tulburarea de anxietate, tulburare de stres post-traumatic, sau
tulburări de stres acut.

Sunt stări de suferinţă subiectivă şi de afectare emotională, interferând de obicei cu

performanţele şi funcţionarea socială, şi luând naştere în perioada de adaptare la o schimbare
semnificativă de viaţă, sau ca o consecinţă a unui eveniment stresant de viaţă (incluzând prezenţa
sau posibilitatea unei boli fizice grave).

Stresorul poate să fi afectat integritatea reţelei sociale a persoanei (pierderea unei fiinţe dragi,
experienţe de separare), sau sistemul mai larg al valorilor sau suporturilor sociale (imigraţie,
statut de refugiat). Stressorul poate implica numai individul sau si grupul.

Predispoziţia individuală sau vulnerabilitatea joaca un rol mai mare în riscul apariţiei sau în
conturarea manifestărilor tulburării de adaptare dar, cu toate acestea, se consideră că starea n-ar
fi apărut fără stresor. Manifestările variază şi includ dispoziţia depresivă, anxietatea, îngrijorarea,
sau o combinaţie a acestora, un sentiment al incapacităţii de a face faţă (coping), de a planifica
(viitorul) sau de a continua situaţia prezentă, precum şi unele grade de afectare în performanţa
rutinei cotidiene.

Subiectul poate să se simtă predispus la comportamente dramatice sau explozii de violenţă, dar
acestea apar rar. Totuşi, tulburările de conduită (de ex. comportamentul agresiv sau disocial) pot
fi o trăsătură asociată, mai ales la copii şi adolescenţi. La copii, fenomenele regresive cum sunt
revenirea la udarea patului, la vorbirea copilărească sau sugerea policelui sunt o parte frecventă a
modelului simptomatic.

Debut şi evoluţie
poate surveni la orice grupă de etate;

8
 o tulburare de adaptare trebuie să se rezolve în decurs de 6 luni de la terminarea stresorului (ori
a consecinţelor sale);
simptomele pot persista însă, o perioadă mai lungă de timp (de ex, mai lungă de 6 luni), dacă
apar ca răspuns la un stresor cronic (de ex. o condiţie medicală generală incapacitantă, cronică)
ori la un stresor care are consecinţe persistente (de ex. dificultăţi afective sau financiare rezultând
dintr-un divorţ).

Manifestare
simptome comportamentale şi emoţionale semnificative clinic ca răspuns psihologic la un
stresor identificabil, acestea trebuie să apară în decurs de 3 luni de la debutul stresorului
(stresorilor);
detresă puternică în exces la factorul de stres.

Cauze
stresorul poate fi un singur eveniment (de ex. terminarea unei relaţii romantice, concedierea,
etc.) ori pot exista stresori multipli (de ex. dificultăţi în afaceri si probleme maritale notabile);
stresorii pot fi recurenţi (de ex. asociaţi cu o criză sezonieră în afaceri) sau continui (de ex. a
locui într-un cartier dominat de infractori);
unii stresori pot fi accentuaţi prin acompanierea cu diverse evenimente specifice de dezvoltare
(de ex. mersul la scoală, plecarea din casa parintească, căsătoria, faptul de a deveni părinte,
incapacitatea de a-şi atinge scopurile profesionale, pensionarea);
uneori pot fi tulburari mentale preexistente;
indivizii cu circumstanţe de viaţă dezavantajoase experimentează un procent ridicat de stresori
şi pot fi expuşi unui risc crescut pentru tulburare.

Efecte
instalarea simptomelor conduce la deteriorarea semnificativă în funcţionarea socială sau
profesională;
risc crescut de tentative de suicid şi de suicid complet, uz excesiv de o substanta şi acuze
somatice;
poate complica evoluţia maladiei la indivizii care au o condiţie medicală generală (de ex.
reduce complianţa la regimul medical recomandat, ori creşte lungimea şederii în spital);

Subtipuri
Cu dispoziţie depresivă: simptome precum dispoziţia depresivă, plânsul sau sentimentele de
disperare.
Cu anxietate: sunt simptome precum nervozitatea, preocuparea sau anxietatea ori, la copii, frica
de separare de persoanele de ataşament major.
Cu dispoziţie mixtă anxioasă şi depresivă: o combinaţie de depresie şi anxietate.
Cu perturbare de conduită: perturbare de conduită în care există violarea drepturilor altora ori a
regulilor şi normelor sociale majore corespunzătoare etăţii (de ex. chiul, vandalism, condus
neglijent, bătăi, neglijarea responsabilităţilor legale).
Cu perturbare mixtă de emoţii şi conduită: atât simptome emoţionale (de ex. depresie,
anxietate), cât şi o perturbare de conduită.

9
 Nespecificată: reacţii dezadaptative (de ex. acuze somatice, izolare socială, inhibiţie în
activitatea profesională sau şcolară) la stresorii psihosociali, care nu sunt clasificabile ca
subtipuri specifice de tulburare de adaptare.

Durata simptomelor unei tulburări de adaptare

Acută. Acest specificant poate fi utilizat pentru a indica persistenţa simptomelor pentru mai
puţin de 6 luni;
Cronică. Acest specificant poate fi utilizat pentru a indica persistenţa simptomelor timp de 6
luni sau mai mult.

Nu se diagnostichează ca tulburare de adaptare dacă

un individ are simptome care satisfac criteriile pentru un episod depresiv major ca răspuns la un
stresor;
prezintă tulburări de personalitate, care sunt frecvent exacerbate de stres
dacă simptomele de tulburare de adaptare persistă mai mult de 6 luni după ce stresorul sau
consecinţele sale au încetat, diagnosticul trebuie schimbat cu cel al altei tulburări mentale, de
regulă din categoria fără altă specificaţie;
stresul posttraumatic şi stresul acut se caracterizează prin prezenţa unui stresor extrem şi a unei
constelaţii specifice de simptome, pe când tulburarea de adaptare poate fi declanşată de stresori
de orice severitate şi poate implica o largă serie de simptome posibile;
doliu, acesta este diagnosticat în general în locul tulburării de adaptare când reacţia este un
răspuns expectabil la moartea unei fiinţe iubite, diagnosticul de tulburare de adaptare poate fi
indicat când reacţia este în exces sau mai prelungită decât ar fi de aşteptat;
simptomele se datorează efectelor fiziologice directe ale unei condiţii medicale generale (cum
ar fi deteriorarea funcţională tranzitorie care este asociată cu chimioterapia (din cursul
chimioterapiei).

Retard mental

Definiţia retardului mintal propusă de American Psychological Association în Diagnostic and

Statistical Manual IV şi de OMS în Clasificarea Internaţională a Maladiilor, ediţia 10 revizuită
include trei criterii:

funcţionare intelectuală semnificativ sub medie (IQ de 70 sau sub la administrarea individuală a
unui test general de inteligenţă); Pentru copiii mai mici de 1 an, o evaluare clinică a funcţionării
generale. Funcţionare intelectuală semnificativ sub medie trebuie însoţită de:

limitări semnificative ale deprinderilor/capacităţilor adapatative.

debutul în perioada de dezvoltare (înainte de 18 ani).

Capacităţile adaptative esenţiale pentru funcţionarea zilnică sunt definite de Asociaţia Americană
a retardului mintal drept „deprinderi de viaţă cotidiene necesare pentru a trăi, a munci şi a se juca
în comunitate”.

10
Lista include 10 deprinderi adaptative. Diagnoza retardului mintal este justificată atunci când
două sau mai multe deprinderi sunt limitate în mod semnificativ. Deprinderile esenţiale pentru
funcţionarea zilnică sunt categorizate astfel:
comunicare: capacitatea de a înţelege şi exprima informaţia prin comportamente simbolice
(vorbire sau scriere) sau nonsimbolice (expresie facială);

autoîngrijire: deprinderi implicate în toaleta zilnică, hrănire, îmbrăcare, igienă ş.a.;

traiul acasă: deprinderi legate de funcţionarea în mediul casnic, de exemplu îngrijirea

îmbrăcăminţii, a casei, pregătirea hranei;

deprinderi sociale: deprinderi legate de schimburile sociale cu alţi indivizi de exemplu cele
necesare pentru a răspunde unor stimuli situaţionali şi recunoaşterii sentimentelor celorlalţi;

loisir: dezvoltarea de activităţi de loisir autodirecţionate, care reflectă alegerea personală;

sănătate şi siguranţă: deprinderi care menţin propria sănătate şi siguranţă de exemplu dietă
adecvată şi primul ajutor;

autoconducere: deprinderi/competenţe legate de realizarea alegerilor, urmărirea unui plan,

iniţiere de activităţi potrivite şi menţinerea acestora până la finalizare;

cunoştinţe funcţionale: abilităţi cognitive legate de învăţarea şcolară care pot fi aplicate în
situaţii de viaţă (scriere, citire, matematică funcţională ş.a.);

utilizarea comunităţii şi munca: deprinderi legate de utilizarea adecvată a resurselor comunităţii

incluzând deplasarea/călătoria în comunitate, realizarea cumpărăturilor, obţinerea de servicii;

independenţă economică.

Tulburări afective (DSM – IV)

Tulburările afective includ tulburările care au ca element predominant o tulburare de dispoziţie.

Tulburările afective se împart în tulburări depresive, tulburări bipolare şi tulburări diagnosticate
pe baza etiologiei: tulburarea afectivă datorată unei condiţii medicale generale şi tulburarea
afectivă indusă de o substanţă.

Tulburările depresive (tulburarea depresivă majoră, tulburarea distimică şi tulburarea depresivă

fără altă specificaţie) se disting de tulburările bipolare prin faptul că nu există un istoric de
episod maniacal, mixt sau hipomaniacal.

Tulburările bipolare (de tip I, II, ciclotimia şi tulburarea bipolară fără nici o altă specificaţie)
implică prezenţa şi/sau istoric de episoade maniacale, mixte sau hipomaniacale acompaniate de
regulă de prezenţa sau un istoric de episoade depresive majore.

11
Tulburări anxioase

Anxietatea este o stare emoţională, de nelinişte, de teamă nedeterminată, însoţită de

schimbări/tulburări fiziologice şi comportamentale. Este normal să avem anxietate faţă de ceva
periculos sau să reacţionăm faţă de ceva care ne pune instinctul de conservare sau confortul
personal la încercare.

Anxietatea iraţională (sau patologică) apare atunci când individul se simte şi se comportă ca şi în
cazul unui pericol major, în cazul unui pericol minim sau inexistent.

Anxietatea poate afecta persoane de la vârsta adolescenţei până la cea mijlocie sau chiar mai
târziu. Tulburările anxioase par să afecteze de două ori mai mult femeile decât bărbaţii, deşi
practic nu este o diferenţă aţât de mare între cele două sexe; psihologii cred că barbaţii se plâng
mai puţin medicului când au aceste tulburări sau chiar se feresc să recunoască a le avea.

Cu toate acestea, persoanele suferind de tulburări anxioase conştientizează că frica lor este
iraţională şi luptă împotriva ei, dar nu o pot învinge. Aceste persoane funcţionează perfect
normal cu excepţia faptului că au dificultăţi în a-şi controla frica. Anxietatea, din fericire,
răspunde la tratament, dacă acesta este ales corespunzător, funcţie de condiţia persoanei
respective.

Tipurile de anxietate (conform DSM IV)

Atacul de panică
O perioadă discretă în care există debutul brusc al unei aprehensiuni, frici sau terori intense,
asociate adesea cu senzaţia de moarte iminentă. În cursul acestor atacuri sunt prezente simptome,
cum ar fi scurtarea respiraţiei, palpitaţiile, durerea sau disconfortul precordial, senzaţiile de
sufocare sau strangulare şi frica de “a nu înebuni” sau de a nu pierde controlul.

Agorafobia
Este anxietetea referitoare la, sau evitarea de locuri sau situaţii din care scăparea poate fi dificilă
(sau jenantă) sau în care ajutorul poate să nu fie accesibil, în eventualitatea unui atac de panică
sau de simptome similare panicii.

Panica fără agorafobie

Se caracterizează prin atacuri de panică recurente, inopinate, în legătură cu care există o
preocupare persistentă. Panica cu agorafobie se caracterizează atât prin atacuri de panică
recurente inopinate, cât şi prin agorafobie.

Agorafobia fără istoric de panică; Se caracterizează prin prezenţa agorafobiei şi a simptomelor

similare panicii, fără un istoric de atacuri de panică inopinate.

12
 Fobia specifică
Se caracterizează printr-o anxietate semnificativă clinic provocată de expunerea la un anumit
obiect sau situaţie temută, ducând adesea la un comportament de evitare.

Fobia socială
Se caracterizează printr-o anxietate semnificativă clinic provocată de expunerea la anumite tipuri
de situaţii sociale sau de performanţă, ducând adesea la un comportament de evitare.

Tulburarea obsesiv-compulsivă
Se caracterizează prin obsesii (care cauzează o anxietate sau detresă marcată) şi/sau prin
compulsii (care servesc la neutralizarea anxietăţii).

Stresul posttraumatic
Se caracterizează prin reexperimentarea unui eveniment traumatic extrem, acompaniată de
simptome de excitaţie crescută şi de evitare a stimulilor asociaţi cu trauma.

Stresul acut
Se caracterizează prin simptome similare celor ale stresului posttraumatic carea par imediat, ca
armare a unui eveniment traumatic extrem.

Anxietatea generalizată
Se caracterizează prin cel puţin 6 luni de anxietate şi preocupare excesivă şi persistentă.

Tulburare anxioasă datorată unei condiţii medicale generale

Se caracterizează prin simptome proeminente de anxietate, considerate a fi consecinţa fiziologică
directă a unei condiţii medicale generale.

Tulburarea anxioasă indusă de o substanţă

Se caracterizează prin simptome proeminente de anxietate, considerate a fi consecinţa fiziologică
directă a unui drog de abuz, a unui medicament sau expunerii la un toxic.

Tulburarea anxioasă fără altă specificaţie

Este inclusă pentru codificarea tulburărilor cu anxietate sau evitare fobică marcată care nu
satisfac criteriile pentru nici una dintre tulburările anxioase specifice definite în această secţiune
(sau simptomele anxioase în legătură cu care există informaţii inadecvate sau contradictorii).

Anxietatea de separare

13
Se caracterizează printr-o anxietate excesivă în legătură cu separarea de casă sau de cei de care
persoana este ataşată. Indivizii cu această tulburare pot experimenta o detresă excesivă recurentă
la separarea de casă sau de persoanele de ataşament major.

Tulburări de comunicare
De cele mai multe ori, copilul cu ADHD vorbeşte şi acţionează înainte de a gândi, face
comentarii haotice, cu voce tare, îi întrerupe pe alţii atunci când vorbesc, iar, în clasă, răspunde
fără a aştepta finalul întrebării, vorbeşte cu ceilalţi în timpul activităţilor care presupun linişte.
Este extrem de guraliv, scoate spontan cuvinte şi sunete, acest lucru întâmplându-se fără un
motiv anume şi peste tot unde se află: acasă, la şcoală, în public şi, câteodată, chiar în somn.
(Colette Sauve, 2006).
Are dificultăţi să răspundă la întrebări atunci când trebuie să se gândească şi să dea răspunsuri
scurte şi organizate; vorbeşte mai puţin şi dă răspunsuri fără legătură cu întrebarea. Copiii cu
ADHD nu ascultă înainte de a răspunde. Ei dau buzna cu nerăbdare peste conversaţiile celorlalţi.
Sunt dezorganizaţi, iar limbajul lor poate să-şi piardă consistenţa şi ei să treacă pe neaşteptate de
la un subiect la altul. Problema lor de selectivitate îi face să se piardă în detalii fără importanţă şi
să piardă din vedere întregul context. Relatările sunt marcate de pauze lungi, de ”ăăăă” - uri şi
”hmm” – uri care adesea maschează timpii de căutare a cuvântului potrivit. Atunci când li se pun
întrebări, ei răspund: ”Bine”, ”Nu ştiu”, ”Nu-mi aduc aminte”, în loc să se lupte să-şi organizeze
vorbirea aflată la un nivel subetalon. În privinţa înţelegerii, copilul cu ADHD are probleme de
succesiune în timp de tipul: ”înainte”, ”după”, ”ieri”, ”mâine”.

Copiilor cu ADHD le este greu să distingă pădurea din cauza copacilor. Atunci când primesc
informaţii, ei prind doar o mică parte din mesaj şi nu reuşesc să identifice ideea principală.
Atunci când răspund la o întrebare, ei pleacă de la un punct şi ajung în cu totul altă direcţie.

Sintetizând, problemele de limbaj vizează următoarele:

Vorbirea expresivă (pierde şirul cuvintelor, sare paşii, foloseşte cuvinte care blochează, de tipul:
”Nu ştiu”).
Limbajul social (întrerupe, răspunde greşit, slab contact vizual, nu respectă normele sociale).
Înţelegerea (informaţiile sunt pierdute din cauza neatenţiei, unei selecţii defectuoase şi a unei
memorii de lucru deficitare).
Astfel, dificultăţile apar în şase arii diferite:

Vorbirea deviază de la subiect.

Probleme de prezentare secvenţială a informaţiilor.
O comunicare care este în dezacord cu normele sociale.
Dificultatea de a înţelege instrucţiunile lungi.
Reţinerea unei părţi greşite a mesajului.
Dificultate în faţa întrebărilor vagi, cu răspunsuri deschise.

Sfaturi în direcţia ameliorării tulburărilor de limbaj

14
1. Metode de a păstra discuţia în direcţia potrivită

Atunci când conversaţia alunecă spre alte subiecte, aduceţi-i cu grijă aminte care este tema
abordată.
Folosiţi aluzii verbale pentru a structura mai bine conversaţia: ”Imi povesteai despre balene. Ce
spuneai că mănâncă?”
Asiguraţi-vă că îşi exersează vorbirea prin jocuri: ”Acum vă aflaţi în cadrul celui mai nou joc de
televiziune. Fiecare dintre noi primeşte un subiect şi trebuie să vorbească despre el timp de 20 de
secunde”.
Faceţi-vă timp pentru a-l asculta şi arătaţi-vă interesul.
Încurajaţi comunicarea clară, însă fără a deveni prea insistenţi.
2. Moduri de a îmbunătăţi prezentarea secvenţială a informaţiilor
Mai întâi încercaţi să înţelegeţi ce a vrut să spună copilul şi apoi puneţi-l să mai încerce o dată să
povestească de la început.
Ajutaţi copilul să îşi organizeze povestirea, punându-i întrebări relevante: ”Deci tu ce făceai când
s-a întâmplat asta?”, ”Ce s-a mai întâmplat după aceea?”
Pentru deprinderea secvenţialităţii se recomandă verbalizarea celor din jur a tot ceea ce fac.
Copiii vor învăţa, astfel despre ”întâi”, ”apoi” şi ”după aceea” - care duc la un limbaj ordonat.
Când îi citiţi o poveste, verificaţi dacă el ţine pasul cu ceea ce se întâmplă, adresându-i întrebări
simple. Recapitulaţi şi subliniaţi secvenţele poveştii.
3. Moduri în care puteţi determina copilul să comunice conform normelor sociale
Atunci când o conversaţie cu dublu sens începe să se abată de la normal, întrerupeţi cu blândeţe
cursul ei: ”Stai un pic, nu mai înţeleg” / ”Nu putem să mai verificăm o dată?”
Încurajaţi contactul vizual şi spuneţi-i copilului când acest lucru nu se întâmplă: ”Cu cine
vorbeşti acum?”
Spuneţi-i copilului când este iritant sau nepoliticos, dar nu exageraţi.
Jucaţi roluri exersând moduri în care trebuie să se desfăşoare o conversaţie politicoasă, dar fiţi
blând şi păstraţi o atitudine relaxată.
Cu ocazia participării la jocul de table sau de cărţi, îl puteţi învăţa pe copil să vorbească atunci
când îi vine rândul.
Lăudaţi-l şi încurajaţi-l atunci când comunică clar, adecvat, la obiect.
Nu deveniţi o persoană sâcâitoare care poate transforma şi cel mai fericit copil care comunică
neadecvat, într-un mut furios şi încăpăţânat.
4. Moduri în care poate fi încurajată înţelegerea istrucţiunilor extinse
Înainte de a-i vorbi, trebuie să îi captăm atenţia şi să obţinem contact vizual.
Structuraţi informaţiile pe care urmează să i le comunicaţi, asigurându-vă că i le prezentaţi pe
cele mai importante.
Faceţi afirmaţii simple, fără cuvinte inutile.
Comunicaţi departe de sursele de zgomot.
Transmiteţi cât mai clar mesajul, ajutându-l să înţeleagă exact ceea ce se doreşte de la el.
Împărţiţi informaţiile importante în părţi mai mici şi mai uşor de înţeles.
Atunci când doriţi să transmiteţi un mesaj important, mai ales în cazul copiilor mici, coborâţi-vă
la nivelul lor vizual şi ţineţi-i de mâna.
Încercaţi să folosiţi cuvinte cheie pentru a le capta atenţia: ”Eşti gata să mă asculţi?” /
”Aşteaptă.”
Fiţi entuziast. Exprimaţi ceea ce vreţi, însă faceţi-o din suflet.

15
5. Metode prin care îi putem ajuta să vadă situaţia în ansamblu
Captaţi-i privirea, asiguraţi-vă că e linişte, organizaţi ideile înainte de a i le spune.
Subliniaţi cuvintele cheie: ”Arată toate animalele din imagine care nu mănâncă iarbă”.
Atunci când îi citiţi de noapte bună, vorbiţi cu el despre poveste, despre alte subiecte relevante.
Subliniaţi ideile prin gesturi şi acţiuni.
Nu îl grăbiţi şi asiguraţi-vă că a înţeles cceea ce este important, înainte de a îl încuraja să
acţioneze.
Discutaţi despre ceea ce tocmai aţi urmărit la televizor în timpul pauzelor pentru reclame. Acest
lucru faceţi-l într-un mod simplu şi relaxant, nu ca în cadrul unui interogatoriu.
6. Metode de a-i ajuta pe copii în cazul întrebărilor vagi, cu răspuns deschis
Atunci când citiţi o poveste, opriţi-vă înainte de a trece la pagina următoare şi întrebaţi: ”Ce crezi
c-o să se întâmple acum?”
Folosiţi informaţii din filme, videoclipuri, probleme curente pentru a discuta pe o temă dată,
adică să vă folosiţi de subiectul respectiv ca bază pentru alte discuţii înrudite.
Vorbiţi într-un mod firesc, manifestaţi-vă interesul şi distraţi-vă.
Pe parcursul activităţilor zilnice încercaţi să treceţi la întrebări mai profunde, abordând realitatea
într-un mod mai abstract: ”Atunci când umplem rezervorul maşinii cu benzină, de ce scrie
”Fumatul interzis” pe pompa de benzină?”
Dacă copilul nu poate veni cu propriile idei, daţi-i mai multe alternative: ”Crezi că scrie
”Fumatul interzis” pentru că e ceva rău pentru sănătatea ta?”
În cazul tuturor acestor idei, este o linie de demarcaţie fină între încurajarea unei bune
comunicări şi enervarea copilului până la punctul în care se va încăpăţâna să nu mai vorbească
deloc.
(Ideile din acest articol provin de la Janet Cowel şi colegii ei specialişti în tulburările de vorbire
din Sydney, Australia, conform Dr. Christopher, Green; Dr. Kit Chee, 2009, ”Să înţelegem
ADHD” Ed. Aramis, Bucureşti). În cadrul „Manualului de bune practici pentru părinţii cu copii
diagnosticaţi cu Tulburare de deficit de atenţie şi hiperactivitate”, s-au propus următoarele
strategii pentru ameliorarea tulburărilor de vorbire:

Transformaţi excursiile familiale în momente de învăţare.

Duceţi copilul la muzeu, planetariu, expoziţii de artă, concerte, evenimente sportive şi mergeţi cu
el în vacanţe familiale. Discutaţi despre cele văzute, despre ce v-a plăcut.
Ţineţi un jurnal împreună cu copilul şi împărtăşiţi-vă impresiile; faceţi un album foto, un caiet de
citate, puneţi sub fotografii anecdote sau citate vesele.
Mergeţi regulat la librării şi la biblioteci publice pentru a lua materiale de lectură.
Abonaţi-vă la reviste / ziare, citiţi-le , scrieţi şi vorbiţi despre acestea.
Mergeţi la cumpărături şi cereţi-i copilului să estimeze costul cumpărăturilor şi ce rest trebuie să
primiţi la casă.
Pentru a comunica permanent cu copilul, respectându-i independenţa, căutaţi să petreceţi mai
mult timp împreună.

Dificultăţi de învăţare

Dificultăţi de învăţare
Dislexia

16
Dislexia priveşte dificultăţile în recunoaşterea şi înţelegerea textelor scrise. Dislexia implică
dificultăţi în învăţarea citirii, scrierii şi silabisirii, afectează memoria de scurtă durată, abilităţile
de calcul, concentrarea atenţiei, precum şi abilităţile de clasificare şi organizare. Dislexia se
datorează unor dificultăţi de procesare a informaţiei bazată pe limbaj.

Copiilor cu ADHD le este greu să citească, să asculte sau să urmeze indicaţiile verbale. Ei citesc
lent, pot face greşeli, pot sări cuvinte, expresii sau rânduri. Pot avea dificultăţi în a identifica şi a-
şi aminti ideea principală din textul citit. Pot avea probleme de înţelegere sau redare a ceea ce
citesc, în special dacă este un text lung, şi de aceea, este nevoie să-l recitească. Pot răspunde
greşit, chiar dacă ştiu răspunsul corect, din cauza citirii neatente sau fragmentare a textelor. La
teste, ei nu aruncă o privire pe subiecte înainte de a începe pentru a vedea cu ce se confruntă, nu
citeşte cu atenţie cerinţele şi întrebările. Întâmpină dificultăţi în a-şi aminti regulile gramaticale,
ortografia unor cuvinte, aspecte din limbi străine.

Potrivit studiilor asupra ADHD, 15% au dizabilitate la citire sau la matematică, 80-90% sunt
mult rămaşi în urmă până în clasa a IV-a, a V-a sau a VI-a. („Manual de bune practici pentru
părinţi cu copii diagnosticaţi cu Tulburare de deficit de atenţie şi hiperactivitate”)

Tulburările din sfera cititului se concretizează în:

Probleme de fonetică (dificultatea rostirii cuvintelor).

Probleme de citire a cuvintelor (atât fonetic, cât şi cuvinte - imagini).
Probleme de comprehensiune (înţelegere a ceea ce este citit).
Probleme de citire tipice ADHD (impulsivitate, automonitorizare redusă, pierderea sensului din
cauza memoriei de lucru slabe).

Sfaturi legate de îmbunătăţirea cititului

Îmbinarea literelor în combinaţii, de ex: ”tu”→ ”tuf” → ”tufă”, poate fi evidenţiată cu ajutorul
unui suport cadru, în care fiecare literă este pusă în căsuţa potrivită - ca în cazul cuvintelor
încrucişate. Această abordare le permite copiilor să se concentreze la fiecare literă pe rând şi, în
acelaşi timp, păstrează ordinea şi secvenţialitatea.
Entuziasmul părinţilor şi al cadrelor didactice este un factor important în menţinerea interesului
copilului într-o arie care îi ridică multe dificultăţi.
Selectaţi materiale de citit de mare interes pentru copil, potrivite cu nivelul lui.
După ce aţi împărţit textul în părţi mai mici, bine determinate, încurajaţi copilul să se gândească
la ceea ce a citit şi apoi să vorbească despre asta înainte de a trece mai departe.
Pe măsură ce copilul citeşte din ce în ce mai bine, copilul trebuie încurajat să realizeze un
rezumat.

Discalculia

Similar dificultăţilor de învăţare a vorbirii, a scrierii sau a citirii, alături de care completează
tabloul larg al dificultăţilor de învăţare, dificultăţile de învăţare a matematicii se referă la:

17
“dificultăţi semnificative în însuşirea şi dezvoltarea abilităţilor în domeniul larg al performanţei
matematice, cu numeroasele ei sectoare, aspect şi conjuncture”.
(Ungureanu, D. 1998, apud L .Ciortuz, “Dificultăţi de învăţare la copiii de vârstă şcolară, 2006”)

Elevii cu ADHD au adesea dificultăţi specifice la calculele matematice:

Calculează neatent şi inexact.
Pot fi neatenţi la semne.
Au probleme de memorare şi amintire a unor lucruri elementare.
Le e greu să înţeleagă fracţiile şi conceptele matematicii superioare.
Pot avea probleme cu calculul matematic automat şi simplu, şi fac acest lucru lent.
Îşi amintesc cu dificultate tabla înmulţirii, formulele matematice.
Enunţurile problemelor sunt nealineate în pagină.
Au dificultăţi în privinţa sortării mărimii relative.
Îşi amintesc cu dificultate ordinea corectă a numerelor.
Le e greu să înţeleagă semnificaţia semnelor matematice.
Pot avea probleme în înţelegerea enunţului problemelor date spre rezolvare.

Disgrafia

Disgrafia este tulburarea din sfera însuşirii şi executării scrisului, pe fondul unei instruiri şi
educaţii adecvate, la o vârstă propice unei astfel de achiziţii. Disgrafia este incapacitatea parţială
şi persistentă a însuşirii scrisului, o incapacitate de a elabora scheme motorii - perceptive
suficient de diferenţiate care să permită identitatea grafemelor în scriere.

Mulţi copii cu ADHD întâmpină dificultăţi în sarcinile motorii de fineţe, implicit, în scriere,
deoarece deseori ei au semne din diferite accidente datorate slabei coordonări combinate cu
impulsivitatea. Nu se poate spune însă, acelaşi lucru despre însuşirile de forţă. Pot avea o foarte
bună coordonare pentru sporturi sau arte.

Pot avea o scriere neadecvată. Uneori scriu foarte mic şi greu de citit. Pot scrie foarte încet şi de
aceea evită activităţile de scriere sau temele pentru acasă. În general, scriu puţin.

Dintre toate abilităţile academice, scrierea este aceea care le provoacă cele mai mari dificultăţi
elevilor cu ADHD. Ei se confruntă cu o enormă frustrare încercând să fie la nivelul aşteptărilor
profesorului şi al rapidităţii colegilor.

Elevii cu ADHD:

Au ortografie slabă.
Au scrisul urât.
Au dificultăţi de organizare a gândurilor în scris.
Au o problemă cu mecanica scrierii şi organizarea lucrării scrise.
Au dificultăţi de viteză.
(„Manual de bune practici pentru părinţi cu copii diagnosticaţi cu Tulburare de deficit de atenţie
şi hiperactivitate”)

18
Sfaturi legate de îmbunătăţirea scrisului

Scopul pe care trebuie să-l aveţi este de a-i ajuta să aibă un scris lizibil şi un conţinut satisfăcător,
nu unul caligrafic.
Cereţi-i copilului să practice mişcări circulare în sensul invers al acelor de ceasornic şi invers,
de-a lungul unei foi de hârtie neliniate sau pe o tablă. Puneţi-i să scrie semne de dimensiuni mari,
cu spaţii largi între ele. Introduceţi, apoi, foile liniate folosite la şcoală. Pentru obţinerea unui
control mai bun al instrumentului de scris, să exerseze desenarea de linii drepte şi oblice prin
unirea unor puncte.
Începeţi prin a–i spune colilului să deseneze literele care sunt formate printr-o mişcare inversă
acelor de ceasornic - a, o, c, e, s, d, g, q - şi apoi treceţi la cele realizate în direcţia acelor de
ceasornic - r, n, m, h, k, b, p. Liniile, ca nişte beţigaşe, care implică mişcări verticale, orizontale
şi oblice vor fi folosite pentru scrierea literelor: l, t, f, i, x, z. Apoi se poate trece la scrierea celor
care implică mişcări curbilinii: v, w, y.
Verificaţi poziţia corectă de scris şi modul în care ţine instrumentul de scris, însă nu le corectaţi
pe toate deodată, deoarece această abordare îl frustrează pe copil şi îl împovărează.

Copiii cu ADHD au, deseori, dificultăţi asociate de citire, scriere, ortografie, matematică, limbaj,
ridicând probleme la şcoală. Ei se descurcă mai greu cu notele, testele în grup, testele
individuale. Incidenţa acestor probleme de învăţare specifice este citată de regulă ca fiind între
35 şi 50% din cazuri, ceea ce înseamnă că se manifestă la aproape jumătate din copiii cu ADHD.
Unii autori susţin că acestea apar doar în 10% din cazuri, iar alţii cred că au loc la 90% dintre
copii.

ADHD mai prevesteşte şi alte neajunsuri şcolare din cauza faptului că intelectul lor e afectat de
neatenţie, o memorie slabă şi un control slab al impulsurilor. Când la acestea se adaugă şi
dificultăţi de învăţare specifice, copilul se confruntă cu probleme de două ori mai
mari.(Dr.Christopher, Green; Dr. Kit Chee, 2009 ).

Aceştia au performanţe scăzute la citit, scris sau calcul matematic, motiv pentru care le sunt
afectate rezultatele şcolare. Unii dintre ei au tulburări de învăţare, mai ales la scris şi citit, în timp
ce la alte materii se descurcă bine, iar din punct de vedere al inteligenţei sunt normal dezvoltaţi.
Deseori sunt neîndemânatici şi au dificultăţi de coordonare, ceea ce duce la un scris dezordonat
şi neciteţ. Încă din perioada preşcolară se pot observa întârzieri în dezvoltare, mai ales în
achiziţia limbajului, în desen sau în coordonarea mişcărilor. (Dopfner, M; Schurmann,S.;
Lehmkuhl,G., 2004)

Mulţi copii cu ADHD au probleme cu memoria de lucru – abilitatea de a ţine minte informaţia
pentru a o putea folosi. Unii au probleme cum trebuie să-şi amintească, mai ales cum să găsească
informaţia stocată. Desigur, copiii se luptă şi cu atenţia, o premisă a memoriei. Ambele sunt
esenţiale pentru învăţare şi pentru reuşita şcolară. Ţinând informaţia online, memoria de lucru îi
permite elevului să urmeze instrucţiuni, să-şi amintească o întrebare în timp ce ridică mâna
pentru a răspunde şi să reţină informaţia nouă care îi trebuie pentru a o aplica în activitatea sa.

19
În cazul lecturii, memoria de lucru ne ajută să înţelegem ceea ce citim, făcând posibilă
organizarea şi rezumarea textului şi asigurând în plus conexiunea cu ceea ce deja ştim.

La scriere, ne permite să jonglăm cu gândurile pe care vrem să le punem pe hârtie în timp ce în

minte avem imaginea de ansamblu.

La matematică, memoria de lucru ne permite să ţinem minte cifrele şi operaţiile utilizate în

diferite etape ale rezolvării unei probleme.

Cu cât este mai puternică memoria de lucru, cu atât este mai lung timpul de reţinere şi utilizare a
materialului nou - şi cu atât mai mare este şansa copilului de a-şi aminti informaţia nouă în ora
sau ziua următoare, sau poate, peste mai mult timp.
Copilul cu ADHD are o viteză mică de procesare a informaţiei: citeşte, scrie şi răspunde lent. Îi
ia de două ori mai mult să-şi facă tema, lucrarea în clasă sau testele şi nu are, de regulă timp să-şi
verifice răspunsurile. Are dificultăţi în a-şi aminti lucruri stocate în memorie: formule algebrice,
cuvinte într-o limbă străină, evenimente istorice sau reguli gramaticale. Ei sunt dezavantajaţi de
problemele de atenţie, memorie şi control executiv - funcţie a creierului care determină probleme
în stabilirea priorităţilor, planificării, în stabilirea judicioasă a timpului, anticiparea consecinţelor,
învăţarea din greşeli şi adaptarea la normele sociale.

Neatenţia care îi caracterizează pe aceşti copii, îi afectează negativ atunci când se confruntă cu
sarcini şi situaţii care presupun efort susţinut, de ex. citirea - pentru redare, scrierea unui eseu,
rezolvarea problemelor de matematică lungi sau studiul pentru testare.

Copilul cu ADHD are probleme cu deprinderile de studiu – tehnicile care fac învăţarea mai
eficientă şi mai plăcută, astfel:
Nu are deprinderi bune de a lua notiţe, nu extrage informaţia importantă din lectură sau manual.
Nu are un sistem eficient de notiţe sau pentru notiţe organizate.
Are dificultăţi la pregătirea pentru teste, de ex.: nu ştie ce subiecte să studieze sau cum să le
studieze.
Este pasiv şi când studiază nu utilizează strategii de învăţare sau reţinere a informaţiei.
Nu planifică şi nu are obiective când studiază sau îşi face temele.
Nu monitorizează modul în care studiază, ex.: nu verifică dacă strategia folosită este bună sau
dacă trebuie să-şi schimbe abordarea.

Un alt aspect deosebit de important – la care întâmpină, de asemenea dificultăţi, este tema de
casă. Astfel:
Face tema incomplet sau deloc.
Uită la şcoală cele necesare şi cărţile.
Nu poate începe să se apuce de lucru, amână.
Face tema în grabă şi neglijent.
În timp ce îşi face tema, se gândeşte la altceva.
Ia pauze dese, se mişcă încontinuu.
Vrea să stea cineva lângă el când îşi face tema.
Ascunde tema sau spune că a făcut-o la şcoală.

20
Se supără când se vorbeşte despre temă şi bombăne.
Uită conţinutul temei şi termenele pentru cele pe termen lung sau ale proiectelor.
Uită acasă tema făcută.
Uită să o dea profesorului.
(„Manual de bune practici pentru părinţi cu copii diagnosticaţi cu Tulburare de deficit de atenţie
şi hiperactivitate”)

Sfaturi pentru ameliorarea acestor dificultăţi

Copilul va scrie toate temele într-un caiet separat

Temele de casă vor fi rezolvate mereu în acelaşi loc
Sursele de distragere a atenţiei, în timpul realizării temelor, vor fi reduse
Temele se vor face la aceaşi oră a zilei
Se stabileşte împreună cu copilul timpul maxim acordat rezolvării fiecărei teme în parte
Se alcătuieşte împreună cu copilul un plan de recompensare cu puncte pentru timpul acordat
temelor de casă.
(Dopfner, M; Schurmann,S.; Lehmkuhl,G., 2004)

În aproximativ 25% din cazuri, se accentuează tulburările de înţelegere a informaţiilor. Primele

degenerări constă în întârzieri în privinţa cititului şi scrisului, a exprimării orale în general,
precum şi la matematică. Cercetările de specialitate relevă faptul că multe dintre aceste afecţiuni
se menţin, în proporţie de 50%, şi la vârsta adultă, manifestându-se împreună sau separat.
(Colette Sauve, 2006 ).

B. Tulburările neurologice şi afecţiuni medicale

Tulburări senzoriale (deficienţe auditive şi de vedere)

Efecte secundare ale medicamentelor (de ex. phenobarbital benzodiazepine, methylphenidate,

atomoxetine HCL, Equasym sau Risperidon);

Epilepsie;

Afecţiuni ale tiroidei;

Abuz de medicamente;

Otrăvire cu plumb.

Tulburări de dezvoltare

Exuberanţă fizică;

Factori socio-economici cum ar fi condiţii de locuit de proastă calitate, şomaj de lungă durată în
familie rezultând în aşteptări reprimate şi şanse de viaţă suprimate;

21
Socializare inadecvată, adesea rezultând din relaţii familiale neadecvate;

Comportament parental neadecvat/deprinderi neadecvate de sprijinire a copilului, lipsa unei

structuri sociale, limite şi aşteptări. Alţi factori pot fi un mediu familial haotic, divorţ, abandon,
abuz.

ADHD » Stima de sine la copilul cu ADHD

Ce este stima de sine?

Psih. Baba Letiţia

Fiecare dintre noi ne formăm o imagine mentală despre ceea ce suntem şi cine suntem, despre
ceea ce putem face şi care sunt slăbiciunile noastre. Vom dezvolta aceasta imagine de sine de-a
lungul timpului, începând din mica copilărie de la 2-3 ani.

Copilul îşi formează stima de sine sub influenţa reacţiilor celorlalţi. Părinţii, profesorii, bunicii
toate persoanele importante în viaţa copilului sunt ca o oglindă, care îi arată copilului cât este de
apreciat, iubit sau valos este el, pentru ei. Aceste relaţii, interacţiuni sunt oglinda prin intermediul
căreia copilul îşi formează şi dezvoltă stima de sine.

ADHD afectează respectul de sine al copilului?

Dacă da! Prin ce şi cum este afectat respectul de sine al copilului cu ADHD?

Prin jigniri: cuvintele, intonaţia, mimica, pe care le folosim. Să nu uităm că aceşti copii sunt
foarte sensibili.
Remarcile ca: „Chiar mă deranjezi”; „M-am săturat de mizeriile tale” focalizate pe copil şi nu pe
comportamentul lui fac mult rău acestor copii.
Nu este bine să criticăm personalitatea copilului ci comportamentul lui.
Prin prea multă protecţie. Să avem încredere în copilul nostru.
De multe ori părinţii şi profesorii conştienţi de expunerile la pericole ale copiilor cu acest
diagnostic, din dorinţa de protecţie a copilului fac aprecieri inadecvate, care amintesc copilului
de incompetenţele sale:
- „Nu te urca în copac. Stii că totdeauna cazi de acolo!”
- „Nu încerca să faci aceasta singur. Ştii că te răneşti de fiecare dată!”
Prin comparaţii. Copii sunt unici nu trebuie comparaţi cu fraţii, vecinii, verişorii, colegi de clasă
etc.
Copilul cu ADHD nu va fi la fel de ordonat ca fratele lui sau nu va învăţa la fel de bine ca
premiantul clasei.

Paşi pentru îmbunătăţirea stimei de sine

Să ne concentrăm asupra a ceea ce poate să facă copilul.
Să facem aprecieri care incurajează copilul şi-l motivează:
„Este nevoie să-ţi mai reorganizezi pagina din caietul de matematică. Este mai bine. Uite, tu ai
acum, mult mai multe răspunsuri corecte decât data trecută”.
Limbajul folosit este foarte important.

22
 Să evităm comentariile critice.
Comentarii ca: eşti prost, stupid, periculos, rău etc. scad stima de sine şi încurajează depresia
copilului.
Trebuie să oferim oportunităţi în care copilul să aibă succes şi foarte multă laudă, laudă, laudă!
Concluzii:
Stima de sine joacă un rol important în aproape tot ceea ce facem. Este important să îmbunătăţim
stima de sine a copiilor cu ADHD. Ei vor avea rezultate mai bune la şcoală, îşi vor face cu mai
multă uşurinţă prieteni, vor avea relaţii mai bune cu colegii de clasă. Cu o stimă de sine crescută
copii cu ADHD se vor simţi mai fericiţi şi vor reacţiona mult mai adecvat atunci când fac greşeli.

ADHD ÎN FAMILIE

Manifestări şi probleme ale ADHD:

Atenţie redusă; neatenţie excesivă
Nelinişte fizică sau hiperactivitate
Impulsivitate excesivă; spune sau face lucruri fără să se gândească
Slab planificator, dezorganizat
Competenţe slabe de organizare, planificare şi administrare a timpului
Tergiversare excesivă
Dificultatea de a se apuca/termina o activitate
Pierderea frecventă de lucruri
Incapacitate de a se conforma rutinelor zilnice

ADHD ÎN ŞCOALĂ

Manifestări şi probleme ale ADHD:

Dificultăţi în menţinerea atenţiei, cu/fără distractori;
Incapacitate de a face distincţia între informaţia importantă şi cea irelevantă;
Capacitate redusă de a înţelege enunţuri lungi de teme şi instrucţiuni;
Incapacitate de a finaliza sarcini complexe, ce combină activităţi alternative şi nu conţin pauze;
Comportamente inadecvate frecvente;
Nu se conformează la reguli şi convenţii;
Pierde lucruri;
Capacitate redusă de a lucra în linişte;
Se grabeşte să răspundă, înainte ca întrebarea să fie complet formulată;
Îl întrerupe pe profesor şi pe colegii de clasă;
Prezintă agitaţie psihomotorie;
Poate distruge lucruri personale sau pe cele ale colegilor;
Poate folosi un limbaj inadecvat;
Poate prezenta agresivitate fizică şi verbală.

ADHD » Tehnici şi modalităţi de intervenţie

La nivelul copilului
- psihologică
- pedagogică

23
 - medicală

La nivelul familiei
- consiliere

La nivelul scolii
- tehnici specifice / instruire diferenţiată
- consiliere

24