MITROPOLIA MOLDOVEI ȘI BUCOVINEI

Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza’’, Facultatea de Teologie Ortodoxă

,,Dumitru Stăniloae”- Iași

Arhieria Mântuitorului Hristos

-Lucrare de seminar -

MARTIE, 2018
 Arhieria Mântuitorului Hristos

Slujirea arhierească a Mântuitorului se situează în centrul întreitei Sale

slujiri. Ea este lucrarea prin care Hristos a împăcat pe om cu Dumnezeu prin
toate suferinţele îndurate de El, de la Întrupare până la Moarte, toate, precum
mărturisim în al treilea articol al Crezului: „pentru noi şi pentru a noastră
mântuire”.

Din cauza gravităţii căderii, omul a pierdut legătura harică cu

Dumnezeu. Drept consecinţă, el nu se mai putea mântui prin propriile sale
puteri, ci doar cu ajutorul lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu, în înţelepciunea
Sa, împăcând dreptatea şi nespusa Lui iubire faţă de oameni, a hotărât
mântuirea oamenilor prin Întruparea şi Jertfa Fiului Său: „Căci Dumnezeu aşa
a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în
El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3, 16). „În mântuire, prin
Patimile şi Moartea pe cruce a Mântuitorului se înlătură propriu-zis vina şi
pedeapsa pentru păcatul omului şi se restaurează natura lui căzută”1

Din Sfânta Scriptură şi din gândirea Sfinţilor Părinţi reiese ideea că

slujirea arhierească a lui Hristos e îndreptată în trei direcţii. În primul rând,
slujirea de Arhiereu prin care Mântuitorul Se aduce ca jertfă pe Sine Însuşi e
îndreptată în mod direct spre Tatăl. În acelaşi timp, ea implică şi o direcţie
îndreptată spre oameni, întrucât scopul ei este răscumpărarea umanităţii, iar

1
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Ed. Renaşterea,
Cluj-Napoca, 2005, p. 228

2
întrucât pentru îndeplinirea acestui scop, Hristos aduce ca jertfă propria Lui
fire umană, înţelegem că este cuprinsă în ea şi o direcţie îndreptată spre
aceasta.2 În Epistola către Evrei se spune: „orice arhiereu, fiind luat dintre
oameni, este pus pentru oameni spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri
şi jertfe pentru păcate.” (Evrei 5,1). Însă între aceste trei direcţii este o
legătură osmotică, încât ele nu pot fi nicidecum separate.

Teologia apuseană, atât cea catolică, cât şi cea protestantă, nu socotesc

efectul slujirii arhiereşti a Mântuitorului asupra firii umane şi astfel, o
dezbracă de ceea ce este, probabil, cel mai important aspect al ei: restabilirea
firii omeneşti prin jertfa de pe Cruce, reducând-o la o simplă operaţie juridică
de satisfacere a onoarei lui Dumnezeu în numele oamenilor care L-au jignit
cu păcatul lor, neimplicând în niciun fel firea omenească.

Romano-catolicii afirmă că păcatul n-a slăbit în niciun fel firea umană,

ci numai l-a jignit pe Dumnezeu, făcându-L să retragă de la noi darurile
supraadăugate. Deci jertfa nu avea ce să îndrepte în firea noastră, „ci doar să
înlăture supărarea lui Dumnezeu cel jignit, ca firea să fie iarăşi admisă în
relaţie cu El şi împodobită cu etajul darurilor supranaturale”3. Protestanţii, pe
de altă parte, susţin că prin păcat, nu numai că Dumnezeu a fost jignit, dar şi
firea omenească a fost alterată complet, încât nu mai poate fi restaurată, „ci

2
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 228

3
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1978, p. 129
3
ajunge să se obţină, prin ispăşirea vinei în faţa Lui, promisiunea restaurării ei
în viaţa viitoare”4.

Că moartea de pe Cruce a lui Iisus Hristos este jertfă adevărată pentru

păcatele omului, se adevereşte prin multe texte scripturistice incluzând
profeţii mesianice, cuvintele Mântuitorului Însuşi şi cuvintele Apostolilor. În
cartea lui Isaia se spune despre Hristos: „Dar El a luat asupră-Şi durerile
noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit,
bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi
zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră
şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi,
fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile
noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca
un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o
tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat
şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru
fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte.” (Isaia 53, 4-8). Sf. Ioan
Botezătorul zice despre Mesia: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică
păcatul lumii.” (Ioan 1, 29). Mântuitorul zice despre Sine: „Fiul Omului n-a
venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare
pentru mulţi.” (Matei 20, 28); „Acesta este Trupul Meu, care se dă pentru
voi...” (Luca 22,19); „Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care
pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei 26,28).

4
Ibidem.

4
 Sfântul Nicolae Cabasila afirmă şi el că: „Hristos S-a făcut dreptate de
la Dumnezeu şi răscumpărare; şi desfiinţează duşmănia în trupul Său şi
împacă pe Dumnezeu cu noi”5.

În Epistola către Evrei găsim o analiză detaliată a operei arhiereşti a

Mântuitorului Hristos. Cartea îşi propune să demonstreze superioritatea lui
Hristos în toate domeniile. Ca Prooroc, El este mai mare decât toţi proorocii;
El este mai mare decât îngerii şi decât Moise; fiind Fiul lui Dumnezeu,
Dumnezeu şi Domn, El este Împărat veşnic al universului. Dar mai presus de
toate, Epistola către Evrei vrea să arate superioritatea totală a preoţiei lui
Hristos faţă de preoţia Vechiului Testament.

„Meritul fără egal al Epistolei către Evrei este acela de a fi construit o

hristologie completă axată pe demnitatea arhierească a Mântuitorului”6. Iisus
este numit în Epistola către Evrei arhiereu după rânduiala lui Melchisedec:
„Unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în
veac, după rânduiala lui Melchisedec.” (Evrei 6, 20). În Vechiul Testament nu
putea oricine să fie preot. Numai Aaron şi urmaşii săi au fost investiţi de
Dumnezeu cu preoţia: „Ca să-şi aducă aminte fiii lui Israel că nimeni din alt
neam, care nu e din seminţia lui Aaron, să nu se apropie să aducă tămâiere
înaintea Domnului...” (Numerii 16, 40). Spre deosebire de preoţia lui Aaron,
aceea a lui Hristos, cel fără antecesori şi fără succesori, după chipul lui
Melchisedec, este preoţie eternă şi universală, servire unică şi sublimă.

5
Nicolae Cabasila, la P. Nellas, Maica lui Dumnezeu, (Ή θεομὴτωρ), Trei cuvântări despre Maica lui
Dumnezeu, Atena, 1974, p. 88, apud. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 130

6
Pr. Asist. Vasile Mihoc, Iisus Hristos arhiereu, după Epistola către Evrei, în rev. „Ortodoxia”, nr. 2,
1983, p. 183

5
„Hristos n-a uzurpat calitatea de Arhiereu, deşi nu era din neamul lui Levi, ci
din neamul lui Iuda. El are chemare divină şi preoţia Sa este întemeiată prin
jurământ dumnezeiesc, ceea ce înseamnă mult mai mult decât chemarea
familiei lui Aaron”7.

Prin apariţia şi lucrarea preoţiei lui Hristos, preoţia iudaică e

desfiinţată. „Valabilitatea preoţiei iudaice a fost provizorie, astfel încât să nu
poată continua în noua fază a istoriei. Melchisedec, regele Salemului, preot al
Dumnezeului Celui Prea Înalt, preînchipuie pe Hristos Însuşi. (...) Avraam
este blagoslovit de Melchisedec, care este fără tată şi fără mamă, fără spiţă a
neamului (Hristos este fără mamă ca Logos de dinainte de veci şi fără tată ca
Logos întrupat), şi Avraam se obligă să-i dea zeciuială din prăzile sale, în
conformitate cu cele ce ulterior vor fi în vigoare, pentru preoţii din neamul lui
Levi. Melchisedec, ca rege al Salemului şi preot, i-a oferit pâine şi vin. În faţa
lui Avraam, care este strămoşul întregului popor al făgăduinţei, Melchisedec
se prezintă împărat superior, preot care binecuvintează şi primeşte şi zeciuială
din prăzi; în acest fel l-a binecuvântat nu numai pe Avraam, ci şi pe potenţialii
preoţi leviţi care ar putea ieşi din Avraam. Prin urmare, spune autorul
Epistolei către Evrei, Melchisedec este superior preoţilor iudei, deasupra
preoţiei iudaice”8.

Însă jertfa Mântuitorului, pe lângă scopul ei principal, răscumpărarea

omului din robiei păcatului, are şi unele scopuri secundare: adeverirea

7
Ibidem.

8
Nikos A. Matsoukas, Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. II, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, pp.
227-228

6
misiunii Sale dumnezeieşti şi a adevărului învăţăturii Sale; pecetluirea şi
sfinţirea Legii celei noi; dovedirea nemărginitei Sale iubiri faţă de oameni,
„căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat,
ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16); să
înlăture părerea falsă a iudeilor despre un Mesia lumesc: „Împărăţia aceasta
nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36) şi arătarea unui exemplu desăvârşit
de umilinţă, de răbdare, de ascultare şi lepădare de Sine9.

Slujirea arhierească, ca întreaga operă mântuitoare, e continuată de

Mântuitorul şi după Înălţarea Sa la cer, în mod deosebit, prin actualizarea
Jertfei de pe Cruce în Biserică, în Sfânta Liturghie, în chip nesângeros: „Căci
de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea
Domnului vestiţi până când va veni.” (I Corinteni 11, 26). În Sfânta Liturghie,
Hristos este Jertfitor şi totodată Jertfă şi Primitor; Cel ce Se aduce şi Cel ce
primeşte. Astfel El îşi continuă lucrarea arhierească până la sfârşitul veacului,
Hristos fiind unicul arhiereu etern şi desăvârşit.

„Demnitatea arhierească a Mântuitorului se comunică oamenilor mai

ales prin aceea că le dă puterea de a-şi depăşi egoismul şi a se jertfi pentru
alţii”10

Așadar, datoria noastră este să privim jertfa lui Hristos, nu numai ca

putere în legătură directă cu omul, ci și sub aspectul orientat către Dumnezeu,
adică sub aspectul de jertfă ispășitoare. Jertfa Mântuitorului Hristos este

9
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op.cit., p. 221

10
Pr. Conf. Dr. George Remete, Dogmatica ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p. 241

7
plenitudinea plenitudinea jertfei nu numai că ea e în stare să topească tot
fondul de păcat din natura omenească, ci și pentru că ea e capabilă să obțină
iertarea de la Dumnezeu pentru toți oamenii, fără ca Acesta să mai ceară
fiecăruia o suferință echivalentă pentru păcatul din el11.

11
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. II, Editura OMNISCOP,
Craiova, 1993, p. 253.

8
 BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2006.

2. Matsoukas, Nikos A., Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. II, Ed.
Bizantină, Bucureşti, 2006.
3. Mihoc, Pr. Asist. Vasile, Iisus Hristos arhiereu, după Epistola către
Evrei, în rev. „Ortodoxia”, nr. 2, 1983.
4. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 2005.
5. Remete, Pr. Conf. Dr. George, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Reîntregirea,
Alba Iulia, 2000.
6. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului,
Ed. II, Editura OMNISCOP, Craiova, 1993.
7. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.
II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978.
8. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia
Dogmatică, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005.