Sunteți pe pagina 1din 2

EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A

LUMII – LUCIAN BLAGA


Tema si viziunea despre lume

Poezia interbelica se caracterizeaza printr-o mare diversitate, atat in ceea ce priveste temele si
motivele poetice abordate, cat si in privinta limbajului si a noutatii unor formule estetice.

Ca si proza, poezia va reusi in aceasta perioada sa se sincronizeze cu marea poezie europeana.


Lucian Blaga va cultiva o poezie predominant metaforica, ilustrand directia expresionista, George
Bacovia se inscrie in poetica simbolista, Tudor Arghezi scrie o poezie a “dramelor metafizice” si a esteticii
uratului, iar Ion Barbu va ilustra poezia ermetica, pura.

Lucian Blaga e un poet de larga respiratie filozofica, poet al eterului si al transparetelor. El


apartine poeziei interbelice, completand triada celor mai importanti artisti ai perioadei, alaturi de
Arghezi si Barbu. El este poetul tacerilor, al semnificatiei golurilor. Extraordinara frumusete a versurilor
sale vine din ceea ce nu spune, ci lasa sa se inteleaga. El este, in egala masura, modern si traditional,
sfidand incercarile de afiliere la vreo tendinta.

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, poezia plasata la inceputul volumului de debut este
“piesa de frontispiciu la –Poemele luminii-, si de fapt la intreaga opera a lui Blaga”. Este in egala masura
o arta poetica si o poezie filosofica de cunoastere. Caracterul de arta poetica este dat de faptul ca in
poem autorul isi exprima crezul artistic, ideile despre literatura, rolul poetului, raportarea la realitate si
viziunea lui despre lume. Modernitatea acestei opere este legata de deplasarea interesului autorului de
la tehnica poetica la relatia poet – lume si poet – creatie.

Tema poeziei este data de atitudinea poetica in fata marilor taine ale Universului: cunoasterea
lumii in planul creatiei poetice este posibila numai prin iubire.

Titlul este o metafora revelatorie – “corola de minuni a lumii” – care ilustreaza tocmai tainele si
minunile inefabile ale vietii, de care eul poetic se simte invaluit si la care participa prin propria-i creatie.
Folosirea pronumelui personal in titlu e o asumare transanta a acestei poetici, influentate de un
panteism evident. Sacrul se afla peste tot, in tot si in toate, iar participarea la armonia universala e o cale
de cunoastere si de impartasire a sacrului.

Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se realizeaza prin atitudinea poetica transmisa
in mod direct, reliefata la nivelul expresiei prin marcile subiectivitatii: pronume personal la persoana I
singular (“eu”), adjective posesive la persoana I (“mea”, “mei”), verbe la persoana I singular (“nu
strivesc”, “nu ucid”, “imbogatesc”, “iubesc”) care alterneaza cu cele la persoana a III-a.

Poemul are o structura moderna – o singura strofa, compusa din versuri inegale, cele scurte
alternand cu cele mai lungi. Segmentarea versului nu e cea traditionala, el nu se suprapune perfect
peste idee, aparand ingambamentul (continuarea ideii in versul urmator). Incipitul poemului e o reluare
a titlului si o afirmare a crezului artistic: arta e o cale de participare la armonia si misterul universului.
Finalul e o explicatie – concluzie, in care iubirea e o forma de apropiere de univers – “Caci eu iubesc / si
flori si ochi si buze si morminte”. Iubirea devine o forma de afirmare a panteismului, iar enumeratia nu
face decat sa reprezinte selectiv si simbolic totalitatea miraculoasa a universului.

Prima secventa (versurile 1-5) exprima concentrat refuzul cunoasterii de tip rational prin verbe
la forma negativa “nu strivesc” si “nu ucid”. Poetul isi asuma in mod explicit aceasta atitudine, dovada
fiind exprimarea la persoana I singular.

A doua secventa (versurile 6-18) se construieste pe baza unor relatii antitetice. Intregul discurs
liric este construit pe opozitia termenilor principali, cunoasterea poetica, luciferica (“eu” / “lumina
mea”) si cunoasterea parasidiaca de tip rational (“altii” / “lumina altora”). Fiecarui tip de atitudine ii
corespunde o serie de verbe simetric antitetice : “lumina altora” – “sugruma vraja”, “striveste”, “ucide”,
“nu sporeste”, “micsoreaza”, “nu imbogateste”, “nu iubeste”; “lumina mea” / “eu” – “sporesc a lumii
taina”, “mareste”, “imbogatesc”, “iubesc”. Opozitia este marcata gramatical si prin conjunctia
adversativa “dar” (“dar eu / eu cu lumina mea...”). Daca “lumina altora” ucide tainele si sugruma vraja,
lumina poetului sporeste taina lumii: “si tot ce-i nenteles / se schimba-n nentelesuri si mai mari / sub
ochii mei – “.

Cea de-a treia secventa (versurile 19 si 20) are rol conclusiv, exprimand atitudinea pe care
poetul o adopta fata de tainele universului: iubirea. Dar iubirea nu are la Blaga doar o functie
sentimentala, ci reprezinta o modalitate de cunoastere, de patrundere in misterele universului. Blaga
sugereaza ca numai dintr-o astfel de iubire pentru lume, pentru valorile vietii si numai dintr-o astfel de
cunoastere intuitiva, luciferica, se poate naste poezia. Misiunea poetului este de a amplifica tainele
universului, de a intui in formele concrete (“flori”, “ochi”, “buze”, “morminte”) marile taine, esenta
lucrurilor si a fenomenelor. Cele patru simboluri din enumeratia finala pot fi descifrate astfel: “florile”
reprezinta ingenuitatea, frumusetea nepervertita a naturii, “ochii” trimit la constiinta umana reflexiva,
“buzele” desemneaza rostirea si iubirea, iar “mormintele” trimit la marea taina a mortii.

Limbajul nu are vizionarismul celui eminescian, e discursiv si accidentat, ilustrand idei in imagini.
Totusi e lipsit de gandire plastica. Are o caracteristica alegorica pronuntata, ramanand in zona
abstractului. Reprezinta o initiere intr-o realitate transcendenta, absoluta.

Poezia are un vers liber, inegal, cu o segmentare arbitrara, ce pune in valoare anumite simboluri.
Masura e variabila, dar absenta rime si a ritmului nu exclude o armonie interioara a poemului.

Fiind vorba de o alegorie a cunoasterii si a misterului, poezia se plaseaza in absolut, dincolo de


reperele concrete ale timpului si spatiului. Aceasta realitate apriorica e reprezentata prin folosirea
prezentului, ca timp absolut al poemului. El mai sugereaza simultaneitatea cuvantului si a faptei, intr-un
univers in care incepe creatia.

In opinia mea, “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” ramane arta poetica a aderarii la mister
si inefabil. Desi participarea la mister si la totalitatea universului este entuziasta, cu predispozitii spre
gesturi mari si teatrale, lipsesc sentimentalismul si efuziunea lirica. Blaga este in “Poemele luminii” un
poet de “reflectie discursiva, nu unul de traire – scrie Nicolae Manolescu - ...e un cerebral care are
nostalgia existentei primare, de comuniune frenetica cu puterile si elementele lumii”.