Baba Dochia (Odochea)

“Odochea era o babă destul de hâdă și bătrână și cam încovoiată de spate. Dochia și Docă îi
spunea. În vremurile acelea a fost frig. Și cum îi era frig a tot luat câte-un cojoc, până ce a luat pă ea
douăsprezece cojoace. Era frig și era în martie, când sunt zilele Odochii. Atunci plouă, ninge, suflă
vântul, de-ți intră până la oase” (Pamfil Bilțiu, de la Gheorghe Turda, Șieu, 1997, în Izvorul fermecat,
1999. p. 88, t. 23).
…Și baba suia de zor la munte cu cojoacele pe ea. Când sui mai sus, Dumnezeu a dat o căldură
zdravănă, că baba nu mai putea de cald cu atâtea cojoace. Și ce să facă? Da a prins a țâpa câte
unul. Și cum a țâpat unul s-a și făcut stană de piatră. L-a țâpat pe al doilea și s-a făcut și acesta
stană de piatră. Până le-a țâpat pe toate. Și baba suia, suia de zor, cu caprele. Pe când a ajuns în
vârful muntelui, a dat Dumnezeu un ger mare și a înghețat și baba cu capre cu tot și s-au făcut stană
de piatră, de i se vede forma și astăzi. Și acolo se zice că s-a făcut și un izvor din Sfânta Odochia”
(Pamfil Bilțiu, de la Victoria Got, 61 ani, Bârsana, 1996, în Izvorul fermecat, 1999, p. 85-86, t. 21).

"Baba aceea Dochia era iarna. Amu o prins a se face primăvară, când ea a țâpat câte un fluture de
omăt cât un cojoc. Baba tot a ieșit la munte cu câte-un fluture de omăt. Așa ziceau oamenii când
vedeau: – Amu a venit Baba Dochia cu umătu’. Zine cu câte-un fluture de omăt cât un cojoc bun.
Apoi ea când țâpa, tot așa zicea: – No, aiasta-i omătu mieilor. Iasta-i omătu caprelor. Ista-i a oilor. Și
tot așa, până-n trei miercuri, trei marți și trei joi: – Tot așe-oi țâpa și apoi mă duc, că-i de făcut
grădinuța. Apoi prinde a hori când își face grădinuța cu tot felul de flori (…)". (P. Bilțiu, de la Irina
Hofer, 66 ani, Oncești, 1997, în Izvorul fermecat, 1999, p. 89, t. 25).

“Semidivinitate meteorologică feminină. Numele a stârnit controverse etimologice: ar proveni de

la Sfânta mucenică Evdochia, care cade la 1 martie (ipoteză formulată de Hasdeu și reluată de O.
Bârlea); sau de la Dachia, fiica lui Decebal, urmărită până în muntele Ceahlău de împăratul Traian,
îndrăgostit de ea. Legenda mitică a Babei Dochia, ca și toponimia ei, este răspândită pe întregul
teritoriu al României și are contingențe în sud estul Europei, cu legende similare la bulgari, sârbi,
albanezi și greci. Paralel cu legenda Babei Dichia, superstițiile, credințele și datinile se referă la
zilele babelor (de la 1 la 9 martie), ce ne relevă alte aspecte mitice: Baba Dochia ca semidivinitate
meteorologică, cu cortegiu ei de babe reflectă nestatornicia timpului la trecerea lui de la iarnă la
primăvară” (Romulus Vulcănescu, în Mitologia română, 1987, p. 332-335).

Legenda lui Pintea

■ Pintea pribeagu. Pintea merea în Țara Leșească ș-apoi jăfuia acolo, și-apoi punea pă cai desăgi
de piele și aducea aur, argint, și-l lăsa aici, în dealu ăsta; o avut pihniță în dealu ăsta, la Gutui. Acolo
o făcut bortă-n pământ, gaură în ptiatră făcută de ei, de pribegii ceia. Că Pintea o avut feciori
doisprădzece, cu el treisprădzece. Unu o fost Drongoș și unu o fost Barbă Rasă, și unu o fost Dăjuc,
și Golu, și Vili (…).
După ce l-o omorât pă Pintea, apoi ceilalți au vătăjit sânguri tăt p-aici, pă hotarele astea. Au avut
gazdă-n Berbești șî le făcea halube de iarnă, cioareci, gubă, lecric și cușmă (…).
Pă Pintea pribeagu l-o omorât la poarta de la Baia Mare. L-o omorât cu trei grăunțe de k’iper șî trei
grăunțe de grâu de primăvară, și trei cuiuță de potcoava calului di fier și tri grăunțe de tămâie. Când
o ridicat el mâna-n sus ca să spargă poarta cu băltagu - că poarta și tăt orașu o fost închis - atunci l-
o împușcat subsuoară. L-o împușcat așa dipce gloantele nu prindea în el (Tache Papahagi, de la Ion
Țiplea, 77 ani, Budești - Maramureș, 1920, în Graiul…, 1925, t. XDVII).

■ Peștera lui Pintea. Legenda spune că în muntele Gutâi, lângă satul Crăcești (Mara - Maramureș),
haiducul Pintea avea săpată în stâncă o pivniță mare, în care își ținea berbințele cu galbeni și
armătura:
La Budești, între hotară,
Este-un fag cu frunza rară
Și la umbra fagului,
Pintea cu ortacii lui;
Să uită cătă Gutâi,
C-acolo-i pivnița lui.
Pă săraci îi miluiște,
Pă bogațI îi jefuiește.
Pivnița era păzită, cu rândul, de haiduci. Ea era încuiată cu o ușă mare de fier și cheile de la ea le
avea Pintea. Se zice că se vede și astăzi acea pivniță care se deschide la șapte ani odată. Unii
păcurari bătrâni, care pășteau oile prin apropierea acestei pivniți, povestesc că au văzut ușile
deschise, iar înăuntru o masă de piatră. Când se deschide pivnița se vede un fum, niște limbi de foc
și o strălucire mare, ca și Soarele (Petre Lenghel Izanu, în Calendar, 1980, p. 102).

■ Adevărul istoric. Haiducul Grigore Pintea, zis Viteazul, s-a născut în jurul anului 1670, în
localitatea Măgoaja, județul Cluj, nu departe de Dej. Este cunoscut ca haiduc de la sfârșitul secolului
al XVII-lea, anterior răscoalei conduse de Francisc Rakoczi al II-lea. Pentru prima dată numele lui
Pintea apare într-un document în anul 1694. Pintea a sălășlui în Munții Gutâiului. Mama lui Pintea
provenea dintr-o familie de țărani liberi de pe Valea Izei. Tatăl său a murit în urma rănilor primite în
luptele cu turcii.
Înainte de a deveni haduc, Pintea a colindat mai multe țări, din dorința de a cunoaște taina slovelor
și meșteșugul armelor. A învățat mai multe limbi și s-a documentat asupra tehnicii de luptă. Întors
acasă, și-a organizat și instruit o ceată de haiduci, cu care a acționat în Baia Mare, dar și în Sătmar,
Sălaj, Bihor, Someș și Bistrița Năsăud.Haiducul avea sub conducera sa trei cete. Ceata principală
era formată din 120 de oameni și era dotată cu puști noi, săbii și platoșe. Pintea avea o cămașă de
zale șI coif, iar membrii cetei sale aveau uniforme.
La 2 ianuarie 1700, Pintea este prins și închis la Satu Mare, dar comandantul militar al cetății,
generalul conte Lowenburg îl grațiază după ce semnează cu Pintea un “pact de neagresiune”.
Alăturându-se răscoalei principelui Rakoczi al II-lea, “armata” lui Pintea a atacat orașul Baia Mare în
august 1703. După un asediu și o aparentă cedare din partea conducerii orașului, curuții atacă, în
seara zilei de 13 august 1703, cetatea. În timpul acestui atac, Pintea a fost împușcat mortal, căzând
în fața porții, la intrarea în oraș.