Cei mai mulți dintre oameni vorbesc, dar nu comunică, nu se deschid către ceilalți.

Vorbesc din interes,

pentru a se elibera, pentru a se face remarcați, pentru a-și adduce laude, pentru a domina, pentru a
controla. Vorbesc din plictiseală, din obișnuință sau pentru că așa fac toți. Aproape niciodată nu vorbesc
din iubire, niciodată pentru a se încredința despuiați și dezarmați în mâinile celuilalt.

Astăzi toți fac sex, cea mai înaltă și mai intima forma de comunicare, si nici măcar nu se cunosc.

În iubire trebuie să te dezvălui, să te deschizi în totalitate, dar aceasta produce teamă, provoacă
angoasă, ba chiar de-a dreptul teroare.

Iubirea și adevărata prietenie ne cer să ne lăsăm dezarmați, implică posibilitatea de a fi răniți, luați în
râs, uciși în propriul Eu. Atunci când lucrurile merg bine, ne credem îndragostiți dar nu iubim; ne credem
prieteni dar nu știm ce este prietenia.

Credem că suntem în relație cu ceilalți, dar , de fapt, rămânem singuri și închiși în noi înșine. Nu intrăm
niciodată înăuntrul celuilalt, până la esența sa. S-a pierdut capacitatea de a fi una cu celălalt. Nu se mai
suferă împreună. S-a uitat limbajul slăbiciunii, al simpatiei, al omeniei. Iubirea este descoperire,
înseamnă să joci cu cărțile pe față când toată lumea din jur ne învață să ne ascundem, să ne protejăm, să
folosim orice mijloc ca să nu ne expunem, să nu fim răniți, uciși, cumpărați.

Iubirea este risc, riscul de a te pierde în celalalt fără să te mai regăsețti, riscul de a te opri, dar și
posibilitatea de a te adânci în celalalt și a ști să vă regăsiți împreună, mai plini de viață. Cine fuge,
evadând în sex, promiscuitate sau teamă de suferință, este bolnav, se teme de viață.

Iubirea este deminitate. Nu acceptă ceea ce vine din întâmplare, nici nu umple cu sex golul interior, ci
are respect față de sine, față de propria unicitate.

Aproape toți confundă iubirea cu îndragostirea. Îndrăgostirea aparține animalității omului, iubirea
maturității lui. În starea de îndrăgostire figura celuilalt devine obsesie, fără ea viața se termină. În iubire
celălalt este mereu present, se află în relație, întrucât împreună cu el ai construit sau construiești un
plan, un drum. Îndragostirea ascunde o profundă singurătate lăuntrică, de vreme ce ne căutăm
partenerul ca să ne simțim vii.

În iubire inferioritatea unuia, independent, autonomă față de celălalt, se unește cu cea a persoanei
iubite, pentru a parcurge drumul împreună.

Îndrăgostirea este o scânteie luată drept foc. Iubirea este o flacără hrănită continuu. În îndragostire
extazul se produce doar când ești cu patenerul. În starea de iubire, fericirea este un fundal constant al
întregii vieți. Îndrăgostirea ne iluzionează că evoluăm, dar, de fapt, este doar o stare de exaltare a
simțurilor sau a nevrozei. Iubirea este, prin definiție, creștere personală și, prin urmare, colectivă.
O data ce îndrăgostirea a luat sfârșit, simți un mare golș un gol care nu poate face altceva decât să
descopere golul care există deja și care acum a devenit și mai amar. Iubirea nu are în vedere sfârșitul,
pentru ca nu a plecat de la un gol. Îndrăgostirea este posesie, iubirea este dar.

Îndrăgostirea este superficială, se limitează la aparență. Iubirea se hrănește din profunzimea celuilalt.

Îndrăgostirea e ucisă de suferință, iubirea înțelege suferința.

În îndrăgostire cei doi se anulează, în iubire cresc. Îndrăgostirea este usoară, dart e golește. Iubirea este
grea dar te umple.

Scopul, finalitatea finite umane este să ajungă la propria stare de conștiință.

O persoană trebuie să inceapă de una singură drumul spre propria identitate personală. Doar după ce a
ajuns la un anumit grad de conștientizare poate să formeze un cuplu. Trebuie să găsim singuri pacea
lăuntrică. Viața cu celalat, trebuie să îmbunătățească, să mărească această pace lăuntrică personală.

Munca adevăratei iubiri nu se oprește la imaginile de bunătate, nici la cele de răutate, de egoism. Se
încadrează pur si simplu, într-o altă dimensiune, se siutează la alt nivelȘ Acela al conștiintei.

Iubirea adevărată nu este niciodată o nevoie. În noi Dumnezeu a scris deja totul, nouă ne revine sarcina
să conștientizăm acest lucru.