MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI

ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI

Cu titlu de manuscris
CZU:347.252(478)(043.02)

DANDARA LILIANA

UZUFRUCTUL – DEZMEMBRÂMÂNT AL DREPTULUI DE

PROPRIETATE ÎN TEMEIUL LEGISLAŢIEI REPUBLICII MOLDOVA

TEZĂ DE DOCTOR ÎN DREPT

Specialitatea12.00.03– Drept privat (drept civil)

Conducător ştiinţific:

COJOCARI EUGENIA,
doctor habilitat în drept,
profesor universitar

CHIŞINĂU - 2007
 2
Sumar

Introducere.......................................................................................................................................... 3

Capitolul I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL DE UZUFRUCT.......................... 14

Secţiunea 1. Consideraţii generale cu privire la dezmembrămintele dreptului de proprietate
........................................................................................................................................................ 14
Secţiunea a 2-a. Conceptul, evoluţia istorică şi caracterele juridice ale dreptului de uzufruct
........................................................................................................................................................ 24
1. Noţiunea dreptului de uzufruct .............................................................................................. 24
2. Apariţia şi evoluţia istorică a uzufructului ............................................................................ 30
3. Caracterele juridice ale dreptului de uzufruct........................................................................ 32
4. Obiectul dreptului de uzufruct............................................................................................... 37
5. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie – drepturi de uzufruct restrânse şi parţiale ................... 47

CAPITOLUL II. MODALITĂŢILE DE CONSTITUIRE A DREPTULUI DE UZUFRUCT 53

1. Prezentare generală privind modalităţile de constituire a dreptului de uzufruct .................. 53
2. Constituirea prin lege a uzufructului ..................................................................................... 55
3. Constituirea uzufructului prin acte juridice ........................................................................... 57
4. Constituirea uzufructului prin hotărâre judecătorească ......................................................... 65

CAPITOLUL III. EXERCITAREA ŞI STINGEREA DREPTULUI DE UZUFRUCT ........... 68

Secţiunea 1. Probleme ce vizează conţinutul dreptului de uzufruct ........................................ 68
1. Drepturile uzufructuarului ..................................................................................................... 70
2. Obligaţiile uzufructuarului. ................................................................................................... 87
3. Drepturile şi obligaţiile nudului proprietar............................................................................ 95
Secţiunea a 2-a. Stingerea dreptului de uzufruct şi efectele juridice..................................... 104
1. Modalităţile de stingere a dreptului de uzufruct.................................................................. 104
2. Efectele stingerii dreptului de uzufruct. ............................................................................. 113

SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE ................................................................................ 118

A. Concluzii ................................................................................................................................. 119
B. Recomandări .......................................................................................................................... 122

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................ 125

LISTA PUBLICAŢIILOR LA TEMĂ ......................................................................................... 132

LISTA ACTELOR NORMATIVE FOLOSITE ÎN TEZĂ ........................................................ 132

ADNOTARE ................................................................................................................................... 135

Lista abrevierilor ............................................................................................................................ 138

 3
Introducere
Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia
În perioada de constituire a statalităţii, în Republica Moldova au fost efectuate reforme în
diferite domenii sociale, care au condiţionat şi modificări radicale ale actelor legislative. De o
semnificaţie aparte sunt modificările legislative privind proprietatea, deoarece ea a fost şi va rămâne
piatra de temelie a societăţii, jucând un rol deosebit în evoluţia acesteia.
Drepturile reale reprezintă o instituţie multifuncţională ce s-a dezvoltat de-a lungul timpului,
care are o natură complexă şi necesită o studiere minuţioasă. Dreptul de proprietate este principalul
şi cel mai complet drept real asupra unui lucru, deoarece conferă titularului său toate cele trei
atribute: posesiunea, folosinţa şi dispoziţia. Legea permite însă disocierea acestor atribute şi
repartizarea lor între titulari diferiţi, creându-se alte drepturi reale. În Codul civil al Republicii
Moldova (în continuare – C.civ.) sunt reglementate ca alte drepturi reale principale: uzufructul, uzul,
abitaţia, servitutea şi superficia.
Teza de faţă este o prezentare teoretico-legală, cu mai puţine aspecte practice, a dreptului de
uzufruct, în care autorul încearcă să interpreteze cadrul legal naţional în vigoare şi să analizeze o
serie de concepte teoretico-doctrinale în domeniu.
Actualitatea cercetării reiese din faptul că, deşi relaţii sociale de natura uzufructului au existat
întotdeauna, reglementarea legală a uzufructului în Republica Moldova constituie o novaţiune. Din
perspectivă istorică, dreptul de uzufruct a însoţit îndeaproape evoluţia dreptului de proprietate, fiind
unul din cele mai vechi drepturi reale ce se realiza prin intermediul diferitelor modalităţi, în
Republica Moldova această instituţie juridică fiind recunoscută legal abia din momentul adoptării
noului Cod civil al Republicii Moldova şi punerii lui în aplicare, începând cu 12 iunie 2003. Prin
aceste reglementări legiuitorul a făcut o recomandare a mecanismului de utilizare a uzufructului în
societate, fapt ce a condiţionat necesitatea cercetării acestui drept ca atare.
Procesele globale legate de dărâmarea sistemului totalitar şi de formarea unui stat de drept,
trecerea la relaţiile de piaţă, precum şi modificarea concepţiilor tradiţionale asupra corelaţiei
intereselor statului şi ale personalităţii, percepţia personalităţii ca valoare supremă, necesită
dezvoltarea, aprofundarea, iar în unele cazuri şi revizuirea unui şir de principii fundamentale ale
teoriei dreptului de proprietate.
Actuala perioadă de tranziţie a societăţii moldoveneşti se caracterizează nu numai prin procese
pozitive, dar şi negative, acestea fiind: declinul producţiei, pauperizarea unor pături considerabile
ale populaţiei, creşterea infracţiunilor latente, eschivarea de la răspundere a unor persoane cu funcţii
de răspundere şi a unor cetăţeni de rând, ineficienţă administrării de stat etc. În aceste condiţii, o
 4
sarcină social-juridică importantă este asigurarea şi apărarea dreptului de proprietate şi altor drepturi
reale.
Problematica dreptului de uzufruct este puţin cercetată în Republica Moldova şi n-a servit ca
obiect de studiu special în literatura de specialitate sau ca temă a unei teze de doctorat, iar practica
judecătorească nu este atât de bogată ca să putem evidenţia laturile pozitive sau cele negative a
noilor reglementări. De aceea considerăm că sunt necesare investigaţii în domeniul dreptului de
uzufruct, care pe lângă faptul că ne vor ajuta să-i înţelegem esenţa, vor aduce noi argumente în
favoarea utilizării lui şi vor contribui la crearea unei opinii unice cu privire la aplicare acestui drept
real.
Abordarea teoretico-generală a noului Cod civil al Republicii Moldova condiţionează noi
direcţii în studierea problemelor drepturilor reale, aprofundarea cunoaşterii esenţei şi conţinutului
acestora. Uzufructul la momentul actual prezintă pentru subiectele de drept civil un raport juridic
specific nou, apărut în legătură cu legalizarea de către C.civ. şi alte acte legislative ale dreptului de
proprietate privată.
În cercetarea unor noi aspecte ale teoriei dreptului civil şi familial, evidenţierea instituţiei
uzufructului are o mare semnificaţie de cunoaştere în aspectul analizei şi interpretării naturii
acesteia, precum şi a dinamicii evoluţiei ei ca fenomen obiectiv.
Dreptul de uzufruct a fost creat ca urmare a utilităţii lui practice. Uzufructul, ca instituţie
juridică, conţine norme care fac faţă necesităţilor actuale ale societăţii noastre şi în mod detaliat şi
echitabil reglementează relaţiile sociale respective. În condiţiile economiei de piaţă, importanţa
uzufructului creşte substanţială, fapt datorat consolidării dreptului de proprietate privată. Examinând
legislaţia Republicii Moldova privind dreptul de uzufruct, putem constata cu certitudine că acesta
serveşte drept garant al drepturilor şi intereselor, atât ale proprietarului, cât şi ale uzufructuarului.
Uzufructul contribuie la folosirea mai raţională şi eficientă a pământului, arborilor, pădurilor,
spaţiului locativ, de aceea este binevenit faptul că acest drept şi-a găsit reglementarea legală în
Codul civil al Republicii Moldova, actul legal pilon al sistemului civil autohton.
Cu toate că în legislaţia sovietică dreptul de uzufruct n-a fost reglementat expres ca drept real
separat, acesta a cunoscut o reglementare şi evoluţie continuă în legislaţia altor state cum ar fi:
Franţa, România, Canada (Quebec) etc., de aceea în lucrare am efectuat un studiu comparativ al
reglementărilor în domeniu din aceste ţări, nefiind ignorată şi experienţa statelor ce practică sistemul
de drept german, în special reglementările din Ucraina şi Federaţia Rusă.
Gradul de cercetare al problemei este determinat de evoluţia ideilor, conceptelor şi a
practicilor iniţiate de cei mai reprezentativi promotori ai teoriilor clasice privind drepturile reale.
 5
Bazele conceptuale ale instituţiei uzufructului ca dezmembrământ al dreptului de proprietate au fost
puse de promotorii teoriilor clasice despre drepturile reale din sistemul de drept francez (M.Planoil,
Gh.Ripert, A.Colin, H.Capitant, D.Alexandresco, A.Ionaşcu, M.Cantacuzino, C. Hamangiu,
I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu), ale căror lucrări sunt apreciate în viziunea modernă în reflecţiile
de valoare privind domeniul drepturilor reale ale savanţilor notorii români I.Adam, E.Chelaru,
F.Deak, L.Pop, M.Cosmovici, E.Chelaru, D.Florescu, I.Filipescu, V.Gionea, E.Lupan, Gh.Luţescu,
J.Manoliu, Gh. Beleiu, Gh.Durac, E.Safta-Romano, I.Romoşan, C.Stătescu, C.Bârsan, U.Mattei etc.
În aspectul drepturilor reale limitate, în special al servituţilor reale asupra imobilelor, analizează
relaţiile de uzufruct cercetătorii ruşi ca E.Suhanov, A.Kopâlov, G.Şerşevici, Iu.Tolstoi etc.
Menţionând caracterul inovator şi semnificativ al cercetărilor efectuate în domeniul drepturilor
reale, relevăm că şi savanţii din Republica Moldova ca S.Baieş, N.Roşca, V.Volcinschi, E.Cojocari
tratează diverse aspecte ale teoriei şi practicii drepturilor reale, în general, şi ale dreptului de
uzufruct, în special, cercetările lor fiind puse la baza elaborării Codului civil nou al Republicii
Moldova şi a altor acte legislative.
Cercetătorii C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu şi Al. Băicoianu în lucrarea „Tratat de drept
civil român” analizează esenţa dreptului de uzufruct ca servitute personală în aspect istoric şi
comparativ, evidenţiind caracterele specifice ale acestui dezmembrământ al dreptului de proprietate.
Autorii nominalizaţi studiază pe larg obiectele uzufructului, modurile de dobândire şi stingere a
acestuia, precum şi problemele legate de drepturile şi obligaţiile uzufructuarului şi nudului
proprietar. Aceste cercetări au stat la baza lucrărilor majorităţii autorilor români enunţaţi mai sus.
Vorbind despre doctrina naţională urmează de menţionat, că cea mai amplă cercetarea a
drepturilor reale, respectiv şi a dreptului de uzufruct o găsim în lucrările cercetătorilor S.Baieş şi
N.Roşca [11, 12, 13, 117]. În publicaţiile şi lucrările sale ştiinţifice autoarea E.Cojocari de
asemenea analizează complex instituţia drepturilor reale, inclusiv şi a dezmembrămintelor dreptului
de proprietate, esenţa şi specificul reglementării acestora.
Drepturile de uzufruct, uz, abitaţie şi servituţile în aspect conceptual, istoric şi contemporan au
constituit obiectul cercetărilor profesorului V.Volcinschi, de o semnificaţie deosebită fiind
comentariile prevederilor Codului civil în materia dezmembrămintelor dreptului de proprietate.
Însă, în pofida existenţei acestor analize teoretico-doctrinale, multiple chestiuni vizând
uzufructul, de exemplu calificarea acestuia ca dezmembrământ al dreptului de proprietate,
delimitarea lui de alte drepturi reale şi de creanţă, problemele legate de obiectul şi conţinutul
acestuia, aplicarea uzufructului în raporturi social-juridice concrete etc. constituie până în prezent
subiectul unor dezbateri ştiinţifice, care, în mod firesc, relevă necesitatea imperioasă de a elabora un
 6
şir de abordări metodologice şi de teorie generală privind legate de anumite aspecte vizând studierea
acestui drept. Pe parcursul cercetării instituţiei dreptului de uzufruct, am întâlnit unele greutăţi
datorate fie lipsei practicii de utilizare a acestuia în viaţa cotidiană, fie nerecunoaşterii importanţei
dreptului de uzufruct, sau din motivul că în ţara noastră s-au făcut relativ puţine încercări pentru
explicarea fenomenului proprietăţii, în general, şi a altor drepturi reale, în special.
Obiectul şi scopul tezei
Având în vedere actualitatea temei, complexitatea şi caracterul multilateral al investigaţiei în
cauză, prezenta lucrare are ca scop cercetarea fenomenului juridic denumit drept de uzufruct,
elucidarea reglementărilor referitoare la dreptul de uzufruct din Republica Moldova şi din alte state
care cunosc această instituţie juridică, precum şi analiza opiniilor din lucrările şi comentariile
ştiinţifice efectuate în domeniu. Iar, în baza acestor cercetări, evidenţierea trăsăturilor esenţiale ale
dreptului de uzufruct, ne va permite să-l delimităm de alte drepturi reale asemănătoare, spre
exemplu de drepturile de creanţă, precum şi evidenţierea particularităţilor modalităţilor de
constituire, exercitare şi stingere a acestuia.
Ipoteza cercetării
Obiectul principal al cercetărilor rezidă din intenţia de aprofundare a cunoştinţelor privind
esenţa şi conţinutul dreptului de uzufruct şi ale instituţiei acestuia ca dezmembrământ al dreptului de
proprietate, fundamentarea ştiinţifică şi interpretarea normelor juridice referitoare la acest drept real
ca una din problemele cele mai importante ale practicii juridice.
Elucidarea instituţiei juridice a dreptului de uzufruct ca dezmembrământ al dreptului de
proprietate este posibilă prin definirea noţiunii dreptului de uzufruct, fundamentarea oportunităţii
reglementării lui legale şi a raportului acestuia cu alte drepturi reale sau de creanţă. Acest fapt este
posibil prin:
- argumentarea ştiinţifică a necesităţii reglementării dreptului de uzufruct din
perspectiva perfecţionării legislaţiei naţionale;
- stabilirea cadrului metodologic şi de referinţă necesar elucidării acestei instituţii
juridice;
- implementarea în practica juridică a acestui drept real va contribui la
amplificarea mijloacelor de garantare a exercitării dreptului de proprietate
privată.
Obiectivele cercetării
În vederea atingerii scopului fixat, precum şi a verificării ipotezei, lucrarea de faţă îşi propune
realizarea următoarelor obiective:
 7
- stabilirea şi formularea bazelor conceptuale ale instituţiei dreptului de uzufruct ca
dezmembrământ al dreptului de proprietate şi drept real principal;
- stabilirea importanţei şi oportunităţii reglementării legale a dreptului de uzufruct;
- examinarea fenomenului dreptului de uzufruct prin prisma analizei genezei, esenţei şi a
evoluţiei istorice a acestuia;
- analizarea caracteristicilor, trăsăturilor definitorii şi a principiilor de bază ale dreptului de
uzufruct;
- cercetarea modalităţilor de constituire a uzufructului şi evidenţierea particularităţilor
legislaţiei naţionale în acest domeniu;
- elucidarea problemelor ce ţin de conţinutul dreptului de uzufruct şi reliefarea neajunsurilor
prevederilor legale autohtone;
- determinarea şi studierea temeiurilor de stingere a uzufructului, stabilirea cerinţelor ce
urmează a fi respectate pentru determinarea procedurii de stingere;
- definirea şi evidenţierea particularităţilor dreptului de uz şi dreptului de abitaţie, demonstrând
că acestea sunt nişte drepturi de uzufruct mai restrânse;
- sistematizarea, analiza şi interpretarea rezultatelor cercetării, formularea concluziilor şi
recomandărilor practice;
- reliefarea inexactităţilor textuale din dispoziţiile unor norme legale vizând dreptul de
uzufruct, recomandând soluţii pentru aplicarea coerentă a acestor dispoziţii;
- elaborarea şi înaintarea, în baza investigaţiilor efectuate, a propunerilor de lege ferenda în
domeniul vizat.
Baza metodologică şi teoretico-ştiinţifică a investigaţiei
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al cercetărilor efectuate îl constituie lucrările
teoreticienilor în domeniul dreptului civil şi în alte domenii ce tangenţiază cu el, atât din ţară, cât şi
de peste hotare, dintre care cei mai importanţi au fost enumeraţi mai sus. Baza metodologică a
investigaţiei date o constituie poziţiile şi direcţiile contemporane ale teoriei cunoaşterii proceselor
ociale şi a fenomenelor juridice.
A fost analizat un volum considerabil de material normativ-juridic din Republica Moldova,
materiale vizând practica judiciară şi practica aplicării dreptului. Baza normativă a
cercetărilor o constituie: Constituţia Republicii Moldova, Codul civil al Republicii Moldova, Codul
familiei al Republicii Moldova, Codul cu privire la locuinţe, Codul funciar al Republicii Moldova,
Codul subsolului al Republicii Moldova, Codul apelor al Republicii Moldova etc.
 8
Baza metodologică a cercetărilor este constituită dintr-un sistem de metode, procedee şi
mijloace de cunoaştere ştiinţifică ce s-a conformat obiectului, scopului şi obiectivelor formulate.
Potrivit obiectivelor propuse, cercetarea este axată pe un set de metode ştiinţifice speciale, cum ar
fi: documentarea ştiinţifică şi analitico-sintetică; cercetarea teoretică a tezelor; metoda istorică,
logică, sistemică, comparativă, cantitativă şi calitativă. Metoda istorică ne-a permis studierea
evoluţiei dreptului de uzufruct din perioada timpurie pînă în prezent. Metoda logică stă la baza
studiului şi a sintezei care a rezultat, cu argumentarea concluziilor şi propunerilor de lege ferenda.
Evidenţierea caracterelor şi particularităţilor dreptului de uzufruct în diferite sisteme de drept a fost
posibilă prin aplicarea metodei comparative. Una dintre metodele aplicate este şi metoda cantitativă
care prezumă studierea şi sistematizarea bazei normative şi doctrinale, naţionale şi internaţionale,
privind acest drept real, rezultată cu concluzii şi iniţiative de lege ferenda de perfectare a cadrului
normativ existent.
În acelaşi rând, au fost aplicate şi metode general-ştiinţifice, cum ar fi: metoda analizei
sistematice, structurale şi funcţionale. Toate aceste metode au fost utilizate nu izolat, ci ca un aparat
metodologic complex, cuprinzând cele mai noi procedee şi tehnici de cercetare.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute
Noutatea ştiinţifică a prezentei lucrări constă, în primul rând, în elucidarea esenţei dreptului de
uzufruct în temeiul reglementărilor naţionale în vigoare, ţinându-se cont de specificul genezei şi
evoluţiei istorice a acestuia. Deşi indirect, uzufructul s-a bucurat de reglementare şi în trecut, Codul
civil al Republicii Moldova adoptat la 06 iunie 2002 îl reglementează expres. Şi, întrucât la
momentul elaborării şi adoptării acestuia nu s-a ţinut cont de unele momente, este necesar de a
propune noi soluţii şi interpretări care ar facilita punerea uzufructului în practică. Se impune
adoptarea unor modificări şi completări şi la alte acte legislative: Codul familiei, Codul cu privire la
locuinţe etc., care să corespundă exigenţelor realităţilor social-economice şi în acest cadru al
schimbării normelor ce reglementează raporturile sociale de uzufruct.
Noutatea ştiinţifică a tezei se caracterizează prin următoarele:
- lucrarea reprezintă o analiză amplă şi sistematică a dreptului de uzufruct. Cu toate că problematica
uzufructului este analizată în doctrină, lucrarea este una de „pionierat” în literatura juridică
autohtonă dat fiind faptul că obiectul cercetării nu a stat până acum la baza vreunui studiu complex;
- s-a definit noţiunea dezmembrămintelor dreptului de proprietate şi a dreptului de uzufruct ca
dezmembrământ veritabil;
- s-au reliefat particularităţile uzufructului în funcţie de obiectul său;
 9
- s-au elucidat particularităţile dreptului de uz şi dreptului de abitaţie ca drepturi de uzufruct mai
restrânse;
- s-au elucidat modalităţile de constituire a uzufructului, analizându-se temeiurile de apariţie
reglementate în C.civ.;
- s-au identificat condiţiile de stingere a dreptului de uzufruct şi efectele juridice prin prisma
drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la aceste raporturi juridice;
- s-a argumentat necesitatea modificării unor norme legale care reglementează dreptul de uzufruct.
În procesul investigaţiilor, s-au determinat principalele teze şi concluzii înaintate spre
susţinere:
1. Dezmemrbămintele dreptului de proprietate, jura in re aliena, reprezintă rezultatul
dezmembrării atributelor care intră în conţinutul juridic al dreptului de proprietate. Astfel,
dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt drepturi reale principale derivate asupra bunului
altuia care se constituie sau se dobândesc prin transferarea unor elemente din conţinutul juridic al
dreptului de proprietate asupra bunului respectiv către o altă persoană sau prin exercitarea
concurentă a acestor elemente de către proprietarul bunului şi o altă persoană. În principiu, conform
prevederilor legale în vigoare, ele sunt incompatibile cu domeniul public al proprietăţii publice. Din
toate sintagmele evidenţiate în literatura de specialitate, mai acceptabilă este alte drepturi reale
utilizată în C.civ. din considerentul că dreptul de proprietate este prototipul drepturilor reale într-o
asemenea măsură, încât celelalte drepturi reale sunt considerate o prelungire a dreptului de
proprietate. Însă, luând în vedere aspectul teoretico-doctrinal al lucrării este argumentată utilizarea
de către autor a conceptului dezmembrământ al dreptului de proprietate.
2. Dreptul de uzufruct reprezintă un dezmembrămînt veritabil al dreptului de proprietate.
Acesta apare prin divizarea atributului posesiei şi prin pierderea de către proprietar a elementelor
usus ( jus utendi) şi fructus (jus fruendi), care formează atributul folosinţei.
3.Cercetarea dreptului de uzufruct, prezintă un interes major atât practic, cât şi teoretic.
Cercetarea uzufructului este impusă şi de necesitatea dezvoltării acestei instituţii juridice şi a ramurii
dreptului civil în întregime, a ştiinţei juridice, şi de „golul” existent în literatura ştiinţifico-didactică
în domeniu.
4. Lucrarea pune în discuţie o serie de aspecte legate de obiectul dreptului de uzufruct, în
acest context o situaţie aparte deţinând-o bunurile incorporale şi bunurile din domeniul public al
proprietăţii publice.
5. Necesitatea unor completări în materia uzufructului este impusă de schimbările din
societate, de noile relaţii în ceea ce priveşte proprietatea şi de legiferarea dreptului de uzufruct în
 10
Republica Moldova, deoarece nu numai C.civ. conţine norme referitoare la acest drept real, ci şi alte
acte legale: Codul familiei, Codul cu privire la locuinţe etc.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării poate fi estimată sub următoarele
aspecte:
- s-a realizat un comentariu sistemic al legislaţiei privind dreptul de uzufruct;
- s-a fundamentat teoretic şi practic necesitatea sistematizării legislaţiei naţionale vis-a-vis de acest
drept real;
- s-a făcut o analiză comparativă a reglementărilor legale naţionale cu reglementările unor state ce
cunosc această instituţie juridică pentru a elucida eficacitatea sistemului adoptat în Republica
Moldova;
- s-au înaintat propuneri de lege ferenda ce vor contribui la perfecţionarea legislaţiei în domeniul
uzufructului şi al altor drepturi reale asupra lucrului străin.
În lucrare sunt evidenţiate un şir de probleme, cărora li se dau soluţii interpretative, se
propune redacţia concretă a unor dispoziţii legale. Prezenta investigaţie, considerăm, va fi utilă unui
cerc larg de cercetători, studenţi, practicieni etc.
În lumina reglementărilor legale, lucrarea este axată pe analiza unui spectru larg de probleme
juridice ce ţin de reglementarea uzufructului ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, a
regimului juridic al bunurilor ce pot constitui obiectul acestui drept, a condiţiilor de instituire şi
exercitare, precum şi a efectelor juridice ce survin la stingerea acestuia. În procesul investigaţiilor s-
au determinat principalele teze şi concluzii care, în opinia noastră, ar putea contribui la îmbogăţirea
doctrinei şi la perfecţionarea legislaţiei.
Valoarea practică a cercetării. Rezultatele cercetărilor au importanţă metodologică la
investigarea şi dezvoltarea instituţiei dreptului de uzufruct, atât la nivel de teorie generală, cât şi la
nivel de ramură. Relevăm posibila contribuţie a rezultatelor obţinute în opera reglementării corecte
de către stat a dreptului de uzufruct, invocarea în teză a unor situaţii practice analizate prin prisma
reglementărilor curente şi creionarea unor inexactităţi, cu propuneri concrete de soluţionare.
Considerăm, că acestea vor fi propice la aplicarea adecvată a legislaţiei, fapt prin care se va asigura
protecţia drepturilor reale şi a intereselor legale ale subiecţilor de drept.
Pentru a percepe mai profund materia cercetată, s-a făcut o analiză comparativă a instituţiei
date, ale cărei rezultate pot contribui la perfecţionarea programelor de studiu ale departamentelor,
facultăţilor şi catedrelor de drept, precum şi programelor de studii pentru perfecţionarea cadrelor.
Tezele principale îşi pot găsi aplicare în cercetările ştiinţifice de teorie generală şi de ramură
legate de studierea problemelor dreptului civil, dreptului familiei etc., în procesul de instruire ale
 11
instituţiilor de învăţământ de drept la predarea dreptului civil şi altor discipline juridice de ramură,
în elaborarea cursurilor, programelor de învăţământ, manualelor de drept civil, familial şi în
perfecţionarea legislaţiei civile şi familiale în vigoare.
Structura şi volumul lucrării au fost determinate de scopurile, sarcinile şi obiectul cercetării,
de cadrul problematicii abordate, de gradul şi profunzimea studierii lor, astfel încât lucrarea conţine:
introducere, ca iniţiere în studiu; trei capitole; sinteza rezultatelor obţinute, ce inserează concluziile
şi recomandările autorului; bibliografie, în funcţie de suportul documentar şi doctrinal al lucrării;
lista actelor normative utilizate în teză: rezumatul în limbile română, engleză, rusă şi cuvintele-
cheie ale tezei. În scopul detalierii obiectivelor cercetării, capitolele sunt divizate în secţiuni,
paragrafe şi puncte.
Capitolul I, intitulat „Noţiuni generale privind dreptul de uzufruct”, este dedicat aspectului
teoretic al subiectelor abordate. În secţiunea întâi, s-a realizat analiza conceptului
dezmembrămintelor dreptului de proprietate. În acest context, s-a menţionat că dreptul de
proprietate are o natură completă, deoarece el conferă lucrului puterea absolută, proprietatea însăşi
reunind cele trei atribute: usus, fructus şi abusus. Legislaţia în vigoare permite, însă, disocierea
acestor, atribute creându-se noi drepturi reale aparţinând diferitor titulari. Se ajunge, astfel, la
instituirea unor drepturi concurente asupra aceluiaşi bun, respectiv dreptul de proprietate şi un alt
drept real.
Secţiunea a doua conţine abordări doctrinale privind noţiunea dreptului de uzufruct, originea
uzufructului şi istoricul dezvoltării acestui drept real, evidenţiindu-se că uzufructul face parte din
servituţile personale care îşi au originea în dreptul privat roman. Analizând noţiunea, caracterele
juridice şi subiectele dreptului de uzufruct, s-a stabilit că, dreptul de uzufruct este un drept real
principal de folosinţă, derivat al dreptului de proprietate al proprietarului, care acordă unei persoane
(uzufructuarului) dreptul de a folosi, pentru o perioadă determinată sau determinabilă, bunul unei
alte persoane (nudului proprietar), de a culege fructele bunului întocmai ca proprietarul, însă cu
îndatorirea de a-i conserva substanţa. Dreptul de uzufruct este un derivat sau dezmembrământ al
dreptului de proprietate şi de aceea dispune de caractere comune cu dreptul de proprietate, însă,
totodată, fiind evidenţiat ca drept aparte, dispune şi de caractere specifice doar lui, principalele fiind:
caracter mai limitat, temporar, inalienabil, incesibil etc.
În aceeaşi secţiune se analizează conceptul şi esenţa dreptului de uz şi dreptului de abitaţie ca
drepturi de uzufruct mai restrânse, elucidându-se caracterele lor specifice.
Capitolul II este consacrat analizei „Modalităţilor de constituire a dreptului de uzufruct”
care sunt prevăzute de C.civ., menţionându-se şi unele modalităţi evidenţiate în literatura de
 12
specialitate şi în legislaţia altor state. Studiind diferite modalităţi de constituire a dreptului de
uzufruct, s-a stabilit că modalitatea primară este constituirea prin lege. Mai avantajoasă est însă
constituirea uzufructului prin acte juridice civile, cum ar fi: testamentul şi contractele.

Capitolul III „Exercitarea şi stingerea dreptului de uzufruct” include analiza legală şi

doctrinală a conţinutului dreptului de uzufruct, a modalităţilor şi efectelor juridice de stingerea a
acestuia. Obligaţiile uzufructuarului şi nudului proprietar se deosebesc de obligaţiile părţilor dintr-
un contract prin aceea că ele nu sunt sinalagmatice anumitor drepturi corelative şi sunt expres
prevăzute de lege.

Din studiul efectuat reiese că uzufructuarul are mai multe drepturi: dreptul de posesie
şi folosinţă a unui bun sau a mai multor bunuri, dreptul de a culege fructele acestui bun sau
acestor bunuri. Iar asupra fructelor el mai are şi dreptul de dispoziţie. Dreptul uzufructuarului
asupra bunurilor incorporale (drepturi de creanţe, acţiuni, rente, fonduri de comerţ etc.)
condiţionează dreptul acestuia asupra veniturile produse de ele care sunt fructe civile, deoarece se
reproduc periodic fără a le folosi substanţa.

Obligaţiile uzufructuarului se deosebesc de obligaţiile părţilor dintr-un contract prin aceea că

ele nu sunt sinalagmatice anumitor drepturi. Ele se referă atât la bunul folosit, cât şi la
circumstanţele legate de acesta. Reieşind din specificul dreptului de uzufruct, am putea evidenţia
două feluri de obligaţii: obligaţiile proprietarului care se transmit uzufructuarului odată cu
transmiterea bunului în folosinţă şi anume: de a plăti impozite, de a efectua reparaţii etc. şi obligaţii
personale care sunt prevăzute nemijlocit în conţinutul legii: de a conserva substanţa, de a nu
schimba destinaţia bunului, de a restitui bunul la expirarea termenului etc.
S-au studiat drepturile şi obligaţiile nudului proprietar. În conformitate cu legislaţia în
vigoare, nudului proprietar îi sunt recunoscute aşa drepturi: ca dreptul de dispoziţie asupra bunului -
obiect al uzufructului, dreptul de a greva nuda proprietate, dreptul de a exercita toate acţiunile prin
care îşi poate apăra dreptul de proprietate. Obligaţiile nudului proprietar sunt obligaţii specifice, care
se deosebesc de obligaţiile unui locator din relaţiile contractuale. Faptul că nudul proprietar în
cursul uzufructului nu are nici o obligaţie faţă de uzufructuar, nu exclude anumite obligaţii ale
primului faţă de cel de-al doilea la sfârşitul uzufructului, când se fac socotelile de lichidare şi când
nudul proprietar poate fi supus la anumite restituiri către uzufructuar, pentru unele cheltuieli făcute
de acesta.
În secţiunea a doua a aceluiaşi capitol, se constată că dreptul de uzufruct, ca drept esenţialmente
vremelnic, se constituie până la o dată anumită, fie fixă, fie condiţionată. Din momentul realizării
 13
anumitor condiţii indicate de lege dreptul de uzufruct se stinge. În corespundere cu aceasta se
analizează separat toate modalităţile de stingere a dreptului de uzufruct prevăzute de C.civ., precum
şi cele reglementate de legislaţiile unor state străine.
Concluziile şi recomandările reieşite din studiul efectuat şi-au găsit reflectare în Sinteza
rezultatelor obţinute în lucrare.
Aprobarea rezultatelor investigaţiei
Teza a fost realizată la Secţia Stat şi Drept a Institutului de Filosofie, Sociologie şi Drept al
Academiei de Ştiinţe a Moldovei.
Teza a fost discutată şi analizată la şedinţele Secţiei Stat şi Drept a Institutului de Filosofie,
Sociologie şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei în anii 2004-2006. Rezultatele lucrării au
fost raportate şi discutate la următoarele foruri ştiinţifice: Simpozionul ştiinţific internaţional
„Realizări şi tendinţe în implementarea mecanismelor economiei concurenţiale” din Cadrul
Universităţii Cooperatist-Comercială din Moldova (22-23 martie 1999), Conferinţă Anuală a
Tinerilor cercetători din cadrul AŞM, Ediţia I (29.03.2007).
Principalele teze ale lucrării şi-au găsit reflectarea în opt publicaţii.
Conceptual, lucrarea reprezintă un studiu monografic, în care sunt relevate aspecte teoretico-
istorice, se face analiza juridico-practică a legislaţiei altor, racordată la reglementările ţării noastre.
Studiul finalizează cu unele concluzii şi propuneri în vederea modificării atitudinii faţă de această
instituţie juridică şi consolidării ei.
Concluziile formulate în lucrare pot fi aplicate la elaborarea propunerilor de modificare a
Codului civil al Republicii Moldova şi a altor acte legislative, la elaborarea şi perfecţionarea
programelor de studii, cursurilor de lecţii şi manualelor la disciplinele de drept civil, drept al
afacerilor, drept familial, precum şi la elaborarea de lucrări ştiinţifice, acte normative etc.
Lucrarea poate fi folosită în activitatea practică de către notari, avocaţi şi judecători.
Concluziile şi sugestiile elucidate sunt aplicate în procesul didactic la Universitatea Cooperatist-
Comercială din Moldova.
 14
Capitolul I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL DE UZUFRUCT

Secţiunea 1. Consideraţii generale cu privire la dezmembrămintele dreptului de proprietate

În conformitate cu prevederile legislaţiei civile (art. 8 C.civ.), drepturile apar în temeiul

legii, precum şi în baza actelor persoanelor fizice şi juridice (contracte, acte emise de autorităţi
publice, hotărâri judecătoreşti), creării şi dobândirii patrimoniului, elaborării lucrărilor ştiinţifice,
cauzării de prejudicii, îmbogăţirii fără justă cauză etc. Drepturile se deosebesc între ele, atât în
funcţie dependenţă de sursa apariţiei lor, precum şi în funcţie de alte criterii.
Cele mai importante sunt drepturile subiective, adică drepturile participanţilor la un raport
juridic concret, detaşate de drepturile obiective, care sunt totalitatea normelor juridice existente la
un moment dat într-o societate [175, p.128].
În doctrină, drepturile civile subiective se clasifică în funcţie de anumite criterii, astfel:
I. în funcţie de sfera persoanelor obligate, de gradul lor de opozabilitate, pot fi: absolute şi
relative;
II. în funcţie de natura conţinutului lor, pot fi: patrimoniale şi personale nepatrimoniale, iar
cele patrimoniale, la rândul lor, pot fi drepturi reale şi drepturi de creanţă;
III. în funcţie de corelaţia dintre ele: principale şi accesorii;
IV. în funcţie de siguranţa oferită titularilor lor: pure şi simple, afectate de modalităţi şi
eventuale (viitoare) [18, p.72;129, p.158].
Cele mai frecvent întâlnite sunt drepturile patrimoniale, drepturi subiective civile care au un
conţinut economic, evaluabil în bani. Aceste drepturi sunt, de regulă, transmisibile în
individualitatea lor de la un subiect la altul şi se pot pierde prin scurgerea timpului (prescriptibile),
dacă titularul dreptului nu şi-l exercită într-o anumita perioadă de timp expres prevăzută de lege.
În raport cu clasificarea anterior făcută, dreptul patrimonial poate fi absolut (dreptul de
proprietate şi celelalte drepturi reale) sau relativ (dreptul de creanţă).
Dreptul real (jus in re) este acel drept subiectiv civil în virtutea căruia titularul său poate să-
şi exercite atributele asupra unui lucru determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară
intervenţia unei alte persoane. C.civ. reglementează în mod expres drepturile reale în cartea a doua
intitulată „Drepturile reale”.
Dreptul civil modern nu admite ideea după care dreptul real ar fi un raport între un om şi
lucru, ci afirmă că şi acesta este tot un raport social, adică între oameni, cu privire la lucruri [19,
p.160; 148, p.508-509]. Dreptul real este deci un raport ce se stabileşte cu privire la un lucru, între o
 15
persoană sau mai multe persoane determinate, ca subiect activ, şi, toate celelalte persoane, ca subiect
pasiv nedeterminat.
Este recunoscut faptul că dreptul de proprietate face parte din categoria drepturilor reale,
însă el nu este singurul drept real, corelaţia dintre acest drept şi alte drepturi reale fiind privită diferit
de autorii teoreticieni [117, p.189].
Astfel, conform unei opinii împărtăşite de majoritatea cercetătorilor români, toate drepturile
reale pot fi clasificate în drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii [113, p.23 ].
Dreptul real principal este dreptul subiectiv de sine stătător, care dă naştere în mod direct
unui drept la acţiune şi în puterea căruia titularul poate pretinde altei sau altor persoane o anumită
conduită sau să desfăşoare el însuşi o anumită conduită, sub protecţia legii. Deci, naşterea,
valabilitatea şi stingerea unui drept principal nu sunt condiţionate de existenţa unui alt drept.
Dreptul real accesoriu este dreptul subiectiv care nu are o existenţă de sine stătătoare, în
sensul că el există pe lângă un alt drept, principal, astfel încât naşterea, existenţa lui valabilă, precum
şi stingerea depind de existenţa valabilă a dreptului principal garantat. Doctrina atribuie categoriei
drepturilor reale accesorii dreptul de gaj, dreptul de ipotecă, privilegiile [47, p.217]. Codul civil al
Republicii Moldova reglementează ca drept real accesoriu dreptul de gaj.
Într-o altă opinie, împărtăşită de cercetătorii şi legislatorul autohtoni, toate drepturile reale,
în funcţie de volumul împuternicirilor deţinătorilor de lucruri, se clasifică în dreptul de proprietate şi
alte drepturi reale [73, p.200; 117, p.189]. Principalele diferenţe dintre aceste două categorii de
drepturi reale constă în faptul că atribuţiile proprietarului sunt stabilite numai prin lege, pe când cele
ale deţinătorilor de alte drepturi reale sunt stabilite atât de lege, cât şi de voinţa proprietarului.
Această tratare este întâlnită şi în lucrările de specialitate din ţările unde drepturile reale se clasifică
în drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii, în special în România [133, p.34-35].
Dreptul de proprietate a fost întotdeauna unul dintre cele mai importante drepturi reale în
societate, constituind cel mai vechi şi cel mai desăvârşit drept real încă la romani. Interpreţii
dreptului roman defineau proprietatea astfel: Dominium est ius utendi, fruendi, abutendi re sua,
qatenus iuris ratio patitur – adică, „proprietatea este dreptul de a se folosi, de a culege fructele şi de
a dispune de lucrul său atât cât permite raţiunea de drept” [8, p.124].
Dreptul de proprietate, ca drept real principal, are o natură absolută şi completă, deoarece el
conferă lucrului puterea absolută, proprietatea însăşi reunind cele trei atribute: usus, fructus şi
abusus. Legislaţia în vigoare permite, însă, disocierea acestor atribute, creând noi drepturi reale
aparţinând diferitelor categorii de titulari. Se ajunge, astfel, la naşterea unor drepturi concurente
 16
asupra aceluiaşi bun, respectiv dreptul de proprietate şi un alt drept real. Însă, în această situaţie,
ambele drepturi reale sunt limitate, în sensul că dispoziţia rămâne la nudul proprietar, iar celelalte
două atribute aparţin titularului celuilalt drept real. În acest fel se ajunge la dezmembrarea dreptului
de proprietate, în sensul că atributul dispoziţiei va rămâne întotdeauna în mâinile proprietarului,
deoarece este singurul atribut al cărui înstrăinare duce la pierderea dreptului de proprietate, celelalte
atribute nefiind de natură să ducă la dispariţia sa [3, p.250].
Uneori dezmembrămintele iau naştere nu prin desprinderea unuia sau unora dintre
atributele dreptului de proprietate şi atribuirea lor altor persoane, ci doar prin limitarea acestor
atribute, crearea drepturilor în favoarea unor terţi (spre exemplu, servituţile). Astfel, unii autori
afirmă că dezmembrămintele dreptului de proprietate se împart în două categorii: unele sunt
recunoscute unei persoane determinate; alte servituţi sunt create în beneficiul proprietarului unui
lucru, ele existând în interesul fondului (de exemplu, servituţile reale) [109, p.291 ].
Fiind derivate ale dreptului de proprietate, dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt
drepturi reale, instituite asupra bunurilor altuia, dar, odată create, ele au o existenţă de sine
stătătoare, făcând parte din categoria drepturilor reale principale.
Ca drepturi reale, dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt opozabile erga omnes,
inclusiv proprietarului care le-a constituit, deoarece între proprietar şi titularul dezmembrământului
dreptului de proprietate există raporturi de egalitate juridică. Revocarea dezmembrămintelor poate
avea loc numai cu titlu de sancţiune în cadrul unui proces prin hotărâre judecătorească.
Oricât ar fi de diferite, dezmembrămintele dreptului de proprietate au în comun faptul că
poartă asupra materialităţii lucrului străin şi-i permit titularului să profite de avantajele acestuia. Ele
se disting de drepturile reale accesorii sau de garanţiile care vizează valorile pecuniare ale lucrurilor
[10, p. 50].
Alături de dreptul de proprietate, legislaţia Republicii Moldova recunoaşte şi reglementează
ca alte drepturi reale principale (art.377- 453 C.civ.): dreptul de uzufruct, dreptul de uz şi dreptul de
abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de superficie.
Codul civil al Republicii Moldova nu prevede expres definiţia dezmembrămintelor, această
noţiune nici nu se întâlneşte în conţinutul acestuia. În literatura de specialitate în acest sens se
evidenţiază sintagmele: a) dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, b) drepturi reale asupra
bunurilor altuia şi c) drepturi reale asupra bunurilor străine. În ceea ce ne priveşte, acceptăm
sintagma alte drepturi reale, utilizată pe bună dreptate de C.civ., din considerentul că dreptul de
 17
proprietate este prototipul drepturilor reale într-o asemenea măsură, încât celelalte drepturi reale sunt
considerate o prelungire a dreptului de proprietate.
Noţiunea de dezmembrământ al dreptului de proprietate are un caracter doctrinar, sensul
termenului sugerează realizarea exercitării unora dintre atributele dreptului de proprietate, cu titlu de
drept real principal, de către o altă persoană decât proprietarul. Din acest considerent, considerăm
justificată utilizarea în lucrarea de faţă, care poartă un caracter preponderent teoretic, a noţiunii de
dezmembrământ al dreptului de proprietate, deşi C.civ. foloseşte în acest sens denumirea alte
drepturi reale.
În Codul civil al Quebec-ului (Canada) acest termen este folosit expres, reglementându-se
aici drepturile reale desprinse de la dezmembrarea dreptului de proprietate. Art.479 din Codul civil
român dispune că „ poate avea cineva asupra bunurilor sau un drept de proprietate, sau un drept de
folosinţă, sau numai servitute”. Codul civil german-austriac (ABGB), la paragraful 357, prevede:
„dacă dreptul asupra substanţei unui lucru se reuneşte, în aceeaşi persoană, cu dreptul folosinţei
acestui drept, atunci dreptul de proprietate este deplin şi nedivizat. Dacă însă unuia nu îi revin decât
dreptul asupra substanţei lucrului, iar celuilalt, pe lângă un drept asupra substanţei, dreptul exclusiv
al folosinţei aceluiaşi lucru, atunci dreptul de proprietate este divizat şi pentru amândoi incomplet.
Primul se numeşte proprietar principal, al doilea proprietar al folosinţei” [100, p.114].
În dreptul roman, jura in re erau drepturile cu privire la bunul altei persoane [158, p.189].
Servituţile constituiau cea mai importantă categorie jura in re. În legătură cu ele a apărut noţiunea
possessio juris, distinctă de posesia propriu-zisă (possessio, possessio corporis), făcându-se
diferenţa între posesia drepturilor ca bunuri incorporale şi posesia bunurilor corporale. În realitate,
possesio juris era doar o instituţie juridică a posesiei ca stare de fapt corespunzătoare
dezmembrămintelor dreptului de proprietate, având însă ca obiect tot un bun corporal. În dreptul
modern însă, dezmembrămintele dreptului de proprietate au început să fie privite nu numai în relaţie
cu bunul care forma obiectul dreptului de proprietate al altei persoane, ci în relaţie directă cu dreptul
de proprietate respectiv. Această nouă perspectivă a condus la noţiunea de dezmembrăminte ale
dreptului de proprietate [150, p.77]. Drepturile reale asupra bunului altuia, jura in re aliena, sunt
rezultatul dezmembrării atributelor care intră în conţinutul juridic al dreptului de proprietate. Cu
privire la acest bun se exercită mai multe drepturi reale. Dreptul de proprietate, ca drept complet,
care include în conţinutul său juridic plenitudinea atributelor posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, este
divizat în mai multe drepturi reale, fiecare dintre aceste drepturi reale incluzând în conţinutul său
juridic unele dintre atributele care formau conţinutul juridic al dreptului de proprietate.
 18
Proprietarul iniţial păstrează întotdeauna o parte din atributele dreptului de proprietate,
înfăţişându-se ca nud proprietar, această idee exprimă lipsirea lui de dreptul de folosinţă. Şi doar în
cazul servituţilor, proprietarul fondului aservit poate fi privit ca nud proprietar numai într-un sens
foarte general, acesta fiind limitat în exercitarea unor atribute ale dreptului său de proprietate, astfel
servitutea reprezentând o grevare a dreptului de proprietate.
În acelaşi timp, constituirea unui dezmembrământ condiţionează divizarea posesiei ca
element de drept (jus possidendi) între nudul proprietar şi titularul dezmembrământului. Nudul
proprietar păstrează dreptul de a apropia lucrul, precum şi dreptul de a stăpâni lucrul, dar, în acest
ultim caz, doar în calitate de nud proprietar, iar titularul dezmembrământului dobândeşte dreptul de
a stăpâni şi el bunul, dar nu ca proprietar, ci ca titular al dezmembrământului respectiv. Astfel, cele
două elemente definesc jus possidendi, respectiv apropierea şi stăpânirea, apropierea rămâne integral
la nudul proprietar, iar stăpânirea se împarte între acesta şi titularul dezmembrământului constituit
[82, p.145].
Cât priveşte dispoziţia juridică, ea este păstrată, dar numai în legătură cu nuda proprietate.
Regula nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet explică de ce nudul proprietar
nu poate să transmită decât dreptul la nuda proprietate, iar dobânditorul acestui drept va fi ţinut să
respecte şi el dezmembrământul constituit, împreună cu toate celelalte persoane care formează
subiectul pasiv, general şi nedeterminat specific oricărui drept real principal. Nudul proprietar poate
exercita dispoziţia materială, dar numai în măsura în care nu este stânjenit exerciţiul
dezmembrământului, adică în rezultatul constituirii unui dezmembrământ, atributul dispoziţiei
materiale este restrâns, uneori, până la golirea lui de orice conţinut.
Se cere de remarcat că în doctrină mai există opinia conform căreia şi nuda proprietate, în sens
larg, poate fi privită ca un dezmembrământ al dreptului de proprietate [150, p.82], deoarece, spre
deosebire de dezmembrămintele propriu-zise, ea păstrează aptitudinea reintegrării tuturor atributelor
care au format obiectul separării, adică aptitudinea transformării în drept de proprietate ca drept
absolut, exclusiv şi perpetuu.
Din cele expuse mai sus rezultă că simpla limitare a unor atribute din conţinutul juridic al
dreptului de proprietate nu are semnificaţia constituirii unor dezmembrăminte, este motivul pentru
care aşa-numitele servituţi naturale şi legale nu sunt veritabile dezmembrăminte. În plus, unele
servituţi constituite prin fapta omului sunt veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate,
chiar dacă anumite atribute ale dreptului de proprietate asupra fondului aservit nu sunt desprinse şi
transmise exclusiv către proprietarul fondului dominant, ci sunt exercitate în mod concurent de către
cei doi proprietari. Ca urmare, dezmembrămintele dreptului de proprietate pot fi definite ca drepturi
 19
reale principale derivate asupra bunului altuia care se constituie sau se dobândesc prin transferarea
unor elemente din conţinutul juridic al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv către o altă
persoană sau prin exercitarea concurentă a acestor elemente de către proprietarul bunului şi o altă
persoană [150, p.81]. Astfel înţelese, desmembrămintele dreptului de proprietate sunt limitate ca
număr prin lege ca toate drepturile reale [33, p.157].
Aceeaşi opinie este împărtăşită şi de alţi autori în diferite formulări: „În virtutea caracterului
exclusiv al dreptului de proprietate, atributele acestuia sunt nu numai depline, ci şi independente de
orice putere a unei alte persoane asupra bunului respectiv, în afară de cazurile când proprietatea este
dezmembrată. În cazul dezmembrării proprietăţii, unele atribute ale acestui drept se exercită de către
o altă persoană, pe temeiul unui alt drept real principal derivat al dreptului de proprietate (uzufruct,
uz, abitaţie, servitute propriu-zisă, superficie)” [133, p.181-185]; „Toate aceste drepturi in re aliena
nu pot constitui, în sensul larg al cuvântului, sarcini ale proprietăţii, întrucât ele ştirbesc, în privinţa
unor atribute, caracterul exclusiv al dreptului deplin de proprietate” [28, p.517] sau ”proprietarul
lucrului grevat de un drept real care un drept de proprietate micşorat, deoarece este îngrădit prin
exercitarea dreptului real.” [83, p.189]. Sau în altă formulare „celelalte drepturi reale principale ( în
afară de dreptul de proprietate) nu conferă titularilor lor decât o putere restrânsă: ele nu conferă
decât unele dintre atributele dreptului de proprietate, de aceea au fost numite dezmembrăminte ale
dreptului de proprietate. Într-un asemenea caz, două drepturi concurente se exercită asupra aceluiaşi
lucru: dreptul de proprietate şi un alt drept real, astfel, încât dreptul de proprietate este limitat. De
aici numele de servitute dat dreptului real care aserveşte lucrul asupra căruia poartă” [109, p.292].
Astfel, aceste drepturi se constituie conform următorului model - din conţinutul juridic al
dreptului de proprietate sunt desprinse unele atribute recunoscute de lege proprietarului şi cu ele se
constituie un alt drept real principal în favoarea unei alte persoane decât proprietarul. Acest drept
real nou format este independent, opozabil tuturor, inclusiv proprietarului. Proprietarul nu are
dreptul ca prin voinţa şi puterea sa proprie să retragă şi să facă să înceteze dreptul respectiv întrucât
între proprietar şi titularul dreptului real se nasc raporturi de drept civil, caracterizate prin poziţia de
egalitate a părţilor [67, p.368].
De regulă, nu este posibilă coexistenţa mai multor dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate cu privire la acelaşi bun. Excepţia de la această regulă se referă la dreptul de servitute,
care poate coexista cu unul dintre celelalte dezmembrăminte propriu-zise ale dreptului de
proprietate. Într-un asemenea caz, dacă s-a constituit un drept de servitute asupra unui bun, nu este
exclusă constituirea ulterioară a unui drept de uzufruct, uz, abitaţie sau superficie (în ultimul caz,
numai dacă este vorba de un teren), fără a se aduce atingere conţinutului juridic al dreptului de
 20
servitute [150, p.84]. Dacă s-a constituit însă mai întâi un drept de uzufruct, uz, abitaţie sau
superficie, constituirea ulterioară, prin act juridic, a unui drept de servitute asupra aceluiaşi bun este
posibilă nu numai cu acordul nudului proprietar, dar şi cu acordul titularului dezmembrământului
respectiv. Este posibilă însă dobândirea dreptului de servitute prin uzucapiune, în măsura în care
este vorba de o servitute continuă şi aparentă, chiar dacă s-a constituit anterior un alt
dezmembrământ. În acest caz, uzucapiunea operează atât împotriva nudului proprietar, cât şi
împotriva titularului dezmembrământului constituit anterior.
Modalităţile constituirii dezmembrămintelor dreptului de proprietate sunt expres prevăzute
de legislaţie pentru fiece drept aparte. În opinia cercetătorului român Eugeniu Chelaru, împărtăşită
de majoritatea doctrinarilor, dezmembrămintele dreptului de proprietate pot lua naştere în cele mai
diverse moduri şi anume:
a) prin voinţa omului - convenţie sau testament (uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile prin fapta
omului, superficia);
b) prin uzucapiune (uzufructul, uzul, servituţile continue şi aparente, superficia);
c) prin destinaţia proprietarului (servituţile stabilite prin fapta omului);
d) prin lege (dreptul de abitaţie, servituţile naturale şi cele legale, superficia) [3, p.156].
În literatura de specialitate se duc discuţii referitor la faptul dacă ar putea părţile, prin voinţa
lor, să descompună atributele dreptului de proprietate şi pe alte căi decât cele prevăzute de lege.
Mai ales că un astfel de precedent a fost admis în Franţa, bazându-se pe normele C.civ. conţinutul
cărora este reprodus şi în Codul civil român. Această opinie însă este aprig criticată, arătându-se, pe
bună dreptate, că legile care reglementează drepturile reale, de care bunurile sunt susceptibile, sunt
de ordine publică, astfel încât nu se poate deroga prin acte juridice de la dispoziţiile lor, iar, pe de
altă parte, noile drepturi reale nu pot fi opozabile terţilor decât prin îndeplinirea formalităţilor de
publicitate imobiliară [3, p.515 ; 33, p.158; 3].
Se mai discută şi problema compatibilităţii dezmembrămintelor cu dreptul de proprietate
publică. Astfel, unii autori, cum ar fi Eugeniu Safta-Romano, consideră că poate fi dezmembrat doar
dreptul de proprietate privată [143, p.201]. Dezmembrămintele pot exista în cazul proprietăţii
private, cu excepţia bunurilor inalienabile, cum sunt terenurile atribuite în cadrul constituirii
dreptului de proprietate privată, care nu pot fi înstrăinate un anumit termen [51, p.254].
Alţi autori, la care ne alăturăm, consideră că poate fi dezmembrat şi dreptul de proprietate a
bunurilor din domeniul privat al statului [67, p.356; 3, p.512; 45, p.124]. S-ar părea, reieşind din
prevederile legale (art.127 Constituţia Republicii Moldova şi art. 396 alin.(3) C.civ.), că nu poate fi
supus dezmembrării dreptul de proprietate publică asupra bunurilor din domeniul public al căror
 21
caractere sunt inalienabilitatea, insesizabilitatea şi imprescriptibilitatea. Rezultă că aceste bunuri
sunt scoase din circuitul civil, neputând fi înstrăinate prin actul de voinţă al deţinătorului sau al
statului, respectiv al organului local, adică al titularului şi nici urmărite de creditori. Cu toate
acestea, unele prevederi legale pot fi interpretate în alt sens şi anume, că un unele cazuri expres
prevăzute de lege, bunurile din domeniul public al proprietăţii publice pot constitui obiect al
dezmembrămintelor dreptului de proprietate. În materie de uzufruct, la această problemă ne vom
opri în paragraful dedicat obiectului dreptului de uzufruct.
În acelaşi rând, statul, unităţile administrativ-teritoriale, persoanele juridice prin care se
administrează bunurile din domeniul privat, societăţile comerciale cu capital de stat, pot dobândi
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Prin separarea atributelor dreptului de proprietate,
dreptul de proprietate nu se desfiinţează.
Subiectele dezmembrămintelor dreptului de proprietate pot fi atât una sau mai multe persoane
fizice, cât şi una sau mai multe persoane juridice, dar este important să accentuăm că într-un raport
juridic privind dezmembrămintele cel puţin un subiect trebuie să fie proprietar al bunurilor, iar
celălalt să obţină dreptul cu privire la dezmembrământ pe cale legală şi alte căi prevăzute prin lege.
Deci, în calitate de subiecte putem evidenţia nudul proprietar care apare după dezmembrarea
dreptului de proprietate şi care este proprietarul bunului, iar în funcţie de dezmembrământ – al
doilea subiect poate fi uzufructuarul la dreptul de uzufruct, uzuarul la dreptul de uz, superficiarul la
dreptul de superficie etc.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate pot fi constituite cu şi fără voinţa titularului,
materie la care ne vom opri detaliat atunci când vom analiza modalităţile de constituire a dreptului
de uzufruct.
Deosebirea dintre dreptul de proprietate şi alte drepturi reale principale constă în faptul că cele
din urmă poartă asupra lucrului altuia (jura in re aliena), ele nu exprimă un raport de adevărată
stăpânire a bunurilor, ci „un mănunchi de prerogative din conţinutul dreptului de proprietate, pe care
proprietarul le concede unor terţe persoane sub forma unor drepturi reale” [91, p.91].
Evidenţiind caracterul principal al drepturilor reale ca dezmembrăminte, este important să
facem o delimitare dintre acestea şi drepturile de creanţă cu care adesea sunt confundate, mai ales
când ele se constituie prin acte juridice. Amintim că dreptul de creanţă (jus ad personam) este
dreptul patrimonial în temeiul căruia subiectul activ, denumit creditor, poate pretinde subiectului
pasiv, denumit debitor, să dea, să facă sau să nu facă o anumită prestaţie la care acesta din urmă ar fi
fost îndreptăţit în absenţa angajamentului său juridic [82, p.852-853].
 22
Pentru a face distincţia între dezmembrăminte ca drepturi reale principale şi drepturile de
creanţă, vom face unele precizări. Mai întâi, urmează de menţionat că ideea legăturii dintre o
persoană şi un bun este indispensabilă pentru conturarea noţiunii drepturilor reale conform teoriei
clasice a drepturilor reale. În acest sens, s-a afirmat că drepturile reale sunt relative în sensul că au
ca obiect un lucru determinat, în timp ce drepturile de creanţă sunt relative în sensul să sunt
opozabile unei persoane determinate [152, p.88]. Ideea relaţiei dintre o persoană şi un bun nu este
însă suficientă pentru înţelegerea drepturilor reale. Teoria modernă a drepturilor reale trebuie
reţinută în sensul că dreptul real intră în conţinutul unui raport juridic, fiind deci nu numai o relaţie
între o persoană şi un lucru, ci şi o relaţie între persoane, fără ca prin aceasta raportul juridic
respectiv să aibă o natură obligaţională.
În al doilea rând, deşi drepturile reale şi drepturile de creanţă intră, deopotrivă, în conţinutul
unor raporturi juridice ca raporturi sociale, conţinutul juridic şi modul de exercitare a celor două
categorii de drepturi sunt esenţial diferite. Conţinutul juridic al drepturilor reale exprimă puterea
protejată juridic cu privire la un anumit lucru, în timp ce conţinutul juridic al drepturilor de creanţă
exprimă legătura dintre creditor şi debitor şi întinderea prestaţiilor la care este obligat debitorul.
Titularul drepturilor reale exercită direct şi nemijlocit prerogativele sale cu privire la un lucru, fără a
fi necesară intervenţia altei persoane. Creditorul nu îşi poate realiza dreptul său de creanţă prin
simpla sa acţiune sau inacţiune, în forma unor acte juridice materiale, ci numai prin activitatea sau
inactivitatea specifică a debitorului.
Altfel spus, diferenţa dintre drepturile subiective aparţinând unei persoane nu se poate face
doar în funcţie de subiectul lor, pentru că este vorba de una şi aceeaşi persoană, şi nici numai în
funcţie de opozabilitatea ci, mai ales, în funcţie de obiectul şi conţinutul lor [152, p.88].
Aşadar, conţinutul juridic şi modul de exercitare a prerogativelor conferite de cele două
categorii de drepturi exprimă, mai bine decât toate celelalte trăsături, esenţa distincţiei dintre
drepturile reale şi drepturile de creanţă. În plus, drepturile reale sunt, în primul rând, o legătură între
persoane şi lucruri şi numai în mod indirect o legătură dintre persoane, în timp ce drepturile de
creanţă sunt, în primul rând, în mod direct, o legătură între persoane şi numai în mod indirect, când
este cazul, o legătură între persoane şi lucruri.
Drepturile reale ca dezmembrăminte se transmit titularului în acelaşi volum ca şi
proprietarului. Dreptul de folosinţă izvorât dintr-o creanţă este limitat de proprietar după voinţa sa.
Drepturile reale ca dezmembrăminte sunt, de regulă, cu titlu gratuit, pe când drepturile de
creanţă sunt preponderent cu titlu oneros.
Variază termenele, modurile de dobândire şi de stingere.
 23
După cum am menţionat anterior, dezmembrămintele dreptului de proprietate la romani erau
cunoscute sub denumirea de drepturi reale asupra bunurilor altuia. Acestea au supravieţuit de-a
lungul veacurilor fiind preluate de sistemul de drept continental. În acest context, se afirmă că în
ţările continentale coexistenţa mai multor drepturi reale asupra unuia şi aceluiaşi bun este
soluţionată cu ajutorul dezmembrămintelor proprietăţii, dreptul englez necunoscând tehnica
dezmembrării, utilizând în locul ei posibilitatea coexistenţei mai multor estates-uri asupra aceluiaşi
bun [117, p.212]. Fiind o rămăşiţă a proprietăţii feudale, ele presupun dreptul de proprietate
completă a fiecărui titular asupra estates-ului său. Explicaţia constă în faptul că estates-urile
concurente sunt de natură sau de întindere diferită, existând, astfel, două mari categorii ale acestora:
cele pe durată nedeterminată (de exemplu, pe viaţă), denumite estates o freebold, şi cele cu termen,
leasebold estates.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt reglementate în Codul civil francez, Codul
civil român, Codul civil al Quebecului (Canada), Codul civil german-austriac. În legislaţia civilă a
Federaţiei Ruse, dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt reglementate ca drepturi reale
limitate. Astfel, art.216 Cod civil al Federaţiei Ruse prevede noţiunea acestor drepturi, conform
căreia se consideră drepturi reale limitate acele drepturi care aparţin persoanelor ce nu sunt
proprietari dar au posibilitatea să folosească bunurile altor persoane în interese proprii, fără
intermediul proprietarului, iar, în unele cazuri, indiferent de voinţa acestuia. Deci, în legislaţia
Rusiei se evidenţiază două caractere specifice ale drepturilor reale: sunt mai restrânse decât dreptul
de proprietate şi se păstrează chiar şi în cazurile când se schimbă proprietarul. În alin. (1) al art.216
Cod civil al Federaţiei Ruse, se evidenţiază două grupuri de drepturi reale. În primul grup se includ:
drepturile reale privind folosirea loturilor de pământ, dreptul de folosinţă viageră şi servituţile care
prevăd dreptul de folosinţă asupra clădirilor şi utilajului, iar în al doilea grup se includ dreptul de
folosinţă al persoanelor juridice şi dreptul de administrare economică asupra bunurilor aflate în
proprietate. La aceste drepturi reale, art. 292 Cod civil al Federaţiei Ruse atribuie şi dreptul de
folosinţă asupra spaţiului locativ a membrilor familiei proprietarului, precum şi dreptul creditorului
gagist asupra bunurilor gajate (art. 347 Cod civil al Federaţiei Ruse) [153, 44-45].
 24
Secţiunea a 2-a. Conceptul, evoluţia istorică şi caracterele juridice ale dreptului de uzufruct

& 1. Noţiunea dreptului de uzufruct

Din punct de vedere terminologic, cuvântul uzufruct provine de la latinescul uzufructus,
unirea cuvintelor latine usus (folosire) şi fructus (fructe), ceea ce înseamnă un drept acordat unei
persoane de a se folosi pe deplin de un bun ce îi aparţine altei persoane şi care trebuie să-l restituie
la încetarea acestui drept [53, p.586]. Noţiunea de uzufruct în doctrină este studiată ca un drept
esenţialmente vremelnic ce conferă uzufructuarului puterea de a exercita asupra lucrului altuia unele
atribute ale proprietăţii şi anume cele cuprinse în jus utendi et fruiendi [83, p.193].
Conform art. 395 alin.(1) C.civ., „Uzufructul este dreptul unei persoane (uzufructuar) de a
folosi pentru o perioadă determinată sau determinabilă bunul unei alte persoane (nudul proprietar),
de a culege fructele bunului întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanţa.
Uzufructuarul are dreptul de a poseda bunul, nu şi de a-l înstrăina”. Aceasta este o interpretare
clasică a conceptului de uzufruct, care scoate în relief două din caracterele principale ale acestuia:
că este un jus in re aliena şi că nu comportă facultatea de a dispune de lucru. Altfel spus, dreptul de
uzufruct este un drept real principal de folosinţă, derivat al dreptului de proprietate al proprietarului,
însă spre deosebire de proprietar, uzufructuarul deţine acest drept mai limitat, fiind însoţit de
obligaţia de a conserva substanţa bunului folosit.
În opinia legiuitorul român expusă în art.527 Cod civil român „Uzufructul este dreptul de a
se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor, încă cu
îndatorirea de a le conserva substanţa”. Iar Codul civil francez defineşte uzufructul ca un „ drept de
a se folosi ca un proprietar de bunurile a căror proprietate aparţine altuia, însă cu sarcina de a le
conserva substanţa”, sintagmă care ar suna astfel jus alienis rebus utendi, fruendi, salva rerum
substantia [41, p.342].
Aceste definiţii legale ale dreptului de uzufruct sunt criticate, pe bună dreptate, în literatura
de specialitate, pentru că ele nu precizează natura juridică a uzufructului şi nici caracterul temporar
al acestuia [105, p.284].
Legiuitorul moldav, comparativ cu legislaţiile franceză şi română, a dat o reglementare mai
detailată şi completă prin stabilirea termenului uzufructului – o perioadă fie determinată sau
determinabilă.
În doctrină găsim şi alte definiţii ale dreptului de uzufruct. Astfel, în temeiul dreptului de
uzufruct, uzufructuarul este îndreptăţit să uzeze de un bun neconsumptibil care este proprietatea
altuia şi să-şi însuşească fructele şi veniturile, potrivit cu destinaţia bunului, fiind obligat să-i
 25
conserve substanţa [116, p.88]. După opinia cercetătorului Dm. Florescu, uzufructul este un drept
real, principal (jus in re), vremelnic sau viager, mobiliar sau imobiliar, după obiectele la care se
aplică, care conferă titularului său (uzufructuarului) atributele posesiei şi folosinţei (jus utendi şi
fruendi) lucrului altuia (alienis rebus), cu aceleaşi drepturi şi prerogative şi sub aceleaşi sarcini pe
care le are nudul proprietar cu obligaţia de a conserva substanţa lucrului şi de a-l restitui la încetarea
uzufructului [67, p.371]. Sau ”Uzufructul este dezmembrământul dreptului de proprietate privată, cu
caracter temporar, care conferă titularului său atributul de a stăpâni bunul altuia în calitate de
uzufructuar, precum şi atributul folosinţei asupra acestui bun, inclusiv posibilitatea cedării
emolumentului acestei folosinţe, cu îndatorirea de a-i conserva substanţa, atribute care trebuie să fie
exercitate cu respectarea limitelor naturale şi juridice” [150, p.88].

Uzufructul reprezintă, deci, rezultatul dezmembrării dreptului de proprietate în elementele sale

şi atribuirea unora dintre ele şi anume jus abutendi proprietarului, iar jus possidendi, jus utendi şi jus
fruendi unei alte persoane numite uzufructuar [2, p.221].

Proprietarul unui lucru supus la uzufruct este redus la dreptul de a dispune, neputându-se însă
servi sau bucura de lucru şi însuşi dreptul de a dispune nu este complet, fiind mai mult teoretic [83,
p.192]. Nu este complet, deoarece titularul nu poate decât să înstrăineze lucrul, neavând posibilitatea
să-l distrugă sau să-i schimbe destinaţia, fiindu-i interzis prin lege să-l lipsească pe uzufructuar de
folosinţa lucrului. Este teoretic, fiindcă în ceea ce priveşte dreptul de a înstrăina, proprietarul nu
poate înstrăina decât cu greu un lucru supus la uzufruct, orice achizitor al lucrului va trebui să
respecte uzufructul stabilit, astfel se va găsi cu greu un amator care să cumpere un lucru de care nu
se poate folosi.

Vorbind despre definirea uzufructului, acesta poate fi definit în trei sensuri: în sens de
instituţie juridică, de raport juridic şi de drept subiectiv [175, p.159].
În sens de instituţie juridică sau în sens obiectiv, dreptul de uzufruct reprezintă un
ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile dintre proprietarul unui lucru (nudul
proprietar) şi uzufructuarul în vederea posedării, folosirii şi însuşirii fructelor de la acest lucru de
către ultimul, acesta având obligaţia de a conserva substanţa acestui lucru.
În sens de raport juridic dreptul de uzufruct reprezintă o legătură juridică dintre două
persoane (nudul proprietar şi uzufructuar) apărută în baza legii, a unui act juridic sau a hotărârii
instanţei de judecată şi exprimată în anumite drepturi şi îndatoriri dintre nudul proprietar şi
uzufructuar, precum şi dintre ultimii şi persoanele terţe în vederea posedării, folosirii şi dispunerii de
un anumit lucru.
 26
În sensul de drept subiectiv, dreptul de uzufruct este un drept (o posibilitate garantată prin
lege) ce-i aparţine uzufructuarului de a poseda, de a folosi şi a culege fructele de la un lucru (un
bun) ce aparţine altei persoane cu drept de proprietate.
Fiind un raport juridic, civil dreptul de uzufruct îşi are subiecţii săi: titularul dreptului de
proprietate care la apariţia dreptului de uzufruct se transformă în „nud proprietar” şi „uzufructuarul”
care obţine dreptul de folosinţă a bunului şi fructelor acestuia.
Deoarece proprietarul îşi păstrează doar dreptul de dispoziţie asupra bunului, o astfel de
proprietate este nudă (goală sau fără conţinut), titularul ei fiind denumit nud proprietar, adică un
proprietar lipsit de atributele posesiei şi ale folosinţei şi chiar de cel al dispoziţiei materiale. Trebuie
de remarcat că nuda proprietate nu este un dezmembrământ al dreptului de proprietate, ci doar una
din formele în care acest drept poate să existe [33, p.158].

Nud proprietar poate fi doar proprietarul bunului dat în uzufruct, persoană fizică sau
juridică, respectându-se prevederile legale privind capacitatea juridică a persoanelor.
Uzufructuar poate fi orice persoane (persoane fizice sau juridice) care devine titular al
dreptului de uzufruct. Uzufructul se poate constitui, în favoarea unei sau mai multor persoane
existente la data deschiderii uzufructului.
Atunci când în calitate de uzufructuar apare o persoană fizică, se impune necesitatea
aplicării prevederilor privind capacitatea juridică a acesteia, evidenţiindu-se formele capacităţii de
folosinţă şi ale capacităţii de exerciţiu ce variază în funcţie de vârstă şi starea psihică.
Iar în cazul în care uzufructuarul este o persoană juridică, urmează să se ţină cont de
specificul capacităţii juridice ale acesteia, deoarece ea poate folosi bunurile transmise de nudul
proprietar doar în realizarea scopurilor statutare. În cazurile când uzufructul apare în temeiul legii,
nu se ţine cont de capacitatea juridică a persoanelor fizice şi juridice.
Uzufructul disociază (dezmembrează) prerogativele a căror sumă constituie dreptul de
proprietate, astfel:
— pe de o parte, uzufructuarul care are folosinţa bunului şi perceperea fructelor (jus utendi
et fruendi);
— pe de altă parte, nudul proprietar (numit astfel în opoziţie cu proprietarul deplin), care
este lipsit de cele două prerogative esenţiale ce aparţin uzufructuarului şi care păstrează numai
dreptul de a dispune de bun, sub rezerva uzufructului care-l grevează.
Reieşind din definiţia legală de a poseda bunul (jus possidendi), de a-l folosi (jus utendi) şi de
a-i culege fructele (jus fruendi) întocmai ca proprietarul, uzufructuarul exercită prerogativele sale în
 27
mod direct şi nemijlocit asupra bunului, fără a avea nevoie de o prestaţie specifică din partea nudului
proprietar, sau a oricărei alte persoane [151, p.374]. În afară de aceasta, uzufructuarul exercitându-şi
prerogativele sale asupra bunului în mod direct şi nemijlocit, se bucură de toate fructele care le
produce bunul şi care trec în proprietatea acestuia la data culegerii.

Chiar dacă este un drept asupra bunului altuia, uzufructul presupune o legătură directă între
titularul său şi bunul respectiv. Uzufructul este deci un drept real cu caracter principal, întrucât are o
existenţă autonomă, independent de orice drept de creanţă [150, p.87]. Făcând parte din sfera
drepturilor reale principale, uzufructul este inclus cu siguranţă în categoria dezmembrămintelor,
astfel cum au fost definite mai sus. Din această perspectivă, definirea lui trebuie să cuprindă
specificul său în raport cu alte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.

În acest sens, se cere menţionat faptul că exercitarea prerogativelor uzufructuarului este

restrânsă sub dublu aspect şi anume: uzufructuarul trebuie să conserve substanţa bunului care
formează obiectul bunului său în limita uzurii determinate de folosinţa normală, iar atributele care
au făcut parte iniţial din conţinutul juridic al dreptului de proprietate şi care au fost preluate de
uzufructuar nu pot fi exercitate dincolo de limitele până la care proprietarul însuşi era îndreptăţit să
le exercite. Cu alte cuvinte, limitele materiale şi juridice ale exercitării dreptului de proprietate sunt,
totodată, şi limite ale exercitării dreptului de uzufruct, desigur, cu referire la atributele care intră în
conţinutul juridic al acestui dezmembrământ [150, p.88].

Alt specific al acestui dezmembrământ constă în caracterul lui esenţialmente temporar,

caracter ce rezidă din definiţia legală a uzufructului.

Faptul că asupra aceluiaşi bun există simultan două drepturi reale nu înseamnă că ne aflăm în
prezenţa unei coproprietăţi sau indiviziuni care ar putea înceta printr-o acţiune în partaj. Uzufructul
se caracterizează prin coexistenţa asupra aceluiaşi bun a două drepturi reale diferite, independenţa
uzufructuarului şi a nudului proprietar formând baza raporturilor lor.
Dreptul de uzufruct însă nu trebuie confundat cu dreptul de folosinţă al unui folositor,
parte dintr-un contract. Astfel, dreptul de folosinţă este un drept real, iar dreptul de folosinţă dintr-
un contract – un drept de creanţă. Între aceste drepturi sunt multiple deosebiri. Astfel, dreptul de
uzufruct izvorăşte nemijlocit din prevederile legale, cel de creanţă se naşte doar la încheierea unui
contract. Termenul dreptului de uzufruct poate fi viager, cel de folosinţă contractuală este variat şi
depinde nu numai de înţelegerea părţilor, dar şi de clasificări, calităţi şi de termenele de folosinţă a
bunului în funcţie de natura lui. De exemplu, art. 915 C.civ. prevede că termenul arendei nu poate fi
 28
mai mic de un an, iar art. 877 C.civ. stabileşte un termen maxim al contractului de locaţiune care nu
poate fi mai mare de 99 de ani etc.
Aparent, uzufructul oneros seamănă cu locaţiunea, iar cel gratuit cu comodatul. Cu toate
acestea, între uzufruct, locaţiune şi comodat există deosebiri esenţiale.
Uzufructuarul preia bunul în starea în care se află (art.399 C.civ.), având îndatorirea de a-i
conserva substanţa (art.395 C.civ.), de a efectua reparaţiile de întreţinere a bunului (art.412 C.civ.) şi
de a se comporta faţă de el întocmai ca un proprietar (art.395 C.civ.), pe când locatarul preia bunul
de la locator în starea corespunzătoare conform destinaţiei convenite prin contract, cel din urmă
având obligaţia să menţină bunul în această stare pe durata locaţiunii (art.898 C.civ.), să repare
prejudiciul cauzat locatarului de viciile bunului închiriat (art.880 C.civ.). Astfel, nudul proprietar nu
are faţă de uzufructuar nici o obligaţie activă, urmând să-l lase a se folosi de lucru, pe când în
contractul de locaţiune proprietarului i se pretind anumite obligaţii pozitive.
Uzufructuarul poate trage orice foloase din bunul primit, dacă actul de constituire nu
prevede altfel (art.395 C.civ.). Locatarul nu are dreptul să schimbe forma bunului, nici să-l
folosească în alt scop decât conform destinaţiei (art.885 C.civ.).
Uzufructuarul poate să închirieze şi să arendeze bunul care face obiectul uzufructului, dacă
prin actul de constituire nu este interzis acest lucru (art.398 alin.(2) C.civ.), locatarul însă poate da
bunul închiriat în sublocaţiune doar cu consimţământul locatarului (art.894 C.civ.).
Uzufructul este cu titlu gratuit, dacă titlul oneros nu este stipulat expres în actul de
constituire (art.400 C.civ.), locaţiunea însă poate fi numai cu titlu oneros (art.875 C.civ.).
Uzufructuarul poate renunţa la dreptul său, stingând prin acesta uzufructul (art.420 C.civ.),
pe când locatarul nu poate renunţa la dreptul său, având posibilitatea de a rezilia contractul în modul
stabilit în art.905 şi 907 C.civ..
Uzufructul se stinge la moartea sau la lichidarea uzufructuarului (art.420 C.civ.), drepturile
şi obligaţiile locatarului trec prin succesiune (art.902 C.civ.).
Deoarece conţinând norme unificate, generate de specificul juridic al obligaţiilor
translative de folosinţă, institutul locaţiunii urmează a fi pus la baza reglementării tuturor obligaţiilor
de acest fel, inclusiv a celor ce izvorăsc din contractul de comodat, sar putea evidenţia pe lângă
deosebirile dintre uzufruct şi locaţiune, următoarele delimitări dintre uzufruct şi contractul de
comodat.
Obiect al dreptului de uzufruct poate fi orice bun neconsumptibil care se află în circuitul
civil, mobil sau imobil, corporal sau incorporal, inclusiv un patrimoniu sau o parte din el (art. 396
 29
alin.(3) C.civ.). Comodatul poate avea ca obiect numai bunurile nefungibile, individual determinate,
deoarece ele urmează a fi restituite în natură, în individualitatea lor (art.859 C.civ.).
Conform art. 308 alin.(2) C.civ., uzufructuarul poate să închirieze şi să arendeze bunul
care face obiectul uzufructului, dacă prin actul de constituire nu este interzis acest lucru, atunci când
comodatarul nu poate da bunul în folosinţă unor terţi decât cu acordul comodantului (art.862 C.civ.).
Uzufructuarul are dreptul să folosească bunul şi fructele acestuia ca şi proprietarul, cu
îndatorirea de a-i păstra substanţa (art.395 C.civ.), pe când comodatarul trebuie să păstreze şi să
îngrijească bunul cu diligenţa unui bun proprietar şi să-l folosească numai în scopul stabilit în
contract sau determinat prin natura bunului (art.862 alin.(1) C.civ.).
Uzufructul este cu titlu gratuit, dacă titlul oneros nu este stipulat expres în actul de
constituire (art.400 C.civ.), comodatul poate fi numai cu titlu gratuit (art.859 C.civ.).
Uzufructul este limitat în timp, cel mult până la decesul persoanei fizice sau la lichidarea
persoanei juridice, dacă un termen mai scurt nu este stabilit prin lege sau prin act juridic, uzufructul
constitut în favoarea unei persoane juridice nu poate depăşi 30 de ani (art.397 C.civ.). Termenul
comodatului se stabileşte de părţi, iar în cazul în care contractul de comodat nu are stabilit un
termen, comodatarul este obligat să restituie bunul la sfârşitul valorificării lui în scopul menţionat în
contract (art. 864 C.civ.)
În conformitate cu art. 865 C.civ., comodatarul are dreptul de retenţie a bunului pentru
creanţele privind cheltuielile extraordinare, necesare şi urgente făcute pentru conservarea bunului,
pe când uzufructuarul la stingerea uzufructului este obligat să restituie nudului proprietar bunurile
pe care le deţine în virtutea dreptului său de uzufruct (art.423 alin.(1) C.civ.).
Reieşind din cele expuse, suntem de părerea că definiţia dată dreptului de uzufruct în art.395
alin.(1) C.civ. este destul de completă şi reuşită, reflectând toate caracterele de bază ale acestui drept
real.
Avantajul acestui drept constă în faptul că el este cel mai bun mijloc de a da cuiva în folosinţă
completă un bun, fără ca proprietarul să piardă proprietatea bunului, care va reveni în folosinţa
deplină a proprietarului sau a moştenitorilor săi cel târziu la moartea uzufructuarului. Pentru
proprietarul uzufructului cu titlu oneros este un mijloc de a obţine venituri fără ca dreptul de
proprietate asupra lucrului să iasă din patrimoniul său.
Însă pe lângă acest avantaj uzufructul are şi dezavantaje. Primul constă în faptul că
uzufructuarul are oricând tendinţa să abuzeze de dreptul său, folosindu-se de un bun în aşa fel, încât
să atragă din el maximul de foloase, chiar cu riscul de a-i slei substanţa şi productivitatea viitoare,
deoarece el ştie, că dreptul său este temporar şi că nu-l poate transmite moştenitorilor săi. Aceste
 30
abuzuri de folosinţă sunt frecvente mai spre sfârşitul uzufructului. Abuzurile de folosinţă sunt
posibile în special la uzufructul pământului, ele sunt mai grele şi mai rare la uzufructul clădirilor şi
aproape imposibile la uzufructul valorilor mobiliare [83, p.194].

Totodată, uzufructul are inconvenientul de a reduce dreptul proprietarului la o valoare practică

foarte mică. Însă legea a redus acest inconvenient prin faptul că a limitat durata uzufructului, care se
stinge cel târziu la moartea uzufructuarului. În acest mod, micşorarea drepturilor proprietarului este
numai vremelnică, aşa încât dreptul nudului proprietar păstrează întotdeauna o oarecare valoare
actuală [83, p.194].

Utilitatea uzufructului este atât de reală, încât el a existat din vremurile cele mai îndepărtate.
Acest drept apare ca deja organizat la romani, o mare parte a regulilor moderne ale uzufructului
fiind luate din dreptul roman. Această instituţie juridică a supravieţuit în timp, s-a transmis de-a
lungul veacurilor până în dreptul modern, fără a-şi pierde din importanţă şi este şi astăzi o instituţie
viabilă a vieţii juridice.

§ 2. Apariţia şi evoluţia istorică a uzufructului

Ca şi majoritatea instituţiilor juridice ale dreptului civil, dreptul de uzufruct îşi are originea
în dreptul privat roman. Uzufructul (usufructus) împreună cu uzul(usus) şi abitaţia (habitatio), care
sunt specii reduse de uzufruct, se numeau în antichitate şi se mai numesc în unele ţări (Canada,
Ucraina, Rusia) şi astăzi servituţii personale [139, p.170]. Dreptul privat roman a cunoscut două
categorii mari de servituţi: servituţile prediale şi servituţile personale. Denumirea de servitute
predială provine de la cuvântul predium (moşie, latifundie, fond, teren de pământ), graţie faptului că
se referă la terenuri sau alte bunuri imobile legate în mod durabil de acestea. În perioada cea mai
veche a dreptului roman servituţile prediale erau singura categorie de drepturi reale asupra
bunurilor altuia, relaţiile din cadrul lor se reglementau doar prin normele sistemului jus civile.
Denumirea de servituţii personale provine de la caracterul personal al acestora [174, p.4].
Uzufructul se considera cel mai larg drept de folosinţă a bunurilor străine, deoarece
uzufructuarului i se permitea să se folosească practic de două drepturi de folosinţă: folosinţa nu
numai de bun (jus utendi), dar şi de fructele acestuia (jus fruendi) [139, p.170].
Potrivit definiţiei lui Paul, jurisconsult roman, uzufructul era dreptul de a te folosi de lucrul
altuia şi de a culege fructele păstrându-i substanţa (usus fructus est ius alienis rebus utendi fruendi
salva rerum substantia) [8, p.129]. Această definiţie a fost preluată de Iustinian. Astfel, în Institutele
 31
lui Iustinian (Usufructus est jus alienis rebus utendi, fruendi, salva rerum substantia) adică
Uzufructul este dreptul de a folosi şi culege fructele unor lucruri străine, păstrând neatinsă
substanţa lor) [93, p.81]. Definiţia nu este completă şi generează confuzii între dreptul real de
uzufruct şi dreptul de folosinţă a locatarului (chiriaş sau arendaş) care are, de asemenea, un drept de
a se folosi de lucrul altuia, cu obligaţia de a-i conserva substanţa. Dar între uzufruct şi dreptul
rezultat dintr-o locaţiune, aşa cum am menţionat mai sus, există o deosebire esenţială.
Dreptul de uzufruct a apărut pe terenul relaţiilor dintre bărbat şi femeia căsătorită fără manus
(fără avere). Deoarece, potrivit dreptului roman, femeia căsătorită fără manus nu venea la
moştenirea soţului, acesta îi lăsa prin testament anumite bunuri pentru a le folosi şi a le culege
fructele. La moartea femeii dreptul se stingea, iar bunurile rămâneau în familie, deoarece nuda
proprietate asupra lor aparţinea copiilor în calitate de moştenitori civili. Pe această cale s-a realizat
un dublu scop: asigurarea materială a femeii după moartea bărbatului şi păstrarea bunurilor în sânul
familiei agnatice. Cu timpul această figură juridică, aplicată la origine numai între bărbatul şi femeia
căsătorită fără manus s-a generalizat [124, p.129].
Denumirea de servituţi personale provine de la caracterul personal al acestora, ele fiind
inalienabile, adică aparţinând unor persoane concrete, având termenul limitat în durata vieţii
titularului, iar în calitate de obiect – atât lucruri mobile, cât şi imobile. De menţionat că servituţile
personale s-au păstrat în ţările Europei continentale, inclusiv pe teritoriul actual al ţării noastre, şi în
dreptul medieval, purtând amprentele timpului de atunci. De exemplu, în Codul Caragea esenţa
servituţilor prediale se exprima prin robirea lucrurilor [7, p. 97], iar în Codul Calimah – prin şerbirea
lucrurilor [138, p.63].
În dreptul privat roman era cunoscut şi quasi-uzufructul, pe care savanţii îl definesc diferit [8,
p.185; 139, p.170]. Unii autori romani considerau quasi-uzufructul ca drept real de uzufruct care se
exercita asupra unui bun consumptibil şi din această cauză, nu era un jus in re aliena, ci un adevărat
drept de proprietate. El nu a fost recunoscut de la început. Uzufructul universal sau cu titlu universal
intervenea atunci când soţul lăsa soţiei, prin testament, un drept de uzufruct asupra întregii averi. În
acest caz, existând diverse bunuri, din care unele erau consumptibile, dispoziţia nu era valabilă.
Printr-un sanatus-consult din primii ani ai Imperiului, un astfel de uzufruct a fost însă considerat
valabil de la început. De aceea, uzufructuarul putea consuma bunurile respective, urmând să le
restituie în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate la moartea sa. În acest fel, s-a născut instituţia
quasi-uzufructului. Quasi-uzufructul avea trăsături proprii care îl deosebea de uzufruct şi anume:
1. quasi-uzufructuarul devenea proprietar asupra bunului, şi în consecinţă, avea facultatea de a-l
înstrăina. Vechiul proprietar pierdea această calitate, rămânând numai cu un drept de creanţă;
 32
2. quasi-uzufructuarul nu avea obligaţia de a restitui acelaşi bun, ci un alt lucru în aceeaşi cantitate
şi de aceeaşi calitate;
3. problema riscului pieirii fortuite în cazul quasi-uzufructului se rezolva ţinând seama de faptul că
quasi-uzufructuarul avea proprietatea lucrului, deci prin aplicarea regulii res perit domino se ajungea
la regula res perit debitori [8, p.186].
Clasificarea dezmembrămintelor în servituţii personale şi servituţii reale sau prediale sunt o
moştenire a dreptului roman, care s-a perpetuat în doctrină şi în practică. Codul civil francez,
denumit şi Codul Napoleon a preluat această instituţie juridică, ocolind cu grijă denumirea de
„servitute personală”. Autorii Codului Napoleon, influenţaţi de principiile Revoluţiei Franceze şi
moştenind ura pentru tot ce putea aminti de neegalităţile sociale ale vechiului regim şi dependenţa
persoanelor unele faţă de altele, au şters cuvântul servitute personală care ar fi putut reaminti
vechea stare de lucruri. În realitate, uzufructul, uzul şi abitaţia nu au nimic comun cu iobăgia feudală
şi cu drepturile feudale şi teama autorului Codului Napoleon era neîntemeiată. Pentru motive cu
totul diferite însă, considerăm că nici astăzi noţiunea „servitute personală” nu este potrivită, nici
utilă. Într-adevăr, uzufructul, uzul şi abitaţia sunt drepturi reale. A le denumi servituţi personale
înseamnă a produce o neînţelegere în spirite, căci s-ar putea crede că ele nu sunt drepturi reale. Or,
ele sunt drepturi reale şi denumirea de personale nu înseamnă aici altceva decât că ele sunt stabilite
în favoarea unei persoane, şi că se sting odată cu moartea beneficiarului. Astfel, pentru a evita orice
confuzie, ar fi bine să fie înlăturat din limbajul juridic cuvântul de servitute personală [83, p.191].
Din anul 1944 până la începutul anilor ´90, legislaţia civilă a Republicii Moldova nu a
cunoscut şi nu a reglementat expres nici una dintre formele servituţilor ca instituţie juridică, fapt
datorat instituirii asupra acestui teritoriu a regimului socialist, care ca drept principiu de bază
instituirea proprietăţii de stat asupra pământului. Cu toate acestea relaţii similare uzufructului ce
apăreau între stat şi ţărani erau totuşi reglementate de unele acte legislative. Astfel, Codul funciar al
RSS Moldoveneşti, în art. 57 întitulat „Darea în folosinţă a pământurilor cu destinaţie agricolă”,
stipula că pământurile cu destinaţie agricolă se dau în folosinţă fără termen, inclusiv cetăţenilor,
pentru organizarea gospodăriei personale fără aplicarea muncii salariate.

§ 3. Caracterele juridice ale dreptului de uzufruct

Pentru a evidenţia un drept de altul, este necesar de a-i compara caracterele juridice. Dat fiind
faptul că dreptul de uzufruct este un derivat al dreptului de proprietate, acesta dispune de caractere
comune cu dreptul de proprietate, însă, totodată, în calitate de drept real de sine stătător are caractere
specifice doar lui.
 33
În această ordine de idei, urmează a fi analizate caracterele juridice ale dreptului de uzufruct,
elucidându-se atât cele, comune, pe care le are în comun cu dreptul de proprietate, cât şi caracterele
lui specifice.
1. Caracterele juridice comune:
a) Reieşind din faptul că dreptului de proprietate este un drept real principal, iar dreptul de
uzufruct un derivat sau dezmembrământ al dreptului de proprietate, se poate concluziona că şi
acesta este un drept real principal.
Deci, în primul rând, dreptul de uzufruct este un drept real (jus in re), pentru că uzufructuarul
se află în relaţie directă cu bunul, exercitând toate prerogativele pe care dreptul său i le conferă, fără
a fi nevoit să-i pretindă nudului proprietar o anumită conduită comparativ cu drepturile de creanţă.
Uzufructul este un drept real principal, deoarece are o existenţă autonomă şi se exercită ca şi dreptul
de proprietate, însă fără a afecta substanţa bunului şi fără a-i decide soarta juridică. Uzufructul ca
instituţie juridică are drept izvor actul normativ, în special C.civ., titlul IV „Alte drepturi reale” din
cartea II „Drepturile reale”.
În principiu, conform doctrinei, uzufructul constituit asupra unei creanţe sau valori mobiliare
(acţiuni, obligaţiuni) nu mai este un drept real, pentru că dreptul pe care se întemeiază, deci care se
naşte, nu are acest caracter [67, p.370]. Legiuitorul moldav însă a admis ca ficţiune instituirea
uzufructului şi asupra creanţelor, materie la care ne vom opri detaliat în paragraful următor.
b) Este un drept exclusiv, deoarece uzufructuarul fiind un titular de drept real, poate să-l
exercite nestingherit de terţele persoane, adică este opozabil tuturor (erga omnes), inclusiv nudului
proprietar pentru a fi considerată o posesie continuă şi netulburată [164, p.124].
Analizând prevederile art. 395 C.civ., observăm că deşi prin expresia: „de a folosi pentru o
perioadă determinată sau determinabilă bunul unei alte persoane (nudului proprietar) şi de a culege
fructele bunului întocmai ca proprietarul...” se poate evidenţia caracterul exclusiv al dreptului de
uzufruct, însă care este sau poate fi limitat de lege şi de nudul proprietar. În acest sens, alin.(1) al
articolului menţionat stipulează „cu îndatorirea de a-i conserva substanţa, iar alin.(2) „Uzufructul
poate fi limitat prin excluderea anumitor folosinţe”.
c) Uzufructul este prescriptibil, deoarece C.civ. îl reglementează ca derivat al dreptului de
proprietate privată, fiind posibilă aplicarea lui domeniului privat al proprietăţii publice a statului,
astfel fiind aplicabile normele privind prescripţia extinctivă. Uzufructul, ca toate drepturile reale,
este susceptibil de posesie, mai exact de quasi-posesie. Posesia uzufructului conferă uzufructuarului
acţiunile posesorii (art.308,309 C.civ.) pentru valorificarea dreptului său în justiţie. Dreptul la
acţiune, în acest caz, este supus prevederilor C.civ., deci este prescriptibil în 3 de ani. Codul civil
 34
reglementează dreptul la apărare şi a nudului proprietar, prevăzând în art. 416 C.civ. că nudul
proprietar este în drept să exercite toate acţiunile de apărare a dreptului de proprietate.
d) Uzufructul poate fi mobiliar şi imobiliar, deoarece poate fi stabilit atât asupra unui bun
corporal mobil, cât şi asupra unui imobil. Dacă are ca obiect bunuri corporale, uzufructul conferă
titularului său cele două atribute specifice drepturilor reale: dreptul de urmărire şi dreptul de
preferinţă [106, p.484], cu menţiunea că aceste prerogative aparţin, în sens procesual, tuturor
drepturilor reale, iar prerogativa preferinţei, în acelaşi sens procesual, aparţine tuturor drepturilor
patrimoniale [16, p.485; 150, p.88].
Obiectele date în uzufruct pot fi bunuri corporale, dar şi incorporale, principala condiţie este
ca ele să fie de natură neconsumptibilă şi în circuitul civil. Atunci când obiectul uzufructului este un
bun consumptibil, el poartă denumirea de quasi-uzufruct. În acest caz, uzufructuarul devine
proprietarul lucrului dat în uzufruct şi debitorul unui bun asemănător sau a valorii sale, care va fi
stabilit la data restituirii, iar nudul proprietar devine un simplu creditor, deoarece, în caz de
insolvabilitate a uzufructuarului, el nu va putea să reia bunul (dacă acesta n-a fost consumat), fiindcă
a pierdut proprietatea, bunul respectiv devenind gajul general al creditorilor chirografari [83, p.196].
e) Din punctul de vedere al întinderii, dreptul de uzufruct poate fi universal, cu titlu universal
şi cu titlu particular.
2. Caractere specifice dreptului de uzufruct:
a) Uzufructul este un drept esenţialmente temporar, cel mult viager. Acest caracter reiese din
conţinutul art. 397 C.civ., care prevede că uzufructul se instituie cel mult până la decesul
persoanei fizice sau la lichidarea persoanei juridice, dacă un termen mai scurt nu este stabilit prin
lege sau prin act juridic. Dacă pentru persoane fizice el poate fi viager adică va dura, până la decesul
persoanei, uzufructul constituit în favoarea unei persoane juridice nu poate depăşi 30 de ani.
În literatura de specialitate, s-a statuat părerea că vremelnicia ţine de esenţa dreptului de
uzufruct, chiar dacă în lege nu s-a prevăzut aceasta [33, p.159]. Astfel, uzufructul nu poate fi
constituit pentru o durată nelimitată în timp, ci doar pentru o durată precis determinată în timp sau
cel mult pe durata vieţii uzufructuarului, ceea ce face ca acesta să aibă un caracter viager. Odată cu
încetarea uzufructului, dreptul de proprietate se va reconstitui în toate cele trei componente ale sale,
nuda proprietate fiind dotată cu puterea de a absorbi uzufructul.
De aceeaşi părere este şi legiuitorul moldav, stipulând că dreptul de uzufruct se stabileşte de
uzufruct pe o perioadă determinată sau determinabilă şi că uzufructul încetează la decesul persoanei
fizice sau la lichidarea persoanei juridice în al cărei folos a fost stabilit uzufructul, orice act juridic
 35
prin care se constituie un uzufruct perpetuu şi transmisibil pentru cauză de moarte este lovit de
nulitate absolută.
În analiză cu dreptul de proprietate şi cu servituţile care sunt, în esenţă, perpetue, uzufructul
se stinge în mod obligatoriu, dacă nu a fost constituit pe un anumit termen, la moartea
uzufructuarului. În caz că titularul uzufructului decedează înainte de expirarea termenului fixat,
uzufructul se stinge, căci el nu poate depăşi viaţa titularului său, iar dacă a fost constituit, în
favoarea mai multor persoane, uzufructul se stinge la moartea ultimului beneficiar.
O altă întrebare care apare în legătură cu termenul dreptului de uzufruct este dacă decesul
persoanei fizice sau lichidarea persoanei juridice care are calitatea de nud proprietar duce şi la
dispariţia uzufructului? Răspunsul urmează să-l căutăm în altă instituţie a dreptului civil şi anume în
instituţia succesiunii, unde găsim că testatorul poate institui un legat şi că cel ce va moşteni bunurile
date în uzufruct va fi obligat să menţină tranzacţia încheiată de testator în timpul vieţii (art.1487
C.civ.). Chiar şi în cazul moştenirii legale urmează să se menţină tranzacţiile privind uzufructul, pe
motiv că odată ce acceptă moştenirea devine nud proprietar, iar prin urmare, conform art.417 C.civ.,
nudul proprietar este obligat să garanteze drepturile uzufructuarului.
Deşi caracterul temporar al uzufructului poate genera inconveniente economice în
exploatarea bunurilor care formează obiectul unui asemenea dezmembrământ, întrucât există riscul
ca uzufructuarul să fie preocupat doar de exploatarea bunului şi nu de creşterea valorii economice a
acestuia, s-a apreciat utilitatea socială a acestui dezmembrământ, prin intermediul căruia se por crea
avantaje mai ales în raporturile de rudenie, fără a se pune în pericol vocaţia succesorilor asupra
bunurilor date în uzufruct de către autorul lor [106, p.486-487; 133, p.160].
b) Dreptul de uzufruct are un caracter subsegvent [168, p.254], adică aleatoriu [33, p.195].
Acest caracter derivă din caracterul viager al uzufructului, pentru că nu se ştie durata de timp, iar
legea prevede că, indiferent de durata pentru care s-a constituit dreptul de uzufruct, acest drept se va
stinge la data decesului uzufructuarului, chiar dacă decesul intervine înainte de trecerea perioadei
stabilite [3, p.195].
c) Este un drept de folosinţă, deoarece uzufructuarul deţine dreptul de a întrebuinţa lucrul şi de
a-i culege fructele, dobândind facultatea de a beneficia de avantajele economice ale dreptului de
proprietate, adică având emolumentul rei [64, p.238].
d) În conformitate cu art. 398 C.civ., dreptul de uzufruct este un drept inalienabil sau un drept
cu caracter intuitu personae, incesibil [149, p.376]. Astfel, dreptul de uzufruct nu poate fi cesionat
terţilor ori înstrăinat în alt mod. Acesta nu este transmisibil pentru cauză de moarte, el stingându-se
 36
definitiv la moartea uzufructuarului. Prin acte între vii (cu titlu oneros sau gratuit), uzufructuarul
nu va putea înstrăina sau greva dreptul de uzufruct (ca atare), ci numai emolumentul (avantajele
economice pe care i le poate procura bunul), adică exerciţiul dreptului. În acest caz, uzufructuarul
rămâne titularul dreptului de uzufruct deci obligat faţă de nudul proprietar, iar dreptul ca atare se va
stinge la moartea sa şi nu la cea a cesionarului.
În literatura de specialitate se duc discuţii în ceea ce priveşte caracterul incesibil al
uzufructului [12, p.223; 55, p.196; 133, p.125; 149, p.378]. Unii cercetători insistă că este un drept
cesibil, argumentând că se poate înstrăina emolumentul material, adică avantajele economice
aferente bunului respectiv [10, p.197; 5, p.113; 33,p.159]. Totuşi, aceşti autori apreciază că
uzufructul este cesibil într-un înţeles special, întrucât caracterul său temporar şi caracterul său
personal explică de ce cesionarul va beneficia de dreptul de uzufruct numai în condiţiile şi pe durata
prevăzută pentru cedent. Reiese că uzufructuarul poate ceda doar emolumentul dreptului său,
neavând posibilitatea de a ceda chiar dreptul de uzufruct. Caracterul incesibil al dreptului de
uzufruct implică, aşadar, caracterul său intuitu personae, apreciat de legiuitor în sensul că, la
constituirea dreptului de uzufruct prin acte juridice, proprietarul a avut în vedere calităţile personale
ale uzufructuarului. Ca urmare, viciul, constând în eroare asupra persoanei (error in personal), va fi
motivul de nulitate relativă a actului juridic [43, p.597-508].
Această opinie este preluată şi de C.civ., care în alin. (2) al art.398 prevede că uzufructuarul
poate închiria sau arenda altuia, integral sau în parte, bunul mobil obiect al uzufructului dacă, la
momentul constituirii uzufructului, nu a fost stabilit altfel. Dacă însă, la momentul constituirii
uzufructului, imobilul nu era dat în chirie sau arendă, uzufructuarul nu are dreptul să-l dea în chirie
sau arendă fără acordul nudului proprietar sau fără autorizaţia instanţei de judecată, dacă acest
drept nu i-a fost acordat expres la momentul constituirii uzufructului.
Caracterul inalienabil al uzufructului este confirmat şi de dispoziţiile art.405 C.civ., care
prevede că creditorul uzufructuarului poate urmări drepturile acestuia, altele decât cel de uzufruct
(fructele, veniturile etc.). Iar Codul de executare al Republicii Moldova, în art.96, dispunând
urmărirea fructelor, prescrie că “Pot fi urmărite fructele şi orice venituri ale unui bun al
proprietarului sau uzufructuarului debitor”.
Comparativ cu legislaţia naţională, Codul civil român prevede o excepţie în ceea ce priveşte
caracterul incesibil al uzufructului. Astfel, dispoziţiile art.1750 pct.2 Cod civil român permit
ipotecarea uzufructului asupra imobilelor şi accesoriilor lor, iar în mod complementar, conform
art.488 alin.(2) Cod de procedură civilă român, dreptul de uzufruct asupra unui lucru imobil poate
forma obiectul unei urmăriri silite imobiliare. În materia urmăririi silite mobiliare nu mai este
 37
prevăzută o asemenea excepţie, prin urmare, dreptul de uzufruct constituit asupra bunurilor mobile
nu poate forma obiect de urmărire [150, p.90].
e) uzufructul se poate constitui asupra bunurilor neconsumptibile, după cum reiese expres din
art.396 alin.(3) C.civ.. Doar cu titlu de excepţie, doctrina şi legislaţia permite ca uzufructul să se
extindă şi asupra unor bunuri consumptibile, care sunt părţi componente ale unui patrimoniu dat în
uzufruct.

§ 4. Obiectul dreptului de uzufruct

Definirea obiectului dreptului de uzufruct este destul de problematică, deoarece atât

legiuitorul, cât şi literatura de specialitate îl defineşte foarte contradictoriu şi vag. În primul rând,
trebuie să ţinem cont de faptul că el se creează în temeiul obiectelor dreptului de proprietate care
sunt definite de doctrinari în mod diferit.
Un fenomen natural sau un lucru din natură nu devine bun decât atunci când este pus în
relaţie cu activitatea persoanelor. Calitatea de bunuri o pot avea mai întâi obiectele fizice din lumea
înconjurătoare, care conţin un anumit grad de utilitate şi pot satisface anumite interese ale unei
persoane [117, p.238]. Astfel de bunuri mai sunt numite lucruri, bunuri palpabile sau bunuri
corporale. Caracteristica cea mai importantă a lucrului este utilitatea acestuia pentru persoana care îl
posedă.
În conformitate cu prevederile art.285 C.civ., sensul termenului bun este că el include orice
element al activului patrimonial al persoanei, adică atât lucrurile şi animalele, cât şi drepturile cu
privire la acestea. Astfel, termenul bun include atât lucrurile, cât şi drepturile patrimoniale, care pot
fi reale şi obligaţionale [43, p 560].
Prin lucru se înţelege tot ceea ce se află în natură, fiind prescriptibil prin simţurile noastre,
având deci o existenţă materială (terenurile, casele de locuit, alte construcţii etc.). Uzual, în drept,
lucrurile iau numele de bunuri având în vedere avantajele pe care le procură omului. De aceea, în
majoritatea cazurilor, se susţine că prin bunuri se înţeleg lucrurile utile omului pentru satisfacerea
nevoilor sale materiale şi culturale, susceptibile de apropiere, sub forma drepturilor patrimoniale.
Pentru ca un lucru să devină bun în sens juridic, este necesar ca acesta să fie util omului, să aibă o
valoare economică şi să fie succeptibil de apropiere, sub forma unor drepturi ce intră în componenţa
unui patrimoniu, fie al unei persoane fizice, fie al unei persoane juridice. Astfel, pornind de la
conţinutul art.295 C.civ., am putea susţine că orice lucru este un bun, şi nu orice bun este un lucru,
deci corelaţia dintre aceşti doi termeni ar fi că bunul este genul, iar lucrul este specia.
 38
Legiuitorul şi doctrina din mai multe state (de exemplu, România, Rusia), inclusiv din
Moldova, au cuprins în categoria bunurilor şi fenomenele sau obiectele care nu au o formă
materială, dar, datorită calităţilor atribuite de oameni, ele pot fi utilizate în aceeaşi măsură ca şi
lucrurile (bunurile materiale) [117, p.238], la acestea referindu-se onoarea şi demnitatea, denumirea
de firmă, marca de fabrică, invenţia, ideile şi informaţiile, valorile mobiliare, un drept sau o
activitate umană.
În legătură cu această clasificare, autorii citaţi susţin, pe bună dreptate, că dreptul de
proprietate, în forma care a apărut la origine, poate fi constituit numai asupra bunurilor materiale,
adică a lucrurilor, dovadă fiind materializarea puterii posesorului asupra obiectului prin intermediul
posesiei.
Dreptul de proprietate asupra bunurilor incorporale este un drept instituit prin analogie
pentru a-l proteja cumva pe deţinător sau titular. Aceasta se manifestă prin moduri deosebite de
dobândire a bunurilor, prin posibilitatea de a le transmite de la un subiect la altul, prin mijloacele
specifice de realizare şi apărare a obiectului etc.. Din aceste considerente, jurisprudenţa a inventat
noţiunea juridică de proprietate intelectuală.
Deoarece legea nu enumără expres bunurile care pot fi obiecte ale dreptului de proprietate,
se poate conchide că pot forma obiectul dreptului de proprietate, în primul rând, bunurile mobile şi
imobile. În unele cazuri, obiect al dreptului de proprietate poate fi şi un drept, cu condiţia ca dreptul
respectiv să facă parte din elementul activ al unui patrimoniu şi să fie transmisibil de la o persoană
la alta [117, p.239]. Majoritatea autorilor susţin că, în principiu, dreptul de proprietate nu poate
exista decât asupra unor bunuri corporale, adică asupra lucrurilor materiale [143, p.50]. Pornind de
la conţinutul economic al relaţiilor de proprietate, obiect al dreptului de proprietate poate fi
rezultatul muncii omului, care îmbracă forma mărfii. Toate celelalte obiecte ce apar ca rezultat al
activităţii omului, în caz că îmbracă forma de marfă, pot fi obiecte ale relaţiilor şi pot fi reglementate
într-un anumit volum cu ajutorul normelor dreptului de proprietate, dar întotdeauna capătă un regim
juridic special.
În opinia unor autori ruşi, obiecte ale dreptului de proprietate se consideră doar bunurile
materiale, limitate în spaţiu şi determinate individual [78, p.231]. Însă această părere nu este
susţinută unanim. Astfel, alţi autori, cum ar fi M.I.Braghinschi, L.G.Efremova, consideră că poate fi
obiect al dreptului de proprietate valoarea acţiunilor şi alte valori mobiliare, valoarea conturilor
bancare etc. [78, p.113-130], legislaţia rusă reglementând dreptul de proprietate asupra
întreprinderilor ca o totalitate de bunuri (patrimoniu), incluzând aici şi dreptul de revendicare. Acest
fapt se explică prin tendinţa obiectivă de a lărgi cercul obiectelor dreptului de proprietate.
 39
Rezultatele activităţii intelectuale nu pot face parte din categoria obiectelor dreptului de
proprietate [152, p.26], opinia dată fiind susţinută de majoritatea cercetătorilor, inclusiv de cei
autohtoni [117, p.240]. Ca argumente sunt invocate următoarele momente: relaţiile juridice privind
rezultatele activităţii intelectuale apar ca rezultat al creării şi exercitării operelor de artă, ştiinţifice,
literare, invenţiilor, propunerilor de raţionalizare etc. Particularităţile acestor relaţii juridice constau
nu numai în imposibilitatea autorului de a-şi exercita în mod clasic dominaţia (posesia, folosinţa,
dispoziţia) asupra rezultatelor activităţii intelectuale, ci şi în posibilitatea tuturor terţilor de a se
folosi de acestea. Dacă asupra acestor relaţii s-ar extinde normele dreptului de proprietate, s-ar
înrăutăţi poziţia autorului şi dobânditorului. De aceea, astfel de relaţii sunt reglementate în mod
deosebit de normele speciale, care în conţinutul lor reflectă specificul acestora, cu atât mai mult că
respectivele relaţii poartă un caracter nepatrimonial.
Aşadar, de regulă, ca orice drept real, uzufructul are ca obiect lucruri. Şi numai ca excepţie, în
măsura în care anumite bunuri incorporale, fie ele drepturi patrimoniale, obiecte de creaţie
intelectuală, universalităţi de fapt sau chiar de drept, sunt susceptibile de apropiere, acestea pot
constitui obiectul dreptului de proprietate. În acest sens, drepturile patrimoniale, în general, şi
drepturile reale, în special, sunt instrumentele juridice prin care lucrurile se transformă în bunuri. Pe
această cale, în anumite condiţii şi cu anumite limite legale, prin dezmembrarea dreptului de
proprietate, aceste bunuri pot să constitui şi obiectul dreptului de uzufruct [1450, p.91].
În C.civ. nu se reglementează expres totalitatea obiectelor dreptului de uzufruct. Totuşi, am
putea evidenţia faptul că acestea sunt doar bunurile puse în circuitul civil, cu excepţia celor din
domeniul public al statului şi al unităţilor teritorial-administrative. Alin.(3) al art. 396 C.civ. prevede
că obiect al uzufructului poate fi orice bun neconsumptibil care se află în circuit civil, mobil sau
imobil, corporal sau incorporal, inclusiv un patrimoniu sau o parte din el. Uzufructul poartă
asupra tuturor accesoriilor bunului dat în uzufruct, precum şi asupra a tot ce se uneşte sau se
incorporează în acesta.
Regula generală presupune că bunurile pot fi transmise de la o persoană la alta prin orice
act juridic legal, cu excepţia cazurilor când circulaţia lor este limitată sau interzisă prin lege (art.286
C.civ.). Legea limitează şi circulaţia liberă a bunurilor care pot aduce daune sănătăţii şi vieţii
persoanelor, precum şi a bunurilor din domeniul public.
Conform opiniei unanim recunoscute de doctrinari şi legiuitor, obiecte ale dreptului de
uzufruct pot fi numai bunurile neconsumptibile şi nicidecum bunurile consumptibile. Logica acestor
prevederi reiese din următoarele raţionamente. Bunurile consumptibile sunt considerate bunurile a
căror întrebuinţare obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea lor (art.295 alin.(1) C.civ.).
 40
Reieşind din esenţa uzufructului şi a prevederilor art. 395 şi art. 423 alin.(1) C.civ., uzufructuarul
este obligat să conserve substanţa bunului pe timpul exercitării dreptului său şi să restituie nudului
proprietar, în starea corespunzătoare, bunurile ce le-a deţinut în virtutea acestui drept. Aceste
prevederi nu pot fi aplicabile bunurilor consumptibile. Uzufructul presupune posedarea şi folosinţa
bunului şi nicidecum, dreptul de dispoziţie asupra lui, drept care se realizează odată cu consumarea,
adică dispariţia bunului. Însă de la regula generală există şi excepţii. Excepţia este că uzufructuarul
poate avea în posesie şi un bun consumptibil, dar acesta să fie de natură accesorie [83, p.195].
Această părere s-a cristalizat în literatura de specialitate, fiind împărtăşită şi de legiuitorul moldav.
Astfel, art. 396 în alin.(4) C.civ. prevede că uzufructul poartă asupra tuturor accesoriilor bunului
dat în uzufruct, precum şi asupra a tot ce se uneşte sau se incorporează în acesta.
Cu toate că lucrurile consumptibile nu pot fi folosite fără a fi consumate, iar uzufructul fiind
un drept de folosinţă prevede îndatorirea de a conserva substanţa, în conformitate cu prevederile art.
402 C.civ. dacă uzufructul cuprinde şi bunuri consumptibile, uzufructuarul are dreptul să
dispună de ele, însă cu obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi calitate, cantitate şi valoare sau,
dacă este imposibil, să restituie contravaloarea lor de la data stingerii uzufructului.
Dreptul de uzufruct asupra bunurilor consumptibile, numit şi qvasi-uzufruct, niciodată nu se
stabileşte independent şi izolat, ci întotdeauna este un accesoriu al unui bun mai larg. Iar conform
art. 292 alin.(3) C.civ., bunul accesoriu urmează situaţia juridică a bunului principal, dacă părţile nu
au convin altfel.
Aplicând prevederile art.295 alin.(2) C.civ., reiese că, deşi bunul este consumptibil, el poate fi
considerat neconsumptibil – prin actul juridic încheiat între părţi sau prin actul unilateral al nudului
proprietar. Norma juridică presupune că dacă proprietarul consideră că bunul consumptibil poate fi
folosit şi conservat pe perioada uzufructului, atunci îi dă destinaţia de neconsumptibil. Iar în timpul
exercitării uzufructului beneficiarul de drept va fi obligat să păstreze destinaţia pe care i-a dat-o
nudul proprietar obiectului.
În antichitate, jurisconsulţii romani, urmând logica rigidă a principiilor, hotărâseră la început
că uzufructul nu se poate stabili asupra lucrurilor consumptibile. La începutul Imperiului, punctul de
vedere se schimbă şi se admite a se stabili un drept de folosinţă şi asupra lucrurilor consumptibile.
Acest drept este un uzufruct propriu-zis, deoarece el se exercită tocmai prin consumarea fructului,
însă este analog unui uzufruct, din care cauză autorii l-au numit qvasi-uzufruct [83, p.195]. Deci
conceptul dreptului roman a trecut în dreptul modern şi astăzi art. 402 C.civ. permite ca excepţie
constituirea unui uzufruct şi asupra lucrurilor consumptibile. Însă spre deosebire de uzufructul
obişnuit, un astfel de uzufruct dă uzufructuarului dreptul de a consuma lucruri, numai cu obligaţia
 41
de a restitui, la expirarea uzufructului bunuri de acelaşi fel, echivalente în cantitate şi calitate, în loc
de a restitui lucrurile asupra cărora se constituise uzufructul.
Unele izvoare legislative precum ca Codul civil român şi anume art.526, consacrat uzufructului
lucrurilor consumptibile, enumără ca lucruri consumptibile „banii, grânele, băuturile”, această
enumerare nefiind limitativă, ci explicativă, cum rezultă chiar din text. Prin bani se înţelege atât
moneda metalică, cât şi biletele de bancă, dar nu titlurile de valori folosite de uzufructuar fără a fi
înstrăinate prin simpla încasare a cuponului [83, p.196].

În literatură adesea se analizează ca obiect al uzufructului turma de animale şi nu ca qvasi-

uzufruct [133, p.189; 55, p.191]. Turma este considerată un singur obiect, iar uzufructuarul are
dreptul de dispunere a fiecărui obiect în parte, un animal din turmă este privit ca un element
individual care se înlocuieşte prin altul, uzufructul nefiind afectat, deoarece uzufructul se constituie
din ansamblul de elemente. Prin inventarierea de la început se determină valoarea obiectului. Astfel,
la stingerea dreptului de uzufruct nu rămâne decât să se restituie obiectul, iar în caz de pierdere sau
degradare a bunului, se va face o despăgubire. Beneficiarul de uzufruct se eliberează de răspundere
doar la dispariţia bunului într-un caz fortuit.
S-a menţionat mai sus că obiecte ale uzufructului pot fi atât bunurile mobile, cât şi cele
imobile. Imobil se consideră acel bun care nu poate fi deplasat în spaţiu dintr-un loc în altul, fără a-
i schimba destinaţia pe care o are. La categoria de bunuri imobiliare legiuitorul atribuie, terenurile,
porţiunile de subsol, obiectele acvatice separate, plantaţiile cuprinse de rădăcini, clădirile,
construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de pământ, precum şi tot ceea ce în mod natural şi
artificial este incorporat durabil în acesta (art.288 alin.(2) C.civ.).
Bunuri mobiliare corporale sunt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau
colective în raport cu care există drepturi şi obligaţii civile (art.285 C.civ.). La această categorie
raportăm orice obiect pornind de la bunurile consumptibile ca: produsele alimentare, grânele,
animalele, materia primă, banii; şi finisând cu bunurile neconsumptibile: obiectele tehnice
necesare producerii altor bunuri (utilaje, maşini etc.), mobilierul unei case sau birou, automobile.

Reieşind din prevederile art. 396 alin.(3) C.civ., putem deduce că obiect al dreptului de
uzufruct poate fi şi un animal. Această concluzie este întemeiată şi de Hotărârea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.6 din 04 iulie 2005 „Cu privire la practica aplicării de
către instanţele judecătoreşti a legislaţiei materiale despre încasarea prejudiciului cauzat prin
vătămare a integrităţii corporale sau altă vătămare a sănătăţii ori prin deces” care în p. 8 prevede că
„Paza juridică a unui animal poate fi transmisă de proprietar altei persoane în temeiul unui drept de
 42
uzufruct printr-un contract de locaţiune, comodat etc., răspunderea juridică pentru prejudiciul cauzat
revenind, astfel, uzufructuarului, chiriaşului, comodatarului etc.” Trebuie să menţionăm însă că
animalele, deşi, raportate la bunuri mobile, ele nu sunt lucruri, lor doar li se aplică normele
referitoare la lucruri şi unele norme speciale (art.287 C.civ.).
Conform prevederilor legale, uzufructul poate fi stabilit atât asupra pământului, clădirilor şi
altor bunuri corporale, cât şi chiar asupra celor imateriale: creanţelor, dobânzilor din depunerile
bancare, valorilor mobiliare nematerializate (acţiuni, rente), părţilor sociale (fondului de comerţ),
rezultatelor activităţii intelectualele, mărcilor de producţie şi de comerţ, modelelor industriale etc.,
precum şi asupra unui drept de superficie [12, p.225], problematica particularităţilor uzufructului
instituit asupra bunurilor incorporale fiind discutată pe larg în literatura de specialitate.
Dreptul de uzufruct asupra unui bun imobil urmează a fi înregistrat, cu toate că legea
autohtonă în vigoare nu prevede expres dezmembrămintele supuse înregistrării. Deoarece faptul
transferului proprietăţii nu înseamnă stingerea dreptului grevat, dobânditorul va suporta şi sarcina
imobilului: uzufruct, abitaţie, servitute, superficie, chiar dacă în actul juridic respectiv nu se
menţionează acesta [3, p.740]. Iar pentru a evita „surprizele”, participanţii la circuitul civil vor
avea grijă să cunoască regimul juridic al imobilului, obţinând estras din registrul imobiliar.
De asemenea, s-ar cere de menţionat că în rigoarea strictă a principiilor, uzufructul unei
creanţe nu este un adevărat uzufruct, deoarece adevăratul uzufruct este un drept real,
dezmembrământ dintr-un drept mai complet, care prin forţa sa este un drept real. Or, un uzufruct
asupra unui drept de creanţă nu reprezintă un drept real, dreptul întreg fiind un drept personal.
Dreptul nud ce rămâne titularului creanţei având un caracter personal, uzufructuarul nu va putea
avea şi el decât un drept personal. Astfel, unii cercetători susţin că ceea ce se numeşte dreptul de
uzufruct al unei creanţe este un simplu drept de folosinţă al creanţei [66, p.233].
Într-o altă opinie, admisă şi de legiuitorul autohton, în măsura în care lucrurile incorporale au
devenit, prin apropiere, obiectul unor drepturi reale, adică au dobândit semnificaţia juridică de
bunuri, acestea pot forma şi obiectul dreptului de uzufruct, ca urmare a dezmembrării dreptului de
proprietar [150, p.92].
În acest sens, putem evidenţia creanţa şi participaţiunile la capitalul social ca obiecte ale
dreptului de uzufruct. Obligaţiile şi acţiunile care au ca obiect sume exigibile sau efecte mobiliare,
acţiunile în companii de finanţe, de comerţ sau de industrie se consideră bunuri mobile. În toate
aceste cazuri, este vorba de drepturi de creanţă care, prin incorporarea lor, într-un grad mai mic sau
mai mare, în substanţa înscrisului constatator, sunt susceptibile de apropiere odată cu acest înscris.
Iar întrucât, prin această construcţie juridică, anumite drepturi de creanţă pot forma obiectul
 43
dreptului de proprietate privată, pe cale de consecinţă, prin dezmembrarea acestui drept, ele devin
şi obiecte de uzufruct [105, p.694-495].
C.civ. stipulează expres în art. 403 posibilitatea instituirii uzufructului asupra unei creanţe a
nudului proprietar faţă de un terţ, de exemplu uzufructul asupra banilor din depozitul bancar sau
asupra unor obligaţiuni, ambele producătoare de dobândă. Astfel, uzufructuarul are dreptul să
folosească şi să culeagă fructele civile ale creanţei care se reduc numai la o dobândă periodică,
având obligaţia, cu titlu de excepţie, în cazul insolvabilităţii băncii sau emitentului de obligaţii, de
a înainta creanţa către administratorul insolvabilităţii pentru a participa la adunarea creditorului
etc. [12, p.231]. Iar în cazul în care, în timpul exercitării dreptului de uzufruct, contractul de
depozit bancar expiră sau obligaţiunile ajung la scadenţă, uzufructuarul este în drept să primească
banii de la bancă sau societatea emitentă şi să dispună de ei ca un bun gospodar, având dreptul să-i
folosească în continuare prin depunerea pe un alt cont bancar sau să dispună de ei altfel. Deci,
uzufructuarul poate consuma banii, însă la încheierea uzufructului are obligaţia de a restitui
nudului proprietar suma echivalentă creanţei (art.403 C.civ.).
În C.civ. nu sunt enumerate expres valorile mobiliare ca obiecte ale uzufructului, dar ele se
subînţeleg din conţinutul art. 404 C.civ. care reglementează dreptul de vot ce reiese al
uzufructuarilor care au în folosinţă acţiuni. Astfel, proprietarul poate să transmită cu drept de
uzufruct acţiunile emise de societăţile comerciale pe acţiuni, părţile sociale ale societăţilor cu
răspundere limitată, participaţiunile unor alte persoane juridice. În acest caz, uzufructuarul are
dreptul de a folosi şi culege fructele, adică de a participa la adunările generale cu drept de vot, cu
excepţia adunărilor generale la care se discută modificarea capitalului social, reorganizarea sau
lichidarea persoanei juridice, de a încasa dividendele acestor participaţiuni. Dacă acţiunile se
răscumpără de către emitent, dreptul uzufructuarului, de a încasa preţul trebuie să fie expres
stipulat în actul de constituire a uzufructului. Considerăm că referitor la aceste obiecte ale
uzufructului ar fi fost necesară o reglementare mai amplă, fie că sunt valori mobiliare şi
coproprietatea persoanei fizice, fie ale familiei etc.
Urmând logica legiuitorului moldav, reiese că obiect al uzufructului pot fi şi rezultatele
activităţii intelectuale. Deşi acestea sunt susceptibile de apropiere în forma dreptului de proprietate
intelectuală (dreptul de autor şi dreptul de proprietate intelectuală), legiuitorul a prevăzut
modalităţi restrictive de exercitare a respectivului drept. Ca urmare, deşi în doctrină s-a stabilit că
proprietatea literară sau artistică, mărcile de fabrică şi brevetele de invenţie sunt susceptibile de un
drept de uzufruct [105, p.493], în realitate, exercitarea atributelor dreptului de proprietate
intelectuală în sens larg de către o altă persoană decât titularul dreptului se poate face numai pe
 44
căile speciale prevăzute expres în legislaţia care reglementează proprietatea intelectuală. Astfel,
este greu de închipuit cum se va constitui un drept de uzufruct asupra acestora. Dreptul de
proprietate intelectuală este protejat prin legi speciale şi poate aduce beneficii persoanei în baza
unor contracte speciale, de aceea se va găsi cu greu un doritor de a-l da în uzufruct.
Reieşind din prevederile art.396 alin.(3) C.civ., nudul proprietar poate constitui un drept de
uzufruct, inclusiv asupra unui patrimoniu sau o parte din el. Aşadar, uzufructul poate avea ca obiect
unul sau mai multe bunuri individual determinate, cu titlu particular, o fracţiune dintr-o
universalitate de bunuri, cu titlu universal, precum şi o universalitate de bunuri când este universal
[3, p.518]. Distincţia între uzufructul universal şi cel particular are importanţă din punctul de vede
al obligaţiunii uzufructuarului de a contribui la plata datoriilor ce grevează patrimoniul asupra
căruia este stabilit uzufructul. În cazul unui uzufruct particular, uzufructuarul este perceput ca un
succesor cu titlu particular şi nu este obligat să contribuie la plata datoriilor autorului, conform
normelor pe care le vom menţiona în continuare [164, p.125]. În cazul unui uzufruct cu titlu
universal, se vor preciza plăţile pe care beneficiarul de drept trebuie să le facă, iar oricare plată
aferentă părţii de patrimoniu, nudul proprietar trebuie să o restituie (art.418 alin.(1) C.civ.).
Substituirea unui element cu altul, în cadrul uzufructului cu titlu particular, aproape de fiecare dată,
va fi o încălcare a dreptului de uzufruct. Uzufructul cu titlu particular sau pur şi simplu uzufructul
particular va conţine mai multe bunuri grevate cu un singur drept şi individualizate la constituire.
Deoarece se restituie acelaşi bun, uzufructuarul conservă substanţa lucrului, iar dreptul de posesie şi
folosinţă se exercită exclusiv asupra acelui bun. Cu titlu particular se constituie dreptul de uzufruct
asupra valorilor mobiliare sau asupra unui bun singular corporal (un automobil, o clădire, un lot de
teren etc.). Acestea vor figura în actul de transmitere ca un singur bun sau în număr limitat, calităţile
pe care le posedă fiind clar determinate şi individualizate.

Dreptul de uzufruct se constituie şi asupra unor bunuri cu titlu universal: prin aceasta se
înţelege că dreptul se extinde doar asupra unei părţi din patrimoniu. O universalitate de bunuri care
este egală cu un patrimoniu întreg, în lege aceasta fiind numită universalitate de drept sau se
transmite o pluralitate de bunuri corporale omogene considerate ca un tot întreg, numită în art. 298
alin.(l) C.civ., universalitate de fapt.

Uzufructul universal şi cu titlu universal este stabilit, de obicei, prin testament, defunctul
lăsând unei persoane, sub formă de legat, totalitatea patrimoniului său sau o cotă din el în uzufruct.
Uzufructele legale, sunt, de,asemenea universale sau cu titlu universal.
 45
Patrimoniul, în literatura de specialitate [114, p.7], este considerat o totalitate de drepturi şi
obligaţii, care au valoare economică, aparţin unei persoane. În conformitate cu prevederile art. 284
alin.(1) C.civ., patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi
evaluate în bani) privite ca o sumă de valori active şi pasive strâns legate între ele, aparţinând unor
persoane fizice şi juridice determinate. Bunurile aflate într-un patrimoniu sunt mai mult decât suma
elementelor componente, fiind un sistem cu existenţă autonomă de cea a respectivele elemente [3,
p.519].

În mod impropriu, s-a apreciat că uzufructul universal poate avea ca obiect şi o universalitate
de fapt, respectiv fondul de comerţ sau o turmă de animale [33, p.160; 133, p.161]. În mod propriu,
uzufructul universal se constituie numai asupra unei universalităţi de drept, ceea ce explică faptul că
uzufructuarul este ţinut să contribuie şi la plata datoriilor. Spre deosebire de universalităţile juridice,
cele de fapt nu conţin datorii [150, p.94]. Din acest punct de vedere, uzufructul asupra
universalităţilor de fapt se apropie mai degrabă de un uzufruct cu titlu particular, în ambele cazuri
uzufructuarul nefiind ţinut să contribuie la plata datoriilor nudului proprietar.

Uzufructul asupra unui fond de comerţ este un uzufruct universal, deoarece fondul de comerţ
rămâne o universalitate de fapt, ca bun incorporal, astfel încât obligaţia uzufructuarului este de a
conserva substanţa bunului [33, p.195; 133, p.189].

În acest context, complexul patrimonial al întreprinderii poate fi obiect al uzufructului, la

momentul transmiterii fiind obligatorie inventarierea. O persoană juridică, se ştie, are un patrimoniu
compus atât din bunuri corporale (utilaj, clădiri şi alte bunuri), cât şi din bunuri incorporate
(denumirea de firmă, marca de producţie, clientela). Fiindcă bunurile din patrimoniul întreprinderii
sunt o sumă de obiecte, ele pot fi neconsumptibile (tehnica, terenurile aferente etc.) şi consumptibile
(marfa, banii, materia primă etc.). De cele consumptibile uzufructuarul va putea dispune conform
destinaţiei lor, înlocuindu-le cu altele prin procesul de producţie. Astfel, la finele exercitării
uzufructului, se vor restitui aceleaşi bunuri cu unele sporuri sau reduceri din masa lucrurilor
consumptibile. Dacă la momentul restituirii lucrurile consumptibile s-au înstrăinat (consumat)
complet, uzufructuarul va recupera scăderea valorii patrimoniale prin înlocuire sau restituirea
contravalorii acestora.

Deci, obiectul de bază în cazul complexului patrimonial al întreprinderii este patrimoniul şi

dispunerea de bunuri consumptibile şi nicidecum nu va fi o înstrăinare a obiectului de uzufruct şi
nici o consumare a substanţei bunului, ci doar a unui element incorporat în acesta. Prin înlocuirea
 46
obiectelor în interiorul unui fond de comerţ, literatura de specialitate spune că are loc o subrogaţie
reală [3, p.519].

Nu trebuie de confundat obiectul uzufructului cu masa falimentului uzufructuarului, deoarece,

conform prevederilor art. 405 alin.(1) C.civ., el va răspunde în faţa creditorilor săi doar cu
beneficiul obţinut din exploatare, care constituie fructul.
O situaţie similară complexului patrimonial al întreprinderii o înregistrează universalitatea de
bunuri formată din animale [119, p.53]. Animalele, după natura lor, au o viaţă egală cu durata
existenţei unui bun care se consumă şi se înlocuieşte cu unul nou. Cel mai des se discută despre
turma de oi ca un obiect de sine stătător, dar nu ca lucruri individual determinate. Sporul adus sunt
fructe naturale pe care, conform art. 401 alin.(l) C.civ., titularul de drept este îndreptăţit să le
culeagă. Dacă totuşi apare necesitatea de a înstrăina un element din turmă, uzufructuarul o poate
face. Acţiunile sale fiind înţelese ca o gospodărire necesară, asemănându-se cu folosinţa unui bun
proprietar, dar nu cu un abuz de drept. O asemenea folosinţă este echivalentă cu o sarcină de
substituire a animalului înstrăinat din contul sporului ce-l produc celelalte. Dacă va apărea
necesitatea de a înlocui o majoritate, aceasta nu va presupune o eventuală restituire de cheltuieli de
către nudul proprietar, ca fiind o majorare a valorii patrimoniului, dar va fi egală cu o exploatare
cuvenită a acestei categorii de lucruri. La finele uzufructului, uzufructuarul se va strădui să restituie
obiectul în suma iniţială, fiind exonerat de răspundere doar atunci când a acţionat o forţă majoră (o
epidemie, o calamitate naturală) care a distrus bunul în parte sau total.
O universalitate de bunuri va fi şi atunci când obiectul uzufructului va conţine păduri
destinate tăierii periodice, copaci bătrâni înlocuiţi cu alţii. Aceeaşi situaţie se înregistrează şi în
legătură cu carierele deschise etc.
În doctrină s-a statuat opinia că uzufructul se poate constitui şi asupra unor drepturi reale, de
exemplu, uzufructul asupra unui alt uzufruct, uzufructul asupra unui drept de nudă proprietate şi
uzufructul asupra unui fond dominant, adică asupra unui imobil în a cărui favoare s-a constituit
anterior o servitute [105, p.492-493]. În primul exemplu, este vorba de uzufructul legal al
părinţilor asupra averii copiilor lor minori, avere în a cărei componenţă intră şi un drept de
uzufruct, obiectul acestui uzufruct fiind o universalitate juridică. În al doilea caz, este vorba despre
o nudă proprietate aflată într-o proprietate, la fel înţeleasă ca o universalitate juridică [133, p.165].
Cât priveşte uzufructul asupra unui fond dominat, uzufructuarul exercită anumite prerogative
asupra fondului aservit, deoarece servitutea este, sub aspect activ, un accesoriu al fondului
dominant.
 47
Nu mai puţin importantă şi controversată este problema posibilităţii aplicării dreptului de
uzufruct asupra bunurilor din domeniul public al proprietăţii publice. După cum s-a menţionat mai
sus, în doctrină este împărtăşită părerea că uzufructul poate fi constituit inclusiv şi asupra bunurilor
din domeniul privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale [3, p.519], opinie ce nu
contravine prevederilor legislaţiei naţionale. Deşi art. 396 în alin.(3) C.civ. stipulează că obiect al
uzufructului poate fi orice bun neconsumptibil care se află în circuitul civil, din unele prevederi
legale reiese posibilitatea constituirii uzufructului şi asupra bunurilor din domeniul public. Ne
referim în special la art. 114 alin.(1) şi (2) C.civ. şi art.41 alin.(2) pct. c) şi alin. (4) din Legea
privind societăţile pe acţiuni. Conform articolului nominalizat din C.civ., aportul în natură într-un
capital social al societăţii comerciale poate avea ca obiect orice bun aflat în circuitul civil şi se
consideră a fi transmis cu titlu de proprietate dacă actul de constituire nu prevede altfel. Aport în
natură se consideră bunurile corporale (imobile sau mobile) şi cele incorporale. Printre bunuri
incorporale ce pot fi transmise în capitalul social, pe lângă mărcile de producţie şi comerţ, desenele
şi modelele industriale, valorile mobiliare se numără şi drepturile de folosinţă ca uzufructul [43,
p.185]. Iar, în conformitate cu art.41 alin.(2) pct.c), aporturi la capitalul social pot fi şi ”alte
bunuri, inclusiv drepturi patrimoniale sau alte drepturi care pot fi evaluate în bani”. O condiţie
legală pentru bunurile aduse ca aport social este ca acestea să fie în circuitul civil. Dar, de fapt,
prin alin.(4) al art.41 al legii nominalizate, se stabileşte că bunurile din proprietatea publică pot fi
transmise în capitalul social cu drept de folosinţă. Din aceste considerente, propunem interpretarea
prevederilor normative nominalizate în sensul admiterii posibilităţii constituirii uzufructului, în
cazurile prevăzute de lege, şi asupra bunurilor din domeniul public.

§ 5. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie – drepturi de uzufruct restrânse şi parţiale

Legislaţia civilă a Republicii Moldova reglementează în art.424-427 C.civ. dreptul de uz şi

dreptul de abitaţie, drepturi reale definite ca fiind drepturi de uzufruct restrânse şi parţiale care dau
titularului dreptului de a uza şi a se bucura de lucru numai pentru necesităţile sale personale [83,
p.256; 12, p.241].
Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie fac parte, în primul rând, din drepturile reale asupra
lucrurilor altuia, iar, în al doilea rând, din servituţile personale. Acestea sunt drepturi reale, absolute,
inalienabile, constituite pe un termen determinat sau determinabil, atât cu titlu gratuit, cât şi cu titlu
oneros asupra unui lucru neconsumptibil ce aparţine cu drept de proprietate altei persoane [175,
p.160].
 48
Elementele comune ale dreptului de uz, dreptului de abitaţie şi dreptului de uzufruct sunt:
1. şi uzul, şi abitaţia, şi uzufructul sunt servituţi personale constituite asupra bunurilor altor
persoane cu drept de proprietate, adică sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate;
2. atât uzul şi abitaţia, cât şi uzufructul pot fi constituite prin lege sau prin act juridic;
3. termenul maxim al tuturor acestor drepturi este durata vieţii titularului;
4. dreptul de uz şi dreptul de abitaţie, similar dreptului de uzufruct, au un caracter inalienabil,
graţie cărui fapt nu pot fi transmise prin succesiune;
5. obiect al acestor drepturi poate fi, conform regulii generale, un bun neconsumptibil.
Din aceste considerente, C.civ. prevede că dispoziţiile privitoare la uzufruct se aplică în modul
corespunzător uzului şi abitaţiei.
În acelaşi timp, dreptul de uz şi dreptul de abitaţie se disting prin anumite caractere de dreptul
de uzufruct. Astfel:
1. subiect al dreptului de uzufruct poate fi atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică
(art.397 C.civ.), pe când subiect al dreptului de uz şi dreptului de abitaţie poate fi doar o
persoană fizică (art. 424 alin.(1) şi (2) C.civ.);
2. uzufructuarul are dreptul să culeagă toate fructele şi beneficiile de la obiectul dreptului de
uzufruct (art.395 alin.(1) şi 401 C.civ.), pe când uzuarul şi abitantul au dreptul să culeagă
fructele şi beneficiile doar în limitele consumului propriu şi al familiei sale (art.424 alin.(1)
C.civ.);
3. uzuarul şi abitantul, comparativ cu uzufructuarul suportă cheltuielile de întreţinere a
obiectului proporţional părţii de care se foloseşte (art.425 alin.(2) C.civ.);
4. uzuarul şi abitantul, al cărui drept poartă numai asupra unei părţi din bun, are dreptul să
folosească facilităţile destinate uzului comun (art. 426 C.civ.).
Dreptul de uz se caracterizează prin faptul că el limitează dreptul de uz al uzuarului prin
folosirea bunului şi fructelor lui pentru necesităţile proprii şi ale familiei sale. Acest drept se mai
limitează şi în funcţie de subiecte. Astfel, aici avem ca subiecte doar persoanele fizice şi membrii
familiilor acestora.
Dreptul de abitaţie limitează dreptul de folosinţă şi după obiect, şi după subiecte. Astfel, ca
obiect al abitaţiei poate fi doar casa de locuit (apartamentul), iar ca subiecte – doar persoanele fizice
şi membrii familiilor acestora.
Aceste drepturi reale nu sunt reglementate în legislaţia unor state. Spre exemplu, legislaţia
Ucrainei şi Rusiei nu reglementează servituţile personale asupra bunurilor, ci doar asupra terenurilor
de pământ [86, p.365-366; 79, p.94-95].
 49

5.1. Dreptul de uz şi caracterele speciale ale acestuia

Dreptul de uz, fiind un drept de uzufruct mai restrâns, îşi trage originea la fel din dreptul
roman, care acorda titularului său posibilitatea de a folosi un lucru, fără a avea dreptul de a-i culege
fructele (nudus usus sau usus sine fructibus). Treptat, uzuarului i s-a permis, ca o favoare să
folosească o mică parte din fructele lucrului pentru nevoile sale zilnice (ad usum cottidianum) [94,
p.84-95].
Alin.(1) al art. 424 C.civ. prevede că uzul este dreptul real asupra bunului altuia, în virtutea
căruia uzuarul poate folosi bunul şi culege fructele lui necesare pentru nevoile proprii şi ale
familiei sale. Esenţial pentru dreptul de uz este faptul că folosinţa uzuarului se reduce numai la
fructele necesare pentru satisfacerea cerinţelor lui personale şi ale tuturor membrilor familiei sale.
În doctrină, acest drept este definit asemănător de majoritatea cercetătorilor în sensul că, în
temeiul dreptului de uz, titularul este îndreptăţit să uzeze de bunul ce constituie obiectul dreptului
său şi să-şi însuşească, după caz, o parte din fructele sau veniturile bunului, însă numai atât cât este
necesar pentru acoperirea nevoilor lui şi ale familiei sale [83, p.256; 67, p.400; 16, p.277].
Esenţial pentru dreptul de uz este faptul că folosinţa uzuarului se reduce numai la fructele utile
necesităţilor sale personale, iar dacă are familie, uzuarul poate să culeagă fructele bunului şi pentru
satisfacerea cerinţelor tuturor membrilor familiei sale [12, p.241].
În dreptul roman primitiv, uzul denumit nudus usus sau usus sine fructibus era mai
restrâns, uzuarul având dreptul de a uza de lucru, dar nu putea să perceapă nici o porţiune din fructe.
Doar mai târziu jurisconsulţii romani au ajuns să admită că uzuarul, prin favoare, poate să perceapă
şi o parte din fructe, însă dreptul său se limita la partea din fructe ce-i era necesară pentru propria sa
subzistenţă [83, p.256; 158, p.218]. Aceeaşi caracteristică o are acest drept şi în dreptul modern.
Deci, dreptul de uz dispune de următoarele limite: uzuarul poate folosi bunul şi fructele
limitat, adică numai pentru satisfacerea necesităţilor proprii şi ale familiei lui. Legiuitorul însă nu
concretizează care fructe, cele naturale sau civile, de aceea putem prezuma că uzuarul poate folosi
toate fructele bunului pentru a satisface nevoile proprii.
Caracterele dreptului de uz sunt: este un drept real, limitat, strict personal, temporar,
intransmisibil terţilor.
Subiectele dreptului de uz sunt nudul proprietar, care poate fi o persoană fizică sau juridică,
şi uzuarul – o persoană fizică şi familia ei. Uzuar poate fi orice persoană fizică, indiferent de
capacitatea juridică civilă, şi membrii familiei sale, adică pot fi şi persoane minore.
 50
În legătură cu dreptul de uz al membrilor familiei uzuarului, este necesară interpretarea
noţiunii de familie pentru a arăta ce persoane sunt membri de familie. Reieşind din prevederile
Codului familiei al Republicii Moldova, prin familie se desemnează toate persoanele care au
obligaţii de întreţinere reciprocă, fiind în relaţii de căsătorie, rudenie, afinitate sau în alte relaţii
asimilate de lege cu relaţiile de familie [31, p.10]. Concomitent, şi alte acte normative, precum
Codul cu privire la locuinţe, Codul fiscal, indică direct sau indirect persoanele care pot fi incluse în
categoria familie, expres fiind menţionaţi soţul, copiii necăsătoriţi, părinţii etc. Aceleaşi persoane
formează o familie şi conform prevederilor art. 570 alin.(2) din Codul civil român.
Astfel, se poate susţine că în categoria membrilor familiei uzuarului se includ: soţul, copiii,
inclusiv cei adoptivi, alţi descendenţi sau ascendenţi întreţinuţi de acesta. Uzuarul poate percepe
fructe pentru întreţinerea nu numai a copiilor care erau deja născuţi în momentul stabilirii uzului, dar
şi a celor care s-au născut ulterior, în cursul uzului [83, p.257].
Obiectul dreptului de uz pot fi toate categoriile de bunuri puse în circuitul civil. Reieşind din
prevederile art. 397 şi 427 C.civ., dreptul de uz este viager şi dispare odată cu decedarea uzuarului.
Dreptul de uz are, în principiu, acelaşi regim juridic ca şi dreptul de uzufruct, ceea ce înseamnă
că se vor aplica aceleaşi reguli privind constituirea, exercitarea şi stingerea lui. În acest sens, art.
427 C.civ. stipulează că dispoziţiile privitoare la uzufruct se aplică în modul corespunzător uzului şi
abitaţiei. Diferenţa constă în aceea că dreptul de uz este mai restrâns şi prin el se realizează numai
nevoile uzuarului şi ale familiei sale.
În legislaţia altor state şi în literatura de specialitate se evidenţiază aşa-numitele „drepturi de
uz speciale”, acestea fiind dreptul de vânătoare şi dreptul la pescuit. Tot de natură specială este uzul
pădurilor. Astăzi în Franţa dreptul de uz asupra pădurilor este reglementat de Codul Forestier
francez [33, p.168].

5.2. Dreptul de abitaţie şi caracterele specifice ale acestuia

Dreptul de abitaţie îşi trage şi el originea din dreptul vechi roman, unde era considerat ca
uzufructul unei case (ususfructus aedium). Fie numai ca uz, Iustinian a stabilit că este vorba de un
drept aparte [94, p.84-85].
Acest dezmembrământ al dreptului de proprietate este reglementat şi de Codul civil al
Republicii Moldova. Dreptul de abitaţie (habitaţie) sau de locuinţă este un drept real principal de uz,
al cărui obiect este locuinţa.
 51
Conform art. 424 alin.(2) C.civ., dreptul de abitaţie este un drept real de uz în temeiul căruia
titularul are dreptul de a folosi o locuinţă sau o parte din ea, ce aparţine unei alte persoane, pentru a
satisface nevoile sale de locuit, precum şi ale membrilor familiei sale.
Fiind un drept real de folosinţă, abitaţia este un drept de uz având ca obiect exclusiv o casă
de locuit sau un apartament. Dreptului de abitaţie i se aplică aceleaşi reguli ca şi dreptului de
uzufruct, deci el este insesizabil, nu este susceptibil de a fi grevat cu sarcini (ipotecat) şi nu poate fi
închiriat, dar se evidenţiază prin aceea că subiectele abitaţiei pot fi doar persoanele fizice şi membrii
familiilor acestora, iar obiectul – casa de locuit (apartamentul).
Titularul dreptului de abitaţie poate fi numai o persoană fizică, iar folosinţa are un caracter
strict personal. De aici şi caracterele dreptului de abitaţie: drept real, personal, temporar,
inalienabil, insesizabil şi intransmisibil [67, p.402].
Titularul dreptului de abitaţie poate locui personal ori „.. împreună cu soţul şi copiii săi, chiar
dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitaţia” (art.424 alin.(2)
C.civ.). O excepţie, stipulată în art. 1489 alin. (2) C.civ., prevede că legatul titular al dreptului de
folosinţă a locuinţei poate să-şi instaleze membrii familiei în locuinţă numai dacă testatorul prevede
expres această posibilitate. Excepţia dată poate fi explicată prin aplicarea prevederilor art. 395
alin.(2) C.civ., în conformitate cu care uzufructul poate fi limitat prin excluderea anumitor folosinţe.
Considerăm că sintagma „împreună cu soţul şi copiii săi” nu conţine în sine în întregime
noţiunea de familie din Codul familiei, de aceea alin.(2) al art.424 C.civ. urmează să fie expus în
următoarea redacţie „Titularul dreptului de abitaţie are dreptul să locuiască în locuinţa unei alte
persoane împreună cu membrii familiei sale chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data
care s-a constituit abitaţia”. În această redacţie prevederea legală ar putea fi interpretată în sensul că
titularul dreptului de abitaţie ar putea să-i primească să locuiască împreună cu el şi pe părinţii săi
inapţi de muncă de care el trebuie să aibă grijă (art.80 Codul familiei).
Subiecţii dreptului de abitaţie sunt: nudul proprietar care deţine dreptul de dispoziţie asupra
locuinţei şi persoana fizică capabilă în favoarea căreia s-a constituit abitaţia şi care nu are spaţiu
locativ. În ceea ce priveşte soţul care beneficiază de dreptul de abitaţie, se cere precizarea că
dispoziţiile legii se referă doar la persoana cu care titularul este în căsătorie legală. Iar în ceea ce
priveşte copii, se poate afirma că aceştia pot fi doar copii până la 18 ani, copii majori inapţi pentru
muncă şi, după caz, copiii majori declaraţi incapabili. Acest raţionament reiese din prevederile art.51
Codul familiei al Republicii Moldova, care prevede că odată cu atingerea majoratului persoanele nu
se mai consideră copii, şi art.75 Codul familiei al Republicii Moldova, conform căruia părinţii au
obligaţia de a întreţine copiii majori inapţi pentru muncă ce necesită sprijin material.
 52
Dacă ţinem cont de conţinutul art. 427 C.civ. care prevede că dispoziţiile privitoare la
uzufruct se aplică în modul corespunzător şi abitaţiei, atunci putem considera că, în conformitate cu
art. 396 alin.(3) C.civ., obiect al dreptului de abitaţie poate fi orice spaţiu locativ aflat în proprietate
privată sau în proprietatea statului şi unităţilor administrativ teritoriale din domeniul privat şi pus în
circuitul civil. Obiect al dreptului de abitaţie poate fi numai un imobil cu regim juridic de locuinţă.
Conform art.7 Codul cu privire la locuinţe, se consideră imobil cu regim juridic de locuinţă casele
de locuit şi încăperile de locuit care sunt destinate pentru domicilierea permanentă a cetăţenilor,
precum şi pentru folosirea în modul stabilit în calitate de locuinţe de serviciu şi de cămin.
Dreptul de abitaţie este limitat în termen. Astfel, conform art.397 C.civ., dreptul de uzufruct
durează cel mult până la decesul persoanei fizice sau lichidarea persoanei juridice, deci şi dreptul de
abitaţie va dura maximum până la decesul abitantului.
În legislaţia altor ţări, dreptul de abitaţie se reglementează în mod diferit, iar literatura de
specialitate conţine mai multe definiţii ale acestuia. Astfel, după Eugeniu Safta-Romano, dreptul de
abitaţie poate fi definit ca fiind acel drept real imobiliar care are ca obiect o casă de locuit şi permite
titularului său să posede şi să folosească locuinţa respectivă, proprietatea altei persoane, în scopul
satisfacerii nevoilor sale de locuit şi ale familiei sale [143, p.227]. Se mai consideră că acest
dezmembrământ al dreptului de proprietate este întâlnit mai frecvent la oamenii în vârstă şi s-a că
are caracter umanitar.
Dreptul de abitaţie în România poate să apară atât în mod convenţional, cât şi în mod legal.
Acest drept este recunoscut în favoarea soţului supravieţuitor numai asupra casei de locuit care face
parte din masa succesorală, dar fără caracter succesoral. Pentru aceasta sunt prevăzute anumite
condiţii: soţul să fi locuit la data deschiderii succesiunii în casa respectivă, să nu aibă o altă locuinţă
proprie, soţul supravieţuitor să nu facă parte din succesori [67, p.403]. Dreptul de abitaţie încetează,
dacă soţul se recăsătoreşte înainte de ieşirea din indiviziune [55, p.212].
În dreptul civil francez, titularului dreptului de abitaţie i se interzice dreptul de a ceda sau de a
închiria locuinţa în partea de casă care nu-i este necesară [83, p.259].
În legislaţia Federaţiei Ruse, dreptul de abitaţie asupra spaţiului locativ privat se
reglementează foarte succint prin art. 292 Cod civil al Federaţiei Ruse [79, p.117].
 53
CAPITOLUL II. MODALITĂŢILE DE CONSTITUIRE A DREPTULUI DE UZUFRUCT

§ 1. Prezentare generală privind modalităţile de constituire a dreptului de uzufruct

Încă din dreptul roman, uzufructul sau servitutea personală putea fi constituită direct, făţiş
(translatio) sau pe cale accesorie (deductio) [8, p.185]. Ca şi servituţile înseşi, modurile lor de
constituire datau din perioade diferite. Astfel, într-o primă perioadă, servituţile puteau fi constituite
cu ocazia înstrăinării unui lucru mancipaţiune, deci se înfiinţau prin modurile de dobândire a
proprietăţii. Spre exemplu, când se făcea o mancipaţiune, se prevedea în formula pronunţată că
mancipio dans îşi păstrează uzufructul asupra bunului. Dar servitutea putea fi creată şi fără a avea
loc înstrăinarea lucrului, şi anume printr-o in iure cessio, când cel din a cărui favoare se năştea
servitutea afirma că are dreptul respectiv de servitute, proprietarul nu contesta, iar pretorul rostea
formula addico, constatând existenţa servituţii.
În epoca clasică, pornindu-se de la ideea că posesiunea ar fi exercitarea prerogativelor pe
care le cuprindea dreptul de proprietate, romanii au admis posesiunea prelungită şi au ajuns la quasi-
posesiunea servituţilor, adică la exerciţiul puterilor conţinute în dreptul de servitute. Astfel, pretorul
a admis şi alte moduri de constituire a servituţilor, cum ar fi : quasi-tradiţiunea bazată pe quasi-
posesiune (usus şi patentia), care era un fel de uzucapiune (longa possessio) pe un termen variabil.
Aceste idei au fost însă posibile numai în dreptul pretorian, nu şi în dreptul civil unde era în vigoare
lex Scribonia.
În epoca post-clasică a dreptului privat roman, s-a admis, pe tot cuprinsul statului roman,
ca servituţile să poată fi constituite prin convenţii care îmbrăcau forma stipulaţiunii (pacta et
stipulationes) [8, p.187].
Art. 396 CCRM prevede mai multe moduri de constituire a dreptului de uzufruct: prin lege,
acte juridice şi prin hotărâre judecătorească în cazurile prevăzute de lege, dispoziţiile privind
registrul bunurilor imobile fiind aplicabile pentru bunurile imobile.
Potrivit legislaţiei române (art. 518 Codul civil român), uzufructul se stabileşte prin lege sau
prin voinţa omului, cercetătorii români evidenţiind două căi principale de constituire a uzufructului:
pe cale de înstrăinare şi pe cale de retenţie [33, p.156; 83, p.197].
Doctrinarii sistemului civil francez la care aderă şi dreptul civil român recunosc constituirea
uzufructului şi prin uzucapiune [83, p.200], argumentând prin faptul că uzufructul este susceptibil de
posesie, în aceleaşi condiţii ca şi dreptul de proprietate. Suntem de părerea că C.civ., pe bună
dreptate, n-a prevăzut această modalitate de constituire a dreptului de uzufruct, din considerentul că
 54
un posesor de rea-credinţă, care ştie că posedă de fapt bunul, are tot interesul să uzucapeze întreaga
proprietate, nu numai dreptul de uzufruct, astfel el se va comporta ca proprietar şi nu ca uzufructuar.
O altă părere statuată în literatura de specialitate română [55, p.198] este că uzufructul se
poate constitui şi institui. Instituirea poate fi:
1. directă, când proprietarul transmite uzufructuarului posesia şi folosinţa lucrului, păstrându-şi
numai dreptul de dispoziţie, adică nuda proprietate;
2. indirect, când proprietarul înstrăinează numai nuda proprietate, păstrându-şi dreptul de posesie şi
de folosinţă asupra lucrului, adică devenind el însuşi uzufructuar.
Pentru a constitui un uzufruct, fie pe cale de înstrăinare, fie de retenţie, este nevoie de un act
translativ, cu singura deosebire că aici se strămută nu proprietatea deplină, ci numai uzufructul sau
numai o parte din el. Principalele acte translative sunt contractul constitutiv ale uzufructului şi
testamentul. Uzufructul mai poate fi constituit prin includerea unei clauze constitutive de uzufruct în
cadrul unui contract de donaţie, contractul de schimb sau contractul de partaj. Reieşind din esenţa
lor, în unele cazuri, urmează a fi interpretate ca contracte constitutive de uzufruct contractul de
înstrăinare a bunurilor cu condiţia întreţinerii pe viaţă (art.839 alin.(1) C.civ.) şi contractul de
societate constitutiv al unei societăţi pe acţiuni (art. 33 alin.(2) pct. d), e); art.41 alin.(2) pct. c))
Legea privind societăţile pe acţiuni], materie la care ne vom opri în continuare.
Practica demonstrează că în cele mai frecvente cazuri uzufructul se constituie printr-un
testament (art. 1449,1487 C.civ.). Dar acesta poate fi constituit şi printr-un act juridic între vii (inter
vivos) special consacrat constituirii acestuia sau care conţine o clauză constitutivă de uzufruct.
Modalităţile de constituire a uzufructului prin testament, contract constitutiv de uzufruct şi
contract de donaţie cu includerea unei clauze de uzufruct sunt mai utilizabile, reieşind din faptul că
constituirea fiind cu titlu gratuit, nu este necesar să se determine dinainte valoarea uzufructului.
Deoarece greutatea determinării acestei valori poate fi un obstacol moral, donaţia de uzufruct nu se
întâlneşte, de obicei, decât sub formă de donaţie mutuală între soţi [83, p.198].
După cum s-a remarcat anterior, nudul proprietar după constituirea uzufructului îşi păstrează
doar prerogativa de abusus, rămasă de la deplinul drept de proprietate. Astfel, se poate deduce că
pentru a transmite un drept este necesar de a fi titularul acelui drept. În cazul nostru, constituitorul
uzufructului va fi proprietarul bunului, doar numai el este în drept de a hotărî soarta bunului,
desigur dacă întruneşte condiţia legală – capacitatea juridică, adică capacitatea de exerciţiu.
Un moment important de care trebuie să se ţină cont la constituirea uzufructului este termenul
de constituire. Alin. (1) al art. 397 C.civ. prevede că uzufructul se instituie cel mult până la decesul
persoanei fizice sau la lichidarea persoanei juridice, dacă un termen mai scurt nu este stabilit prin
 55
lege sau prin act juridic: termenul stabilit pentru constituirea uzufructului de persoane fizice fiind un
termen viager, iar uzufurctul constituit în favoarea unei persoane juridice nu poate depăşi 30 de ani
(art.397 C.civ.), acesta fiind un termen strict determinat.
Orice act juridic prin care se constituie un uzufruct perpetuu şi transmisibil pentru cauză de
moarte sau lichidare este lovit de nulitate absolută.
Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie, fiind supuse regimului juridic aplicabil uzufructului (art.427
C.civ.), se constituie în temeiul legii sau al actului juridic.
În conformitate cu alin.(3) al art. 424 C.civ., atât uzul, cât şi abitaţia se constituie în temeiul
unui act juridic ori al legii, dispoziţiile privind registrul bunurilor imobile fiind aplicabile pentru
bunurile imobile. Actul prin care se instituie uzul poate limita sau extinde dreptul de uz, în raport cu
persoanele care beneficiază de folosinţa şi de fructele bunului sau numai la anumite folosinţe.
Dreptul de abitaţie apare doar la data înscrierii lui în registrul bunurilor imobile.

§ 2. Constituirea prin lege a uzufructului

În art.396 C.civ. este stipulat că uzufructul se poate institui prin lege, însă nu găsim expres
indicat care sunt cazurile legale de instituire a dreptului de uzufruct. Este ştiut că fiecare bun îşi are
procedura sa de înstrăinare şi modalităţi ce necesită anumite formalităţi (întocmirea de acte juridice
ce atestă transmiterea în posesie şi folosinţă a bunului, înregistrarea acestora etc.). Constituirea prin
lege se realizează atunci când prin intermediul prevederilor legale expres se instituie dreptul de
folosinţă, acesta numindu-se uzufruct legal. Iniţial, uzufructul legal a fost considerat drept cea mai
bună tehnică utilizabilă pentru a asigura repartiţia bunurilor unei familii între generaţiile succesive
[33,p.160]. Suntem în prezenţa uzufructului legal în cazul bunurilor membrilor familiei (soţi, părinţi,
copii), succesiunii legale, proprietăţii comune etc.
În dreptul moldav, pot fi evidenţiate următoarele uzufructe legale:
1. Uzufructul legal al părinţilor asupra averii copiilor lor minori, rezultând din art. 21,22
C.civ. şi art.57 Codul familiei al Republicii Moldova. Astfel, alin.(3) al art. 57 Codul familiei al
Republicii Moldova prevede că copilul nu are drept de proprietate asupra bunurilor părinţilor, iar
părinţii – asupra bunurilor copiilor, excepţie făcând dreptul la moştenire şi dreptul la întreţinere.
Părinţii şi copiii care locuiesc împreuna posedă şi folosesc bunurile din proprietatea comună în
devălmăşie.
În acelaşi context, putem vorbi şi despre uzufructul legal al copiilor, prevăzut în articolul
nominalizat mai sus, conform căruia copiii au dreptul de folosinţă asupra bunurilor părinţilor.
 56
Opiniile privind uzufructul părinţilor şi soţilor sunt diverse. Se susţine că uzufructele
părinţilor şi soţilor nu sunt adevărate uzufructe, ci, mai mult, nişte drepturi de creanţă asupra
prisosului din venituri, rămase după întreţinerea copiilor şi satisfacerea sarcinilor căsătoriei [28,
p.161-162]. După părerea noastă, acestea sunt drepturi reale, deoarece ele apar în temeiul
prevederilor legale.
2. Uzufructul legal al văduvei sărace îşi trage rădăcinile tot din aspectul istoric al acestei probleme,
care mai perindă astăzi chiar şi în legislaţia unor state cum ar fi România, Franţa etc. [67, p.376]. În
CCRM nu există o prevedere expresă privind acest fel de uzufruct, dar indirect considerăm că se
realizează prin prevederile art. 1500 C.civ., care indică soţia ca o moştenitoare de gradul I, asupra
unei părţi din averea soţului predecedat, precum şi prin rezerva succesorală vacantă (art.1505
C.civ.).
3. Considerăm că formează un drept de uzufruct şi prevederile art. 347 C.civ. privind folosinţa
bunului proprietate comună pe cote-părţi. Astfel, fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul
proprietate comună pe cote-părţi în măsura în care nu schimbă destinaţia lui şi nu aduce atingere
drepturilor celorlalţi coproprietari.
Modul de folosire a bunului comun se stabileşte prin acordul coproprietarilor sau, în caz
de divergenţe, prin hotărâre judecătorească în baza unei aprecieri echitabile a intereselor tuturor
coproprietarilor.
Coproprietarul este în drept să ceară în posesiune şi folosinţă o parte din bunul comun
corespunzător cotei sale, iar în caz de imposibilitate sa ceară coproprietarilor care posedă şi
folosesc bunul plata unei compensaţii echitabile.
Este reglementat şi modul de folosire a fructelor bunurilor aflate în coproprietate. În
conformitate cu art. 348 C.civ., fructele produse de bunul proprietate comună pe cote-părţi se
cuvin tuturor coproprietarilor proporţional cotei-parţi deţinute, dacă aceştia nu au stabilit altfel.
Coproprietarul care a suportat singur cheltuielile de producere sau de culegere a fructelor are
dreptul la compensarea acestor cheltuieli de către coproprietari proporţional cotei lor părţi.
Dreptul de abitaţie se poate, similar dreptului de uzufruct, constitui nu numai prin act juridic
(pe cale convenţională), dar şi prin lege (art.424 alin.(3) C.civ.). Prin lege dreptul de abitaţie apare
la copii în spaţiul locativ al părinţilor (art.51 alin.(1) Codul familiei) sau, conform Codului cu
privire la locuinţe art.130: „membrii familiei ai proprietarului casei, instalaţi de el în casa ce îi
aparţine, sunt în drept de a se folosi, ca şi el, de încăperile casei, dacă în timpul instalării nu s-a
convenit altfel. Aceştia sunt în drept să-şi instaleze copiii minori în încăperea acordată de proprietar,
 57
instalarea unor alţi membri de familie se admite numai cu consimţământul proprietarului. Dreptul de
folosire a încăperii se menţine pentru aceste persoane şi în cazul încetării raporturilor familiale cu
proprietarul casei.”

§ 3. Constituirea uzufructului prin acte juridice

Art. 396 C.civ. prevede ca mod de constituire a dreptului de uzufruct actele juridice. C.civ.
defineşte noţiunea de act juridic ca manifestarea de către persoane fizice şi juridice a voinţei
îndreptate spre naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile (art.195
C.civ.).La constituirea uzufructului prin act juridic voinţa omului [103, p.148] poate fi exprimată în
următorul mod:
- unilateral, se expune voinţa unei singure persoane, în doctrină mai este numită ca
voinţă testamentară şi
- bilateral sau convenţională, unde se întâlnesc voinţe reciproce a două sau mai multe
persoane îndreptate asupra unui şi aceluiaşi obiect.
În literatura de specialitate română sunt evidenţiate două căi principale de constituire a
uzufructului prin acte juridice: pe cale de înstrăinare şi pe cale de retenţie [83, p.197].
Constituirea de uzufruct prin acte juridice se egalează în doctrină cu dobândirea uzufructului
prin voinţa omului. Constituirea de uzufruct prin voinţa omului se poate realiza prin acte juridice
(convenţii) şi testament. Dobândirea uzufructului prin acte juridice se poate realiza în mai multe
moduri:
a) în mod direct (per translationem), prin transmiterea celor două atribute, posesia şi folosinţa de
către proprietarul bunului către uzufructuar, proprietarul păstrându-şi numai nuda proprietate;
b) în mod indirect (per deductionem), când proprietarul înstrăinează proprietatea sa asupra bunului
unei alte persoane, el păstrându-şi numai uzufructul, transformându-se, astfel, din proprietar în
uzufructuar;
c) când proprietarul bunului transmite unei persoane cele două atribute ale dreptului de proprietate
care formează uzufructul, iar nuda proprietate către o altă persoană, fiecare din beneficiari
dobândind calităţile pe care le-au stabilit prin convenţia pe care au încheiat-o, proprietarul bunului
prevăzând, astfel, această calitate [3, p.517].
Oricare ar fi metoda de constituire a uzufructului, de fiecare dată voinţa omului se va exprima
printr-un act constitutiv şi translativ. Actul translativ va fi elaborat sub forma acelor contracte ce au
 58
ca efect transferarea proprietăţii, cu o singură deosebire: la dreptul de uzufruct se strămută doar
dreptul de uzufruct sau nuda proprietate. Deci, uzufructul se poate constitui prin orice act de voinţă
translativ de drepturi, fie acte între vii inter vivos, fie pentru cauză de moarte propter mortem, în
mod oneros sau gratuit, transmiţătorul obligatoriu fiind proprietarul bunului şi având capacitatea de
a înstrăina bunul.
Şi într-un caz, şi în altul actele juridice, care stau la baza constituirii uzufructului, trebuie să
corespundă prevederilor Capitolelor 1, 2 şi 3 din Cartea întâi C.civ.. Din conţinutul art.396 rezultă
că la constituirea uzufructului se aplică aceleaşi reguli ca şi la înstrăinarea bunurilor care fac
obiectul uzufructului. Când obiect al uzufructului este un bun imobil (art.288 alin.(2) C.civ.), se
aplică dispoziţiile înregistrării de stat în conformitate cu art.289 şi 290 C.civ. şi ale art.4 şi 5 din
Legea cadastrului bunurilor imobile.
După cum am menţionat, actele juridice de constituire pot fi cu titlu gratuit şi cu titlu oneros.
În practică, cel mai des sunt folosite testamentele şi contractele cu titlu gratuit (contractul gratuit de
uzufruct, contractele de donaţie sau partaj cu o clauză de uzufruct), dar pot fi utilizate şi
contractele cu titlu oneros – contracte de vânzare-cumpărare (cu rezerva dreptului de uzufruct) sau
de schimb etc. Uzufructul mai poate fi constituit, pur şi simplu, pe termen sau cu condiţia [164,
p.123] de a respecta anumite cerinţe (art.395 alin.(2) C.civ.). Evidenţiem că uzufructul la
constituire poate fi limitat prin excluderea anumitor folosinţe, adică grevat [168, p.255].
Conform alin.(3) al art.395 C.civ., uzufructul poate fi instituit în favoarea unei sau mai multor
persoane concrete, cu condiţia ca aceste persoane să existe la momentul instituirii uzufructului.

3.1. Constituirea uzufructului prin testament

Constituirea uzufructului prin testament este modul cel mai frecvent de stabilire a
uzufructului. Legatul de uzufruct are avantajul de a asigura un venit beneficiarului, fără a-i lipsi pe
moştenitorii legitimi în mod definitiv de bunurile date în uzufruct, deoarece moştenitorii sunt nuzi
proprietari, care vor deveni proprietari deplini la moartea uzufructuarului [168, p.127].
Uzufructul constituit prin testament se poate realiza prin următoarele forme:
- directă, atunci când testatorul instituie un legat al uzufructului, nuda proprietate rămânând
în mâinile moştenitorilor;
- indirectă – testatorul instituie prin testament nuda proprietate legatarului, moştenitorilor
legali se transmite uzufructul;
 59
- proprietarul dispune de uzufruct, prin legat, în favoarea unei persoane şi nuda proprietate,
tot prin legat, în favoarea altei persoane.
Datorită faptului că testamentul poate cuprinde, în afară de legate (dispoziţii referitoare la
bunurile din patrimoniul testatorului), şi alte dispoziţii de ultimă voinţă ale testatorului (sarcini
impuse legatarilor, desemnarea unui executor testamentar, revocarea totală sau parţială a unui
testament anterior, dispoziţii referitoare la înmormântarea sa, o împărţeală de ascendent,
recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei) cu un conţinut variat, el nu mai poate fi considerat un
act juridic omogen, ci o formă juridică, un tipar cu caracter general, în care se îmbracă o pluritate de
acte juridice de sine stătătoare, producătoare de efecte deosebite, la date diferite. Adică dispoziţia
testamentară este modul cel mai folosit pentru constituirea dreptului de uzufruct (universal, cu titlu
universal şi cu titlu particular), deoarece testatorul va putea, în acest mod, să gratifice şi o persoană
străină, fără a prejudicia interesele moştenitorilor legali, care, la moartea uzufructuarului, vor
dobândi proprietatea deplină asupra bunului sau bunurilor care au constituit obiectul uzufructului
lăsat de defunct.
C.civ., prin art. 1488, reglementează folosirea locuinţei în bază de legat. Astfel, testatorul
este în drept să pună în sarcina moştenitorului cărui i-a testat casa, apartamentul sau orice altă
locuinţă, obligaţia de a transmite unei sau mai multor persoane dreptul de folosinţă viageră sau
pentru o anumită perioadă asupra încăperii de locuit sau a unei anumite porţiuni din ea. La
cesiunea ulterioară a dreptului de proprietate asupra încăperii de locuit, dreptul de folosinţă rămâne
în vigoare. Dar legiuitorul stabileşte aici şi anumite restricţii. Astfel, art. 1489 C.civ. prevede
inalienabilitatea dreptului de folosinţă asupra încăperii de locuit. Dreptul de folosinţă asupra
încăperii de locuit nu se înstrăinează şi nu trece la moştenitorii legatarului. Dreptul de folosinţa
asupra încăperii de locuit nu este un temei pentru membrii familiei legatarului de a locui în ea
dacă testamentul nu prevede altfel. Această prevedere nu intră în contradicţie cu dispoziţiile legale
privind uzufructul, reieşind din faptul că în art. 395 alin.(2) C.civ. legiuitorul prevede posibilitatea
limitării dreptului de uzufruct prin excluderea anumitor folosinţe.
Am menţionat mai sus că uzufructul poate fi constituit fie asupra unuia sau mai multor
bunuri individual determinate, asupra unui întreg patrimoniu privit în universalitatea lui sau asupra
unei fracţiuni din universalitatea patrimoniului. Atât uzufructul universal, cât şi, după caz, cel cu
titlu universal este stabilit prin legat testamentar. Legatul uzufructului, indiferent dacă are ca obiect
întreaga moştenire, o fracţiune din ea, unul sau mai multe bunuri determinate, este întotdeauna un
legat cu titlu particular. În schimb, legatul nudei proprietăţi care are ca obiect întreaga succesiune
 60
este legat universal, iar cel al nudei proprietăţi care are ca obiect o fracţiune de moştenire este ”legat
cu titlu universal” [67, p.375].
În practica judiciară, s-a decis că uzufructuarul nu poate formula o acţiune de partaj
împotriva nudului proprietar, când are constituit un astfel de drept asupra unei părţi din moştenire,
întrucât între ei nu există o stare de indiviziune. În această situaţie, instanţa de judecată, în cadrul
acţiunii de stabilire a drepturilor succesorale, are obligaţia de a constata întinderea valorică a
dreptului uzufructuarului după criteriile stipulate de prevederile legislaţiei, după care se vor
determina concret bunurile asupra cărora urmează să se exercite dreptul de uzufruct [119, p.54].

Prin testament, dreptul de uz şi de abitaţie apare în cazul în care testatorul a stipulat o clauză

sub formă legat. Conform art.1488 C.civ., legatul are dreptul să locuiască în casa, apartamentul sau

pe o porţiune din aceasta până la sfârşitul vieţii, dacă un termen mai mic nu a fost stipulat expres.

Dreptul de abitaţie al legatului nu se stinge nici în cazul înstrăinării de către moştenitor unui terţ a

obiectului grevat cu acest drept, moştenitorul dispunând de dreptul de a înstrăina imobilul, cu

menţiunea dreptului de abitaţie a legatarului.

În conformitate cu Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova “Cu

privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei la examinarea cauzelor

despre succesiune”, în cazul în care testatorul a instituit prin legat un drept de abitaţie sau uz asupra

bunurilor imobile testate altui moştenitor, dispoziţia testamentară menţionată trebuie să fie inclusă

în certificatul de moştenitor, iar dreptul de uz sau abitaţie asupra imobilului urmează a fi înregistrat

în registrul bunurilor imobile conform (art.424 alin.(3) C.civ.).

3.2. Constituirea dreptului de uzufruct prin contract

Constituirea uzufructului prin contract poate avea loc pe două căi:
a) directă (pe cale de înstrăinare), când proprietarul înstrăinează usus şi fructus în favoarea
cocontractantului său (uzufructuarului), el rămânând cu nuda proprietate. Acesta este un mod direct
de constituire a uzufructului;
b) indirectă (pe calea reţinerii), când proprietarul păstrează uzufructul bunului său şi
cedează nuda proprietate, spre exemplu, o vânzare sau o donaţie, cu rezervarea uzufructului. Acesta
este un mod de stabilire indirectă a uzufructului, deoarece scopul direct şi principal al contractului
 61
este înstrăinarea nudei proprietăţi, iar stabilirea uzufructului este o consecinţă indirectă a acestei
înstrăinări parţiale.
În practică, constituirea uzufructului pe cale de înstrăinare este mai frecventă decât
constituirea pe cale de retenţie.
Contractul constitutiv de uzufruct reprezintă un act juridic între vii inter vivos special
consacrat constituirii dreptului de uzufruct. Acesta poate constitui dreptul de uzufruct în mod direct,
atunci când proprietarul transmite usus şi fructus în favoarea uzufructuarului, rezervându-şi doar
nuda proprietate. Dar poate fi şi indirect, atunci când proprietarul prin acest contract păstrează
uzufructul bunului său şi cedează nuda proprietate uzufructuarului.
Fiind act juridic, contractul constitutiv de uzufruct urmează să respecte prevederile
Capitolelor 1, 2 şi 3 din Cartea întâi C.civ., dispoziţiile privind registrul bunurilor imobile fiind
aplicabile pentru bunurile imobile.
Vorbind despre persoana care instituie uzufructul, aceasta poate fi atât persoană fizică, cât şi
juridică. Conform cerinţelor legale, ea trebuie să aibă, mai întâi de toate, calitatea de proprietar al
lucrului (bunului) ce se grevează cu uzufruct, iar în al doilea rând, trebuie să dispună de capacitate
juridică deplină (art.17-22 C.civ.), dacă ne referim la persoanele fizice, sau să fie constituită legal ca
persoană juridică (art.55 C.civ.).
Cât priveşte calitatea de uzufructuar - persoana fizică urmează să aibă capacitatea juridică
deplină, iar persoana juridică, prin însuşi statutul său juridic, poate fi uzufructuar doar fiind
înregistrată legal. Contractul constitutiv de uzufruct este cu titlu oneros, dacă acesta nu conţine
clauză privind caracterul lui oneros.
Contractul constitutiv de uzufruct şi contractul de donaţie ca nişte contracte între vii şi cu
titlu gratuit se întrebuinţează frecvent la transferul posesiei şi folosinţei unei terţe persoane
concomitent cu transferul dreptului de abusus unei alte persoane, însă proprietarul poate alege calea
de retenţie, donând nuda proprietate altei persoane, iar uzufructul păstrându-l pentru sine.
În practica judiciară română se aplică pe larg acest tip de contract – tatăl donează fiului său
un imobil cu rezervarea dreptului de uzufruct asupra acelui imobil şi cu sarcina de întreţinere. El nu
are dreptul de a cere ulterior evacuarea fiului donatar, pe motiv că prin actul de donaţie nu i s-a dat
dreptul de folosinţă a imobilului, dacă din cuprinsul acestuia rezultă că părţile s-au înţeles să
conlocuiască, în vederea prestării obligaţiei de întreţinere. Rezerva dreptului de uzufruct se întinde
asupra contravalorii folosinţei locuinţei de către donatar [37, p.236]. Totuşi, există câteodată un
obstacol moral la determinarea valorii bunului comparativ cu actele oneroase unde acest obstacol
 62
este valoarea materială. Dând bunul, donatorul ia în seamă mărimea sacrificiului făcut, de aceea se
practică de a înstrăina unei rude sau sub formă de donaţie mutuală între soţi.
Reieşind din conţinutul dispoziţiilor legale şi regimul juridic al actelor juridice constitutive
de uzufruct, presupunem că şi contractul prin care se constituie o societate comercială la fel poate fi
interpretat ca un contract constitutiv de uzufruct, atunci când ca aport social sunt transmise bunuri
din proprietatea publică. Întemeiem afirmaţia dată pe dispoziţiile alin.(2) al art.114 C.civ. şi
alin.(4) al art. 41 din Legea privind societăţile pe acţiuni. În corespundere cu alin.2 al art.114
C.civ., bunurile se consideră a fi transmise, ca aport la capitolul social, cu titlu de proprietate, dacă
actul de constituire nu prevede altfel. În completarea acestei prevederi, alin.(4) al art.41 din Legea
privind societăţile pe acţiuni stipulează că obiectele proprietăţii publice ce nu sunt supuse
privatizării pot fi transmise societăţii în calitate de aport social numai cu drept de folosinţă [43,
p.185]. Astfel, în cazul în care capitalul social al unei societăţi pe acţiuni include şi aporturi în
natură sub forma obiectelor din domeniul public al proprietăţii publice, contractul de constituire a
societăţii pe acţiuni respective este un contract constitutiv de uzufruct.
Multe alte contracte încheiate de diverse persoane pot avea ca obiect uzufructul, de cele mai
multe ori acesta fiind prezent în cadrul contractelor de vânzare-cumpărare (cu rezerva dreptului de
uzufruct). Contractul de vânzare-cumpărare poate conţine, pe lângă clauze general acceptate (de
predare a lucrului, de plată a preţului, de luare în primire a lucrului vândut, de suportare a
cheltuielilor vânzării, de garanţie pentru evicţiune şi viciile lucrului), unele clauze care au caracterul
de a asigura vânzătorului preţul obţinut în urma vânzării şi alte beneficii în contraprestaţie.
În acest sens, contractul de vânzare-cumpărare poate conţine şi clauza uzufructului viager, drept
reglementat. Această prevedere o găsim expres reglementată de Codul civil român prin dispoziţiile
art.517-568.
În calitate de contract constitutiv de uzufruct poate fi interpretat şi contractul de înstrăinare a
bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, în cazul în care beneficiarul îşi rezervă dreptul viager de a
locui în imobilul său, incluzând prevederea privind imobilul în care va locui în contract.
Un alt act juridic analizat în doctrină ca mod de formare a uzufructului este partajul. În
practica judiciară română [33, p.53], s-a decis că dreptul de uzufruct poate apărea numai în cazul
unui partaj voluntar, aceasta nu poate rezulta dintr-un partaj judiciar. Pe această cale părţile
(coproprietarii) ajung la un consens prin care o parte devine nud proprietar, iar cealaltă, cu plata
unei eventuale sulte, se alege cu calitatea de uzufructuar. Mai cu seamă soţii care au înaintat
acţiunea de divorţ vor putea rezolva partajul, în mod voluntar, în folosul acelui soţ care va avea la
îngrijire copilul minor, acordându-i posibilitatea de a se folosi de un patrimoniu mai larg. Adică, un
 63
soţ va deveni uzufructuar sau, din contra, va fi nud proprietar, iar celălalt părinte va beneficia de
uzufruct. Oricum, în ambele cazuri se vor lua hotărâri în funcţie de doleanţele părţilor şi nicidecum
judecătorul nu va putea să denatureze cuprinsul clar al actului, ci doar să dea apreciere fondului
cauzei, în scopul evitării erorilor de natura dreptului. Prin suveranitatea de care dispune, judecătorul
va putea interpreta voinţa părţilor privind întinderea dată uzufructului [83, p.199]. Instanţa
judecătorească nu poate dispune, în afara voinţei părţilor, decât de drepturile reale existente, fără a
putea dezmembra însuşi dreptul de proprietate [3, p.526].
Prin partaj se constituie uzufructul în probleme succesorale când, atunci în concurenţă sunt
copiii şi părinţii sau ascendenţii, toţi în plină proprietate. În asemenea cazuri, copiii convin uneori
cu părinţii sau ascendenţii că la partajul succesiunii părinţii să renunţe la deplina proprietate a părţii
lor, iar în schimb, copiii să le constituie un uzufruct asupra unei porţiuni din moştenire mai mare
decât ceea ce le revenea în plină proprietate. Această convenţie prezintă dublu avantaj: părinţii sau
ascendenţii dobândesc un venit mai mare decât cel ce l-ar fi avut pe baza dreptului succesoral, în
schimb, copiii devin nuzi proprietari asupra întregii porţiuni dată ascendenţilor în uzufruct, aşa încât
aceştia nu vor putea înstrăina sau cheltui capitalul care va reveni în mod cert copiilor la moartea
ascendenţilor. Uzufructuarul însă nu poate formula o acţiune de partaj împotriva nudului proprietar,
dacă are constituit un asemenea drept asupra unei părţi din moştenire , ei nefiind în indiviziune [33,
p.161].
Pentru constituirea uzufructului, contractele translative ca înstrăinarea bunului cu rezerva
dreptului de uzufruct şi schimbul sunt mai rar întrebuinţate, căci sunt acte oneroase, adică au
inconvenientul de a presupune sau un preţ sau o determinare de contraechivalent a bunurilor ce au
fost schimbate. În practică, va fi foarte greu de stabilit valoarea sau preţul uzufructului, mai ales la
uzufructul viager, care se întâlneşte mai des. Uzufructul cu titlu oneros, constituit pe durata vieţii
uzufructuarului, are un caracter aleatoriu, ceea ce creează imposibilitatea de a fixa un preţ care
depinde de durata de timp necunoscută [83, p.198]. Actul autentic de înstrăinare cu condiţia
întreţinerii pe viaţă cu clauză de uzufruct viager în favoarea vânzătorului conţine, în realitate, două
contracte, pe de o parte convenţia de uzufruct: pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare
[171, p.245].
Chiar şi la stabilirea dreptului de uzufruct asupra unui brevet de invenţie, titlu de valoare sau
fond de comerţ se vor întâlni dificultăţi majore atât la termenul pentru care se va constitui dreptul,
cât şi la determinarea valorii acestuia. Considerăm preferabilă metoda de acordare a brevetului de
invenţie prin contract de licenţă, a operelor de artă, ştiinţă prin contract de autor, ştiinţă, contracte
care pot aduce venituri reale. Aceeaşi situaţie se va crea şi la transmiterea în uzufruct a valorilor
 64
mobiliare (acţiuni, obligaţii), a fondului de comerţ, cu toate drepturile sale incorporale, deoarece
este inconvenabil de a stabili o plată şi a rămâne străin de afacerile desfăşurate în cadrul
întreprinderii. Cel mai frecvent se va apela la un act juridic ce i-ar oferi proprietarului mai multe
drepturi de creanţă sau se v-a înstrăina complet dreptul de proprietate. Dacă, asupra acestor tipuri de
bunuri, totuşi, se va institui un drept de uzufruct, atunci va fi solicitat un contract cu titlu gratuit.
Stabilirea uzufructului asupra bunurilor imobile are un regim special. Astfel, C.civ., prin
art.396, stabileşte că uzufructului constituit asupra bunurilor imobile i se aplică dispoziţiile privind
registrul bunurilor imobile. Deci, legislaţia Republicii Moldova la moment nu prevede modul expres
de înregistrare a bunurilor supuse uzufructului, aplicându-se regulile generale de înregistrare a
bunurilor imobile. În aşa mod, Legea cu privire la cadastrul bunurilor imobile prevede ca obiecte
ale înregistrării bunurile imobile, dreptul de proprietate asupra lor, respectiv drepturile patrimoniale,
la care se referă şi dreptul de uzufruct. În registrul bunurilor imobile, în afară de drepturile
patrimoniale asupra bunului imobil, se înscriu sub formă de menţiune faptele juridice care pot duce
la stingerea-naşterea drepturilor patrimoniale asupra bunului imobil şi se fac rectificările necesare la
înscrisuri. Dreptului de uzufruct putem să-i atribuim şi art.43 din Legea cu privire la cadastrul
bunurilor imobile care prevede că „dreptul de folosinţă asupra unui bun imobil pe un termen mai
mare de trei ani este supus înregistrării obligatorii. La cererea titularului însă dreptul poate fi
înregistrat şi pe un termen mai mic de 3 ani.” Uzufructul asupra bunurilor imobile se va considera
stabilit doar din momentul înregistrării lui în registrul bunurilor imobile, în a cărui rază se află bunul
imobil.
În cazul înregistrării bunului imobil ca obiect al dreptului de uzufruct, la documentele, în care
sunt indicate conţinutul, termenul de acţiune, datele despre uzufructuar, se va anexa planul
terenului, cu indicarea hotarelor, şi/sau planul construcţiei, cu precizarea sferei de acţiune a
uzufructului. Astfel, dacă sfera de acţiune a uzufructului se extinde doar pe o parte a imobilului,
atunci la contractul încheiat urmează a fi anexat planul cadastral al bunului imobil supus
uzufructului.
Modificarea dreptului de uzufruct are loc ca rezultat al majorării sau micşorării suprafeţei
terenului, supuse înregistrării în registrul bunurilor imobile. Documentele în al căror temei se
înregistrează modificările sunt: contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil (clădire) din cadrul
universalităţii de bunuri imobile. De exemplu, persoana juridică are în proprietate pe terenul său mai
multe construcţii, una dintre care o vinde. La cererea acestei persoane, inginerul cadastral formează
un nou bun imobil, întocmeşte pentru ambele bunuri planurile cadastrale şi dosarele în al căror
temei se vor efectua modificările de rigoare în registrul bunurilor imobile.
 65
Dreptul de uz şi de abitaţie pe cale convenţională pot apărea în temeiul contractului constitutiv
de uzufruct, contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, contractului de
donaţie. Spre exemplu, părinţii au donat un apartament copilului minor. Neavând alt apartament, ei
locuiesc împreună cu acesta. Astfel, părinţii au doar dreptul de abitaţie. Sau, orice apartament
procurat de părinţi (cu excepţia celor privatizate) aparţine copiilor doar cu drept de abitaţie. În cazul
contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, dobânditorul proprietăţii are
obligaţia de a asigura persoana care a înstrăinat bunul (beneficiarul întreţinerii) cu locuinţă pe
timpul vieţii (art.839 C.civ.).

§ 4. Constituirea uzufructului prin hotărâre judecătorească

Dreptul de uzufruct mai poate fi constituit şi prin hotărâre judecătoreacă (art.396 alin.(1)
C.civ.). Procesul civil este calea specifică dreptului civil prin care se înlătură orice fel de încălcare a
drepturilor subiective ocrotite prin normele juridice civile. Hotărârea judecătorească reprezintă
scopul urmăririi prin declanşarea procesului, raţiunea lui de a fi, deoarece tranşează conflictul dintre
părţi [35, p.251].
De regulă, hotărârea judecătorească are un caracter declarativ de drepturi şi produce efecte
retroactive, constatând drepturi preexistente. Dacă însă a fost pronunţată într-o acţiune în constituire
sau transformare de drepturi, ea creează, constituie drepturi care vor produce efecte după rămânerea
definitivă şi revocabilă a acesteia. Hotărârile judecătoreşti pot fi din punctul de vedere al efectelor pe
care le produc cu privire la dreptul care a format obiectul cererii de chemare în judecată, hotărâri
declarative de drepturi şi hotărâri constitutive de drepturi [67, p.304-305]. Când vorbim de
dobândirea drepturilor reale prin hotărâre judecătorească, nu avem în vedere hotărârile cu caracter
declarativ, ci hotărârile judecătoreşti constitutive de drepturi. Hotărârile pronunţate în acţiunile în
constituire de drepturi creează situaţii juridice noi şi produc, în principiu, efecte numai pentru viitor
(există şi hotărâri prin care se creează situaţii juridice noi, dar efectele se produc retroactiv, ca în
cazul desfiinţării căsătoriei ori constatării paternităţii) [35, p.268].
Este important de menţionat, că în Republica Moldova dreptul de uzufruct se poate constitui
prin hotărâre judecătorească numai în cazul în care legea prevede o atare modalitate (art.396 alin.(1)
C.civ.), dar astfel de prevederi exprese, la moment lipsesc.
În doctrină a fost analizat unul din aceste cazuri. Astfel, în procesul de insolvabilitate poate fi
evidenţiată o situaţie în care s-ar constitui un uzufruct prin voinţa unei alte persoane [12, p.228]. În
opinia cercetătorilor autohtoni indicaţi, dreptul de uzufruct se poate constitui prin hotărâre
 66
judecătorească în cazul procesului de insolvabilitate, dacă masa debitoare a societăţii comerciale
insolvabile include dreptul de folosinţă pentru un anumit termen, asupra bunurilor depuse ca aport la
capitalul social. În cazul în care societatea comercială emitentă de acţiuni sau părţi sociale devine
insolvabilă până la expirarea termenului pentru care dreptul de folosinţă asupra bunului său a fost
transmis ca aport, acest drept intră în masa debitoare, administratorul insolvabilităţii având dreptul
să-l valorifice, adică să-l înstrăineze cu titlu oneros, pe un termen care nu va fi mai mare decât
termenul dreptului de folosinţă indicat în actul de constituire, iar suma obţinută să o împartă între
creditori. După expirarea termenului stabilit, posesiunea şi folosinţa bunului se va întoarce la
proprietar. Contractul de înstrăinare a dreptului de folosinţă va fi un contract de uzufruct, terţul
beneficiar având, în calitate de uzufructuar, dreptul şi obligaţia de a se comporta faţă de bun ca un
veritabil proprietar. În acest caz contractul de înstrăinare a dreptului urmează să fie semnat de
proprietarul bunului asociat al societăţii insolvabile. Dacă acesta refuză, administratorul
insolvabilităţii se va adresa în instanţă pentru ca voinţa asociatului să fie substituită prin act
judecătoresc.
Teoretic, s-ar putea admite constituirea dreptului de uzufruct în baza hotărârii judecătoreşti
ca rezultat al uzucapiunii. Însă această modalitate de constituire a uzufructului e puţin posibilă,
deoarece posesorul de rea-credinţă, adică un uzurpator care ştie că posedă fără drept are tot interesul
să uzucapeze deplina proprietate, dar nu numai uzufructul unui imobil. El se va comporta deci ca
proprietar, dar nu ca un uzufructuar şi va uzucapa deplina proprietate, cu atât mai mult că actele
aparente de posesie sunt, în genere, aceleaşi pentru un proprietar şi pentru un uzufructuar. Numai
intenţia poate diferenţia posesiunea proprietăţii de posesia uzufructului unui lucru şi, cum am
menţionat deja, este greu de închipuit un posesor de rea-credinţă care, putând să uzucapeze
proprietatea, să se mărginească să uzucapeze numai uzufructul.
Un alt caz de constituire a dreptului de uzufruct prin hotărâre judecătorească reprezintă
aplicarea garanţiilor pentru beneficiarul întreţinerii din cadrul contractului de înstrăinare a bunului
cu condiţia întreţinerii pe viaţă. Astfel, conform art.842 C.civ., în timpul vieţii beneficiarului
întreţinerii, dobânditorul nu are dreptul să înstrăineze bunul, în cazul imobilelor această interdicţie
se înscrie în registrul bunurilor imobile. Considerăm că în scopul garantării întreţinerii beneficiarului
acest aliniat urmează să fie completat, fiind expus în următoare redacţie: „În timpul vieţii
beneficiarului întreţinerii, dobânditorul nu are dreptul să înstrăineze bunul sau să-i schimbe locuinţa.
În cazul imobilelor, aceste interdicţii se înscriu în registrul bunurilor imobile”. Astfel, dacă în
contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă beneficiarul a prevăzut expres
imobilul în care va locui, dobânditorul nu va avea dreptul nici să-i înstrăineze imobilul, nici să
 67
schimbe imobilul în care doreşte să locuiască beneficiarul. În caz contrar, beneficiarul ar avea
posibilitatea să se adreseze în instanţa de judecată pentru ca aceasta prin hotărâre să-l restabilească
în dreptul său încălcat. Hotărârea judecătorească în astfel de cauze civile ar reprezenta hotărâri
judiciare constitutive de uzufruct.
 68
CAPITOLUL III. EXERCITAREA ŞI STINGEREA DREPTULUI DE UZUFRUCT

Secţiunea 1. Probleme ce vizează conţinutul dreptului de uzufruct

Dreptul de uzufruct şi dreptul de nudă proprietate sunt drepturi reale independente,

fiecare cu un conţinut juridic propriu. După opinia cercetătorului Valeiu Stoica,
absolutizarea acestei idei ar putea duce la concluzia că între uzufructuar şi nudul proprietar
nu există nici un raport obligaţional, nici interese comune, deoarece concepţia tradiţională
privind situaţia uzufructuarului şi a nudului proprietar este „fiecare pentru sine, în limitele
dreptului său” [33, p.161].
Respectiva concepţie, însă nu ţine seama de faptul că, dincolo de independenţa acestor
desmembrăminte în sens larg, originea şi finalitatea lor se află în dreptul de proprietate. Pe
de o parte, dreptul de uzufruct şi dreptul de nudă proprietate iau naştere prin dezmembrarea
dreptului de proprietate. Pe de altă parte, la încetarea dreptului de uzufruct, atributele nudei
proprietăţi sunt completate cu acelea care făceau parte din conţinutul juridic al uzufructului,
refăcându-se structura completă a dreptului de proprietate.
Originea şi finalitatea dreptului de uzufruct şi a dreptului de nudă proprietate explică
de ce, pe lângă drepturile şi obligaţiile care se înfăţişează ca o simplă manifestare a
prerogativelor ce formează conţinutul juridic al acestora şi a obligaţiei generale negative,
corelative oricărui drept real principal, există drepturi şi obligaţii specifice raporturilor
juridice obligaţionale [152, p.98]. De regulă, aceste raporturi juridice obligaţionale sunt legate fie
de naşterea, fie de încetarea dreptului de uzufruct. În mod excepţional, ele se pot naşte şi pe durata
existenţei dreptului de uzufruct, mai ales din fapte juridice în sens restrâns, fără a fi exclusă
posibilitatea naşterii unor raporturi obligaţionale între nudul proprietar şi uzufructuar pe termenul
unor acte juridice.
Încă în dreptul roman, uzufructuarul era constrâns să promită cu garanţia unei cauţiuni (cautio
usufructuaria) că va exercita dreptul său ca un bun părinte de familie şi că va restitui bunul la
încetarea uzufructului. Ulterior, aceste obligaţii au dobândit o consacrare legală, soluţie păstrată şi în
unele sisteme moderne de drept [156, p.192]. În mod complementar, nudul proprietar este ţinut de
anumite obligaţii.
În plus, în actele juridice de conservare pe care le încheie uzufructuarul se presupune că acesta
îl reprezintă pe nudul proprietar, iar în cazul uzufructului dobândit prin voinţa omului, actul juridic
de constituire poate să prevadă şi alte drepturi şi obligaţii între părţi diferite faţă de cele
 69
reglementate în legislaţie, situaţie în care aplicarea dispoziţiilor legii civile va avea un
caracter subsidiar [152, p.99].
Dreptul de uz se exercită similar dreptului de uzufruct, în baza normelor ce reglementează
acest drept (art.427 C.civ.). De menţionat şi caracterul strict personal al dreptului de uz, deoarece,
spre deosebire de uzufruct, titularul său nu poate ceda emolumentul dreptului altei persoane [55,
p.210]. Conform prevederilor art.425 alin. (1) C.civ., dreptul de uz nu poate fi cedat, iar bunurile
care fac obiectul acestuia nu pot fi închiriate sau arendate. De aici deducem că dreptul uzuarului nu
poate fi urmărit de către creditorii săi şi că aceştia nu vor putea exercita uzul în numele său, nici nu
vor putea ataca renunţarea uzuarului la uz. Bineînţeles, uzuarul nu va putea ipoteca dreptul său.
Uzuarul nu poate pretinde alte fructe decât la cele care se cuvin pentru nevoile proprii şi ale
familiei sale, dacă actul nu prevede altfel. Legislaţia franceză prevede că, dacă lucrul produce mai
multe fructe decât sunt necesare uzuarului şi familiei sale, uzuarul nu are nici un drept asupra lor. Se
decide chiar, că, dacă lucrul produce numai un volum de fructe, de exemplu, în cazul unei vii care
nu produce decât struguri, prisosul de fructe ce întrece nevoile uzuarului în struguri şi vin nu poate fi
vândut de către uzuar nici pentru a cumpăra, cu preţul obişnuit, lucruri de care are nevoie şi pe care
fondul nu le produce [128, p.343].
Normele dreptului de uzufruct se răsfrâng şi asupra obligaţiilor uzuarului, şi asupra
drepturilor şi obligaţiilor nudului proprietar. Uzuarul are aceleaşi obligaţii ca şi uzufructuarul.
Astfel, înainte de a intra în folosinţă, el trebuie să facă inventarul bunurilor, să se folosească de
lucruri potrivit destinaţiei şi, ca un bun proprietar, să vegheze la conservarea substanţei acestora. Pe
toată durata dreptului de uz, titularul este ţinut să facă orice reparaţie, să suporte cheltuielile de
cultură sau de întreţinere proporţional părţii de care se foloseşte, să plătească impozitele şi taxele,
precum şi să suporte orice alte sarcini privitoare la bun. Iar în cazul în care dreptul uzuarului se
aplică doar asupra unei părţi din bun, acesta are dreptul să folosească facilităţile destinate uzului
comun.
În literatura de specialitate se duc discuţii referitor la faptul dacă uzuarul are dreptul să ceară
să-i fie pus în posesie lucrul ce constituie obiect al uzului. Considerăm corectă părerea autorilor [83,
p.258] care susţin că uzuarul întotdeauna are dreptul de a cere să fie pus în posesia lucrului,
deoarece acesta este dator să suporte cheltuielile de cultură şi pentru reparaţiile de întreţinere, ceea
ce presupune că are posesia lucrului.
În conformitate cu art. 425 C.civ., exercitarea dreptului de abitaţie este guvernat de aceleaşi
dispoziţii ca şi dreptul de uz şi uzufruct. Astfel, dreptul de abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul care
 70
face obiectul acestui drept nu poate fi închiriat. Titularul dreptului de abitaţie suportă cheltuielile de
cultură sau de întreţinere proporţional părţii de care se foloseşte.
Dacă apartamentul sau casa de locuit dispune de anumite facilităţi, atunci, în conformitate cu
art. 426 C.civ., se stabileşte dreptul de folosire a facilităţilor comune. Titularul dreptului de abitaţie
al cărui drept poartă numai asupra unei părţi din bun are dreptul să folosească facilităţile
destinate uzului comun.
Ca urmare, prezentarea drepturilor şi obligaţiilor uzufructuarului şi ale nudului proprietar
trebuie să diferenţieze drepturile şi obligaţiile care sunt o simplă manifestare a celor două drepturi
reale, respectiv uzufructul şi nuda proprietate, de cele care intră în conţinutul unor raporturi juridice
obligaţionale, C. civ. reglementând în mod amănunţit atât drepturile şi obligaţiile
uzufructuarului, cât ş cele alei a nudului proprietar.

§ 1. Drepturile uzufructuarului
Din definiţia dreptului de uzufruct şi din alte norme juridice, deducem un şir de drepturi ale
uzufructuarului ce se referă nu numai la bunurile proprietarului, dar şi la fructele acestuia.
Pentru o mai bună claritate, vom analiza atât drepturile, cât şi obligaţiile uzufructuarului,
reieşind din clasificarea lor în două categorii: drepturile acestuia la intrarea în folosinţă şi în cursul
uzufructului.
A. La intrarea în folosinţă
Dreptul să ceară şi să obţină predarea în folosinţa sa a bunului supus uzufructului. Dreptul
de posesie este un drept necesar al uzufructuarului, fără de care acesta, spre deosebire de proprietar,
nu poate folosi bunul. Uzufructuarul are dreptul să stăpânească bunul în măsura în care este necesar
exercitării dreptului său, fiind un posesor nemijlocit (art.304 C.civ.).
La uzufructul format simplu şi pur, uzufructuarul se bucură de dreptul de a intra în posesie
nemijlocit şi imediat, fiindcă dreptul ia naştere de îndată ce s-a constituit uzufructul. Pe când
uzufructul constituit sub o condiţie suspensivă presupune existenţa condiţiei referitoare la un termen
ce trebuie să treacă până la intrarea în posesie, astfel uzufructuarul urmează să se conformeze acelei
condiţii. Însă, în oricare dintre aceste cazuri, uzufructuarul este în drept să primească bunul în
posesia şi folosinţa sa. Dacă predarea bunului nu se face de bună-voie, uzufructuarul are dreptul,
printr-o acţiune reală (de realizare) să-şi realizeze dreptul asupra bunului. Beneficiarul de drept
poate cere, prin intermediul acţiunii în instanţa de judecată, de a impune proprietarul sau un terţ care
a constituit uzufructul, să-şi presteze obligaţia asumată. C.civ. nu prevede expres o astfel de
acţiune, art.308-309 reglementând acţiunea de reintegrare şi acţiunea în complângere care pot fi
 71
utilizate după intrarea în posesiune. În Codul civil român, această acţiune poartă denumirea de
acţiune confesorie de uzufruct. Fiind o acţiune petitorie, ea joacă pentru uzufructuar rolul pe care-l
joacă acţiunea în revendicare pentru proprietar [83, p.201].
Dacă uzufructul a fost constituit prin act juridic, uzufructuarul are o acţiune personală, care
îşi are izvorul în convenţia părţilor şi pe care o poate intenta contra constituitorului şi moştenitorilor
acestuia, pentru a obţine posesiunea bunului dat în uzufruct. Tot o acţiune personală poate fi
exercitată în cazul uzufructului constituit printr-o dispoziţie testamentară. Nu este exclus ca în
contractul de constituire a uzufructului să se prevadă şi alte drepturi de creanţă în favoarea
uzufructuarului, în funcţie de voinţa părţilor şi scopul urmărit de acestea.
Dreptul de a face un inventar. Dreptul de a primi bunul în posesie nu presupune numaidecât
predarea bunului într-o stare corespunzătoare, ceea ce comparativ cu dreptul de uz în locaţiune este
obligator (art. 878 C.civ.). Proprietarul în cazul uzufructului nu are obligaţia de predare a bunului ce
are anumite foloase, el doar lasă bunul în starea în care se află la acel moment [132, p.192], chiar
dacă bunul este dat în chirie. Prin urmare, uzufructuarul preia bunul în starea în care se află la
momentul constituirii dezmembrământului, desigur dacă nu este stipulată contractual promisiunea
nudului proprietar de a-l transmite în stare bună (art. 399 alin.(1) C.civ.).
Pentru a putea determina starea bunului dat în folosinţă, este necesar ca la transmiterea lui să
se facă un inventar. În conformitate cu articolul respectiv, uzufructuarul preia bunurile în starea în
care acestea se află. Prin procedura de inventariere se constată bunurile, calităţile, cantitatea
acestora, se întocmeşte un act de inventariere, adică o listă unde se indică toate datele descriptive ce
ţin de starea fizică a bunurilor.
Legea nedispunând în ce formă se realizează inventarul şi constatarea, trebuie să conchidem
că părţile sunt libere să le facă în orice formă autentică sau sub semnătură privată, judiciară, sau prin
bună înţelegere. Considerăm însă că forma sub semnătură privată şi prin bună înţelegere nu este
posibilă decât dacă părţile sunt de acord. În caz contrar, aceste acte trebuie făcute prin act autentic.
În plus, inventarul şi constatarea sub semnătură privată sau prin bună înţelegere nu sunt posibile
decât dacă ambele părţi sunt majore şi capabile. Dreptul de a cere autentificarea oficială îl are atât
uzufructuarul, cât şi nudul proprietar. Fiecare parte are dreptul să ceară ca inventarul să fie
întocmit de către organul competent.
B. În cursul uzufructului
Principiul general în materie de uzufruct este că uzufructuarul poate să uzeze de lucruri şi să
tragă din ele fructele şi veniturile pe care le pot da, fără însă a putea dispune de ele [83, p.200]. Iar
în cazul uzufructului stabilit pe lucruri consumptibile, uzufructuarul are şi un drept de dispoziţie.
 72
În definiţia dreptului de uzufruct, dată în art.395 alin.(1) C.civ. legiuitorul vorbeşte
expres despre ambele atribute ale uzufructului: despre dreptul de folosinţă usus, dreptul de
a uza, de a se folosi de lucruri, şi despre fructus, adică dreptul asupra fructelor şi
veniturilor.
Dreptul de folosinţă (art.395 alin.(1) C.civ.). Uzufructuarul, pe lângă posesia nemijlocită,
este în drept să obţină proprietăţile calitative ale folosinţei prin utilizarea bunului.
Art.395 alin.(1) C.civ. determină conţinutul dreptului de folosinţă în modul următor:
„uzufructul este dreptul unei persoane (uzufructuar) de a folosi pentru o perioadă determinată sau
determinabilă bunul unei alte persoane (nudul proprietar) şi de a culege fructele bunului, întocmai
ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanţa”.
Folosinţa este considerată prerogativa în temeiul căreia proprietarul poate întrebuinţa bunul
în interesul său, percepându-i fructele (naturale, civile, industriale). Astfel, dreptul de folosinţă
acordă proprietarului posibilitatea de a folosi din bun calităţile lui utile în scopul satisfacerii
necesităţilor materiale şi culturale.
Reieşind din definiţia legală a uzufructului, dreptul de folosinţă al uzufructuarului constă în
întrebuinţarea bunurilor obiect al uzufructului întru satisfacerea necesităţilor propriei persoane, a
tuturor drepturilor legate de bunul aflat în uzufruct, drepturi de care s-ar fi bucurat proprietarul, dacă
ar avea proprietatea completă. Uzufructuarul poate folosi bunul în activitatea sa profesională şi de
întreprinzător. Iar conform art. 401 C.civ.: „Uzufructuarul se bucură de toate fructele pe care le
produce obiectul uzufructului, dacă nu este stipulat altfel”. Luându-se în vedere şi prevederile
definiţiei legale ale uzufructului, reiese că dreptul de folosinţă al uzufructuarului este identic cu
dreptul de folosinţă al proprietarului. Mai mult ca atât, uzufructuarul are dreptul de a exercita
servituţile. Exercitarea servituţilor este mai mult decât un drept, în unele cazuri este o obligaţie a
uzufructuarului, deoarece unele dintre ele se sting prin neuz şi uzufructuarul este răspunzător de
pierderea lor, dat fiind faptul că el este obligat să conserve substanţa lucrului în integritatea sa. El
poate beneficia de sporurile ce se adaugă fondului prin accesiune, cum sunt aluviunile, de izvoarele
apărute pe fond etc.
A se folosi de lucruri ca însuşi proprietarul este pentru uzufructuar un drept şi, în
acelaşi timp, o limitare, în sensul că uzufructuarul nu poate da lucrurilor altă destinaţie
decât aceea pe care o dădea proprietarul, adică că uzufructuarul nu poate avea un drept de
folosinţă mai larg decât proprietarul, fapt ce reiese din prevederile legale care menţionează
că uzufructuarul are: „ ...îndatorirea de a-i conserva substanţa (394 alin.(1) C.civ.), nam fructaris
custodiam praestare debet – ceea ce înseamnă că uzufructuarul trebuie să garanteze că lucrul nu se
 73
va pierde din neglijenţa sa [67, p.385], art. 411 C.civ. concretizând acest principiu prin
neadmiterea schimbării destinaţiei bunului. Vom reveni asupra acestor momente cu ocazia
obligaţiilor uzufructuarului.

Astfel, comparând dreptul de folosinţă al titularului dreptului de proprietate şi dreptul

de folosinţă al uzufructuarului, am putea menţiona că uzufructuarul are un drept de uz mai
redus ca acel al proprietarului. Proprietarul poate uza de lucrul său în mod nesocotit, sleind
productivitatea şi substanţa lucrului, chiar distrugându-l. Pe când uzufructuarul va trebui să
se folosească de lucru ca un bun proprietar care se îngrijeşte de bunul său, deoarece are
obligaţia să conserve substanţa lucrului. Astfel, exercitarea dreptului său este limitată la o
folosinţă grijulie. Exercitarea dreptului de folosinţă asupra bunului nu exclude scăderea
valorii lui ca urmare a uzurii lui normale, uzufructuarul fiind obligat la expirarea termenului
uzufructului să-l restituie nudului proprietar în starea în care se află (art. 409 C.civ.).

Un aspect discutat pe larg în literatura de specialitate vizează dacă uzufructuarul are

dreptul să schimbe destinaţia bunului stăpânit. Se consideră că răspunsul la această întrebare
este nuanţat în funcţie de concepţia împărtăşită în legătură cu înţelegerea limitei pe care o
are uzufructuarul în exercitarea prerogativelor sale – de a conserva substanţa bunului.
Potrivit concepţiei materiale, conservarea substanţei înseamnă conservarea materiei din care
se compune bunul şi a formei sale constitutive [105, p.539-540]. În această concepţie,
schimbarea destinaţiei bunului este posibilă. Şi, dimpotrivă, în concepţia funcţională,
conservarea substanţei bunului implică şi păstrarea destinaţiei acestuia stabilită de proprietar
[10, p.188]. Ambele concepţii sunt criticabile pentru că absolutizează o soluţie sau alta. În
cea de-a treia concepţie, fără a se exclude posibilitatea schimbării destinaţiei bunului de
către uzufructuar, această posibilitate totuşi se restrânge în situaţia în care se asigură o
creştere a valorii bunului sau cel puţin nu se prejudiciază în nici un fel interesele
proprietarului [10, p.185-189; 33, p.162; 16, p.272-273]. În sprijinul acestei concepţii aducem ca
argumente dispoziţiile art .411 C.civ.

Folosirea bunului se extinde şi asupra accesoriilor acestuia. Alin.(4) al art.396 C.civ.,

precizează că uzufructul poartă asupra tuturor accesoriilor bunului dat în uzufruct, precum şi asupra
a tot ce se uneşte sau se incorporează în acesta.

Dacă din obiectul uzufructului fac parte şi bunuri consumptibile, dreptul de folosinţă
înseamnă consumarea lor (art. 402 C.civ.), acest drept extinzându-se şi asupra accesoriilor
bunului dat în uzufruct (art. 396 alin.(4) C.civ.).
 74
Urmează să remarcăm că dreptul de folosinţă al titularului dreptului de proprietate se
deosebeşte de dreptul de folosinţă al uzufructuarului şi prin următorul fapt: conţinutul dreptului de
folosinţă al proprietarului poate fi limitat doar de lege, pe când în cazul dreptului de folosinţă al
uzufructuarului poate să limiteze acest drept şi nudul proprietar prin excluderea unor anumite
folosinţe, adică are posibilitatea de a greva acest drept (art.395 alin.(2) C.civ.). Grevarea permite
nudului proprietar de a avea la stingerea uzufructului un bun mai puţin uzat, adică substanţa bunului
va fi conservată cu mai multă grijă.

Merită de menţionat că dreptul de folosinţă al proprietarului, care constă în posibilitatea de a

folosi calităţile utile ale bunului include şi libertatea acestuia de a folosi bunul (art. 315 alin.(4)
C.civ.). Dreptul de a nu folosi bunul rezultă din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, care
presupune că dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz. Obligaţia proprietarului de a folosi bunul
poate fi constituită doar prin lege şi doar în cazurile în care nefolosirea bunului ar contraveni
intereselor publice (de exemplu prevederile art.24 din Codul funciar al Republicii Moldova, art.5 din
Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică). Aceleaşi prevederi sunt aplicate şi în materie
de uzufruct, doar că s-ar putea institui titularului dreptului de proprietate dreptul de a cere ca, prin
contractul de constituire al uzufructului, utilizarea obligatore a bunului dat în uzufruct. Ne referim,
în special, la dreptul de abitaţie asupra unui spaţiu locativ, a cărui neutilizare duce, de regulă, la
deteriorarea rapidă a imobilului.

Dreptul de folosinţă asupra bunului poate fi exercitat de uzufructuar direct sau

mijlocit, prin intermediul unei alte persoane în calitate de locatar (arendaş, chiriaş) (art.398
alin.(2) şi (3) C.civ.). Uzufructuarul însă nu are dreptul să facă acte de dispoziţie, respectiv să
înstrăineze bunul care formează obiectul uzufructului, iar creditorii uzufructuarului nu pot
urmări bunul respectiv (art.405 alin.(1) C.civ.). Vânzarea bunului va fi supusă sancţiunilor care
operează în materia vânzării bunului altuia. Oricum, nudul proprietar are o acţiune în revendicare
împotriva terţului dobânditor, care însă ar putea opune uzucapiunea sau, în materie mobiliară,
posesia de bună-credinţă [150, p.101].

Astfel, se poate afirma că legiuitorul prevede mai multe variante ale dreptului de folosinţă al
uzufructuarului şi anume:

1. el poate fi întocmai ca dreptul de folosinţă al proprietarului, dar acest drept este însoţit de
obligaţia de a-i conserva substanţa;
 75
2. el poate fi şi mai îngust decât dreptul proprietarului, deoarece proprietarul poate exclude
anumite folosinţe.
Dreptul la fructe. Dreptul de a culege fructele este o consecinţă a dreptului de folosinţă şi ţine
de esenţa dreptului de uzufruct. Art. 401 C.civ. stabileşte drepturile uzufructuarului nu numai asupra
bunurilor, dar şi asupra fructelor, acest drept fiind o consecinţă firească a dreptului de uzufruct.
Uzufructuarul se bucură de toate fructele pe care le produce obiectul uzufructului, dacă nu
este stipulat altfel.
Conform art. 299 C.civ., fruct al lucrului este venitul, aportul şi produsele pe care le dă acest
lucru. Prin fructe se înţelege tot ceea ce produce un lucru, fără alterarea sau diminuarea
considerabilă a substanţei sale. Majoritatea lucrurilor sunt frugifere, adică au însuşirea de a produce
fructe. Iar deoarece şi „lucrurile” şi „drepturile” reprezintă nişte bunuri, produsele bunului sunt: a)
fructul; b) venitul; c) produsele [43, p. 572] .
În altă opinie, prin noţiunea de fruct trebuie să înţelegem orice venit, spor sau produs al unui
lucru, venit sau beneficiu dobândit în urma folosirii dreptului, precum şi veniturile şi beneficiul pe
care obiectul uzufructului le asigură prin intermediul raporturilor juridice [106, p.512].
Fructele sunt de trei feluri: naturale, industriale şi civile.
Fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun obţinute cu sau fără
intervenţia omului. Produsele sau fructele industriale sunt foloasele obţinute dintr-un bun prin
diminuarea sau consumarea substanţei acestuia. Veniturile sau fructele civile sunt sumele de bani
sau alte produse rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană, precum chiriile, arenzile,
dobânzile, venitul rentelor, dividendele şi partea din venitul net distribuit, în condiţiile legii, în urma
lichidării unui patrimoniu Acestea sunt avantajele care se pot obţine de la un bun în mod periodic.

Conform regulii generale, prevăzută în art.317 C.civ., tot ceea ce produce bunul revine
proprietarului, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Excepţie de la această regulă este
stipulată în art.299 C.civ., care prin prevederile alin.(4) care îl împuterniceşte pe posesor (adică
posesorul nemijlocit) bunului cu dreptul de a reţine fructele acestuia, dacă legea sau contractul nu
prevede altfel, prin reţinere avându-se în vedere trecerea fructului în proprietatea persoanei care a
posedat bunul cu just titlu.

Urmează de evidenţiat art. 401 C.civ. care prevede că uzufructuarul are dreptul de a se
bucura de fructe, ceea ce nu este tocmai exact. În realitate, uzufructuarul are dreptul de a se bucura
de lucru. În privinţa fructelor, el are nu numai dreptul de a se bucura de ele, dar şi de a le însuşi pe
 76
deplin, devenind proprietarul lor. El are asupra fructelor un drept deplin, dar nu numai un drept de
folosinţă.
Dreptul uzufructuarului asupra fructelor apare, în genere, din momentul constituirii
uzufructului şi se stinge la data expirării termenului sau apariţiei unui alt temei de stingere a
acestuia, iar în proprietatea uzufructuarului ele trec la data culegerii lor. În cazul în care la data
constituirii uzufructului, fructe naturale fac parte din obiectul uzufructului, acestea se consideră ale
uzufructuarului, dacă actul de constituire nu prevede altfel. Iar în cazul în care, la data stingerii
dreptului de uzufruct, obiect al uzufructului sunt fructele naturale neculese, acestea vor fi ale
uzufructuarului numai dacă actul de constituire nu prevede altfel (art.401 alin.(2) C.civ.). Astfel, în
caz de uzufruct convenţional, uzufructuarul are dreptul la fructe din ziua când s-a încheiat
convenţia, exceptând cazul când părţile au convenit să întârzie efectul convenţiei, prin fixarea unui
termen suspensiv sau a unei condiţii suspensive.
Conform legislaţiei, în caz de uzufruct testamentar, această regulă însă suferă o restricţie.
Astfel, legatarul are dreptul de a cere, în termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii,
executarea legatului, dacă testamentul nu prevede altfel (art.1492 C.civ.). Prin urmare, în caz de
uzufruct testamentar, deşi uzufructul se deschide la moartea testatorului, fructele legatului lăsat în
uzufruct nu se cuvin, totuşi, uzufructuarului, cel puţin după regula generală, în decurs de şase luni
de la data deschiderii succesiunii.
În privinţa felului cum se dobândesc fructele, există o deosebire importantă, în materie de
uzufruct, între fructele naturale şi cele civile.

Fructele naturale (în care sunt cuprinse şi cele industriale) se dobândesc prin percepere, adică
prin culegerea lor. Prin urmare, atâta timp cât atârnă de ramuri sau se ţin de rădăcini ele nu aparţin
uzufructuarului, acesta devine proprietarul lor doar din momentul în care le-a cules (art.401 C.civ.).
Generalizând această regulă, vom spune că uzufructuarul dobândeşte fructele naturale prin
separarea lor de arbori sau de pământ, chiar dacă separarea s-a produs fără voia uzufructuarului,
prin caz fortuit. Consecinţa acestei reguli este determinată de art. 401 alin.(2) C.civ. Dacă în
momentul deschiderii uzufructului există fructe neculese de proprietar, de exemplu, o recoltă,
ajunsă la maturitate, dar neculeasă, aceste fructe vor aparţine uzufructuarului care le va culege, dar
nu nudului proprietar sau aceluia ce a constituit uzufructul, deşi acesteia le-au semănat şi au cheltuit
pentru a le obţine. Şi invers, dacă în momentul stingerii uzufructului există fructe neculese de
uzufructuar, ele vor aparţine nudului proprietar care le va culege, dar nu uzufructuarului, deşi acesta
a depus muncă şi a suportat cheltuielile de cultură. Mai mult ca atât, cel care culege fructele în
 77
aceste condiţii (adică uzufructuarul la începutul uzufructului sau nudul proprietar la expirarea sa),
nu este obligat să plătească nici o despăgubire celeilalte părţi, care a efectuat cheltuielile de arătură
şi semănătură, sau, în mod mai general, cheltuielile pentru obţinerea recoltei. Astfel, acel ce culege
roadele poate să nu fie acela ce a semănat [41, p.803].

Soluţia dată a fost aleasă de legiuitor din motiv că a vrut să simplifice prin acest mijloc
socotelile reciproce între proprietar şi uzufructuar şi să înlăture, astfel, orice discuţie, relativ la
repartizarea fructelor [83, p.231].

Observăm că, cel puţin în ceea ce priveşte veniturile anuale, această repartizare are loc numai
în primul şi în ultimul an de folosinţă, în anii intermediari fructele aparţin uzufructuarului în
întregime, deoarece uzufructuarul singur are folosinţa lucrurilor de la începutul până la sfârşitul
fiecărui an.
Ce se întâmplă însă cu veniturile care nu sunt anuale de exemplu, cu chiria unei vile dintr-o
staţiune balneară, care nu produce venit decât o mică parte din an? Unii şi aici aplică art. 401 C.civ.
ca şi cum venitul s-ar repartiza pe 365 de zile. Alţii însă susţin că uzufructuarul are drept la întreaga
chirie, dacă aceasta în cursul folosinţei a ajuns la scadenţă [5, p.429-230]. Dobânzile şi dividendele
societăţilor sunt considerate anuale şi se repartizează deci conform prevederilor legale enunţate.
Regula legală se aplică şi la dobândirea fructelor civile zi cu zi la arende, chirii. Acest lucru
reiese deja, cu prisosinţă, din art. 401 alin.(1) C.civ., care dispune că arenzile şi chiriile sunt fructe
civile.
Uzufructuarul are dreptul să primească plata chiriei sau arendei chiar anticipat, dacă plata
anticipată a fost stipulată în contract sau este conformă uzului. Bineînţeles, uzufructuarul sau
moştenitorii săi vor trebui să restituie nudului proprietar, din venitul încasat anticipat, o parte
proporţională cu porţiunea din termen în care folosinţa a încetat, în cazul când uzufructul încetează
în cursul termenului pentru care venitul a fost plătit dinainte. Însă această restituire priveşte numai
raporturile dintre uzufructuar şi nudul proprietar. Arendaşul sau chiriaşul rămân definitiv eliberaţi
chiar faţă de nudul proprietar prin plata anticipată făcută uzufructuarului la termenele stipulate.
În ceea ce priveşte productele, se susţine că, în principiu, uzufructuarul nu are dreptul de a se
folosi de ele, deoarece dacă ar face-o, el ar slei substanţa lucrului [83, p.207], ceea ce intră în
contradicţie cu obligaţia lui de a conserva substanţa lucrului.
Totuşi, această regulă are şi excepţii, în care, prin voinţa proprietarului, anumite elemente care,
de regulă, considerate produsele, îşi schimbă semnificaţia juridică şi devin fructe fiind asimilate cu
fructele periodice şi cu veniturile regulate [105, p.511-512]. Principalele produsele de acest fel sunt
 78
arborii, produsele minelor şi carierelor, drepturile uzufructuarului asupra lor fiind analizate în
continuare.
Comparând reglementările C.civ. în ceea ce priveşte fructele pe care uzufructuarul este
îndreptăţit să le obţină de la obiectul uzufructului cu normele similare ale Codului civil român, s-ar
cere de remarcat că prevederile autohtone (art.401 C.civ.) se referă doar la regimul juridic al
fructelor pe care le însuşeşte uzufructuarul, definirea noţiunii de fructe şi categoriile acestora fiind
expuse în art.299 C.civ. Ni se pare raţional şi mai practic ca aceste lucruri să fie clarificate în detalii
anume de către normele proprii ale instituţiei juridice a dreptului de uzufruct, aşa cum o face Codul
civil al României (art.521-525), Codul civil al Franţei (art.582-587) şi altele.
Dreptul asupra pădurilor destinate tăierii periodice şi arborilor. Art. 406 C.civ. prevede
dreptul uzufructuarului asupra pădurilor destinate de proprietar unor tăieri periodice, dacă acestea se
incorporează în obiectul uzufructului. Astfel, uzufructuarul nu are dreptul să taie arborii care cresc
pe terenul grevat cu uzufruct, cu excepţia reparării, întreţinerii sau exploatării terenului. El poate
dispune de cei care au căzut ori s-au uscat natural. Uzufructuarul este obligat să înlocuiască, în
conformitate cu uzanţele locale sau obişnuinţele nudului proprietar, arborii care au fost distruşi.
Arborii înşişi nu se consideră fructe, deoarece reproducerea lor este foarte înceată şi nu este
periodică. De aceea, ca regulă generală, se consideră că uzufructuarul nu dobândeşte proprietatea
arborilor de pe fond şi nu-i poate tăia şi însuşi [83, p.207].
Ca excepţie de la această regulă, uneori arborii sunt consideraţi fructe şi uzufructuarul îi
dobândeşte, aceste cazuri reducându-se la destinaţia dată arborilor de proprietar.
Textul C.civ. nu vorbeşte despre categorii speciale de arbori, stipulând că uzufructuarul poate
folosi arborii doar conform destinaţiei date de nudul proprietar sau conform uzanţelor locale în acest
domeniu.
În domeniu fondului silvic, avem un şir de acte normative care, în lipsă de obişnuinţe ale
proprietarului şi a uzanţelor locale, reglementează relaţiile ce ţin de fondul forestier – Codul silvic al
Republicii Moldova fiind unul dintre acele acte speciale.
Se mai consideră arborii ca fiind roade periodice ale pământului. Se respinge ideea că arborii
sunt fructe naturale, dar se acceptă ideea că sunt produse obţinute după un proces îndelungat de
creştere. Arborii sunt de diferite specii, cei fructiferi sunt sădiţi pe terenuri agricole în scopuri
economice, pe când arborii pădurii sunt plantaţi pentru menţinerea echilibrului ecologic, pentru
obţinerea masei lemnoase, iar decorativi – pentru scopuri culturale şi ştiinţifice [12, p.232]. Oricare
ar fi categoria din cere face parte arboretul sau altul, el trebuie să fie folosit şi conservat de către
uzufructuar. Pentru titularul de uzufruct, art. 34 Codul silvic al Republicii Moldova permite tăierea
 79
arboretelui în limite normative ştiinţific argumentate, care rezultă din inventarierea şi necesităţile
unităţii de producţie. Tăierile în drept să le facă uzufructuarul sunt, în primul rând, tăieri anuale
secundare stabilite în funcţie de necesitatea îmbunătăţirii compoziţiei, stării sanitare şi condiţiilor de
creştere ale arboretului. Pentru obţinerea de beneficii şi, totodată, îndeplinirea obligaţiei de
reparaţie, uzufructuarul va putea dispune de arborii căzuţi accidental, având dreptul să taie arborii
trebuincioşi, cu arătarea acestei necesităţi proprietarului (art.407 C.civ.). Titularul de drept se
bucură de recolta lemnoasă şi prin tăieri principale (art.34 Codul silvic al Republicii Moldova),
dacă proprietarul obişnuia să facă tăieri de acest ordin. În cele din urmă, vedem că tăierile de orice
fel sunt aducătoare de fructe. Întrucât C.civ. îi conferă dreptul de a dispune de fructe, uzufructuarul
poate folosi crengile tăiate, rezultate din lucrările de întreţinere, de copacii căzuţi sau uscaţi natural
ori accidental (art.406 alin.(1) C.civ.). Pe cei distruşi prin accident uzufructuarul îi va înlocui cu
alţii de acelaşi fel.
Regulile de efectuare a îngrijirilor de igienă asupra unei păduri se extind şi asupra arborilor
singulari de pe un teren de pământ.
Arborii din pepiniere se scot fără a aduce degradări acesteia şi se înlocuiesc cu alţii conform
uzanţelor locale (art.407 alin.(2) C.civ.), iar puieţii sunt asimilaţi fructelor industriale pe care
uzufructuarul este în drept să-i înstrăineze.
Concluzionăm că pădurile ai căror arbori sunt lăsaţi să ajungă la maturitate fără a fi tăiaţi,
uzufructuarul nu are dreptul să le taie, decât dacă şi înainte de uzufruct erau supuse la tăieri regulate.
Prin natura lucrurilor, pădurile înalte se taie la intervale rare. În principiu, arborii înalţi nu au
caracterul de fructe, însă dacă proprietarul îi supune la tăieri periodice, atunci legea consideră că
dobândesc caracterul de fructe, iar uzufructuarul poate, în acest, caz să continue exploatarea făcută
de proprietar şi să-i taie.
Tăierile periodice ale pădurilor înalte, pentru a nu distruge substanţa pădurilor, adică pentru a
permite reproducerea arborilor, se fac în două feluri: sau se taie din toată întinderea pădurii un
anumit număr de arbori aleşi, sau se taie pădurea pe zone succesive de pe-o întindere determinată,
lăsându-se în fiecare zonă numai un mic număr de arbori pentru a servi la reproducere, aşa încât în
momentul tăierii ultimei zone, prima să fie deja reprodusă. Oricare ar fi însă modul de exploatare,
uzufructuarul trebuie să se conformeze modului stabilit de proprietar, epocilor şi felului tăierii
obişnuite de proprietar.
În cazul când pădurile şi arborii înalţi nu sunt destinaţi tăierii, uzufructuarul nu are dreptul să-i
taie (art.407 alin.(2) C.civ.). Textul vorbeşte de arbori, pentru a arăta cu precizie că prohibiţia tăierii
se aplică atât la arborii grupaţi şi formând păduri, cât şi la arborii izolaţi. În orice caz, ceea ce dă
 80
arborilor caracterul de fructe, nu este niciodată esenţa sau natura arborilor, ci numai destinaţia dată
de proprietar.
În afară de aceste trei cazuri, arborii neavând caracterul de fructe, uzufructuarul nu şi-i poate
însuşi, mulţumindu-se, după cum am văzut, cu fructele şi produsele lor. Prin urmare, nu vor
aparţine uzufructuarului: arborii fructiferi, arborii înalţi izolaţi sau grupaţi în păduri, pe care
proprietarul nu i-a prevăzut pentru tăiere regulată, arborii de ornamentare etc. Totuşi, chiar în
aceste cazuri există excepţii. Astfel, legea dă uzufructuarului dreptul să întrebuinţeze arborii
neroditori, dezrădăcinaţi sau deterioraţi prin accidente, însă numai pentru a face fondului reparaţiile
la care este obligat [83, p.208].
Dreptul asupra carierelor poate fi în forma unui drept de uzufruct. O altă categorie de
obiecte care fac parte din resursele naturale sunt minele şi carierele. Produsele carierelor nu sunt
fructe, deoarece ele nu se reproduc. În principiu, uzufructuarul nu ar trebui să aibă dreptul de a
exploata minele şi de a-şi însuşi produsul lor.
Totuşi, legea şi aici stabileşte o distincţie asemănătoare celei pentru păduri. Astfel, art. 408
C.civ. dispune că dacă dreptul de uzufruct se instituie asupra unui teren în care există carieră,
uzufructuarul se poate folosi de ea numai dacă aceasta era în exploatare la data constituirii dreptului
de uzufruct, iar proprietarul deţine autorizaţie de exploatare a carierei. Art. 10 alin.(l) din Codul
subsolului al Republicii Moldova prevede că zăcămintele minerale pot fi folosite în baza
perimetrului minier stabilit şi a licenţei pentru exploatarea minelor şi carierilor. În cazul exploatării
carierei, uzufructuarul, ca şi proprietarul, este obligat să respecte dispoziţiile Codului subsolului şi
ale altor legi speciale privind dreptul de exploatare care conţin numeroase interdicţii: astfel, se
interzice extragerea, prelucrarea şi transformarea zăcămintelor, diverselor materiale obţinute din ele,
deteriorarea stratului fertil al solului, cursul apelor, landşafturilor etc. fără autorizaţie specială.
Statul impune multe interdicţii pentru folosirea resurselor naturale. De aceea este necesară
obţinerea unei licenţe de exploatare. În afară de licenţă, pentru folosirea resurselor se vor face plăţi.
Plăţile, în cazul dat, vor fi prestaţii oneroase, în aşa mod vom fi în prezenţa unui uzufruct cu titlu
oneros.
În cazul unei cariere deschise, adică neexploatate sau exploatate cândva, însă care, la
momentul constituirii dreptului, nu se exploata şi nu exista nici autorizaţie de exploatare,
uzufructuarul nu poate extrage produse din ea.
Dreptul de a primi capitaluri. În principiu, uzufructuarului i se recunoaşte dreptul de a primi
plata creanţelor cuprinse în uzufruct, a căror scadenţă are loc în cursul uzufructului. Unii autori
 81
refuză categoric uzufructuarului dreptul de a încasa creanţa, când uzufructul este stabilit cu titlu
particular asupra unei creanţe determinate [5, p.444-445].
În art. 403 alin.(1) C.civ., uzufructuarului i se consacră dreptul de a primi plata creanţelor
ajunse la scadenţă. Dacă uzufructul se răsfrânge asupra unei creanţe, care devine scadentă în timpul
uzufructului, plata se face către uzufructuar care certifică acest fapt printr-o chitanţă. În următorul
alineat al articolului nominalizat se indică că creanţa plătită se va transmite la stingerea dreptului
împreună cu obiectul dreptului de uzufruct.
Din prevederile acestui, articol reiese că atâta timp cât creanţa nu este exigibilă, uzufructuarul
nu o poate încasa, dreptul său reducându-se la încasarea dobânzilor. Când însă creanţa ajunge la
scadenţă, uzufructuarul nu numai că poate însaca capitalul datorat de debitor, dar chiar este dator de
a urmări debitorul întru plata creanţei, pentru a nu fi responsabil de pierderea ei, prin insolvabilitatea
ulterioară a debitorului sau prin prescripţia extinctivă. Aceasta este o consecinţă a dreptului de
administrare a uzufructuarului.
Din momentul primirii capitalului creanţei, uzufructuarul devine proprietarul lui. El poate
dispune de suma plătită, cu obligaţia de a restitui nudului proprietar, la stingerea uzufructului, o
sumă egală cu cea primită, în acest caz aplicându-se simpla regulă a qvasi-uzufructului.
În legătură cu aceste două cazuri, în doctrină se duc discuţii legate de faptul că prin primirea
capitalului de către uzufructuar, proprietarul este expus primejdiei insolvabilităţii uzufructuarului
[83, p.215]. Conform art. 541 Cod civil român. proprietarul are garanţii împotriva unui asemenea
pericol, prin cauţiunea pe care uzufructuarul este obligat să o asigure la intrarea în folosinţă. În
legislaţia civilă a Republicii Moldova, nu există o astfel de prevedere, însă legiuitorul stipulează în
art. 405 C.civ. că creditorii uzufructuarului pot urmări drepturile acestuia sub rezerva drepturilor
nudului proprietar.
Opinii controversate sunt expuse şi în legătură cu dreptul uzufructuarului de a primi
indemnizaţiile de asigurare. Pe bună dreptate, se susţine că dacă proprietarul a asigurat lucrul
înainte de stabilirea uzufructului, indemnizaţia reprezintă atât dreptul nudului proprietar, dar şi
dreptul uzufructuarului. Uzufructuarul va putea primi plata indemnizaţiei, dar va trebui să o restituie
nudului proprietar la sfârşitul uzufructului. Dacă uzufructuarul a asigurat lucrul, însă numai pentru
valoarea uzului său, atunci indemnizaţia reprezintă doar dreptul acestuia. Dacă însă uzufructuarul a
asigurat lucrul pentru întreaga proprietate, uzufructuarul nu va putea profita de dobânzile ei, căci va
trebui să o restituie nudului proprietar la expirarea uzufructului.
 82
În practică, pentru a înlătura contestaţiile, este preferabil să fie asigurată atât nuda proprietate,
cât şi uzufructul, fiecare în mod separat.
Dreptul la venituri. Uzufructuarul dispune de dreptul la veniturile rezultate din posesia şi
folosinţa bunurilor altor persoane, în afară de cele ce se obţin din arenda şi chiria imobilelor.
Veniturile obţinute din bunurile mobile pot fi rezultate din titlurile de valoare, din activitatea de
comerţ a persoanei juridice. Aceste venituri sunt produse de lucrurile incorporale, adică creanţe,
acţiuni, obligaţiuni, rente, veniturile nete ale unui fond de comerţ (întreprindere). Beneficiile
rezultate din bunurile mobile sunt fructe civile conform (art.401 C.civ.), deoarece se produc periodic
fără a slei substanţa bunului. Din bunurile incorporale care se află în uzufruct, pe lângă dreptul de a
culege fructele, uzufructuarul mai obţine dreptul de a se folosi şi chiar de a dispune de fructe.
În virtutea dreptului său, uzufructuarul are dreptul la beneficiile produse de un fond de comerţ,
el având posibilitatea chiar să înstrăineze elementele corporale ale fondului, în conformitate cu
destinaţia lor, cu condiţia să le înlocuiască în aşa fel încât fondul să nu-şi piardă din valoare. S-a
discutat de asemenea dacă uzufructuarul este obligat să pună în rezervă o parte din beneficii, spre a
constitui un fond de rezervă sau de amortizare [83, p.232]. Aderăm la părerile cercetătorilor la care
am făcut trimitere că trebuie să aplicăm în această privinţă regula generală, după care uzufructuarul
trebuie să urmeze modul de exploatare al proprietarului: în consecinţă uzufructuarul nu este obligat
să rezerve o parte din beneficii decât dacă şi proprietarul făcea acelaşi lucru [83, p.264].
Uzufructuarul încasează şi îşi însuşeşte veniturile periodice (anuale sau semestriale) ale
acţiunilor şi obligaţiunilor, adică ale titlurilor de bursă, sub formă de cupoane şi dividende (art.401
alin.(2) C.civ.). El nu poate însă dispune de titluri, adică de creanţa însăşi producătoare de venituri.
Un caz special este acela al unui uzufruct stabilit asupra unui uzufruct. În practică, o
asemenea situaţie se întâlneşte în cazul unui uzufruct legal al părintelui sau al soţului, stabilit asupra
unor bunuri asupra cărora minorul sau soţia nu au ei înşişi decât un drept de uzufruct. Ne aflăm deci
în faţa a două uzufructe suprapuse. Uzufructuarul legal substituie primul uzufructuar cât timp
durează folosinţa legală. Această folosinţă se stinge atât prin moartea primului uzufructuar, cât şi
prin moartea uzufructuarului legal. Prin aceasta ea se deosebeşte de cesiunea exerciţiului
uzufructului, care se stinge numai prin moartea primului uzufructuar, dar nu prin aceea a
cesionarului, căci folosinţa acestuia trece la moştenitorii săi, cel puţin în opinia pe care am adoptat-
o. Moartea uzufructuarului legal nu stinge însă uzufructul primului uzufructuar ce se află la intrarea
sa în folosinţă, spre a determina în acest mod în ce stare trebuie restituite imobilele la expirarea
uzufructului şi a putea constata dacă au suferit sau nu degradări în cursul uzufructului.
 83
Uzufructuarul, la fel, însuşeşte veniturile ce i se cuvin şi din uzufructul constituit asupra unui
drept de autor, brevetele de invenţii sau alt titlu de proprietate intelectuală. El încasează şi dispune şi
de veniturile periodice ale acţiunilor şi ale altor titluri de valoare pe care le posedă, însă, nu poate
dispune de titluri de creanţă, doar să le primească spre conservare şi păstrare.
Mai sus s-a arătat că dreptul de uzufruct se extinde şi asupra titlurilor de valoare ca acţiunile,
obligaţiunile. Titlurile de valoare pe lângă fineţe acordă şi un drept important cum este dreptul de
vot pentru cel ce o deţine.
Valorile mobiliare emană de la întreprinderi, cel mai des de la societăţile pe acţiuni. Ele au
dreptul de a emite acţiuni, care de fapt exprimă cote-părţi ale capitalului social şi reprezintă
patrimoniul întreg al întreprinderii. Acţiunile oferă dreptul de a participa la conducerea societăţii, de
a primi dividende şi o parte din bunuri la lichidarea acesteia. La formarea uzufructului dreptul de a
deţine acţiuni se exercită în limita legii, uzufructuarul având doar dreptul la dividende şi de a
participa la procesul de conducere a întreprinderii, însă întrebările majore, cum ar fi modificarea
capitalului, lichidarea persoanei juridice, rămân, totuşi în povara nudului proprietar. Drepturile de a
decide soarta bunului fără a-i schimba din esenţă – ce prezumă dreptul de administrare – o are nudul
proprietar (art.404 alin.(2) C.civ.). Nu toate acţiunile conferă dreptul de a expune voinţa, adică
dreptul de vot. Acţiunile, conform Legii privind societăţile pe acţiuni, pot fi acţiuni ordinare şi
acţiuni preferenţiale. Dacă uzufructuarul are în posesie acţiuni ordinare, el se bucură de dreptul la
vot, dividende, iar dacă posedă acţiuni de tip preferenţial, titularului nu i se acordă dreptul de vot,
dacă în statutul societăţii pe acţiuni nu este prevăzut altfel sau dacă adunarea generală nu decide de
a oferi acest drept. Uzufructuarul este limitat în dreptul de vot, pe motiv că prin votul care va
decide soarta materială şi juridică a bunului se exercită dreptul de abusus pe care beneficiarul
uzufructului nu-l are. Dreptul de dispoziţie nudul proprietar îl păstrează pentru sine. Prin urmare,
numai nudul proprietar poate spune ultimul cuvânt, doar el hotărăşte destinaţia de mai departe a
lucrului său.
Dreptul de a dispune de bunurile consumptibile. Uzufructul bunului se extinde nu doar asupra
lucrului principal, ci şi asupra accesoriilor acestora, şi dacă bunul are ca accesoriu un lucru
consumptibil, care necesită a fi consumat, pe lângă folosinţa lui uzufructuarul dispune de el [82,
p.203]. Analizând dreptul de folosinţă a uzufructuarului asupra bunurilor consumptibile, este
important să menţionăm că acest drept face excepţie de la principiul general în materie de
uzufruct, conform căruia uzufructuarul poate să uzeze de lucruri şi să însuşească fructele şi
veniturile pe care le pot da, fără însă a putea dispune de ele. Mai ales că, în caz de qvasi-
uzufruct uzufructuarul are şi un drept de dispoziţie [83, p.203].
 84
Qvasi-uzufructul condiţionează un şir de drepturi ale uzufructuarului. Astfel, acesta are
dreptul să dispună de ele, cu obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi calitate, cantitate şi
valoare sau, dacă este imposibil, să restituie contravaloarea lor de la data stingerii uzufructului
(art.402 C.civ.).
În literatura de specialitate este expusă opinia că uzufructuarul are şi drept de administrare a
bunului [143, p.211]. Aceasta reiese şi din conţinutul alin.(2) al art. 398 C.civ., care prevede că
uzufructuarul poate închiria sau arenda altuia, integral sau în parte, bunul mobil obiect al
uzufructului dacă, la momentul constituirii uzufructului, nu a fost stabilit altfel.
Deci, uzufructuarul poate închiria sau arenda mobilele. La încetarea uzufructului, nudul
proprietar va trebui să respecte contractele încheiate de uzufructuar, dacă ele nu depăşesc cadrul
unui act juridic de administrare, iar terţul cu care s-a încheiat contractul a fost de bună credinţă.
Faptul că un contract de arendare sau închiriere supravieţuieşte încetării uzufructului pare ilogic
juridic.
Legislaţia civilă a Republicii Moldova distinge mai multe aspecte la administrarea bunului în
funcţie de faptul cine a încheiat contractul: uzufructuarul sau nudul proprietar. Astfel, alin.(3)-(5)
ale art. 398 C.civ. prevăd că, dacă la momentul constituirii uzufructului imobilul nu era dat în chirie
sau în arendă, uzufructuarul nu are dreptul să-l dea în chirie sau arendă fără acordul nudului
proprietar sau fără autorizaţia instanţei de judecată, dacă acest drept nu i-a fost acordat expres
la momentul constituirii uzufructului.
Uzufructuarul dobândeşte, cu titlu de fructe civile, chiriile şi arenzile ce vin din contractele de
chirie încheiate de nudul proprietar anterior constituirii dreptului de uzufruct. Dar datorită
prerogativelor cu care este înzestrat uzufructuarul la constituirea acestui drept real, de către
proprietar sau o persoană terţă, el este în drept să transmită posesia şi folosinţa unei alte persoane,
dacă nu doreşte să folosească personal bunul [33, p.162; 68, p.200]. Transmiterea atributelor poate
fi făcută printr-un contract de chirie sau de arendă, unde se transferă doar emolumentul material: sau
o altă posibilitate este de a constitui uzufructul în favoarea unei alte persoane, în rezultat se creează
dreptul de uzufruct asupra altui uzufruct. Aceasta este o consecinţă a dreptului de administrare pe
care uzufructuarul îl are faţă de bunuri (părerea contrară în literatură – încheierea contractului de
chirie este rezultatul dreptului de dispoziţie pe care uzufructuarul nu-l are – este expusă de I. Dogaru
şi S. Cercel [55, p.200] şi a regulii care spune că el se poate bucura de obiectul transmis în folosinţă
ca şi proprietarul. Desigur, uzufructuarul exercită acest drept, dacă anterior a fost un acord din
partea nudului proprietar, căci legea acordă dreptul de a închiria sau arenda altuia o universalitate de
bunuri aflate în uzufruct sau o parte din ele, dacă la momentul constituirii dreptului de uzufruct
 85
proprietarul şi-a dat consimţământul [33, p.162]. Prin art. 398 alin.(2) C.civ., uzufructuarul dispune
de dreptul de a închiria altuia, dacă proprietarul acestui lucru a prevăzut expres la momentul
constituirii uzufructului sau în acest scop a fost o autorizaţie judecătorească. Astfel, prin art. 398
alin. (3) C.civ. se interzice de a administra bunul imobil în domeniul locaţiunii, bunul grevat cu
uzufruct.
În C.civ. se creează două cazuri când titularul de uzufruct are dreptul de a da bunul grevat cu
uzufruct în chirie sau arendă. Regulile legale ne spun că pentru bunul mobil, legiuitorul este de
partea uzufructuarului şi îi permite de a da în chirie chiar dacă la început, la constituirea
uzufructului, nudul proprietar nu s-a pronunţat în alt mod asupra acordării acestui drept. Însă, odată
ce s-a stabilit, la constituire, interdicţia ca uzufructuarul să arendeze altuia, atunci cel din urmă este
obligat a exercita prerogativele dreptului de sine stătător.
Pentru bunul imobil însă legea interzice uzufructuarului de a da în locaţiune obiectul
uzufructului şi atunci când cel ce a constituit dreptul de uzufruct nu a indicat interdicţia expres în
actul de constituire. În schimb, , uzufructuarul poate dobândi dreptul de a transmite în chirie, doar
cu acordul nudului proprietar sau cu autorizaţia instanţei judecătoreşti.
Deci, odată ce uzufructuarul obţine acest drept, el urmează a se conforma unor reguli – cele
referitoare la clauzele contractului de locaţiune privind: privind preţul bunului, perioada de timp
pentru care se încheie tranzacţia, chiria. Uzufructuarul poate perfecta contractul atât cu titlu oneros,
cât şi gratuit: dacă va indica un preţ, el se va bucura de dreptul de a percepe plata, acesta fiind, în
cele din urmă, un fruct civil, însuşit pe bună dreptate de uzufructuar.
Comparativ cu constituirea uzufructului, unde bunul se transmite în starea în care se află la
acel moment, în locaţiune bunul trebuie să corespundă calităţilor necesare naturii acelui lucru.
Clauza privind termenul locaţiunii urmează a fi rezonabilă şi, de dorit, conformă timpului instituit
pentru uzufruct, pentru ca contractul de chirie sau arendă să fie opozabil nudului proprietar şi
favorabil pentru chiriaşi şi după stingerea uzufructului. În acest caz, apare obligaţia pentru nudul
proprietar de a menţine contractul încheiat în timpul uzufructului (art.398 alin.(9) C.civ.).
În afară de a încheia contractul de chirie, uzufructuarul este în drept de a prelungi contractul
încheiat de el, care, la fel, nu ar depăşi limitele legale. Dreptul de reînnoire locaţiunii se poate
extinde şi asupra contractelor deja încheiate până la formarea uzufructului de către proprietar sau alt
posesor legitim [83, p.205]. Trebuie de remarcat, că în cazul când există mai mulţi uzufructuari
succesivi, fiecare următorul uzufructuar are dreptul la acele acţiuni, folosinţe ce-i sunt transmise la
constituire de către uzufructuarul ascendent. Însă, fiecare dintre uzufructuari constituitor de drept nu
poate transmite drepturile care s-au exclus şi constituirea primară de către proprietar. Deci, fiecare
 86
dintre ei având dreptul de a închiria altei persoane, va crea opozabilitate atât faţă de uzufructuarii
ascendenţi, cât şi faţă de nudul proprietar, regulile generale privind dreptul de uzufruct fiind
aplicabile fiecărui dintre ei.
Mai problematică este situaţia care se creează între uzufructuarii ce posedă conjugat şi nu cad
de comun acord privind oferirea sau nu în locaţiune a bunul. Suntem de părerea că asupra
uzufructului conjugat se extind regulile referitoare la proprietatea comună în devălmăşie. Astfel,
fiecare dintre posesori va avea dreptul egal de a folosi bunul potrivit destinaţiei acestuia, iar actele
de administrare a bunului, şi anume al dreptului de a-l da în locaţiune, se vor efectua cu
consimţământul fiecăruia dintre ei, dacă nu au semnat un contract între ei referitor la modul de
exercitare dreptului lor şi acest contract nu prevede altfel (art.366 C.civ.). Dacă la constituirea
dezmembrământului, proprietarul ar fi indicat cota din bun fiecărui uzufructuar, modul cum
urmează să-şi exercite dreptul, consecutivitatea atunci suntem în prezenţa dreptului de uzufructul
succesiv. În uzufructul succesiv fiecăruia dintre posesori li se creează situaţia de uzufruct,
independent de uzufructul celuilalt posesor, unica legătura va fi actul comun de constituire.
Dreptul la acţiune. După cum s-a menţionat mai sus, că teoretic uzufructuarul, pentru apărarea
dreptului său, are exerciţiul următoarelor acţiuni în justiţie:
a) acţiunile posesorii, contra persoanei ce i-ar aduce o tulburare în posesiunea sa (o terţă
persoană, nudul proprietar, moştenitorii acestuia). În conformitate cu art.308 şi art. 309, acestea sunt
acţiunea în reintegrare şi acţiunea în complângere;
b) dacă folosinţa sa s-ar găsi în indiviziune cu alte coindivizari, uzufructuarul are dreptul să
ceară partajul (nu se pune în discuţie dreptul de proprietate);
c) o acţiune în hotărnicie, atunci când vrea să stabilească precis limitele fondului asupra
căruia se extinde dreptul său.
Conform unor cercetători în domeniu, uzufructuarul se mai poate folosi în apărarea
drepturilor sale şi de acţiunea în grăniţuire, pentru a determina porţiunea de pământ ce face
obiectul dreptului de uzufruct, precum şi acţiunea de ieşire din indiviziune, pentru a pune
capăt stării de indiviziune în care se găseşte lucrul ce formează obiectul dreptului de
uzufruct [3, p.524].
Conform opiniei doctrinarilor români, acţiunea prin care se cere recunoaşterea dreptului de
uzufruct viager şi se dispune întrebuinţarea acestuia este o acţiune referitoare la constituirea unui
drept real, astfel încât nu se poate opune prescripţia prevăzută de legislaţie, curgerea termenului de
prescripţie urmând să înceapă, în orice caz, de la data la care s-a împlinit condiţia stipulată de părţi,
în convenţia intervenită între ele privitor la momentul când trebuie să se facă constituirea dreptului.
 87
În normele C.civ., în materie de uzufruct nu se reglementează apărarea acestui drept
subiectiv. Într-o astfel de situaţie ar fi logic, în mod indirect şi reieşind din dispoziţiile art. 395
alin.(1) C.civ., care prevede că uzufructul este dreptul uzufructuarului de a folosi bunul nudului
proprietar şi de a culege toate fructele acestuia întocmai ca proprietarul, să presupunem că acest
drept subiectiv poate fi apărat de uzufructuar „întocmai ca proprietarul”, adică prin mijloacele de
apărare a dreptului de proprietate (art.374 şi art.376 C.civ.). Astfel, în cazul în care uzufructuarul
este lipsit de posesia bunului dat în uzufruct, în urma cărui fapt el nu-şi poate exercita dreptul de
proprietate, acesta poate intenta o acţiune în revendicare (art.374 C.civ.). Iar dacă o terţă persoană îi
creează uzufructuarului obstacole în calea exercitării dreptului subiectiv ce îi revine, acesta poate
intenta o acţiune negatorie conform art. 376 C.civ. Considerăm necesar să se facă lumină în această
problemă, concretizându-se prin norme aparte consacrate uzufructului mijloacele de apărare a
acestui drept subiectiv.

§ 2. Obligaţiile uzufructuarului

Pentru a asigura drepturile proprietarului, legislaţia stabileşte pentru uzufructuar anumite

obligaţii. Se mai consideră că obligaţiile uzufructuarului au ca scop asigurarea bunei întreţineri a
lucrului care formează obiectul uzufructului şi asigurarea restituirii uzufructului la încetarea
acestuia [67, p.382]. Aceste obligaţii ale uzufructuarului se deosebesc de obligaţiile părţilor dintr-
un contract prin aceea că ele nu sunt sinalagmatice anumitor drepturi. Ele se referă atât la bunul
folosit, cât şi la circumstanţele legate de acesta. Reieşind din specificul dreptului de uzufruct, am
putea evidenţia două feluri de obligaţii: obligaţiile proprietarului, care se transmit uzufructuarului
odată cu transmiterea bunului în folosinţă (de a plăti impozite, de a face reparaţii etc.), şi obligaţii
personale, care sunt prevăzute nemijlocit în conţinutul legii (de a conserva substanţa, de a nu
schimba destinaţia bunului, de a restitui bunul la expirarea termenului etc.). Stabilirea pentru
uzufructuar a anumitor obligaţii nu-l împiedică să joace un rol mai activ.

Uneori, uzufructuarul este obligat să joace un rol mai activ şi să facă în persoană actele
conservatorii. Astfel, suntem de părerea că uzufructuarul trebuie să întrerupă prescripţia care ar
curge împotriva unei creanţe exigibile, să exercite o servitute pentru a evita stingerea ei prin neuz
etc., fiindcă uzufructuarul este în situaţia să facă aceste acte mai repede şi mai cu folos decât nudul
proprietar, urmărind, de exemplu, pe creditor sau exercitând servitutea. În schimb, când este vorba
să întrerupă uzucapiunea unui terţ împotriva posesiunii unui imobil, se consideră pe bună dreptate,
 88
că uzufructuarul se poate mărgini la prevenirea proprietarului, fiindcă acesta singur are acţiunea în
revendicare [83, p.228].

Când uzufructuarul ia el însuşi măsuri conservatorii, el activează nu numai în folosul său, ci şi

în folosul nudului proprietar. Se poate spune că în această situaţie uzufructuarul îl reprezintă, până
la un punct, pe nudul proprietar şi este mandatarul tacit al acestuia.
A. La intrarea în folosinţă

Obligaţia uzufructuarului ca expresie a obligaţiei generale negative. Atâta timp cât dreptul de
proprietate nu este dezmembrat, toate persoanele care formează subiectul pasiv, general şi
nedeterminat au obligaţia de a nu aduce nici o atingere exerciţiului dreptului de proprietate şi de a
nu vătăma în nici un fel bunul care formează obiectul acestui drept.

Respectarea dreptului de nudă proprietate de către subiectul pasiv presupune atât abţinerea de
la încheierea unor acte juridice de dispoziţie, cât şi abţinerea de la săvârşirea actelor materiale care
ar vătăma substanţa bunului.

Salvarea substanţei bunului (salva rerum substantia), care presupune şi păstrarea destinaţiei
lucrului, apare deci nu numai ca obiect al unei obligaţii specifice, care revine uzufructuarului
conform art. 395 alin.(1) C.civ., ci şi ca obiect al obligaţiei generale negative care revine subiectului
general, pasiv şi nedeterminat. Mai mult ca atât, acestei obligaţii îi sunt subordonate toate celelalte
obligaţii puse în sarcina uzufructuarului.

Obligaţia de primire a bunului şi de întocmire a inventarului. Uzufructuarul până la

constituirea uzufructului, are în sarcină obligaţiile de a inventaria o universalitate de bunuri
împreună cu nudul proprietar şi de a primi bunul în posesie.
Conform alin.(1) art.399 C.civ., uzufructuarul preia bunurile în starea în care se află. În
interesul său şi al nudului proprietar este de a întocmi un act în care s-ar constata starea bunului la
momentul transmiterii, deoarece de aceasta depinde şi constatarea stării corespunzătoare a bunului
la momentul restituirii lui. Conform prevederilor alin.(2) şi (3) art.399 C.civ., atunci când obiectul
uzufructului este o universalitate de bunuri întocmirea actului de determinarea a stării bunului
(inventarului) este obligatorie.
În doctrina românească se discută pe larg despre scutirea de inventar, părere care este contrară
legislaţiei româneşti. Constatându-se că un astfel de acord se poate valida, fiind considerat
manifestare de încredere reciprocă, s-a demonstrat că efectele lui sunt negative, căci duc la pierdere
din masa bunurilor sau la restituirea lor într-o stare mai proastă decât cea în care s-au transmis. Un
 89
uzufruct universal lipsit de inventar ar echivala cu o donaţie indirectă, ceea ce ar fi fost mai simplu
de făcut. O sancţiune în acest sens ar fi neacordarea în posesie a bunurilor fără efectuarea actului de
transfer al bunurilor. Prin analogie cu soluţia dată, jurisprudenţa română a decis că neîntocmirea
inventarului sau constatării materiale nu atrage pierderea dreptului la fructe, contra uzufructuarului
[36, p.221; 33, p.164].
O altă sancţiune aprobată de doctrinari şi jurisprudenţă este cea de recuperare a daunelor la
finele dreptului. Lipsa documentului permite proprietarului aducerea de mijloace probante de orice
fel, pentru a arăta starea şi cantitatea bunurilor ce i-au fost transmise, fapt ce-l expune pe
uzufructuar la pericolul de a restitui mai mult decât a primit.
În legislaţia română, o etapă premergătoare constituirii uzufructului este darea de cauţiune
proprietarului [33, p.164]. Cauţiunea constă în obligarea unei terţe persoane alături de debitor, care
răspunde de plata obligaţiei debitorului cu propria sa avere, în caz de insolvabilitate a debitorului
principal. Cauţiunea este o obligaţie a uzufructuarului şi presupune o garanţie împotriva abuzurilor
din timpul exercitării dreptului şi refuzului de a restitui valoarea (echivalentul) bunurilor
consumptibile. Astfel, dacă uzufructuarul este insolvabil la momentul stingerii uzufructului, nudul
proprietar va putea urmări cauţiunea. Dacă uzufructuarul nu-şi respectă obligaţia, el nu va primi
bunul până nu prestează plata sau nu acordă alte garanţii.
În legislaţia civilă a Republicii Moldova, o astfel de prevedere lipseşte pe bună dreptate,
deoarece existenţa unei asemenea obligaţii a uzufructuarului ar complica apariţia relaţiilor de
uzufruct, căci este greu de găsit o persoană care ar dori să garanteze pentru cineva fără a obţine
venituri.
B. În cursul uzufructului
Respectivele obligaţii se nasc, de regulă, din fapte juridice în sens restrâns de care legea
leagă producerea acestor efecte juridice. Ele sunt fie o manifestare a obligaţiei generale de a salva
substanţa lucrului şi a obligaţiei de a se folosi de lucru ca un bun gospodar (art.395 alin.(1) C.civ.),
fie rezultatul preluării parţiale a sarcinilor şi cheltuielilor pe care orice proprietar trebuie să le facă,
în mod obişnuit, privind bunul său.
Din prima categorie fac parte obligaţia de conservare, prin care se apără, în primul rând,
substanţa juridică a uzufructului şi a nudei proprietăţi, şi obligaţia de întreţinere a lucrului în bună
stare, prin care se asigură substanţa materială a bunului, iar din cea de-a doua categorie, la general,
fac parte obligaţia de a plăti sarcinile anuale ale fondului şi sarcinile extraordinare impuse
proprietăţii, obligaţia de a plăti cheltuielile privitoare la folosinţă şi obligaţia uzufructuarului
universal sau cu titlu universal de a plăti datoriile.
 90
Obligaţia de a conserva substanţa bunului şi de a se folosi ca un bun gospodar. Această
îndatorire importantă a uzufructuarului reiese din definiţia legală (art.395 C.civ.). Obligaţia dată
este condiţia constitutivă a uzufructului care caracterizează şi evidenţiază dreptul de uzufruct de
celelalte drepturi reale [60, p.254]. Conservarea substanţei bunului include mai multe obligaţiuni
interdependente: obligaţia de a se folosi ca un bun proprietar, obligaţia de a efectua acte de
conservare şi la expirarea uzufructului de a restitui lucrul primit.
În realitate, obligaţia de a conserva substanţa bunului folosit are menirea de a-l face pe
posesor să restituie bunul primit la constituirea dezmembrământului, iar pe parcursul exercitării
dreptului de uzufruct să se poarte grijuliu cu bunul străin pentru a nu degrada sau distruge obiectul.
Urmează de analizat fiecare obligaţiune în parte pentru a forma o imagine completă despre sarcinile
pe care le are beneficiarul de uzufruct.
Conform art. 395 alin.(1) şi 409 C.civ., uzufructuarul are dreptul de a folosi bunul şi a-i
culege fructele, întocmai ca un bun gospodar, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanţa. A
acţiona ca un bun proprietar prezumă a exercita dreptul său cu atenţie şi grijă faţă de bun, pentru a
nu prejudicia substanţa bunului, adică de a vrea să conserve lucrul în timpul posesiei în aşa măsură
încât acesta să rămână în bună stare.
Aceasta ar presupune că uzufructuarul urmează să respecte modul de folosinţă al
proprietarului, să se conforme cu obiceiurile, ordinea, modul de exploatare a bunului: în lipsa
acestora uzufructuarul se conduce de uzanţele locale sau de prescrierile legale. Spre exemplu, va
sădi acele culturi care le-ar fi sădit proprietarul, va folosi pesticide şi îngrăşăminte care să nu
sleiască calitatea productivă a bunului, va exploata solul intens pentru a nu-l aduce într-o stare
degradantă. Având posibilitatea de a cultiva un teren lăsat altă dată în părăsire, el măreşte valoarea
fondului.
Grija faţă de bun se va extinde atât asupra stării materiale, cât şi a celei juridice. Materia şi
funcţia lucrului se păstrează prin folosirea raţională, prin aplicarea de tehnologii şi mijloace ce ar
permite a întrebuinţa avantajele bunului cât mai eficient. Atitudinea unui bun proprietar cuprinde şi
obligaţia de întreţinere a bunului, şi, în acest sens, efectuarea de către uzufructuar a reparaţiilor de
întreţinere a bunului (art.412 C.civ.). Se vor efectua acte de conservare şi împotriva pierderii unui
drept.
C.civ., autorizează uzufructuarul să folosească bunul ca însuşi proprietarul, această prevedere
nu trebuie interpretată doar în sensul că uzufructuarul trebuie să respecte destinaţia dată bunului de
către proprietar [15, p.150], ci şi în sensul că el este autorizat să schimbe bunul, dacă circumstanţele
economice şi tehnice s-au modificat, în măsura în care un bun proprietar ar schimba el însuşii
 91
destinaţi lui [36, p.164]. Astfel, dacă obiectul uzufructului sunt plantaţiile multianuale: păduri,
livezi, copaci sau arbori, arbuşti decorativi, beneficiarul de uzufruct este obligat să respect ordinea
de tăiere a proprietarului. Dacă el are în posesie arbori care cresc pe terenul grevat, are obligaţia de
a înlocui arborii distruşi conform uzanţelor din acea localitate.
Obligaţia de informare. Art. 410 C.civ. reglementează obligaţia de informare a
uzufructuarului. Uzufructuarul este obligat să informeze imediat nudul proprietar că bunul s-a
defectat, s-a distrus sau că sunt necesare lucrări de reparaţie ori de îmbunătăţire a bunului, inclusiv
reparaţiile mari (art.412 C.civ.), precum şi în cazul când urmează să fie luate măsuri de prevenire a
unor pericole iminente care ar duce la deteriorare sau distrugere.
Uzufructuarul este obligat să se opună oricăror tentative de deposedare de către terţi şi să
denunţe imediat nudului proprietar orice uzurpare a terenului şi orice contestare a dreptului
de proprietate.
Obligaţia de a urma modul de folosinţă al proprietarului. O altă obligaţie legală a
uzufructuarului reiese din conţinutul articolului 411 C.civ. care prevede obligaţia uzufructuarului de
păstrare a destinaţiei bunului. Astfel, uzufructuarul este obligat în exercitarea dreptului său să
respecte destinaţia dată bunului de nudul proprietar. Schimbarea destinaţiei bunului este prerogativa
proprietarului (art.404 alin.(4) C.civ.). Astfel, uzufructuarul nu va putea utiliza spaţiile locative în
scopuri comerciale sau industriale, dacă actul constitutiv nu prevede altfel. De asemenea,
uzufructuarul este obligat să se abţină de la chirie, dacă nu i-a fost conferit dreptul la o astfel de
uzanţă şi proprietarul nu avea obiceiul de a închiria locuinţa.
Se consideră că, totuşi, darea în chirie sau arendă a imobilului este conformă destinaţiei
normale a bunurilor, însă şi aici găsim excepţii: uzufructuarul nu va putea să transmită în folosinţă o
clădire de importanţă culturală şi istorică care permanent a fost o reşedinţă de familie.
Art.407 alin.(3) C.civ. prescrie că uzufructuarul poate exploata părţile de păduri înalte
destinate tăierii regulate numai conformându-se uzanţei obişnuite a nudului proprietar. Întocmai ca
nudul proprietar, uzufructuarul va folosi şi cariera aflată în exploatare (art.409 C.civ.).
Obligaţia de întreţinere a bunului (de efectuare a reparaţiilor). Această obligaţie a
uzufructuarului reiese din conţinutul art. 412 C.civ. care constă în obligaţia efectuării reparaţiilor de
întreţinere şi reparaţiilor mari a bunului.
Logica sarcinii efectuării reparaţiilor de întreţinere a bunului obiect al uzufructului reiese din
obligaţia uzufructuarului de a folosi bunul ca un bun gospodar şi de a-i conserva substanţa.
Uzufructuarul va fi obligat să realizeze reparaţiile mari, dacă ele se datorează neefectuării
reparaţiilor de întreţinere a bunului. Legislaţia naţională nu prevede distincţiile dintre reparaţiile de
 92
întreţinere, reparaţiile mari şi reparaţiile capitale. Se consideră reparaţii de întreţinere reparaţiile
curente efectuate periodic care permit menţinerea bunului în stare normală pentru folosinţă şi
exploatare şi care nu implică modificarea substanţei lui. Reparaţii mari, în opinia autorilor C.civ.,
sunt aceleaşi reparaţii capitale [12, p.235]. Capitale se consideră reparaţiile care sunt legate de
cheltuieli materiale considerabile şi în cadrul cărora se efectuează schimbul sau restabilirea detaliilor
sau părţilor componente de bază ale construcţiilor şi altor elemente ale bunului. Codul civil român,
în art. 546, prin reparaţii mari înţelege reparaţiile care privesc zidurile, boltele, grinzile, întregul
acoperiş etc. În principiu, se poate afirma că reparaţiile mari sunt reparaţiile capitate.
Comparativ cu dispoziţia referitoare la uzufruct, C.civ. prevede în art. 898 obligaţia locatarului
să efectueze obligaţii capitale a bunului închiriat. Cât ne priveşte, suntem de părerea că mai adecvată
este noţiunea de reparaţii capitale, deoarece aceasta exprimă caracterul şi esenţa acestor reparaţii,
urmând ca din art.412 să fie exclusă sintagma”reparaţii mari”, utilizându-se cea de „reparaţii
capitale”.
Uzufructuarul este obligat să-l înştiinţeze pe nudul proprietar despre necesitatea reparaţiilor
mari. Atunci când nudul proprietar nu efectuează la timp reparaţiile capitale, uzufructuarul le
poate face pe cheltuiala sa, nudul proprietar fiind obligat să restituie contravaloarea acestora la
stingerea uzufructului.
Este important de menţionat că uzufructuarul nu este obligat să reconstruiască bunul care s-a
distrus din cauza vechimii ori a unui caz fortuit (art.413 C.civ.), riscul pieirii fortuite fiind în sarcina
proprietarului.
Uzufructuarul poate fi însă scutit de reparaţiile de întreţinere prin actul constitutiv, caz în care
ele vor fi efectuate de nudul proprietar. Obligaţia de întreţinere poate fi adusă la îndeplinire de nudul
proprietar prin executare silită, cerând autorizarea instanţei să execute el lucrările pe cheltuiala
uzufructuarului. În schimb, nudul proprietar nu poate fi obligat, la cererea uzufructuarului, să facă
reparaţii mari, cu excepţia cazului în care s-a angajat prin titlul constitutiv al uzufructului, întrucât
dispoziţiile art. 412 C.civ. instituie numai o obligaţie în sarcina uzufructuarului privind reparaţiile
de întreţinere, precizând că reparaţiile mari rămân în sarcina nudului proprietar fără a fi obligat să le
facă.
Uzufructuarul se poate elibera de această obligaţie renunţând la uzufruct, din momentul
încetării uzufructului, încetează şi obligaţiile lui, chiar dacă bunul nu este predat imediat nudului
proprietar [5, p.515; 105, p.538-539].
 93
Obligaţiile de a suporta anumite cheltuieli şi sarcini. Dezmembrarea dreptului de proprietate
şi distribuirea atributelor sale între uzufructuar şi nudul proprietar justifică şi o distribuire a
sarcinilor care apasă asupra bunului.
În acest sens, art. 414 C.civ. prevede obligaţia uzufructuarului de a plăti primele de asigurare.
Astfel, dacă bunul este asigurat, pe durata uzufructului primele de asigurare sunt plătite de
uzufructuar.
Legislaţia în vigoare a consacrat repartizării diferitelor obligaţii de plată şi alte norme de
drept. Criteriul general de repartizare a plăţilor între uzufructuar şi nudul proprietar se poate formula
în modul următor: printre sarcinile fiscale şi contribuţiile analogice se disting sarcinile ordinare de
sarcinile extraordinare [5, p.538-539]. Primele se consideră a fi o sarcină a fructelor şi veniturilor şi
deci sunt în întregime în sarcina uzufructuarului, iar cel de-al doilea se consideră a fi o sarcină a
capitalului şi deci sunt în sarcina nudului proprietar. Pentru datoriile al căror ansamblu formează
pasivul patrimonial, se deosebeşte capitalul datoriei de dobânzile ei. Primul este în întregime în
sarcina nudului proprietar, ultimele sunt uneori în sarcina uzufructuarului, proporţional cu întinderii
uzufructului său. La sarcinile, cheltuielile şi datoriile de care am vorbit, trebuie să mai adăugam
cheltuielile procesuale. Să examinăm toate aceste categorii din punctul de vedere al repartizării.

Impozitele şi contribuţiile fiscale centrale şi locale se consideră în marea lor majoritate,

sarcini ordinare, cel puţin în măsura în care se pot considera ca sarcini ale fructelor, ceea ce se va
întâmpla când sunt anuale. În sarcina uzufructuarului sunt diferitele impozite elementare şi globale
pe venit, taxele comunale etc. În aceeaşi categorie intră şi alte sarcini ordinare,fără caracter propriu-
zis fiscal, cum sunt cheltuielile de pază, întreţinerea drumurilor şi a gardurilor, tunsul pomilor etc.
Toate acestea sunt sarcini normale, pe care orice bun proprietar le achită din venituri, de aceea ele
sunt în sarcina uzufructuarului.
Se consideră, în schimb, sarcini extraordinare toate acelea ce lovesc bunurile în mod
excepţional (contribuţiile de război şi împrumuturile silite). Acestea se achită, în genere, din capital.
Ele sunt sarcini ale proprietăţi, nu ale fructelor, şi nu lovesc veniturile decât în mod indirect, prin
faptul că orice scădere a capitalului atrage o scădere corespunzătoare a veniturilor. La aceste sarcini
se referă (în termeni mai clari) art. 418 C.civ. „plăţile datoriilor aferente patrimoniului sau părţii din
patrimoniu grevate cu uzufruct”.
Articolul nominalizat prevede modul de plată a datoriilor aferente patrimoniului grevat cu
uzufruct. Astfel, dacă uzufructuarul universal ori cu titlu universal plăteşte datoriile aferente
 94
patrimoniului sau părţii de patrimoniu grevate cu uzufruct, nudul proprietar trebuie sa
restituie, la stingerea uzufructului, sumele avansate fără nici o dobândă.
În cazul în care uzufructuarul nu plăteşte datoriile enumerate mai sus, nudul proprietar
poate, la alegere, să le plătească sau să vândă o parte suficientă din bunurile date în uzufruct.
Dacă nudul proprietar plăteşte aceste datorii, uzufructuarul datorează dobânzi pe toată durata
uzufructului.

Art. 418 C.civ. reglementează cum se repartizează datoriilor între nudul proprietar şi
uzufructuar. În principiu, nudul proprietar suportă plata capitalului, iar uzufructuarul suportă o parte
din dobânzile pasivului, proporţională cu întinderea uzufructului. Astfel, dacă uzufructul este
universal, adică se extinde asupra întregului patrimoniu al autorului, uzufructuarul este ţinut de toate
dobânzile întregului pasiv patrimonial.

Obligaţia de restituire a lucrului. Obligaţia de restituire a lucrului are o natură specială,

întrucât ea apare ca o manifestare indirectă a obligaţiei generale negative corespunzătoare dreptului
de proprietate. Uzufructuarul are obligaţia de a restitui lucrul şi accesoriile sale către proprietar, în
starea în care au fost primite. În cazul când uzufructul are ca obiect bunuri care se degradează rapid
prin întrebuinţare, ele vor fi restituite în starea în care se află la sfârşitul uzufructului. În cazul qvasi-
uzufructului, el restituie lucruri de aceeaşi calitate, cantitate şi valoare sau, dacă actul constitutiv
prevede, numai valoarea lor în momentul restituirii. În cazul bunurilor mobile care se deteriorează
prin întrebuinţare, ele se vor restitui în starea în care se găsesc la încetarea uzufructului, cu condiţia
ca degradările să nu provină dintr-o folosinţă abuzivă. În situaţia qvasi-uzufructului, obligaţia de
restituire are ca obiect bunuri de acelaşi gen, de aceeaşi calitate, cantitate şi valoarea, iar dacă este
imposibil, se restituie contravaloarea lor de la data stingerii uzufructului (art.402 C.civ.).

În caz de neîndeplinire a acestei obligaţii, proprietarul dispune de acţiunea în revendicare

contra uzufructuarului sau contra moştenitorilor acestuia. Uzufructuarul este obligat să înlocuiască,
în conformitate cu uzanţele locale sau obişnuinţele nudului proprietar, arborii care au fost distruşi
(art.406 C.civ.). Pentru a contribui la respectarea acestei obligaţii, este necesar ca atât la
transmiterea, cât şi la restituirea lui să se întocmească inventarul (procedura efectuării acestuia a
fost analizată în compartimentul precedent).

Când uzufructul încetează prin consolidare şi pieire totală, nu se mai pune problema naşterii
obligaţiei de restituire. Iar dacă uzufructul încetează ca urmare a desfiinţării titlului de proprietate al
persoanei care a constituit uzufructul sau ca urmare a desfiinţării actului juridic prin care s-a
 95
constituit uzufructul, nu se mai nasc obligaţii specifice încetării uzufructului, ci obligaţii
corespunzătoare fiecărui mod de desfiinţare a unuia sau altuia dintre titluri.

În cazul uzufructului viager, obligaţia de restituire a bunului revine moştenitorilor

uzufructuarului.

Obligaţia de a despăgubi nudul proprietar în cazul pieirii sau deteriorării bunului din culpa
uzufructuarului (art.423 alin.(2) C.civ.). La stingerea dreptului de uzufruct bunul trebuie să fie în
bună stare şi uzurile ce s-au adus să nu fie mai mari decât cele aduse în rezultatul exploatării
normale a acestuia. Dacă totuşi uzufructuarul nu s-a comportat ca un bun proprietar şi a adus
prejudicii materiale bunului, el este obligat prin lege să achite mărimea daunelor aduse, fie rezultate
din deteriorare, degradare, fie din distrugerea totală a lucrului. Uzufructuarul va fi ţinut să plătească
conform art.410 alin. (2) C.civ. daune-interese pentru neîndeplinirea obligaţiei de informare la timp
despre uzurpare sau contestare a proprietăţii.

Beneficiarul de uzufruct se eliberează de răspundere doar la dispariţia bunului dintr-un caz

fortuit, proba lipsei culpei sale fiind în sarcina uzufructuarului.

În conformitate cu art.413 C.civ., uzufructuarul şi nudul proprietar nu sunt obligaţi să

reconstruiască ceea ce s-a distrus datorită vechimii ori unui caz fortuit, ceea ce constituie o simplă

aplicare, aşa cum îl interpretează doctrina şi jurisprudenţa generală. Regula enunţată mai sus este

conformă cu ideea că uzufructuarul nu răspunde de daunele ce nu provin din fapta sa.

§ 3. Drepturile şi obligaţiile nudului proprietar

3.1. Drepturile nudului proprietar

Reieşind din faptul că drepturile nudului proprietar sunt o manifestare a prerogativelor care
intră în conţinutul juridic al dreptului său de proprietate, C.civ. îi recunoaşte acestuia următoarele
drepturi: dreptul de dispoziţie asupra bunului obiect al uzufructului; dreptul de a greva nuda
proprietate; dreptul de a culege produsele bunului; dreptul de a exercita toate acţiunile prin care îşi
poate apăra dreptul de proprietate.

Dreptul de a poseda bunul. Dezmembrarea dreptului de proprietate are ca prim efect

segmentarea atributelor posesiei, ca element de drept, între uzufructuar şi nudul proprietar. Nudul
proprietar nu are uzul şi folosinţa lucrului atâta timp cât durează uzufructul. Din proprietatea
deplină, lui nu-i rămâne decât nuda proprietate. În conformitate cu art.304 alin.(1) C.civ., nudul
 96
proprietar păstrează prerogativa apropierii şi stăpânirii bunului, dar numai în calitate de nud
proprietar, astfel acesta are dreptul de a poseda bunul ce face obiectul uzufructului, fiind un posesor
mijlocit.
Dreptul de a dispune de bun. Un prim drept al proprietarului este dreptul de a dezmembra
dreptul de proprietate. Prin oricare dintre metodele abordate mai sus, uzufructul se poate constitui la
alegerea proprietarului, drept rezultat din atributul principal (ab abusus), ceea ce-i permite de a
hotărî şi a dispune soarta bunurilor sale. Formându-se un nou drept derivat din dreptul de proprietate
posesia şi folosinţa asupra bunului se transmite, iar proprietarului îi rămâne dispoziţia asupra nudei
proprietăţi.
Dreptul de dispoziţie îi oferă avantajul de a înstrăina proprietatea grevată sau de a constitui un
alt drept real asupra bunului, însă acest drept este realizat în limita legii, cu respectarea posesiei şi
folosinţei uzufructuarului. Chiar dacă nudul proprietar devine o altă persoană, regula de
opozabilitate se extinde şi asupra lui, şi asupra persoanelor terţe. Acestea având dreptul de a intra în
posesie, conform regulilor legale, doar după stingerea dreptului. În cazul qvasi-uzufructului, nudul
proprietar este lipsit de dreptul de dispoziţie, el devenind un simplu creditor al uzufructuarului.
La constituire, nudul proprietar are dreptul de a hotărî cui îi va transmite dreptul de uzufruct,
care va fi durata exerciţiului, câte persoane se vor bucura de această posesie, modul de folosinţă
(succesiv sau conjugat), de asemenea se va pronunţa asupra gratuităţii uzufructului. Nudul
proprietar, la fel, poate transmite dreptul său pur şi simplu, dar poate stabili unele condiţii rezolutorii
sau suspensive. Condiţiile pot fi şi de excludere a anumitor folosinţe (art.395 alin.(2) C.civ.), în
asemenea mod grevarea bunului îi poate aduce nudului proprietar anumite beneficii în timpul
uzufructului [83, p.239]. Proprietarul poate greva prin cedarea unor folosinţe (cum ar fi constituirea
unei servituţi sau ipoteca bunului), luând în considerare obligaţia de garantare a dreptului
uzufructuarului.
După cum am remarcat mai sus, dispoziţia poate fi interpretată sub aspect juridic şi sub
aspect material. Dispoziţia juridică a nudului proprietar se exercită numai cu privire la nuda
proprietate, fără a aduce atingere în nici un fel dreptului de uzufruct. Aşadar, nudul proprietar poate
să vândă, să doneze, să schimbe, să ipotecheze sau să gajeze, în funcţie de natura bunului, ori să
greveze nuda proprietate cu orice alte sarcini. Nudul proprietar poate să dobândească o servitute în
folosul bunului, servitute de care va profita şi uzufructuarul. Servitutea pasivă consimţită de nudul
proprietar va produce, de regulă, efecte numai după încetarea uzufructului [5, p.538]. Dacă lucrul
piere, nudul proprietar va dispune de indemnizaţia de asigurare, analogic exproprierii pe cauză de
utilitate publică.
 97
Dispoziţia materială, deşi rămâne la nudul proprietar, este limitată prin constituirea dreptului
de uzufruct. Practic, nudul proprietar poate să culeagă produsele bunului, dar fără a împiedica
exercitarea uzufructului. El nu mai poate transforma sau distruge bunul, pentru că o astfel de
dispoziţie materială ar ştirbi folosinţa la care are dreptul uzufructuarul.
Ca şi uzufructuarul, nudul proprietar are dreptul ca până la transmiterea unei universalităţi de
bunuri să efectueze inventarul sau constatarea stării bunului pe cheltuiala sa. Odată cu procedura de
transmitere în posesie, nudul proprietar determină destinaţia bunului, pe care mai apoi uzufructuarul
este obligat să o respecte.
Legislaţia şi literatura de specialitate străină evidenţiază şi dreptul de a greva nuda
proprietate, conform căruia nudul proprietar are dreptul de a greva bunul cu o ipotecă, de a constitui
o servitute, fără însă să-l împiedice pe uzufructuar în exercitarea dreptului său.
Însă creditorii nudului proprietar, fie cei chirografari, fie cei ipotecari a căror ipotecă a fost
transcrisă posterior transcrierii uzufructului (când uzufructul este supus la transcriere) sau a fost
constituită posterior stabilirii uzufructului (când uzufructul nu este supus la transcriere), nu pot
urmări decât nuda proprietate, aşa încât adjudecatarul lucrurilor va fi el însuşi un nud proprietar,
care nu va putea intra în folosinţa lor decât după stingerea uzufructului.
Deşi nudul proprietar nu are folosinţa lucrului totuşi în cursul uzufructului lucrul îi mai poate
procura anumite beneficii şi anume beneficii restrânse care nu intră în sfera folosinţei
uzufructuarului.
Uzufructuarul nu deţine, în principiu, nici un drept asupra produselor ce nu au caracterul de
fructe şi nici nu sunt asimilate cu fructele, precum nici asupra tezaurului. Asupra acestora, îşi
păstrează dreptul său nudul proprietar. Însă şi aici dreptul său este, adesea, foarte limitat. Astfel, el
are dreptul la jumătate din comoara descoperită pe fondul său. În ceea ce priveşte însă pădurile
înalte şi produsul carierelor, dreptul său este redus, deoarece el nu poate, în cursul uzufructului, să
exploateze o pădure înaltă sau să deschidă o carieră, fiindcă prin aceasta ar tulbura folosinţa
uzufructuarului. El nu ar putea să taie pădurile înalte sau să extragă materiale dintr-o carieră decât în
măsura necesară pentru efectuarea unor reparaţii mari. Nudul proprietar poate, în schimb, să-şi
aproprie arborii înalţi dezrădăcinaţi sau deterioraţi prin accident, dacă uzufructuarul nu are nevoie
de ei pentru reparaţiile de care este ţinut.
Trebuie să adăugăm că nudul proprietar are totdeauna dreptul să facă reparaţiile mari, fără
drept de despăgubire pentru uzufructuar, pentru lipsă de folosinţă. Dreptul de a interveni pentru a
face reparaţii, fără a fi informat de uzufructuar privind necesitatea efectuării lor, în unele cazuri s-ar
asimila cu amestecul în dreptul uzufructuarului.
 98
Putem evidenţia un alt drept cel de a fi informat de starea bunului: în timpul uzufructului el
are dreptul de a cunoaşte cazuri extreme cum este reparaţia, distrugerea, deteriorarea bunului sau de
a fi preîntâmpinat de pericolele ce vin din afară. Sancţiunea pentru neîndeplinirea de către
uzufructuar a obligaţiei de informare este de plată a daunelor-interese (art.410 C.civ.). Este de dorit
ca nudul proprietar să fie înştiinţat la timp despre pericolul ce poate să parvină sau care deja a
intervenit, pentru a se lua măsuri cât mai urgente de înlăturare a oricărei imicţiuni.
Un alt drept îl putem deduce din art. 404 alin.(2) C.civ. – dreptul de vot. În timpul
uzufructului, dreptul de vot este oferit de titlul de valoare mobiliară. Acţiunile oferă dreptul de vot
celui ce le deţine, dacă sunt de tip ordinar, însă, înstrăinând posesia şi folosinţa lui, nudul proprietar
intervine numai în momentul când este necesar a se lua o hotărâre importantă. Decizie importantă se
consideră, conform art.404 alin. (2) C.civ., acea care are ca efect modificarea bunului principal, cum
ar fi capitalul social sau bunul deţinut în coproprietate, schimbarea destinaţiei acestui bun ori
lichidarea persoanei juridice. Se creează o dilemă: poate oare nudul proprietar, care deţine o cotă-
parte decisivă de acţiuni, ce îi oferă un număr mai mare de voturi, să se pronunţe în defavoarea
uzufructuarului la lichidarea persoanei juridice? Se consideră că lichidarea ar însemna o distrugere a
obiectului aflat în uzufruct, astfel dreptul de uzufruct este lipsit de obiect, în rezultat are loc
stingerea acestui drept.
Dreptul la protecţia juridică a nudei proprietăţi. Nudul proprietar are, de asemenea,
dreptul să exercite acţiunile în apărare a lucrului supus uzufructului, când acestea interesează
proprietatea. Astfel, el va exercita acţiunea în revendicare, acţiunea în partaj, acţiunea în contestare
a unei servituţi, acţiunea în grăniţuire etc. [67, p.389]. Acţiunea în revendicare va putea fi exercitată
în continuare de nudul proprietar ori de câte ori terţii uzurpatori contestează nuda proprietate. În
mod indirect, nudul proprietar îşi va putea apăra dreptul şi prin acţiuni contractuale sau delictuale.
În plus, nudul proprietar poate exercita şi acţiuni posesorii, deoarece el păstrează nu numai o parte
din posesia ca element de drept, ci şi posesie ca stare de fapt corespunzătoare nudei proprietăţi.
Acţiunile posesorii vor putea fi utilizate împotriva terţilor şi nu împotriva uzufructuarului, iar la
încetarea dreptului de uzufruct, nudul proprietar, care devine proprietar pur şi simplu, va putea
exercita acţiunea posesorie generală şi împotriva uzufructuarului.
Atunci când acţiunea interesează exclusiv nuda proprietate, uzufructuarul nu trebuie introdus
în cauză, după cum nudul proprietar nu trebuie introdus în cauză când o acţiune interesează exclusiv
folosinţa. A permite nudului proprietar să urmărească pe uzufructuar în cursul uzufructului pentru
neexecutarea obligaţiilor relative de folosinţă şi de modul întrebuinţării, ar însemna să recunoaştem
 99
nudului proprietar un drept de supraveghere şi de amestec în folosinţa uzufructuarului, care este
incompatibil cu natura reală şi independentă a dreptului de uzufruct [83, p.232].
Noi înclinăm în favoarea acestui din urmă sistem, de aceea, după părerea noastră, nudul
proprietar nu are acţiune în cursul uzufructului pentru a-l obliga pe uzufructuar să facă reparaţiile de
întreţinere. În sprijinul acestui sistem există şi argumente de natură practică. Într-adevăr, chiar
admiţând că nudul proprietar are o acţiune împotriva uzufructuarului, în cursul uzufructului, în
practică, de multe ori, o asemenea acţiune nu s-ar putea exercita. Aceasta se întâmplă mai ales când
uzufructul este pe viaţă. Într-adevăr, pentru a obţine daune-interese, nudul proprietar trebuie să
dovedească prejudiciul pe care neexecutarea obligaţiilor uzufructuarului i-1 pricinuieşte. Dar cum
va putea el dovedi acest prejudiciu înainte de expirarea uzufructului, din moment ce uzufructuarul
poate încă repara de bunăvoie, până la expirarea dreptului său, stricăciunile cauzate prin
neexecutarea obligaţiilor? Ar trebui să presupunem că prejudiciul este de aşa natură, încât
uzufructuarul nu l-ar mai putea repara, adică definitiv. Or, de cele mai multe ori prejudiciul este
reparabil şi nu putem judeca dacă este definitiv şi în ce măsură este definitiv decât după expirarea
uzufructului. Astfel, presupunerea că uzufructuarul nu face la timp reparaţiile de întreţinere, nu ne
permite să vorbim despre un prejudiciu atâta timp cât ţine uzufructul, deoarece uzufructuarul poate
efectua, înainte de expirarea uzufructului, reparaţii radicale, aşa încât nudul proprietar să primească
lucrurile în starea în care au fost predate uzufructuarului. Sau să presupunem că un uzufructuar taie
o pădure înainte de vreme, dacă uzufructul său se prelungeşte atâta timp încât următorul termen
normal de tăiere se împlineşte înainte de expirarea uzufructului, fără ca de această dată
uzufructuarul să fi anticipat asupra epocii tăierii, este evident că nu se poate vorbi de prejudiciul
nudului proprietar.
Dreptul de a cere încetarea uzufructului. Conform art. 421 C.civ., în cazul în care
demonstrează că uzufructuarul abuzează de folosinţa bunului, îi aduce stricăciuni ori îl lasă să
degradeze, nudul proprietar are dreptul de a cere stingerea uzufructului. În acest scop, nudul
proprietar poate introduce o acţiune în justiţie, cerând sancţionarea abuzului de folosinţă şi,
respectiv, încetarea dreptului de uzufruct [105, p.570].
Noţiunea de abuz de folosinţă are un sens larg, în sfera ei intrând nu numai actele prin care
uzufructuarul îşi exercită în mod abuziv drepturile, ci şi actele prin care uzufructuarul încalcă
obligaţiile pe care le are faţă de nudul proprietar sau chiar obligaţia generală negativă
corespunzătoare nudei proprietăţi, ca drept real. În toate cazurile, şi atunci când este vorba despre
abuzul de drept propriu-zis, natura acestei acţiuni este delictuală [105, p.173-174]. Aprecierea
modului de reparare a prejudiciului suferit de nudul proprietar aparţine însă, în mod exclusiv,
 100
judecătorului. Acesta va aprecia dacă se justifică încetarea dreptului de uzufruct, cu acordarea unor
despăgubiri, dacă este suficientă acordarea despăgubirilor, şi obligarea uzufructuarului la
respectarea modului normal de folosinţă a bunului[105, p.551].

Mai putem evidenţia dreptul nudului proprietar de a refuza menţinerea contractului de

locaţiune sau de arendă la stingerea uzufructului. Nudul proprietar este obligat să menţină contractul
încheiat de uzufructuar în perioada exercitării dreptului său. În situaţia în care nu s-au respectat
condiţiile legale de formare a contractului de locaţiune, legea vine în ajutor nudului proprietar şi-i
permite de a rezilia contractul. Condiţiile în care nudul proprietar poate refuza menţinerea
contractului sunt prevăzute în art.398 alin. (4) C.civ.. Acestea sunt:
a) termenul contractului de locaţiune sau arendă depăşeşte, fără consimţământul lui,
termenul obişnuit în conformitate cu uzanţele locale;
b) spaţiul comercial a fost dat în chirie pe un termen mai mare de 5 ani;
c) întreprinderea agricolă a fost dată în arendă pe un termen mai mare de 12 ani;
d) un teren agricol s-a dat în arendă pe un termen mai mare de 6 ani;
e) contractul de locaţiune sau de arendă stipulează condiţii neobişnuite,
excesive pentru nudul proprietar.
Dreptul de a refuza menţinerea contractului poate fi pierdut, dacă nudul proprietar nu se
pronunţă în perioada de timp rezonabilă stabilită de chiriaş.

Nudul proprietar se poate bucura de dreptul de a cere plăţi pentru bunul deteriorat, copacii
tăiaţi şi alte daune produse din vina uzufructului. Nudul proprietar are dreptul de a primi suma
creanţei devenită scadentă în timpul uzufructului, pe care uzufructuarul era obligat a o transmite la
stingerea dreptului. Dreptul se extinde şi la plăţile făcute de către stat la exproprierea pentru utilitate
publică a bunului grevat cu uzufruct, drept ce se cuvine în exclusivitate proprietarului, deoarece
stingerea dreptului de proprietate atrage şi stingerea dezmembrămintelor [15, p.160-161].
Exproprierea în literatură [130, p.195] este asimilată cu pieirea bunului, neexistenţa bunului
presupune neexistenţa dreptului, în aşa fel proprietarul pierde dreptul nu din vina uzufructului şi nici
din vina sa, ci din voinţa supremă. În acest sens, literatura se pronunţă [33, p.165] că despăgubirile
trebuie făcute între ambii deţinători de drepturi, pe motiv că uzufructuarul este lipsit în mod forţat de
obiectul dreptului şi de veniturile ce le-ar fi obţinut pe viitor. În Codul civil român se indică
obligaţia de plată a nudului proprietar doar în cazul când există vina lui, din aceste considerente
părerea autorilor români este contrară legislaţiei noastre şi nu se va lua în considerare. Prin urmare,
dreptul de a primi plăţile de la expropriere este în exclusivitate a nudului proprietar.
 101
Alături de alte drepturi, nudul proprietar are şi dreptul de a face reparaţii mari. Nudul
proprietar face reparaţii pentru a aduce schimbări stării bunului după voinţa proprie, obligaţie
rezultată din dreptul de abusus. De menţionat că reparaţia pe care urmează să o facă nudul
proprietar nu trebuie să modifice obiectul în aşa mod încât îmbunătăţirea adusă să împiedice
exerciţiul normal de mai departe al dreptului [3, p.527], cu excepţia celor ce sporesc valoarea
bunului şi care ajută uzufructuarul la conservarea bunului [105, p.552]. Sarcina efectuării
reparaţiilor mari este a nudului proprietar, dar el poate refuza a o îndeplini, deoarece, conform legii
nu poate fi obligat (art.412 alin.(3) C.civ.). Ar fi alogic a i se impune efectuarea de reparaţii,
deoarece la constituirea dreptului el transmite bunul în starea în care este. Astfel, el nu este obligat
de a asigura exercitarea unui drept care nu-i permite nici măcar să supravegheze cursul lui. Se
presupune că atunci când proprietarul nu doreşte să facă cheltuieli de capital, uzufructuarul face acte
reparatorii pe contul său şi cere recuperarea cheltuielilor de la nudul proprietar. Se interpretează
deci,că uzufructuarul lasă posibilitatea de a face reparaţii mari nudului proprietar, fără a-i crea însă
o obligaţie [105, p.555].

3.2. Obligaţiile nudului proprietar

În conformitate cu prevederile C.civ., procesul dezmembrării dreptului de proprietate creează

pentru nudul proprietar anumite obligaţii.

Obligaţia nudului proprietar de a garanta drepturile uzufructuarului. De regulă, nudul

proprietar are doar obligaţia general negativă care revine subiectului general, pasiv şi nedeterminat
al raportului juridic în al cărui conţinut intră dreptul de uzufruct, deoarece, ca drept real, dreptul de
uzufruct este opozabil tuturor, inclusiv nudului proprietar. În acest sens, trebuie înţeles şi textul art.
417 C.civ., care prevede obligaţia nudului proprietar de a garanta drepturile uzufructuarului care
constă în aceea că nudul proprietar este obligat să se abţină de la orice act juridic şi faptă prin
care ar împiedica sau ar tulbura uzufructuarul în exerciţiul liber şi deplin al dreptului său, să
despăgubească uzufructuarul în cazul în care, prin fapta sa, a micşorat valoarea uzufructului.
Desigur, dacă bunul care formează obiectul uzufructului, mai ales când este vorba de imobile,
necesită reparaţii pentru a i se asigura conservarea, nudul proprietar este îndreptăţit să le facă, iar
uzufructuarul este ţinut să le suporte, fără a i se putea reproşa, cu temei, că şi-a încălcat obligaţia
generală negativă [105, p.552].
 102
Faptul că nudul proprietar nu are faţă de uzufructuar nici o obligaţie pozitivă în cursul
uzufructului, nu exclude anumite obligaţii ale primului faţă de cel de-al doilea la sfârşitul
uzufructului, atunci când se fac socotelile de lichidare şi când nudul proprietar poate fi ţinut la
anumite restituiri către uzufructuar, pentru unele cheltuieli făcute de acesta.
Atunci când uzufructul s-a constituit per translationem, prin contract cu titlu oneros, nudul
proprietar are obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii (art.417 C.civ.). Mai mult chiar, şi atunci
când uzufructul s-a născut per translationem, prin contract cu titlu gratuit, nudul proprietar îşi poate
asuma această obligaţie. Legea nu menţionează dacă uzufructul trebuie să fie cu titlu oneros sau
gratuit, ea doar îl obligă de a garanta uzufructuarul de evicţiune. Concluzia este că nudul proprietar,
la formarea uzufructului oneros şi în cazul când se transmite printr-un contract de înstrăinare, se
obligă expres de al elibera pe uzufructuar de evicţiune. Nu este exclus ca nudul proprietar să-şi
asume faţă de uzufructuar prin contractul de constituire a uzufructului şi alte obligaţii. În toate
aceste cazuri, obligaţia nudului proprietar nu mai intră în conţinutul unor raporturi juridice reale, ci
în conţinutul unor raporturi juridice obligaţionale.
De asemenea, dacă nudul proprietar îşi încalcă obligaţia generală negativă şi produce o
vătămare dreptului de uzufruct, el va răspunde pe temei delictual faţă de uzufructuar, adică pe teren
obligaţional, deci dincolo de planul drepturilor reale [152, p.120].
În acest sens, art.417 C.civ. obligă nudul proprietar la despăgubire a uzufructuarului în
cazul în care el nu a garantat dreptul beneficiarului şi a adus la micşorarea valorii uzufructului. În
acest caz, nudul proprietar va restitui veniturile ce le-ar fi avut, dacă nu se făcea tulburarea. Dacă
reparaţia capitală a fost efectuată de uzufructuar, nudul proprietar va trebui să-i restituie
contravaloarea acesteia (art.412 alin.(6) C.civ.). Nu va fi trecută cu vederea şi o altă obligaţie la
plată care poate apărea din efectuarea inventarului la cererea nudului proprietar (art.399 alin.(5)
C.civ.).
În afară de această obligaţie, nudul proprietar este impus, prin art. 398 alin. (4), C.civ. la
menţinerea contractelor încheiate de uzufructuar care îşi continuă cursul la momentul stingerii
dreptului de uzufruct. Obligaţia este prescrisă pentru a nu leza drepturile locatarului. Am arătat în
cadrul lucrării că nudul proprietar este în drept de a cere rezilierea, numai dacă nu sunt respectate
condiţiile cu privire la termenul contractului, pronunţându-se într-un termen rezonabil (art.398
alin.(5) C.civ.). Dacă omite termenul dat de chiriaş, el oricum este obligat să menţină contractul, dar
până la un anumit termen.
Problema existenţei obligaţiilor nudului proprietar în cadrul unui uzufruct este pe larg dezbătut
în doctrină. Astfel, după cum am menţionat mai sus, în doctrină s-a statuat principiul conform căruia
 103
nudul proprietar şi uzufructuarul au un drept independent de dreptul celuilalt, deşi ambele drepturi
sunt concentrate asupra aceluiaşi lucru. Nudul proprietar nu se află în legătură juridică personală cu
uzufructuarul, cum se află un locator cu un locatar, fiind doi coasociaţi sau doi coproprietari. Nuda
proprietate este diferită şi prin natura sa juridică separată de uzufruct [67, p.390]. De aceea, nudul
proprietar nu are faţă de uzufructuar nici o obligaţie, în afară de obligaţia pasivă negativă pe
parcursul exercitării uzufructului: să respecte sarcina reală stabilită asupra lucrului şi să sufere
exerciţiul uzufructului, abţinându-se de la orice act care ar împiedica sau ar tulbura în orice chip
folosinţa uzufructului.
Acest principiu şi-a găsit, pe bună dreptate, reflectare şi în legislaţia Republicii Moldova, fiind
exprimat în prevederile art. 417 C. civ..
Nudul proprietar nu are nici o altă obligaţie faţă de uzufructuar, în cursul uzufructului. De
aceea, nu este clară poziţia legiuitorului moldav atunci când, odată cu recunoaşterea principiului sus
enunţat, prevede un şir de alte obligaţii ale nudului proprietar. Mai mult ca atât, stabilirea unor
obligaţii ale nudului proprietar în cadrul uzufructului sunt alogice, reieşind şi din faptul că, în
majoritatea cazurilor, dreptul de uzufruct se constituite prin acte cu titlu gratuit, uzufructuarul,
astfel, beneficiind de o rară posibilitate de a folosi bunul şi fructele acestuia în condiţii foarte
favorabile. Suntem de părerea că stabilirea obligaţiilor pentru nudul proprietar ar fi fundamentate
doar în cazul constituirii uzufructului cu titlu oneros, concretizându-se toate criteriile de aplicare a
acestora.
Problema obligaţiei reparaţiilor mari comportă în literatura de specialitate unele discuţii. Am
menţionat deja că, uzufructuarul suportă doar reparaţiile de întreţinere, în timp ce reparaţiile mari,
de regulă rămân pe seama nudului proprietar. De aceea, s-a pus problema dacă suportarea acestora
este o obligaţie sau o sarcină a nudului proprietar. Răspunsul este negativ, deoarece cheltuielile
prevăzute pentru reparaţiile mari rămân în sarcina nudului proprietar, în sensul că dacă doreşte,
poate să le facă, dar dacă nu doreşte sau nu are posibilitate să le facă, nu va putea fi obligat de
uzufructuar să le facă [83, p.296]. Susţinem întru totul această opinie.
Considerăm inexactă prevederea alin.(6) art. 412 C.civ. privind obligaţia nudului proprietar
de a restitui cheltuielile pe care le-a suportat uzufructuarul în legătură cu efectuarea reparaţiilor
mari. A admite acestui drept nu este altceva decât a-i acorda uzufructuarului un mijloc indirect de
al obliga pe nudul proprietar să le facă, ceea ce este contrar esenţei relaţiilor de uzufruct.
Ar fi raţional de prevăzut dreptul uzufructuarul la restituirea cheltuielilor suportate pentru
reparaţii capitale la sfârşitul uzufructului, numai în cazul când aceasta a fost stabilit în actul de
constituire a uzufructului.
 104
Evident, în starea actuală a textelor, nici uzufructuarul, nici nudul proprietar nu fac în genere
reparaţiile mari necesare, ceea ce produce ruina fondului. Deşi C.civ. prevede, prin art. 412, că
reparaţiile capitale sunt în sarcina nudului proprietar, tot prin acest articol se exclude obligaţia
acestuia de a le face. Cităm : „... afară ca acesta să poată fi obligat să le facă”.
Legea ar trebui modificată în sensul unei asimilări a reparaţiilor mari cu sarcinile
excepţionale, cărora li se aplică art.412 C.civ., puse în sarcina nudului proprietar pentru capitalul
cheltuielilor şi a uzufructuarului pentru dobânzile cheltuielilor [83, p.232]. Conform unui alt
sistem, uzufructuarul ar putea fi obligat să pună în rezervă o parte din veniturile actuale, pentru a
constitui un fond de amortizare, din care să se facă reparaţiile mari, cu excepţia cazului când
uzufructul are un caracter alimentar [83, p.232].

Secţiunea a 2-a. Stingerea dreptului de uzufruct şi efectele juridice

§ 1. Modalităţile de stingere a dreptului de uzufruct

Stingerea dreptului de uzufruct, drept real principal, a fost justificată încă în dreptul roman prin
faptul că existenţa lui perpetuă ar goli de conţinut dreptul de proprietate. În Institutele lui Iustinian se
arată că „ne tamen in universum inutiles essent proprietates, semper abscendente usufructu, plaenit
certis modis extingui usumfructum, et ad proprietatem reverti” ceea ce înseamnă că necătând la
faptul, cum proprietăţile ar fi absolut inutile, dacă uzufructul ar rămâne pentru totdeauna separat, s-
au admis oarecare moduri de stingere, prin care el se întruneşte la proprietate [124, p.291].
Dreptul de uzufruct, ca drept esenţialmente vremelnic, dă de înţeles că se constituie până la o
dată anumită, fie o dată fixă, fie o dată condiţionată. În momentul când s-au produs anumite
evenimente ori condiţii, dreptul de uzufruct se stinge. Atât legislaţia naţională, cât şi a statelor ce
cunosc instituţia dreptului uzufruct, enumeră şi reglementează toate cauzele de stingere a acestuia.
Literatura de specialitate nu prevede multe noţiuni la acest compartiment. Ea se referă doar la
concretizarea şi tălmăcirea legislaţiei privind modalităţile propriu-zise de stingere a uzufructului.
Fiind o situaţie temporară, uzufructul se alipeşte în mod necesar nudei proprietăţi, pentru a
reconstitui deplina proprietate. Această reconstituire a proprietăţii poate avea diferite cauze, C.civ.
prevăzându-le expres în art.420: 1) expirarea termenului pentru care a fost constituit; 2) întrunirea
în aceeaşi persoană a calităţii de proprietar şi a celei de uzufructuar; 3) renunţarea uzufructuarului la
dreptul său, moartea, sau, după caz, lichidarea uzufructuarului, 4) instanţa de judecată a pronunţat
 105
rezoluţiunea sau nulitatea actului juridic prin care cel ce a instituit uzufructul a dobândit titlul de
proprietate.
Stingerea uzufructului la cererea nudului proprietar se evidenţiază printr-un articol aparte.
Astfel, art. 421 C.civ. prevede că uzufructul poate înceta la cererea nudului proprietar atunci
când uzufructuarul abuzează de folosinţa bunului, îi aduce stricăciuni ori îl lasă să degradeze.
O altă modalitate de stingere a uzufructului este prevăzută de art. 422 C.civ.. În acest articol se
reglementează stingerea uzufructului în cazul distrugerii bunului. Astfel, uzufructul se stinge dacă
bunul a fost distrus în întregime într-un caz fortuit. Dacă bunul este distrus în parte, uzufructul
continuă asupra părţii rămase. Uzufructul va continua asupra indemnizaţiei de asigurare, dacă
aceasta nu este folosită pentru repararea bunului.
Pe lângă cauzele de stingere a dreptului de uzufruct enumerate, legislaţiile statelor străine
reglementează şi alte modalităţi. Astfel, Codul civil român prevede stingerea uzufructului ca urmare
a neuzului ”neuzul timp de 30 de ani (prescripţia extinctivă) a dreptului de uzufruct” (art.557 Cod
civil român). Acelaşi lucru îl prevede şi Codul civil al Franţei în art.617, al Belgiei prin prevederile
art.617.
Art.406 alin.(4) al Codului civil al Ucrainei prevede stingerea uzufructului odată cu stingerea
obligaţiei în virtutea căreia a fost cunstituit. Alin.(5) al aceluiaşi articol stipulează că uzufructul se
stinge dacă el n-a fost folosit în timp de trei ani, iar alin.(2) al art.405 indică un termen şi mai redus
de stingere a uzufructului asupra unui spaţiu locativ, acesta fiind de un an şi care se aplicat dacă
membrii familiei nu au folosit acest spaţiu [80, p.144].
Conform alin.(2) al art.276 al Codului civil al Federaţie Ruse, drept temei de stingere a
uzufructului asupra terenului de pământ poate servi nefolosirea lui conform destinaţie [79, p.113].
În literatura de specialitate se examinează şi alte cauze de stingere a acestui drept.
Cercetătorul Dumitru C. Florescu adaugă uzucapiunea în favoarea unui terţ a lucrului supus
uzufructului, precum şi rezoluţiunea, revocarea sau anularea titlului constitutiv al uzufructului [67,
p.391]. Suntem de părerea că, deşi respectivele cauze nu sunt reglementate expres de C.civ., acestea
rezultă din alte prevederi legale.
Luând în vedere practica aplicării dreptului de uzufruct în statele în care acest drept este
reglementat de peste un secol, considerăm că prevederile art.415 C.civ. ar fi complete, dacă pe
lângă temeiurile de stingere al uzufructului s-au adăuga şi neuzul.
Deoarece art. 427 C.civ. stipulează că dispoziţiile privitoare la uzufruct se aplică în modul
corespunzător uzului şi abitaţiei, cauzele şi efectele stingerii dreptului de uz sunt comune celor ale
uzufructului. Stingerea dreptului de abitaţie se înscrie în registrul bunurilor imobiliare. Nu este
 106
posibil ca un drept de abitaţie să se prefacă într-un drept pecuniar, iar în cazul în care titularul va fi
împiedicat în executarea dreptului de abitaţie, vor putea fi obţinute despăgubiri prin justiţie.

1.1. Expirarea termenului (ajungerea la termen)

Primul după lista legală a modalităţilor de stingere a uzufructului este expirarea termenului
pentru care a fost constituit uzufructul. Uzufructul poate fi constituit pe orice termen la dorinţa
părţilor, data până la care uzufructuarul se bucură de dreptul său fiind determinată de contract sau de
lege. Un termen fix este o dată certă la care încetează dreptul de uzufruct. Atunci când data nu este
cunoscută, urmează să fie indicat de ce condiţii depinde stingerea uzufructului, deoarece dreptul de
uzufruct nu poate fi perpetuu. Aceste cauze pot fi următoarele evenimente: naşterea, moartea,
căsătoria, divorţul etc. Legea permite instituirea uzufructului şi pe o perioadă nedeterminată, însă
termenul maxim va fi moartea uzufructuarului. În orice caz, uzufructul se va stinge la moartea
uzufructuarului, chiar dacă ea a survenit înainte de termenul stabilit de părţi. Uzufructul se va stinge
şi la expirarea termenului prevăzut în actul de constituire a uzufructului.
Conform regulii generale, uzufructul se stinge la expirarea termenului pentru care a fost
constituit dacă nu a intervenit o altă cauză de stingere (moartea, lichidarea etc.). După cum reiese
din definiţia legală a uzufurctului, acesta poate fi constituit pe un termen determinat sau
determinabil (art. 395 alin.(1) C.civ.). Suntem în prezenţa unui termen determinat atunci cînd actul
de constituire a uzufurctului prevede un număr anumit de ani sau o anumită dată. Iar atunci cînd
termenul uzufuctului depinde de survenirea unor evenimente viitoare (atingerea unei anumite vîrste,
moartea etc.) – termenul este determinabil. Uzufructul constituit în favoarea unei persoane juridice
nu poate depăşi 30 de ani, chiar dacă actul de constituire prevede un termen mai mare, iar orice
clauză sau act juridic prin care se constituie un uzufruct perpetuu şi transmisibil pentru cauză de
moarte sau lichidare este lovit de nulitate absolută (art. 396 C.civ.).
Uzufructele convenţionale în favoarea particularilor sunt rareori cu termen, ele, de regulă, se
constituie pentru toată viaţa uzufructului. În schimb, uzufructele constituite în favoarea persoanelor
juridice sunt totdeauna cu termen. Uzufructul legal al părinţilor asupra averii copiilor minori este
întotdeauna cu termen, el durând până la atingerea de către copil a vârstei de 18 ani.
Codul civil român, de asemenea, prevede prin art. 559 că uzufructul care este acordat
particularilor nu poate trece peste 30 de ani. Argumentarea acestui termen, după părerea
cercetărilor, o găsim în dreptul roman, când exista opinia potrivit căreia uzufructul în favoarea unei
municipalităţi urma să dureze o sută de ani (quia is finis vitae longaevi hominis est), opinie susţinută
de Gaius şi preluată de legislaţiile moderne [83, p.246; 54, p. 195].
 107
Putem afirma că, reieşind din prevederile legale, data până la care se bucură uzufructuarul de dreptul
său poate fi determinată de lege sau actul constitutiv de uzufruct. Un termen fix este o dată certă la
care dreptul de uzufruct încetează. Atunci când data exactă nu este cunoscută, se indică de ce
condiţii depinde ea, deoarece dreptul de uzufruct nu poate fi perpetuu. Aceste cauze pot fi
evenimente sau acte juridice: naşterea, moartea, căsătoria etc. Legea permite instituirea uzufructului
pe o perioadă nedeterminată, însă termenul maxim este moartea uzufructuarului, chiar dacă a
survenit înainte de termenul stabilit de părţi. Cu termen este şi uzufructul format în favoarea
persoanei juridice, care nu poate fi mai mare de 30 de ani (art. 396 alin.(2) C.civ.). Uzufructul se
poate stinge fie la termenul indicat de părţi, fie la cel prevăzut de lege.

1.2. Întrunirea în aceeaşi persoană a calităţii de proprietar şi a celei de uzufructuar

(consolidarea)
Art. 420 C.civ. dispune că stingerea dreptului de uzufruct are loc şi prin întrunirea în aceeaşi
persoană a calităţii de proprietar şi a celei de uzufructuar, fără a se concretiza dacă aceasta persoană
este uzufructuar, proprietar sau o terţă persoană. În literatura de specialitate această situaţie se mai
numeşte consolidare.

Consolidarea, în dreptul modern ca şi în dreptul roman, este dobândirea proprietăţii lucrului

supus uzufructului de către însuşi uzufructuarul. Când uzufructuarul dobândeşte proprietatea,
uzufructul încetează de a mai exista ca un drept separat, ca o dezmembrare, căci nimeni nu poate
avea o servitute asupra propriului său lucru: netnini res sitaservit. Uzufructul se reuneşte cu nuda
proprietate şi dispare, absorbit fiind în deplina proprietate [55, p.206].
Art. 557 Cod civil român dă consolidării o definiţie mai largă, considerând-o ca “reunirea
asupra aceleiaşi persoane a ambelor calităţi de proprietar şi de uzufructuar”. De aici, unii autori au
dedus că există consolidare nu numai când uzufructuarul dobândeşte nuda proprietate, dar şi atunci
când nudul proprietar dobândeşte uzufructul, sau atunci când o terţă persoană dobândeşte în acelaşi
timp nuda proprietate şi uzufructul [105, p.989]. În ce ne priveşte, susţinem opinia exprimată de alt
cercetător [65, p.301], care crede că nu există consolidare decât în cazul când uzufructuarul
dobândeşte nuda proprietate, fiindcă numai în acest caz reunirea ambelor calităţi de proprietar şi de
uzufructuar asupra aceleiaşi persoane poate fi o cauză separată de stingere a uzufructului,
independentă de orice altă cauză de stingere. Dacă însă nudul proprietar dobândeşte uzufructul, în
realitate, alături de consolidare există totdeauna o altă cauză care explică stingerea uzufructului.
Astfel, daca nudul proprietar dobândeşte uzufructul prin succesiune, adevărata cauză de stingere
 108
este moartea uzufructuarului, iar dacă îl dobândeşte prin cumpărare sau prin donaţie de la
uzufructuar, atunci adevărata cauză de stingere este renunţarea cu titlu gratuit sau oneros a
uzufructuarului. În toate aceste cazuri, este inutil să admitem consolidarea ca o cauză separată de
stingere. De altfel, autorii care susţin acest sistem, mai observă, că în înţelesul ei tradiţional şi
literal, consolidarea înseamnă întărire, lărgire a dreptului, or, întărirea sau lărgirea nu au loc decât în
cazul când uzufructuarul dobândeşte proprietatea, fiindcă atunci el transformă un drept vremelnic
într-un drept perpetuu. Când însă nudul proprietar dobândeşte folosinţa, se suprimă o simplă
restricţie care exista asupra proprietăţii în mod vremelnic şi care era sortită să dispară la un moment
dat, cel mai târziu prin moartea uzufructuarului. Totuşi, cauza adevărată va fi alta decât unirea
atributelor.
Este criticată şi a treia părerea conform căreia o terţă persoană dobândeşte în acelaşi timp
nuda proprietate şi uzufructul. Această părere poate fi contestată, fiindcă pentru ca o terţă persoană
să primească ambele drepturi ar trebui iniţial ca dreptul de uzufruct să se stingă prin alte cauze
legale, iar apoi să fie înstrăinat. De exemplu, dobândirea prin donaţie de la uzufructuar: la început,
beneficiarul ar trebui să renunţe la dreptul său, apoi să fie făcută donaţia conform regulilor generale.
Este evident, pentru ca o terţă persoană să primească dreptul de proprietate, ei i se poate înstrăina
nuda proprietate, iar dacă ea doreşte să primească dreptul deplin, va fi nevoită să aştepte stingerea
dreptului de uzufruct. Ca să se realizeze condiţia de stingere a desmembrământului prin înstrăinarea
nudei proprietăţi şi a uzufructului va fi necesar să aibă loc stingerea dreptului prin alte modalităţi.
În orice caz, atunci când uzufructul se stinge prin consolidare, fără intervenţia vreunei alte
cauze de stingere, consolidarea este mai mult o piedică pentru continuarea exercitării uzufructului
decât un adevărat mod de stingere a acestui drept. De aceea, dacă uzufructuarul care dobândise nuda
proprietate pierde nuda proprietate prin evicţiune sau prin rezolvirea retroactivă a titlului său de
dobândire, uzufructul reînvie.

1.3. Renunţarea uzufructuarului la uzufruct

Art. 420 C.civ. prevede că uzufructuarul, cu condiţia de a avea capacitatea necesară pentru a
dispune de dreptul său, poate oricând renunţa la uzufruct. El o poate face printr-un act unilateral sau
o convenţie bilaterală sub formă de contract încheiat cu proprietarul. Se presupune că renunţarea
poate fi efectuată şi în mod tacit, renunţarea fiind subînţelesă din circumstanţele ce se creează.

Renunţarea unilaterală poate fi făcută sub orice formă, rezultând din circumstanţele cauzei, cu
condiţia că intenţia de a renunţa în acest caz este exprimată în mod neîndoielnic.
 109
Considerăm inadmisibilă renunţarea tacită, în acest caz ea ar fi egalată cu neîndeplinirea de
către uzufructuar a obligaţiei de conservare. Iar neanunţarea proprietarului ar presupune lipsa de
informare cu privire la întoarcerea bunului în posesie, în rezultat lucrul, obiect al uzufructului, poate
rământ fără supraveghere, consecinţele fiind diverse.
Mai indicată este renunţarea expresă sub formă de act juridic. În cazul uzufructului universal
sau cu titlu universal, acesta urmează să fie însoţit de un act de primire-predare a bunurilor aflate în
uzufruct.
Concluzionând, s-ar cere de evidenţiat faptul că regula generală în materie de uzufruct şi
specificul acestuia presupune că dreptul de a revoca necondiţionat dreptul de uzufruct îl are doar
uzufructuarul, pe când nudul proprietar are dreptul la revocarea uzufructului numai în cazurile
prevăzute de lege.

1.4. Decesul sau lichidarea uzufructuarului

Majoritatea covârşitoare a autorilor, pornind de la caractere acestui drept, ajung la aceeaşi
concluzie: uzufructul, fiind un drept inalienabil, poate să existe atâta timp cât există persoana în a
cărei favoare a fost constituit [83, p.243; 16, p.275; 45, p.130, 3, p.198; 12, p.237; 33, p.166].
Cele mai frecvente cazuri de stingere a uzufructului survin prin moartea sau, după caz, prin
lichidarea uzufructuarului.
Această cauză este incontestabilă şi se aplică atunci când se constituie uzufructul viager, dar şi
cu termen, fiindcă odată ce survine această condiţie (moartea sau lichidarea uzufructuarului) până la
împlinirea termenului, uzufructul se stinge.
Moartea uzufructuarului care duce la stingerea uzufructului se consideră o regulă de ordine
publică, deoarece uzufructul se constituie cel mult pe durata vieţii unui om, adică a uzufructuarului,
întrucât dreptul de uzufruct este inalienabil şi se stinge odată cu dispariţia beneficiarului, el nu poate
fi transmis moştenitorilor sau înstrăinat unei alte persoane, o asemenea acţiune fiind lovită de
nulitate absolută (art.398 alin.(1) C.civ.). În acest sens, stipulările din art. 397 alin.(4) C.civ.,
prevăd că orice act juridic prin care se constituie un uzufruct perpetuu şi transmisibil pentru cauză
de moarte sau lichidare este lovit de nulitate absolută.
Este însă posibilă constituirea dreptului de uzufruct în favoarea a doi sau mai mulţi
uzufructuari succesivi. La moartea primului uzufructuar, dreptul trece asupra următorului beneficiar
desemnat şi aşa mai departe până la decesul ultimului [33, p.166]. Condiţia este ca la data
constituirii uzufructului să existe toţi uzufructuarii [106, p.558; 132, p.195], cel puţin să fie
conceput ultimul din ei.
 110
Uzufructul succesiv, în primul rând, este constituit asupra a doua sau mai multe persoane de
către proprietar, printr-un act juridic. În al doilea rând, constă din exercitarea dreptului de
uzufructuari conform ordinii stabilite de proprietar, şi nu de uzufructuari.
Comparativ cu succesiunea sau cu alt act juridic, uzufructul succesiv se formează de la
proprietar la beneficiar şi nu de la uzufructuarul precedent. În asemenea uzufructe, numite şi
reversibile, dreptul se stinge la moartea ultimului beneficiar. În cazul când constituitorul de uzufruct
este uzufructuar, dacă a survenit decesul lui dreptul nu mai continuă. De aceea, uzufructuarul,
constituind un drept de uzufruct altuia, este obligat moral faţă de uzufructuar să instituie dreptul pe
o perioadă de timp care să nu depăşească perioada exercitării dreptului său. Dacă nu s-a încadrat în
timp, uzufructuarul beneficiar de drept, oricum nu va putea exercita dreptul după decesul
uzufructuarului constituitor de drept. Prelungirea exercitării dreptului, în acest caz, va duce la
încălcarea directă a normelor legale, şi în cele din urmă, nu va avea loc un drept de uzufruct, ci se
ajungându-se la înstrăinarea unui atribut esenţial al dreptului de proprietate.
Similar se aplică şi prevederile privind stingerea uzufructului în caz de lichidare a
uzufructuarului – persoană juridică. Astfel, dacă uzufructuarul persoană juridică a fost radiată din
registrul de stat ca rezultat al lichidării sau a fost dizolvată în urma reorganizării prin fuziune sau
dezmembrare, uzufructul se consideră stins.

1.5. Hotărârea judecătorească

Stingerea uzufructului poate avea loc şi atunci când există o hotărâre a instanţei de judecată
de rezoluţiune sau de nulitate a actului juridic pe care acel ce a instituit uzufructul a dobândit titlu
de proprietate, regulă prevăzută în (art. 420 alin.(2) C.civ.).
Dacă actul juridic prin care s-a dobândit titlu de proprietate s-a constatat prin instanţă că este
nelegitim, proprietarul în mod automat pierde dreptul său de proprietate asupra lucrului. Ca efect al
pierderii dreptului, el nu poate nici dispune, nici poseda bunul fără just titlu: evident, alte acte
juridice încheiate de el după primirea titlului sunt desfiinţate. Astfel, uzufructul nu poate fi
continuat, stingerea lui este rezultatul condiţiilor expuse mai sus.
Actul de constituire va fi declarat nul şi în cazul când acesta a fost încheiat cu nerespectarea
condiţiilor privind capacitatea juridică a nudului proprietar. În acest caz aplicându-se regulile
generale privind declararea nulităţii actelor juridice.
 111
1.6. Cererea nudului proprietar
Uzufructul poate înceta nu doar la dorinţa uzufructuarului, dar şi la cererea nudului proprietar.
Uzufructul poate înceta la cererea nudului proprietar atunci când beneficiarul abuzează de folosinţa
bunului, îi aduce stricăciuni ori îl lasă să degradeze (art. 421 C.civ.).
Deşi acesta nu este stipulat expres în C.civ., esenţa stingerii reiese din conţinutul art. 411
C.civ., care stipulează obligatia de pastrare a destinaţiei bunului dată de nudul proprietar, precum şi
prevederea că uzufructuarul foloseşte bunul ca un bun gospodar (art. 401 C.civ.).

Abuz de folosinţă apare în cazul în care stingerea dreptului de uzufruct se pronunţă în

instanţa de judecată la cererea nudului proprietar, făcută printr-o acţiune principală. Pentru a exista
abuz, nu este necesar să intervină dolul, frauda sau rea-credinţă din partea uzufructuarului, fiind
suficientă şi nepăsarea sau neglijenţa, atunci când bunul este lăsat să degradeze din lipsă de
întreţinere [55, p. 207]. Unii autori o consideră ca un caz analog cu rezoluţia unui contract
sinalagmatic pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către una dintre părţi [83, p.227].

Alţi doctrinari însă, a căror părere o împărtăşim, refuză să asimileze obligaţiile

uzufructuarului cu acelea ale unui debitor contractual. Şi, într-adevăr, există un caz, frecvent
întâlnit, când nici o asimilare nu este posibilă: anume atunci când uzufructul nu derivă dintr-un
contract, dintr-un testament sau din lege. Încetarea uzufructului pentru abuz de folosinţă nu poate fi
altceva decât o penalitate civilă. Numai admiţând acest punct de vedere se pot explica două
caractere ale încetării pentru abuz de folosinţă: puterea de apreciere şi degradare a măsurilor pe
care o are judecătorul şi faptul că legea nu obligă uzufructuarul să restituie fructele, deci nu
atribuie hotărârii efect retroactiv asupra folosinţei trecute, ceea ce este incompatibil cu rezoluţiunea
unui drept, care are totdeauna efecte retroactive. Tot din faptul că încetarea pentru abuz de
folosinţă este un simplu caz de penalitate civilă fără efecte retroactive, trebuie să deducem că
ipoteca constituită de uzufructuar se menţine în profitul creditorilor uzufructuarului, chiar după
pronunţarea încetării uzufructului, căci penalităţile sunt pur personale şi nu se pot răsfrânge în mod
retroactiv împotriva terţilor nevinovaţi, cum sunt, în special, creditorii ipotecari. Bineînţeles, în
sistemul care vede în încetarea uzufructului pentru abuz de folosinţă un caz de rezoluţiune,
ipotecile constituite de uzufructuar se sting pe cale de consecinţă [5, p.563-564].
Prin urmare, judecătorii pot pronunţa încetarea uzufructului sau pot hotărî continuarea
parţială sau totală a uzufructului, în schimbul unor măsuri mai mult sau mai puţin riguroase. Astfel,
ei pot aprecia măsurile necesare după împrejurări, proporţionându-le cu gravitatea abuzurilor,
 112
ţinând seama de circumstanţele cauzei, şi încercând să împace interesul legitim al nudului
proprietar cu nevoile echitabile ale uzufructuarului.
De aceea trebuie să se ţină seama şi de interesul legitim al creditorilor uzufructuarului. Se
poate întâmpla ca uzufructuarul să nu aibă nici o avere importantă, în afară de veniturile
uzufructului său. În acest caz, uzufructul constituie singurul gaj serios al creditorilor
uzufructuarului şi aceştia au, deci tot interesul să împiedice pronunţarea încetării uzufructului în
dauna lor. De aceea, articolul nominalizat le dă dreptul să intervină pentru conservarea drepturilor
lor. În contestaţiile pornite împotriva uzufructuarului, ei vor putea chiar opri pronunţarea încetării
uzufructului, dacă propun să repare degradările făcute şi dacă dau garanţii pentru viitor, în locul
uzufructuarului care nu este în măsură să le dea.
În practica judiciară, s-a decis că, în astfel de situaţie, nudul proprietar are posibilitatea să
opteze între a cere încetarea uzufructului sau a obliga uzufructuarul să aducă bunul în starea de
funcţionare normală [172, p. 245]. Credem, că nudul proprietar fără hotărârea instanţei nu va cere
încetarea dreptului, dacă va vedea că deteriorările sunt nesemnificative, el va aştepta scurgerea
termenului şi-i va cere uzufructuarului recompensă pentru daune. Dacă însă uzufructuarul nu
opreşte exerciţiul abuziv, nudul proprietar are tot dreptul de a cere stingerea dezmembrământului şi
aduce cât mai multe probe în instanţa de judecată pentru a demonstra abuzul.

1.7. Distrugerea sau pieirea totală a lucrului

Uzufructul este un drept real, având ca obiect un lucru. Prin urmare, când lucrul piere,
uzufructul se stinge prin lipsă de obiect.

Art. 422 C.civ. prevede că uzufructul se stinge în cazul în care bunul a fost distrus în
întregime într-un caz fortuit. Dacă bunul este distrus în parte, uzufructul continuă asupra
părtii rămase. Iar în caz că bunul a fost asigurat, uzufructul va continua asupra indemnizaţiei de
asigurare, dacă aceasta nu este folosită pentru repararea bunului.
Distrugerea, pieirea sau desfiinţarea lucrului are drept efect stingerea uzufructului numai cu
condiţia că este totală. Dacă desfiinţarea este parţială, uzufructul se micşorează fără a pieri şi
continuă să fie exercitat asupra părţii rămase (art. 422 alin.(1) C.civ.). Astfel, dacă uzufructul este
stabilit asupra unui domeniu mai întins, din care face parte şi o clădire, faptul că aceasta a fost
distrusă nu împiedică continuarea uzufructului asupra pământului.
Dacă însă pieirea este totală, uzufructul se stinge în întregime şi uzufructuarul nu va mai avea
nici un drept, nici chiar asupra rămăşiţelor lucrului desfiinţat. Astfel, dacă uzufructul este stabilit
 113
asupra unei clădiri, în individualitatea ei, când aceasta se distruge cu totul prin caz fortuit sau se
dărâmă cu totul din cauza vechimii, uzufructuarul nu mai are nici un drept nici asupra pământului
pe care este amplasată clădirea, nici asupra materialelor rămase. De asemenea, atunci când o turmă
piere cu totul din cauza unei boli sau prin alt caz fortuit, uzufructuarul nu mai are drept nici măcar
asupra pieilor animalelor moarte, el fiind obligat să restituie aceste piei sau valoarea lor
proprietarului (art. 554, 556 Cod civil român).
Am examinat, de asemenea, în altă parte chestiunea dreptului uzufructuarului asupra
indemnizaţiei de asigurare, în caz de distrugere a lucrului asigurat. Am indicat că uzufructuarul îşi
însuşeşte în întregime indemnizaţia, dacă a asigurat numai uzufructul (şi aceasta cu titlu definitiv,
dar nu cu titlu de folosinţă). Dacă a fost asigurată numai nuda proprietate, atunci uzufructuarul nu
are nici un drept asupra indemnizării şi uzufructul se consideră stins. Dacă însă asigurarea este
făcută în beneficiul comun al proprietăţii şi al uzufructului, uzufructul se transferă asupra
indemnizaţiei în caz de distrugere a bunului, cu obligaţia uzufructuarului de a restitui capitalul
sumei nudului proprietar, în ziua expirării uzufructului [82, p.227].

§ 2. Efectele stingerii dreptului de uzufruct

Stingerea dreptului de uzufruct condiţionează anumite efecte juridice. Efectele stingerii
constau în obligaţia uzufructuarului de a restitui bunul, în cazul distrugerii bunului se restituie
contravaloarea lui şi, în cele din urmă, se radiază grevarea din registrul imobilelor.
Codul civil al Republicii Moldova reglementează efectele stingerii uzufructului doar printr-
un singur articol. Astfel, art. 423 C.civ. prevede că la stingerea uzufructului, uzufructuarul este
obligat sa restituie nudului proprietar, în starea corespunzatoare, bunurile pe care le deţine în
virtutea dreptului său de uzufruct. În cazul pieirii sau al deteriorarii bunului din culpa
uzufructuarului, acesta este obligat să despagubească proprietarul. În cazul imobilelor, stingerea
uzufructului trebuie înscrisă în registrul bunurilor imobile.
Atunci când uzufructul se stinge, uzufructuarul este obligat să restituie nudului proprietar
lucrurile pe care le deţine în virtutea dreptului său de uzufruct. Obligaţia reiese din esenţa acestui
drept, deoarece în cazul uzufructului, bunurile se transmit temporar pe perioada exercitării
dreptului şi uzufructuarul este obligat să aibă în grijă starea bunului, să facă acte conservatorii.
Uzufructuarul este obligat, în principiu, să facă o restituire imediată, deoarece, odată cu stingerea
uzufructului, trebuie să înceteze orice folosinţă a uzufructuarului. Am menţionat deja că fructele
naturale neculese în momentul stingerii aparţin nudului proprietar, fără drept pentru uzufructuar sau
moştenitorii săi de a le mai culege după stingerea uzufructului sau de a fi despăgubiţi; fructele civile
 114
anuale se repartizează între proprietar şi uzufructuar sau moştenitorii săi, proporţional duratei
folosinţei fiecăruia în cursul ultimului an.
Restituirea lucrului obiect al uzufructului se face, de regulă, voluntar. În cazul imobilelor,
stingerea uzufructului se consemnează în registrul bunurilor imobile. În legătură cu acest fapt, actul
de constatare a stingerii dreptului de uzufruct (certificatul de deces, extrasul din registrul de stat al
persoanelor juridice, actul prin care uzufructuarul a renunţat la dreptul său, hotărârea instanţei) va
fi prezentat oficiului cadastral teritorial (art. 423 alin.(3) C.civ.).

În anumite cazuri, prin excepţie, stingerea uzufructului nu duce la nici o restituire. Astfel, nu
are loc nici o restituire când uzufructul se stinge prin consolidare, adică atunci când uzufructuarul
devine proprietar deplin. Uzufructuarul este scutit de orice restituire şi în caz de desfiinţare totală a
lucrului, cu două condiţii: a) ca dispariţia lucrului să nu fie imputabilă uzufructuarului, căci dacă
lucrul a dispărut din vina sa, el este obligat să plătească daune-interese; b) ca lucrul desfiinţat să fie
un lucru cert şi neconsumptibil, căci dispariţia lucrurilor consumptibile şi a genurilor nu eliberează
pe uzufructuar, care trebuie să restituie lucruri în genere (în aceeaşi cantitate, de aceeaşi calitate şi
valoare) echivalente cu cele primite, sau preţul lor. Pentru ca uzufructuarul să fie eliberat de orice
restituire prin dispariţia totală a lucrului, el trebuie să dovedească dispariţia lucrului prin caz fortuit,
adică fără vina sa, conform regulii generale.
Pentru a şti în ce stare urmează să restituie lucrurile, uzufructuarul trebuie să cunoască
starea în care le-a primit. În genere, starea se constată, pentru mobile, din inventarul pe care
uzufructuarul este obligat să-l facă la intrarea în folosinţă, iar pentru imobile, din actul de
constatare a stării lor ce se face în acelaşi moment. Uzufructuarul va trebui deci să restituie
lucrurile în starea constatată în inventar şi în actul de constatare.
După părerea noastră, în lipsă de inventar şi de constatare, proprietarul care pretinde că
uzufructuarul a primit lucrurile în stare mai bună decât starea în care le restituie, are sarcina să
dovedească afirmaţia sa, adică starea în care le-a primit uzufructuarul, conform mijloacelor de
probă de drept comun. Atunci când uzufructuarul nu poate restitui lucrurile primite, deoarece au
dispărut din vina sa, precum şi când le restituie deteriorate, într-o stare mai proastă ca aceea în care
le-a primit, tot din vina sa, el este obligat să-l despăgubească pe proprietar de paguba ce i-o aduce.
Conform legislaţiei române, alături de uzufructuar, se află legată şi cauţiunea, căci aceasta
garantează cu propria ei responsabilitate obligaţiile uzufructuarului. Atunci când, prin urmare,
uzufructuarul este insolvabil, nudul proprietar va putea urmări cauţiunea, pentru plata daunelor la
care a fost condamnat uzufructuarul. Este posibil ca daunele-interese, datorate pentru distrugerea
 115
lucrurilor, să fie dinainte fixate, în special pentru mobile, prin evaluarea mobilelor făcută în
inventar. În acest caz, frecvent în practică, uzufructuarul va datora drept daune-interese preţul fixat
în inventar.

Prin excepţie de la regula restituirii în natură a lucrurilor primite, uzufructuarul este scutit de
această obligaţie în toate cazurile de qvasi-uzufruct, adică în toate cazurile când uzufructul este
stabilit asupra unor lucruri consumptibile sau asimilate cu lucrurile consumptibile. Uzufructuarul
este obligat, şi în acest caz, la o restituire, însă numai la o restituire prin echivalent. El devine
proprietarul lucrurilor primite, le poate consuma şi poate dispune de ele şi în locul lor are obligaţia
de a restitui alte lucruri echivalente, adică de aceeaşi natură, calitate şi cantitate. Acest mod de
restituire prin lucruri echivalente poate prezenta în practică anumite inconveniente. Este, adesea,
greu pentru uzufructuar, mai ales când uzufructul a durat multă vreme, să restituie lucruri identice
celor ce i-au fost date. Se poate chiar întâmpla ca asemenea lucruri nici să nu se mai găsească.
În cazul în care uzufructuarul refuză restituirea lucrului, nudul proprietar are la îndemână
acţiunea în revendicare. El are, de asemenea, o acţiune personală născută din uzufruct, care poate fi
introdusă numai împotriva uzufructuarului şi succesorilor săi.
Este statuat că nudului proprietar îi este opozabil dreptul de uzufruct, în acest fel el poate cere
recuperarea doar la stingerea dreptului. Plăţi se fac şi în cazul când nudul proprietar nu este informat
la timp despre necesitatea efectuării reparaţiilor. Consecinţele negative, ca uzurparea terenului,
constatarea dreptului, distrugerea bunului, rezultate din neinformare, pot duce la cererea de către
nudul proprietar de plată a daunelor-interese (art. 410 alin.(2) C.civ.).
Uzufructuarul este obligat la prestaţii oneroase nu doar în cazul deteriorărilor aduse prin
neinformare, dar şi atunci când face lucrări neraţionale pe terenurile agricole, pe terenurile
împădurite, asupra carierilor etc.. La încetarea dreptului se plătesc şi bunurile care nu au fost
transmise, din cauza că s-a consumat substanţa lor. Atunci când avem în faţă un qvasi-uzufruct,
beneficiarul, dacă nu are posibilitatea de a înlocui lucrurile consumate, va restitui contravaloarea lor
(art. 402 C.civ.).
Ca şi uzufructuarul, nudul proprietar poate fi impus la anumite plăţi. Astfel, din art. 414 C. civ.
deducem că dacă nudul proprietar nu a efectuat reparaţii mari, iar ele au fost făcute de uzufructuar,
atunci proprietarul este obligat la restituirea cheltuielilor. Nudul proprietar, deşi nu are obligaţia dar
dreptul de a face reparaţii mari, observăm, este supus în mod indirect la suportarea anumitor prestaţii
băneşti. Nudul proprietar are de ales: fie prestează în natură la momentul necesar de efectuare a
reparaţiilor, fie este obligat la plăţi pentru ele. Va recupera acesta şi cheltuielile făcute suplimentare
 116
ale uzufructuarului, adică cele de întreţinere care au majorat valoarea sau cele făcute pentru
exercitarea mai bună a dreptului, deşi nu era obligat să le facă.
În legislaţia română, comparativ cu legislaţia Republicii Moldova, uzufructuarul nu poate cere
la încetarea uzufructului vreo despăgubire pentru îmbunătăţirile pe care pretinde că le-a făcut, chiar
dacă prin ele a sporit valoarea bunului. Se consideră [83, p. 252 ] o dispoziţie destul de severă, căci,
în cazul dat, uzufructuarul nu poate să-şi recupereze cheltuielile suplimentare. Pe când, în C. civ.
găsim o susţinere a uzufructuarului pentru eforturile depuse suplimentar.
La stingerea uzufructului, părţile mai sunt obligate şi la alte prestaţii oneroase. Astfel,
uzufructuarul restituie nu doar bunul primit în uzufruct, dar şi o creanţă devenită scadentă în timpul
uzufructului. Plata rezultată din creanţă, primită de către uzufructuar, se va păstra şi restitui nudului
proprietar. În acest sens, reglementările art. 403 alin. (2) C.civ. prevăd că “la încheierea
uzufructului, tot cea ce a fost primit ca plată se transmite nudului proprietar”. Regula dată se extinde
şi asupra plăţilor rezultate din asigurarea bunului. Primind suma, pentru care a fost asigurat bunul,
beneficiarul de drept poate să se folosească de ea, în schimb, la stingerea dreptului, el va restitui
suma primită. Am spus anterior, că, dacă, uzufructul a fost asigurat, plata indemnizaţiei de asigurare
se va face către uzufructuar, iar dacă nuda proprietate s-a asigurat aparte de uzufruct, banii îi
primeşte nudul proprietar. Continuă uzufructul doar asupra sumei care rezultă din asigurarea întregii
proprietăţi. Mai completăm cu prevederea art. 422 C.civ. unde se indică că uzufructuarul va folosi
indemnizaţia de asigurare, dacă aceasta nu a fost utilizată la reparaţia obiectului.

Din art. 418 C.civ deducem şi o altă obligaţie de prestaţie bănească: uzufructuarul care plăteşte
datoriile aferente patrimoniului grevat cu drept este îndreptăţit, la încetarea dreptului, să primească
de la proprietar sumele avansate fără careva dobânzi.

Nudul proprietar, ca atare, este obligat de a garanta exerciţiul dreptului, prin păstrarea
neutralităţii şi opozabilităţii faţă de dreptul de uzufruct. Totuşi, nudul proprietar este în drept, ca şi
uzufructuarul, să ceară efectuarea anumitor prestaţii. În doctrină se crede că dacă un subiect pretinde
ceva de la altul, atunci acest raport nu este unul de drept real, dar unul de creanţă, deoarece apare
subiectul activ şi pasiv. Astfel, raportul format este unul personal. Pe lângă acţiunea personală,
proprietarul are dreptul la acţiunea în revendicare, fiindcă stingerea dreptului atrage restituirea
imediată a bunurilor şi încetarea exercitării acţiunilor de folosinţă. Dacă lucrul nu se transmite, iar
dreptul este stins, se creează într-adevăr un raport litigios cu caracter personal. Aceeaşi situaţie s-a
observat şi la restituirea bunurilor în stare proastă sau distruse, uzufructuarul se face obligat faţă de
proprietar.
 117
În cele din urmă, ţinem să menţionăm că procesul de stingere a dreptului de uzufruct şi a
lichidării efectelor lui se finalizează cu o schimbare a datelor din Registrul cu privire la bunurile
imobile. În registrul bunurilor imobile, menţiunea, precum că bunul imobil este grevat cu dreptul de
uzufruct se radiază. Deci, proprietarul este liber de a continua personal exercitarea dreptului de
posesie şi folosinţă asupra bunurilor care au fost grevate cu uzufruct.
Concluzionăm că, deoarece la stingerea dreptului de uzufruct bunul trebuie să fie în bună stare
şi uzurile aduse să nu fie mai mari decât cum ar fi ele în rezultatul exploatării normale, reiese că
bunul se restituie în starea în care a ajuns la momentul încetării dreptului de uzufruct. Dacă totuşi
uzufructuarul nu s-a comportat ca un bun proprietar şi a adus prejudicii materiale bunului, el este
obligat prin lege, de a achita mărimea daunelor aduse, fie rezultate din deteriorare, degradare, fie din
distrugerea totală a lucrului. Se restituie nu doar contravaloarea bunului deteriorat, ci şi a bunurilor
consumate primite împreună cu bunul principal. Plus la aceasta, la stingerea uzufructului,
uzufructuarul restituie şi plăţile făcute lui şi rezultate din datoriile devenite scadente în timpul
uzufructului, transmiţând proprietarului şi indemnizaţia, mai bine zis, suma echivalentă
indemnizaţiei, de care s-a folosit. Conform art.410 alin.(2) C.civ., acesta plăteşte şi daune-interese
pentru neîndeplinirea obligaţiei de informare la timp despre uzurpare sau contestarea proprietăţii.
Obligaţia de a efectua plăţi după stingerea uzufructului se extinde şi asupra nudului proprietar.
El plăteşte echivalentul reparaţiilor mari efectuate de uzufructuar, precum şi sumele care au fost
cheltuite în legătură cu bunul, pe care uzufructuarul nu era obligat să le facă. Restituie acesta şi
suma pe care uzufructuarul a plătit-o pentru datoriile aferente patrimoniului grevat.
 118

SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE

Din cele menţionate în prezenta lucrare, se relevă faptul că uzufructul este unul dintre cele
mai vechi drepturi reale. Acesta, alături de dreptul de proprietate, a fost creat ca urmare a utilităţii lui
practice. Uzufructul, ca instituţie juridică, conţine norme care fac faţă necesităţilor actuale ale
societăţii noastre şi reglementează, în mod detaliat şi echitabil, relaţiile sociale respective. În
condiţiile economiei de piaţă, importanţa uzufructului creşte substanţial, fapt datorat consolidării
dreptului de proprietate privată. Examinând legislaţia Republicii Moldova privind dreptul de
uzufruct, putem constata cu certitudine că acesta serveşte în calitate de garant al drepturilor şi
intereselor atât ale proprietarului, cât şi ale uzufructuarului.
Teza include o analiză multilaterală a instituţiei uzufructului faţă de dreptul real principal –
dreptul de proprietate. Pentru explicarea originii şi naturii juridice a dreptului de uzufruct,
considerăm că a fost utilă comparaţia acestuia cu prevederile dreptului roman, ale dreptului
românesc şi ale altor state , prevederi care au o valoare nu doar istorică, dar şi practică.
Din materialul prezentat în lucrare deducem concluzia posibilităţii şi raţionalităţii elaborării şi
completării legislaţiei naţionale cu norme uniforme privind reglementarea dreptului de uzufruct.
Structura tezei, reprezintă un instrument util de studiu al instituţiei dreptului de uzufruct. Materialul
expus va contribui la securizarea circuitului civil, la aprofundarea cunoştinţelor juridice în domeniu
aceasta poate servi drept o bună bază teoretică pentru alte cercetări. Studiul efectuat în prezenta teză
este binevenit pentru practicieni, având în vedere vidul informaţional existent în această materie a
dreptului civil.
Intenţia noastră nu s-a limitat la elaborarea unei lucrări teoretice, ci s-a dorit reflectarea
principalelor probleme ce apar în faţa celor ce îşi propun să studieze mai amănunţit şi să aplice
această instituţie, precum şi recomandarea unor soluţii. Din acest motiv, s-a apelat la doctrină, la
practica judiciară şi dreptul comparat, acestea fiind utilizate în procesul de tălmăcire a legilor
naţionale.
Având la bază legislaţia Republici Moldova şi ţinând cont de ideile şi recomandările făcute
considerăm că s-a realizat un model al dreptului de uzufruct – lucru de extremă necesitate.
Pe parcursul procesului de investigaţie, au fost evidenţiate unele concluzii, recomandări şi
propuneri de lege ferenda pe care le înaintăm spre susţinere.
Prin prezenta lucrare am urmărit, şi pretindem că am atins scopul proiectat de a defini, sub
aspecte generale, noţiunea dreptului de uzufruct, de a caracteriza modurile de constituire, exercitare
 119
şi stingere a acestuia conform legislaţiei Republicii Moldova, comparativ cu reglementările altor
state care cunosc de mai mult timp acest drept, de a face o generalizare a prevederilor legislative
naţionale referitoare la dreptul de uzufruct, a doctrinei şi a practicii judiciare apărute în rezultatul
examinării şi soluţionării litigiilor apărute între subiecţii dreptului de uzufruct. Aceste lucru este
deosebit de important reieşind din necesitatea de a crea o imagine clară despre natura dreptului de
uzufruct, instituţie care a apărut recent în legislaţia Republicii Moldova ca rezultat al recunoaşterii şi
legiferării proprietăţii private, precum şi în legătură cu trecerea la o economie de piaţă.
Considerăm că studiul care s-a făcut ne va permite, ţinând cont de carenţele reglementărilor
referitoare la dreptul de uzufruct, să creăm un model optim pentru legislaţia civilă a Republicii
Moldova ca stat independent în curs de dezvoltare. Acest lucru este extrem de important astăzi la
etapa iniţială de aplicare a noului Cod civil al Republicii Moldova.

A. Concluzii
1. Dreptul de proprietate ca drept real principal şi complet are o structură creată din
trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia, considerându-se titular a acestuia doar persoana
care dispune ce toate cele trei atribute. Dreptul de proprietate poate fi dezmembrat în: drept
de posesie, drept de folosinţă şi drept de dispoziţie, care pot aparţinea concomitent şi altor
persoane. Drepturile reale formate prin dezmembrarea atributelor dreptului de proprietate se
numesc în doctrină dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, drepturi reale asupra
bunurilor altuia şi drepturi reale asupra bunurilor străine. Considerăm sintagma alte drepturi
reale utilizată pe bună drepte C.civ., din considerentul că dreptul de proprietate este
prototipul drepturilor reale într-o asemenea măsură, încât celelalte drepturi reale sunt
considerate o prelungire a dreptului de proprietate. Dar din punct de vedere teoretico-
doctrinal utilizarea conceptului dezmembrăminte ale dreptului de proprietate este admisibil şi
argumentat prin mecanismul juridic de formare a acestor drepturi reale.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt drepturi reale principale constituite
asupra bunurilor altuia, din unele atribute ale dreptului de proprietate (posesia şi folosinţa),
opozabile tuturor, atât terţilor cât şi proprietarului, în limitele actului juridic de constituire.
Fiind derivate ale dreptului de proprietate ele se deosebesc de acest drept prin faptul că prin
structura lor ele nu sunt tot aşa de complexe, dispun de caractere specifice şi sunt limitate
prin lege.
2. Dreptul de uzufruct este dezmembrământul dreptului de proprietate, cu caracter
temporar, care conferă titularului său atributul de a stăpâni bunul altuia în calitate de
 120
uzufructuar, precum şi atributul folosinţei (jus utendi şi jus fruendi) asupra acelui bun,
inclusiv posibilitatea cedării emolumentului acestei folosinţe, cu îndatorirea de a-i conserva
substanţa, atribute care trebuie să fie exercitate cu respectarea limitelor naturale şi juridice.

Avantajul uzufructului constă în faptul că acesta este un mijloc comod pentru proprietar
de a conserva şi exercita prin altul posesia şi folosinţa asupra unui bun. Iar datorită
caracterului temporar al dreptului de uzufruct, proprietarul este sigur, că într-un moment
dreptul său de proprietate se va completa devenind din nou deplin.

Reieşind din esenţa lor relaţiile de uzufructul sunt frecvente în societate şi oportunitatea
reglementării dreptului de uzufruct în legislaţia ţării era evidentă, fiind foarte binevenită. O
dată cu introducerea în C.civ. a reglementărilor privind uzufructul legiuitorul Republicii
Moldova a readus reglementările privind dreptul de proprietate şi dezmembrămintele
acestuia nu numai în conformitate cu cele recepţionate din dreptul privat roman şi aplicate pe
teritoriul ţării noastre până în anul 1940, dar şi le-a reconstituit în conformitate cu cele mai
reuşite reglementări din ţările contemporane care cunosc şi reglementează acest drept real.
Uzufructul este un instrument juridic care permite utilizarea completă şi permanentă a
bunului, fără ca proprietarul să piardă dreptul de proprietate asupra lui. Pentru proprietarul
uzufructului cu titlu oneros este un mijloc de a obţine venituri fără ca dreptul de proprietate
asupra lucrului să iasă din patrimoniul său.
Dreptul de uzufruct fiind un drept real principal, beneficiază de caracterele juridice ale
drepturilor reale principale, dar îşi are caracterele sale specifice (temporar, inalienabil,
aleatoriu etc.), fapt care condiţionează existenţa lui de sine stătătoare şi argumentează
necesitatea aplicării şi reglementării lui separate de dreptul de proprietate.
3. Obiect al dreptului de uzufruct poate fi un bun mobil şi imobil, corporal şi incorporal,
dar cu condiţia ca el să fie neconsumptibil sau altfel spus în mod riguros delimitarea obiectului
dreptului de uzufruct trebuie să ţină seama de obligaţia uzufructuarului de a conserva
substanţa bunului. În consecinţă se poate afirma că dreptul de uzufruct se poate constitui
asupra oricărui bun, cu excepţia bunurilor consumptibile.
De regulă, ca orice drept real, uzufructul are ca obiect lucruri. Şi numai ca excepţie, în
măsura în care anumite bunuri incorporale, fie ele drepturi patrimoniale, obiecte de creaţie
intelectuală, universalităţi de fapt sau chiar de drept, sunt susceptibile de apropiere, acestea
pot constitui obiectul dreptului de proprietate. În acest sens, drepturile patrimoniale în
general, şi mai ales drepturile reale sunt instrumentele juridice prin care lucrurile se
 121
transformă în bunuri. Pe această cale, în anumite condiţii şi cu anumite limite legale, prin
dezmembrarea dreptului de proprietate, aceste bunuri pot să constituie şi obiectul dreptului
de uzufruct.
Obiectul dreptului de uzufruct poate fi format dintr-un patrimoniu al unei persoane, o
parte din acel patrimoniu sau chiar un singur bun, în acest sens uzufructul fiind universal, cu
titlu universal şi cu titlu particular.
4. C.civ. prevede ca modalităţi de constituire a dreptului de uzufruct legea, actul juridic
şi hotărârea judecătorească în cazurile prevăzute de lege. Fiecare din aceste modalităţi
dispunând de caracterele sale specifice, cele mai utilizate moduri de constituire a dreptului de
uzufruct fiind testamentul şi contractele constitutive de uzufruct cui titlu gratuit.
5. Conţinutul dreptului de uzufruct este determinat de lege. Uzufructuarul are mai multe
drepturi: dreptul de folosinţă a unui bun sau a mai multor bunuri, dreptul de a culege fructele
acestui bun sau acestor bunuri şi dreptul de posesie asupra bunului şi fructelor acestora.
Dreptul de folosinţă a uzufructuarului asupra bunurilor consumptibile face excepţie de la
principiul general în materie de uzufruct, astfel că uzufructuarul poate să utilizeze de lucruri
şi să întrebuinţeze fructele şi veniturile pe care le pot da, fără însă a putea dispune de ele. În
caz de qvasi-uzufruct, adică de uzufruct stabilit pe lucruri consumptibile, uzufructuarul are şi
un drept de dispoziţie. Dreptul uzufructuarului asupra bunurilor incorporale (drepturi de
creanţe, acţiuni, obligaţii, rente, fonduri de comerţ etc.) condiţionează dreptul acestuia asupra
veniturile produse de ele care sunt fructe civile, deoarece se reproduc periodic fără a le folosi
substanţa. Uzufructuarul dobândeşte, deci, pe seama lui aceste venituri, în virtutea dreptului
său la fructe.

Obligaţiile uzufructuarului se deosebesc de obligaţiile părţilor dintr-un contract prin

aceea că ele nu sunt sinalagmatice anumitor drepturi. Ele se referă atât la bunul folosit, cât şi
la circumstanţele legate de acesta. Reieşind din specificul dreptului de uzufruct am putea
evidenţia doua feluri de obligaţii: obligaţiile proprietarului care se transmit uzufructuarului o
data cu transmiterea bunului în folosinţă, anume obligaţia de a plăti impozite, de a face
reparaţii, etc. şi obligaţii personale care sunt prevăzute nemijlocit în conţinutul legii: de a
conserva substanţa, de a nu schimba destinaţia bunului, de a restitui bunul la expirarea
termenului, etc.

Legislaţia Republicii Moldova recunoaşte nudului proprietar următoarele drepturi:

dreptul de dispoziţie asupra bunului obiect al uzufructului, dreptul de a greva nuda
 122
proprietate, dreptul de a culege produsele bunului, dreptul de a exercita toate acţiunile prin
care îşi poate apăra dreptul de proprietate.
Reieşind din esenţa relaţiilor de uzufruct, nudul proprietar nu are faţă de uzufructuar
nici o obligaţie, în afară de obligaţia pasivă negativă pe parcursul exercitării uzufructului: să
respecte sarcina reală stabilită asupra lucrului şi să sufere exerciţiul uzufructului abţinându-se
de la orice act care ar împiedica sau ar tulbura în orice chip folosinţa uzufructului.
6. Dreptul de uzufruct, fiind temporar, dispune de diferite modalităţi de stingere.
Uzufructul se stinge la expirarea termenului pentru care este constituit, prin întrunirea în
aceeaşi persoană a calităţii de proprietar şi a celei de uzufructuar, prin renunţarea
uzufructuarului la dreptul sau, prin moartea sau, după caz, lichidarea uzufructuarului, prin
hotărârea judecătorească şi la cererea nudului proprietar. Regula generală în materie de
uzufruct şi specificul acestuia este că dreptul de a revoca necondiţionat dreptul de uzufruct îl
are doar uzufructuarul, pe când nudul proprietar are dreptul la revocarea uzufructului în
numai în cazurile prevăzute de lege. Deci, C.civ. reglementează expres toate modalităţile de
stingere a dreptului de uzufruct recunoscute şi de legislaţiile altor state.
La stingerea uzufructului, uzufructuarul este obligat sa restituie nudului proprietar, în
starea corespunzătoare, bunurile pe care le deţine în virtutea dreptului său de uzufruct. Stare
corespunzătoare se consideră acea stare la care au convenit părţile prin actul de transmitere.
În cazul pieirii sau al deteriorării bunului din culpa uzufructuarului, acesta este obligat
să despăgubească proprietarul.
7. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt drepturi de uzufruct mai restrânse care au
atât caractere comune, cât şi caractere specifice. Acestea sunt drepturi reale, strict personale,
limitate, temporare, intransmisibile terţilor. Dreptul de abitaţie este limitat şi după obiect care
poate fi doar o casă de locuit (apartament).
Fiind drepturi de uzufruct mai restrânse, dreptului de uz şi dreptului de abitaţie şi se
aplică în modul corespunzător dispoziţiile privitoare la uzufruct , cauzele şi efectele stingerii
dreptului de uz şi dreptului de abitaţie fiind comune celor ale uzufructului.

B. Recomandări
Cercetările efectuate au rezultat cu următoarele recomandări de lege ferenda prin care se
cristalizează valoarea teoretico-practică a tezei. Astfel, se recomandă:
1. Necătând la faptul că art. 396 în alin.(3) C.civ. stipulează că obiect al uzufructului
poate fi poate orice bun neconsumptibil care se află în circuitul civil, din unele prevederi
 123
legale reiese posibilitatea constituirii uzufructului şi asupra bunurilor din domeniul public.
Ne referim la art. 114 alin.(2) C.civ. şi art.41 alin. (4) din Legea privind societăţile pe acţiuni.
Conform dispoziţiilor articolelor nominalizate, bunurile se consideră a fi transmise societăţii
comerciale cu titlu de proprietate, dacă actul de constituire nu prevede altfel, iar obiectele
proprietăţii publice ce nu sunt supuse privatizării pot fi transmise societăţii pe acţiuni în
calitate de aport la capitalul social numai cu drept de folosinţă. Din aceste considerente,
propunem interpretarea prevederilor art.396 alin.(3) C.civ. în sensul admiterii posibilităţii
constituirii uzufructului, în cazurile prevăzute de lege, şi asupra bunurilor din domeniul
public.
2. Reieşind din conţinutul dispoziţiilor legale şi regimul juridic al actelor juridice
constitutive de uzufruct, propunem interpretarea contractului de constituire a societăţii pe
acţiuni ca un contract constitutiv de uzufruct, întemeind afirmaţia dată pe dispoziţiile
alin.(2) al art.114 C.civ. şi alin.(4) al art. 41 din Legea privind societăţile pe acţiuni. Deoarece,
în corespundere cu prevederile legale nominalizate, bunurile se consideră a fi transmise ca
aport la capitolul social, cu titlu de proprietate, dacă actul de constituire nu prevede altfel, în
cazul când capitalul social al unei societăţi pe acţiuni include aporturi în natură sub forma
obiectelor proprietăţii publice ce nu se supun privatizării, acestea pot fi transmise societăţii
doar în calitate de aport social numai cu drept de folosinţă.
3. La fel, propunem ca şi contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe
viaţă să fie interpretat ca un contract constitutiv de uzufruct, în cazul în care beneficiarul,
indică în contract imobilul în care va locui. Conform art. 842 C.civ., în timpul vieţii
beneficiarului întreţinerii, dobânditorul nu are dreptul să înstrăineze bunul, în cazul
imobilelor această interdicţie se înscrie în registrul bunurilor imobile. Considerăm că, în
scopul garantării întreţinerii beneficiarului, acest alineat urmează să fie completat, fiind expus
în următoare redacţie: „În timpul vieţii beneficiarului întreţinerii, dobânditorul nu are
dreptul să înstrăineze bunul sau să schimbe locuinţa aleasă de el. În cazul imobilelor, aceste
interdicţii se înscriu în registrul bunurilor imobile”. Plus la aceasta, conform respectivei
redacţii, este posibilă restabilirea beneficiarului în dreptul său încălcat prin hotărârea
judiciară - caz expres de constituire a dreptului de uzufruct prin hotărâre judecătorească.
4. Prevederile art. 401 C.civ. privind dreptul uzufructuarului asupra fructelor se referă
doar la regimul juridic al fructelor pe care le însuşeşte uzufructuarul, definirea noţiunii de
fructe şi ale categoriile acestora fiind expuse în art.299 C.civ.. Comparând reglementările
C.civ. în ceea ce priveşte fructele pe care uzufructuarul este îndreptăţit să le obţină de la
 124
obiectul uzufructului cu normele similare ale altor state şi reieşind din facilitarea utilizării în
practică a uzufructului, propunem ca art. 401 C.civ. să fie completat cu prevederi care ar
clarificat în detalii dreptul uzufructuarului în ceea ce priveşte fructele pe care acesta este
îndreptăţit să le obţină de la obiectul uzufructului.
5. În normele C.civ. în materie de uzufruct nu se reglementează apărarea acestui drept
subiectiv, dar în mod indirect şi reieşind din dispoziţiile art. 395 alin.(1) C.civ. aplicându-se
prevederile art. 374 şi 376 C.civ. privind mijloacele de apărare a dreptului de proprietate.
Considerăm necesar a face lumină în această problemă, concretizându-se prin norme proprii
instituţiei dreptului de uzufruct mijloacele de apărare a acestui drept subiectiv.
6. Pe lângă cauzele de stingere a dreptului de uzufruct enumerate în art. 420 C.civ.,
legislaţiile altor state reglementează şi alte temeiuri.
Luând în vedere practica aplicării dreptului de uzufruct şi întru reglementarea mai
completă a acestui drept subiectiv, considerăm raţional de completat art.420 în sensul
includerii prevederilor privind neuzul ca temei de stingere a uzufructului.
7. Considerăm că sintagma conţinută în art.424 alin.(2) C.civ. „…împreună cu soţul şi
copii săi” nu conţine în sine în întregime noţiunea de familie din Codul familiei şi de aceea
acest aliniat urmează să fie expus în următoarea redacţie „ Titularul dreptului de abitaţie
are dreptul să locuiască în locuinţa unei alte persoane împreună cu membrii familiei sale
chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data care s-a constituit abitaţia”. În
această redacţie prevederea legală ar putea fi interpretată în sensul că titularul dreptului de
abitaţie ar putea să-i primească să locuiască împreună cu el şi pe părinţii săi inapţi de muncă
de care el trebuie să aibă grijă.
 125

BIBLIOGRAFIE

1. ADAM, IOAN. Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale. Bucureşti, Editura
„Euro Nova”, 1998. – 478 p.
2. ADAM, IOAN. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale (Partea judiciară adnotată).
Bucureşti, 1998. – 356 p.
3. ADAM, IOAN. Drept civil. Drepturilor reale. Bucureşti, Editura ALL BECK, 2002. -
797 p.
4. ALEXANDRESCO, DIMITRIE. Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil
român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţii streine. Tomul III. Partea I.
Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Atelierele Grafice Socec & Co, 1909 – 605 p.
5. ALEXANDRESCO, DIMITRIE. Principiile dreptului civil. Vol.I. Bucureşti, Editura
„Socec”, 1926. – 217 p.
6. АLEXEEV, S.S. Cобственность, право, социализм. Москва,1989 - 257 с.
7. ARAMĂ, ELENA. Istoria dreptului românesc. Chişinău, Editura „Reclama”, 1995. –
200 p.
8. ANGHEL, ION. Dreptul roman. Bucureşti, Editura „Lumina LEX”, 2000. – 396 p.
9. ANTOHI, L. Uzufructul. // „Ghidul judecătorului în materie civilă şi comercială a
Republicii Moldova”, 2004, nr.4 , p.17-20.
10. ATIAS, GH. Droit civil. Les biens. Troisième Edition. Paris, Ed. „Litec”, 1993. - 50 p.
11. BAIEŞ, SERGIU. Drept civil. Drept de proprietate. Legislaţie, Chişinău, Editura
„Toner”, 1995. – 105 p.
12. BAIEŞ, SERGIU. ROŞCA, NICOLAE. Drept civil. Drepturile reale principale.
Chişinău, Editura „Tipografia centrală”, 2005. – 302 p.
13. BAIEŞ, SERGIU. BĂIEŞU, AURELIU. CEBOTARI, VALENTINA. CREŢU, ION,
VOLCINSCHI, VICTOR. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor.
Chişinău, Editura „Cartier Juridic”, 2005. - 528 p.
14. BAIEŞ, SERGIU. ROŞCA. NICOLAE. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică,
Persoana juridică. Chişinău, 2004. - 240 p.
15. BÂRSAN, CORNELIU. GOIŢĂ, MARIA. PIVNICERU, MONA MARIA. Drept
civil. Drepturile reale. Iaşi, Editura „Institutul European”, 1997. - 232 p.
16. BÂRSAN, CORNELIU. Drept civil. Drepturile reale principale, Bucureşti, Editura
„ALL BECK”, 2001. - 372 p.
17. BÂRSAN, CORNELIU. Regimul juridic al bunurilor imobile. Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1983. – 245 p.
18. BELEIU, GHEORGHE. Drept civil român. Introducere în drept civil. Subiectele
dreptului civil. Bucureşti, Casa de editură şi presă „ŞANSA” SRL, 1994. - 446 p.
19. BELEIU, GHOERGHE. Drept civil român, Bucureşti, Editura Universul juridic 2001.
- 584 p.
20. BERGEL, JEAN-LOUIS. Le droit de biens. Paris, 1983. – 127 p.
21. BLOŞENCO, ANDREI. Drept civil, partea specială (note de curs), Chişinău, Editura
„Cartdidact”, Chişinău, 2003. - 280 p.
22. BOAR, ANA. Uzucapiunea. Prescripţia, posesia şi publicitatea drepturilor. Bucureşti,
Editura „Lumina Lex”, 1999. - 278 p.
23. BOCŞAN, MIRCEA-DAN. Natura juridică a legatului de uzufruct al întregii moşteniri.
// „Dreptul”, 2001, nr.5, p.76-81.
 126
24. BRĂDEANU, SALVADOR. Problema dobândirii dreptului de proprietate şi altor
drepturi reale prin uzucapiunii. // „ Legalitatea Populară”, 1956, nr.12, p. 46 -51.
25. BRĂDEANU, SALVADOR. Unele probleme privind dreptul de superficie, de abitaţie şi
de servituţi în lumina prevederilor legilor nr.58/1974 şi nr.59/1974. // „Revista Română de
Drept”, 1977, nr.5, p.32.
26. CABRILLAC, R. Introduction generale du driat. Paris , Ed. „Dalloz” , 3 edition, 1999. –
456 p.
27. КАMÂŞANSKII, V. Право собственности : пределы и организация. Москва, Изд-
во ООО «Юнити.Дана», 2000. - 288 c.
28. CANTACUZINO, MATEI. Elementele dreptului civil. Bucureşti, Editura „ALL
Educaţional”, 1998. - 744 p.
29. CARBONNIER, JEAN. Les biens et les obligations. Paris, Ed. „Les Presses
Universitaires de France”,1992. - 680 p.
30. CARBONNIER, JEAN. Droit civil. Vol.3. Paris, 1992. – 426 p.
31. CEBOTARI, VALENTINA. Dreptul familiei, Chişinău, Editura USM, 2004. - 336 p.
32. CERCEL, S. Drept civil. Dezmembrămintele dreptului de proprietate. Modurile de
dobândire a drepturilor reale. Publicitatea imobiliară. Bucureşti, Editura „Universitaria”,
2003. – 453 p.
33. CHELARU, EUGENIU. Curs de drept civil. Drepturile reale principale. Bucureşti,
Editura „All Beck”, 2000. - 177 p.
34. CHILOM, T. Paralela între instituţia dreptului de uzufruct şi instituţia dreptului de uz. //
„Revista de Ştiinţe juridice”, 1998, nr.11-12, p.25-29.
35. CIOBANU,VASILE. Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.II, Bucureşti,
Editura Naţională, 1997.- 425 p.
36. CIUTACU, FLORIN. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale. Culegere de speţe.
Modele de contracte. Modele de acţiuni. Legislaţie civilă. Bucureşti, Editura „Lumina Lex”,
2001. - 817 p.
37. CIUTACU, FLORIN. Codul civil român (Adnotat). Bucureşti, Editura Sigma,2001.-
1406 p.
38. Codul civil al României, Bucureşti, Editura „ALL”, 1997. - 790 p.
39. Code civile du Quebec, DACFO, Montreal, 1995.- 1308 p.
40. COJOCARI, EUGENIA. CUŞNIR, MARCEL. CIOBANU, CAROLINA,
COJOCARI, VITALIE. Drept civil. Drepturile reale (Note de curs). Chişinău, 2003. - 150
p.
41. COLIN, AMBROISE. CAPITANT, H. Droit civil francais. Traducere de I.Modola,
D.Giugiu Modola, Bucureşti, Editura „Imperia Centrală”, 1940. – 445 p.
42. КОPÂLOV, А. Вешние права. Москва , Изд-во „Статут”, 2000. - 255 c.
43. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova, Vol.I, Chişinău, Tipografia Centrală,
2006. - 816 p.
44. COSMOVICI, PAUL MIRCEA. Drept civil. Drepturile reale. Obligaţii. Legislaţie.
Bucureşti, Editura „ALL”, 1994. - 498 p.
45. COSMOVICI, PAUL MIRCEA. Dreptul civil, Drepturi reale. Obligaţii. Bucureşti,
Editura „ALL Beck”, 1998. - 646 p.
46. COSTIN, M. Marile instituţii de drept civil român. Vol. I, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1982. – 129 p.
47. COSTIN, MIRCEA. MUREŞAN, MIRCEA. URSA, VICTORIA. Dicţionar de drept
civil în 2 vol. Bucureşti, Editura „Ştiinţifică şi pedagogică”, 1980. - 382 p.
48. COSTIN, MIRCEA. Marile instituţii ale dreptului civil român. Vol.I. Cluj-Napoca,
Editura „Dacia”, 1982. – 129 p.
 127
49. DALLOZ. Code civil, Quatre-vingt quatrième édition, Jurisprudence Générale. Paris,
Dalloz, 1984-1985. - 482 p.
50.
51. DEAK, FRANCISC. Drept civil. Bucureşti, Editura Didactică şi pedagogică, 1963. – 311
p.
52. DEAK, FRANCISC. CARPEANU, S. Drept civil. Bucureşti, Tipografia Universitară,
1983. – 422 p.
53. Dicţionar explicativ al limbii române. Bucureşti, Ediţia a II-a, Editura „Univers
enciclopedic”, 1996.– 657 p.
54. DJUVARA, MIRCEA. Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoarele şi drept
pozitiv. Bucureşti, Edituta „ALL”, 1993. – 380 p.
55. DOGARU, ION. CERCEL, S. Teoria generală a drepturilor reale. Bucureşti, Editura
„All Beck”, 2003. - 365 p.
56. DOGARU, ION. SÂMBRIAN, TEODOR. Elemente de drept civil. Drepturi reale.
vol.II., Craiova, Editura „Oltenia-Craiova”, 1994. - 326 p.
57. DOGARU, ION. SÂMBRIAN, TEODOR. Drept civil român. Teoria generală a
drepturilor reale. Craiova, Editura „Europa”, 1996. - 235 p.
58. DOGARU, ION. CERCEL S. Unele consideraţii privind exercitarea dreptului de
proprietate în limitele determinate de lege. // „ Revista de Ştiinţe Juridice”,2002, nr.26(4),
Universitatea din Craiova, 2002, p. 9-15.
59. DUMITRACHE, B. Instituţii de drept civil. Bucureşti, Editura „Universul juridic”, 2001.
– 256 p.
60. DUMITRU, RADU. Drept civil. Bucureşti, 2000.- 354 p.
61. DURAC GH., MANOLIU J. Drept civil. Drepturile reale principale. Editura Fundaţiei
Chemarea, Iaşi, 1994. -198 .
62. ЕFREMOVA, L.G., О соотношении вещных и обязательственных прав. //
„Государство и право”,1998, №.10, с. 35 – 41.
63. FEKETE, GHEORGHE, ZINVELIU, ION. Drept civil. Drepturile reale. Bucureşti,
Editura „Didactică şi pedagogică” , 1969. - 181 p.
64. FILIPESCU, ION. Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale. Ediţie
revăzută şi completată, Bucureşti, Editura „ACTAMI”, 1998. - 383 p.
65. FILIPESCU, ION. Drept civil. Drepturile reale. Bucureşti, Editura „UNEX-AY”,
Complex universitar, 1992. – 207 p.
66. FILIPESCU, ION., FILIPESCU, A. Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi alte
drepturi reale, Ediţie revăzută şi completată, Bucureşti, Editura A”CTAMI”, Bucureşti,
2000. - 410 p.
67. FLORESCU, DUMITRU. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale principale.
Bucureşti, Editura „Universităţii Independente „Titu Maiorescu”, 2002.- 705 p.
68. GIDRO, ROMULUS. Drept roman. Cluj-Napoca, 1995. – 174 p.
69. GIONEA, VASILE. Curs de drept civil. Proprietatea şi alte drepturi reale. Teoria
generală a obligaţiilor. Contracte speciale. Succesiuni. Bucureşti, Editura „Scaiul”, 1996. –
327 p.
70. GIONEA, VASILE. Curs de drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale.
Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de mâine”, 1996. -112 p.
71. GHERASIM, D. Teoria generală a posesiei în dreptul român. Bucureşti, Editura
„Academiei”, 1996. – 294 p.
72. GHENKIN, D. Право собственности в СССР. Москва,1961.- 155 c.
73. Grajdanscoie pravo /ucebnic/, под ред. Е.Суханова в 2-х томах-Том 2, Полутом 1,
Волтерс Клувер, Москва, 2004. – 562 c.
 128
74. Grajdanscoie pravo /ucebnic/, под ред. Е.Суханова в 2-х томах. Москва, Изд-во
БЕК, 2000 .- 589 c.
75. Grajdanscoie pravo под ред. Ю.Толстово, А.Сергеева, часть 1. Москва, Изд-во
„Проспект”, 2002. – 365 c.
76. Grajdanscoie pravo /ucebnic/, под ред. Ю.Толстово, А.Сергеева. Том 1, часть I.
Москва, Изд-во „Проспект”, 2002 . – 469 c.
77. Grajdanscoie i torgovoe pravo zarubejnîh stran /ucebnoie posobie/. Moscva. 2004. –
885 c.
78. Grajdansсhii codex Rosii. Problrmî. Teoria. Practica. Sbornic pameati С S.А.Hohlova.
Moscva, 1998. - 356 p.
79. Grajdansсhii codex Rossiiscoi Federaţii /Официальный текст по состоянию на
01.10.2000/. Москва , Изд-во „Инфра”, 2000. - 372 с.
80. Grajdansсhii codex Ucrainî, Харьков, Изд-во Oдисей, 2004. – 398 c.
81. HAMANGIU, C. Codul civil adnotat. Vol.II. Bucureşti, Editura „All Beck”,1999. - 784 p.
82. HAMANGIU, C. ROSETTI-BĂLĂNESCU, I. BĂICOIANU, AL. Tratat de drept civil
român. Vol. I, Bucureşti, Editura „All Beck”, 1996. - 634 p.
83. HAMANGIU, C. ROSETTI-BĂLĂNESCU, I. BĂICOIANU, AL. Tratat de drept civil
român. Vol. II, Bucureşti, Editura „All Beck”, 2002. - 771 p.
84. HANGA, VLADIMIR. Manual de drept privat român. Cluj-Napoca, Editura „Cordial”,
1994. – 360 p.
85. HANGA, VLADIMIR. Mic dicţionar juridic. Bucureşti, Editura „Lumina Lex”, 1999. -
207 p.
86. HARITONOV, Е. SANIAHMETOV, N. Гражданское право Украины. Харьков,
2004. - 960 c.
87. HENRI ŞI MAZEAUD. Lesons de drait. Vol.IV, Paris,1963. – 670 p.
88. HOHLOV, S. Право собственности. Москва, Изд-во. „Iunity”,1995. – 357 c.
89. IOFFE, О. Гражданское право. Избранные труды. Москва, Изд-во „Статут”, 2000.
- 759 c.
90. IOFFE, О. Избранные труды в 4 томах. Tом 2. Санкт-Петербург, Изд-во
„Юридический центр Пресс”, 2004.- 511с.
91. IONASCU, AURELIAN. Curs de drept civil român. Drepturile reale. Vol.III. Cluj-
Napoca, Universitatea „Regele Ferdinand I”, 1946. – 91 p.
92. IONAŞCU, TRAIAN. BRĂDEANU, SIMION. Drepturile reale principale în R.S.R.
Bucureşti, Editura „Academiei R.S.R.”, 1966. - 246 p.
93. IONAŞCU, TRAIAN. BARASCH, EUGEN. IONAŞCU, AURELIAN. BRĂDEANU,
SALVADOR. ELIESCU, MIHALI. ECONOMU, VIRGIL. EMINESCU, YIOLANDA.
EREMIA, MARIA IOANA. ROMAN, ELEONORA. RUCĂREANU, ION.
ZLĂTESCU, VICTOR DAN. Tratat de drept civil. Vol.I. Partea generală. Bucureşti, „ditura
„Academiei RSR”, 1967. – 490 p.
94. Instituţiile lui Iustinian. Text latin şi traducere în limba română cu note de studiu
introductiv de Vladimir Hanga. Bucureşti, Editura „Lumina Lex”, 2002. - 338 p.
95. JACOTA, MIHAIL. Drept roman. Vol.I. Iaşi, Editura „Dundaţiei Chemarea”, 1993. –
220 p.
96. JORA. C. Drept civil. Curs de drepturi reale. Bucureşti, Editura “Lumina Lex”, 2005. -
261 p.
97. LARROUMET, CHISTIAN. Droit civil. Les biens. Drits reels principaux. Tome II.
Paris, Ed. „Economica”, 1985. - 215 p.
98. LEIK, ADRIAN. Drept civil. Drepturile reale. Iaşi, Editura „Apollonia”, 1998. – 206 p.
99. LEICEINKO, P. Узуфрукт. // „Бизнес и право”, 2005, №3, p. 17 – 31.
 129
100. LIST, WALTER. Zivilrecht. Das ABGB und die praktisch wichtigsten
Rechtsvorschriften des Zicilrechts (Drept civil. Codul civil german general austriac şi practic
cele mai importante norme legale ale dreptului civil). Ediţia a 6-a, Viena, Manz, 1997. – 331
p.
101. LUPAN, ERNEST. Drept civil. Partea generală. Cluj-Napoca, Universitatea
„Dimitrie Cantemir” Facultatea de drept, 1997. – 388 p.
102. LUPAN, ERNEST. REGHINI, IONEL. Drept civil. Drepturile reale principale.
Cluj-Napoca, Editura „Universitatea „Babeş-Boyai”, Facultatea de Drept, 1977. – 249 p.
103. LUPAN, ERNEST. POPESCU, DAN.MARGA, AMALIA. Drept civil român.
Subiectele dreptului civil. Cluj-Napoca, Editura „Argonaut”, 1996. - 218 p.
104. LUPULESCU, DUMITRU. Drept civil. Bucureşti, Editura „Lumina Lex”, 1997. -
271 p.
105. LUPULESCU, DUMITRU. Dreptul de proprietate personală. Bucureşti, Editura
ştiinţifică, 2000. – 419 p.
106. LUŢESCU, GEORGE. Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului.
Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale. Bucureşti, Imprimeria Văcăreşti, 1947. –
648 p.
107. LUŢESCU, GHEORGHE. Teoria generală a drepturilor reale. Bucureşti, 1974. –
378 p.
108. MACOVEI, DUMITRU. Drept civil. Succesiuni. Iaşi, Editura „Fundaţiei
“Chemarea”, 1993. – 356 p.
109. MAZEAUD, HENRI. MAZEAUD, LÉON, JEAN. Leçons de droit civil. Tome
deuxième. Obligation. Théorie générale. Biens. Droit de propriété et ses démembrements.
Troisième édition. Paris, Editions „Montchrestien”, 1966. - 291 p.
110. MALEAURIE, PH. Curs de droit civil. Les succesions. Le liberalites, Paris, 1989. –
207 p.
111. Manualul judecătorului la examinarea pricinilor civile. Chişinău, Editura „Cartier
juridic”, Chişinău, 2007. – 1016 p.
112. MANOLIU, JULIETA. Drept civil. Drepturile reale principale. Iaşi, Editura
Fundaţiei „Chemarea”, 1994. - 199 p.
113. MANOLIU, JULIETA. DURAC, GHEORGHE. Drept civil. Drepturile reale
principale. Iaşi, Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1994. – 357 p.
114. MANOLIU, JULIETA. DURAC, GHEORGHE. Drept civil. Dreptul de
proprietate şi dezmembrămintele sale. Iaşi, Editura „SANVIALY”, 1996. - 260 p.
115. MANOLIU, JULIETA. RAUSCHI, ŞTEFAN. Drept civil. (Succesiuni). Iaşi,
Centrul de multiplicare al Universităţii “Al. I. Cuza”, 1983. – 298 p.
116. MANOLIU, JULIETA. MACOVEI, ION. Aspecte în legătură cu regimul juridic al
dezmembrămintelor dreptului de proprietate. // V.J. secţia a III-a şt. juridice, tom. XXVI,
Bucureşti, 1980, p.86-95.
117. MATTEI, UGO, BAIEŞ, SERGIU. ROŞCA, NICOLAE. Principiile fundamentale
ale dreptului de proprietate. Chişinău, Editura ARC, 2000. - 346 p.
118. MATTEI, U. SIHANOV, E. Основные положения права собственности,
Москва, Изд-во ”Юристъ”,1999. - 224 c.
119. MĂNESCU, DUMITRU VIOREL. Uzufructul, dezmembrămînt al dreptului de
proprietate. // ”Dreptul”, 2001, nr.11, p. 50-61.
120. МЕIER, D. Русское гражданское право. Москва, 1873. – 729 с.
121. MICESCU, ION. Curs de drept civil român. Bucureşti, Editura „All Beck”, 2000. -
424 p.
122. MIHACEA, A. Drept civil. Drepturi reale. Bucureşti, Editura „Print”, 1996. – 267 p.
 130
123. MIHEEVA, L. Доверительное управление имуществом, Москва, Изд-во
„Юриcтъ”,1999. - 158 c.
124. MOLCUŢ, EUGEN. OANCEA, DUMITRU. Drept roman. Bucureşti, Editura
„Şansa” SRL, 1993. - 342 p.
125. MOTICA, RADU. Contracte civile speciale: Teorie şi practică judiciară. Bucureşti,
Editura „Lumina Lex”, 2000. – 384 p.
126. MUREŞAN, MIRCEA. Drept civil. Partea generală. Cluj-Napoca, Editura „Cordial
Lex”, 1996. – 306 p.
127. МUŞINSKII, V. Гражданское право. Москва, Изд-во „Форум-Инфра М”, 2003.
- 205 c.
128. PLANOIL,MARCO RIPERT, GHEORGES. Traite de droit civil francais. Tome
III. Paris, Ed. „Pichon”, 1925. – 523 p.
129. POP, A. BELEIU, GHEORGHE. Drept civil. Bucureşti, TUB, 1975. – 627 p.
130. POP, LIVIU. Drept civil. Drepturile reale principale. Cluj-Napoca, Editura S.C.
„Cardial” SRL, 1993. – 255 p.
131. POP, LIVIU. Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale. Cluj-Napoca, Editura
„Universităţii din Cluj-Napoca”, 1987.- 292 p.
132. POP, LIVIU. Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale. Bucureşti, Editura
„Lumina Lex”, 1996. - 312 p.
133. POP, LIVIU. Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale. Bucureşti, Editura
„Lumina Lex”, 2001. – 320 p.
134. POP,TEOFIL. Drept civil român. Teoria generală. Bucureşti, Editura „Lumina
Lex”, 1993. – 272 p.
135. RADUCA, DUNITRU. Drept civil. Bucureşti, 2000.– 263 p.
136. RADU, D. Teoria generală a drepturilor reale, Iaşi, 1992. – 256 p.
137. RĂDESCU, DUMITRU. Dicţionar de drept privat. Bucureşti, Editura „Mondan
„94”, 1997. – 399 p.
138. RĂDULESCU, ANDREI Ş.A. Codul Calimach. Bucureşti, Ediţia critică, Editura
„Academiei Republicii Populare Române”1958 – 158 p.
139. Rimscoie ceastnoie pravo / под ред И.Б.Новицкого и И.С.Перетерского/. Москва,
2001. – 425 c.
140. ROMOŞAN, IOAN. Drept civil. Drepturile reale. Aradea, Editura „Actami-
Aradea”, 1996. - 372 p.
141. ROSETTI-BĂLĂNESCU, I. SACHELARIE, OVIDIU. Principiile dreptului civil
român. Bucureşti, „Editura de stat”, 1947. - 210 p.
142. SAFTA-ROMANO, EUGENIU. Dreptul de proprietate publică şi privată în
România. Iaşi, Editura „Graphix”, 1993. – 267 p.
143. SAFTA-ROMANO, EUGENIU. Dreptul de proprietate publică şi privată în
România. Focşani, Editura „Vrantop”, 1997. – 291 p.
144. SÂMBRIAN, TEODOR. Drept roman. Principii, instituţii şi texte celebre.
Bucureşti, Editura „Şansa” SRL, 1994. - 272 p.
145. SCPOVSKII, K. Собственность в гражданском праве. Москва, Изд-во
«Дело”,2000.- 510 c.
146. SCPOVSKII, K. О праве на отчуждение имущества без передачи владения. //
„Хозяйство и право”, 2003, № 8, c. 116-122.
147. STĂTESCU, CCONSTANTIN. Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică.
Drepturile reale. Bucureşti, Editura „Didactică şi Pedagogică” , 1970. – 879 p.
148. STĂTESCU, CONSTANTIN. BÂRSAN, CORNELIU. Drept civil. Teoria
generală a drepturilor reale. Bucureşti, Editura „Universitatea din Bucureşti”, 1989. – 549 p.
 131
149. STOICA, VALERIU. Drept civil. Drepturile reale principale. Vol.I. Bucureşti,
Editura „Humanitas”, 2004. – 470 p.
150. STOICA, VALERIU. Dreptul de uzufruct. // „Curier judiciar”, 2004, nr.9, p.79-128.
151. STOICA, VALERIU. Drepturile reale şi drepturile de creanţă. // „Curier judiciar”,
2003, nr.12, p.76-88.
152. SUHANOV, E. Лекции о праве собственности. Москва, Изд-вo ”Юристъ”,
1991.- 239 c.
153. SUHANOV, E. Общее положение о праве собственности и других вещных прав.
// „Хозяйство и право”, 1991, nr. 6, с.44 -45.
154. ŞERŞENEVICI, F. Курс гражданского права. Тула, Изд-вo „Автограф”, 2001.
– 239 c.
155. ŞCENICOVA, L. Вещные права в гражданском праве России. Москва, Изд-вo
„Проспект”, 1996 .– 255 c.
156. TINO, N. Sugestii pentru o nouă reglementarea dreptului de abitaţie. // „Revista
română de drept”, 1974, nr.5, p. 45-53.
157. TOMA, M. Drept civil. Drepturile reale. Bucureşti, Editura „Argument”, 2000. – 385
p.
158. TOMULEACU, CONSTANTIN. Drept privat roman. Bucureşti, Editura
Universităţii din Bucureşti, 1973. - 423 p.
159. TOMULESCU CONSTANTIN. Manual de drept civil român. Bucureşti, 1958. –
427 p.
160. TURUIANU, C., TURUIANU, C. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale
(Practica juridică adnotată). Bucureşti, Editura „All Beck”, 1998. - 310 p.
161. ŢURCANU, RADU. Servitutea – dezmembrămînt al dreptului de proprietate. //
„Revista naţională de drept”, 2004, nr.8(47), p.41.
162. UGO, MATEI. BAIEŞ, SERGIU. ROŞCA, NICOLAE. Principiile fundamentale
ale dreptului de proprietate. Chişinău, Editura „ARC”, 2000. - 346 p.
163. ULIESCU, M., CIUTACU,F. Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi
reale. Culegere de speţe. Bucureşti, Editura „Oscar Print”, 1999. - 376 p.
164. UNGUREANU, O. Drepturile reale. Curs practic.(Practică judiciară). Bucureşti,
Editura „Rosetti”, 2001. – 455 p.
165. URS, IOAN. ANGHENI, S. Drept civil. Drepturile reale. Bucureşti, Editura „Oscar
Print”, 1998. – 428 p.
166. URS, IOAN. ANGHENI, S. Drept civil. Vol.I. Partea generală, Bucureşti, Editura
„Oscar Print”, 1997. - 368 p.
167. URS, IAON. ANGHENI, S. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a
obligaţiilor, Vol. II, Bucureşti, Editura „Oscar Print”, 1998. - 375 p.
168. URS, I. ILIE-TODICĂ, C. Drepturile reale (Doctrină, Aplicaţii. Practică).
Bucureşti, Editura „Oscar Print”, 2003. - 416 p.
169. VLACHIDE, P.C. Repetiţia principiilor de drept civil. Vol.I. Bucureşti, Editura
„Europa Nova”,1994. – 146 p.
170. VLACHIDE, P.C. Repetiţia principiilor de drept civil. Vol.II. Bucureşti, Editura
„Europa Nova”,1994. – 319 p.
171. VOICU, M., POPOACĂ, M. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale. Tratat de
jurisprudenţă 1991-2002. Bucureşti, 2002. – 450 p.
172. VOICU, M. Dreptul de proprietate. Doctrină şi jurisprudenţă a Curţii Europene a
Drepturilor Omului. Bucureşti, Editura „Lumina Lex”, 2003. – 548 p.
173. VOLCINSCHI, VICTOR. Problemele definirii servituţii prediale în lumina
secolelor şi a noului Cod civil al Republicii Moldova. // „ Legea şi viaţa”, 2004, nr.8, p.4-14.
 132
174. VOLCINSCHI, VICTOR. Problemele definirii servituţii prediale în lumina
secolelor şi a noului Cod civil al Republicii Moldova. // „ Legea şi viaţa”, 2004, nr.8, p.4-14.
175. VOLCINSCHI, VICTOR. Dreptul de uzufruct, dreptul de uz şi dreptul de abitaţie.
// „Analele ştiinţifice. Ştiinţe juridice”, 2005, nr.8, p.159 -163.
176. VRABIE, GENOVEVA. POPESCU, SOFIA. Teoria generală a dreptului. Iaşi,
Editura „Şt. Procopiu”, 1995. – 486 p.

LISTA PUBLICAŢIILOR LA TEMĂ

1. DANDARA, LILIANA. Aspecte privind unele modificări din reglementarea juridică a

proprietăţii cooperatiste. // „Realizări şi tendinţe în implementarea mecanismelor economiei
concurenţiale (Simpozion ştiinţific internaţional 22-23 martie 1999. Materiale şi sinteze, Vol.
II), Chişinău, 2000”, p. 20-22. (0,2 c.a.).
2. DANDARA, LILIANA. Evoluţia istorică a dreptului de uzufruct, ca servitute personală.
//„Revista naţională de drept”, 2005. nr.5, p.23-25. (0,2 c.a.).
3. DANDARA, LILIANA. Aspecte privind particularităţile constituirii dreptului de uzufruct
conform Codului civil al Republicii Moldova. // „Revista naţională de drept”, 2005, nr.10,
p.58-61. (0.4 c.a.) .
4. DANDARA, LILIANA. Caracterele specifice ale uzului şi abitaţiei ca varietăţi principale
ale dreptului de uzufruct. // „Revista naţională de Drept”, 2005, nr.11, p.44-48. (0,4 c.a.).
5. EUGENIA, COJOCARI. DANDARA, LILIANA. Drept civil. Dezmembrămintele
dreptului de proprietate. Chişinău, 2005. - 144 p. (6,5 c.a.).
6. DANDARA, LILIANA. Uzufructul – dezmembrământ al dreptului de proprietate.
Chişinău, Editura USM, 2005. - 178 p. (8 c.a.).
7. DANDARA, LILIANA. Valenţe privind definirea dreptului de proprietate şi
dezmembrămintelor acestuia. // „Revista naţională de drept”, 2006, nr.1,p.62-67. (0,4 c.a.).
8. DANDARA, LILIANA. Oportunitatea reglementării dreptului de uzufruct în legislaţia
Republicii Moldova ca drept real. // „Legea şi viaţa”, 2006, nr.8, p.52-55. (0,3 c.a.).

LISTA ACTELOR NORMATIVE FOLOSITE ÎN TEZĂ

1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie1994 ( M.O. al RM nr.1 din august1994).
2. Codul civil al Republicii Moldova /Legea nr. 1107-XV din 6 iunie 2002 (M.O. al RM, 2002,
nr.82-86)/
3. Codul familiei al Republicii Moldova /Legea Republicii Moldova nr.1316-XIV din
26.10.2000 (M.O. al RM, 2001, nr.47-48)/.
4. Codul subsolului al Republicii Moldova /Legea Republicii Moldova nr. 1511-XII din 15.
06.1993 (M.P. al RM,1993, nr.11)/
5. Codul silvic al Republicii Moldova /Legea Republicii Moldova nr. 887-XIII din 21.06.1996
(M.O. al RM, 1997, nr. 4-5)/.
 133
6. Codul funciar al Republicii Moldova /Legea Republicii Moldova nr.828-XII din 25.12.1991
(republicat în M.O. al RM nr.1007 din 04.09.2001)/.
7. Codul funciar al Codul funciar al RSS Moldoveneşti adoptat la 12 decembrie 1970 şi pus în
aplicare de la 01 iulie 1971, Editura „Cartea Moldovenească, Chişinău, 1971.
8. Codul apelor al Republicii Moldova /Legea Republicii Moldova nr.1532-XII din 22.06.1993
(M.P. al RM,1993, nr.10)/.
9. Codul cu privire la locuinţe al Republicii Moldova /Legea nr. 2718-X din 03.06.1983
(Veştile Sovietului Suprem al RSSM, 1983,nr.6/.
10. Codul fiscal al Republicii Moldova din 24 aprilie 1997 /Legea Republicii Moldova nr.1163-
XIII din 24.04.1997 (Monitorul Oficial al RM,1997, nr.62)/.
11. Codul de executare al Republicii Moldova nr.443-XV din 24 decembrie 2004 (M.O. al RM al
Republicii Moldova, 2005, nr.34-35).
12. Cu privire la proprietate /Legea Republicii Moldova nr. 459-XIII din 22.01.1991 (M.P. al
RM,1991, nr.1).
13. Privind protecţia mediului înconjurător /Legea Republicii Moldova nr. 1515-XII din
16.06.1993 (M.O. al RM, 1993, nr. 10)/.
14. Cu privire la preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului /Legea
Republicii Moldova nr.1308-XIII din 25 iulie 1997 (M.O. al RM, 1997, nr.57-58, republicată în
M.O. al RM, 2001, nr.147-148)/.
15. Privimd societăţile pe acţiuni /Legea Republicii Moldova nr. 1134- XIII, 1997 (M. O. al
RM,1997, nr. 38)/.
16. Cu privire la cadastrul bunurilor imobile /Legea Republicii Moldova nr. 1543-XIII din
25.02.1998 (M.O. al RM, 1998, nr.44-46)/.
17. Cu privire la gaze /Legea Republicii Moldova nr.136-XV din 17.09.1998 (M.O. al RM,1998,
nr.111-113)/.
18. Cu privire la energia electrică /Legea Republicii Moldova nr. 1525-XIII din 19.02.1998
(M.O. al RM, 1998, nr.50-51)/.
19. Cu privire la exproprierea pentru cauze de utilitate publică /Legea Republicii Moldova din
08 iulie 1999 (M.O. al RM, 2000, nr.42-44)/.
20. Condominului în fondul locativ /Legea Republicii Moldova nr.913-XIV din 30 martie 2000
/M.O. al RM, 2000, nr.130-132/).
 134
PRACTICA JUDECĂTOREASCĂ
1. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova “Cu privire la practica
aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei materiale despre încasarea prejudiciului cauzat
prin vătămare a integrităţii corporale sau altă vătămare a sănătăţii ori prin deces” nr. 6 din 04 iulie
2005. În „Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova”, 2005, nr.12., p.6.
2. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova “Cu privire la practica
aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei la examinarea cauzelor despre succesiune”
nr.13 din 03 octombrie 2005. În „Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova”, 2006,
nr.5, p.4.
 135

ADNOTARE
„UZUFRUCTUL – DEZMEMBRĂMÂNT AL DREPTULUI DE PROPRIETATE ÎN
TEMEIUL LEGISLAŢIEI REPUBLICII MOLDOVA”
Teza de doctor în drept la specialitatea – 12.00.03 drept privat (civil, al afacerilor)
În cadrul tezei s-a efectuat un studiu mai aprofundat al uneia dintre cele mai semnificative şi
actuale probleme a dreptului civil – instituţia dreptului de proprietate ca drept real principal şi unul
dintre dezmembrămintele sale cele mai importante – uzufructul. Conceptul acestui dezmembrământ
s-a fundamentat pe opinia de a considera uzufructul ca unul dintre cele mai frecvent întâlnite şi mai
variate drepturi reale personale, fiind cercetat în primul rând, ca un drept real dezmembrat al
dreptului de proprietate şi, în al doilea rând, în funcţie de caracterele lui specifice, modalităţile de
constituire şi de stingere, conţinutul dreptului de uzufruct. Sau studiat drepturile şi obligaţiile
părţilor: atât ale uzufructuarului, cât şi ale nudului proprietar; s-au evidenţiat caracterele comune şi
delimitările.
Cercetând legislaţia şi literatura de specialitate atât din ţară, cât şi din alte state (România, Rusia,
Franţa, SUA, Anglia, Germania), s-a stabilit necesitatea perfecţionării legislaţiei civile naţionale, în
special a Codului civil al Republicii Moldova, prin completarea lui cu articole ce ar reglementa
unele aspecte ale uzufructului ca drept real şi nu ca drept de creanţă. Autorul formulează definiţiile
acestui drept, noi noţiuni ale uzufructului, propuneri de lege ferenda.
Specific pentru această teză este şi faptul că problema se cercetează cu deosebit accent asupra
uzufructului ca servitute personală şi drept real care, în opinia autorului este condiţia principală de
care trebuie să se ţină cont la examinarea litigiilor legate de apariţia şi stingerea dreptului de
uzufruct.
Cercetările efectuate i-au permis autorului să formuleze un şir de concluzii şi propuneri de
perfectare a legislaţiei civile, de asigurare a exercitării drepturilor şi obligaţiilor părţilor, precum şi
de îmbunătăţire a activităţii organelor judiciare în examinarea şi soluţionarea cauzelor civile, de
creare a unor noi posibilităţi în acest domeniu. Cercetările efectuate vor contribui şi la ameliorarea
calităţii procesului de studii pentru pregătirea cadrelor calificate în jurisprudenţă, pentru
aprofundarea cunoştinţelor specialiştilor şi populaţiei. Se propune studierea mai aprofundată a
drepturilor reale într-un curs special la toate instituţiile de drept din ţară.
Cuvinte-cheie:
drept de uzufruct, dezmembrămînte ale dreptului de proprietate, drept real, modalităţi de constituire
şi de stingere, conţinutul dreptului de uzufruct, uzufructuarul, nud proprietar, dreptului de uz,
dreptul de abitaţie, drepturi reale.
 136

SUMMARY
“The usufruct – the dismemberment of the property law within the legislation of the Republic
of Moldova”
The thesis for the Ph.D. deree in Law speciality 12. 00. 03 - private law ( civil, business)
In this thesis there have been done researches for a deeper study of one of most important and
actual problems of civil law- the institution of property law as the main real and one of the its most
important dismemberments of the usufruct. There was grounded the concept of this dismemberment
which is based on the opinion to consider the usufruct as one of the most frequently met and most
various real studying personal right, first of all as a real right the dismemberment of property law
and further its specific characters the ways of appearance and disappearance, the content of usufruct
law. There have been studied the rights and obligations of parties both of the usufruct and of the
proprietor nule there have been highlighted the common characters and delimitations.
Studying the legislation and specialty literature from the country and from other states
(Romania, Russia, France, USA, England, Germany ) there was fixed that it is necessary to improve
the national civil legislation, especially the Civil Code of the RM, completing some articles which
would regulate some aspects of the usufruct as real right and not as relative law, the author
formulates the definitions of this law, new notions of usufruct, giving some proposals of ferend law.
Something specific for this thesis is the fact that the problem is being studied making an
emphasis on the usufruct as personal servitude and real right which according to author’s opinion is
the main condition which must be taken into consideration at the examination of litigations linked
with the appearance and disappearance of usufruct right.
The researches which were done allowed the author to formulate a number of conclusions and
suggestions to improve the civil legislations assuring the executions of parties rights and obligations,
as well as improving the activities of judicial authorities while examining and solving civil causes,
creating some new possibilities in this domain. The researches which were done will contribute to
the quality of studying process too in order to prepare qualified specialists in jurisprudence, to
consider thoroughly the knowledge of specialists and population. It is suggested to study thoroughly
the real rights at a special course at all special universities from the country.
Key-wolds:
dismemberments of property law, property law as the main real, usufruct, usufruct law, real right,
personal right, proprietor nule, parties both of the usufruct, ways of appearance and ways of
disappearance of usufruct law.
 137
РЕЗЮМЕ
«Узуфрукт (персональный сервитут) или право пользования чужими вещами, как
производное от права собственности на основе законодательства Республики Молдова»
На соискание ученой степени доктора права по специальности 12.00.03 - частное
право (гражданское право, предпринимательское право)
В диссертации проведены исследования по глубокому изучению одной из
актуальнейших проблем гражданского права – узуфрукт или персональный сервитут, или
право пользования чужими вещами как производное от права собственности в Республики
Молдова. Было обоснованно концепция этого права, которая обосновывается на мнении о
том, что это в первую очередь право других лиц пользования чужими вещами также как
собственник. Анализируя гражданское законодательство как Республики Молдовы так и
других стран (Румынии, России, Франции, США ), автор приходит к выводу о необходимости
совершенствования гражданского законодательства, гражданского кодекса, нормами права
которые четче определяли право пользования чужими вещами узуфруктуара и
конкретизировали именно те черты, которые и указывают на то, что это право пользования
равное с правом пользования собственника. Автор предлагает новые формулировки норм
права по определения право пользования чужими вещами как собственник, условия его
наступления, права и обязанности сторон, условия его прекращения, видов и другие.
Отличительной особенностью диссертации является исследование этого право в
комплексе как самостоятельное вещное права и институт права собственности, акцентируя
внимание на характерные черты этого права как главное условия применения, выделяя
особенности при реализации прав и обязанностей как узуфруктуара, так и собственника.
Приведенный анализ зарубежной юридической литературы и законодательства
позволили автору обобщить много выводов и предложений. Основные положения и выводы
диссертации могут быть использованы для дальнейшего совершенствования действующего
гражданского законодательства по обеспечения реализации его норм права, внедрения в
работу судов новых возможностей для решения спорных вопросов по гражданским делам.
Проведенные исследования применимы и в учебном процессе по подготовке кадровых
юристов. Было бы целесообразно внести специальный курс лекций по вещественным правам
собственности или по разным видам сервитут.
Ключевые слова:
узуфрукт, персональный сервитут, право пользования чужими вещами, производное от права
собственности, вещественныe права, узуфруктуар, условия наступления и условия
прекращения узуфруктa.
 138

Lista abrevierilor

1. art. – articolul.
2. alin. – aliniatul.
3. C. civ. - Codul civil al Republicii Moldova, aprobat prin Legea nr. 1107-XV din 6 iunie 2002
(Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.82-86).
4. lit. – litera.
5. M.O. – Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
6. M.P. – Monitorul Parlamentului Republicii Moldova.
7. p. – pagina.
8. pct. – punctul.
9. nr. – numărul.
10.Изд-во. – издательство.
11. c. - страница