CURS NR.

Caracteristici de performanţă ale metodelor de analiză

utilizate în analiza de urme

Caracteristicile metodelor de analiză utilizate pentru detecţia şi/sau determinarea analiţilor în

urme sunt date în Tabelul 2.1.
Tabelul 2.1. Caracteristicile metodelor de analiză
DETECTIE DETERMINARE
Limita de detecţie (LOD) Limită de determinare (LOQ)
Precizie (bias) Exactitate (incertitudine)
Specificitate Selectivitate (interferenţi)
Recuperare Grad de recuperare
Domeniu Domeniu de calibrare
Robusteţe Stabilitate

Limita de detecţie (LOD) şi limita de determinare (LOQ)

Limita de detecţie şi limita de determinare sunt doi parametri diferiţi (critici în alegerea unei metode
de analiză în domeniul urmelor) care reflectă aşa-numita sensibilitate (detectabilitate) a unei
metode de analiză şi caracterizează performanţele unui sistem analitic.
Prin detecţie analitică se înţelege stabilirea prezenţei sau absenţei unuia sau mai multor
componenţi din materialul de analizat.
Prin identificare analitică se înţelege stabilirea naturii fizice şi chimice integrale sau parţiale
a unui material.
Prin determinare analitică se înţelege evaluarea valorii conţinutului unuia sau mai multor
componenţi dintr-un material.
Parametrul de bază care oferă informaţii cu privire la aplicabilitatea unei tehnici de analiză în
analiza de urme este detectabilitatea. Caracteristica cantitativă a detectabilităţii este limita de
detecţie (LOD, DL sau LD) definită ca: cea mai mică cantitate sau concentraţie a unui anume analit
care poate fi declarat experimental cu o anumită probabilitate. O valoare numerică a limitei de
detecţie are sens doar atunci când sunt detaliate condiţiile experimentale folosite pentru evaluatrea
ei.
Limită de detecţie instrumentală - se referă la o instrumentaţie particulară specifică folosită
pentru determinarea ei pe baza unei soluţii standard pure a analitului în absenţa altor substannţe care
1
ar putea afecta direct semnalul analitic. Aceste limite de detecţie sunt date în general în cărţi pentru
compararea diferitelor tehnici precum şi în documente publicitare unde nu se specifică detalii despre
condiţiile utilizate pentru determinarea ei. Atunci cânnd limita de detecţie este dată sub formă de
interval, de cele mai multe ori se referă la date obţinute folosind condiţiile standard (optime) şi
respectiv condiţii mai puţin favorabile.
Evaluarea limitei de detecţie
Bazele rezolvării riguroase a problemei definirii şi evaluării capacităţii de detecţie în analiza
chimică au fost puse de Kaiser în 1947, în conformitate cu teoria probabilităţilor şi teoria statistică a
deciziilor (limita de detecţie fiind o valoare a componentului de detectat corespunzătoare unei
anumite probabilităţi de detecţie falsă, unei anumite probabilităţi de detecţie corectă şi a unui număr
de determinări).
Limita de detecţie, introdusă de Kaiser, reprezintă acea concentraţie C care se poate afla
prin substituirea în funcţia de etalonare C = f(y), a celui mai mic semnal y ce poate fi distins cu o
anumită siguranţă de media fluctuaţiilor întâmplătoare ale fondului, y f :
C  f  y
y  y f  k f

unde: prin semnalul fondului se înţelege semnalul obţinut pe proba blanck sau martor, k este un
factor dependent de siguranţa statistică aleasă, iar f este abaterea standard a fondului. Pentru
factorul k, Kaiser a propus valoarea 3 care corespunde unei probabilităţi de 99,86%.
Deşi această definire a limitei de detecţie a fost însuşită de mulţi autori, au existat şi alte
opinii care au arătat că mărimea C nu corespunde unui semnal diferit de fond decât în 50% dintre
cazuri, deoarece, în elaborarea teoriei sale, Kaiser nu a ţinut cont de probabilitatea ca un semnal să
fie luat ca aparţinând fondului când de fapt el aparţine probei sau invers.

2
 y

C  f  y

C y

0
yf

Definirea şi evaluarea limitei de detecţie după Kaiser

Din această cauză, de cele mai multe ori, pentru semnalul analitic corespunzător limitei de
detecţie, cu semnificaţia de conţinut minim sigur detectabil în urma unei măsurători analitice se
utilizează expresia:
y d  y f  6 f

Estimarea limitei de detecţie se face de regulă conform metodologiei expuse de Kaiser şi

constă în estimarea funcţiei de etalonare şi a semnalului corespunzător limitei de detecţie care
înlocuit în funcţia de etalonare va da concentraţia sau conţinutul corespunzător limitei de detecţie.
Evaluarea LOD trebuie să se facă în condiţii reale corespunzătoare mersului întregului proces
de analiză ţinând cont de toate situaţiile reale cum ar fi proceduri fizice şi chimice incomplete
(extracţie, precipitare, distilare) şi de posibila pierdere de analit în decursul procesului de analiză,
toate acestea afectând în mod direct semnalul analitic final. Cu toate acestea, în evaluarea

3
experimentală a LOD fiecare măsurătoare aduce cu sine erori accidentale. În mod normal, când sunt
suficiente rezultate individuale se consideră că distribuţia erorilor este normală (Gaussiană) care însă
pentru semnale foarte mici nu este pe deplin îndeplinită.
În condiţii reale (corespunzătoare mersului întregului proces de analiză ) rezultatele
experimentale sunt caracterizate de deviaţia standard la nivelul fondului (SB). Deoarece
determinarea exactă a lui SB poate fi dificilă, se consideră în general că aceasta nu diferă
semnificativ de deviaţia standard apropiată limitei de detecţie. Prin urmare SB se poate calcula astfel:

  y   y 
n
2
B
,
sB  i 1
n 1
unde yB – rezultatul măsurătorii; y -valoarea medie a n determinări
Atunci LOD = y + ksB unde k este un factor dependent de siguranţa statistică aleasă.
Limita de determinare (quantificare) (LOQ, LQ) termen care în sens larg descrie cea mai
mică concentraţie (cantitate, conţinut) care poate fi determinată cu “precizie acceptabilă”. Termenul
de “precizie acceptabilă” arată faptul că LOQ poate varia în funcţie de o anume sarcină.
Prima definire a limitei de determinare, a fost dată de Currie ca fiind “limita pentru care un
procedeu analitic este suficient de precis pentru a da o estimare cantitativă satisfăcătoare”.
Performanţa de determinare a oricărei metode analitice se evaluaeză cu ajutorul
următoarelor mărimi statistice:
 abaterea standard absolută
 coeficientul de variaţie (abaterea standard relativă)
 entropia erorilor întâmplătoare
 raportul semnal-zgomot
 eroarea totală
 siguranţa în raport cu două limite pentru eroarea relativă procentuală (adică
probabilitatea ca rezultatele de analiză să fie afectate de erori situate între două limite fixate).
Limita de determinare va corespunde unui conţinut pentru care aceşti parametri iau anumite
valori limită admise.
În mod frecvent se consideră că LOQ este o multiplicitate a LOD care adesea este acceptată
ca fiind de trei ori mai mare decât deviaţia standard a fondului în timp ce LOQ este considerată ca
fiind de 10 ori deviaţia standard a fondului. De asemenea, în cazul concentraţiilor foarte mici când

4
diagrama analitică nu este liniară, se acceptă ca LOQ sa fie considerată ca fiind cantitatea de la care
începe partea liniară deoarece de la acest nivel se consideră că precizia este suficient de mare pentru
o determinare cantitativă.
Limitele de detecţie şi determinare ale unei metode de analiză trebuie estimate pentru fiecare
metodă în parte în condiţiile specifice de lucru.
O metodă foarte eficientă de evaluare a LOD şi LOQ este cea propusă de Peter C. Meier şi
Richard E. Zund şi are la bază utilizarea limitelor de incredere a funcţiei de calibrare:

Procedura de determinare a LOD şi LOQ:

- Se trasează o dreapta paralelă cu axa x care sa treacă prin punctul de intersecţie al limitei
superioare a intervalului de incredere cu axa y (intersecţia la x = 0).
- Intersecţia acestei drepte cu dreapta de regresie (dreapta de calibrare) defineşte limita de
detecţie LOD pe axa x.
- Intersecţia acestei drepte cu limita inferioară a intervalului de încredere a dreptei de calibrare
defineşte limita de determinare (LOQ).
Precizia (accuracy)
Precizia unei metode de analiză se referă la măsura în care datele experimentale măsurate
sunt grupate sau nu şi este evaluată prin efectuarea de analize repetate conform procedurii descrise
de metodă, în cadrul aceluiaşi laborator (repetabilitate) sau inter laboratoare (reproductibilitate).

5
 Precizia măsurătorilor individuale este dată de abaterea standard:

  X   X i 
n 2

i 1

n

iar precizia rezultatelor , medie a n determinări , este măsurată de abaterea standard a mediei:

n

Pentru serii mai mici de 30 de măsurători se utilizează abaterea standard de selecţie dată de
următoarea expresie:
2

 x  x 


s  
n 1
_
unde: x – este o valoare măsurată experimental, x - este media valorilor măsurate, n – este numărul
de măsurători efectuate pentru acelaşi nivel de concentraţie.
Abaterea standard relativă sau varianţa, reprezintă abaterea standard exprimată în procente
ale valorii medii:
100  s
v _
x
Precizia este un indicator al controlului pe care analistul îl exercită în diferite etape ale
sistemului analitic de măsură asupra factorilor care pot influenţa performanţele metodei de analiză.
Factorii care pot influenţa performanţa metodei sunt:
 factori de mediu: respectiv condiţiile generale de lucru: temperatură, presiune, umiditate,
izolare de vibraţii, etc.
 factori inerenţi ai instrumentelor de măsură
 factori inerenţi sistemului generator de semnal.
Precizia metodei va fi determinată de factorul cel mai puţin controlat.
Ca o regulă generală, efectul variaţiilor diverşilor factori este mai mare la concentraţii mici,
apropiate de limita de determinare.

6
 Bias-ul unei metode oglideşte o anumită tendinţă a datelor experimentale şi este definit ca
diferenţa dintre acestea şi valoarea adevărată ca urmare a erorilor sistematice de măsurare spre
deosebire de precizie care este influenţată de erorile întâmplătoare.
Exactitatea (trueness)
Exactitatea este o măsură a gradului de apropiere a unui rezultat sau a mediei unei mulţimi de
_
rezultate ale analizei faţă de conţinutul adevărat iar pentru un rezultat C, medie a n determinări,

este măsurată de eroarea: C  C  C a .

Cei doi parametrii (precizia și exactitatea) sunt strâns corelați cu estimarea erorilor.
Exactitatea este corelată cu eroarea metodei şi este invers proporţională cu ea. Această eroare poate
fi exprimată în mod absolut şi relativ. Eroarea totală este rezultatul tuturor erorilor inerente fiecărei
etape ale sistemului analitici de măsură acestea fiind dependente de performanţa pe care o realizează
în analiză diferiţi analişti.
Erorile se clasifică în trei mari categorii: erori grosolane (δxi), întâmplătoare (Δxi) şi
sistematice (biases)(Δxsys). Erorile întâmplătoare sunt de origine necunoscută, ele sunt positive şi
negative, suma efectelor lor este nulă. Erorile sistematice influenţează rezulatul analizei într-un
anume sens, pozitiv sau negativ, ele pot fi evidenţiate, cunoscute şi prin urmare controlate.
O metodă analitică este întotdeauna însoţită de erori întâmplătoare şi poate fi sau nu însoţită
de erori sistematice.
In analiza de urme exactitatea este mică şi variază de la o metodă la alta, exactitatea unei
metode de analiză fiind funcţie de inexactitatea paşilor săi.
În ceea ce privește maniera de prezentare a rezultatelor determinării, există două tipuri de
erori: erori absolute și erori relative.
Eroarea absolută (dx) se definește ca: dxi = xi - μx unde
xi este va valoarea unui rezultat măsurat
μx este valoarea adevărată (așteptată)
d xi
Eroarea relativă (ex) se definește ca: ex 
x
În ceea ce privește sursa de erori, acestea pot fi erori de metodologie, erori instrumentale sau
erori umane.
Eroarea totală (absolută) a unui rezultat corespunzător unei singure măsurători cuprinde trei
componente și anume: dxi = xi - μx = Δxsys + Δxi + δxi unde

7
 Δxsys – erori sistematice (biases)
Δxi – întâmplătoare
δxi - erori grosolane
Specificitatea/selectivitatea
Specificitatea/selectivitatea caracterizează măsura în care o anumită metodă este afectată de
interferenţi.
Selectivitatea unei metode de analiză este determinată de selectivitatea sau specificitatea
reacţiilor analitice utilizate pentru detecţia/determinarea speciilor de interes. Din punct de vedere al
selectivităţii reactivii sunt clasificaţi în: reactivi comuni sau de grupă, reactivi selectivi şi reactivi
specifici.
Selectivitatea reacţiilor analitice poate fi îmbunătăţită astfel:
 alegerea convenabilă a condiţiilor de desfăşurare a reacţiei: ajustarea pH-ului, alegerea stării de
oxidare,
 mascarea ionilor jenanţi,
 îndepărtarea ionilor interferenţi prin separare (precipitare selectivă, separare lichid-lichid,
separare prin metode cromatografice).
La concentraţii mici problema selectivităţii metodei de analiză este mult mai complexă decât
în cazul concentraţiilor mari, lipsa acestei caracteristici putând conduce la rezultate complet eronate.
Lipsa de selectivitate poate apare din două motive principale și anume:
 specia de interes este mascată de către interferenti, în care caz, rezultatul analizei este
absenţa speciei în probă;
 specia de interes şi alte specii răspund în acelaşi fel în cadrul metodei de analiză, în care
caz, rezultatul analizei va da o concentraţie mult mai mare în specia de interes decât cea
reală.
Interferenţii pot preexista în probă, fiind componente ale matricei, sau pot fi generaţi:
 pe parcursul analizei din mediul de reacţie sau reactivii utilizaţi
 prin interacţiune fizică cu constituienţi ai probei sau din mediul de lucru.
Dacă interferenţa provine din fond, semnalul interferent poate fi mult mai mare decât
semnalul de interes, raportul semnal/fond scăzând semnificativ. In acest caz, fie se elimină
interferenţa, fie se suprimă cea mai mare parte a semnalului total cu un contra-semnal stabil.

8
 Dacă interferenţa se datorează unei specii în urme, semnalul interferent este mai puţin
important cu condiţia ca conţinutul de specii interferente să fie constant pe tot parcursul analizei
adică să nu varieze din punct de vedere cantitativ sau calitativ.
Prin urmare controlul parametrului puritate, atât referitor la calitatea reactivilor utilizaţi cât şi
a mediului de lucru este esenţială în analiza de urme pentru evitarea contaminării probei de analizat
şi introducerii de specii interferente.
Controlul contaminării se poate realiza prin:
 folosirea unei probe blanc sau martor, tratată în mod similar cu proba de analizat, urmărind
aceeaşi paşi ai analizei şi utilizând acelaşi set de reactivi
 folosid metoda adaosului analitului la proba blanc.
Din punct de vedere cantitativ selectivitatea este apreciată prin noţiunea de relaţie limită
reprezentată de raportul dintre cantitatea în g a ionului care poate fi identificată sigur în prezenţa
unui ion străin. De exemplu în cazul identificării ionului Ni2+ cu dimetilglioximă în prezenţa ionilor
Co2+, Cu2+ sau Mn2+, relaţia limită are următoarea expresie:
Ni 2  : Co 2   1 : 1.250
Ni 2  : Cu 2   1 : 590
Ni 2  : Mn 2   1 : 10.000

Recuperarea se referă la fracţia sau procentul de specie de interes obţinut în diversele etape
ale efectuării analizei. Gradul de recuparare se raportează atât pentru etape ale metodei de analiză cât
şi pentru întreg sistemul analitic de măsurare. Această caracteristică reflectă nu numai pierderile de
analit în procesul de analiză dar şi falsa “acumulare” de analit prin contaminare.
Domeniul unei metode
Domeniul unei metode reprezintă intervalul dintre limita superioară şi cea inferioară a
concentraţiei analitului în probă pentru care s-a demostrat că metoda este adecvată.
Adesea se face referire la domeniul liniar al curbei/dreptei de calibrare. În cazul analizei de
urme trebuie luate în considerare toate aspectele calibrării având în vedere că concentraţiile care
urmează a fi determinate se situează la limita inferioară a curbei de calibrare. De exemplu, în
condiţiile presupunerii liniarităţii curbei de calibrare, considerarea calibrării în două puncte, sau
utilizarea unei singure probe de verificare a curbei de calibrare, poate conduce la erori considerabile
în determinarea urmelor.
Robusteţea

9
 Robusteţea (siguranţa) unui sistem analitic se referă la măsura în care acesta este sau nu
corespunzător pentru rezolvarea unei probleme analitice, dacă erorile de analiză depăşesc anumite
valori limită stabilite şi acceptate.
Prin siguranţa unui sistem analitic în raport cu două valori limită pentru erorile de analiză
înţelegem probabilitatea ca rezultatele determinărilor analitice să fie afectate de erori situate în
interiorul acestor limite acceptate.
Stabilitatea
Stabilitatea reflectă procesul de modificare în timp a rezultatelor măsurate printr-o anumită metodă
de analiză.
Stabilitatea unui sistem analitic se studiază prin măsurători repetate pe un material cu
compoziţie invariabilă în timp şi un grad de neomogenitate neglijabil, sau în funcţie de timpul
necesar efectuării unui ciclu analitic.
Din punctul de vedere al stabilităţii, sistemele analitice se clasifică astfel:
 sisteme cu regim de stabilitate staţionar: dacă deplasând originea procesului în timp,
rezultatele determinărilor sau erorile de analiză nu se modifică, adică fluctuaţiile rezultatelor
se încadrează în timp în intervalul a două limite constante;
 sisteme cu regim de stabilitate nestaţionar: dacă funcţiile de repartiţie pentru rezultate sau
erori se modifică în timp.

10