Curs Nr.

4
Sensibilitatea metodelor de analiză (Cotinuare)

Metodele bazate pe redizolvare electrolitică

Analiza prin redizolvare electrolitică este practicată în mai multe variante:
 voltametria prin redizolvare anodică
 voltametria prin redizolvare catodică
 potenţiometria prin redizolvare anodică
 voltametria şi potenţiometria adsorbtivă prin redizolvare
Metodele bazate pe voltametria prin redizolvare electrolitică (analiza prin stripping) sunt înrudite
ca şi tehnică cu metodele polarografice. Ionul sau ionii de interes sunt depozitaţi pe un electrod, în
condiţii electrice controlate, se modifică potenţialul electrodului înspre valori pozitive şi se
înregistrează amplitudinea curentului dată de reoxidarea depozitului metalic. Această tehnică este
cea mai sensibilă dintre metodele electrochimice, limita de detecţie/determinare situându-se în
domeniul ppb.
Sensibilitatea sa deosebită este atribuită combinaţiei dintre pasul constând în efectiva
preconcentrare a elementului, cu procedura de măsurare care generează un raport semnal/zgomot
foarte bun.
Deoarece metalele sunt preconcentrate cu un factor variind de la 100 la 1000, limitele de
detecţie sunt coborâte cu 2-3 ordine de mărime faţă de metodele voltametrice obişnuite.
Pe de altă parte, prin această tehnică se pot determina simultan 4-6 metale, la concentraţii de
10-10M sau mai mici, utilizând o instrumentaţie relativ simplă şi necostisitoare.
Exactitatea determinării la aceste nivele de concentraţie este dependentă de măsura în care se
poate minimiza impurificarea şi contaminarea probelor.
In principiu analiza prin redizolvare electrolitică presupune doi paşi:
 preconcentrarea prin depunerea electrolitică a ionilor speciei de interes pe un electrod de
lucru, de regulă, de mercur;
 pasul de stripping, adică redizolvarea depozitului.

Voltametria prin redizolvare anodică (anodic stripping voltammetry-ASV)

1
Electrodepunerea se efectuează la catod, pe un electrod de lucru, de regulă de mercur (film sau
electrodul picurător), în timp şi potenţial controlate. Potenţialul de depunere este de obicei stabilit la
o valoare cu 0,3-0,5 V mai negativă decât potenţialul standard al metalului care se reduce cel mai
greu, din soluţia supusă analizei.
Transportul ionilor metalelor la suprafaţa electrodului de mercur se realizează prin difuzie şi
convecţie. Aceştia se reduc formând amalgame. Transportul ionilor prin convecţie este realizat prin
rotirea electrodului sau agitarea soluţiei în cazul în care electrodul este un film de mercur sau prin
agitarea soluţiei când electrodul este cel picurător de mercur. Durata electrodepunerii este aleasă în
funcţie de concentraţia speciei: mai puţin de 0.5 minute pentru concentraţii de ordinul 10 -7M până la
aproximativ 20 minute, pentru concentraţii de ordinul 10-10M.
Filmul de mercur ca şi electrod de electrodepunere, prezintă o serie de avantaje în comparaţie cu
electrodul picurător de mercur:
 raport suprafaţă/volum mai mare ceea ce se traduce prin preconcentrare mai eficientă şi prin
urmare, sensibilitate mai mare a metodei
 picuri mai bine rezolvate, ceea ce se traduce printr-o mai bună rezoluţie în cazul analizei
multielementale.
Voltametria prin redizolvare catodică (cathodic stripping voltametry - CSV)
Această tehincă este practic “imaginea în oglindă” a voltametriei prin redizolvare anodică. Specia de
interes se electrodepune la anod, iar redizolvarea are loc prin baleierea potenţialului spre valori
negative.
Identificarea speciilor prezente în probă se face pe baza poziţiei picurilor în voltamogramă iar
informaţia cantitativă rezultă din valoarea curentului corespunzător maximului picului care este
corelată cu concentraţia speciei din amalgam.
Metoda este utilizată pentru determinarea unei mari varietăţi de compuşi organici sau
anorganici care pot forma săruri greu solubile cu mercurul: tioli, peniciline, halogenuri, sulfuri şi
cianuri.

Potenţiometria prin redizolvare anodică (potentiometric stripping analysis-PSA)

Tehnica se deosebeşte de voltametria prin redizolvare anodică prin modul utilizat pentru
redizolvarea metalelor amalgamate.

2
 In acest caz, controlul potenţialului este deconectat după etapa de electrodepunere, oxidarea
metalelor fiind efectuată cu un agent oxidant (O2 sau Hg(II)), prezent în soluţie.
In scopul facilitării accesului oxidantului la amalgam, soluţia este agitată.
Oxidarea mai poate fi efectuată şi prin trecerea unui current anodic constant, prin electrod.
Măsura cantitativă a concentraţiei metalului în probă este timpul necesar oxidării fiecărui metal
(tM).
Avantajele metodei sunt următoarele:
-
aerul nu trebuie îndepărtat din probele de analizat, ceea ce permite analiza de teren;
-
măsurătorile de tip potenţial-timp nu necesită amplificare în cazul utilizării de microelectrozi;
-
posibilitatea utilizării de microelectrozi permite analiza volumelor foarte mici de soluţii (de
ordinul microlitrilor);
-
metoda este mai puţin susceptibilă la efectul surfactanţilor ceea ce uşurează mult analiza
probelor biologice prin simplificarea tratamentului fizico-chimic premergător efectuării
analizei.

Potentiometria şi voltametria adsorbtivă prin redizolvare electrolitică (AdSV)

Metoda se bazeză pe acumularea prin adsorbţie şi apoi reducerea pe elecrod fie a ionului
metalic de determinat, fie a unei combinaţii complexe a acestuia, fie a unui compus pe care ionul
metalic îl formează cu un compus organic deja adsorbit.
In varianta voltametrică, măsurarea se face pe baza variaţiei potenţialului în domeniul
valorilor negative iar în varianta potenţiometrică măsurarea se face la curent catodic constant.
Metoda prezintă următoarele avantaje:
-
timp de adsorbţie scurt: 1-5 minute, suficient pentru o acumulare eficientă;
-
limite de detecţie foarte scăzute: 10-10 -10-11M;
-
poate fi utilizată atât pentru determinarea urmelor de metale cât şi a unor compuşi organici:
medicamente, acizi nucleici, vitamine şi pesticide.
Analiza prin redizolvare electrolitică, în oricare dintre variantele sale, este utilizată pentru
determinarea a peste 30 elemente în urme în cele mai variate tipuri de probe: industriale, de mediu,
alimente, clinice datorită deosebitei sensibilităţi şi a costului redus al aparaturii implicate (Tabel
4.1).

3
Tabel.4.1. Aplicaţii reprezentative ale analizei prin redizolvare electrolitică
Metal Probă Metodă Electrod de lucru
Cr Sol AdSV Electrod picurător de mercur
Co Apă de mare AdSV Electrod picurător de mercur
I2 Apă de mare CSV Electrod picurător de mercur
Pb Sânge PSA Electrod film de mercur
Pb Vopsea ASV Electrod picurător de mercur
Hg Peşte ASV Au
Ni Frunze AdSV Electrod picurător de mercur
Se Sol CSV Electrod picurător de mercur
Ti Apă de mare AdSV Electrod picurător de mercur
U Apă freatică AdSV Electrod picurător de mercur
Cd Apă de lac ASV Electrod film de mercur
Zn Ţesut ASV Electrod picurător de mercur

3.2.2.3 Sensibilitatea metodelor cromatografice

Metodele cromatografice se bazează pe repartiția diferită a componenților unui amestec între o fază
mobilă și una staționară, având ca urmare deplasarea cu viteză diferită a componentelor purtate de
faza mobilă de-a lungul fazei staționare (coloană închisă sau deschisă). În funcție de natura celor
două faze (mobilă și staționară), metodele cromatografice se clasifică în:
-
cromatografie de gaze: gaz-solid (GS) și gaz-lichid (GL)
-
cromatografie cu fluide în stare supercritical (CFS)
-
cromatografiede lichide: pe coloană (lichid-lichid (LL) și lichid -solid (LS)) și pe strat subțire
Perfomanţele sistemelor cromatografice (eficienţa separării, precizia, capacitatea de detecţie,
rapiditatea) sunt înfluenţate de mai mulţi factori: sistemul de eşantionare al probelor, sistemul de
injectare al probelor, caracteristicile coloanei cromatografice şi ale detectorului. După coloana
cromatografică, detectorul constituie cea mai importantă piesă a unui cromatograf. Există două
categorii de detectori: universali și specifici.
In privinţa limitei de detecţie în cromatografie se face distincţie între următoarele mărimi:
 limita de detecţie a sistemului cromatografic în ansamblu şi
 limita de detecţie a detectorului.
Prin limită de detecţie a sistemului cromatografic se înţelege cantitatea minimă de
component de detectat exprimată în grame, care mai poate fi detectată sigur în urma unui proces
cromatografic.

4
 Prin limită de detecţie a detectorului se înţelege concentraţia minimă de component în
efluent, exprimată în g/cm3, care la trecerea prin detector permite detectarea sigură a
componentului.
Această distincţie trebuie făcută având în vedere că în procesul de separare cromatografică,
de-a lungul coloanei are loc o diluţie a concentraţiei componenţilor din proba de analizat în funcţie
de volumul de retenţie, eficienţa coloanei şi volumul probei. Prin urmare capacitatea de detecţie a
sistemului cromatografic de analiză se diminuează. Imbunătăţirea caracteristicilor de
detecţie/determinare este influenţată de caracteristicile detectorului: sensibilitate, viteză de răspuns,
liniaritate, limită de sensibilitate și limită de detecție. Principalele tipuri de detectori utilizaţi in
cromatografia de gaze sau de lichide sunt:
-
Detectorul de conductibilitate termică (DCT)
-
Detectorul cu flacără de ionizare (DFI)
-
Detectorul cu ionizare termoionică (DIT)
-
Detectorul cu captură de electroni (DCE)
-
Detectorul fotometric cu flacără (DFF)
-
Detecrorul cu fotoionizare (DFoI)
-
Detectorul cu chemoluminescență (DCL)
-
Detectorul cu emisie atomică (DEA)
-
Detectorl cu absorbție atomică (DAA)
Alți detectori și limitele lor de detecţie sunt redate în Tabelul 4.2:

Tabel 4.2. Date de literatură privind detectori/limite de detecţie

Tip detector Limită de detecţie (specie de analizat)
Flamfotometric <0,1 ng ( S,P)
Cu plasmă de microunde 2x10-7-7x10-14g/sec (C,F,Cl,Br,I,P,S)
Microculometric g
Cu captură de electroni 3x10-14atomigram de clor
Cu absorbţie în UV-VIS 0,1-0,001 ppm

Nivelul calitativ și cantitativ al analizei cromatografice a crescut mult în ultimii ani, în urma
cuplării tehnicii cromatografice cu alte tehnici: cuplarea cu spectrometria de masă sau cu
spectrometria de absorbţie în IR (spectrometrul de masă sau cel de absorbţie în IR fiind utilizate ca
detectori).

5
 3.2.3 Sensibilitatea altor metode de analiză
3.2.3.1 Spectroscopia fotoacustică (SFA)
Spectroscopia fotoacustică face parte din tehnicile fototermice utilizate pentru analiza unei
mari varietăţi de probe. Este o tehnică nedistructivă, care nu necesită o prelucrare specială a probei.
Este aplicată cu rezultate spectaculoase pe toate tipurile de probe, solide, lichide sau gazoase.
Spectroscopia fotoacustică se bazează pe efectul fotoacustic descoperit de Alexander Graham
Bell în 1880 și se bazează pe principiul că absorbţia luminii se traduce printr-o modficare în starea
termică a probei şi anume modificarea temperaturii, densităţii sau a altei proprietăţi măsurabile.
Deoarece radiaţia incidentă este modulată, variaţiile de temperatură ale probei, se produc în cicluri,
rezultând fluctuaţii de presiune care pot fi detectate ca unde acustice. Semnalul acustic este direct
proporţional cu energia electromagnetică absorbită.
Principiul spectroscopiei fotoacustice este redat în Figura 4.1

LUMINA ---> ABSORBTIE ---> INCALZIRE ---> EXPANSIUNE TERMICA ---> UNDA DE
PRESIUNE ---> DETECTIE ACUSTICA

Figura 4.1. Principiul spectroscopiei fotoacustice

Prin măsurarea sunetului la diferite lungimi de undă se obţine spectrul fotoacustic al probei
care serveşte la identificarea componenţilor absorbanţi din probă.
Semnalul fotoacustic generat in lichide este:
 invers proporţional cu distanţa dintre probă şi traductor
 direct proporţional cu randamentul de transformare a energiei luminoase absorbite în
căldură, respectiv este direct proporţional cu cantitatea de căldură cedată de
moleculele gazului sau lichidului în urma absorbţiei energiei fotonilor.
Semnalul fotoacustic pentru probe solide este:

 direct proporţional cu coeficientul de absorbţie optică,

 direct proporţional cu rădăcina pătrată a coeficientului de difuzie termică,
 invers proporţional cu rădăcina pătrată a frecvenţei de modulare,
 direct proporţional cu puterea radiantă incidentă pe suprafaţa probei.

6
 Dacă absorbţia optică este determinată de anumite specii, semnalul fotoacustic este direct
proporţional cu concentraţia speciei respective.
In afară de analiza calitativă şi cantitativă, spectrometria fotoacustică este utilizată pentru
studiului suprafeţelor solide, furnizând informaţii referitoare la:

- starea suprafeţelor modificate prin depuneri de filme protectoare sau modificări rezultate în
urma difuziei speciilor în sau din matrici polimerice;

- starea profilului de concentraţie pe adâncime şi pe suprafaţă.

Spectrometria fotoacustică este utilizată pentru analiza probelor gazoase, lichide şi solide în
domeniul UV-VIS şi IR al spectrului. Este o metodă modernă care se pretează la analiza elementelor
în urme.

Analiza probelor gazoase. Cele mai frecvente utilizări ale spectrometrie fotoacustice se referă la
analiza probelor de mediu, determinarea substanţelor toxice de luptă, controlul unor procese
tehnologice din industria organică şi cuplarea cu cromatografia de gaze (folosirea detectorilor
fotoacustici).

Este una dintre cele mai eficiente metode de determinare a gazelor în urme, limita de
determinare situându-se in domeniul ppb.

Exemple de determinări
-
Determinarea compuşi gazoşi: NH3, NO, NO2, SO2, metan, hexan, etenă, propenă, benzen, 1,3
butadienă, 1 butenă, etanol, metanol, eter etilic, 1,2 dicloretenă din aer. Limitele de detecţie
sunt situate în domeniul 0.1 – 100 gL-1
-
Determinarea compuşilor organici volatili cloruraţi (analizoarele de gaz IR-SFA):
tricloretena sau percloretena din aerul atmosferic, apă sau sol, după purjare cu un flux de aer.
Limita de detecţie este de 70 gL-1 aer, cu o precizie este de 2 %, pentru un conţinut de
100 gL-1, pe o perioadă de 30 de zile.
-
Investigarea ciclului azotului - Potrivit studiilor recente, concentraţia ambientală în N2O este
de 310 ppb. SFA permite discriminarea acestui compus faţă de H2O sau CO2.
-
Determinarea urmelor de formaldehidă - Formaldehida este considerată una din cele mai
periculoase toxine care se poate găsi în spaţiul vital. Pentru că plăcile ieftine de pal, hainele,

7
 vopselele, mochetele şi covoarele emit formaldehidă, acest gaz este responsabil de alterarea
calităţii aerului din spaţiile închise. Chiar şi la concentraţii mici formaldehida cauzează
probleme de sănătate (astm bronşic, dermatitită atopică) de aceea concentraţia sa în aer
trebuie măsurata cu atenţie. Una din problemele care apar la măsurarea urmelor de
formaldehidă este interacţiunea ei cu alte gaze din aerul ambiental, în special cu apa.
Utilizand SFA aceste inconveniente sunt eliminate şi se poate atinge o limită de detecţie
de 9 ppb.
Analiza probelor lichide
Prin spectroscopie fotoacustică pot fi analizate:

 probe lichide cu absorbanţă foarte mică (de ordinul a 10-5 – 10-7), care nu pot fi analizate prin
metode clasice de absorbţie, limitele de decţie fiind situate la valori foarte joase (exemplu: Fe2+
poate fi determinat ca şi complex cu 4,7 difenil 1,10 fenantrolină acid disulfonic, la o limită de
detecţie de 1.210-6 molL-1).
 probe biologice cu conţinut ridicat de proteine şi lipide (sânge), care nu pot fi analizate
direct prin absorbţia moleculară clasică, din cauza gradului ridicat de împrăştiere a luminii. De
exemplu, pentru determinarea hemoglobinei din sânge prin metode clasice este necesară coagularea
prealabilă a proteinelor şi separarea acestora prin centrifugare. Prin SFA se poate det hemoglobina
direct, din sângele total, fără o prelucrare, fiind posibilă şi determinarea in-situ.
 hemoproteinele solubile (citocrom C) şi insolubile sau cele legate de membrană (citocrom P-
450).
Prin studii spectroscopice convenţionale, chiar dacă se utilizează soluţii foarte diluate
de sânge, nu se pot obţine spectre de calitate datorită împrăştierii luminii de către celulele din sânge,
proteine şi moleculele de lipide. SFA permite studierea sângelui fără a fi nevoie de o separare
preliminară a acestor molecule mari.
De asemenea, tehnica SFA a fost aplicată în cercetările dermatologice la detectarea medicamenteleor
şi a difuziei lor în piele, la determinarea proprietăţilor termice ale pielii şi a conţinutului ei de apa.
In domeniul biomedical a început recent să fie folosită tehnica imagisticii fotoacustice care
poate să discrimineze între diferite straturi de celule canceroase.
Analiza probelor solide

8
 Spectrometria fotoacustică find o metodă de analiza nedistructivă, este utilizată pentru
determinarea compoziţiei şi studiul suprafeţei unei mari varietăţi de probe solide: izolatoare,
semiconductori pe bază de ZnS, CdS şi CdSe, oxizi, polimeri, materiale biologice ( frunze, sânge).

Metoda poate fi utilizată pentru studiul:

 suprafeţelor solide reflectante;

 analiza probelor solide sub formă de pulbere sau amorfe care sunt greu de analizat prin
reflexie;
 probe transparente cu coeficienţi mici de absorbţie (10 -6 cm-1), fără a fi afectate de reflexia
sau dispersia luminii de către suprafaţa reflectantă,
 la studiul sistemelor biologice solide foarte complexe, cum ar fi părţi componente ale
planelor (frunze) - Spectrul obţinut poate evidenţia procesele normale şi anormale din plantă;
 analiza bacteriilor de pe suprafeţele ţesuturilor animale şi umane tari (dinţi, oase) sau moi
(piele şi muşchi) spectrele obţinute permiţând evaluarea stării de sănătate;
 studiului speciilor moleculare adsorbite sau chemosorbite pe diferite suprafeţe, respectiv al
compuşilor chimici de la suprafaţa metalelor, semiconductorilor şi chiar izolatorilor;
 interpretarea plăcilor cromatografice în cromatografia pe strat subţire prin trasarea spectrelor
SFA ale spoturilor de pe placa cromatografică;
 analiza de profil de adâncime a probelor solide cu suprafaţă regulată şi neregulată.
Avantajele spectrometriei fotoacustice

Principalele avantaje ale spectrometriei fotoacustice sunt:

1. Permite analiza probelor din cele trei stări de agregare în domeniul UV-VIS şi IR;
2. Este o metodă nedistructivă şi permite analiza directă a probelor solide, inclusiv studiul
profilului de concentraţie pe adâncime şi pe suprafaţă;
3. Se aplică atât la analiza probelor solide compacte, cât şi la cele în stare de pulbere, izolatoare,
semiconductoare şi conductoare;
4. In comparaţie cu spectrometria de reflexie difuză sau totală, spectrometria fotoacustică se
aplică atât la probele lucioase sau transparente, cât şi la cele opace;
5. In compararţie cu metodele clasice de absorbţie în IR, spectrometria IR-SFA nu necesită
amestecarea probei cu KBr, deci se minimalizează erorile rezultate din diluare şi
impurificarea probei

9
 6. Faţă de absorbţia moleculară, spectrometria fotoacustică permite analiza directă a probelor
lichide biologice cu compoziţie foarte complexă (conţinut ridicat de lipide şi proteine),
deoarece semnalul acustic nu este influenţat de împrăştierea luminii;
7. Permite analiza directă a unor sisteme biologice solide foarte complexe, cum sunt ţesuturile
vegetale şi animale, cu aplicaţie în studii clinice, medicale şi obţinerea unor produse naturale;
8. Permite monitorizarea agenţilor poluanţi din aerul atmosferic şi incinte, respectiv a gazelor
industriale în timp real, fiind utilă în protecţia mediului şi conducerea proceselor tehnologice;
9. Permite monitorizarea substanţelor toxice de luptă, cu aplicaţii directe în protecţia
antichimică;
10. Prezintă o sensibilitate deosebită în domeniul UV-VIS şi IR cu limite de detecţie la nivel de
ppb sau ppm, ceea ce permite determinarea substanţelor, care au coeficienţi de absorbţie
foarte mici (10-7 – 10-5 cm-1);
11. Semnalul acustic prezintă o stabilitate deosebită (deviaţia relativă standard procentuală este
de sub 3 % pe o perioadă de ordinul lunilor);
12. Domeniul de răspuns liniar este până la şase ordine de mărime, ceea ce permite determinarea
cu aceeaşi curbă de calibrare atât a probelor foarte diluate cât şi a celor foarte concentrate;
13. Comparativ cu metodele bazate pe extracţie şi determinare prin absorbţie moleculară sau
cromatografie, cantitatea de probă necesară analizei este mult mai mică;
14. Sensibilitatea deosebită permite utilizarea tehnicii ca detector prin cuplare cu de
cromatografia de gaze.

3.2.3.2 Spectrometria de mobilitate ionică

Spectrometria de mobilitate ionică este o tehnică analitică modernă utilizată pentru separarea
şi identificarea de molecule purtătoare de sarcină aflate în stare gazoasă, pe baza mobilităţii diferite
într-un gaz purtător.
Spectrometria de mobilitate ionică convenţională a fost denumită iniţial, “cromatografie de
plasmă” (Plasma Chromatography) sau “electroforeză în fază gazoasă” (Gaseous Electrophoresis),
datorită asemănărilor în ceea ce priveşte principiul de separare bazat pe mobilitatea diferită a
speciilor într-un anumit mediu, pe de o parte, iar pe de altă parte datorită faptului că separarea se
produce într-un câmp electric.

10
 Interesul pentru acestă tehnica a crescut foarte rapid, ca urmare a creşterii importanţei
detecţiei şi determinării în timp real a unei mari varietăţi de compuşi: explozibili, droguri, agenţi
biologici, în cele mai diverse domenii, pornind de la asigurarea calităţii mediului până la asigurarea
securităţii populaţiei.
Spectrometria de mobilitate ionică este guvernată de două procese distincte:
- ionizarea în fază gazoasă, la presiune atmosferică, a speciilor conţinute în proba de analizat
cu formare de ioni produs;
- separarea ionilor produs, pe baza diferenţei de mobilitate, într-un câmp electric constant, de
intensitate relativ mică (~200 V/cm).
In funcţie de tipul de ioni produs care sunt detectaţi, modul de lucru al spectrometrului de
mobilitate ionică este desemnat ca mod de lucru pozitiv sau mod de lucru negativ. Semnalul
furnizat IMS (spectrul de mobilitate ionică) este dependent de ionii produs care se formează
prin reacţiile ion-moleculă dintre ionii reactanţi şi moleculele de analit şi prin urmare este
dependent de concentraţia analitului.
Spectrul de mobilitate ionică (plasmagrama sau semnătura) constă din reprezentarea grafică
a variaţiei intensităţii curentului ionic (pA sau nA) colectat la detector, în funcţie de timp.
Se estimează că limita de detecţie este situată în domeniul 3x10 -17-3x10-12 moli/s de unde
rezultă că masa minimă de analit care generează un semnal detectabil este de ordinul 10 -11 grame. In
Tabelul 4.3 sunt redate câteva valori ale limitelor de detecţie aşa cum rezultă din literatura de
specialitate.

Tabelul 4.3 Valori ale limitelor de detecţie în spectrometria de mobilitate ionică

Compus Limita de detecţie

Brom 10ppb
Pesticide 10 ng
Droguri ilicite <10-7

11
HCl, SO2,H2S ppb
Explozibili în matrici complexe 200pg
Monitorizarea continuă a emisiilor de NH3, HCl HF, Cl2 ppb
Amphetamine ( din probe de păr) 0,5 ng
Bacterii 104/µl probă
Gradul de prospeţime al alimentelor (arome) ppb

12