Sunteți pe pagina 1din 4

Studiul Individual Ghidat Nr5

A efectuat Andrienco Vadim, Grupa GPA-021


 Titrarea potențiometrică.
 Tipurile de electrozi.
 Metodele electrolitice.
 Analiza polarografică.
 Bazele teoretice ale polarografiei.
 Analiza cinetică.
 Reacțiile chimice și catalitice.
 Conductometria.
 Măsurarea conductivității.
 Titrarea conductometrică.
 Prepararea soluțiilor.
 Aplicarea metodelor chimice de analiză în protecția mediului înconjurător.
Titrarea potentiometrica
Titrarea potentiometrica se bazeaza pe folosirea ca indicator in reactiile de titrare, a unui
electrod polarizat, ale carui variatii de potential se modifica in functie de reactivul adaugat sau in
raport cu ionul de titrat.
Metoda titrarii potentiometrice consta in masurarea F.E.M. a unei pile formate din:
electrod indicator, solutie de analizat, electrod de referinta, si reprezentarea intr-o diagrama a
variatiei F.E.M. in functie de cantitatea de reactiv adaugata. Astfel se obtin curbe potentiometrice
cu ajutorul carora se stabileste punctul de echivalenta al reactiei efectuate.
Un electrod este un conductor electric folosit pentru a face contact cu o parte a unui
circuit nemetalic (de exemplu un semiconductor, un electrolit sau vid). Cuvântul a fost inventat
de omul de știință Michael Faraday din cuvintele grecești elektron (adică chihlimbar, de la care
este derivat cuvântul electricitate) și hodos, cale. Exemple practice de utilizare a electrozilor
sunt: acumulatorul electric, tubul cinescop, lampa cu descărcare în gaze. Electrozii, de unde
electronii pleacă în „conductorul" (lichid, gazos) ionic, prin ioni încărcați negativ, se
numesc catozi iar cei ce primesc electronii de la ionii negativi se numesc anozi. Din punct de
vedere material, electrozii se construiesc din bucăți metalice cu formă de pini (cilindrici), plăci
etc. Ei sunt legați la o sursă de curent electric, și la închiderea circuitului electric, ionii negativi
ai electrolitului lichid încep să transporte electronii de la catod la anod, când alimentarea
electrică este de curent continuu. În mediu gazos, electronii sunt smulși de la suprafața catodului
și accelerați, datorită câmpului electric, spre electrodul pozitiv, anodul.

Polarografia, numită și analiză polarografică, sau voltametrie , în chimia analitică , o metodă


electrochimică de analiză a soluțiilor de substanțe reductibile sau oxidabile

În general, polarografia este o tehnică în care potențialul electric (sau tensiunea) este


variat în mod regulat între două seturi de electrozi (indicator și referință) în timp ce curentul este
monitorizat. Forma unei polarograme depinde de metoda de analiză selectată, de tipul
de electrod indicator utilizat și de rampa potențială aplicată. Figura prezintă cinci metode
selectate de polarografie; rampele potențiale sunt aplicate unui electrod indicator de mercur și se
compară formele polarogramelor rezultate.
Diferitele rampe potențiale care pot fi aplicate unui electrod indicator de mercur în timpul
formelor selectate de polarografie, împreună cu polarogramele lor tipice corespunzătoare.
Majoritatea elementelor chimice pot fi identificate prin analize polarografice, iar metoda
este aplicabilă analizei aliajelor și diferiților compuși anorganici . Polarografia este, de
asemenea, utilizată pentru a identifica numeroase tipuri de compuși organici și pentru a
studia echilibrele chimice și ratele reacțiilor în soluții.
Soluția de analizat este plasată într-o celulă de sticlă care conține doi electrozi. Un
electrod este format dintr-un tub capilar de sticlă din care mercurul curge încet în picături, iar
celălalt este de obicei un bazin de mercur. Celula este conectată în serie cu un galvanometru
(pentru măsurarea debitului decurent ) într-un circuit electric care conține o baterie sau altă sursă
de curent continuuși un dispozitiv pentru variația tensiunii aplicate electrozilor de la zero până la
aproximativ doi volți. Cu electrodul de mercur care este conectat (de obicei) la partea negativă a
tensiunii de polarizare, tensiunea este crescută cu mici trepte, iar curentul corespunzător este
observat pe galvanometru. Curentul este foarte mic până când tensiunea aplicată crește la o
valoare suficient de mare pentru a determina reducerea substanței la electrodul de mercur care
scade. Curentul crește rapid la început, deoarece tensiunea aplicată crește peste această valoare
critică, dar atinge treptat o valoare limitativă și rămâne mai mult sau mai puțin constantă pe
măsură ce tensiunea crește în continuare. Tensiunea critică necesară pentru a determina creșterea
rapidă a curentului este caracteristică și servește, de asemenea, pentru identificarea substanței
care este redusă(analiza calitativă) . În condiții adecvate, curentul limitat constant este guvernat
de ratele de difuzie a substanței reductibile până la suprafața picăturilor de mercur, iar
magnitudinea sa constituie o măsură a concentrației substanței reductibile(analiză
cantitativă) . Curenții limitativi rezultă și din oxidarea anumitor substanțe oxidabile atunci când
electrodul care cade este anodul.
Obțineți acces exclusiv la conținut din prima noastră ediție 1768 cu abonamentul dvs. Abonați-
vă astăzi
Când soluția conține mai multe substanțe care sunt reduse sau oxidate la diferite tensiuni,
curba curent-tensiune arată o creștere separată a curentului (undă polarografică) și curent limitat
pentru fiecare. Metoda este astfel utilă în detectarea și determinarea mai multor substanțe
simultan și se aplică relativ mici concentrations- de exemplu, 10 -6 până la circa 0,01 moli per
litru, sau aproximativ 1 până la 1000 părți per 1.000.000.

Reacțiile chimice sunt interacțiuni la nivel molecular dintre substanțe chimice, sau altfel


spus sunt procese chimice prin care are loc transformarea unor substanțe chimice
numite reactanți în produși de reacție. Reprezentarea reacțiilor chimice se face aproape de fiecare
dată cu ajutorul ecuațiilor chimice.

Reacțiile catalitice sunt reacții care se desfășoară în preajma unor catalizatori.


Catalizatorii sunt substanțe chimice care măresc viteza unei reacții, aparent ei rămânând
neschimbați. (V2O5; MnO2). Acest lucru înseamnă că ei nu reacționează cu substanțele din
reacție, rămânând la fel, ci doar măresc viteza reacției (în cazul în care reacția se desfășoară pe
durată mai lungă. De exemplu: 2KClO3 = 2KCl + 3O2
Conductometria este o metodă utilizată în chimia analitică ce se bazează pe
măsurarea conductivității electrolitice cu scopul de a monitoriza progresia unei reacții chimice.
Metodele de titrare conductometrică sunt utilizate adesea în chimia analitică, ca metode
standard. Conductometria este adesea utilizată pentru determinarea conductanței totale a
unei soluții sau pentru a analiza punctul final al unei titrări ce are la bază compuși ionici.[
Conductanța electrică este mărimea care exprimă capacitatea a unui conductor sau circuit dat de
a conduce curentul electric. Conductanța se măsoară în siemens (S) și este mărimea
inversă rezistenței electrice măsurate în ohmi (Ω)
Titrarea conductometrica
O aplicatie mult mai raspandita a conductometriei o are titrarea conductometrica, metoda
indirecta de analiza. Vom analiza: BaCl2 + Na2SO4 => BaSO4 + 2NaCl
Daca in solutia de Ba se adauga o solutie concentrata de Na 2SO4, ionul de Cl ramane in
solutie invariabil. BaSO4 e insolubil, nu va forma ion si nu va conduce curentul electric. Prin
urmare, in solutie, in urma adaugarii ionul de Ba2+(U=55) este inlocuit de ionul de Na+(U=43,5).
In acest caz, conductivitatea solutiei scade, deoarece ionul mai mobil cu unul mai putin mobil,
volumul total al solutiei se mareste.
Aceasta scadere a conductivitatii va avea loc pana cand toti ionii de Ba ce se afla in
solutie vor trece in precipitat. Imediat dupa aceasta adaugarea de Na2SO4 va mari aoreciabil
conductivitatea solutiei pt ca va creste conc. electrolitului, respectiv a purtatorilor de sarcina.
Punctul de inflexiune este punctul de echivalenta al titrarii. Cunoscandu-l, se poate usor
calcula continutul de BaCl2 din solutia de analizat.
Curbele de acest tip se obtin in toate cazurile cand un ion mai mobil este inlocuit cu unul
mai putin mobil ca de ex la neutralizarea acizlior tari cu vaze tari, unde ionul de H foarte mobil
va fi inlocuit de un ion metalic mai putin mobil.
Titrarea 2AgNO3+BaCl2 -> 2AgCl+(BaNO3)2
La titrare, ionul de Ag e inlocuit cu ionul de Ba ceea ce evident se va rasfrange asupra
conductivitatii totale a solutie. In acest caz, pana la atingerea punctului de echivalenta, care
ramane aprox const., dincolo de acest punct, excesul de BaCl 2 va provoca o marire brusca a
conductivitatii.
La unele titrari conductivitatea poate creste atat pana la punctul de echiv cat si dupa
acesta. De ex: AgNO3+HCl -> AgCl +HNO3
In aceste 3 exemple s-a considerat ca toti compusii care participa la reactii sunt aproape
complet disociati. Prin urmare cu toate ca reactiile ionului foarte mobil H + este inlocuit printr-un
ion mai putin mobil. Datorita cresterii bruste a gradului de disociere conductivitatea se va mari.
Un fenomen analog are loc in si in cazul titrarii unui acid slab cu o baza tare (acid acetic cu
NaOH), inainte de pct de ech, cresterea conductivitatii e neinsemnata, dupa acest punct, cand in
sol vor fi introdusi ioni de Na si OH in exces va avea loc o crestere brusca. Curbele de acest gen
pot fi obtinute si in procesul de formare al complecsilor.
Vom examina separat cazul titrarii conductometrice acizilor si bazelor. Daca un acid tare
se titreaza cu o baza tare, pct de ech e clar determinat si rezultatul titrarii e foarte bun. Daca un
acid slab se titreaza cu o baza tare, pct de ech in acest caz si mersul curbei de titrare pot fi
influentate datorita hidrolizei. In acest caz vor aparea ionii mobili intrusi si conductivitatea la pct
de ech poate fi denaturata.
Reactia de titrare dintre un acid slab si o baza slaba se desfasoara astfel: la inceputul
titrarii conductivitatea va creste usor iar dupa pct de ech va creste.

Chimie ecologică – ştiinţă despre procesele ce determină compoziţia şi proprietăţile


chimice ale mediului ambiant, adecvat valorii biologice de abitare . Conform altei
definiţii, Chimie ecologică  este o ştiinţă ce studiază procese chimice şi interacţiunile în mediul
ambiant (ecosferă), precum şi consecinţele acestor interacţiuni .
Chimie ecologică este strâns legată cu alte discipline ştiinţifice, cele mai importante fiind
domeniile chimie fizică (care studiază procese de transfer de masă în mediul ambiant), cinetica
chimică (mecanismele transformărilor poluanţilor), chimie analitică (metode fizico-chimice de
analiză) şi biochimie (mecanismele molecular privind influenţa poluanţilor asupra proceselor
vitale). Chimie ecologică include compartimentele disciplinelor enumărate, care au tangenţă cu
tematica ambientală, dar pe lîngă aceasta, are particularităţile sale, fiind o ştiinţă complexă
despre procesele chimice în mediul ambiant. Ea are menirea de cunoaştere şi descrierea
dinamicii proceselor ecochimice în obiectele mediului ambiant şi în ecosistemele artificiale,
prognozarea şi reglarea consecinţelor ecologice ale impactului antropogen asupra mediului. În
afară de domeniile menţionate, chimie ecologică are aspecte interdisciplinare cu biologie,
medicină, meteorologie, geologie, agricultură, pedologie, farmacologie, etc.
Scopul chimiei ecologice constă în studiul transformărilor substanţelor în mediul
ambiant şi prognozarea consecinţelor posibile ale acestora. Acest studiu presupune diverse
metode de cercetare, inclusiv cele cinetice, analitice, chimico-biologice, microbiologice şi
ecologice.
La baza chimiei ecologice stă analiza proceselor în mediul ambiant, reieşind din aspectul
chimic şi luînd în consideraţie impactul antropogen asupra componentelor biotic şi abiotice ale
mediului. Componenta biotică a mediului ambiant (flora şi fauna) – biota – şi mediul ce o
înconjoară se află în echilibru ecochimic dinamic. În acest caz valoarea biologică a habitatului se
estimează prin aplicarea parametrilor de varietate de specii şi productivitatea biologică a
ecosistemului în comparaţie cu ecosistemele, care nu sunt supuşi impactului antropogen. Starea
mediului extern de habitare poate fi estimată prin totalitatea parametrilor fizici şi chimici. Sub
influenţa impactului antropogen pot fi modificate atît caracteristicile fizice (temperatura,
luminozitatea, transfer de masă), cît şi compoziţia chimică a mediului.
Una din particularităţile situaţiei actuale constă în aceea că schimbările din mediul
ambiant sunt mai rapide decît timpul de dezvoltare a metodelor de control şi prognozare a stării
acestuia astfel încît omul doar constată fenomenele ecologice nefavorabile şi nu le poate preveni.
În această situaţie creşte rolul chimiei în protecţia naturii. Ca urmare, se impune ecologizarea
producţiei chimice, aplicarea metodelor şi realizărilor chimiei în rezolvarea problemei epurării
apelor uzate şi emisiilor gazoase, în utilizarea şi prelucrarea deşeurilor, cu aplicarea metodelor
fizico-chimice pentru aprecierea nivelului de poluare şi a concentraţiilor maxime admisibile ale
poluanţilor.
În afară de aceasta, trebuie de avut în vedere că la baza proceselor vitale, ca şi la baza
schimbărilor compoziţiei chimice a mediului ambiant, stă actul chimic care reprezintă
transformarea substanţelor iniţiale în produsele lor metabolice sau finale. Orice proces chimico-
biologic reprezintă totalitatea reacţiilor chimice ce determină mecanismul procesului. Ca urmare,
pentru descrierea şi gestionarea dinamic-echilibrată a ecosistemelor, în condiţiile creşterii
activităţii antropice, este necesară cunoaşterea mecanismelor chimice de interacţiune dintre om,
mediul şi sisteme ecologice.
Aspectul biologic al acestor interacţiuni este studiat de ecologia chimică ca ştiinţa despre
interacţiunile chimice dintre organismele vii sau dintre natura vie şi cea moartă. Aspectul chimic
al acestor interacţiuni este legat de compoziţia calitativă şi cantitativă a impurităţilor chimice şi
de transformările lor în mediul ambiant. Aceste probleme sunt de competenţa chimiei ecologice.
Termenii ecologie chimică  şi chimie ecologică subliniază legătura dintre chimie şi ecologie,
fiecare din ele contribuind cu domeniul ştiinţific propriu. În acelaşi timp, fiecare dintre ştiinţe
prezintă un sistem de discipline ştiinţifice. Ecologia,din ştiinţa despre legile interacţiunii
organismelor vii cu mediul ambiant, s-a transformat în ştiinţa despre structura
naturii. Chimia,  ca ştiinţă despre structura substanţelor şi transformările lor, descrie compoziţia
şi proprietăţile mediului ambiant la nivel atomo-molecular. Ambele discipline, completîndu-se
una pe alta, sunt menite să pună bazele ştiinţifice ale utilizării şi protejării naturii, să contribuie la
optimizarea interacţiunii omului cu natura.
În conformitate cu cele afirmate, la baza chimiei ecologice  stă examinarea proceselor din
mediul ambiant sub aspectul lor chimic, luînd în consideraţie influenţa acţiunilor antropice
asupra componenţilor biotici şi abiotici ai mediului.

S-ar putea să vă placă și