Prolog teatral după Tóth Gergö și Marin Sorescu

Cândva, între valuri sălbatice, chinuitoare, mă legănam neajutorat. Mă îndreptam spre

stâncile tari și de neînduplecat după care se ascundea realitatea. Barca mea poartă
numele de dorință, iubire, vis sau încercare necontenită.
Dacă furtuna nu mă va sfâșia, voi putea cândva să-mi ancorez barca în uscatul pe care
mi-l doresc ? Oare se vede „farul” din depărtare? Oare barca numită „vis” există cu
adevărat?
Dar fiindcă marea este infinită, iar întrebarea nu-și va găsi nicicând răspuns.

Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării.
Să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot
împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el mai degrabă s-ar putea
aşeza acolo, din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: „N-a făcut nimic bun
în viaţa lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea”. M-am
gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în
mâini în mijlocul sufletului.