Capitolul I: Omul între libertate și dependența de internet

Creat de Dumnezeu printr-un act liber şi din iubire, omul reprezintă încununarea
creaţiei, strălucirea de care aceasta avea nevoie pentru a se împlini, deoarece Dumnezeu pe toate
le-a adus la existenţă pentru om şi toate vor fi înduhovnicite prin el insăşi din cauza naturii sale.
Căci creaţia nu este întreagă până ce Dumnezeu nu-i descoperă sensul ei în om.1 Creaţia atinge
punctul cel mai înalt, se împlineşte şi îşi descoperă sensul în om, iar omul în comuniunea cu
Dumnezeu. Crearea lumii a avut loc succesiv în şase zile, iar la urmă Dumnezeu crează omul
printr-un act special: ,,Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână dim pământ, a făcut pe om şi a
suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7). Deci trupul omului a fost
creat din pământ, iar sufletul lui a fost insuflat de Dumnezeu în chip nevăzut. Statura
duhovnicească a omului: fiinţa, puterea sa interioară îi sunt date de statutul de ,,chip al lui
Dumnezeu”2. ,,Să facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Fc 1, 26). Dacă omul a fost
creat de către Dumnezeu Cel personal din iubire, ca un chip creat al Său, înseamnă că alături de
iubire există în creaţie şi libertatea pe care omul o are ca o însuşire esenţială a calităţii sale de
„chip al lui Dumnezeu. ,,Dumnezeu vrea ca noi să fim după chipul şi asemănarea Lui. Noi
trebuie să exteriorizăm înrudirea noastră lăuntrică cu dumnezeirea, să dăm dovadă de
capacitatea şi decizia de a ajunge în mod liber la perfecţiune. Sub formă de regulă, aceasta se
poate formula în felul următor: poarta-L în tine pe Dumnezeu”.3 Omul primeşte spiritualitatea
odată cu crearea sa care îl defineşte tot timpul vieţii de pe acest pământ chiar şi dincolo de ea, ca
persoană. Persoana este o realitate ontologică şi axiologică ce se află permanent, ştiut sau neştiut,
mai mult sau mai puţin conştient, în relaţie cu alte personae, cu creaţia şi cu Persoana supremă.4

1
Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.1 Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1978, p. 332, 333.
2
Gândirea Sfinţilor părinţi este clădită pe susţinerea creării omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Numeroase aspecte legate de asceasză problemă este tratată în multe lucrări şi studii, dintre care amintim:
VLADIMIR LOSSKY, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, trad. rom. Anca Manolache, Humanitas, Bucuresti,
1998; TOMAS SPIDLIK, Spiritualitatea Răsăritului creştin, vol. 1: Manual sistematic, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p.
82-91; Ştefan Buchiu, ,,Chipul lui Dumnezeu în om, temei al aspiraţiei omului către Dumnezeu” , BOR 116 (1998),
nr. 7-12, pp.294-302.
3
Vladimir Soloviov, Îndreptăţirea binelui, trad. rom. Nina Nicolaeva, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 219.
4
Ştefan Iloaie, Responsabilitatea morală personală şi comunitară, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009
 Calitatea de ,,chip” pe care o primeşte omul de la Dumnezeu îi oferă statutul de fiinţă
spirituală, cu voinţă proprie, liberă, conştientă, dar şi responsabilă. Prin toate aceste calităţi, el îşi
lucrează asemănarea, iar ele reprezintă un dat ontologic care îl sprijină în această direcţie.
Omului i s-a dat puterea de a transmite actul de iubire mai departe in lume fiind un subiect
dinamic, iar nu o simplă creatură pasivă în raport cu ceilalţi oameni şi în raport cu creaţia.
Iubirea umple de sens viaţa creştinului, cee ace săvârşim în afara iubirii este valabil dar este
sărăcăcios. În iubire modelul suprem este Hristos incât atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,, că
L-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său Cel Unul Născut în lume, pentru ca noi să viem printr-Însul” (1
In 4,9), ,,Dumnezeu este iubirea, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu
rămâne întru el” (1 In 4, 16). Dumnezeu îi oferă omului în mod gratuit libertate şi conştiinţă, prin
acestea cel din urmă are posibilitatea să intre în legătură intima cu Creatorul şi totodată are
statutul de fiinţă raţională co-creatoare. Am afirmat, conform învăţăturii noastre creştine, că omul
a fost creat de Dumnezeu ca fiintă dihotomică, alcătuită din suflet şi din trup: „Şi a făcut
Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie„.
Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare
de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie" (Facere 1, 27; 2, 7). L-a creat pentru a fi în comuniune cu El,
pentru a se împărtăşii din bunătatea sa şi pentru a fi fericit. Sufletul şi trupul vin la existenţă
deodată, la început prin creaţie, iar după aceea prin naştere şi prin voia lui Dumnezeu, ca o
unitate, dar nu ca o unitate de substanţă, ci ca o unitate formată din amândouă. Unirea între suflet
şi trup e atât de puternică încât ele formează o singură fire. Spre deosebire de celelalte creaturi
„sufletul conştient nu mai e adus la existenţă prin simpla gândire şi poruncă a Spiritului creator,
ci, având de la început caracter de subiect, chemat la existenţă printr-un fel de duplicare a
Spiritului creator pe plan creat. Spiritul conştient suprem vorbeşte cu spiritul conştient creat ca
şi cu un fel de alter ego, dar creat "5. Relaţia omului cu Dumnezeu este posibilă pentru că
Dumnezeu l-a făcut încă de la început înrudit cu Sine. Sfinţii Părinţi spun că prin suflarea lui
Dumnezeu asupra omului a sădit nu doar sufletul acestuia, ci şi harul Sau.
Sfântul Grigorie de Nyssa scrie: „A spune că omul a fost făcut după chipul lui
Dumnezeu este totuna cu a zice: Dumnezeu a făcut firea omenească participând la tot binele...
Deci în noi sunt toate categoriile binelui, toată virtutea, toată înţelepciunea, tot ce se poate

5
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă I, Bucureşti, 1978, p. 375.
gândi mai bun ".6 Iar Sfântul Ioan Damaschin zice: „ Dumnezeu a făcut pe om inocent, drept,
virtuos, lipsit de supărare,fără de grijă, luminat cu toată virtutea, încărcat cu toate bunătăţile,
ca o a doua lume, un microcosmos în macrocosmos, un alt înger închinător, compus,
observatorul lumii văzute, iniţiat în lumea spirituală, împăratul celor de pe pământ, condus de
sus, pământesc şi ceresc, vremelnic şi nemuritor, văzut şi spiritual la mijloc între măreţie şi
smerenie, acelaşi duh şi trup; duh din pricina harului, iar trup din pricina mândriei; duh ca să
rămână şi să laude pe binefăcător, trup ca să sufere şi prin suferinţă să-şi amintească şi să se
înveţe când se mândreşte cu măreţia. Animal condus aici, adică în viaţa prezentă„ dar mutat în
altă parte, adică în veacul ce va săfie; iar termenul final al tainei este îndumnezeirea sa prin
înclinaţia către Dumnezeu. Se îndumnezeieşte prin participarea la iluminarea dumnezeiască şi
nu prin transformarea sa în fiinţa dumnezeiască"7.
Omul nu era păcătos, dar nici nu savârşea virtuţi, ci avea nevinovăţia celui ce nu a
gustat păcatul. Naturalul şi supranaturalul nu erau două lucruri distincte, ci erau îmbinate într-o
singură ordine de viaţă clară şi bună. Sfinţii Părinţi fac distincţie între chip şi asemănare, prin
chip se poate ajunge la asemănare, ea este împlinirea chipului şi este realizabilă prin libera
participare a omului la harul îndumnezeitor. Asemănarea, după Sfinţii Părinţi, nu este un
supraadaus la firea noastră, ci o dezvoltare a firii primite în chip.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că: „omul primind existenţa de la Dumnezeu
şi începând să existe chiar prin actul facerii,' era liber de stricăciune şi de păcat, căci acestea n-
au fost create deodată cu el... "8 Omul, prin chipul lui Dumnezeu ce este în el, virtual posedă de
la început desăvârşirea şi în mod firesc are capacitatea de a realiza unirea cu Dumnezeu. Omul,
fiind creat liber, depindea de el dacă păstrează sau nu harul dumnezeiesc, şi implicit dacă rămâne
în această stare de nestricăciune sau nu. Astfel, atunci când Părinţii afirmă că omul a fost creat
nestricăcios şi nemuritor, nu înseamnă că el nu putea să ajungă la stricăciune şi la moarte, ci că el
va avea prin har şi prin libera sa alegere posibilitatea de a nu se corupe şi a nu muri. Din păcate,
omul şi-a exersat rău libertatea, a pierdut harul şi a ajuns stricăcios şi muritor. Prin porunca
neasumată şi nerespectată pe care a primit-o de la Dumnezeu, omul şi-a atras asupra lui pierderea
calităţilor de om desăvârşit, neascultarea poruncii a determinat alungarea, căderea, începutul

6
SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Crearea omului, IV, P.G. 44, 116.
7
SF. loAN DAMASCHIN, Dogmatica, II, 12, Bucureşti, 1993, p. 71
8
SFÂNTUL MAx:IM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie 21, Filocalia 3, Sibiu, 1948, p. 62.
îndepărtării de Creator, devenind un om trupesc, dar nu pierdut . Această indepărtare a fost
permanentă de-a lungul istoriei, până în zilele noastre din cauza săvârşirii păcatelor.

I.1. Libertatea ca dar al lui Dumnezeu

I.2. Apariția dependenței ca iluzie a libertății

Dependenţa este o problemă duhovnicească şi o consecinţă a căderii lui Adam.

Despre aceasta aflăm din primele pagini ale Bibliei: Şi a zis Domnul Dumnezeu lui Cain:,,De ce
te-aiîntristat şi de ce s-a posomorât faţa ta? Când faci bine, oare nu ţi-e faţa senină? Iar de nu
faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!” (Fac. 4, 6-7).
Mântuitorul le zice ucenicilor Săi: ,,Orcine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului... Deci, dacă
Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevar”(In 8, 34, 36).
După căderea lui Adam, integritatea persoanei umane a fost distrusă, conştiinţa a fost
pervertită, libertatea ştirbită, de atunci nu suuntem în stare să nupăcătuim. Dacă pentru o
perioadă reuşim să ne abţinem la săvârşirea anumitor păcate, fără ajutorul lui Dumnezeu ne
încurcăm iarăşi în ele. Cu referire la aceasta Apostolul Petru citează următorul proverb: ,,Câinele
se întoarce la vărsătura lui,şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui (II Pt. 2, 22).
Sfântul Teofan Zăvorâtul desrie cauzele pierderii ,,libertăţii inimii” , pierderii
independenţei noastre lăuntrice. Fiecăruia dintre noi i se propune să privască în mod cinstit în
adâncul său şi să-l vadă acolo pe robul legat de mâini şi de picioare, tras încoace şi încolo
împotriva voii sale. Dar înşelându-se acest rob îşi închipuie că se bucură de libertate deplină.
Lanţurile lui sunt patimile ce îl stăpânesc, de care il doare să se despartă. Peştele prin în undiţă
înoată, dar este ţinut în sfoară, pasărea deşii se mişcă este într-un spatiu restrâns, tot aşa şi omul
cu cât se împătimeşte mai mult cu atât sfera lui de libertate este mai restrânsă. Acceptând păcatul
omul, treptat cade în iluzia că totul este permis, pe care o ia în mod greşit drept libertate,
interesele, dorinţele şi necesităţile îl fac să creadă că este liber, dar libertate nelimitată este o
capcană9. Patriarhul Alexei al II-lea spune: ,,nu poţi să fii liber şi totodată dependent”. Un om
printr-un viciu caută să fugă de realitate, crezând că acesta îi promite o anumită libertate, dar el
se află în robia iluziilor. Când împătimirea este sadisfăcută, omul simte o anumită uşurare, are
impresia că viata lui a luat o întorsătură, pentru o vreme starea lui se îmbunătăţeste, dar iluziile
se destramă însă repede şi se dovedeşte că greutăţile şi problemele nu au dispărut, viaţa se
înceţoşează apare dispreţul de sine şi dezamăgirea. Totuşi caută să se simtă bine şi din nou: ,,în
mod conştient sau inconştient, el se străduie să-şi înlocuiască durerea prin plăcerea primită de

9
Konstantin V. Zorin, Dependenţa de computer, de jocuri, de nicotină, trad. rom. Adrian tănăsescu-Vlas –
Bucureşti:Ed. Sophia, 2014, p. 10
la împătimire. În aceasta constă esenţa duhovnicească a dependenţei.”10 Chemările acestea
iluzorii sunt la modă în zilele noastre, fiecare alege să se refugieze în lumea iluziilor unii cu
ajutorul narcoticelor, alcoolului, alţii petrecându-şi mult timp pe computer11.
Savanţii sunt de părere că fiecare om este înclinat în mod potenţial, spre dependenţă,
chiar dacă este vorba de forme neînsemnate cum ar fi împătimirea de dulciuri de ceai, de cafea.
Toate formele de plăcere rezultă din activarea aceleiaşi zone a creierului: sistemul specific al
recompensei, centrul plăcerii. Din punctul de vedere al psihologilor, omul nu este înclinat spre
dependenţă dacă se află în armonie cu sine şi îşi exprimă în mod adecvat sentimentele. Năzuinţa
obsesivă spre eliberare e un simptom al lipsei de libertate lăuntrică. La dependenţă sunt
predispuşi de cele mai multe ori oamenii singuratici, lipsiţi de echilibrul psihic, cu o capacitate
scăzută de adaptare la condiţii stresante. În cele ce urmează vom înţelege cum oamenii nimeresc
în această capcană. După ava Evagrie, dracii se ating de anumite zone ale creierului,
determinându-i pe oameni la fapte rele. Dacă cel rău nu reuşeşte să ne împrăştie gândul la
rugăciune, el sileşte temperamentul trupului să pricinuiască o oarecare închipuire străină în
minte. Iar după părerea stareţului Paisie Aghioritul, pe omul sensibil şi nervos din fire, dracul
vrea să-l facă şi mai iritabil, iar pe cel cu inimă înăsprită şi mai neînfrânat şi grosolan, şi
beţivului îi insuflă să nu lase vinul, ci să bea şi mai mult12.

10
Konstantin V. Zorin, Dependenţa de computer, de jocuri, de nicotină, trad. rom. Adrian tănăsescu-Vlas –
Bucureşti:Ed. Sophia, 2014, p. 13.
11
Ibidem, pag. 11
12
Ibidem, pag. 19-20
I.2.1. Ajungerea la dependența de internet. Cauze

Persoanele care pot ajunge să devină dependente de Internet sunt cele cu o

personalitate vulnerabilă. Când este vorba de dependeţa de Net majoritatea studiilor în domeniu
analizează dependenţa de reţelele de socializare, forumuri şi chat-uri. Astfel, milioane de
persoane utilizează zilnic site-uri în special Facebook şi Twitter. Ataşarea emoţională a
oamenilor faţă de reţelele de socializare este un eventual răspuns la intrebarea: ,, De ce unii
oameni, cu precădere tineri, ajung prizonieri ai reţelelor de socializare?” La început spaţiile de
discuţii, sau forumurile de discuţii existente pe bloguri au permis utiliizatorilor Internetului să
schimbe idei. Această posibilitate există şi în prezent. Însă apariţia Facebook-ului a declanşat o
revoluţie în lumea comunicării. Având cont pe Facebook fiecare individ deţine un spaţiu unde
poate exprima şi ilustra ce doreşte, fiind în permanentă comunicare cu alte persoane.
Persoanele cu anxietate socială sunt deosebit de vulnerabili la utilizarea Internetului
problematic, au demonstrat mai multe studii de gen. Anxietatea socială este definită ca o teamă
persistentă a persoanei de situaţiile sociale şi de alţi oameni. Persoana este măcinată cu gândul că
se va face de ruşine în faţa unor necunoscuţi ajungând astfel să reducă la minimum relaţiile
sociale, iar în cele din urmă percepe comunicarea online ca fiin un mijloc sigur de interacţiune .
În afară de anxietăţile sociale, care restricţionează relaţiile din lumea reală, unii dintre
dependenţii de calculator au si anxietate de interacţiune virtuală, fţă de partenerii de pe
Internet. ,,Încercând să explice aşa-numita conectivitate emoţională a persoanei cu membrii
reţelelor, Clayton et al. (2013) au investigat relaţiile care se stabilesc între singurătatea
utilizatorilor de Facebook, anxietatea acestora, consumul de alcool şi de marijuana. Rezultatele
obţinute de cei doi au arătat că anxietatea, consumul de alcool şi de marijuana se numără
printre predictorii ataşamentului emoţional la Facebook.”13

I.2.2.

13
Camelia Popa, Noi comportamente adictive: Internetul patologic, dependenţa de SMS-uri şi de televizor,
Bucureşti: Ed. Universitară, 2013, pag. 13