CRIMINALITATEA MASCULINĂ

CUPRINS
INTRODUCERE
I. ELEMENTELE DE ANALIZĂ CRIMINOLOGICĂ A CRIMINALITĂȚII MASCULINE
1.1. Noțiunea, trăsăturile și indicii statistici a criminalității masculine
1.2.Determinatele criminalității masculine, cauzele criminalității masculine
1.3.Personalitatea infractorului de sex masculin
II. CONTROLUL SOCIAL AL CRIMINALITĂȚII. PREVENIRE ACRIMINALITĂȚII
2.1.Prevenirea criminalității masculine la nivel internațional
2.2.Prevenirea criminalității masculine la nivel național
2.3.Prevenirea criminalității masculine la nivel local, mun. Bălți
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Bibliografie
 INTRODUCERE
Importanța și actualitatea problemei abordate: Actualitatea problematicii abordate
rezidă în faptul că, la etapa actuală, la nivel global situația criminalității sugerează că 80-90% din
activitățile criminale sunt comise de bărbați. Astfel se manifestă o diferență semnificativă dintre
rata criminalității masculine și a celei feminine, mai ales în cazul infracțiuni violente.
Criminalitatea masculină i-a o pondere net superioară criminalității feminine în majoritatea
tipurilor/ categoriilor de criminalitate. Astfel, în cadrul criminalității economice, profilul tipic al
infractorului este al unui angajat de gen masculin, de vârstă mijlocie, cu educaţie superioară care
lucrează în cadrul companiei de o perioadă îndelungată. În cadrul criminalității din sfera violenței
familiale, domestice, infracțiunile săvârșite de către infractorii de gen masculin au o pondere de
96,2% în raport cu infractotii de gen feminin, anume datorită posibilității mai mari a infractorilor
de gen masculin de a recurge la dominație prin intermediul forței.
Pe cale de consecință, se constată actualitatea problemei abordate și necesitatea
întreprinderii de măsuri primordial cu caracter preventiv și în subsidiar, cu caracter de constrângere
post factum, de atragere la răspundere a infractorilor, de înlăturare a urmărilor prejudiciabile ale
faptei comise
Importanța prezentei lucrări rezidă în scopul cercetării care presupune o structură
dihotomică și anume analiza conceptului și conținutului fenomenului de criminalitate masculină
și identificarea celor mai eficiente măsuri de prevenire a criminalității masculine.
Scopul și obiectivele tezei: Orice acțiune, cercetare are la baza s-a un anumit scop, o
finalitate spre care tinde, materializată printr-un rezultat anumit, obținerea căruia depinde de
eforturile depuse, metodele și mijloacele utilizate. În cadrul prezentei lucrări am pornit în mod
firesc de la un scop anumit, materializat prin prisma unei structure dihotomice, și anume, analiza
conceptului și conținutului fenomenului de criminalitate masculină și identificarea celor mai
eficiente măsuri de prevenire a tipului dat de criminalitate.
Rațiunea structurii dihotomice a scoului prezentei cercetări, se bazează pe raționamentul
conform căruia, pentru a propune anumite căi de soluționare a unei probleme, de prevenire a unui
fenomen or de înlăturare a consecințelor nefaste ale acestuia, este strict necesar ca apriori, să fie
analizat nemijlocit fenomenul cercetat, sub aspectul compoziției sale cantitative și calitative, să fie
elucidate formele sale de materializare, pentru ca modalitățile de prevenire ulterior propuse să
pornească de la realități ci nu de la presupuneri, or, citîndu-l pe marele filosof chinez Sun Tzu din
opera Arta războiului: Dacă-ţi cunoşti adversarul şi dacă te cunoşti pe tine, atunci poţi să duci o
sută de bătălii fără să existe un pericol. Dacă te cunoşti pe tine, dar nu-ţi cunoşti adversarul, atunci
şansele tale de a câştiga sau de a pierde sunt egale. Dacă nu te cunoşti nici pe tine şi nici nu-ţi
cunoşti adversarul, atunci veţi fi învins în orice bătălie.
Prin urmare, apreciind criminalitatea masculine drept un adversar al valorilor sociale, al
ordinii publice, a bunelor moravuri, apreciem drept iminentă necesitatea cunoașterii acestuia și
ulterior de luptă contra lui prin intermediul măsurilor de preventive generală și specială.
Pentru relizarea scopului propus este nevoie de a stabili, obiectivele menite să orienteze, să
structureze cursul cercetărilor conform anumitor direcții de activitate apriori stabilite. Obiectivele
pe care mi le-am stabilit pentru asigurarea unei cercetări, analize multiaspectuale a temeticii alese
sunt:
1. Analiza comparativă conceptului criminalității masculine în diferite state, orîndueli
sociale, în raport cu așa concept ca criminalitatea feminine, delicvența juvenilă.
2. Cercetarea nemijlocită a conceptului criminalității în general și a criminalității masculine
în special prin prisma definirilor acestuia date de doctrina de specialitate și de practica în
domeniu.
3. Identificarea și analiza formelor și modalităților de materializare a criminalității masculine
în diferite categorii/ domenii de infracțiuni.
4. Stabilirea determinatelor criminalității masculine, a cauzele criminalității masculine.
5. Cercetarea tematicii personalității infractorului de gen masculin prin stabilirea caracterelor
special, de individualizare a personalității acestuia.
6. Identificarea și cercetarea celor mai eficiente modalități de prevenire a criminalității
masculine.
Gradul de investigație a temei. În procesul realizării scopului din prezenta lucrare am utilizat
surse bibliografice atât autohtone care oferă o analiză criminologică a criminalității masculine la
nivel local/ național cât și surse bibliografice de origine străină și cu vocative universal, care oferă
o analiză a fenomenului criminalității masculine în alte state cât și la nivel internațional. O sursă
importantă pentru realizarea prezentei cercetări au servit datele statistice de nivel national și
internațional în raport cu situația delicvenței masculine în lume, în țară, în localitate.
În aceeași ordine de idei este important de menționat că întreaga lucrare am direcționat-o
pornind de la principiile de bază ale criminologiei definite/ stabilite de marii doctrinari și
practicieni criminologi ca Cesare Lombroso, Raffaelo Garofalo, Charles Goring, Sigmund Freud.
Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării. Pentru realizarea scopului prin
prisma obiectivelor stabilite este necesar de a recurge la utilizarea unor anumitor procedee,
mijloace de analiză, sinteză, comparație, denumite metode de cercetare. Utilizarea metodelor de
cercetare trebuie facută de regulă în avantajul cercetării spre atingerea rezultatului dorit, astfel
metodele trebuie să fie cele utile și necesare. In analiza tematii lucrării am utilizat următoarele
metode de cercetare:
1. Metoda analitica – apriori am analizat conceptul de criminalitate masculină prin prisma
elementelor sale componente, cercetarea fiecăruia dintre acestea, ca părţi ale unui intreg.
2. Metoda sintetica – dupa analiza fiecarui element în parte a fenomenului criminalității
masculine am trecut la unirea elementelor analizate separat în cadrul unui întreg, ca posterior
să pot aplica procedeile de cercetare sub aspectul identificării metodelor de prevenire a acestei
forme de materializare a criminalității.
3. Metoda comparativă – am utilizat metoda dată în procesul comparării fenomenului
criminalității masculine în diferite state și în cadrul diferitelor categorii de infracțiuni.
4. Metoda logică –am utilizat așa concepte ale logicii ca inducția – prin trecerea de la termei
particulari la conceptul general al criminalității, si deducția – studierea pornind de la fapte
generale la deducerea elementlor particulare existente ale criminalității masculine.
5. Metoda sistemica - am cercetat conceptul de criminalitate masculină ca structură independentă
și în același timp, în raport cu alte elemente ale sistemului criminalității atât la nivel local cât
și internațional.
6. Metoda statistică – am utilizat datele statistice referitor la formele de manifestare a
criminalității masculine, la fregvența acestora și referitor la cele mai eficiente metode de
prevenire a fenomenului de criminalitate masculină stabilite de practica națională și
internațională în domeniul prevenirii și combaterii criminalității pe categorii
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării: Dinamica fenomenului infracţional
din ultimii ani şi eforturile instituţiilor statului şi ale societăţii civile de a-i face faţă într-o manieră
coerentă şi eficace, impune necesitatea strigentă de realizare a unei strategii naţionale de prevenire
a criminalităţii, a uneor cercetări multidimensionale în domeniul criminalității în general și a
criminalității masculine în special. Acest lucru este deplin posibil deoarece există o bază teoretică
bogată consacrată acestui domeniu materializată în: acte normative, programe şi recomandări ale
Consiliului Europei şi ale O.N.U., ale autorităților naționale centrale și locale, generalizări de
practică judiciară, recomandări ale doctrinei de specialitete, strategii elaborate recent în alte ţări,
or, pentru a perveni un fenomen acesta trebuie foarte bine cunoscut.
Noile evoluţii contemporane demonstrează pericolul criminalităţii pentru dezvoltarea socială,
dreptul cetăţenilor de a trăi în securitate şi, ca o consecinţă, elaborarea unei strategii pe termen
lung pentru a evita mersul spre o societate terorizată reprezintă un vector prioritar de acțiune a
autorităților statale competente și a organizațiilor internaționale care au ca obiectiv lupta cu
criminalitatea în general și cu criminalitatea masculină în special, or, acest tip de criminalitate se
impune printr-o frregvență foarte înaltă.
Valoarea aplicativă a prezentei cercetări rezultă din faptul că, abordează latura preventivă a
criminalității masculine și identifică componența fenomenului criminalități masculine sub acpect
cantitativ și calitativ.
Sumarul compartimentelor lucrării: Prezenta lucrare presupune o analiza a tematicii
criminalității masculine prin prisma unei succesiuni/ structuri logico-juriice bine fundamentate.
Prezenta lucrare este compusă din 2 capitole fiecare .
Capitolul I, denumit elemente de analiză criminologice a fenomenului criminalității masculine
și conține o analiză a noțiunii, trăsăturilor și indicilor statistici a criminalității masculine, a cauzelor
criminalității masculine și a formelor sale de materializare. Inirent cercetării fenomenului de
criminalitate masculine, trebuie analizată anume personalitatea infractorului de sex masculin, ca
actor principal de înfăptuire a criminalității masculine.
Capitolul II denumit controlul social al criminalității, prevenirea criminalității masculine,
presupune o naliză a formelor de materializare a prevenției criminalității masculine. În cadrul
prezentului capitol am cercetat tematica prevenirii criminalității masculine la nivel internațional,
national și la nivel local, mun. Bălți
 I. ELEMENTELE DE ANALIZĂ CRIMINOLOGICĂ A CRIMINALITĂȚII
MASCULINE
1.1. Noțiunea, trăsăturile și indicii statistici a criminalității masculine
Apriori demarări procesului de analiză a fenomenului criminalității masculine trebuie să
relevăm o serie de idei cu caracter general, incidente în prezenta cercetare. Astfel, pornim de la
definirea criminologiei ca fiind o ştiinţă socio-juridică care studiază criminalitatea, cauzele si
conditiile ei (determinatele criminogene), personalitatea infractorului precum şi căile şi metodele
de prevenire şi combatere a criminalităţii. Aşadar, criminologia este formată de următoarele
instituţii de bază (piloni):
a) Criminalitatea,
b) Cauzele şi condiţiile ei,
c) Personalitatea infractorului,
d) Căile şi metodele de prevenire şi combatere a criminalităţii.
Studierea crminalităţii în general și a celeli masculine în special include în sine studierea
unor astfel indicatori ca nivelul, starea, structura si dinamica fenomenului dat.
Prin urmare, analiza conceptului/ fenomenului criminalității masculine am efectuat-o
pornind de la pilonii de bază ale criminologieiei: definirea primordială a criminalității masculine
și stabilirea trăsăturilor acesteia, identificarea și analiza cauzelor criminalității masculine,
cercetarea tematicii personalității infractorului masculin în raport cu cel feminin, determinarea
căilor și metodelor de prevenire și combatere a criminalității masculine.
Indivizii pot exercita o influenţă pozitivă sau negativă în cadrul unor relaţii interpersonale,
fapt ce determină o diferenţiere între aceştia. Fiecare individ încearcă să-şi manifeste propria sa
libertate şi existenţă în cadrul sistemului social, stăpânindu-şi mai mult sau mai puţin impulsurile.
Tendinţele diverse şi varietatea trebuinţelor (după mediul social, gradul de cultură, etc), determină
gradul de participare al indivizilor la săvârşirea de infracţiuni.
La nivel global situația criminalității relatează că, 80-90% din activitățile criminale sunt
comise de bărbați. Astfel se manifestă o diferență semnificativă dintre rata criminalității masculine
și a celei feminine, mai ales în cazul infracțiuni violente.
Infracţiunile cele mai uzitate de bărbaţi sunt: furturile, tâlhăriile, violenţele.
Populaţia agresională masculină este predispusă înspre infracţiuni grave, determinate de
ipoteze cauzale agresionale: salarii scăzute, absenteism şcolar, manifestaţii empirice ale grupului
social frecventat, înlănţuirea fenomenelor întâmplătoare, număr mare de alternative etc.
Sexul reprezintă ansamblul trăsăturilor morfologice şi sociale prin care indivizii umani se
împart în bărbaţi si femei. Diferenţele dintre sexe se explică prin factori de natură biologică,
psihică, socială şi culturală. Din acest punct de vedere, bărbaţii se deosebesc de femei în plan
anatomo-morfologic, fiziologic, psihic şi social, precum şi prin manifestările comportamentale.1
Datorită acestor deosebiri, în criminologie au apărut un şir de teorii ale deosebirii dintre sexe.
Bineînțeles, diferenţa între caracterele anatomice, fiziologice şi psihologice ale sexelor,
precum şi între condiţiile sociale, morale şi economice ale acestora, este relevantă şi pentru
criminalitate, căci aceasta nu este un fenomen impersonal, ci este o formă de materializare a
conduitei fiinţelor umane. Este cert stabilit faptul că atât pe plan psihologic cât și fiziologic, între
bărbat şi femeie există deosebiri esenţiale, dar sunt discutabile originea, aspectele cantitative și
calitative, efectele acestor deosebiri, şi prin urmare ale inegalităţilor dintre sexe.
Printre primele cercetări în această problemă se înscriu opiniile savantului Traian Pop,2
care consideră deosebirea dintre bărbat şi femeie ca fiind de ordin multiplu:
1) deosebirea dintre bărbat şi femeie este de ordin biologic, avînd o natură atît de profundă,
încît determină superioritatea integrală şi constantă a bărbatului faţă de femeie. Caracterele
anatomice, fiziologice, psihologice, intelectuale mai superioare ale bărbatului îl fac pe acesta, sub
toate raporturile, superior femeii. Această superioritate biologică, esenţială, a bărbatului îi asigură,
în mod firesc şi superioritatea socială. Anume, inferioritatea biologică a femeii este cauza fatală a
inferiorităţii sale, în toate domeniile vieţii, a tuturor pretinselor nedreptăţi;
2) deosebirile şi inegalităţile dintre sexe sunt arbitrare. Bărbatul fiind mai puternic fizic, în
mod arbitrar, tiranic, impune femeii umilinţa inegalităţii şi a subordonării;
3) deosebirea constă şi în misiunea distinctă a celor două sexe. Deosebirile sunt esenţiale
şi necesare pentru armonia societăţii. Caracterele, însuşirile distincte ale bărbatului şi ale femeii se
completează şi armonizează pentru a colabora în unire. Totuşi, după Traian Pop, nu există o
deosebire vădită între caractere, însuşiri etc. Unele caractere şi însuşiri sunt superioare la bărbaţi,
iar altele la femei. Nu se poate vorbi de superioritatea unui sex asupra celuilalt. Inferioritatea unor
caractere sau însuşiri se compensează cu superioritatea altor caractere sau însuşiri. Deci, femeia
este atât inferioară, cât şi superioară bărbatului.
De deosebirile anatomice, fiziologice, psihologice şi intelectuale dintre sexe s-a preocupat
şi cercetătorul francez Henri Marion,3 care consideră că deosebirile anatomice şi fiziologice dintre
bărbat şi femeie ar fi: constituţia anatomică, fizică mai puternică a bărbatului, decît a femeii;
scheletul şi constituţia femeii mai mică, mai slabă ca a bărbatului; talia, statura şi greutatea corpului
femeii mai mică; musculatura femeii este mai slab dezvoltată decît cea a bărbatului, de unde

1
Mateuţ Gh., Criminologie (note de curs), Arad, 1993, p.132.
2
Pop Traian, Curs de criminologie, Cluj, 1928, p.561-562.
3
Marion Henri, Psyhologie de la femme, VIII-me Ed., Paris, 1921, p.49-57, citat în
http://drept.usm.md/public/files/CRIMINologie-Vol2341cc.pdf, Fenomenologia criminalității, p. 116.
urmează că bărbatul este mai puternic, viguros din punct de vedere fizic; inima femeii în general
este mai mică şi mai uşoară decît a bărbatului etc. Totuşi, Marion consideră aceste însuşiri şi
caractere drept secundare, relevînd că este firesc ca puterea musculară etc. la femeie să fie mai
puţin dezvoltate, decît la bărbat, fiindcă de secole s-a făcut prea puţin apel la ele. Dar, diferenţele
ce există sunt mai profunde, ireductibile, fiind legate de funcţia maternală a femeii, care este esenţa
sa. Toate caracterele morfologice, fiziologice şi psihice, ce depind sau se leagă de funcţiile sale
proprii, ca instinctul matern, gestaţia, constituie natura sa proprie în forma cea mai evidentă. De
aici decurg toate inferiorităţile, dar şi superiorităţile femeii.
Deosebirile psihice între bărbat şi femeie ar fi mai esenţiale, decît cele fizice. La femeie
prevalează capacităţile, însuşirile, calităţile sufleteşti, iar la bărbat capacităţile, facultăţile
intelectuale. La femeie predomină sentimentul, la bărbat raţiunea. Femeia este mai sensibilă, mai
impresionabilă, mai sentimentală, mai capricioasă, mai pasionată decît bărbatul. Bărbatul este
volitiv, femeia este afectivă. Bărbatul are o capacitatea mai mare de reflecţie, de logică, de creaţie,
de abstracţie, de aprofundare. Femeia, pe de altă parte, are o capacitate mai mare de intuiţie, de
observaţie, de recepţie etc. La diferenţele anatomice, fiziologice şi psihologice dintre sexe se
adaugă şi diferenţele de secole ale tratamentului lor. Bărbatul şi-a creat şi menţinut o situaţie
superioară, de dominaţie asupra femeii, ultima fiind oprimată, umilită şi nedreptăţită de bărbat. 4
Printre cele mai ample studii în această problemă se numără şi opera lui J. Finot,5
“Prejudecata şi problemele sexuale” care menţionează că cu cît ne întoarcem mai înapoi în timp,
cu atît găsim mai rea, mai inferioară situaţia femeii. Evoluţia situaţiei femeii merge paralel cu
evoluţia civilizaţiei şi progresului uman. În orînduirile primitivă, sclavagistă, feudală şi chiar
capitalistă, bărbatul îi stima pe oamenii mai tari decît el şi-i dispreţuia pe cei mai slabi, printre care
se găsea şi femeia. În toate (cu mici excepţii) culturile vechi bărbatul era cel venerat sau divinizat.
În mâinile bărbatului se centraliza puterea materială şi spirituală. Omul secolelor trecute vedea în
femeie un spirit rău, un fel de zeiţă a răului. Foarte puţini gânditori, scriitori şi filosofi au apreciat
femeia, văzînd în ea o consolatoare şi inspiratoare divină a bărbatului. “Lucru curios, bărbaţii care
au practicat cel mai nobil cult al femeii, le-au aşezat printre cele mai mari şi generoase spirite ale
pămîntului.
Dante şi Plutarh au fost cei dintâi care au ştiut a cînta femeia sublimă în sufletul său,
înţelegătoare în inteligenţa sa, adevărată călăuză şi înger protector al umanităţii”.6 Astfel, femeile
shakespeariene: Desdemona, Isabelle, Persida, Silvia, Rosalinde, Viola, Virgilia etc. – rămân

4
Pop T., op. cit., p.563.
5
Finot Jean, Prejuge et problems des sexes, Paris, 1913, p.105-132, citat în
http://drept.usm.md/public/files/CRIMINologie-Vol2341cc.pdf, Fenomenologia criminalității, p. 116.
6
Pop T., op. cit., p.565
incomparabile ca graţie, devotament, delicateţe, sentimente sau sacrificii. Aceste femei strălucesc
prin prezenţa lor de spirit, bunul lor simţ, raţionamentul lor cuminte şi clarvăzător. Dar, pe de altă
parte, mulţi bărbaţi celebri s-au arătat a fi mesoghini şi sceptici, cruzi şi iraţionali faţă de femeie.
Printre aceştia au fost Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Diderot şi alţii. Spre exemplu, Napoleon,
adversar hotărît al femeii, a impus prin spiritul său autoritar redactorilor Codului civil, ca să
sancţioneze prin lege supremaţia bărbatului revendicată de secole; Schopenhauer prezenta femeia
sub forma unui monstru apocaliptic; filosoful Neitzsche se cutremura la gîndul eliberării apropiate
a femeii; Strindberg şi Moebius prezentau femeia nu numai ca mai inferioară bărbatului, ci şi ca
inamica sa crudă şi neîmpăcată; Weininger elaborează teoria superiorităţii absolute a bărbatului,
pe care femeia nu o poate atinge şi nici apropia. Femeia nu poate fi genială, nu are nici
personalitate, nici suflet, nici voinţă, nici moralitate – zice autorul.7
Întru susţinerea principiului egalităţii dintre sexe s-a ridicat Finot8, devotat partizan al
feminismului, care susţine că femeia nu este inferioară bărbatului. Atîtea femei celebre strălucesc
în literatură, artă şi ştiinţă. Geniul şi inteligenţa nu se datorează sexului. Femeia este atît inferioară,
cît şi superioară bărbatului. Dacă într-un domeniu femeia nu este superioară, ea îl depăşeşte pe
bărbat în domeniul vecin. Femeia, deci, este egală cu bărbatul căci nimic nu autorizează
inferioritatea ei din punct de vedere intelectual, moral sau fiziologic. Nu sunt condiţii organice
implacabile, care ar impune femeii o mentalitate mai slabă. Chiar şi maternitatea, care separă cele
două sexe, le face, dintr-un anumit punct de vedere, diferite, dar nu inferioare unul altuia.
Ca un argument în susţinerea principiului egalităţii dintre sexe apare Gina Lombroso,
distinsă intelectuală cu reputaţie mondială, doctor în litere şi doctor în medicină, fiica lui Cesare
Lombroso şi soţia celebrului istoric italian Fererri. Lucrarea sa “L’ame de la femme”, este un
studiu care face portretul cel mai reuşit al femeii, punînd la punct situaţia sexelor şi raporturile
dintre ele. Aşa, autoarea încearcă să combată tendinţa de masculinizare a femeii, tendinţa care va
priva societatea de un ajutor preţios, fără a da femeii fericirea pe care speră s-o obţină.9 Afară de
diferenţele fizice şi morale dintre cele două sexe, mai este o diferenţă de ordin psihologic
dominantă. Această diferenţă constă în aceea că femeia este altruistă, alterocentristă, în sensul că
ea aşează centrul plăcerii şi ambiţiei sale nu în sine însăţi, ci într-o altă persoană pe care o iubeşte
şi de care voieşte să fie iubită: soţ, copii, tată, prieten etc. În opoziţie cu femeia, bărbatul este
egoist, egocentrist, în sensul că tinde să facă din sine, din interesul, plăcerile şi ocupaţiile sale,
centrul lumii unde trăieşte. Această deosebire există datorită misiunilor diferite ale sexelor, din

7
Pop T., op. cit., p.566
8
Finot J., op. cit., p.149-493
9
Lombroso Gina, L’ame de la femme, Paris, 1924, p.14. citat în http://drept.usm.md/public/files/CRIMINologie-
Vol2341cc.pdf, Fenomenologia criminalității, p. 117.
care izvorăsc, în mod necesar, inegalităţile şi diferenţele dintre ele. Altruismul feminin este o
necesitate a speciei, căci naşterea şi educaţia copiilor reclamă sacrificii. Dar, alterocentrismul nu
implică o superioritate morală a sexului feminin asupra celui masculin, pentru că altruismul, ca şi
alterocentrismul, poate inspira generozitate, perversitate, spirit de sacrificiu, virtuţi şi vicii.
Virtuţiile şi viciile masculine esenţiale sunt: logica, curajul, sângele “rece”, ambiţia,
orgoliul, toleranţa, reflexiunea, pasivitatea, indiferenţa etc. Şi invers, virtuţiile şi viciile femeii
sunt: sentimentalismul, compătimirea, spiritul de sacrificiu, generozitatea, lipsa de logică, spiritul
de intrigă, tendinţa de stăpînire, pasiunea, intuiţia, parţialitatea etc.10 Datorită acestor deosebiri,
criminalitatea în rândurile femeilor se caracterizează prin unele particularităţi de ordin: cantitativ
și calitativ.
Astfel, delincvenţa feminină prezintă ponderea cea mai redusă, fiind raportată la cea
masculină. Printre cauzele inferiorităţii criminalităţii feminine sunt: constituţia fizică mai slabă,
firea timidă şi impresionabilă; spiritul altruist al femeii ca frîu împotriva criminalităţii; gestaţia şi
maternitatea fiind piedici fizice sau morale la comiterea infracţiunilor etc. Deci, femeia are mai
puţină dispoziţie şi capacitate pentru săvîrşirea infracţiunilor
Din punct de vedere psihologic, Cesare Lombroso credea că femeile sunt, prin natură, mai
conservative în toate aspectele ce afectează ordinea socială, fiindu-le mai ușor să accepte orânduire
socială care le dezavantajează, o trăsătură pe care o atribuia imobilității ovulului comparat cu
spermatozoidul. În plus, conform acestui criminolog, femeia primitivă era rareori o asasină, darera
întotdeauna o prostituată. Pornind de aici el și-a dezvoltat teoria potrivit căreia prostituția este
substitutul feminin pentru crimă. Chiar fără a accepta această învechită speculație
putem totuși găsi o cantitate de adevăr în "teoria prostituției". Asta nu înseamnă decât că, în
situațiile care îldetermină pe bărbat să săvârșească o infracțiune, o femeie poate găsi o alternativă
în prostituție, semi-prostituție sau într-un comportament sexual de tipul căsătoriei dictate de
motive financiare.
Sigmund Freud argumentează că femeile sunt mult mai controlate datorită pasivității lor și
a dorinței de a primi afecțiunea bărbatului. Din cauza fricii de a fi dezaprobată și de a ise retrage
iubirea masculină, o femeie, de obicei, nu încalcă legea. În plus, ea e centrată pe propria persoană
și este prea ocupată cu treburi casnice și probleme familiale. Explicația pentru criminalitatea
feminină ar fi, conform lui Freud, o nevroză sexuală, si, de aceea, femeile deviante nu ar trebui
înmod special pedepsite, ci tratate medical.
Mulți alți cercetători accentuiază diferențele dintre sexe în raport cu anumite aptitudini,
atitudini și trăsături temperamentale.

10
Pop Traian, op. cit. p.567-570.
 Cyril Burt distinge, în schema sa a condițiilor temperamentale, pe de o parte, instinctele
puternice sau stenice, cum ar fi furia, lăcomia, încrederea în sine și sexul, pe care le asociază
bărbatului, și, pe de altă parte, instinctele slabe sau astenice,precum sensibilitatea, docilitatea,
durerea și frica, care, conform lui, ar guverna personalitatea femeii. De asemenea, se consideră că
agresivitatea, asumarea riscului când sunt mize mari în joc și asertivitatea sunt însușiri tipic
masculine, pe când sociabilitatea, precauția și afectivitatea ar descrie mai mult personali tatea unei
femei. Unele dintre aceste trăsături s-ar crede că au fost adaptate special fie pentru bărbați, fie
pentru femei, pe parcursul întregii evoluții umane.
Deși există o varietate de teorii de ereditate a personalității, este important de notat că
studiile arată că socializarea și cultura au un impact asupra felului în care se prezintă anumite
trăsături. Asta înseamnă că, deși bărbații și femeile ar poseda diferite niveluri ale acestor
caracteristici, educațiaparentală, influențele culturale și procesul socializării poate determina atât
nivelurile lor deexprimare, cât și dezvoltarea unor alte trăsături. Dar, dintre toate teoriile care
încearcă să explice de ce rata criminalității masculine este mai mare, una în mod special iese în
evidență: general strain theory, care descrie infracțiunea ca unmijloc de adaptare la tensiunea
generată de diferite cauze și prezintă factorii care influențează opersoană să aleagă această
modalitate de a face față stresului. General strain theory identifică trei surse majore de stres: eșecul
de a atinge obiective apreciate în societate, pierderea stimulilor pozitivi, precum prieteni sau
parteneri, și prezența stimulilor negativi, precum presiunea dată de imposibilitatea atingerii unor
așteptări prea mari sau abuzul verbal, sexual, fizic.
General strain theory relevă că, că ceea ce unește un factor stresant de o infracțiune sunt
emoțiile negative pe care le trăiește un individ ca rezultat al situației tensionate. Frustrarea și, mai
ales, furia scad inhibițiile și provoacă o dorință de acțiune, de retorsiune, de revanșă. General
strain theory subliniază că femeile sunt mai predispuse la depresie, decât la mânie, că bărbații sunt
cei care se aprind și devin ostili. Totuși, studiile arată că este la fel de probabil sau chiar mai
probabil ca femeile să se înfurie, doar că furia lor este însoțită de emoții precum frică, anxietate,
vină și rușine, pe când cea a bărbaților este caracterizată de atrocitate.
Totuși, chiar dacă bărbații și femeile ar reacționa la fel în aceleași condiții tensionate, tot
ar fi mai probabil ca bărbații să comită o infracțiune, mai ales una gravă, în acest sens General
strain theory argumentând că relația dintre stres/furie și crimă este condiționată de o serie de
factori.
Datele statistice în domeniu sugerează ideea că, femeile nu ar poseda anumite aptitudini
care le-ar ajuta să suporte stresul, precum stăpânirea de sine și încrederea în sine. Lipsa acestor
trăsături scad șansele ca o femeie să comită o infracțiune, întrucât s-ar putea să nu se simtă în
siguranță și destul de încrezătoare încât să încalce interdicțiile de comportament. În schimb, ea s-
ar putea să aleagă să ignore sau să fugă de o problemă. Aceste metode, deși măresc cantitatea de
stres, scad posibilitatea declanșării unor forme agresive de comportament criminal.
Studiile efectuate în cadrul General strain theory mai arată că femeile, întrucât investesc
mai mult în construirea unui cerc intim de cunoștințe, beneficiază de sprijinul moral al acestora,
ceea ce le ajută în a face față stresului. În plus, femeile ar încerca să evite să adopte un
comportament criminal care ar putea să le afecteze relațiile stabilite.
Bărbații și femeile deopotrivă nu adoptă un anumit comportament întrucât nu se potrivește
cu stereotipurile de gen sau cu propria identitate de gen. Câteva cercetări arată că expresia furiei
nu este în armonie cu imaginea stereotipică a femeii și că furia unei femei este văzută ca fiind
neadecvată. Din această cauză, femeile percep că acțiunile bazate pe mânie le costă mai mult pe
ele decât pe bărbați. De aceea, este mai probabil ca un bărbat să își exprime furia agresând pe
ceilalți, întrucât ar fi în acord cu masculinitatea sa. În plus, s-a insistat în literatura de specialitate
că băieții au tendința să se adune în grupuri mari, organizate ierarhic, caracterizate prin interacțiuni
fizice și competitive. Ei ar trăi într-un context în care excesul, abuzul, abaterea de la norme ar fi
susținute în mod constant de către grup prin încurajarea încălcărilor de reguli. Fetele, pe de altă
parte, au tendința să interacționeze în grupuri mai mici sau să formeze perechi de prietenii bazate
pe cooperare. Conflictul între băieți este deschis și fizic (exemplu, bătaie), pe când între fete este
de obicei indirect (exemplu, vorbitul pe la spate). În plus, grupurile de băieți au tendința de a-și
asuma riscuri și de a sfida autoritatea. Astfel, femeile sunt mai puțin înclinate să adopte un
comportament deviant întrucât nu li se oferă modele sau sprijin pentru așa ceva.11
În raport cu indicii statistici ai criminalității masculine, putem oferi următoarele date, atât
la nivel internațional-regional cât și național.
Graficul 1.1. indică variații considerabile ale infracțiunilor care implică violență sexuală
înregistrate de poliție în cadrul Uniunii Europene pentru anul 2014, în ceea ce privește sexul
victimelor, al suspecților, al persoanelor urmărite în justiție și al persoanelor condamnate. Trebuie
remarcat faptul că există un număr relativ mare de jurisdicții pentru care nu sunt disponibile date
cu o analiză în funcție de sex, inclusiv în unele dintre statele membre mai mari ale UE. Majoritatea
victimelor violenței sexuale sunt de sex feminin, în timp ce suspecții și autorii faptelor sunt, în
mare parte, de sex masculin.

11
Criminalitatea masculină și criminalitatea feminină – Scribd, file:///C:/Users/userr/Downloads/96902632-
Criminalitatea-masculin%C4%83-%C8%99i-criminalitatea-feminin%C4%83.pdf, [on line], 12.02.2017.
 Fig. 1.1. Personalul din sistemul de justiție penală în funcție de sex, UE-28, 2014.
În cadrul Uniunii Europene, bărbații reprezintă marea majoritate a efectivelor de deținuți
din penitenciare. În UE-28 (există date disponibile pentru 26 de jurisdicții, exceptând Belgia,
Estonia, Cipru și Luxemburg), deținuții adulți de sex masculin reprezentau 95 % din totalul
efectivelor din penitenciarele pentru adulți în 2014, o proporție care a rămas relativ constantă încă
din 2008.
În raport cu situația criminalității masculine în Republica Moldova, prezentăm următoarele
date statistice:
Total pe republică
Ani 2010 2011 2012 2013 2014 2015
Bărbați 14 826 17 199 18 961 14 820 16 217 15 840
Fig. 1.2. Numărul de ersoane de gen masculin care au comis infractiuni în RM pe perioada
2010-2015. Include toate categoriile de vârstă. Informatia este prezentata fara datele raioanelor din
partea stinga a Nistrului.

Total pe republică
Ani 2010 2011 2012 2013 2014 2015
Femei 1 749 1 854 1 780 1 183 1 448 1 322
Fig. 1.3. Numărul de persoane de gen feminin care au comis infractiuni în RM pe perioada
2010-2015. Include toate categoriile de vârstă. Informatia este prezentata fara datele raioanelor din
partea stinga a Nistrului.
 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015

Barb Barb Barb Barb Barb Barb Barb Barb Barb Barb Barb Barb Barb Barb Barb Barb
ați ați ați ați ati ați ați ați ași ați ați ați ați ați ați ați

Omor 376 315 317 280 234 228 224 183 145 165 120 163 151 117 100 89
Vătămar
e
intențio 1 1 1 1 1
nată 995 766 915 656 765 934 912 037 904 001 008 045 057 648 693 580

10 8 9 8 7 8 6 5 4 4 4 5 6 4 4 4
Furt 921 991 164 573 503 369 210 138 282 031 894 827 323 929 958 857

Jaf si 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1
talhării 456 196 326 032 146 164 050 929 943 037 013 000 067 795 746 695

Huligan 1 1
ism 772 750 033 882 811 804 749 717 486 602 631 916 067 719 779 870
Infracțiu
ni legate
de 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1
droguri 420 090 531 342 441 598 417 433 228 191 112 048 981 601 680 662
Fig. 1.4. Persoane care au comis infractiuni pe teritoriul RM, pe tipul de infracțiunii, ani
si sexe. Informația este prezentată fără datele raioanelor din partea stângă a Nistrului.

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015

Feme Feme Feme Feme Feme Feme Feme Feme Feme Feme Feme Feme Feme Feme Feme Feme
i i i i i i i i i i i i i i i i

Omor 41 25 41 28 29 26 28 21 14 13 21 22 22 12 6 6
Vătămare
intentionat
a 33 27 28 21 27 27 68 24 30 24 71 63 82 53 46 40

1 1 1
Furt 969 917 078 093 775 014 648 563 517 421 552 623 602 455 572 532
Jaf și
tâlhării 63 52 58 42 38 59 34 27 29 20 38 45 31 33 38 25
Huliganis
m 24 27 46 44 35 26 19 27 32 14 23 29 31 31 34 30
Infracțiuni
legate de
droguri 329 325 408 313 240 256 361 355 468 291 229 199 149 74 126 83
Fig. 1.5. Persoane care au comis infractiuni pe teritoriul RM, pe tipul de infracțiunii, ani
si sexe. Informatia este prezentata fara datele raioanelor din partea stinga a Nistrului.
Analizând datele de mai sus, statuăm asupra faptului că în Republica Moldova este prezentă
regula stabilită la nivel internațional în raport cu criminalitatea masculină în raport cu cea feminină,
și anume că, diferența dintre aceste forme de criminalitate sub aspect procentual constituie: 90%
din infracțiuni sunt comise de bărbați și doar 10 % de către femei.
Cu titlu de concluzie a prezentului compartiment mai menținăm că, bărbații au mai multe
oportunități de a comite cel puțin anumite tipuri de infracțiuni, sunt mai puțin controlați social, au
mai multe șanse să posede anumite trăsături temperamentale - cheie și să se asocieze cu alte
persoane deviante. În plus, toate aceste argumente tind să demonstreze că limita de la care
provocarea si furia se transformă în agresiune este mult mai înaltă la femei decât la bărbați.

1.2. Determinatele criminalității masculine, cauzele criminalității

Ca ştiinţă criminologia are drept scop verificarea ipotezelor privind cauzele criminalităţii
şi reacţia socială faţă de aceasta, urmărind în sens practic, prevenirea criminalităţii, umanizarea
formelor de reacţie socială şi tratamentul delincvenţilor. Înfăptuirea acestui scop general al
criminologiei se realizează prin cercetări proprii, precum şi prin cercetări interdisciplinare, care
sunt necesare profilaxiei criminalităţii existente în societate. Definirea unei politici de apărare
socială trebuie să fie bazată pe datele stabilite de criminologie, ştiinţă complexă ce se bazează pe
biologie, psihologie, sociologie şi ştiinţele juridice. Datele susmenționate trebuie să ofere o
imagine clară asupra cauzelor criminalității pentru a fi asigurată o ulterioară prevenție generală și
specială a criminalității
Cauzalitatea constată dependenţa dintre diferite fenomene şi stabileşte caracterul acestei
dependenţe, care constă în accea că un fenomen (cauza) în anumite condiţii, generează alt fenomen
(efect).
Cauzalitatea este o formă a interacţiunii dintre fenomene şi procese, este tipul principal de
determinare şi reprezintă prin sine, legătura obiectivă dintre 2 fenomene: cauza şi efectul.
Prin cauză înţelegem fenomenul care în mod obiectiv şi necesar generează alt fenomen.
Cauza se deosebeşte de condiţie, care este un fenomen ce favorizează, ajută producerea
unui alt fenomen. Spre exemplu: procurarea unei arme cu care criminalul comite omorul este o
condiţie. Deci, specificul condiţiei constă în aceea că este un fenomen care nu determină un alt
fenomen, dar ajută la producerea lui. Deci, cauzele şi condiţiile acţionează împreună dar au
contribuţii diferite.
În criminologie, deosebim următoarele tipuri de cauze:
a) Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime; Cauzele legate de persoana
criminalului; Cauzele referitoare la mediu.
b) Cauzele obiective care ar fi legate de aspecte materiale, cum ar fi: Sărăcia; Lipsuri materiale;
c) Cauzele subiective, care se referă la aspectele psihice ale infractorului: Temperamentul;
Caracterul;
d) Cauzele pricipale care au un rol determinant în comiterea actului infracţional;
e) Cauze secundare, care au un rol mai redus în comiterea crimei;
f) Cauze determinante, care joacă un rol hotărîtor în comiterea unei crime, spre exemplu, dorinţa
de răzbunare;
g) Cauze declanşatoare, care provoacă trecerea la act, spre exemplu, o ceartă sau conflict;
h) Cauzele declanşatoare care provoacă trecerea la act: O ceartă sau conflict;
i) Cauzele ereditare care aparţin elementelor dobîndite prin naştere;
j) Cauzele de dezvoltare care se referă la condiţiile de dezvoltare a criminalului la influenţe
negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.
k) Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime, cauze legate de persoana
criminalului şi cauze referitoare la mediu;
l) Cauze speciale, care se referă la un singur sector (domeniu);
m) Cauze parţiale, care privesc un segment dintr-un lanţ de cauze.
În raport cu criminalitatea masculină vom exemplifica o serie de cauze ale acestui tip de
criminalitate:
1) Cauzele subiective, care se referă la aspectele psihice ale infractorului: Temperamentul;
Caracterul;
Temperamentul constituie ansamblul de particularităţi ale psihicului, determinate şi
condiţionate de tipul de activitate nervoasă superioară a individului; o dimensiune energetico-
dinamică a personalităţii umane manifestată în acţiuni şi comportamente.
Caracterul este o totalitate a însuşirilor psihice şi morale ale individului uman manifestate în
comportamentul şi acţiunile sale, în atitudinile şi poziţia sa faţă de sine, faţă de alţii, faţă de
societate şi faţă de valorile unanim recunoscute ale acesteia.
În raport cu cauza criminalității indicate mai sus, este necesar de a pe bărbat în raport cu
femeia îl diferențiază direct tipul de temperament și caracterul. Astfel, diferenţa între caracterele
psihologice ale sexelor, este relevantă nemijlocit și în domeniul criminalității, căci aceasta nu este
un fenomen impersonal, ci este o formă de materializare a conduitei fiinţelor umane. Este cert
stabilit faptul că pe plan psihologic între bărbat şi femeie există deosebiri esenţiale, deosebiri care
deseori se materializează în ideea inegalităţilor dintre sexe.
Deosebirile psihice între bărbat şi femeie uneori pot fi apreciate chiar ca mai esenţiale, decît
cele fizice. Astfel, la femeie prevalează capacităţile, însuşirile, calităţile sufleteşti, iar la bărbat
capacităţile, facultăţile intelectuale. La femeie predomină sentimentul, la bărbat raţiunea. Femeia
este mai sensibilă, mai impresionabilă, mai sentimentală, mai capricioasă, mai pasionată decît
bărbatul. Bărbatul este volitiv, femeia este afectivă. Bărbatul are o capacitatea mai mare de
reflecţie, de logică, de creaţie, de abstracţie, de aprofundare. Femeia, pe de altă parte, are o
capacitate mai mare de intuiţie, de observaţie, de recepţie etc.
Virtuţiile şi viciile masculine esenţiale sunt: logica, curajul, sângele “rece”, ambiţia, orgoliul,
toleranţa, reflexiunea, pasivitatea, indiferenţa etc. Din punct de vedere psihologic, femeile sunt,
prin natură, mai conservative în toate aspectele ce afectează ordinea socială, fiindu-le mai ușor să
accepte orânduire socială.
 Instinctele puternice cum ar fi furia, lăcomia, încrederea în sine și sexul, se asociază
bărbatului, și, pe de altă parte, instinctele slabe sau astenice,precum sensibilitatea, docilitatea,
durerea și frica, guvernează personalitatea femeii.
Femeile sunt mai predispuse la depresie, decât la mânie, că bărbații sunt cei care se aprind și
devin ostili. În cazul bărbaților frustrarea și, mai ales, furia scad inhibițiile și provoacă o dorință
de acțiune, de retorsiune, de revanșă. Chiar dacă bărbații și femeile ar reacționa la fel în aceleași
condiții tensionate, tot ar fi mai probabil ca bărbații să comită o infracțiune, mai ales una gravă.
Deseori infractorii bărbații își exprime furia agresând pe ceilalți, întrucât ar fi în acord cu
masculinitatea sa. În plus, s-a insistat în literatura de specialitate că băieții au tendința să se adune
în grupuri mari, organizate ierarhic, caracterizate prin interacțiuni fizice și competitive. Ei ar trăi
într-un context în care excesul, abuzul, abaterea de la norme ar fi susținute în mod constant de
către grup prin încurajarea încălcărilor de reguli. Conflictul între băieți este deschis și fizic
(exemplu, bătaie), pe când între fete este de obicei indirect (exemplu, vorbitul pe la spate). În plus,
grupurile de băieți au tendința de a-și asuma riscuri și de a sfida autoritatea. Astfel, femeile sunt
mai puțin înclinate să adopte un comportament deviant întrucât nu li se oferă modele sau sprijin
pentru așa ceva.
Este important de menționat că anume diferența de ordin psihologic, temperamental, dintre
bărbat și femeie, nu duce doar la fregvența mai ridicată a comiterii infracțiunilor de către bărbați
decât de către femei dar și la fregvența ridicată de comitere a infracțiunilor de către bărbați anume
în raport cu femeile, deseori manifestate în familie prin violența în familie sau mai numită violență
domestică.
În acest sens menționăm că violenţa în familie prezintă o parte a violenţei împotriva femeilor
şi implică relaţii personale sau intime între agresori şi victime. Violența în familie este inclusă în
categoria mai largă a violenţei împotriva persoanei şi este recunoscut faptul că victimizarea
predilectă este feminină. Unii consideră că femeile înseşi o provoacă şi că agresorul masculin
trebuie scuzat atunci când este stresat, în stare de ebrietate sau bolnav. Deşi alcoolul este asociat
cu violenţa, el nu este cauză a violenţei. Există agresori care sunt abuzivi când nu sunt în stare de
ebrietate şi există indivizi în stare de ebrietate care nu manifestă comportament abuziv.
La fel, printre cauzele cu caracter psihologim, întâlnim și agresivitatea criminalului de gen
masculin determinată de condiţiile externe. În acest sens, cea mai populară şi cea mai cunoscută
este teoria frustrare – agresivitate, formulată de John Dollard şi de alţi colegi de la Yale University.
Chiar în prima pagină a lucrării lor, intitulată „Frustrare şi agresivitate”, apar cele două postulate:
„agresivitatea este întotdeauna o consecinţă a frustrării”; „frustrarea întotdeauna conduce către o
anumită formă de agresivitate”.
 Rațiunea admiterii unei asemenea cauze a criminalității masculine rezidă în faptul că deseori
frustrarea produce supărare, o stare de pregătire emoţională pentru a agresa, iar bărbații, cum am
menționat mai sus sunt predispuși la acțiuni de agresiune într-o măsură mult mai însemnată decât
femeile, fapt care se datorează temperamentului bărbaților.
Prin urmare reiterăm în această ordine de idei importanța determinatelor de ordin psihologic
al criminalului de gen masculin, or, independent de ceilalți factori de influiență externă sau internă,
folosirea violenţei până la urmă presupune o alegere.
2) Cauzele obiective care ar fi legate de aspecte materiale, cum ar fi: Sărăcia; Lipsuri
materiale.
În calitate de cauza generală a criminalității în general, academicianul Kudriavțev, consideră
contradicțiile sociale (între cei bogați și cei săraci, între diferite pături sociale).
Delincvenţa apare astfel ca un fenomen de respingere, specific cartierelor sărace,
reprezentanţii şcolii din Chicago formulând conceptul de zonă criminogenă specifică delinquency
area.
Sărăcia şi bogăţia îşi au criminalitatea lor specifică, întrucît săracii comit mai ales crime contra
proprietăţii, iar bogaţii – contra bunelor moravuri şi a personalităţii.
Sărăcia, la limitele sale, îi poate determina pe unii indivizi la comiterea de infracţiuni,
adăugînd şi dorinţa de îmbogăţire sau de trai mai bun, care la rîndul ei împinge spre delincvenţă
un mare număr de persoane.12
Şomajul. Influenţa şomajului este evidentă, constînd în scăderea bruscă şi excesivă a nivelului
de trai şi producînd grave efecte asupra psihicului uman. Şomajul provoacă o instabilitate
emoţională, atacînd echilibrul interior al individului, punîndu-l în imposibilitatea de a-şi mai putea
realiza, prin mijloace legale, aspiraţiile sale. El prejudiciază baza structurii familiale. Autoritatea
părintelui – şomer se diminuează considerabil. Inversarea rolurilor familiale poate produce stări
de confuzie, de dezechilibru interior, alcoolism, dorinţa de revanşă împotriva societăţii.13
Sărăcia este factorul care îi determină pe oameni să caute soluţii de salvare a situaţiei lor
precare, iar lipsa sau nivelul scăzut de educaţie, de moralitate, de cultură şi respect faţă de semenii
săi condiţionează recurgerea la fapte antisociale, inclusiv comiterea infracţiunilor contra familiei
şi minorilor.
Astfel, sărăcia poate fi apreciată cu siguranță în calitate de cauză obiectivă a criminalității
masculine, legată de specte materiale, or, în acest sens pot fi invocate următoarele determinate:
dominanţa materială a femeii în cămin, imposibilitatea bărbatului de a-şi câştiga existenţa pe căi

12
Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică, Criminologie, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti, 1995, p. 184-185.
13
Nistoreanu Gh., Păun C., op. cit., p.184.
legale, imposibilitatea încadrării în cîmpul muncii pentru obţinerea unui venit licit, satisfăcător şi
constant, disproporţia între dorinţe şi posibilităţile de ale satisface din motivul lipsei de capital și
a imposibilității sau nedorinței acumulării acestuia pe cale legală etc.
3) Cauzele ereditare care aparţin elementelor dobîndite prin naştere. Cauza dată a criminalității
masculine trebuie abordată prin prisma teoriei cromozomului crimei.
În anul 1910 cercetătorul danez V. Iohanshen a introdus termenul ştiinţific de “genă”, iar în
anul 1911, învăţătorul american T.Mhorgan a elaborat teoria cromozomilor. El a stabilit că celula
organismului uman are 46 de cromozomi ce formează 23 de perechi distincte, în fiecare pereche
omoloagă existând un cromozom matern şi unul patern.14 Primul care a făcut o încercare de a
demonstra determinarea genetică a comportamentului criminal a fost psihiatrul german J.Lange.
El a prezentat rezultatul unor studii efectuate în anul 1929 în închisorile din Germania, unde,
identificând 30 de perechi de gemeni (dintre care 13 perechi monozigoţi şi 17 perechi dizigoţi), a
constatat 10 cazuri de comportament criminal al gemenilor monozigoţi faţă de numai două a celor
dizigoţi. Deci, în 77% dacă un geamăn monozigot săvârşea o crimă, atunci al doilea geamăn o
repeta şi el, pe când în cazurile dizigoţilor doar în 11% din cazuri şi al doilea săvârşea o crimă.15
În anii ’30 ai secolului XX un alt psihiatru german, F.Stumpfle, a continuat cercetările
identificând 37 de perechi de gemeni, dintre care 18 perechi monozigoţi şi 19 – dizigoţi.
Rezultatele obţinute au fost de 61% la 36% în favoarea monozigoţilor.16
În sfârşit, ultimul din acest val a fost medicul H.Kranz, care a publicat la Berlin datele
referitoare la cercetările îndelungate asupra a 75 de perechi de gemeni, rezultatele obţinute fiind
aproape neînsemnate: 64% monozigoţi contra la 53% dizigoţi.17
În baza acestor cercetări genetice Congresul american a primit o lege despre psihopaţii sexuali,
în conformitate cu care criminalilor la care a fost descoperită o tendinţă genetică de agresivitate
sexuală, li se stabileşte un termen de detenţie pe o perioadă nedeterminată.
În anii 60-70, orientarea genetică cunoaşte o realizare surprinzătoare, aceasta bazându-se pe
studiile efectuate în închisori, pe bărbaţi deţinuţi, descoperindu-se că o posibilă cauză a
comportamentului criminal ar putea-o constitui o anumită anomalie cromozomială.18

14
Stumpfle F., Die Ursprunge des Verbrechens, Leipzig, 1936, citat de Иншаков С.М., Зарубежная криминология,
Москва, a.1997, p.125.
15
1 Lange J., Verbrechen als Schicksal. Studin an kriminallen Zwillingen, Leipzig, 1929, citat de Иншаков С.М.,
op.cit., p.123-124.
16
Stumpfle F., Die Ursprunge des Verbrechens, Leipzig, 1936, citat de Иншаков С.М., op.cit., p.125.
17
Kranz H., Lebensschicksale krimineller Zwillinge, Berlin, 1936, citat de Иншаков С.М., op.cit., p.126.
18
Дубинин Н.П., Карпец И.И., Кудрявцев В.Н., Генетика. Поведение. Ответственность, Москва, 1982, p.134.
 La normal, cariotipul omului este reprezentat de formula genetică 46 XY în cazul sexului
masculin şi de 46 XX, în cazul celui feminin. Cercetătoarea scoţiană Patriţia Jacobs a examinat
din punct de vedere genetic 197 de deţinuţi de la închisoarea din Edinburg şi a constatat că şapte
dintre ei erau purtătorii unei anomalii: în loc să dispună de un singur cromozom al sexului masculin
Y, ei dispuneau de un cromozom Y suplimentar. În aşa fel, P.Jacobs a tras concluzia că frecvenţa
anomaliei în închisori se datorează faptului că indivizii purtători de XYY sunt predispuşi genetic,
crimei.19
Cromozomul “Y” a fost de altfel şi denumit cromozomul crimei.
Cel mai amplu studiu pentru verificarea ipotezei P.Jacobs este cel realizat în Danemarca de
cercetătorii americani Herman Wikin şi Sarnoff Mednik.
Studiul a cuprins iniţial toate persoanele de sex masculin născute la Copenhaga între 1944 -
1947, un total de 31n436. Acţiunea s-a început la 26 mai anul 1971 şi s-a terminat abia la 24 iunie
a.1974. Din numărul total s-a selecţionat un eşantion de 4.139 de subiecţi. Verificându-se situaţia
cromozomilor s-a constatat cu mirare că din cei 4 139 subiecţi doar 12 erau purtători ai anomaliei,
iar din ei numai 5 au avut probleme minore cu justiţia, cazul cel mai grav şi unicul cu violenţă
fiind al unui adolescent condamnat la 9 luni închisoare pentru loviri. Concluzia trasă de cercetători
a fost dură: cromozomul crimei nu există. Dar, unii autori20 totuși consideră că testele nu au fost
efectuate în condiţii absolut concludente.
Duritatea inexistenţei “cromozomului crimei” este prematură, chiar dacă printre indivizii
criminali, cei mai mulţi nu posedă anomalia cromozomială amintită. În fine, chiar dacă
cromozomul crimei nu poate fi găsit la majoritatea infractorilor, este suficient să funcţioneze
numai o mică parte din el, pentru ca existenţa şi acţiunea sa să nu poată fi neglijată.
Ereditatea criminologică nu poate fi neglijată, însă aceasta poate însemna doar o anomalie
biochimică care perturbă rela-ţiile individului cu mediul său. Comportamentul antisocial este o
formă de ma-nifestare a unei tulburări organice.
Se întâmplă uneori ca doi cromozomi să nu se separe şi să treacă împreună într-o celulă. În
acest fel una din celulele germinale va avea 24 de cromozomi, iar alta 22. Dacă vor întâlni o celulă
germinală de sex opus, ce va avea un număr normal de cromozomi se va forma o celulă-ou cu 47
sau 45 de cromozomi. Accidentele cromozomiale care determină un astfel de comportament sunt:
Femeile 47, XXX . Acestea au o dezvoltare fizică normală, pot procrea, dar din punct de
vedere psihic prezintă o labilitate crescută manifestată în anumite situaţii prin violenţă (posedă

19
Jacobs Patricia, Price W.H., Richmound S., Ratcliff R.A.W., Chromosome suvezes in penal institutions and
approved schools, în Journal of Medical Genetics, Nr.8, 1971, p.49-58, citat de Stănoiu R.M., Introducere în
criminologie, Ed. Academiei, Bucureşti, a.1989, p.143
20
Giurgiu N., Elemente de criminologie, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1992, p.58.
putere fizică), stări depresiv-paranoice, un procent însemnat din aceste femei sunt întâlnite în
spitalele de înapoiaţi mintal. Frecvenţa anomaliei este relativ mare – 1,007%[5].
Bărbaţii XXYY . Au o dezvoltare fizică normală, predomină înalţimea mare, fiind în general
sterili. Prezintă tulburări psihice de timpuriu, tolerează dificil frustrăriile, un număr impresionant
de dedublari de personalitate corelate cu manifestări violente ce par premeditate până la detaliu.
Nu s-a putut stabili frecvenţa anomaliei, dar 2% din delicvenţii cu tulburări de comportament
analizaţi o prezentau.
Bărbaţii 47, XXY. La fiecare 1000 de nou-născuţi unul are un cromozom X suplimentar.
Acesta va influenţa dezvoltarea gonadelor, consecinţele fiind sterilitatatea şi înapoierea mintală.
Caracterele sexuale secundare sunt slabe, de aceea se consideră că existenţă acestui cromozom X
determină homo-sexualitatea.
Bărbaţii XYY. Aceasta constituţie cromozomială are o pondere de 1,1% din populaţia
masculină. Nu se cunosc cu exactitate influenţele existenţei cromozomului suplimentar Y, dar în
lotul de control format în proporţii egale de minori cu handicap psihic şi delicvenţi minori
frecvenţa era de 2%, adică de 18 ori mai mare decât la restul populaţiei.
Bărbaţii YY. O parte din copii YY au un risc mai mare de a prezenta deviaţii
comportamentale. Deşi s-a vorbit mult despre corelaţia dintre delicvenţă şi cromozomii YY după
cercetările recente din cadrul Universităţii Standford (1999) se apreciază că Y-ul suplimentar
favorizează, nu determină comportamentul antisocial. Toate anomaliile cromozomiale de sex –
care implică prezenţa cromozomilor Y – antrenează un grad oarecare de înapoiere mintală şi în
secundar tulburări de comportament. Bărbaţii YY comit infracţiuni minore – furturi, înşelăciuni –
mai rar crime sau infracţiuni ce presupun un grad crescut de inteligenţă. Marea majoritate a
acestora sunt integraţi social şi nu au probleme cu legea.
Pe cale de consecință în cazul admiterii teoriei cromozomului, a cauzei eredității criminalității,
admitem faptul că unele aspecte ce țin de predispunerea la comportament criminal sus susceptibile
de a fi transmise de la criminalul de gen masculin către descendenții săi naturali.
4) Cauzele de dezvoltare care se referă la condiţiile de dezvoltare a criminalului la influenţe
negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.
În această ordine de idei putem menționa teoria conform căreia o cauză a criminalității o
constituie agresivitatea ca un comportament social învăţat. Această poziţie este legată, în special,
de numele lui Albert Bandura, care formulează teoria învăţării sociale a agresivităţii. Aceasta se
realizează prin învăţarea directă (recompensarea sau pedepsirea unor comportamente) sau prin
observare şi intimidare a unor conduite. Aceste metode de conduită agresivă pot fi întâlnite în
familie (părinţi care îşi maltratează copiii), în mediul social (comunităţile în care modelele de
conduită agresivă sunt acceptate şi admirate), mass – media (televiziunea).
 La fel la cauza de dezvoltare putem raporta și teoria asocierii diferențiate. Astfel, prima teorie
asupra devianței explicată prin intermediul procesului de învățare este cea pe care o propune în
1939 Edwin Sutherland, membru al școlii de la Chicago. Postulatul de la care teoria pornește este
următorul : înclinația spre infracțiune și comportamentul infracțional, nu sunt nici înnăscute și
nici nu rezultă din dispozițiile psihologice dobândite, ele sunt mai degrabă, învățate.
Dacă teoriile functionaliste cu privire la devianță, explică de ce în ciudă presiunilor exercitate
de societate asupra indivizilor pentru a se conformă normelor sociale, violările acestor norme
continuă să existe, ele nu răspund la întrebarea de ce un anumit individ se angajează într-o anumită
activitate devianță.
Ideea fundamentală care stă la bază teoriei asocierilor diferențiale este aceea că
comportamentul deviant este un comportament învățat în contextul interacțiunilor cu alți,la fel că
și comportamentul conformist. Eficacitatea procesului de asociere diferențială depinde de
frecvență, durată și intensitatea expunerii individului la definiții și atitudini favorabile violării
normelor sociale comparativ cu cele favorabile respectării normelor sociale.
5) Cu titlu de cauză a criminalității masculine putem invoca și cele de natură biochimică ce
acordă un rol deosebit mediatorilor cerebrali în geneza agresivității. Cauzele endocrinologice
presupun rolul accentuat al unor hormoni în înclinația spre infracțiune, mai ales sexuale, nivelul
testosteronului, hormon sexual masculin, fiind crescut la cei ce săvârșesc infracțiuni de viol. Atât
mediatorii cerebrali cât și hormonii pot genera dezechilibre între diferite structuri cerebrale și
anume între creierul instinctual, creierul mamifer (emoțional-afectiv) și creierul uman (rațional și
anticipativ).
Cu titlu de generalizare a prezentului comportament, putem afirma că în raport cu
criminalitatea masculină, sunt incidente toate categoriile de cauze ale comportamentului criminal,
însă cu o anumită diferență de grad, totuși în opinia personală, comiterea infracțiunii sau reținerea
de la aceasta depinde de un important aspect psihologic al conțiinței și voinței persoanei, a
bărbatlui, or în dependență de puterea conștiinței sau voinței acestuia, el va putea opune rezistă
oricăror factori determinanți la infracțiune, căci până la urmă, faptul recurgerii la comiterea
infracțiunii presupune o alegere, un proces psihologic determinant, un punct de neîntoarcere.

1.3. Personalitatea infractorului de sex masculin

Analizat în termeni strict juridici, criminalul este acea persoană care a comis o infracţiune cu
vinovăţie sau la care a participat ca autor, complice sau instigator. Este cunoscut faptul că, într-o
primă etapă, persoana criminalului a făcut un obiect de studiu exclusiv al cercetării criminologice,
dar ulterior, o seamă de curente au conferit eficienţă cauzală şi altor factori. Din acest motiv,
personalitatea infractorului a încetat să mai constituie obiect de studiu exclusiv al cercetării
criminologice, preocupările acesteia extinzându-se. Din punct de vedere criminologic, ceea ce
caracterizează într-o manieră originală dezvoltarea studiilor cu privire la criminal, este trecerea de
la cunoaşterea pur obiectivă la o cunoaştere subiectivă.
Criminologii, când caută să desluşească motivele crimei, vor să cunoască şi caracteristicile
indivizilor care au comis acele crime, or, în spatele fiecărei crime se află unul sau mai mulţi
criminali, care pot fi deosebiţi prin vârstă, etnie, nivel socio-economic etc. Caracteristicile ne
permit să grupăm infractorii pe categorii fixate în funcţie de interesele cercetătorilor.21
Personalitatea infractorului, în calitate de compartiment al criminologiei, studiază rolul
factorilor de caracter individual în procesul genezii și comiterii a infracțiunii: -factori psihologici,
-factori fizici, -factori demografici (vîrsta, sexul), -factori psihiatrici. O importantă deosebită are
studierea coraportului între social (educația) și biologicul (ereditarul), în structură personalitătii
infractorului. Relevarea clasificărilor și tipizărilor infractorilor.
Personalitatea infractorului este tratată în criminologie din 2 perspective: perspectivă rolului
ei în procesul de geneza a infractorului, a posibilității de influentare asupra ei pentru a nu admite
manifestări infracționale.
Personalitatea este o consecință a interacțiunii dialectice dintre caracteristicile organizării
interne a individului și ansamblu factorilor mediului extern. Relațiile sociale au un rol decesiv în
formarea imaginei sociale generale a subiectului,precum și a trăsăturilor lui moral psihologice
(convingerilor,valorilor,așteptărilor,însușirilor intelective și volitive). Ansamblu respectiv de
trăsături și calități caracterizează persoană infractorului și determină comportamentul ei
infracțional. Cu toate că relațiile sociale decesiv influențează asupra personalității la rîndul lor ele
sunt determinate de oameni că ființe sociale active,această activitate umană ce schimbă relațiile
sociale poate fi atât constructivă cît și distructivă.
Personalitatea infractorului diferă de personalitatea unui cetățean prin orientarea ei antisocială
și pericolul ei social. Pericolul social al personalității reprezintă un sistem de interese și motive
criminogene care au determinat comportamentul infracțional.
În acest sens menționăm că personalitatea infractorului masculin poate să se manifeste prin
caractere specifice în raport cu persoanele de sex opus cât și în raport cu persoanele de același sex,
din aceeași clasă, grup.
Infractorul este definit ca persoana care a săvîrşit cu vinovăţie vreuna din faptele pe care legea
le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, ori care a participat la săvîrşirea unei
asemenea fapte ca autor, instigator sau complice.22

21
Tudor Amza, Criminologie, Suport de curs pentru învățământul la distanță, București 2011, p. 15.
22
Dicţionar juridic penal, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.134.
 Pornind de la noţiunea generală a personalităţii, criminologii contemporani definesc
personalitatea infractorului aproape în mod similar. Astfel, R.M. Stănoiu conchide că prin
personalitatea infractorului se înţelege sinteza trsăsăturilor bio-psiho-sociale cu un înalt grad de
stabilitate şi care sunt definitorii pentru acel individ care cu vinovăţie a comis o faptă ce prezintă
pericol social şi este prevăzută de legea penală.23
Gh.Mateuţ înţelege prin personalitatea infractorului ansamblul trăsăturilor individuale bio-
psiho-sociale ale omului, care, la un moment dat, este marcat de "stigmatul" juridic al comiterii
unei fapte prevăzută de legea penală.24
În cadrul prezentului compartiment, în procesul de identificare a personalității criminalului de
gen masculin am abordat teoria lui Jean Pinatel și anume că, existenţa personalităţii criminale
depinde de două condiţii: întrunirea tuturor trăsăturilor de egocentrism, agresivitate, labilitate,
indiferenţă afectivă şi cea dea doua condiţie, este că persoana respectivă să prezinte o stare de
pericol social, o stare periculoasă.
Agresivitatea În procesul de trecere la comiterea unei infracţiuni (crime) agresivitatea
infractorului joacă un rol important. De regulă, cele mai multe infracţiuni constau dintr-o acţiune
comisivă (se loveşte, se sustrage), care presupune trei etape (luarea hotărârii, înlăturarea temerii
de oprobriul opiniei publice şi al pedepsei prevăzute de lege). Agresivitatea intervine în etapa a
treia, ultima etapă, când se trece la săvârşirea concretă a faptei (când se loveşte, se sustrage un
bun, etc.). Aceste acţiuni presupun forţă şi acte de agresiune. Agresivitatea este o formă de
manifestare a unei tendinţe, a unui instinct existent în lumea animală şi cea umană, anume tendinţa
sau instinctul de combatere (combativ), care constă în actul de înlăturare a unor obstacole ce
intervin în momentele de împiedicare a animalului sau a omului de a-şi acapara hrana, apa etc.,
tendinţe pentru satisfacerea unei nevoi (foame, sete, apărare de un pericol). În asemenea situaţie,
agresivitatea este utilă în limite necesare. În cazul comiterii unei crime, agresivitatea se foloseşte
în limite depăşite şi în scopuri antisociale, devenind un factor de pericol social şi manifestându-se
printr-un comportament violent şi distructiv.
Raportînd fenomenul agresivității la criminalul de gen masculin, reiterăm că, virtuţiile şi
viciile masculine esenţiale sunt: logica, curajul, sângele “rece”, ambiţia, orgoliul, toleranţa,
reflexiunea, pasivitatea, indiferenţa etc.25 Instinctele puternice sau stenice care se asociază
bărbatului sunt: furia, lăcomia, încrederea în sine și sexul. De asemenea, se consideră că
agresivitatea, asumarea riscului când sunt mize mari în joc și asertivitatea sunt însușiri tipic
masculine. Unele dintre aceste trăsături s-ar crede că au fost adaptate special fie pentru bărbați, fie

23
Stănîu R.M., op. cit., p.119.
24
Mateuţ Gh., op. cit., p.131.
25
Pop Traian, op. cit. p.567-570.
pentru femei, pe parcursul întregii evoluții umane. Studiile arată că este la fel de probabil sau chiar
mai probabil ca femeile să se înfurie, doar că furia lor este însoțită de emoții precum frică,
anxietate, vină și rușine, pe când cea a bărbaților este caracterizată de atrocitate. Un bărbat să își
exprime furia agresând pe ceilalți, întrucât ar fi în acord cu masculinitatea sa. În plus, s-a insistat
în literatura de specialitate că bărbații au tendința să se adune în grupuri mari, organizate ierarhic,
caracterizate prin interacțiuni fizice și competitive. Ei ar trăi într-un context în care excesul, abuzul,
abaterea de la norme ar fi susținute în mod constant de către grup prin încurajarea încălcărilor de
reguli. Conflictul între bărbați este deschis și fizic (exemplu, bătaie), pe când între fete este de
obicei indirect (exemplu, vorbitul pe la spate). În plus, grupurile de băieți au tendința de a-și asuma
riscuri și de a sfida autoritatea. Astfel, femeile sunt mai puțin înclinate să adopte un comportament
deviant întrucât nu li se oferă modele sau sprijin pentru așa ceva.26
Pinatel mai distinge două forme ale agresivităţii: ocazională şi profesională. Agresivitatea
ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă şi este întâlnită cu precădere în crimele
pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent durabil,
care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod
deliberat, constant. Agresivitatea creşte în cazul împiedicării satisfacerii unor trebuinţe, dorinţe
(când nu se poate ajunge la obiectul care ar satisface acea dorinţă). O asemenea obstrucţionare
provoacă emoţii vii, tulburare, mânie şi, prin aceasta, agresivitatea creşte, în cazul dat putem
exemplifica infracțiunile de jaf cu aplicarea violenței, violul, de regulă comise de către infractori
de gen masculin.
Agresivitatea, ca structură psihofizică, devine deseori pentru bărbat un motiv şi un mijloc de
comitere a infracţiunii. În criminologie s-au studiat şi mecanismele fiziologice şi emoţionale ale
agresivităţii. Astfel, s-a arătat că în caz de mânie se ridică presiunea arterială, se produce
accelerarea pulsului, accelerarea respiraţiei etc.
O altă trăsătură specifică personalității criminalului de gen masculin o constituie gocentrismul.
Egocentrismul, ca trăsătură a persoanei, se caracterizează prin tendinţa de a raporta totul la propria
persoană, atât din punct de vedere afectiv, cât şi cognitiv. În anumite limite, egocentrismul constă
în conservarea de sine, în afirmarea de sine. Sub raport mintal, persoana îşi face o imagine pozitivă
despre sine, ea considerând că propria persoană este punctul de reper pentru toate sentimentele,
emoţiile, toate raportându-se de la sine şi către sine. Dar, procedând astfel, omul se îndepărtează
de realitatea imediată şi cade în subiectivism, nerecunoscând importanţa lumii înconjurătoare,
îndeosebi a lumii sociale, a celorlalţi oameni. Egocentricul îşi minimalizează defectele şi

26
Criminalitatea masculină și criminalitatea feminină – Scribd, file:///C:/Users/userr/Downloads/96902632-
Criminalitatea-masculin%C4%83-%C8%99i-criminalitatea-feminin%C4%83.pdf, [on line], 12.02.2017.
insuccesele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte, în loc să-şi reconsidere
poziţia, atacă cu vehemenţă. Sub raport afectiv, se dezvoltă exagerat sentimentul de afirmare
proprie, iar când acesta nu reuşeşte, apare invidia şi mânia pentru ceilalţi oameni. Se ajunge la
sentimentul de frustrare, disperare, orgoliu, vanitate, tot atâtea stări afective care împing pe om la
izolare sau la conflict cu semenii săi. Aceste stări pot evolua într-o direcţie psihotică, spre manie,
paranoia etc. De multe ori egocentrismul se poate asocia cu egoismul, care înseamnă punerea
intereselor proprii mai presus de interesele altora, chiar de interesele societăţii. Egoismul înseamnă
lipsa sentimentului de simpatie şi generozitate pentru alţi oameni. Egocentricul, marcat şi de
egoism, ajunge uşor la conflict cu ceilalţi membri ai societăţii şi la comiterea de infracţiuni, fie
infracţiuni contra persoanei – ameninţare, vătămări corporale, insulte, fie infracţiuni contra
avutului – înşelăciuni, falsuri etc. Egocentrismul, bazat pe tendinţa de afirmare de sine şi a
intereselor proprii, se poate asocia şi cu diferite trăsături de alte tipuri de infractori, cum este
infractorul agresiv, infractorul lacom, doritor de înavuţire, etc., iar tendinţele de comitere a
infracţiunilor devin tot mai puternice, îndeosebi a infracţiunilor contra persoanei.
Chiar şi la tipurile de infractori sexuali, infractori profesionali – recidivişti – etc.,
egocentrismul joacă un rol stimulator şi declanşator de infracţiuni. În ceea ce priveşte rolul
egocentrismului în stimularea, declanşarea şi trecerea la comiterea crimei, este evident că tendinţa
egocentristă (şi egoistă) este mai puternică şi învinge orice tendinţă de opunere la crimă, orice
tendinţă de reţinere de teama oprobriului social sau de teama ameninţării cu pedeapsa. Teama de
oprobriu sau de pedeapsă este mai mică în comparaţie cu orgoliul, vanitatea, tendinţa de dominare,
intoleranţă ori aroganţă, alimentată de egocentrismul criminalului.27
Un studiu britanic care confirmă presupunerile de până acum privind comportamentul
bărbaţilor şi dezvăluie şi hormonul care cauzează agresivitatea şi egoismul. Hormonul masculin
testosteron este cel care are o mare implicaţie în declanşarea comportamentelor violente şi a
atitudinilor egoiste. Studiul a fost efectuat de către cercetătorii de la Wellcome Trust Centre for
Neuroimagining, din cadrul University College din Londra. Poate în mod surprinzător, testele au
fost efectuate pe femei pentru a putea dovedi că hormonul masculin este cel care le poate face să
devină “mai puţin cooperante şi ecogentrice", după cum se explică în cadrul studiului.Femeile au
în corpul lor hormonul testosteron, însă în cantităţi mult mai mici decât bărbaţii. Pentru a nu
interfera cu secreţia naturală, în cadrul studiului, testele au fost efectuate pe femei. Studiile au fost
efectuate numai pe femei. Gradul de cooperare a fost testat pe grupe de câte două femei, uneia
dintre ele i se administra testosteron, iar celeilalte i administra un înlocuitor fără efect, pentru a

27
Octavian Pop, Gheorgehe Neagu, Criminologie generală, Chişinău 2005, p. 75-76.
obţine efectul de placebo.28 Cele două femei erau interogate despre diferite subiecte, iar în
momentul în care aveau opinii diferite, erau puse să dezbată până când ar putea ajunge la o
concluzie comună. Oamenii de ştiinţă au observat că femeile cărora le era administrat testosteronul
deveneau mai puţin cooperante şi nu puteau ajunge la o înţelegere, devenind egocentrice. În altă
această de idei, cercetătorii afirmă că este firesc să avem comportamentul influenţat de hormoni.29
Pe cale de consecință, observăm că egocentrismul și agresivitatea la bărbați are și o sursă
endocrinală.
Labilitatea psihică. Trecerea la comiterea unei crime este favorizată şi stimulată de o altă
trăsătură de caracter dominantă a criminalului, anume labilitatea. Denumirea acestei trăsături
provine de la cuvântul latin „labilis”, care înseamnă ceva ce „se ţine într-un fir de păr”, a fi gata
să cadă, a se rupe, a aluneca. Este vorba despre o structură psihică şi morală care este opusă
structurii solide, structurii stabile. Structura labilă este o structură schimbătoare, cu voinţă slabă,
cu putere de stăpânire nestatornică. O asemenea structură poate să cuprindă mai multe planuri,
cum ar fi: a) afectivitatea, supusă unor fluctuaţii; b) prevederea redusă şi nesigură; c) iniţiativa,
însoţită de renunţare; d) puterea de voinţă şovăitoare şi schimbătoare; e) influenţabilitatea şi
sugestibilitatea pronunţată; f)luarea de hotărâri pripite şi apoi abandonate; g) relaţii de prietenie
trecătoare şi schimbătoare cu alţi oameni; h) labilul este ca un lichid fără formă care ia forma
vasului în care se toarnă.
Labilitatea este influenţată şi de tipurile de criminali. La criminalul normal, neafectat de
tulburări psihice puternice, labilitatea se manifestă în anumite limite acceptabile, dar la criminalii
cu tulburări emoţionale şi cu un nivel de inteligenţă scăzut, labilitatea este mai pronunţată şi
trecerea la comiterea unei crime este mai uşoară. Ea este prezentă şi la tipul de criminal impulsiv,
cu o lipsă de control a stărilor emoţionale. În prezenţa unor stări psihopatice, nevrotice, de
asemenea, labilitatea este mai pronunţată, iar trecerea la comiterea unei crime este mai uşoară.
În cazul dat reiterăm că independent de factorii care influiențează comiterea infracțiunii,
alegerea de a exterioriza/ materializa sau nu intenția criminală o are nemijlocit infractorul. Astfel,
comiterea faptei va fi esențial determinată de către nivelul de labilitate a eventualului criminal,

28
Placebo (din latină, lit.: voi plăcea) este un termen utilizat în cercetare pentru a desemna o substanță inactivă sau o
procedură utilizată ca element de control în experimente. Efectul placebo este îmbunătățirea măsurabilă, observabilă
sau care se resimte asupra sănătății, care nu se atribuie unui tratament real în desfășurare. Prin extensie, placebo este
orice procedură terapeutică sau o componentă a acesteia despre care nu a fost demonstrat că administrarea sa ar
produce o activitate fiziologică sau psihologică specifică, menită să îmbunătățească starea de sănatate a pacientului în
cazul afecțiunii tratate.
29
Dan Istratie, http://www.evz.ro/studiu-explicatia-stiintifica-care-dovedeste-ca-barbatii-sunt-mai-agresivi-si-
ecogentrist.html, 02.02.2012, [on line], accesat la 17.02.2017.
dacă acesta are o voinţă slabă, cu putere de stăpânire nestatornică sau din contra este stăpân pe
sentimentele și tendințele sale și le direcționează prin prisma legii, moralei și ordinii publice.
În cazul dat este necesar de mențonat că labilitatea psihică, spre deosebire de agresivitate,
egocentrism, constituie o trăsătură a personalității infractorului atât de gen feminin cât și asculin,
aproximativ în egală măsură.
Indiferenţa afectivă. Indiferenţa afectivă reprezintă o stare fizico-psihică ce devine o trăsătură
de caracter a unor criminali, stare care favorizează trecerea la săvârşirea unei crime. Ea constă în
absenţa unor sentimente şi emoţii umane în ceea ce priveşte relaţiile dintre oameni, cum ar fi
sentimentele de simpatie, prietenie şi respect reciproc. Aceste sentimente dau naştere unei
sensibilităţi a omului faţă de semenii săi, unor emoţii şi sentimente de participare la bucuria şi
durerea altuia, dar mai ales o sensibilitate morală, adică o înţelegere a ceea ce este bine şi ce este
rău pentru altul. Astfel apare o solidaritate primară între oameni, ce nu permite trecerea la
săvârşirea de infracţiuni. Criminologia modernă, în special criminologia clinică, prin J. Pinatel, au
constatat că o trăsătură importantă a criminalului este lipsa acestei stări afective, este aşa-numita
indiferenţă afectivă, indiferenţa morală a criminalului, trăsături care generează sau favorizează
săvârşirea de infracţiuni. Prin urmare, în cazul în care infractorul a învins oprobriul public faţă de
comiterea unei infracţiuni, dacă a învins teama de pedeapsa ce îl ameninţă, el ar putea să se abţină
de la comiterea infracţiunii dintr-un sentiment de milă faţă de victimă, care vine din starea sa
afectivă (durerea, suferinţa victimei). Dar în cazul criminalului stăpânit de indiferenţă afectivă,
stăpânit de lipsă de milă, el nu mai întâlneşte nici o piedică emotiv-morală şi trece la săvârşirea
infracţiunii. Indiferenţa afectivă denotă ideea că infractorul este lipsit de inhibiţia necesară pentru
a se opune comiterii crimei, inhibiţie care ia naştere din suferinţa altuia.
Cercetările psihiatrice au demonstrat că la tipurile de criminali perverşi, de regulă masculini
există o răutate, o lipsă de afecţiune. Originile indiferenţei afective pot fi un deficit bio-
constituţional moştenit. Perversiunea criminalului izvorăşte din plăcerea morbidă ce i-o provoacă
suferinţa victimei. Dar aceste origini pot fi şi de ordin educativ şi social. În familiile în care părinţii
au atitudini şi comportări dure, caracterizate de acte de violenţă frecvente, copiii seamănă cu
părinţii.
În raport cu indiferența afectivă, este de mențional că bărbaților, spre exemplu în raport cu
femeile le sunt specifice anume comprtamentul “cu singe rece”, cu cruzime, indiferența față de
alte personae, valori.
Cruzimea deosebită demonstrează intenţia făptuitorului de a-i cauza victimei suferinţe – de
ordin fizic sau psihic – care sunt intense, inutile şi prelungite în timp. Infracțiunea săvîrşită cu
deosebită cruzime presupune o intensitate mult mai mare a acestor dureri, întrucît făptuitorul nu
se mulţumeşte doar cu comiterea fracțiuni dar și de pe urma acțiunilor cu cruzime comise în raport
cu victima. Infractorul îi prelungeşte victimei agonia, torturînd-o, maltratînd-o, molestînd-o.
Deseori cruzimea deosebită este utilizată în cadrul infracțiunilor de omor. Următoarele metode
demonstrează manifestarea cruzimii deosebite la săvîrşirea omorului: cauzarea unor plăgi multiple
(cînd există probe suficiente care dovedesc intenţia de a comite omorul cu deosebită cruzime);
jupuirea pielii; turnarea peste victimă a unor lichide inflamabile cărora li se dă foc; provocarea
arsurilor cu ajutorul unor obiecte incandescente; arderea sau îngroparea unei persoane vii;
utilizarea curentului electric; smulgerea unghiilor; scoaterea ochilor; mutilarea sau secţionarea
unor părţi ale corpului; stropirea cu agenţi chimici agresivi; asfixierea mecanică prelungită în timp;
otrăvirea, urmată de suferinţe prelungite; impunerea victimei să-şi sape mormîntul; imitarea
execuţiei victimei; privarea de mîncare, apă, somn, de confort termic sau fonic, de alte necesităţi
vitale etc. Este de menţionat că, abstrasă de alte circumstanţe, atestarea uneia din metodele
prezentate mai sus nu întotdeauna poate fi considerată expresie a cruzimii deosebite. Astfel, de
exemplu, adesea, cauzarea unor plăgi multiple poate fi explicată prin forţa fizică slabă a
făptuitorului ori prin calităţile vulnerante reduse ale mijlocului sau instrumentului de săvîrşire a
infracţiunii (care nu a fost ales special de către făptuitor). La fel, suferinţele victimei nu vor fi
deosebite atunci cînd cauzarea unor plăgi multiple se realizează în toiul altercaţiei şi într-un
interval de timp relativ scurt.
Referindu-se la rolul fiecăreia dintre cele patru componente ale nucleului personalităţii,
Pinatel le atribuie următoarea distribuţie: agresivitatea joacă un rol de incitare, fiind o componentă
activă, celelalte trei – egocentrismul, labilitatea, indiferenţa afectivă, au rolul de a neutraliza
inhibiţia trecerii la crimă prin împiedicarea subiecţilor de a lua corect în considerare dezaprobarea
socială ori sentimentul de compasiune şi simpatie pentru alţii. Cu alte cuvinte, rolul acestor patru
componente ale nucleului personalităţii este de a da cale liberă de manifestare agresivităţii. În mod
just, Pinatel observă că, în general, există tendinţa de a se atribui totul agresivităţii, trecându-se în
umbră rolul negativ al celorlalte componente ale personalităţii, deşi, în realitate, comportamentul
delincvenţial devine de cele mai multe ori posibil tocmai inexistenţei frânelor care, în mod
obişnuit, inhibă la indivizii normali starea de agresivitate. El mai observă, de asemeni, în mod
întemeiat că fiecare dintre cele patru componente negative ale personalităţi au grade de intensitate
diferite: hiper, mezo sau hipo – fără a viza prin aceasta domeniul patologiei mintale, deci fără a
apela la psihiatrie.
Pinatel susţine că existenţa personalităţii depinde de două condiţii: prima, pe care deja am
sesizat-o, este întrunirea tuturor trăsăturilor de mai sus, (egocentrism, agresivitate, labilitate,
indiferenţă afectivă) şi a doua este că persoana să prezinte o stare de pericol social, o stare
periculoasă. Autorul menţionează că în 15% din cazuri pentru infractori starea periculoasă este
episodică, trecătoare, că pentru 20% ea este cronică, iar pentru 55% ea este marginală; din această
categorie se recrutează cei mai mulţi infractori recidivişti sau ocazionali.30
Gradul pericolui social al personalității diferă la diferite tipuri de infractori. El este determinat
nu numai de caracterul faptei periculoase săvîrșite,dar și de locul și rolul pe care îl deține motivația
criminogena și comportamentul infracțional în intregu ansamblu de calități a persoanei și în
comportamentul ei general. Deci gradul de pericol social al personalității este determinat de
raportul dintre trăsăturile pozitive și negative ale ei. Totodată distincte personalității infractorului
nu sunt caracteristice tuturor persoanelor care au săvîrșit infracțiuni.
De regulă pericolul social al personalității infractorului apare cu mult înainte de comitere
infracțiunii ce se manifestă prin delicte disciplinare,contravenții. Pericolul social se păstrează și
după ce subiectul a ispășit pedeapsă el numai fiind o personalitate a infractorului. În ambele cazuri
nu putem vorbi de personalitatea infractorului ci de o personalitate socialmente periculoasă. Așa
dar conceptul de personalitate a infractorului nu surprinde imaginea unei personalități predestinate
spre crimă. Între delictenți și nedelecvenți nefiind o diferență de natură biologică, ci o diferență de
grad care are o deteminare multicauzală.31
Cu titlu de generalizare a prezentului compartiment menționăm că, unoaşterea detaliată a
profilului de personalitate a infractorului masculin facilitează mai ales realizarea de programe
diferenţiate şi individualizate de reeducare, recuperare şi reinserţie sociale, dar este utilă şi pentru
organele judiciare în soluţionarea cauzelor penale, contravenționale, de violență în familie.
II. CONTROLUL SOCIAL AL CRIMINALITĂȚII. PREVENIRE ACRIMINALITĂȚII
2.1. Prevenirea criminalității masculine la nivel internațional
Platon este primul gânditor al antichităţii care sesizează faptul că pedeapsa nu poate fi
justificată prin ea însăşi, ca reacţie la răul provocat prin fapta antisocială, ci trebuie orientată către
un scop care să constituie temeiul juridic şi filosofic al aplicării acesteia. Scopul identificat de
marele filosof antic este şi astăzi modern – prevenirea săvârşirii altor crime în viitor.32
În dialogul consacrat lui Protagoras, Platon arată “… căci nimeni nu pedepseşte pe cei care
săvârşesc nedreptatea numai şi numai pentru acest lucru, anume pentru că au greşit, cel puţin în
cazul că cineva nu se răzbună ca un animal fără judecată; cel care însă încearcă să pedepsească cu
judecată nu pedepseşte pentru greşeala comisă – căci lucrul săvârşit nu se poate îndrepta – ci pentru
viitor ca să nu mai repete greşeala nici el, nici altul, văzând că acesta este pedepsit”.33

30
Octavian Pop, Gheorgehe Neagu, op. cit., p. 77-78.
31
Eugen Florea, Criminologie, Note de curs, Chișinău 2013, p. 25.
32
Nistoreanu Gh., Păun C., Criminologia, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1995, p. 18-19.
33
Platon, Opere 1, “Protagoras”-3, Ed. Cretia Noica, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1974, p. 24.
 Această idee a fost reluată şi dezvoltată de filosoful şi scriitorul latin Seneca care spunea:
“Căci, după cum spunea Platon, nici un om înţelept nu pedepseşte pentru că s-a săvârşit o faptă
rea, ci pentru că ea să nu fie repetată”.34
În opera sa asupra legilor Platon consideră că “oricine va face rău altuia prin furt sau violenţă,
va plăti persoanei lezate, în orice caz o amendă întotdeauna egală cu prejudiciul până la
indemnizarea completă. El va plăti de asemenea, pentru acest delict, o penalitate suplimentară în
scopul îndreptării sale”. Aceste idei constituie esenţa prevenirii generale şi prevenirii speciale.
În contextul marilor schimbări sociale şi politice contemporane, al dezechilibrelor cu
cauzalitate multiplă şi al proceselor tensionate determinate de acestea, prevenirea şi combaterea
criminalităţii nu poate fi evitată, indiferent câte dificultăţi şi inconveniente ar prezenta.
Identificând şi studiind cauzele criminalităţii, stabilind starea şi dinamica acesteia, anticipând
schimbările sale cantitative şi calitative pe termen mediu şi lung, criminologia îşi propune să
evalueze măsurile ce se impun şi să elaboreze programe convingătoare de prevenire a
criminalităţii, de resocializare şi reinserţie socială a delincvenţilor.
Prevenirea criminalității indiferent de nivelul de operare – internațional, regional, național,
local, presupune un proces complex care trebuie direcționat în baza unei serii de principii și anume:
Principiul spaţialităţii – acţiunea preventivă se va încadra într-un teritoriu determinat (sector,
secţie, cartier, comunitate), implicând intervenţii ale structurilor locale şi centrale;
Principiul contractualizării – impune participarea statului; potrivit acestui principiu, acţiunile
de prevenire trebuie să fie continue;
Principiul parteneriatului social – în realizarea unei preveniri eficiente trebuie să se colaboreze
cu diferiţi actori sociali, inclusiv populaţia trebuie implicată în acest gen de activitate;
Principiul cooperării şi utilităţii sociale – necesitatea implicării tuturor instituţiilor abilitate în
prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional, precum şi a societăţii civile, este pe deplin dată
de nevoile specifice ale populaţiei;
Principiul transparenţei şi apropierii de comunitate (proximităţii) – actorii activităţii de
prevenire trebuie să se apropie de populaţie, de acea categorie a acesteia pentru care se realizează
prevenirea; proximitatea se realizează prin crearea unei legături parteneriale pe axa poliţie –
cetăţeni - instituţii publice şi private (unităţi şcolare, biserică, mediu de afaceri, ONG-uri, mass-
media, autorităţi publice locale);
Principiul priorităţii măsurilor preventive, faţă de cele coercitive – translatarea centrului de
greutate al politicilor penale şi al strategiilor de combatere a criminalităţii din zona represivă, către
o zonă preventivă şi de reinserţie socială;

34
Seneca, De ire (Despre mânie), citat de Nistoreanu Gh., Păun C., op.cit., p.19.
 Principiul legalităţii – întreaga activitate de reducere a infracţionalităţii se desfăşoară cu
respectarea prevederilor Constituţiei şi a legislaţiei în vigoare, precum şi cu respectarea
convenţiilor internaţionale la care România este parte;
Principiul evitării stigmatizării- acţiunile preventive se vor desfăşura astfel încât se va evita
prevenirea revictimizării;
Principiul respectării diferenţelor culturale – activităţile de prevenire vor ţine cont de
particularităţile culturale ale zonei, respectând dreptul minorităţilor la liberă exprimare;
Principiul proporţionalităţii intervenţiei – intervenţia preventivă va fi proporţională cu nevoia
de siguranţă exprimată de populaţie şi cu starea infracţională.
În opinia autoruluilui Traian Pop, există două forme de prevenire a criminalităţii: prima formă
se referă la prevenirea apariţiei sau existenţei unor cauze sociale ori individuale, care pot conduce
la crimă (de exemplu sărăcia, criza economică, lipsa instrucţiei, carenţele educative, conflictele
între oameni, crizele individuale). Măsurile recomandate a se lua în asemenea situaţii sunt cele
sociale, individuale, prin care în mod direct se schimbă situaţia socială, iar indirect se înlătură acele
cauze care pot genera săvârşirea de infracţiuni. Despre cea de a doua formă de prevenire a
criminalităţii Traian Pop sublinia că, aceasta se referă la prevenirea directă a crimei (în situaţia
existenţei unui grup de recidivişti care comit mereu crime, împotriva acestora pot interveni
organele de poliţie care supraveghează acest grup şi îl împiedică să comită crime).35
Obiectivul prevenirii criminalității este constituit dintr-un ansamblu de factori care determină
sau favorizează săvârşirea faptei ilicite. Aceşti factori precedă încălcarea legii penale. Orice altă
abordare ar fi nerealistă întrucât ar semăna iluzia că prevenirea criminalităţii ar fi posibilă şi fără
să se acţioneze asupra cauzelor criminalităţii.36 Pe cale de consecinţa măsurile concrete de
prevenire nu pot fi orientate în mod just fără o concepţie clară asupra cauzelor care determină şi a
condiţiilor care favorizează fenomenul infracţional. În raport de gravitatea şi rolul factorilor
cauzali se poate alcătui strategia combaterii cauzelor fenomenului, eşalonarea eforturilor pe
diferite etape, fiecare cu obiective apropiate sau mai depărtate. Nu s-ar putea renunţa însă la
cunoaşterea cauzelor fenomenului şi a căilor de eradicare a acestuia. Acţiunea preventivă nu va
produce efectele scontate dacă se va desfăşura izolat, pe domenii sau tipologii infracţionale.
Prevenirea criminalităţii trebuie să vizeze fenomenul în întregul său, nu ca totalitate de infracţiuni
săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp dată, ci ca sistem, înţeles ca ansamblu
superior organizat de elemente aflate în relaţii atât între ele, cât şi cu întregul căruia i se
subsumează, ansamblu care este orientat către realizarea unor efecte specifice, în condiţii specifice.

35
Octavian Pop, Gheorgehe Neagu, op. cit, p. 187.
36
G.Antoniu, Prevenirea infracţiunilor în dezbaterea Naţiunilor Unite, în "Studii de drept românesc", Bucureşti,
Ed.Academiei Române, nr.1-2/1991, p.91; Gh.Nistoreanu, Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă, Editura
Ministerului de Interne, Bucureşti, 1991, p.63.
În societate, intervenţia omului are un rol hotărâtor în procesul de transformare a posibilităţii în
realitate. El acţionează în cunoştinţă de cauză după ce a perceput informaţiile provenite din mediul
social, după ce le-a cercetat şi evaluat în raport cu natura lor şi necesităţile proprii, manifestând
preferinţă şi asimilând pe acelea care îi satisfac interesele. În raport de condiţionările concrete, el
îşi manifestă libertatea opţională. Întrucât actul de decizie intervine într-un context social guvernat
de norme şi valori general acceptate, responsabilitatea pe care o implică se constituie, la rândul ei,
într-o ecuaţie care exprimă relaţia dintre necesitatea socială şi liberul arbitru ca fundament al
răspunderii.
În consecinţă, măsurile concrete de prevenire a criminalităţii trebuie să reprezinte argumente
suficient de puternice pentru ca, în balanţa procesului individual de luare a deciziilor, să constituie
factori decisivi de împiedicare a trecerii la săvârşirea actului infracţional. Aceste măsuri trebuie să
vizeze acele domenii ale socialului, economicului, juridicului etc., în care apar şi se manifestă cu
mai multă forţă cauzele care determină şi condiţiile care favorizează comportamentul delincvent.
Generalizând, apreciem că prevenirea criminalităţii desemnează un proces social permanent,
care presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic,
administrativ şi juridic destinate să preîntâmpine săvârşirea faptelor antisociale, prin identificarea,
neutralizarea şi înlăturarea cauzelor fenomenului infracţional. Totuşi, prevenirea nu înseamnă doar
preîntâmpinarea săvârşirii pentru prima dată a unei infracţiuni, ci şi împiedicarea repetării faptei
penale de către acelaşi autor. Acest tip de prevenire, în care subiecţii sunt calitativ diferiţi, se
realizează prin măsuri de resocializare şi reintegrare socială post-penală a persoanelor care au
comis deja fapte infracţionale şi au fost condamnate pentru aceasta.
Conceptul de prevenire a criminalității masculine în cadrul compartimentelor ce urmează va
fi analizat anume prin prisma celor două categorii esențiale de prevenire a criminalității: prevenirea
generală și prevenirea specială.
Prevenirea generală cuprinde principalele domenii ale vieţii sociale (domeniul economic,
administrativ, cultural), datorită existenţei nenumăratelor aspecte specifice acestor domenii de
activitate, aspecte ce pot genera cauze inedite de săvârşire a infracţiunilor.
Prevenirea specială presupune acea formă de prevenire, care vizează împiedicarea directă a
comiterii de infracţiuni. În cazul prevenirii speciale a infracţiunilor, este vorba de fapte concrete,
de infracţiuni pe cale a se comite şi care pot fi împiedicate şi prevenite. În acest context poliţia are
un rol important în prevenirea specială prin atribuţiile speciale care îi revin.
Prevenirea penala se realizeaza prin intermediul legii penale care impune o anumita autoritate,
conduita si care are un caracter inhibator asupra individului, caracter dat de sanctiunea stipulata in
norma juridica penala.
 Prevenirea extrapenala este acea prevenire care se realizeaza prin mijloace nepenale, cu
caracter social, economic, curativ. Cea mai importanta forma a prevenirii extrapenale o reprezinta
preventia sociala, considerandu-se ca exista o relatie directa intre conditiile sociale ale delincventei
si comiterea delictului.
La nivel internațional cel mai important rol în lupta împotriva criminalităţii aparţine
Organizaţiei Naţiunilor Unite, care, prin Rezoluţiile nr.155 (VI) din 1948 şi nr.415 (V) din 1950,
şi-a asumat o principală sarcină – prevenirea criminalităţii şi tratamentul delincvenţilor.
Din iniţiativa ONU, începînd cu anul 1950 se organizează la fiecare cinci ani congrese
specializate în domeniul prevenirii criminalităţii şi tratamentului delincvenţilor.
Prin Rezoluţia nr.3 021 din 18 decembrie 1972 Adunarea Generală a ONU invită statele
membre să informeze secretariatul său despre starea criminalităţii din ţara lor, precum şi despre
măsurile întreprinse în lupta împotriva ei.
Începând cu anul 1976, ONU trimite statelor membre anchete speciale în care urmează a fi
descrise zece tipuri de fapte infracţionale (ca, de exemplu, omorul premeditat, vătămarea
integrităţii corporale, infracţiuni sexuale, tâlhării (jafuri), furturi etc.), precum şi numărul total de
crime înregistrate, descoperite şi judecate.
Începînd cu anul 1986, ONU a elaborat o nouă anchetă, compusă din patru secţiuni: poliţia,
procuratura, judecata şi închisoarea (la diverse etape se urmărea numărul de crime şi persoane care
le-au comis; persoanele deferite justiţiei, judecate şi condamnate; crimele comise cu intenţie şi din
imprudenţă etc.).
Toate preocupările ONU în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii şi-au găsit
realizare în următoarele direcţii prioritare:
1) respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale expuse în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948;
2) prevenirea crimei şi îmbunătăţirea activităţii tuturor organelor care asigură realizarea
politicilor penale naţionale;
3) situarea prevenirii criminalităţii în centrul politicii penale a statelor membre (acest obiectiv
primordial a fost pe larg expus în „Principiile directoare referitoare la prevenirea crimei şi la justiţie
penală în contextul dezvoltării şi al unei noi ordini economice internaţionale”);
4) respectarea drepturilor omului în timpul executării pedepsei (în acest sens, cele mai
importante documente ale ONU sunt: a) „Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul
deţinuţilor”, aprobat prin Rezoluţia nr.663 C(XXIV) din 31 iulie 1955 a Consiliul Economic și
Socia din cadrul ONU - ECOSOC; b) „Dispoziţii cu privire la asigurarea aplicării efective a
Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor (1984/47)”, adoptate de ECOSOC la
25 mai 1984 şi aprobate prin Rezoluţia nr.39/118 a Adunării Generale a ONU şi c) „Ansamblul de
principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenţie sau
încarcerare”, adoptat la a 76-a Sesiune plenară a ONU din 9 decembrie 1988);37 5) acordarea de
ajutor tehnic ţărilor în curs de dezvoltare; 6) crearea mecanismelor naţionale de implicare cât mai
largă a populaţiei în lupta împotriva criminalităţii; 7) criminalitatea juvenilă şi justiţia penală
pentru minori – direcţie prioritară primordială în prevenirea şi combaterea generală a criminalităţii
(în acest sens, un rol important revine „Ansamblului de reguli minime ale Naţiunilor Unite cu
privire la administrarea justiţiei pentru minori” (Regulile de la Beijing), adoptat prin Rezoluţia
nr.40/33 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale a ONU);38
8) protecţia victimelor infracţiunilor prin introducerea unor principii adecvate în justiţia
penală (în cadrul protecţiei victimelor un rol deosebit revine „Declaraţiei principiilor fundamentale
ale justiţiei referitoare la victimele criminalităţii şi la victimele abuzului de putere”, adoptată prin
Rezoluţia nr.40/43 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale a ONU);39
9) introducerea unor reguli pentru conduita reprezentanţilor organelor de drept (cele mai
efective documente internaţionale în acest sens sunt „Codul de conduită pentru responsabilii cu
aplicarea legilor”, adoptat prin Rezoluţia nr.34/169 a Adunării Generale a ONU la 17 decembrie
1979 şi „Principiile directoare pentru aplicarea eficace a Codului de conduită...”, adoptate prin
Rezoluţia nr.1989/61 din 24 mai 1986 a ECOSOC);
10) stabilirea unei strânse legături între prevenţia crimei şi înfăptuirea justiţiei penale, în
contextul globalizării şi a noii ordini economice mondiale (un pas important în această direcţie
aparţine „Declaraţiei asupra dreptului de dezvoltare”, adoptată prin Rezoluţia nr.41/128 din 4
decembrie 1985 a Adunării Generale a ONU);
11) îmbinarea raţională a măsurilor privative de libertate cu cele neprivative de libertate şi
lărgirea spectrului măsurilor neprivative de libertate, pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii
(în acest sens un rol important revine „Regulilor minimale ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea
unor măsuri neprivative de libertate” (Regulile de la Tokyo), adoptate prin Rezoluţia nr.45/100 a
Adunării Generale a ONU din 14 decembrie 1990”).40
În realizarea acestor direcţii prioritare sunt implicate mai multe structuri din cadrul ONU,
dintre care un rol aparte îi revine „Serviciului (în alte izvoare – Diviziei – n.n) de prevenţie a crimei
şi al justiţiei penale”, care funcţionează la Viena în cadrul „Centrului pentru dezvoltare socială şi
afaceri umanitare”, direct subordonat „Departamentului afacerilor economice şi sociale
internaţionale”. Serviciul (Divizia), fiind format dintr-un număr de 13 experţi (numărul lor poate
creşte până la 250 de persoane în perioada organizării congreselor specializate ale ONU),

37
Ciobanu Igor Criminologie. - Vol.II. - Chişinău: Cartdidact, 2004, p. 212-224.
38
Ibidem, p. 238-249.
39
Ibidem, p. 264-267.
40
Ungureanu A. Prelegeri de criminologie. - Iaşi: Cugetarea, 1999, p.291-293.
conlucrează cu guvernele statelor membre, fie prin intermediul miniştrilor afacerilor externe, fie
pe calea notelor verbale ale corespondenţilor naţionali, pentru ţările în care aceştia există.
Efectele influenţei ONU prin intermediul programelor şi măsurilor de prevenire şi politică
penală iniţiate asupra evoluţiei fenomenului criminalităţii se realizează de regulă pe termen lung.
Pentru o mai bună realizare a acestor programe şi măsuri au fost create şi serviciile consultative
interregionale, ai căror consilieri realizează, la cererea guvernelor unor ţări membre, diverse
acţiuni: furnizarea datelor privind evaluarea tendinţelor criminalităţii; identificarea domeniilor
prioritare ale criminalităţii şi luptei împotriva acesteia; acordarea asistenţei tehnice pentru
realizarea unor programe naţionale sau integrarea acestora în programele generale, sociale,
economice etc.; acordarea de ajutor în formarea personalului justiţiei penale în dependenţă de
situaţia social-economică şi politică concretă a fiecărei ţări membre.
În structurile ONU există şi multe alte organe care în mod direct sau indirect participă la opera
de prevenire şi profilaxie a criminalităţii. Spre exemplu, „Divizia de narcotice şi droguri”, care se
consacră prevenirii şi reprimării crimelor privind narcoticele şi drogurile. Aceasta îşi desfăşoară
activitatea în strânsă legătură cu institutele regionale şi interregionale de prevenire a criminalităţii
şi tratament al delincvenţilor, în concordanţă cu diferite tratate internaţionale existente. În acest
sens, un document internaţional major îl constituie Convenţia de la Viena împotriva traficului de
droguri, adoptată la 20 decembrie 1988 şi intrată în vigoare în anul 1990. Către sfârşitul anului
1992 la Convenţie aderaseră deja 106 state, astfel existând o mare speranţă în armonizarea
legislaţiilor penale naţionale în domeniul vizat.
Principala contribuţie a ONU în domeniul luptei împotriva criminalităţii se realizează prin
intermediul Institutelor regionale şi interregionale de criminologie, care cu regularitate cincinală
organizează şi desfăşoară Congrese specializate ale ONU privind prevenirea crimei şi tratamentul
delincvenţilor.
Cele mai importante institute cu un bogat potenţial şi echipament criminologic sunt: 1)
Institutul Naţiunilor Unite din Asia – UNAFEI (United Nation Asia et Far Vest for the Prevention
of crime and the treatment of offenders), creat în anul 1963 la Fuche – Tokyo. Începând cu anul
creării, Institutul a organizat şi a lansat numeroase proiecte de cercetare în domeniul criminalităţii,
privind tendinţele şi particularităţile acesteia, precum şi a elaborat programe viabile privind
profilaxia şi combaterea manifestărilor criminale. Spre exemplu, numai în anul 1980 acest Institut
a organizat 60 de seminarii pentru 45 de ţări din zona geografică pentru care a fost înfiinţat, cu
participarea a circa 1.300 de specialişti. Din anul 1983 se axează pe teme importante şi actuale, ca:
criminalitatea legată de droguri; eficacitatea şi echitabilitatea justiţiei penale; tratamentul penal
prin intermediul comunităţii; tinerii şi justiţia penală;
 2) Institutul latino-american al Naţiunilor Unite – ILANUD (Institutio Latinoamericano de la
Naciones Unidas pera la Prevencios del delito y Tratamiento del delincuente), creat în 1975 la San
Jose – Costa Rica. Acest Institut, creat pentru statele din bazinul latino-american, a întreprins
numeroase studii orientate spre: programe de cooperare; seminarii şi cursuri de formare a
personalului penitenciar; colocvii pe diverse teme de prevenire şi profilaxie; probaţiunea şi
măsurile care pot fi asociate cu aceasta etc. Cu diverse ocazii, reprezentanţii Institutului au
prezentat cercetări originale întreprinse în zona Caraibilor şi a Americii Latine, urmând să
răspundă la întrebarea dacă dreptul de tip anglo-saxon sau de tip european are vreun efect particular
asupra numărului şi a duratei detenţiei preventive;
3) Institutul Helsinki al Naţiunilor Unite – HEUNI (Helsinki Europeans United Nation
Institute) a fost creat în anul 1983, purtând denumirea oraşului care l-a găzduit. În 1993 acesta a
fost modificat în Institutul European pentru Controlul şi Prevenirea Criminalităţii, al cărui
principal scop este schimbul regional de informaţii în domeniul prevenirii şi controlului
criminalităţii între ţările europene. Acest scop se realizează prin corelarea cu activitatea
organismelor de profil din structurile Consiliului European, direcţiile fundamentale de acţiune
fiind: - omogenizarea şi coordonarea diferitelor modele de strategii ale politicii penale promovate
în statele membre ale CE; - asigurarea respectării depline a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale în cadrul programelor de luptă împotriva criminalităţii; - simplificarea, optimizarea,
creşterea eficienţei şi echităţii activităţii justiţiei penale; - elaborarea căilor şi mijloacelor care ar
asigura reorientarea şi integrarea politicii penale a fostelor ţări socialiste în viziunile practicate de
ONU în materia prevenirii infracţiunilor şi a perfecţionării justiţiei penale.
4) Institutul Naţiunilor Unite de la Roma – UNSDRI (United Nation Sorial Defence Researde
Institute), creat la Roma în anul 1968. Acesta se consideră ca cel mai bine echipat din toate, având
ca principal obiectiv formarea politicilor şi practicilor în materia prevenirii şi a controlului
delincvenţei juvenile şi a criminalităţii adulte. Institutul întreprinde numeroase cercetări,
organizând studii de teren în colaborare cu statele membre ale Europei.41
Prevenirea criminalității masculine la nivel internațional prin prisma prevenirii generale,
presupune măsurile întreprinse la nivel internațional de luptă îm potriva cauzelor criminalității
masculinemanifestate în principalele domenii ale vieţii sociale (domeniul economic, administrativ,
cultural), pentru înlăturarea acestora. Ca astfel de cauze fiind Sărăcia – viața sub nivelul minim
de, șomajul, imposibilitatea acumulării unui patrimoniu pe căi legale.
Lupta împotriva criminalităţii masculine la nivel internațional nu urmăreşte în mod direct
ridicarea culturii populaţiei de gen masculin, dar acestea, evident, influenţează comportamentul,

41
Igor Ciobanu, ONU și rolul ei în domeniul prevenirii și sombaterii sciminalității, Seria “Științe sociale”
Drept ISSN 1857-2081, http://studiamsu.eu/wp-content/uploads/19.-p.99-1022.pdf, [on line], accesat la 20.04.2017.
interesele şi motivaţia faptelor umane, iar în consecinţă, alegerea dintre bine şi rău, între un
comportament legal şi unul ilegal.

2.4. Prevenirea criminalității masculine la nivel național

În calitate de măsuri de prevenție a criminalității masculine la nivel național putem menționa
următoarele:
Perfecţionarea cadrului legislativ şi asigurarea aplicării legislaţiei. Reforma legislativă trebuie
să contribuie la consolidarea statului de drept, la stabilitatea şi securitatea vieţii sociale, la
eliminarea factorilor de risc, ce duc la comiterea infracțiunilor de către toate persoanele în general
și de către persoanele de gen masculin în special, anume reieșind din fregvența ridicată a
fenomenului criminalității masculine, simplificarea şi corelarea normativă, eliminarea dublei
interpretări, codificarea, adoptarea unor acte normative care să reglementeze cadrul legal al
activităţilor de prevenire şi contracarare a criminalității, modificarea legislaţiei în conformitate cu
prevederile actelor internaţionale; ameliorarea sistemului legislativ; înlăturarea contradicţiilor şi
ambiguităţilor care au ca efect interpretarea dublă a legislaţiei.
De asemenea, se impune consolidarea capacităţilor instituţiilor responsabile de asigurarea
respectării legislaţiei penale, prin revizuirea rolurilor şi responsabilităţilor acestora, pregătirea
profesională şi specializarea judecătorilor, procurorilor, ofiţerilor de urmărire penală şi altor
specialişti în domeniul urmăririi penale şi în judecarea actelor infracționale pe catgorii, precum şi
dotarea lor cu echipamente şi alte mijloace necesare.
Eficientizarea sistemului instituţional. Efectul scontat al reformei instituţionale este crearea
unui sistem instituţional eficient în prevenirea şi combaterea criminalității şi în reducerea riscurilor
de comitere a infracțiunilor/ contravențiilor. Înlăturarea practicilor abuzive ale organelor de drept.
Eficientizarea managementului decizional în domeniu. Îmbunătăţirea nivelului de pregătire şi
specializare a personalului din structurile de combatere a crimei organizate. Selectarea şi
încadrarea persoanelor în structurile specializate în combaterea criminalității masculine.
O soluție binevenită pentru asigurarea unei conlucrăti productive ale instituțiilor publice cu
societatea civilă în domeniul combaterii criminalității în general și a criminalității masculine în
special o constituie crearea portalului pentru depunerea sesizărilor on-line pe linia criminalității
masculine.
Organele cu atribuţii în domeniul prevenirii criminalității în general și a celei masculine în
special trebuie efectuează: activităţi de prevenire şi combatere a criminalității masculine, prin
intermediul prevenirii, depistării şi curmării infracţiunilor legate de acest domeniu, în conformitate
cu legislaţia în vigoare; activități de protecţie şi asistenţă victimelor, părţilor vătămate, martorilor
şi persoanelor care acceptă să furnizeze informaţii privitor la pregătirea unor infracţiuni grave,
deosebit de grave sau excepţional de grave în limitele competenţei; activităţi operative de
investigaţii, de urmărire penală, de cooperare internaţională, de analiză şi monitorizare în domeniu.
Ministerul Afacerilor Interne şi subdiviziunile sale teritoriale desfăşoară activităţi de prevenire
şi combatere a criminalității în conformitate cu legislaţia în vigoare, exercită urmărirea penală în
cauzele atribuite în competenţa sa conform prevederilor Codului de procedură penală,
supraveghează respectarea drepturilor omului şi întreprinde alte măsuri necesare în domeniu.
Procurorul General şi procurorii ierarhic inferiori coordonează activitatea de prevenire şi
combatere a criminalității desfăşurată de către organele de urmărire penală, organele de constatare
şi organele care exercită activitate operativă de investigaţii, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Centrul Național Anticorupție, Serviciul de Informaţii şi Securitate şi subdiviziunile lui
teritoriale întreprind activităţi de prevenire, depistare, cercetare şi curmare a criminalității în
conformitate cu competențele conferite prin lege.
Dezvoltarea cooperării internaţionale în lupta împotriva criminalității masculine, materializată
prinprin: participarea activă a reprezentanților instituțiilor publice competente la iniţiativele
comune, lansate pe plan internaţional şi asigurarea coordonării eficiente a activităţilor proprii cu
cele desfăşurate de partenerii externi; Consolidarea cooperării bilaterale, cu organismele
internaţionale de profil, precum şi în cadrul organizaţiilor şi forurilor internaţionale. Încheierea
unor acorduri de cooperare cu instituțiile de profil din ţările vecine - Romînia, Bulgaria, Serbia-
Muntenegru, Ungaria, Ucraina, Federația Rusă etc; Participarea activă în cadrul iniţiativelor
organizaţiilor regionale, europene şi internaţionale, la activităţile ce au drept obiectiv combaterea
criminalității masculine, dezvoltarea parteneriatelor cu statele ce au experienţă relevantă în
domeniul reducerii fenomenului respectiv.
Intensificarea cooperării instituţiilor publice cu societatea civilă în cadrul prevenției generale.
Un obiectiv major al politicii de prevenire a criminalității îl constituie implicarea societăţii civile
în acţiunile de prevenire a criminalității şi informarea opiniei publice cu privire la cauzele şi
consecinţele criminalității, la paguba pe care o aduce acest fenomen. Dezvoltarea cooperării
interinstituţionale şi a relaţiilor cu societatea civilă se va axa pe: facilitarea cooperării între
instituţiile cu atribuţii în domeniul prevenirii criminalității, precum şi între acestea şi societatea
civilă; coordonarea eforturilor acestor instituţii prin facilitarea schimbului de informaţii,
încurajarea desfăşurării în comun a unor acţiuni, obţinerea de resurse umane sau tehnice necesare
unor acţiuni de amploare, identificarea şi eliminarea principalelor impedimente apărute în practică;
oferirea unei imagini complete şi coerente a eforturilor autorităţilor în acest domeniu.
Rolul organizaţiilor neguvernamentale în prevenirea şi combaterea criminalității sub aspectul
prevenției generale, va fi extins prin antrenarea acestora la formularea, promovarea şi
implementarea diverselor activităţi preventive, realizarea diferitor măsuri organizatorice şi
practice concrete întru facilitarea cooperării cu organele guvernamentale; organizarea periodică de
întruniri comune ale organelor de drept, ale altor organe abilitate cu funcţii de combatere a
criminlității cu reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale pentru examinarea rezultatelor
activităţii comune de combatere a criminalității în eneral și a celei masculine în special.
Un rol important în procesul de prevenire a criminalității masculine îl au sursele de informare
în masă, mass-media. Acest rol constă în sensibilizarea opiniei publice faţă de fenomenul
criminalității masculine şi activitatea autorităţilor în domeniul prevenirii şi controlului social al
acestui fenomen, organizarea sistematică a unor conferinţe de presă şi briefing-uri teleradio pentru
familiarizarea populaţiei cu realizările din domeniu.
Educaţia civică, în deosebi în rîndul tineretului, reprezintă o latură importantă a prevenirii
fenomenului criminalității masculine, anume reieșind din specificul psihologic al tinerilor (care se
află în proces de formare), ce impune derularea unor programe specifice în centrele de învăţămînt,
în special în instituţiile de învăţămînt preuniversitar general şi în cele de învăţămînt superior.
Scopul acţiunilor educaţionale anticriminale este de a informa cetăţenii Republicii Moldova despre
pericolul fenomenului criminalității masculine. Cetăţenii Republicii Moldova trebuie să fie
suficient de informaţi despre drepturile omului, despre posibilităţile lor de luptă activă împotriva
criminalității. Populaţia poate contribui la prevenirea şi combaterea criminalității, în raport cu toate
formele sale de materializare, dar nu conştientizează rolul ei potenţial în acest proces. Astfel, ar fi
oportună o campanie publică de combatere a criminalității masculine care să evidenţieze pagubele
morale, sociale şi materiale cauzate de acest fenomen şi să se sugereze măsurile de combatere a
lui.
Cu titlu de măsuri de prevenție generală la nivel național mai putem evidenția și:
a) ridicarea nivelului de cultură juridică a societăţii şi consolidarea intoleranţei sociale faţă de
infractori;
b) crearea unui sistem de informare şi instruire a cetăţenilor în spiritul prevenirii criminalității;
c) demonstrarea stabilităţii normei juridice şi aplicabilităţii ei faţă de persoanele care au comis
fapte ilicite în domeniul respectiv;
d) asigurarea informării populaţiei despre tendinţele de dezvoltare a criminalităţii în diferite sfere;
e) răspândirea informaţiei juridice utile pentru populaţie cu referire la problemele victimelor.
Strategia de prevenire a criminalităţii, rod al muncii în echipă, desfăşurată atât de instituţiile
statului cât şi de organizaţiile neguvernamentale. Implementarea acesteia se va face de către toate
instituţiile, în funcţie de competenţe.
Trebuie menţionat, totodată, că soluţiile naţionale în problema luptei împotriva criminalităţii
nu depind doar de acurateţea concepţiei teoretice, de structurile, programele şi metodele prin care
se înfăptuieşte strategia naţională de luptă împotriva criminalităţii, ci şi de mijloacele materiale şi
financiare pe care statul poate să le afecteze acestui scop. În consecinţă, eficacitatea soluţiilor
adoptate pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional în special al criminalității
masculine, depinde de dezvoltarea social-economică a statului, de puterea reală a acestuia.

2.2. Prevenirea criminalității masculine la nivel local, mun. Bălți

CONCLUZII
Studierea crminalităţii în general și a celeli masculine în special include în sine studierea
unor astfel indicatori ca nivelul, starea, structura si dinamica fenomenului dat.
La nivel global situația criminalității relatează că, 80-90% din activitățile criminale sunt
comise de bărbați. Astfel se manifestă o diferență semnificativă dintre rata criminalității masculine
și a celei feminine, mai ales în cazul infracțiuni violente.
Infracţiunile cele mai uzitate de bărbaţi sunt: furturile, tâlhăriile, violenţele. Populaţia
agresională masculină este predispusă înspre infracţiuni grave, determinate de ipoteze cauzale
agresionale: salarii scăzute, absenteism şcolar, manifestaţii empirice ale grupului social frecventat,
înlănţuirea fenomenelor întâmplătoare, număr mare de alternative etc.
Virtuţiile şi viciile masculine esenţiale sunt: logica, curajul, sângele “rece”, ambiţia,
orgoliul, toleranţa, reflexiunea, pasivitatea, indiferenţa etc. Şi invers, virtuţiile şi viciile femeii
sunt: sentimentalismul, compătimirea, spiritul de sacrificiu, generozitatea, lipsa de logică, spiritul
de intrigă, tendinţa de stăpînire, pasiunea, intuiţia, parţialitatea etc. Datorită acestor deosebiri,
criminalitatea în rândurile femeilor se caracterizează prin unele particularităţi de ordin: cantitativ
și calitativ. Delincvenţa feminină prezintă ponderea cea mai redusă, fiind raportată la cea
masculină. Printre cauzele inferiorităţii criminalităţii feminine sunt: constituţia fizică mai slabă,
firea timidă şi impresionabilă; spiritul altruist al femeii ca frâu împotriva criminalităţii; gestaţia şi
maternitatea fiind piedici fizice sau morale la comiterea infracţiunilor etc. Deci, femeia are mai
puţină dispoziţie şi capacitate pentru săvîrşirea infracţiunilor
 Bărbații au mai multe oportunități de a comite cel puțin anumite tipuri de infracțiuni, sunt
mai puțin controlați social, au mai multe șanse să posede anumite trăsături temperamentale - cheie
și să se asocieze cu alte persoane deviante. În plus, toate aceste argumente tind să demonstreze că
limita de la care provocarea si furia se transformă în agresiune este mult mai înaltă la femei decât
la bărbați.
Cu titlu de cauze ale criminalității masculine putem indica următoarele: cauze generale,
care se referă la cauzele mai multor feluri de crime; Cauzele legate de persoana criminalului;
Cauzele referitoare la mediu; сauzele obiective care ar fi legate de aspecte materiale, cum ar fi:
Sărăcia; Lipsuri materiale; cauzele subiective, care se referă la aspectele psihice ale infractorului:
Temperamentul; Caracterul; Agresiunea; cauzele pricipale care au un rol determinant în comiterea
actului infracţional; cauze secundare, care au un rol mai redus în comiterea crimei; cauze
determinante, care joacă un rol hotărîtor în comiterea unei crime, spre exemplu, dorinţa de
răzbunare; cauze declanşatoare, care provoacă trecerea la act, spre exemplu, o ceartă sau conflict;
cauzele declanşatoare care provoacă trecerea la act: O ceartă sau conflict; cauzele ereditare care
aparţin elementelor dobîndite prin naştere; cauzele de dezvoltare care se referă la condiţiile de
dezvoltare a criminalului la influenţe negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat
în contact; cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime, cauze legate de
persoana criminalului şi cauze referitoare la mediu; cauze speciale, care se referă la un singur
sector (domeniu); cauze parţiale, care privesc un segment dintr-un lanţ de cauze.
În raport cu criminalitatea masculină, sunt incidente toate categoriile de cauze ale
comportamentului criminal, însă cu o anumită diferență de grad, totuși în opinia personală,
comiterea infracțiunii sau reținerea de la aceasta depinde de un important aspect psihologic al
conțiinței și voinței persoanei, a bărbatlui, or în dependență de puterea conștiinței sau voinței
acestuia, el va putea opune rezistă oricăror factori determinanți la infracțiune, căci până la urmă,
faptul recurgerii la comiterea infracțiunii presupune o alegere, un proces psihologic determinant,
un punct de neîntoarcere
Infractorul este definit ca persoana care a săvîrşit cu vinovăţie vreuna din faptele pe care
legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, ori care a participat la săvîrşirea unei
asemenea fapte ca autor, instigator sau complice.
Personalitatea infractorului diferă de personalitatea unui cetățean prin orientarea ei
antisocială și pericolul ei social. Pericolul social al personalității reprezintă un sistem de interese
și motive criminogene care au determinat comportamentul infracțional.
În acest sens menționăm că personalitatea infractorului masculin poate să se manifeste prin
caractere specifice în raport cu persoanele de sex opus cât și în raport cu persoanele de același sex,
din aceeași clasă, grup.
 În procesul de identificare a personalității criminalului de gen masculin apreciez drept
fundamentală teoria lui Jean Pinatel și anume că, existenţa personalităţii criminale depinde de două
condiţii: întrunirea tuturor trăsăturilor de egocentrism, agresivitate, labilitate, indiferenţă afectivă
şi cea dea doua condiţie, este că persoana respectivă să prezinte o stare de pericol social, o stare
periculoasă.
Referindu-se la rolul fiecăreia dintre cele patru componente ale nucleului personalităţii,
Pinatel le atribuie următoarea distribuţie: agresivitatea joacă un rol de incitare, fiind o componentă
activă, celelalte trei – egocentrismul, labilitatea, indiferenţa afectivă, au rolul de a neutraliza
inhibiţia trecerii la crimă prin împiedicarea subiecţilor de a lua corect în considerare dezaprobarea
socială ori sentimentul de compasiune şi simpatie pentru alţii. Cu alte cuvinte, rolul acestor patru
componente ale nucleului personalităţii este de a da cale liberă de manifestare agresivităţii. În mod
just, Pinatel observă că, în general, există tendinţa de a se atribui totul agresivităţii, trecându-se în
umbră rolul negativ al celorlalte componente ale personalităţii, deşi, în realitate, comportamentul
delincvenţial devine de cele mai multe ori posibil tocmai inexistenţei frânelor care, în mod
obişnuit, inhibă la indivizii normali starea de agresivitate.
În contextul marilor schimbări sociale şi politice contemporane, al dezechilibrelor cu
cauzalitate multiplă şi al proceselor tensionate determinate de acestea, prevenirea şi combaterea
criminalităţii nu poate fi evitată, indiferent câte dificultăţi şi inconveniente ar prezenta.
În raport cu activitatea de prevenire a criminalității în general și a celei masculine în special,
menționăm că, pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăşi, ca reacţie la răul provocat prin fapta
antisocială, ci trebuie orientată către un scop care să constituie temeiul juridic şi filosofic al
aplicării acesteia, și anume prevenirea săvârşirii altor crime în viitor. Astfel judecătorul, la
emiterea unui act de dispoziție de aplicare a pedepsei în raport cu un infractor, va ține cont că
pedeapsa aplicată acestuia trebuie să aibă și un important efect preventiv, fără a se limita doar la
caracterul punitiv al pedepsei.
Măsurile concrete de prevenire a criminalităţii trebuie să reprezinte argumente suficient de
puternice pentru ca, în balanţa procesului individual de luare a deciziilor, să constituie factori
decisivi de împiedicare a trecerii la săvârşirea actului infracţional. Aceste măsuri trebuie să vizeze
acele domenii ale socialului, economicului, juridicului etc., în care apar şi se manifestă cu mai
multă forţă cauzele care determină şi condiţiile care favorizează comportamentul delincvent.
Generalizând, apreciem că prevenirea criminalităţii desemnează un proces social
permanent, care presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural,
economic, politic, administrativ şi juridic destinate să preîntâmpine săvârşirea faptelor antisociale,
prin identificarea, neutralizarea şi înlăturarea cauzelor fenomenului infracţional. Totuşi, prevenirea
nu înseamnă doar preîntâmpinarea săvârşirii pentru prima dată a unei infracţiuni, ci şi împiedicarea
repetării faptei penale de către acelaşi autor. Acest tip de prevenire, în care subiecţii sunt calitativ
diferiţi, se realizează prin măsuri de resocializare şi reintegrare socială post-penală a persoanelor
care au comis deja fapte infracţionale şi au fost condamnate pentru aceasta.
Prevenirea criminalității masculine la nivel internațional prin prisma prevenirii generale,
presupune măsurile întreprinse la nivel internațional de luptă îm potriva cauzelor criminalității
masculinemanifestate în principalele domenii ale vieţii sociale (domeniul economic, administrativ,
cultural), pentru înlăturarea acestora. Ca astfel de cauze fiind Sărăcia – viața sub nivelul minim
de, șomajul, imposibilitatea acumulării unui patrimoniu pe căi legale.
Lupta împotriva criminalităţii masculine la nivel internațional nu urmăreşte în mod direct
ridicarea culturii populaţiei de gen masculin, dar acestea, evident, influenţează comportamentul,
interesele şi motivaţia faptelor umane, iar în consecinţă, alegerea dintre bine şi rău, între un
comportament legal şi unul ilegal.
Soluţiile naţionale în problema luptei împotriva criminalităţii nu depind doar de acurateţea
concepţiei teoretice, de structurile, programele şi metodele prin care se înfăptuieşte strategia
naţională de luptă împotriva criminalităţii, ci şi de mijloacele materiale şi financiare pe care statul
poate să le afecteze acestui scop.
În consecinţă, eficacitatea soluţiilor adoptate pentru prevenirea şi combaterea fenomenului
infracţional în special al criminalității masculine, depinde de dezvoltarea legislativă, social-
economică a statului, de puterea reală a acestuia.

VIOLENŢA DOMESTICĂ ŞI CRIMINALITATEA FEMININĂ Studiul a fost realizat de

Dr. Aurora Liiceanu, Dr. Doina Ştefana Saucan, Drd. Mihai Ioan Micle, psihologi Institutul
Naţional de Criminologie Bucureşti 2004