Educaţia interculturală - o nouă provocare

Prof. Liliana Simion

Diversitatea este un aspect fundamental al tuturor societăţilor şi vizează atât diferenţele

care există între oameni ca individualităţi, cât şi cele între diverse grupuri. Existenţa unor
identităţi multiple, a valorilor, tradiţiilor, obiceiurilor şi a modului de relaţionare diferit dintre
diverşi indivizi sau grupuri, impun cu necesitate abordarea educaţiei şi a societăţii din
perspectivă interculturală. Aceasta reprezintǎ atât o nouă provocare cât şi o condiţie pentru
realizarea coeziunii sociale care are la bazǎ cultivarea respectului reciproc şi a înţelegerii atât
între indivizi cât şi între grupuri. Angajarea în interacţiuni interculturale este inevitabilă, si mai
mult ea poate aduce atât un plus al cunoaşterii cât şi al îmbogăţirii culturale. Fără o înţelegere
mutuală, diferenţele pot genera conflicte, care în cazul în care nu sunt rezolvate pe o cale paşnică
pot degenera în violarea drepturilor omului.
Educaţia interculturală propune o abordare pedagogica a diferenţelor culturale, strategie
prin care se iau in consideratie specificitatile spirituale (diferenţe culturale) sau de alt gen
(diferenta de sex, diferenta socială sau economica etc.), evitindu-se, pe cit posibil, riscurile ce
decurg din schimburile inegale dintre culturi sau, si mai grav, tendintele de atomizare a
culturilor. Abordarea interculturală nu este o nouă stiinţa, nici o noua disciplină, ci o noua
metodologie ce cauta sa integreze, în interogaţia asupra spaţiului educaţional, datele psihologiei,
antropologiei, ştiintelor socialului, politicii, culturii, istoriei.” (Cucoş, 2000). Educaţia
interculturală se referă la teme ca “acceptare şi participare” “învăţarea convieţuirii – a învăţa
să trăieşti împreună”, evitarea “stereotipiilor şi a prejudecăţilor” şi propune soluţii pentru
promovarea valorilor democraţiei şi interculturalităţii /multiculturalităţii. Dezvoltarea abilităţilor
de comunicare interculturală presupune învăţarea acestora atât în cadrul organizat (educaţia
formală), cât şi în şi prin activităţi de educaţie non-formală şi informală.
Dezvoltarea abilităţilor de a interacţiona eficient în contexte interculturale, chiar şi în
cadrul unui mediu dominat de o aparentă omogenitate culturală, se realizează prin învăţarea unor
comportamente specifice în cadrul unor influenţe educative de ordin formal, non-formal sau
informal.
 Învăţarea este un proces de angajare activă în achiziţionarea de noi informaţii, formarea
de noi deprinderi; înţelegerea, transformarea şi crearea de noi înţelesuri, interpretări ale realităii
pe baza interiorizării experienţelor şi în contactul nemijlocit cu tot ce ne înconjoară. Este vorba
de o angajare permanentă a indivizilor în scopul îmbogăţirii cunoştinţelor, restructurării valorilor
şi atitudinilor, modelarea comportamentelor pe baza stimulării capacităţii de a reflecta şi înţelege
realitatea înconjurătoare.
Învăţarea nu este un proces care se realizează doar în şcoală/ universitate (sesiune).
Experienţele de învăţare apar pe parcursul întregii vieţi şi în contexte sociale diverse
(avem aici în vedere perspectiva educaţiei permanente - lifelong learning) .
Spre exemplu, este vorba de învăţare chiar şi atunci când participăm la o discuţie de grup
pe stradă, de exemplu, când ne confruntăm cu experienţe sociale şi culturale diferite, de exemplu
când vizităm o altă ţară, chiar un alt oraş, când întâlnim un necunoscut cu care schimbăm idei,
păreri, impresii.
Influenţele educative se referă la suportul explicit acordat celor care învaţă în scopul
achiziţiei şi prelucrării personale a informaţiilor, a interiorizării valorilor şi normelor de bază ale
unei societi interculturale (deschise), şi formarea unui comportament care să promoveze valorile
democratice. Prin acest tip de influenţe se urmăreşte, crearea unor oportunităţi pentru a înţelege
necesitatea şi responsabilitatea de a acţiona, de a produce o schimbare, o diferenţă şi de a
contribui la coeziunea socială (înţelegere, parteneriat, toleranţă etc). Cea mai importantă
dimensiune referitoare la instruire, în acest context, se referă la exersarea atitudinilor şi
abilităţilor care reprezintă un suport necesar comunicării interculturale bazate în primul rând pe
acceptare a diferenţei, reciprocitate şi deschidere.
Educaţia/ învăţarea formală este asociată de cele mai multe ori cu pregătirea şcolară şi
post-şcolară, universitară sau post-universitară, prin care procesul educaţional se încheie cu o
certificare ce atestă parcurgerea secvenţială a unui curriculum (program de instruire şi educare)
specific, pe baza unor strategii didactice şi de evaluare recunoscute, într-un cadru organizatoric
bine determinat. Referitor la ponderea şi specificul educaţiei interculturale în cadrul atctivităţilor
formale, există experienţe diverse în lume. Uneori preocupările pentru educaţie interculturală
rămân la nivelul unor simple deziderate ale şcolilor, alteori există preocupări clare pentru
cuprinderea acestei problematici în curriculumul şcolar. Spre exemplu, educaţia interculturală
poate fi prezentă ca:

1
 1. tematică specifică inclusă în curriculumul şcolar al ator discipline conexe ca educaţia
civică/ educaţie pentru cetăţenie activă/ participare - de exemplu (România, Franţa,
Belgia parţial – comunitatea Valonă);
2. parte componentă a unor programe integrate sau tematici trans-curriculare cum ar fi în
Olanda, Finlanda, Suedia, Elveţia, Belgia – comunitatea Flamandă;
3. o combinaţie între cele două variante ( Austria, Anglia, Germania, Italia etc).
Educaţia/ învăţarea non-formală include intervenţiile din afara sistemului formal,
realizate tot pe baza unor programe structurate şi în cadre organizatorice bine determinate, însă,
de cele mai multe ori mai cu un grad mai mare de flexibilitate şi adaptare la nevoile concrete ale
participanţilor. Câteva exemple sunt cele de pregătire/perfecţionare la locul de muncă, programe
de educaţie pentru sănătate, educaţie interculturală etc. Astfel, în curriculumul non-formal pot fi
propuse activităţi extracuriculare, în afara clasei sau în afara scolii, organizate de diferite
instituţii educative, pentru completarea curriculum-ului formal unde pot fi oferite "ocazii
suplimentare pentru exercitarea responsabilităţii şi pentru o mai bună înţelegere a vieţii
comunităţii" (Bîrzea, 2000). Spre exemplu, pot fi invocate aici diverse activităţi ca de exemplu
acţiunile civice în comunitate, vizitele, excursiile, schimburile internaţionale între şcoli,
activitatea în diverse cluburi, asociaţii sau grupuri. Diferite organizaţii non-guvernamentale
(Organizaţia „Salvaţi Copiii” România, Mişcarea Tinerilor pentru Pace, Cercetaşii României),
Fundaţii (Fundaţia pentru o Societate Deschisă), dar şi departamente ale Ministerului Educatiei şi
Cercetarii propun activităţi cu specific intercultural .
Educaţia/ învăţarea informală se referă la totalitatea influenţelor variabile, neintenţionate
la care individul este supus în mod permanent şi în contexte diferite: fie în mediul familial, la
şcoală, la locul de muncă, fie prin intermediul mass mediei sau a noilor tehnologii
informaţionale. Este vorba de procesul de socializare care poate fi invocat drept sursa celor mai
directe experienţe de învăţare socială. Dacă avem în vedere „curriculumul informal” al şcolii
putem discuta de ceea ce este definit în literatura de specialitate drept „curriculum ascuns” şi
anume influenţele exerictate în mod spontan în şcoală fară a fi organizate sau promovate de
profesori, dar şi, în mod mai general cultura organizaţională şi climatul şcolii. În aceste categorii
pot fi incluse modalităţile de relaţionare şi interacţiune din şcoală, limbajul folosit, filosofia şi
valorile şcolii, simbolurile şi imaginea şcolii, manifestările şi comportamentele acceptate şi/sau
tolerate în şcoală, influenţa anumitor grupuri/ sub-culturi din şcoală.

2
 Este evident că rezultatele tuturor acestor influenţe educative, fie în termeni de
cunoştinţe, atitudini, valori, sau comportamente, poartă amprenta caracteristicilor definitorii ale
celor trei tipuri de influenţe educative prezentate. Ele sunt rezultatul interferenţelor între stimulii
şi solicitale mediului concret în care trăim, dar şi ale capacităţilor, potenţialităţilor individuale şi
motivaţiile fiecăruia dintre noi. Cercetările asupra rolului educaţiei formale, nonformale sau
informale se află încă în căutarea unor teorii explicative sau practici eficiente pentru educaţia
interculturală. Totuşi, având în vedere specificul interacţiunilor intercultuarle, se pare că zona
“informalului” reprezintă cea mai semnificativă sursă a învăţării care poate fi explotatată
maximal din perspectiva educaţiei permanente. Educaţia interculturală, de fapt atât premisele cât
şi consecinţele învăţării interculturale se află în această zonă a informalului şi apar atunci când
ne confruntăm în mod spontan cu oameni noi, cu situaţii în care trebuie să interacţionăm cu alţii,
mai mult sau mai puţin diferiţi de noi.
În raportul UNESCO asupra educaţiei sunt prezentate de către Cucoş patru fundamente şi
direcţii de acţiune ale educaţiei:
 a învăţa să ştii, să cunoşti realitatea trecută, prezentă sau virtuală, a învăţa să înveţi
permanent, să-ţi apropii în mod autonom valorile culturale ce există la un moment dat;
 a învăţa să faci, a învăţa să acţionezi ajungând la o competenţă pragmatică într-un
anumit orizont de activitate, a învăţa să faci faţă diverselor şi complexelor situaţii sociale
în care tinzi să te integrezi;
 a învăţa să trăieşti laolaltă, să fii permisiv şi atent faţă de celălalt, să percepi optim
alteritatea (pe cel de lângă tine – asemănător însă totuşi atât de diferit) şi să devii solidar
cu ea în funcţie de circumstanţe, a realiza proiecte în comun şi a fi gata de a gestiona
eventualele conflicte în respectul valorilor pluralismului, al înţelegerii mutuale şi al păcii;
 a învăţa să fii, să-ţi pui în valoare personalitatea, să devii capabil de judecată proprie,
responsabilă, să trăieşti valorile, să le răspândeşti şi să le amplifici prin propriile acte.
Cercetările recente în domeniul orientărilor şi schimbărilor în educaţie şi învăţământ,
finanţate de mai multe organisme internaţionale (Consiliul Europei EC 2003; Organizaţia pentru
Dezvoltare Economică şi Cooperare OECD 2002, 2003) pleacă de la premisa educaţiei
interculturale; astfel, şcoala trebuie să schimbe paradigma educaţională: de la transmiterea unor
cunoştinţe specifice la formarea unor competenţe care să asigure succesul social, profesional al
tinerilor într-o societate interculturală, aflată în permanentă schimbare. Astfel de competenţe se

3
referă la comunicare interculturală, rezolvarea de probleme, gândirea critică, capacităţi
manageriale, creativitate, motivaţie, abilitate de muncă în echipă şi deschiderea permanentă
spre învăţare.
Consiliul Europei, Comunitatea Europeană propun politici de promovare a educaţiei
interculturale prin:
 Promovarea dialogului intercultural pentru întărirea democraţiei;
 Acordarea dreptului de a participa la dialogul intercultural şi asumarea unui rol în
determinarea politicilor şi practicilor educaţionale;
 Afirmarea diversităţii culturale şi lingvistice;
 Facilitarea învăţării limbilor străine.

Bibliografie:
1. Cozma, T., O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea, Ed. Polirom, Iaşi, 2001;
2. Cucoş, C., Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Ed. Polirom, Iaşi, 2000;
3. Cucoş, C., Educaţie interculturală. Ghid pentru formatori (în colaborare cu T. Cozma şi S.
Butnaru), Editura Erota, Iaşi, 2001.