Obiectivele cursului: -Definirea termenului şi conţinutului său;

-Localizarea masajului în cadrul metodelor de acţiune asupra corpului omenesc,

în scopul optimizării stării generale, sau accelerării reabilitării şi scurtării
perioadei de convalescenţă;
-Cerinţe pentru obţinerea efectelor maxime, în urma aplicării manevrelor;
-Indicaţii metodologice
Concepte cheie: -definiţie;
-criterii de clasificare;
-indicaţii metodologice
Definiţie
Masajul reprezintă prelucrarea metodică şi sistematică a părţilor moi ale
corpului.
Este metodică pentru că fiecare tip de masaj acţionează prin anumite manevre,
care se aplică într-o anumită succesiune, urmărind obţinerea unor efecte precise.
Este sistematică deoarece părţile moi ale corpului sunt abordate într-o anumită
ordine, de regulă de la suprafaţă spre profunzime, iar manevrele sunt aplicate
într-o anumită ordine pe regiunile corpului, în funcţie de scopurile urmărite şi de
tipul de masaj.
Masajul poate fi executat:
- manual,
- cu ajutorul aparatelor (vibromasoarele de diferite tipuri, fotolii sau paturi
vibrante),
- cu ajutorul apei (cu jeturi de diferite intensităţi şi diferite temperaturi),
- cu vacuum, pentru slăbit,
- cu gheaţă (cu rol anestezic şi decontracturant).
2
Cel mai eficient este masajul manual, deoarece în cadrul şedinţei de masaj se
dezvoltă o relaţie bazată pe comunicare între cele două persoane implicate: pe
de o parte maseurul, iar pe de altă parte persoana masată.
Prin masaj manual se pot diagnostica anumite suferinţe pe care subiectul nu le
poate preciza. Un specialist experimentat poate sesiza prin palpare existenţa
anumitor afecţiuni cum ar fi: modificări de consistenţă, de temperatură, sau de
sensibilitate ale tegumentului sau structurilor subiacente, tumefacţii, colecţii de
diferite naturi, poate sesiza prezenţa celulitei, prezenţa unor contracturi
musculare, a unor adenopatii (creşterea în volum a ganglionilor limfatici).
În funcţie de efectele urmărite prin masajul manual se poate sesiza tonusul local
individual, iar maseurul îşi poate varia forţa de aplicare a manevrelor respectând
însă principiul nondolorităţii; în caz contrar pot apărea efecte opuse celor dorite,
iar în cazul masajului de întreţinere ?????putem provoca echimoze (în loc de
relaxare obţinem contracturi sau chiar rupturi musculare, tisulare şi/sau
vasculare).
Clasificări
Se realizează în funcţie de mai multe criterii:
zona geografică de origine,
tipurile de manevre aplicate,
scopul masajului,
durata,
întinderea,
efectele obţinute/urmărite.

1. Masajul somatic a fost adus în România şi sistematizat în deceniul al treilea

al secolului trecut, de către profesorul Adrian Ionescu, care de altfel a pus
bazele culturii fizice medicale în ţara noastră. Acest domeniu a fost asimilat
ulterior kinetoterapiei.
Masajul somatic are mai multe variante:
- masajul igienic
- masajul relaxant
- tonic -stim
- masajul sportiv

Masajul igienic se bazează pe tehnica suedeză îmbogăţit cu elemente preluate

din scoala franceza.
2. Masajul energetic are origine în Extremul Orient:
presopunctura,
Masajul Shiatsu,
Masajul indian,
3
 Tai-masajul care de obicei se asociază cu tehnici de stretching,
Reflexologia.

Aceste forme de masaj sunt foarte vechi şi au fost preluate, prelucrate şi aplicate
în ţările occidentale, începând din secolul optsprezece.
3. Masajul terapeutic a fost dezvoltat ca tehnică adjuvantă în tratarea anumitor
afecţiuni:
drenajul limfatic;
masajul anticelulitic;
masajul transversal profund, care se aplică în suferinţe musculare însoţite de
contracturi şi scurtări generatoare de durere; tehnica a fost dezvoltată de Cyriax;
masajul periostal, este o tehnică de masaj profund, care se aplică pentru a
stimula activitatea periostului, în scopul accelerării procesului de vindecare a
oaselor.

Indicaţii metodologice
În funcţie de durată şi întinderea suprafaţei de aplicare a manevrelor, masajul
este:
a) General – masaj pe întregul corp într-o anumită succesiune pe o durată de 60
minute.
b) General extins care durează până la 90 minute
c) Masajul parţial, care, la rândul său, poate fi:
- masaj regional ex. masajul membrelor inferioare, cu o durată de 20 până la 30
minute,
- masaj segmentar sau local, ex: masajul mâinii, gambei, umerilor sau cefei,
care durează 10- 15 minute.

În aceste situaţii se aplică manevre de masaj doar pe anumite zone, mai intens
solicitate în timpul efortului, fie el sportiv sau profesional, sau în anumite zone
afectate de anumite boli.
Masajul utilizează anumite substanţe în funcţie de tipul de masaj şi scopul
urmărit:
Pudre având în compoziţie talc, mentolate sau parfumate,
Creme şi uleiuri care înlesnesc alunecarea, dar care sunt utilizate şi pentru
intensificarea efectelor masajului,
Creme sau pomezi cu efecte terapeutice: vasodilatator, exfoliator, sau
antiinflamator.
4
Condiţii care trebuie îndeplinite de sala de masaj
1. Igiena trebuie să fie uşor de realizat şi de menţinut – pereţii trebuie să fie
vopsiţi în vopsele de ulei, sau placaţi cu faianţă, pentru a putea fi curăţaţi uşor,
podeaua trebuie acoperită cu linoleum, sau cu gresie de culori deschise, din
acelaşi motiv.
2. Sala de masaj trebuie să aibă o bună izolare fonică. De ce???
3. Trebuie să aibă o bună izolare termică, pentru a permite menţinerea unei
temperaturi constante, de confort termic, cuprinsă între 22-24° (sub 22ºC apare
senzaţia de frig pentru subiect, care nu se mai relaxează corespunzător, iar peste
24ºC ambianţa este prea caldă pentru maseur).
4. În sala de masaj nu trebuie să se creeze curenţi de aer.
5. Sala trebuie să fie echipată cu banchete confortabile pentru ambele persoane
implicate: lungime de 2 metri, lăţime de 70-80 centimetri şi o înălţime ajustabilă
de 70-80 centimetri; ele trebuie să fie formate din două sau trei segmente, care
să poată fi mobilizate independent unul de altul.
6. Cearceafurile sau prosoapele trebuie să fie schimbate după fiecare şedinţă de
masaj.
7. Sala trebuie să fie prevăzută cu spaţii pentru vestiare (dotate cu dulapuri
individuale, prevăzute cu încuietori sigure).
8. Trebuie să fie prevăzută cu cabine de duş individuale şi grupuri sanitare
igienizate..

Condiţii care trebuie respectate de către subiect

1. Subiectul trebuie să respecte regulile de igienă;
2. Să nu prezinte contraindicaţii pentru masaj;
3. Să nu poarte bijuterii.

Condiţii care trebuie îndeplinite de către maseur

-Să asigure şi să întreţină igiena personală şi a sălii de masaj;
- să nu poarte bijuterii;
- să aibă o manichiură corespunzătoare cu unghiile scurt tăiate şi uniformizate;
- să nu prezinte durioane (bătături) sau veruci (negi).
- să posede o bună pregătire ştiinţifică (să cunoască reperele osoase care
beneficiază de fricţiuni, să cunoască, la nivelul fiecărei regiuni, dispoziţia
muşchilor şi direcţia fibrelor musculare, să cunoască structura articulaţiilor şi
dispoziţia mijloacelor de legătură din jurul articulaţiilor).
- trebuie să cunoască elemente de fiziologie a pielii şi ţesutului subcutanat, a
sistemului muscular şi modul de acţiune a masajului asupra acestor structuri;
-maseurul trebuie să aibă noţiuni de biomecanică, pentru aplicarea corectă a
manevrelor de mobilizare pasivă şi a celor de stretching;
- trebuie să aibă cunoştinţe temeinice de patologie pentru a nu aplica manevre
de masaj în anumite regiuni în situaţii în care aceste manevre sunt
contraindicate;
- el trebuie să cunoască toate contraindicaţiile masajului, pentru a nu agrava,
prin masaj anumite afecţiuni;
- maseurul trebuie să aibă o bună pregătire fizică, pentru a putea mobiliza
pacienţii supraponderali;
- să aibă mâinile calde şi late, cu eminenţele tenare şi hipotenare bine
dezvoltate, pentru a nu induce subiectului reacţii de apărare sau contracturi
musculare.

Modul de acţiune al masajului (somatic)

a) Mecanic – efectele fiind produse de forţa de aplicare a manevrelor asupra
structurilor masate. Efectele se exercită local, direct asupra părţilor moi
prelucrate prin masaj, dinspre suprafaţă, spre profunzime.
b) Reflex – acţiunea se manifestă la distanţă de structurile asupra cărora se
aplică manevrele de masaj. În cazul acţiunii reflexe sunt stimulate:
- reflexul de distanţă,
- reflexul de simetrie, care este utilizat cel mai frecvent în cazul persoanelor din
serviciile de ortopedie-traumatologie, care au segmente imobilizate în aparat
gipsat şi se aplică manevre stimulante pe membrul simetric, inducând anumite
efecte şi asupra segmentului imobilizat;
- Reflexul de profunzime, indiferent de intensitate manevrele se aplică la
suprafaţa corpului se induc anumite efecte în interiorul acestuia.

Masajul somatic manual utilizează ca principal instrument mâinile maseurului.

În afara palmelor se mai utilizează marginea cubitală a mâinii, faţa dorsală a
mâinii şi degetelor, rădăcina mâinii, pumnul palmar sau pumnul cubital,
antebraţele şi uneori coatele.
Masajul somatic trebuie să respecte o anumită ordine atât în aplicarea
manevrelor cât şi în abordarea regiunilor corpului. Masajul somatic începe prin
prelucrarea regiunii spatelui şi în general se respectă sensul de circulaţie de 6
întoarcere, venolimfatice. Anumite tipuri de masaj se pot aplica indiferent de
sensul circulator în funcţie de structurile cărora li se adresează şi de efectele
dorite.
Pregătirea maseurului pentru şedinţa de masaj
Fiecare şedinţă de masaj necesită efort fizic desfăşurat în special cu membrele
superioare. Pregătirea maseurului constă în:
- Câteva tehnici de relaxare în special pendulară – pentru membrele superioare.
- Exerciţii de respiraţie
- Mobilizări analitice ale articulaţiilor degetelor, mâinii şi membrului superior în
totalitate. Mobilizările se pot realiza auto-pasiv, sau activ.

PROCEDEE UTILIZATE ÎN MASAJUL SOMATIC

Procedeele utilizate în masajul somatic clasic se numesc manevre şi sunt de
două tipuri:
1. Manevre principale – care se aplică în funcţie de regiunea topografică şi
respectă întotdeauna aceeaşi succesiune.
a) netezirea sau efleuerajul;
b) fricţiunea;
c) frământatul sau petrisajul;
d) tapotamentul sau baterea;
e) vibraţiile.

2. Manevre secundare – care pot fi aplicate sau nu, se regăsesc doar în anumite
regiuni şi se intercalează printre manevrele principale.

Unele manevre secundare derivă din cele principale pe care le pot însoţii:
lipăitul şi plescăitul – derivă din tapotament

- Manevre secundare care se adresează doar anumitor regiuni

rulatul şi cernutul – aplicate pe segmente cilindrice (membre sup. şi
inferioare);
râcâitul şi balotatul – pe flancurile abdominale.
tracţiunile – mobilizări pasive cu tensiuni finale
Scuturările - asupra structurilor articulare ale extremităţilor
Presiunile – simple sau în asociere cu alte manevre sau acţiuni (vibraţie, cu
respiraţie)
7
Ciupiri şi pensări – în special pe zonele cu strat adipos bogat şi structuri
musculare bine dezvoltate.

MANEVRELE PRINCIPALE DE MASAJ

Netezirea sau efluerajul
Definiţie: Netezirea constă în alunecări uşoare şi ritmice ale mâinilor pe
suprafaţa corpului.
Clasificare
1. După modul de aplicare netezirile pot fi: Simultane – când lucrează ambele
mâini lucrează simultan, iar acestea pot fi:
a) Simetrice – ambele mâini pornesc din aceeaşi zonă şi execută aceeaşi mişcare
în oglindă.
b) Alternative – mână după mână. Ele se pot aplica pe aceiaşi zonă, sau
hemicorp, sau pe zone simetrice.
2. După lungimea manevrelor, netezirile pot fi: lungi, medii şi scurte.
a) netezirile lungi sunt paralele cu axul longitudinal al corpului sau segmentului;

b) netezirile medii au direcţie oblică;

c) iar cele scurte, sau transversale se aplică perpendicular pe axul longitudinal al
segmentului.
3. După direcţie se împart în:
a) longitudinale,
b) oblice
c) şi transversale.
4. În funcţie de forma mişcării, netezirile sunt:
a) liniare – mâna sau degetele descriind o linie dreaptă;
b) circulare sau în brăţară – se aplică prin manevră simultană pe extremităţile
corpului;
c) în cleşte – care se aplică folosind priza mică (între police şi degetul doi);
d) şerpuite;
e) în zigzag.
5. După ritm – descriem neteziri continue sau întrerupte (sacadate).
6. În funcţie de zonele mâinii folosite de maseur pentru aplicarea manevrelor şi
intensitatea pe care acesta doreşte să o imprime, netezirile se realizează cu:
8
a) faţa palmară a degetelor, iar dacă regiunea este mică, cu pulpa degetelor;
b) cu faţa dorsală a mâinii sau degetelor;
c) cu degetele abduse (în pieptene).
7. În funcţie de (momentele) perioadele şedinţei de masaj netezirile sunt:
a) Iniţiale sau introductive;
b) intercalate (intermediare) între alte manevre de masaj;
c) finale.

Netezirile iniţiale
Debutează prin manevre simultane lungi, apoi alternative lungi, sunt urmate de
neteziri alternative medii şi neteziri alternative scurte. Cu cât lungimea
manevrelor scade, cu atât se intensifică ritmul şi presiunea lor. Netezirile iniţiale
au rolul de a pregăti subiectul pentru şedinţa de masaj.
În funcţie de suprafaţa masată: mâinile sunt împinse când manevra începe de la
degete şi se termină cu rădăcina palmei, sau trase când manevra începe prin
aplicarea rădăcinii mâinii pe suprafaţa masată şi se termină la nivelul degetelor.
Tipul de manevră este ales în funcţie de:
- forma regiunii;
- structura sa, respectiv de grosimea părţilor moi;

- momentul aplicării, respectiv de poziţia faţă de alte manevre de masaj;

- şi de efectele pe care le urmărim.

Netezirile intercalare
Au rolul de a atenua efectele celorlalte manevre de masaj, pregătind organismul
subiectului pentru manevrele care urmează.
Netezirile finale
Acestea se desfăşoară în oglindă faţă de cele iniţiale, după ce au fost aplicate pe
o anumită zonă, toate manevrele de masaj dorite.
Efectele netezirilor
Netezirile sunt metodă introductivă. Prin intermediul lor se realizează prima
relaţie între maseur şi subiectul masat. Ele ajută la destinderea persoanei masate,
care datorită faptului că netezirile nu se desfăşoară în profunzime, va căpăta
încredere în specialist.
La nivelul tegumentului netezirea produce un efect termic, datorită frecării
palmelor asupra corpului. Efectul de încălzire se produce şi datorită stimulării
vaselor capilare superficiale şi terminaţiilor nervoase parasimpatice. Datorită 9
acestei stimulări, are loc o vasodilataţie concomitent cu creşterea
permeabilităţii vasculare. Acest efect va favoriza intensificarea schimburilor
de substanţe între sângele conţinut în capilare şi spaţiile interstiţiale ale
tegumentului. Efectul circulator este intensificat şi la nivel veno-limfatic,
datorită direcţiei de aplicare a manevrelor de netezire, întotdeauna în sensul
circulaţiei de întoarcere. În cazul circulaţiei arteriale, pentru ca aceasta să nu fie
stânjenită, în special la nivelul extremităţilor, vor fi preferate netezirile sacadate,
discontinue, care se realizează cu modificarea ritmică a presiunii (manevra
„maşină de cusut”).
Netezirea acţionează prin mecanism direct datorită presiunii manevrelor şi prin
mecanism reflex, prin modificarea reacţiilor vasomotorii periferice dar şi
centrale. În acest mod este influenţată circulaţia sângelui în tot organismul, iar
schimburile de substanţe sunt intensificate şi se intensifică viteza de circulaţie
a fluidelor. Creşterea permeabilităţii se manifestă până la nivel celular, ceea ce
va determina şi intensificarea schimburilor între spaţiul intracelular şi cel
interstiţial.
Acţiunea vasodilatatorie se manifestă:
- local;
- la distanţă.

Prin acţiune uşoară şi ritmică asupra tegumentelor sunt influenţate terminaţiile

nervoase libere, dar şi cele care intră în structura receptorilor senzitivi şi
proprioceptivi. Datorită lor netezirile influenţează direct structurile nervoase
centrale la nivelul cărora se transmite starea de relaxare şi decontracturare,
efectul final fiind scăderea tonusului neuromuscular. Prin netezire se va
diminua deci senzaţia dureroasă.
Un alte efect realizat prin acţiune mecanică este de curăţare a epidermei de
dentritusuri (celulele moarte şi descumate, de secreţiile adunate la suprafaţa
corpului).
Deşi tegumentul reprezintă principala structură căreia i se adresează manevrele
de netezire, sunt influenţate şi structurile moi subiacente, la nivelul cărora fluxul
sanguin creşte, prin reacţie vasomotorie, iar tonusul general scade pregătindu-le
pentru celelalte manevre.
Fricţiunea
Reprezintă una dintre cele mai importante manevre din masajul manual. În
cadrul şedinţelor de masaj terapeutic se pot aplica doar manevre de netezire şi
fricţiune.
Definiţie: Fricţiunea reprezintă presarea şi deplasarea tegumentului, în limita
elasticităţii ţesuturilor. În cadrul manevrelor de fricţiune nu se realizează frecare
pe suprafaţa corpului. 10
Moduri de realizare a manevrei de fricţiune
Principala zonă cu care realizăm fricţiunea este pulpa degetelor, care se aplică
pe suprafaţa masată, se comprimă pe straturile profunde şi realizează mişcări de
mică amplitudine, liniare sau circulare. Ele nu sunt continue ci se aplică din
aproape în aproape şi de aceea depind mai puţin de sensul circulaţiei locale.
Dacă pe anumite segmente fricţiunile se aplică doar într-o anumită direcţie
(extremităţile – direcţia este strict dinspre distal spre proximal), în alte zone
(spatele) primele zone fricţionate vor fi reperele osoase palpabile, care
reprezintă zone de inserţie pentru muşchii mari şi superficiali ai regiunii dorsale.
În afara fricţiunilor realizate cu pulpa degetelor, în cazul subiecţilor
supraponderali sau a celor cu masă musculară mare este necesară o intensitate
crescută şi de aceea se vor folosi:
- policele aplicat perpendicular pe suprafaţa corpului;
- pumnul palmar;
- pumnul cubital;
- sau chiar cu nodozităţile mâinii (pumnul fiind închis).

În cazul suprafeţelor întinse, fricţiunile se pot aplica cu toată palma, iar în cazul
segmentelor circulare sau pe părţile laterale ale trunchiului aceste se pot efectua
cu marginea cubitală a mâinii.
În fine se mai descrie manevra combinată, care constă în aplicarea pe suprafaţa
de masat a pulpei degetelor, apoi a marginii cubitale, apoi a rădăcinii mâinii şi
apoi a palmei în întregime. Prin această manevră combinată se realizează o
fricţiune continuă a întregii suprafeţe de masat.
Efectele fricţiunii
Fricţiunea este în principal o manevră relaxantă, chiar dacă efectul principal
este similar cu al netezirii şi se exercită la nivel tegumentar; fricţiunea, datorită
presiunii variabile cu care se realizează, se adresează în primul rând asupra
ţesutului conjunctiv, asupra stratului adipos din hipoderm, sau a muşchilor
atunci când intensitatea manevrelor este crescută.
Manevra are importanţă deosebită, această importanţă crescând în cadrul
masajului terapeutic. Fricţiunea este cea mai relaxantă manevră de masaj. Ea
poate fi alături de netezire, singura folosită în cadrul unei şedinţe de masaj
terapeutic. Efectele sale se exercită la nivel trofic, circulator, analgezic, efect
neural.
Efectele trofice se realizează prin stimularea schimburilor celulare şi
interstiţiale, ajutând eliminarea toxinelor rezultate în urma metabolismului, (de
exemplu ajută eliminarea acidului lactic din muşchi). 11
Efectul trofic se realizează şi prin stimularea funcţiilor metabolice la nivel
conjunctiv şi muscular. În cazul fricţiunii utilizate în scop terapeutic, acest efect
se observă:
- prin stimularea proceselor de vindecare a plăgilor, a contuziilor, a rupturilor
fibrelor conjunctive şi / sau musculare,
- prin accelerarea procesului de resorbţie a echimozelor şi hematoamelor.
Fricţiunea este recomandată datorită acestui efect, în procesul de vindecare a
cicatricilor, indiferent de modul lor de producere şi de evoluţie.

Efectul circulator se datorează modului de realizare a manevrei – prin

presiune, datorită căreia vasele de la nivelul tegumentului vor fi comprimate pe
timpul executării fricţiunii, pe o anumită zonă, după care, în momentul ridicării
mâinii şi încetării presiunii, pereţii vasculari se relaxează brusc, ajungând la un
diametru mai mare decât cel iniţial, ceea ce stimulează un aflux de sânge crescut
în zona respectivă. O fricţiune bine realizată lasă după manevră o amprentă
palidă înconjurată de un halou roşu, amprentă care ulterior se colorează în
purpuriu intens. Acesta reprezintă efectul vasodilatator local, care are mai multe
implicaţii:
creşte troficitatea tisulară în zona respectivă,
creşte elasticitatea vaselor,
scade edemul.

Efectul circulator se manifestă în funcţie de direcţia manevrelor de fricţiune şi la

nivelul vaselor mari (artere şi vene periferice). La nivelul extremităţilor direcţia
manevrelor de fricţiune este întotdeauna dinspre distal spre proximal, astfel că
manevra facilitează circulaţia veno-limfatică de întoarcere.
Observaţie: fricţiunea nu se aplică în insuficienţă cardiacă, chiar compensată,
deoarece fluxul crescut de sânge către inimă poate decompensa fincţia cardiacă.
În anume situaţii patologice, puţine la număr, se recomandă aplicarea
manevrelor de fricţiune în sens invers, dinspre proximal spre distal; este cazul
afecţiunilor arteriale, în special la nivelul membrelor, caz în care fricţiunile pot
fi aplicate cu presiune redusă.
Efectul analgezic este cunoscut şi resimţit de fiecare subiect în parte. Efectul
asupra receptorilor dureroşi se realizează prin scăderea tonusului simpatic local,
dar şi a celui general, ceea ce determină scăderea travaliului cardiac, prin
scăderea postsarcinii.
Efecte musculare - ca şi frământatul, fricţiunea acţionează asupra fibrelor
musculare, prin creşterea elasticităţii acestora. Sunt stimulate şi celelalte
proprietăţi musculare: contractilitatea, excitabilitatea şi conductibilitatea, şi prin
îmbunătăţirea 12
transmiterii sinaptice, este recomandată în perioadele de refacere post-efort, dar
şi în cele precompetiţionale.
Frământatul sau petrisajul
Definiţie: Se realizează prin prinderea, cu ajutorul mâinilor, a unei cute de ţesut
moale, de dimensiuni variabile, care este ridicată în limita elasticităţii
tegumentului, este comprimată (stoarsă), împinsă înapoi, cu presare pe stratul
dur subiacent. Mişcarea se realizează ondulator, unic (utilizând o singură mână),
sau bilateral (bimanual), simultan sau alternativ.
Clasificare: În funcţie de regiune şi de grosimea ţesuturilor moi, priza se
realizează:
- cu două sau trei degete, când e vorba strat subţire şi moale – priză mică;
- între degetele doi, cinci şi podul palmei, pentru priza medie;
- între degetele doi cinci pe o parte şi police pe cealaltă – priză mare.

În funcţie de suprafaţă manevra de frământat se realizează:

în cută pe loc;
în cută rulată;
în brăţară, sau frământatul circular, care se aplică pe segmentele cilindrice în
două variante:
- frământatul şerpuit,
- frământatul în val;

Frământatul se poate aplica cu intensitate mai mică şi pe zone care nu au un

suport rigid (la nivel abdominal), insistându-se asupra stoarcerii cutei formate,
printr-o mişcare caracteristică („spălatul rufelor”).
Efectele frământatului
Acestea depind de intensitatea cu care se aplică manevra şi de viteza execuţiei.
În cazul execuţiilor lente, cu intensitate redusă, primează efectele sedative şi
relaxante, iar când viteza de execuţie şi presiunea cu care se aplică manevrele
sunt mari, se urmăreşte un efect stimulant.
Părţile moi care beneficiază de manevrele de frământat sunt:
- stratul adipos bogat reprezentat,
- ţesutul muscular.
Manevrele de frământat au un intens efect decontracturant; de aceea se
utilizează mult în cazul sportivilor, atât în perioadele intra, cât şi post
competiţionale. 13
Efectul circulator este mai intens decât în cazul fricţiunilor, deoarece
compresiile ritmice asupra masei musculare favorizează deschiderea unui număr
mai mare de capilare, atît sanguine, cât şi limfatice, decât în condiţii normale.
Capilarele aflate în vecinătatea fibrelor musculare aduc o cantitate mai mare de
oxigen, favorizând menţinerea efortului şi, în acelaşi timp, preluarea produşilor
toxici rezultaţi, deci se întăreşte efectul de încălzire a muşchilor, foarte
important în pregătirea efortului sportiv.
Frământatul stimulează direct proprietăţile muşchilor, în mod special
conductibilitatea şi contractilitatea, deoarece manevra se realizează cu
intensitate mare şi efectele ajung în profunzime.
La nivelul sistemului nervos, în funcţie de intensitatea şi ritmul de aplicare a
manevrelor sunt influenţate ambele componente vegetative (simpatică şi
parasimpatică). Deci aceste manevre vor fi recomandate cu cel puţin două – trei
ore înainte de perioada de odihnă.
Tapotamentul sau baterea
Este cea mai intensă şi mai stimulantă manevră a masajului clasic.
Definiţie: Tapotamentul reprezintă lovituri uşoare şi ritmice, aplicate pe diverse
părţi ale mâinii, cu intensitate şi ritm diferit, în funcţie de regiune şi de scopul
urmărit.
Clasificare: Tapotamentul se realizează:
cu marginea cubitală a mâinii şi degetelor, eventual cu înclinaţie palmară sau
dorsală – tocatul;
cu pumnul cubital, palmar, sau cu palma în căuş – bătătoritul;
cu faţa dorsală a degetelor, lăsate să cadă simultan pe suprafaţă – in
mănunchi de unele;
cu suprafaţa palmară a degetelor – lipăitul;
cu toată palma – plescăitul.

Observaţie: ultimele două manevre sunt considerate de unii specialişti manevre

secundare.
Tapotamentul se realizează alternativ, cu mâinile şi degetele relaxate, iar în
unele zone cu ţesuturi moi dezvoltate, se acceptă şi manevre realizate cu
marginea cubitală a antebraţelor (regiunea fesieră şi feţele anterioară şi/sau
posterioară a coapselor).
Tapotamentul este interzis în anumite zone:
- regiunea lombară, unde se găsesc lojile renale,
- fosa poplitee, 14
- faţa anteromedială a gambei,
- zona inghinală,
- feţele antero-laterale ale regiunii cervicale.
La nivelul altor regiuni sensibile, cum sunt fereastra abdominală, faţa anterioară
a toracelui, regiunea cefei, tapotamentul se aplică tangenţial, cu intensitate
redusă.
La nivelul calotei craniene se foloseşte o altă manevră cu intensitate redusă „în
picături de ploaie”. Întotdeauna la nivelul corpului muscular tapotamentul se
aplică respectând direcţia fibrelor musculare, cel puţin pentru straturile
musculare superficiale şi nu se aplică la nivelul tendoanelor sau a inserţiilor
musculare.
Manevrele de tapotament pot lipsi în cadrul şedinţelor de masaj terapeutic, dar
sunt foarte importante în masajul sportiv, imediat înaintea competiţiilor, în cazul
subiecţilor care prezintă „apatie de start” şi sunt contraindicate în cazul celor
care prezintă „febră de start”.
Percutatul este o formă particulară de tapotament, aplicată în afara unei şedinţe
de masaj şi utilizată în activitatea medicală.
Se realizează prin aplicarea vârfurilor degetelor pe ţesuturile ţintă, realizând
lovituri uşoare şi ritmice. Manevra este indicată în special pe torace şi abdomen,
ea realizându-se cu ambele mâini, în mod alternativ; loviturile sunt aplicate
”pasiv”, mâna fiind lăsată să cadă din articulaţia pumnului; este o manevră
rapidă cu intensitate şi durată reduse.
Este utilizată ca manevră ajutătoare în recuperarea respiratorie, în timpul
drenajului postural.
Manevrele de tapotament se aplică direct pe tegument, dar pot fi aplicate şi
peste piese de îmbrăcăminte.
Efectele tapotamentului
Efectele acestor manevre variază în funcţie de:
- intensitatea execuţiei,
- ritmul de aplicare,
- de supleţea sau rigiditatea mâinilor maseurului,
- de sensibilitatea individuală a subiectului.
Principalul efect este cel excitant, datorită ritmului de aplicare a manevrelor,
realizându-se la nivelul părţilor moi modificări de presiune rapide, care
stimulează circulaţia locală, terminaţiile şi receptorii nervoşi senzitivi, atât la
nivelul straturilor tegumentare, cât şi la nivelul ţesutului muscular. Principalele
efecte se realizează la nivelul muşchilor, tapotamentul stimulând toate
proprietăţile acestora. 15
De aceea este o manevră indicată în şedinţele de masaj aplicate sportivilor,
pregătind organismul pentru efort, dar este contraindicată în:
- stări de hipertonie,
- stări de suprasolicitare,
- în patologia neurologică,
- în patologia psihiatrică,
- în cadrul şedinţelor de masaj circulator,
- în cazul persoanelor hipersensibile.

Tapotamentul nu se aplică în anumite regiuni: zona lombară, fosa poplitee, iar

în altele se aplică cu intensitate redusă: în regiunea abdominală, în regiunea
cervicală, cât şi la nivelul calotei craniene.
Prin tapotament creştem tonusul simpatic, dar şi tonusul muscular local; din
această cauză pot apărea, ca răspuns imediat la stimularea locală, fasciculaţii
musculare.
Vibraţiile
Definiţie: Vibraţiile constau în mişcări oscilatorii ritmice realizate cu presiune
intermitentă, cu frecvenţă mare, şi pe cât posibil uniforme; ele se realizează fie
manual prin aplicarea palmei sau degetelor pe suprafaţa masată sau cu ajutorul
unui aparat numit vibrator. Aceste mişcări realizează deplasări pe distanţe foarte
reduse de câţiva milimetri ale tegumentului şi ţesuturilor subiacente dar şi
presiuni ondulatorii pe zonele învecinate.
Mişcările sunt asemănătoare unui tremurat cât mai uniform şi sunt realizate prin
contracţii rapide ale muşchilor antagonişti ai degetelor şi mâinii. Dacă este
necesară combinarea manevrei cu dezvoltarea concomitentă a unei presiuni
crescute, iar suprafaţa pe care trebuie realizată este întinsă, se aplică palma pe
corpul subiectului urmărind menţinerea unei poziţii precise a segmentelor
membrului superior:
- un unghi de 90º extensie, în articulaţia pumnului,
- un unghi de 90º flexie, în articulaţia cotului,
- un unghi de 90º abducţie în articulaţia umărului.
Mişcările ondulatorii se realizează atât în plan transversal cât şi perpendicular
pe suprafaţa corpului.
Sunt manevre dificil de efectuat, care necesită o practică îndelungată; cu toate
acestea vibraţiile manuale sunt indicate, deoarece frecvenţa şi intensitatea lor
pot fi permanent adaptate la nevoile subiectului. Vibraţiile mecanice sunt mai
rapide şi mai uniforme, menţinându-şi aceste calităţi timp nedefinit, dar
aparatele care le realizează trebuie setate la nevoile fiecărui subiect în parte. 16
Vibraţiile se pot combina, asocia, în cadrul masajului manual, cu manevre de
fricţiune, ele având mare valoare în drenajul postural al bronşiilor.
În cazul în care intensitatea şi amplitudinea mişcărilor este mai mare vorbim de
trepidaţii, care, la rândul lor, se pot executa atât manual cât şi mecanic şi se
aplică în special pe regiunile trunchiului, sau la nivelul extremităţilor.
Trepidaţia toracică este asociată cu mişcările respiratorii.
Efectele vibraţiilor
Efectele vibraţiilor se explică prin acţiunea lor mecanică şi reflexă. Manevrele
executate cu intensitate redusă şi amplitudine mică, care sunt menţinute un timp
suficient de îndelungat, au efecte liniştitoare. Ele reduc sensibilitatea cutanată, şi
a ţesuturilor mai profunde, producând efect liniştitor şi relaxant.
Dimpotrivă, manevrele ample, executate cu intensitate şi viteză mari,
intensifică circulaţia locală. În asociere cu manevre de netezire fricţiune şi
frământat formează masajul relaxant. Vibraţiile sunt indicate în tratamentul
afecţiunilor dureroase sau congestive şi în tratamentul contracturilor musculare
şi în hipertoniile de natură psihică.
PROCEDEE SECUNDARE DE MASAJ
Sunt numite astfel deoarece pot lipsi din şedinţa de masaj. Ele ajută şi
intensifică efectul manevrelor principale şi se aplică specific în anumite regiuni.
Cernutul şi rulatul
Sunt două manevre secundare foarte mult utilizate, în special în masajul sportiv,
fiind specifice extremităţilor (membrelor superioare şi inferioare). În aceste
zone cernutul şi rulatul pot fi intercalate după netezire şi fricţiune dar şi după
tapotament. În prima situaţie se urmăreşte efect relaxant, iar în cea de a doua,
prin mobilizarea amplă a ţesuturilor se pregăteşte zona respectivă pentru efortul
sportiv.
Cernutul este o manevră bimanuală, care se aplică în mod variat, în funcţie de
dimensiunile segmentului. În cazul unor circumferinţe reduse, segmentul este
ţinut între palme susţinut prin împletirea degetelor după care este ”aruncat dintr-
o palmă în alta”. În cazul în care segmentul are circumferinţă mare şi nu-l putem
17
cuprinde cu mâinile, se aplică mâinile pe părţile laterale ale segmentului, iar
structurile moi sunt mobilizate şi aruncate dintr-o palmă în alta.
Rulatul este o manevră asemănătoare, care se realizează prin aplicarea palmelor
de o parte şi de alta a segmentului şi executarea unor deplasări ale mâinilor în
sensuri contrare.
Cernutul şi rulatul realizează vasodilataţie importantă şi ajută circulaţia în
sensul de aplicare a manevrei:
- arterială dacă manevrele se execută din proximal spre distal,
- dinspre distal spre proximal, în scopul stimulării fluxului veno-limfatic.

O variantă a manevrei de cernut se aplică la nivel abdominal (râcâitul).

Ambele manevre stimulează proprietăţile muşchilor şi îmbunătăţesc schimburile
de substanţe între fibrele musculare şi spaţiile interstiţiale.
Presiunile
Sunt manevre care se pot executa cu diferite porţiuni ale mâinilor şi degetelor,
pe diferite suprafeţe, mai întinse sau mai restrânse, în zone în care sub ţesuturile
moi există un plan osos.
Ele se aplică variat, în funcţie de regiunea topografică, dar zona care beneficiază
cel mai mult de presiuni este regiunea dorsală a trunchiului. La acest nivel
presiunile pot fi aplicate variat:
- cu policele, de o parte şi de alta a apofizelor spinoase,
- cu toată palma deasupra coloanei,
- sau pe cele două hemitorace simultan.

Presiunile pot fi asociate în mişcările respiratorii. Pentru aceasta se aplică

palmele cu degetele orientate lateral, la nivelul bazei toracelui, se va solicita
subiectului să inspire, apoi se exercită presiuni, cu manevre sacadate, în partea a
doua a expirului.
Zonele de elecţie pentru aplicarea presiunilor sunt:
- toate zonele în care planurile osoase sunt superficiale,
- zonele în care sunt accesibile palpării interliniile articulare,
- mijloacele de legătură articulară (capsulă, ligamente).
Ele pot fi asociate cu netezire, fricţiune, frământat şi vibraţii.
Efectele se explică prin mecanism reflex, deoarece presiunile se aplică la
suprafaţa corpului, iar efectele sunt induse în profunzime, sau în zone simetrice.
18
Mobilizările pasive, tensiunile finale, tracţiunile
Aceste manevre sunt împrumutate din kinetoterapia medicală; ele au efect atât
asupra structurilor articulare, la nivelul cărora produc decoaptare (deplasarea,
îndepărtarea capetelor articulare), ceea ce determină creşterea elasticităţii
structurilor îmbunătăţeşte circulaţia lichidului sinovial la nivelul cavităţii
articulare, favorizează nutriţia cartilagiilor articulare. Pe de altă parte
mobilizările pasive cresc elasticitatea musculară şi favorizează ruperea
aderenţelor între straturile moi.
Prin poziţionarea segmentelor articulare la capătul cursei de mişcare, aceste
manevre stimulează proprietăţile muşchilor în special elasticitate şi
contractilitate. Aceste manevre nu sunt recomandate în procese inflamatorii sau
degenerative articulare.
Scuturările sunt manevre secundare aplicate pe extremităţi în încheierea
şedinţei de masaj. Se asociază în general cu tracţiuni în ax a segmentului şi au
acţiune relaxantă.
Ciupirile şi pensările
Sunt manevre secundare, care constau în formarea unei cute de ţesut moale,
urmată de ridicarea sa rapidă, prin tracţiune în limita elasticităţii tisulare, după
care este eliberată. Diferenţa dintre ele constă în mărimea prizei şi, implicit
grosimea pliului tegumentar.
Ciupirile se realizează cu priză mică, digito-digitală, utilizându-se policele, de o
parte şi indexul, sau indexul şi mediusul de cealaltă parte.
Pensările se realizează cu priză medie (digito-palmară, utilizând degetele doi –
cinci, respectiv podul palmei), sau mare (utilizând policele pe de o parte şi
degetele doi – cinci, pe de altă parte).
Efectele lor sunt exclusiv stimulante şi se manifestă:
- la nivel tegumentar, prin creşterea elasticităţii pielii şi ruperea aderenţelor,
- la nivelul hipodermului, determinând mobilizarea lipidelor (efect anticelulitic),
- la nivel muscular, prin intensificarea tuturor proprietăţilor musculare,
pregătindu-i pt efort;
- la nivelul terminaţiilor nervoase, determinând stimularea transmisiei sinaptice,
> excitab tis.
- la nivel capilar, producând vasodilataţie, 19
- la nivelul circulaţiei sistemice, crescând fluxul şi viteza de curgere a sângelui.
CONTRAINDICAŢIILE MASAJULUI
Sunt contraindicaţii temporare şi definitive, contraindicaţi locale şi generale,
lângă care se regăsesc şi contraindicaţii parţiale.
1. Contraindicaţii locale temporare:
- plăgi recente sau deschise,
- traumatisme acute,
- contuzii,
- arsuri recente prin agenţi termici, fizici sau chimici,
- eritem solar,
- infecţii localizate la nivel tegumentar de natură virală, microbiană, sau fungică
(foliculite, furunculoze, pitiriazis versicolor, candidoze, dermatite sau
dermatoze),
- rupturi musculare,
- hematoame musculare,
- artrite localizate acute, sau trenante,
- osteomielite supurate.

2. Contraindicaţii locale definitive:

- în caz de nevi şi pete pigmentare,
- hemangioane,
- zone hiperpigmentate constituţional (areole mamare),
- varice voluminoase neoperate,
- tromboze venoase localizate (în aceste situaţii masajul poate fi reluat după
rezolvarea chirurgicală a afecţiunii).

3. Contraindicaţiile generale temporare:

a) Boli neurologice:
- accidentele vasculare cerebrale recente,
- meningoencefalite,
- sindromul de hipertensiune intracraniană

b) Boli circulatorii:
- infart miocardic recent,
- cardiopatie ischemică instabilă,

- insuficienţă cardiacă decompensată,

- tulburări de ritm şi de conducere,

20
- anevrisme arteriale,
- procese infecţioase,

c) Boli respiratorii
- insuficienţă respiratorie,
- boli infecţioase acute cu origine microbiană sau virală,
- pneumonii sau bronhopneumonii,
- afecţiuni pleurale,
- tuberculoza pulmonară activă,
- pneumotorax,

d) Boli digestive:
- ulcere gastro-duodenale simple sau complicate, cu fără sau perforaţii în special
în perioadele dureroase,
- colecistopatia,
- pancreatite acute sau subacute,
- hepatite virale,
- ciroza hepatică decompensată,
- rectocolite ulcero-hemoragice.

e) Boli urogenitale:
- glomerulonefrite acute şi cronice,
- pielonefrite acute şi subacute,
- insuficienţă renală acută sau cr, cu potenţial de acutizare,
- hematurii macroscopice,
- endometrite,
- miometrite,
- anexite, salpingite, ovarite
- sarcina peste 3 luni,

f) Afecţiuni articulare în puseu evolutiv

- reumatismul articular acut,
- poliartrita reumatoidă
4. Contraindicaţii generale permanente (definitive):

- bolile neoplazice
- boli cu manifestare tegumentară (psoriazisul generalizat,)
- boli psihice grave (psihozele sau psihopatiile).
21
MASAJUL PE REGIUNI
Masajul spatelui
1. Neteziri iniţiale:
a) Lungi - care pot fi simultane sau alternative - ambele realizându-se dispuse
longitudinal pe o limită dintre regiunea spatelui şi regiunea fesieră,
b) Medii - de la baza toracelui în direcţie oblică spre umăr, se execută cu
mişcarea alternativă a mâinilor.
c) Scurte - cu direcţie transversală, care încep de jos de la limita dintre spate şi
regiunea fesieră şi se execută din aproape în aproape cu mişcări alternative ale
mâinilor, întâi pe un hemicorp, apoi pe celălalt. Pentru hemicorpul opus
manevra începe prin aplicarea degetelor la coloană, iar pentru hemicorpul
alăturat mişcarea este de tragere prin aplicarea bazei mâini tot la coloană,
îmbrăcând şi flancurile. Netezirile scurte se opresc la nivelul axial.
2. Fricţiunea se realizează la început pe repere osoase.

Primele abordate sunt cele două acromioaone, cu manevre circulare, folosind

degetele. Treptat, din aproape în aproape, se abordează toate reperele
omoplatului (acromion, spina scapulei, unghiul superior intern, margine internă,
unghiul inferior, margine externă).
În acest moment, prin manevre specifice, se realizează deplasarea omoplatului
de pe planul toracelui, insinuând degetele, în limita elasticităţii tegumentului, în
planul subscapular.
Următoarele repere osoase sunt apofizele spinoase, pe care se insistă cu
manevre circulare de fricţiune, adăugând după fiecare apofiză şi ligamentul
interspinos respectiv. Manevrele pe apofizele spinoase se realizează de sus în
jos de la vertebrele C6, C7 până la nivel sacrat.
Continuăm pe creasta sacrată, apoi pe crestele iliace, cu fricţiuni liniare realizate
cu intensitate crescută în zonele latero-vertebrale; manevrele se aplică tot de sus
în jos.
Urmează fricţiuni liniare, aplicate cu degetele abduse, dinspre medial spre
lateral, pe spaţiile intercostale.
Manevra de fricţiune combinată – începe de la baza spatelui şi se realizează
continuu, fără a ridica în totalitate mâna de pe suprafaţa masată, până ce s-a
cuprins toată regiunea. În funcţie de mărimea suprafeţei sunt două sau trei linii
de fricţiune, paralele cu axul vertical al coloanei vertebrale.
După această manevră se execută manevre de netezire intermediară, cu mişcări
simultane lungi. 22
3. Frământatul

Primele zone care vor fi frământate sunt cele cu musculatura mai dezvoltată şi
anume zona umerilor şi zonele laterale ale spatelui pentru muşchii superficiali:
mare dorsal, trapez şi rotunzi. În funcţie de grosimea stratului muscular
frământatul se realizează cu priză medie sau mare, cu manevre simultane sau
alternative.
În afara acestor zone următoarea zonă frământată este zona muşchilor
paravertebrali, unde se aplică manevre uşor diferite deoarece cuta de ţesut
moale nu mai este ridicată şi strânsă, ci presată pe planurile profunde.
Cuta rulată - care se realizează cu priză mică, pornind de la baza spatelui şi
plimbând ţesutul din aproape în aproape de jos până sus, fără discontinuităţi. Se
lucrează pe două – trei linii verticale, paralele, pentru a cuprinde întreaga
suprafaţă, la nivelul fiecărui hemitorace.
4. Tapotamentul spatelui
Manevra de tocat nu se aplică niciodată perpendicular pe direcţia fibrelor
musculare. Prin urmare le putem aplica descriind un evantai cu centrul la nivelul
umărului, urmărind dispoziţia celor trei fascicule ale muşchiului trapez. Pentru
musculatura paravertebrală se aplică manevra de tocat tangenţial, cu presiune
mai mare la nivel toracic şi intensitate mai mică la nivel lombar; lojile renale
vor fi exceptate de la tapotament.
Manevrele de bătătorit (pumn palmar, pumn cubital şi manevra în „căuş”) se
aplică pe toată suprafaţa toracelui posterior, descriind o spirală pentru a
cuprinde toată zona.
Manevrele de lipăit şi plescăit pot fi aplicate pe tot spatele, iar manevra „în
mănunchi de nuiele” se aplică pe zona toracelui posterior insistând pe porţiunile
cu musculatură mai bine dezvoltată.
Se intercalează manevre de neteziri intermediare.
5. Ciupirile şi pensările - se realizează cu ritm alert pe toată suprafaţa spatelui,
exceptând regiunea lojelor renale.
6. Vibraţiile se realizează pe ambele hemitorace, după tehnica descrisă,
exceptând lojile renale.
7. Presiunile
- Se aplică pe suprafaţă mică cu pulpa policelui, de o parte şi de alta a apofizelor
spinoase, întotdeauna în direcţie craniocaudală.
- Presiunile cu toată palma, care se aplică în special în zona toracelui de jos în
sus, fie simultan, fie alternativ (mersul ursului).
- Presiunile cu respiraţie: subiectul face un inspir profund cu toracele liber, apoi
kinetoterapeutul aplică palmele pe baza celor două hemitorace. Debutul
expirului va fi liber, după care se execută presiuni ritmice către sfârşitul
expirului. În acest mod se asigură o viteză mai mare a aerului expirat care va
facilita curăţarea bronhiilor.
23
8. Netezirile finale care se execută în sens invers, de la neteziri transversale
scurte dar cu intensitate şi viteză crescută, se continuă cu neteziri medii şi se
termină cu manevre lungi, întâi alternative şi apoi simultane.

Masajul regiunii fesiere

Este următoarea regiune abordată după spate şi succesiunea manevrelor este
aproximativ aceeaşi.
1. Netezirile iniţiale – se realizează:
a) În patru timpi - începând cu zonele situate de o parte şi de alta a şanţului
interfesier. Se începe cu faţa dorsală a degetelor de la nivelul pliului subfesier,
de unde continuă ascendent, apoi oblic către baza sacrului şi creasta iliacă. O
manevră oblică în jos şi lateral, către marele trohanter. Cu faţa palmară a mâini
şi degetelor se realizează o mişcare de asemenea oblică în jos şi medial către
punctul de pornire, îmbrăcăm pliul subfesier şi se continuă mişcările pe părţile
laterale până la nivelul crestei iliace.
b) Neteziri transversale - cu manevre simultane şi simetrice, de la pliul
interfesier spre lateral.
2. Fricţiunea:
– primele zone fricţionate cu manevre circulare sunt reperele osoase ale
sacrului: crestele medială, intermediare şi laterale sacrate,
– interliniile articulare sacroiliace;
– din aproape în aproape se fricţionează crestele iliace, coborâm la marele
trohanter, după care prin insinuare de la nivelul pliului subfesier, abordăm
tuberozităţile ischiatice.

Fricţiunea pe restul regiunilor, caracterizate prin dezvoltare mare a ţesuturilor

moi, se realizează cu intensitate crescută, cu nodozităţile mâini şi ale degetelor.
Se intercalează neteziri intermediare – două trei manevre de neteziri în patru
timpi.
3. Frământatul - se aplică în cută pe loc, cu priză mare, pentru părţile laterale
şi cu presiune mai mare, cu pumnii, pentru zonele cu musculatura cea mai
dezvoltată. Sunt urmate de neteziri intermediare.
4. Tapotamentul – în cazul tapotamentului cu marginea cubitală se urmăreşte
direcţia fibrelor marelui fesier, punctul de convergenţă fiind reprezentat de
marele trohanter. Pentru manevra de bătătorit, în afara celor realizate cu
pumnul, se mai poate executa un tapotament simultan al celor două fese, pe cea
apropiată lucrându-se cu antebraţul, iar pe cea opusă cu pumnii.
5. Presiunile şi vibraţiile se aplică în acelaşi mod ca la nivelul regiunii dorsale.
Nu se aplică pensări şi nici tapotament în mănunchi de nuiele.
24
6. Netezirile finale respectă regula deja descrisă la regiunea spatelui: se vor
aplica întâi cele transversale şi apoi cele în patru timpi.

Masajul membrului inferior

Faţa posterioară
Această regiune are două segmente care se pot aborda pe rând, sau împreună,
începând deasupra gleznei şi până la rădăcina membrului inferior. În cazul
extremităţilor, manevrele se aplică respectând sensul circulaţiei de întoarcere
venolimfatică.
În cazul în care se lucrează pe segmentele articulare intersegmentare, vor fi
abordate ambele segmente.
1. Netezirile iniţiale – vor fi:
- Lungi – paralele cu axul longitudinal al segmentului.
- Medii – care formează cu axul longitudinal un unghi ascuţit deschis superior.
- Scurte – perpendiculare pe axul longitudinal al segmentului.

Modul de realizare: ele se realizează la fel ca şi pe spate, împărţind fiecare

segment în două.
Pentru extremităţi se mai aplică netezirea circulară sacadată, numită şi mişcarea
simultană, de la extremitatea distală către cea proximală, imprimând şi vibraţii
uşoare. Acest tip de netezire este folosit atât la începutul masajului, după
netezirile liniare, cât şi ca metodă intermediară de netezire, intercalată între
celelalte manevre principale.
La persoanele de sex masculin netezirea se va face în pieptene pe zonele în care
există pilozitate dezvoltată.
2. Fricţiunile

Primele abordate sunt reperele osoase ale segmentelor, (în varianta în care se
masează ambele segmente simultan):
- Fricţiuni circulare aplicate pe maleole, apoi pe părţile laterale ale platoului
tibial (condilii tibiali), la nivelul interliniei articulare a genunchiului, pe
epicondilii femurali şi pe marele trohanter.
- Fricţiunile părţilor moi se realizează cu vârfurile degetelor pentru suprafeţe
mai mici, cu marginea cubitală pentru suprafeţele laterale ale fiecărui segment şi
prin manevră combinată (dinspre distal spre proximal), pentru restul suprafeţei.
Urmează neteziri intermediare, executate cu mişcări simultane lungi şi/sau cu
manevra circulară.
3. Frământatul
25
- Manevra de frământat se aplică în funcţie de dimensiunile segmentului,
împărţindu-l în două sau în trei. Tipul de manevră aplicat este cuta pe loc,
executată simultan sau alternativ.

Pentru extremităţi se mai descriu încă două tipuri de frământat:

- Frământatul şerpuit – în care mâinile se aşează pe părţile laterale ale
segmentului, iar policele pe partea mediană, poziţia sa fiind paralelă cu axul
longitudinal al segmentului; manevra se execută alternativ.
- Frământatul în val – mâinile se mişcă simultan, policele se aşează tot paralele
între ele şi perpendiculare pe axul segmentului, celelalte degete sunt dispuse
lateral; în acelaşi timp se face priză şi cută şi se execută presiune din lateral pe
suprafaţa osului şi se ridică, în limita elasticităţii.. Când cuta este dusă la loc, se
aplică o altă presiune cu policele pe suprafaţa osului. Apoi urmează neteziri
intermediare.
4. Rulatul şi cernutul – dacă se execută cu presiune mare sunt stimulante şi fac
introducerea pentru tapotament. În cazul rulatului nu are importanţă cât de mare
este segmentul, mişcarea mâinilor fiind alternativă, de du-te-vino, realizând
deplasarea straturilor de ţesut moale, faţă de axul central osos. În cazul
cernutului, dacă segmentele sunt subţiri se împletesc degetele pe faţa posterioară
a segmentului şi se aruncă dintr-un podul unei palme în celălalt, executându-se
o mobilizarea intensă a ţesuturilor moi. Rulatul şi cernutul – se execută dinspre
distal spre proximal, favorizând circulaţia venoasă. Aceste manevre pot fi
introduse între manevrele de drenaj limfatic.
5. Tapotamentul – se realizează dinspre distal spre proximal, iar manevrele de
tocat trebuie aplicate paralel cu direcţia fibrelor musculare, în axul longitudinal
al segmentului. La nivelul acestui segment pot fi aplicate:
- manevra de bătătorit – cu pumnul cubital sau palmar;
- manevra în cupă (ventuză);
- manevrele de lipăit şi plescăit;
- manevra „în mănunchi de nuiele”, care trebuie să respecte direcţia fibrelor
musculare;

În cazul în care se lucrează ambele membre inferioare, se poate realiza

tapotament cu mâna sau cu pumnul pe membrul inferior controlateral şi
respectiv cu antebraţele pe membrul inferior de partea maseurului.
Manevrele de tapotament pot fi urmate de manevre de ciupire şi pensare,
executate în acelaşi ritm alert. Aceste manevre întăresc efectele stimulante ale
tapotamentului.
Tapotamentul, ciupirile şi pensările sunt urmate de neteziri intermediare
simultane lungi, alternând cu manevre de netezire circulară sacadată.
6. Vibraţiile – se execută după metoda cunoscută, în sensul circulaţiei de
întoarcere venoasă.
26
7. Manevrele de presiune se execută, ca şi vibraţiile, dinspre distal spre
proximal, din aproape în aproape; intensitatea lor trebuie adaptată în funcţie de
sensibilitatea şi toleranţa subiectului.

Ca menţiune specială, trebuie să evităm zona poplitee, care nu beneficiază de:

frământat, tapotament, presiuni şi vibraţii.
8. Înainte de netezirile finale se execută pe această faţă, la nivelul articulaţiei
genunchiului, mobilizări pasive cu tensiuni finale, tracţiuni în ax şi scuturări
ale membrului inferior în întregime.
9. Pentru a realiza tracţiunile aplicăm mâinile la nivelul articulaţiei gleznei şi
realizând priză circulară, la nivelul tendonului ahilian, Tracţiunile se realizează
numai în axul longitudinal; nu se roteşte şi nu se abduce membrul inferior,
deoarece se solicită articulaţia coxofemurală, care poate fi sensibilă în caz de
artroze, artrite, sau poate să fi fost înainte sediul unei intervenţii chirurgicale.
10. Netezirile finale se realizează, ca şi la nivelul regiunii spatelui, în oglindă
faţă de cele iniţiale.

Masajul tendonului ahilian

Poate fi prima regiune abordată în masajul membrului inferior, când se
abordează faţa posterioară în întregime şi nu se lucrează segmentar.
Tendonul ahilian beneficiază de patru forme de netezire, patru forme de
fricţiune şi două forme de frământat.
1. Netezirea
- Pentru prima formă de netezire, maseurul se aşează la picioarele subiectului şi
execută neteziri cu direcţie oblică, ascendent şi lateral, pornind de la nivelul
talonului; netezirile se execută simultan şi simetric, îmbrăcând toată zona
gleznei.
- Netezirea liniară – executată cu pulpa degetelor se face pe toate feţele
tendonului.
- Netezirea în căuş, mână după mână, care îmbracă tendonul.
- Netezirea în cleşte – se formează o priză mică între police şi degetele doi, trei,
şi se lucrează tot de la punctul de inserţie către masa musculară, cu intensitate
crescândă.

2. Fricţiunea
- Fricţiunea liniară – executată cu pulpa degetelor 2-5, care realizează o mişcare
de du-te vino, cu amplitudine redusă, pe fiecare dintre feţele tendonului.
27
- Fricţiunea în cleşte – ea este realizată ca şi netezirea, tot cu priză mică şi cu
aceleaşi manevre de du-te vino, din aproape în aproape.
- Fricţiunea circulară care se execută pe feţele laterale ale tendonului, insistând
la nivelul calcaneului pe locul de inserţie. Manevra cunoscută se execută
simultan cu pulpa degetelor.
- Fricţiunea „în ferăstrău” – care se execută cu marginea cubitală a mâinii,
pornind de la nivelul inserţiei pe calcaneu, până la unirea cu pântecele muscular.
Manevra se execută cu ambele mâini deplasate în sensuri opuse.

3. Frământatul
- Se realizează cu priză mică în cută pe loc executată simultan sau alternativ;
- Se poate realiza cu aceeaşi priză, cu ambele mâini simultan, dar deplasate în
sensuri opuse.
4. Netezirile de încheiere se realizează în funcţie de timpul avut la dispoziţie:
putem executa toate cele patru forme de netezire, sau putem aplica doar
manevra „în căuş”.

Masajul piciorului
Se realizează după aşezarea pacientului în decubit dorsal.
Piciorul este o zonă sensibilă, cu multe suprafeţe şi repere osoase, cu multe
elemente fibroase şi tendinoase, cu vase situate superficial şi cu multe terminaţii
nervoase. Toate aceste elemente fac din picior o regiune specială a corpului,
care beneficiază de o medodologie particulară. Această regiune este abordată
specific în cadrul reflexologiei plantare.
I. Faţa plantară
1. Netezirea
- Netezirea este realizată bimanual: cu mâna stângă se execută neteziri uşoare pe
faţa dorsală a degetelor şi piciorului, care continuă cu neteziri prelungite peste
articulaţia gleznei, până în treimea mijlocie a gambei; în acelaşi timp, cu mâna
dreaptă strânsă pumn, pentru a evidenţia nodozităţile, se execută manevre pe
faţa plantară a piciorului, dinspre degete spre talon. Manevrele plantare trebuie
executate cu intensitate crescută, pentru a evita senzaţiile neplăcute (de
gâdilare).

2. Fricţiunile
Se vor executa, la nivel plantar, fricţiuni circulare, utilizând tot nodozităţile
mâinii şi degetelor, la nivelul suprafeţelor de sprijin plantare, la nivelul
marginilor laterale ale piciorului şi calcaneului.
3. Frământatul 28
Se recomandă o primă manevră de frământat a zonei plantare, cu executarea
unei prize digito – laterale, între police şi marginea laterală a indexului, la
nivelul zonei de presiune anterioare a plantei.
Cel de-al doilea tip de frământat se realizează cu priză mică, în cută şi se
adresează marginii laterale a piciorului, de la baza degetului V, până la talon.
4. Tapotamentul
La nivel plantar se realizează un singur tip de manevră de bătătorit cu pumnul
palmar şi/sau cubital, dinspre antepicior spre calcaneu, insistând asupra
degetelor, a zonei de presiune anterioare şi asupra bolţii plantare.
II. Faţa dorsală
1. Neteziri liniare

Se aplică pe fiecare deget, pe fiecare metatarsian, pe fiecare dintre spaţiile

interosoase şi pe tendoanele extensorului comun al degetelor – din aproape în
aproape.
2. Fricţiunile

-liniare, executate cu pulpa degetelor II – V şi se aplică pe aceleaşi structuri ca

şi manevra precedentă;
-circulare, executate cu părţile moi ale mâini (marginea cubitală şi eminenţa
hipotenară, rădăcina palmei, eminenţa tenară) pe toată suprafaţa dorsală a
piciorului.
3. La nivelul degetelor se execută manevre de mobilizare pasivă, tracţiuni în
ax şi de scuturare, pe fiecare deget în parte, dar cu priză comună mobilizând
degetele simultan. În cazul în care se lucrează pe fiecare deget în parte, priza
este latero-laterală.
4. Frământatul

Se aplică muşchilor interosoşi: maseurul se aşază la picioarele subiectului şi

face o priză bimanuală latero-laterală, după care execută mişcări alternative de
du-te vino, din aproape în aproape, pentru fiecare spaţiu interosos. Din aceeaşi
poziţie se execută manevre de „stoarcere” a piciorului, adică de mobilizare
alternativă, în inversie şi eversie; pentru aceasta piciorul este susţinut cu mâna
stângă la nivelul talonului şi cu mâna dreaptă se face o priză laterală şi se
execută mişcări ale mâinilor în sensuri opuse. Din această poziţie, cu mâinile
aşezate pe părţile laterale ale piciorului, se execută o manevră de rulat a plantei.
5. Netezirile finale

Sunt executate cu manevra bimanuală – „în căuş” pe suprafaţa dorsală a

piciorului şi cu nodozităţile mâinii şi degetelor, pe suprafaţa plantară. 29
Masajul gleznei
La nivelul gleznei, manevrele le pot continua pe cele aplicate la nivelul
piciorului, realizând o singură regiune.
1. Netezirile

Sunt simultane (bimanuale) şi se aplică oblic ascendent, începând de pe faţa

dorsală a piciorului către zona maleolară, tendonul lui Ahile şi gambă.
2. Fricţiunile
- Se execută circular, începând de la baza metatarsienelor şi insistând în zona
perimaleolară, a calcaneului;
- la nivelul interliniei articulare talo-crurale se realizează fricţiuni liniare
transversale.
3. Mobilizările pasive

La nivelul gleznei se pot realiza simultan cu mobilizările piciorului, sau după

manevra precedentă.
4. Neteziri finale

Masajul feţei anterioare a membrului inferior

Gamba
1. Netezirile

Sunt cele descrise pentru segmentele circulare:

- simultane lungi,
- alternative lungi,
- alternative medii,
- alternative scurte,
- neteziri circulare sacadate.
2. Fricţiunile
a. Pe faţa anteromedială a tibiei, care este abordabilă prin palpare imediat sub
tegument şi care este deosebit de sensibilă, fricţiunile se realizează circular şi
liniar pe suprafaţa tibială şi liniar pe creasta tibială. În partea superioară a crestei
tibiale se fricţionează tuberozitatea tibială, reper osos important, care dă inserţie
cvadricepsului.
b. La nivelul feţei anterioare a gambei sunt două loji musculare, una medială şi
una laterală, care se fricţionează cu manevre circulare şi/sau prin manevră
combinată.
3. Neteziri intermediare – manevre scurte.
30
4. Frământatul – se execută prin cută pe loc, simultană sau alternativă, pe
fiecare dintre feţele musculare, sau prin manevre circulare {frământat şerpuit, în
val, sau ambele), evitând presiunile pe creasta tibială.
5. Tapotamentul – se pot aplica toate variantele, exceptând creasta tibială.
6. Neteziri intermediare – se aplică manevre simultane lungi, sau netezirea
circulară.
7. Vibraţiile – trebuie să respecte sensul circulaţiei de întoarcere.
8. Neteziri finale care le reiau pe cele iniţiale, în sens invers (în oglindă).

Genunchiul
Este cea mai mare articulaţie a corpului, cu repere osoase perceptibile la
palpare, de aceea masajul genunchiului se poate realiza ca masaj terapeutic
izolat, insistând pe manevrele de netezire şi fricţiune. Genunchiul este
considerat zonă specială de masaj şi va fi abordat odată cu fiecare dintre
segmentele pe care le articulează (gambă şi coapsă).
1. Netezirea – este de tip special:
În romb – cu manevre simultane aplicate în sens ascendent şi descendent.
Transversală – aplicată tot simultan (bimanual), dinspre medial spre lateral,
îmbrăcând genunchiul, de jos în sus şi din aproape în aproape.
2. Fricţiunea

Manevrele folosite mai frecvent sunt cele circulare, care se aplică de jos în sus,
pe tuberozitatea tibială, pe condilii tibiali, pe interlinia articulară (unde se pot
realiza şi manevre liniare), pe epicondilii femurali şi pe rotulă.
La nivelul rotulei manevrele pot fi aplicate liniar pentru margini şi circular pe
faţa anterioară a rotulei. Fricţiunea este insistentă pe ligamentul rotulian.
La nivel rotulian se realizează două manevre speciale:
3. Manevra „în capac de borcan” – prin care se mobilizează circular rotula
altenativ, în ambele sensuri, executând priză pe marginea rotulei.
4. Mobilizările rotulei – se fac în sens latero-lateral şi craniocaudal şi
realizează deplasarea, pe distanţe mici ale rotulei, faţă de planurile tisulare
profunde.
5. Netezirile finale – se aplică întâi cele transversale şi apoi cele în romb.
31
Masajul coapsei
Datorită asemănărilor anatomice între cele două feţe ale coapsei, manevrele de
masaj (atât cele principale, cât şi cele secundare) se aplică în aceeaşi succesiune
şi după aceleaşi metodologii urmărite şi expuse la „Masajul feţei posterioare a
coapsei.
Masajul abdomenului
Din raţiuni tehnice, dar şi didactice se împarte în:
- masajul peretelui abdominal
- masajul conţinutului abdominal.
Masajul peretelui abdominal
1. Netezirea – se desfăşoară în trei timpi şi seamănă cu cel executat la nivelul
regiunii fesiere.
a. Cu faţa dorsală a degetelor, cu mâinile apropiate şi paralele de la nivelul
pubian până la nivel xifoidian;
b. Tot cu faţa dorsală a degetelor paralel cu rebordul costal, dinspre medial spre
lateral, oblic şi de sus în jos.
c. Cu faţa palmară a mâinilor şi degetelor tot cu manevră oblică dinspre flancuri
spre zona pubiană.

Se pot aplica şi manevre circulare transversale simultane, executate dinspre

medial spre lateral şi de jos în sus.
2. Fricţiunile se realizează din aproape în aproape, pe reperele osoase ale zonei:
- de la nivel xifoidian,
- pe rebordul costal,
- creasta iliacă, bilateral,
- simfiza pubiană.

Pentru fereastra abdominală se aplică palma deasupra regiunii ombilicale şi se

execută mişcări uşoare, circulare, în limita elasticităţii tegumentului, fără
presiuni.
3. Neteziri intermediare, executate în trei timpi, după tehnica descrisă.
4. Frământatul se realizează în cută pe loc, sau alternativ, pentru flancuri şi în
cută rulată pentru peretele abdominal.
Se mai descrie un tip de frământat în cută, realizat cu priză mică numit ”spălatul
rufelor”, mobilizând ţesuturile alternativ, din aproape în aproape. 32
5. Tapotamentul se realizează tangenţial respectând direcţia fibrei musculare a
drepţilor abdominali şi oblicului extern.
6. Netezirile de încheiere – se fac întâi cele transversale şi apoi cele în patru
timpi.

Masajul conţinutului abdominal

Abdomenul are nouă zone, dispuse pe trei niveluri:
1. Pe nivelul întâi - epigastrul este zona supraombilicală, iar hipocondrul drept
şi hipocondrul stâng sunt cele două zone laterale, imediat sub rebordul costal.
2. Pe nivelul al doilea - zona din jurul ombilicului se numeşte periombilicală iar
flancul drept şi flancul stâng sunt cele două zone care încadrează lateral zona
periombilicală.
3. Pe nivelul al treilea - zona centrală poartă numele de hipogastru şi este
încadrată de zona inghinală dreaptă şi zona inghinală stângă.

La nivelul acestor zone se proiectează viscerele abdominale, astfel în cât vom

avea:
La nivelul epigastrului – stomacul;
La nivelul hipocondrului drept – ficatul şi vezica biliară;
La nivelul hipocondrului stâng – splina şi pancreasul;
La nivelul regiunii periombilicale – ansele jejunoileonului;

Colonul are o repartiţie particulară:

- Partea sa iniţială, cecul, de care este ataşat apendicele vermicular se
proiectează la nivelul regiunii inghinale drepte şi imediat deasupra acesteia.
- Cecul continuă cu colonul ascendent, care are o direcţie cranială, urcă la
nivelul flancului drept, sub loja hepatică, formând o curbură numită curbura
(flexura) colică dreaptă, după care se continuă cu colonul transvers (de la
dreapta la stângă).
- Colonul transvers se situează în etajul superior abdominal, la limita dintre
epigastru şi zona periombilicală.
- Când ajunge la nivelul hipocondrului stâng, formează curbura colică stângă,
sau unghiul stâng al colonului şi îşi schimbă din nou direcţia devenind colon
descendent, în zona flancului stâng.
- Colonul descendent continuă cu cel de al patrulea segment al colonului,
sigmoidul, care devine profund, are un traiect ondulat şi se termină cu rectul,
care nu poate fi palpat deoarece se află în spatele vezicii urinare, care se
proiectează la nivelul hipogastrului.

Toate elementele descrise se pot aborda prin manevre uşoare de masaj: 33

Masajul începe cu neteziri în trei timpi după care se realizează o manevră între
fricţiune şi frământat pentru ansele intestinului subţire: se aplică toată palma
deasupra zonei periombilicale şi se realizează o manevră circulară, dezvoltând
presiune pe toate marginile mâinii.
Următoarele manevre se adresează cadrului colic:
1. Neteziri – se realizează cu mişcări alternative scurte, mână după mână,
orientate paralel cu axul longitudinal al fiecărui segment de colon. Direcţia
manevrei respectă direcţia de progresie a conţinutului intestinului.
2. Manevrele intermediare (între fricţiune şi frământat) se realizează cu pulpa
degetelor şi se pot face în două moduri:
- circular – din aproape în aproape pe tot cadrul colic;
- liniar – se aplică degetele, se trage în suprafaţă şi se împinge în profunzime
(începând cu colonul descendent manevra este inversă)
3. Tapotamentul – pentru cadrul colic, care se realizează tangenţial, cu vârful
degetelor, sau cu mâna înclinată în sens de adducţie. Fibrele musculare la
nivelul colonului audispozi’ie particulară:

- unele circulare discontinue numite haustre,

- altele longitudinale, care sunt condensate şi formează trei benzi longitudinale,
care se continuă pe toată lungimea colonului şi sunt numite tenii.
Cele două variantele tapotament se adresează ambelor tipuri de fibre musculare:
- pentru a stimula fiecare haustru, tapotamentul se aplică din aproape în
aproape, perpendicular pe axul longitudinal al colonul, de la nivelul cecului
până la sigmoid.
- Pentru a stimula fibrele musculare longitudinale (teniile), manevra se
realizează pe direcţie longitudinală, tot din aproape în aproape şi tot de la cec la
sigmoid, paralel cu axul longitudinal.
4. Vibraţiile se realizează pe trei zone de elecţie, cu marginea cubitală a mâini:
- la nivelul hipocondrului drept, pentru a stimula ficatul şi vezica biliară, se
aplică mâna sub rebordul costal;
- la nivelul hipocondrului stâng – tot cu marginea cubitală, pentru loja splenică;
- la nivelul hipogastrului, deasupra simfizei pubiene, pentru stimularea vezicii
urinare.
5. Netezirea de încheiere care se execută invers:
- mai întâi manevrele liniare transversale,
- în final manevrele de netezire în trei timpi.

La nivelul abdomenului se utilizează două manevre secundare: 34

a) Râcăitul –care seamănă cu cernutul şi se aplică pe flancuri, pentru a stimula
întreaga masa musculară.
b) Balotatul – mâinile se aşează tot la nivelul flancurilor, dezvoltând o presiune
se deplasează anterior o dată cu încrucişarea braţelor şi o dată fără.

Acestea sunt manevre finale, ce se execută înaintea netezirilor de încheiere.

Masajul toracelui
Toracele beneficiază de puţine manevre, iar areolele mamare (la sexul masculin)
şi glanda mamară (la sexul feminin) se exceptează de la masaj.
1. Netezirile – sunt:
- simultane lungi cu ieşire la nivelul muşchilor trapezi şi respectiv pe umeri
îmbrăcând deltoidul;
- alternative lungi care se aplică pe fiecare din torace, mână după mână,
începând de asemenea de la baza toracelui;
- neteziri oblice medii;
- transversale scurte.
2. Fricţiunea – începe cu manevră circulară, la nivelul:

- apendicelui xifoid,
- continuă pe corpul sternului insistându-se în unghiul Luis,
- manubriul sternal,
- furculiţa sternală,
- claviculă,
- până la nivelul celor două acromioane.
Pentru zonele costale se aplică de asemenea fricţiuni, cu toată palma, sau cu
marginea cubitală a mâinii, începând de la rebord şi continuând pe tot toracele.
Fricţiunile liniare se realizează cu degetele uşor abduse şi se adresează atât
suprafeţelor coastelor, cât şi spaţiilor intercostale. Încep parasternal şi se
continuă pe toată lungimea arcului costal.
3. Frământatul se realizează numai pe tendonul şi porţiunea axilară a marelui
pectoral, cuta realizându-se la nivelul peretelui anterior al axilei. Se realizează
cu priză mică, simultan, sau alternativ.
4. Tapotamentul – se realizează cu intensitate redusă, cu manevre tangenţiale,
aplicate craniocaudal deasupra sternului; cu manevre paralele cu direcţia
fibrelor pe marii pectorali; şi manevre paralele cu coastele pe restul suprafeţei
toracelui.
5. Vibraţiile – se realizează cu intensitate redusă şi numai peste corpul
muşchiului pectoral.
35
6. Netezirea de încheiere care se aplică în oglindă faţă de cele iniţiale.

Masajul membrului superior

Poziţia pacientului poate fi cea de decubit dorsal, sau aşezat-rezemat. Masajul se
realizează cu o singură mână a maseurului, cealaltă susţinând segmentul, pentru
mână şi bimanual pentru antebraţ şi braţ.
Masajul mâinii
Membrul superior este susţinut, poziţionând palma subiectului pe zona palmară
a mâinii maseurului, mediusul maseurului se aşează pe antebraţ între cubitus şi
radius în timp ce indexul şi inelarul se poziţionează deasupra celor două stiloide.
Priza este identică, indiferent care dintre cele două membre este în lucru.
Faţa dorsală a mâinii
1. Neteziri – cu mâna de lucru, dinspre distal spre proximal, liniare pe faţa
dorsală, pe fiecare deget în parte, apoi pe fiecare metacarpian şi fiecare spaţiu
interosos.
2. Fricţiuni – circulare executate cu eminenţele tenară şi hipotenară.

Faţa palmară
1. Neteziri – cu pulpa degetului, pentru fiecare deget în parte.
2. Fricţiunile – se pot realiza liniar pe degete şi cu intensitate crescută, circular
pe regiunea palmară, insistând pe zonele capetelor metacarpienelor. Dacă
pacientul nu are sensibilitate deosebită, se poate lucra cu nodozităţile degetelor
pe zona tenară şi hipotenară.
3. Frământatul – este de asemenea unimanual şi se realizează cu priză mică
deasupra capetelor metacarpienelor şi pe zona muscularizată (tenară şi
hipotenară). Se efectuează şi frământat bimanual, ca în cazul piciorului, pentru
musculatura interosoasă, cu mişcări alternative, înainte şi înapoi, alternativ.
4. Tapotamentul – se face uşor, în picături de ploaie, pe cele două eminenţe.

5. Rulatul şi cernutul – se realizează bimanual atât pentru degete cât şi pentru

toată mâna.
6. Tracţiunile în ax ale degetelor se realizează respectând priza laterală, pe
fiecare deget în parte.
36
7. Mobilizări pasive cu tensiuni finale, executate analitic, pentru fiecare
articulaţie în parte.
8. Scuturări ale fiecărui deget în parte şi pentru mână în ansamblu.
9. Neteziri de încheiere

Masajul antebraţului
Cuprinde toate cele 5 manevre principale şi manevrele secundare aplicate
segmentelor cilindrice.
1. Netezirile iniţiale – sunt lungi, medii, scurte şi circulare sacadate.
2. Fricţiunile – insistând pe reperele mari ale articulaţiilor pumnului şi a celor
două stiloide şi pe reperele articulaţiilor cotului: olecran, cap radial, epicondilii
humerali. Fricţiunea se adresează apoi părţilor moi, folosind manevre circulare.
Intensitatea trebuie adaptată deoarece persoanele mai învârstă sau slabe pot avea
o sensibilitate mai crescută.
3. Neteziri intermediare – vor fi aplicate doar cele circulare sacadate.
4. Frământatul – în funcţie de volumul segmentului, ca şi la nivelul gambei,
antebraţul poate fi împărţit în două sau trei părţi longitudinale, pentru
frământatul în cută pe loc, simultan sau alternativ. Se mai aplică frământat
circular (şerpuit şi în val).
5. Tapotamentul – dacă părţile moi sunt dezvoltate, se pot aplica toate tipurile
de tapotament. La persoanele cu extremităţi subţiri se realizează tapotamentul
tangenţial, manevrele fiind aplicate paralel cu axul fibrelor musculare.
6. Cernutul şi rulatul se realizează după tehnica descrisă, respectând direcţia
întoarcerii veno-limfatice.
7. Vibraţii –spre deosebire de membrul inferior, se realizează bimanual, o mână
a maseurului susţinând segmentul şi efectuând vibraţiile cu mâna dreaptă..
8. Neteziri finale.

Masajul antebraţului ca şi al braţului se realizează bimanual şi pentru o bună

efectuare este necesar ca maseurul să aibă o centură de care pacientul să-şi agaţe
mâna, pentru susţinerea segmentului. 37
Masajul braţului
Respectă aceleaşi etape, intensitatea manevrelor fiind însă mai crescută,
deoarece părţile moi fiind mai dezvoltate.
După masarea tuturor segmentelor se aplică câteva manevre adresate membrului
superior în ansamblu:
- mobilizările pasive cu tensiuni finale;
- tracţiuni în ax;
- scuturări.

Masajul cefei şi al umerilor

Poziţia subiectului este: aşezat în faţa unei mese, cu coatele sprijinite pe planul
aceasteia şi mâinile susţinând fruntea. În felul acesta se etalează regiunea cefei.
1. Netezirile iniţiale – sunt lungi, executate alternativ, cu două tipuri de
mişcări:

a) Se aşează rădăcina mâinii la nivelul liniei occipitale şi acestea se deplasează

vertical descendent, până la nivelul regiunii interscapulare.
b) Se aşează mâinile cu marginea cubitală sub lobii urechilor şi sub apofizele
mastoide, iar manevra continuă îmbrăcând feţele laterale ale gâtului, umerii şi
regiunea deltoidiană.
2. Fricţiunile – se aşează rădăcina mâini la baza gâtului şi cu degetele uşor
abduse se realizează mişcări circulare la nivelul liniei occipitale externe,
protuberanţei occipitale externe şi bazei craniului. Fricţiunile continuă apoi, din
aproape în aproape, tot cu manevre circulare şi intensitate uşor crescută, pe toată
regiunea cefei. Se insistă cu fricţionarea ligamentului occipital până la nivelul
apofizei spinoase C7, se fricţionează musculatura gâtului de sus în jos,
insistându-se atât pe trapezi cât şi pe paravertebrali.
3. Frământatul – se va împărţi regiunea cefei în trei părţi:
- două părţi laterale, care se vor lucra simultan şi simetric, până la baza gâtului;
- regiunea mediană, care se lucrează cu cută mică, cu ambele mâini, simultan.

După ce s-a ajuns la rădăcina gâtului, fiecare umăr se lucrează separat, în cută
pe loc, simultană şi alternativă, după care se continuă cu deltoidul de aceeaşi
parte.
4. Tapotamentul:
38
- La nivelul regiunii occipitale se realizează cu manevre uşoare, blânde aplicate
cu pulpa degetelor.
- Pe ceafă şi umeri se lucrează tangenţial, paralel cu fibrele musculare.
- La nivelul deltoidului se pot efectua manevre de tocat cubito-palmar şi
bătătorit.
5. Vibraţiile – se aplică numai pe umeri şi pe deltoid.
6. Neteziri finale similare celor iniţiale.

Masajul calotei craniene

Se păstrează aproximativ aceeaşi poziţie, ca pentru masajul cefei, numai că se
va susţine capul pacientului sub bărbie. Poziţia maseurului este ortostatică,
iniţial în spatele, apoi în faţa pacientului.
1. Netezirile – sunt de două feluri şi se efectuează cu degetele abduse:
a) degetele se aplică deasupra arcadelor sprâncenoase, pe frunte, manevra
îmbracă toată calota şi se termină la nivelul regiunii cefei, mâinile fiind ţinute
paralel.
b) Mâinile se aşează faţă în faţă la nivelul frunţii, cu degetele mici pe pleoapa
superioară şi se deplasează deasupra pavilioanelor urechilor, îmbrăcând calota
craniană.
2. Fricţiunile – maseurul se aşează în faţa pacientului, cu degetele abduse
execută fricţiune sistematică a întregii calote, de câte ori este nevoie.
3. Tapotamentul – se face uşor, în picături de ploaie, cu pulpa degetelor, lăsate
să cadă pe toată suprafaţa.
4. Fricţiuni vibrate – care se realizează ca şi fricţiunile simple, doar că
presiunea este mai mare şi mişcarea este vibratorie.
5. Netezirile finale se execută similar celor iniţiale.
39
DRENAJUL LIMFATIC
SCURT ISTORIC
Existența limfei era bănuită încă din antichitate, când era denumită de greci
sângele alb. Ea nu a fost pusă în evidență în mod direct, din cauza limpidității
sale.
Existența limfei și a vaselor limfatice a fost pusă în evidență, pentru prima oară,
de un fiziolog italian – Gaspare Asselli, în 1622.
În anul 1647, Jean Pecquet a descoperit vasele mari ale circulației limfatice:
canalul toracic și cisterna chyli care-i poartă numele.
Prima descriere a sistemului circulator limfatic îi aparține lui Thomas Bartholin
și datează din anul 1652.
Cercetările ulterioare s-au soldat cu rezultate notabile abia peste două sute de
ani, când, în anul 1874, anatomistul francez Marie Philibert Constant Sappey
publică un atlas anatomic, care conține o descriere amănunțită a circulației
limfatice superficiale.
De la sfârșitul secolului XIX datează primele încercări de tratament a
limfedemelor, prin aplicarea de presiuni manuale la nivelul extremităților,
încercări ce au aparținut chirurgului belgian de origine austriacă Alexander von
Winiwarter.
În anul 1912, Alexis Carrel, chirurg și biolog american de origine franceză, este
premiat de Fundația Nobel pentru studiile sale, care au demonstrat rolul
fundamental al limfei în menținerea vitalității țesuturilor, dar și pentru reușitele
sale în domeniul chirurgiei vasculare.
În fine, în 1932, fizioterapeutul danez Emil Volder pune la punct metoda
drenajului limfatic manual, pentru tratamentul limfedemelor. Metoda sa este
utilizată în prezent, în întreaga lume.
În 1978, Dominique Jacquemay asociază drenajul limfatic cu metodele
terapeutice extrem-orientale, ceea ce sugerează că această metodă de tratament
se poate dezvolta și modifica în continuare, sub influența celor mai noi
descoperiri științifice.
ALCĂTUIREA ŞI DISPOZIŢIA SISTEMULUI LIMFATIC
Structura vaselor şi ganglionilor limfatici
1. Limfaticele membrului superior
Limfaticele membrului superior se împart în superficiale – plasate în derm şi în
ţesutul celular subcutant de deasupra aponevrozelor şi în profunde ¬¬– plasate
dedesupt. 40
• Reţeaua colectoarelor superficiale – repartizată armonios la suprafaţa fiecarui
membru şi, în acelaşi timp, cea mai densă la nivelul degetelor şi la suprafaţa
palmară a mâinii. Astfel se explică frecvenţa mai mare a edemelor feţei dorsale
ale mâinii, în raport cu faţa palmară. Colectoarele interosoase anterioare şi
posterioare (ultimele satelite ale reţelei sanguine, urcă pe antebraţ, apoi pe braţ,
colectând limfa adusă prin capilare). Drenajul se va realiza, în principal, pe faţa
antero-internă a antebraţului şi braţului, trecând prin ganglionii
supraepitrohleeni. Colectorii se reunesc în final în regiunea axilară.
• Două colectoare radiale profunde la nivelul pumnului mâinii, care însoţesc
artera radială şi se anastomozează la plica cotului. Există, de asemeni, două
colectoare cubitale profunde care urcă de-a lungul vaselor cubitale până la plica
cotului. Colectoarele interosoase anterioare şi posterioare (ultimele perforează
membrana interosoasă) se unesc cu celelalte colectoare la nivelul plicii cotului.
Din aceste colectoare ale antebraţului, se nasc 2 sau 3 colectoare humerale.
Acestea se pot reuni în treimea mijlocie a braţului, cu una sau două ramuri ale
ganglionilor epitrohleeni şi cu câteva ramuri musculare.
Observaţie : Aceste ramuri constituie, fără îndoială, o cale de supleere
(aternativă), în cazul întreruperii reţelei limfatice – de ex. In cazul rezecţiei
limfatice din mastectomii. Aceste căi pot creşte numeric, anume, căile
preexistente nefuncţionale devin funcţionale, în caz de necesitate. O altă ipoteză
susţine că sensul fluxului limfatic poate fi inversat şi poate fi trecut din reţeaua
profundă în cea superficială pentru degajarea reţelei profunde.
2. Ganglionii limfatici ai membrului superior
• Ganglionii superficiali:
a. Supraepitrohleenii -- 2-3 cm deasupra epitrohleei. Vasele eferente reîntâlnesc
reţeaua limfaticelor profunde, în timp ce ganglionii humerali se orientează spre
calea superficială.
b. Ganglionii stratului deltopectoral
• Ganglionii profunzi – se pot afla de-a lungul arterei radiale, cubitale,
interosoase şi humerale
• Ganglionii axilari – Majoritatea acestora sunt sub-aponevrotici (deci profunzi).
Puţine limfatice ale membrului superior nu converg spre ganglionii axilari. Se
găsesc aici grupul humeral, toracic, scapular, central, subclavicular.
Toate vasele colectoare limfatice ale membrului superior (superioare sau
profunde) ajung la grupul humeral. Colectoarele cele mai externe ale braţului
pot scurtcircuita grupul humeral şi comunică direct cu grupul sub sau
supraclavicular. Grupul humeral numără 5-7 ganglioni în zona posteroexternă a
axilei. 41
Vasele eferente ale grupului humeral se varsă :
1. în grupul central ;
2. în grupul subclavicular.
Grupul toracic sau mamar extern (subgrupul superior şi subgrupul inferior)
cuprinde 5-7 ganglioni lipiţi pe peretele toracic al coastelor de la a 2-a la a 6-a.
Ei drenează o mare parte a limfaticelor sânului, ale peretelui antero-lateral al
toracelui, ale tegumentelor şi muşchilor peretelui abdominal supra-ombilical.
Grupul scapular cuprinde 5-10 ganglioni aflaţi de-a lungul venei scapulare
inferioare, până la vărsarea acesteia în vena axilară. Ei dreneaza tegumentele şi
muşchii peretelui toracic posterior şi ai părţii postero-laterale de la baza gâtului.
Limfa se varsă apoi în ganglionii humerali.
Grupul central numără 4-6 ganglioni. El primeşte colectoarele limfatice venind
de la sân (cu grupul toracic). El este inclus în grăsimea din partea medie a ailei.
Îşi trimite eferenţele spre grupul subclavicular.Grupul subclavicular cuprinde 6-
12 ganglioni : el ocupă vârful piramidei axilare deasupra mivului pectoral. El
primeşte vasele eferente ale altor grupuri, trunchiul superficial interdeltopectoral
si colectoarele superficiale ale glandei mamare.
Sistematizarea teritoriilor de drenaj ale fiecărui sediu ganglionar nu are decât un
interes practic minor, fiindcă există multiple anastomoze.
Observaţie: Limfaticele pielii şi ale sânului merg direct în releul retroclavicular
pe faţa anterointernă.
Examinarea ganglionilor axilari -- Pacientul este aşezat cu braţul în antepulsie la
cca 30°, cotul flectat, mâna în sprijin pe omoplatul practicianului. Mâna
homolaterală a practicianului fixează umărul pacientului, în timp ce degetele
celeilalte mâini explorează piramida axilară. Ţesuturile moi vor fi deprimate fie
spre cutia toracică, fie către extremitatea proximală a humerusului.
3. Limfaticele membrului inferior
Ele cuprind :
1. Colectoarele superficiale satelite ale safenei interne – mergând spre
colectoarele inghinale ;
2. Colectoarele superficiale ale safenei externe – mergând spre ganglionii
limfatici poplitei:
3. Colectoarele regiunii fesiere.
Observaţie : Limfaticele sunt mai numeroase la picior, decât la gambă şi la
coapsă. La picior, sunt mai numeroase pe faţa plantară, decât pe faţa dorsală.
Există o axă medio-posterioară de drenaj limfatic puţin dezvoltată, din care
pleacă numeroase ramuri circumflexe care se întâlnesc cu trunchiurile venoase
superficiale antero-interne principale, pe care le însoţesc până la releul inghinal.
42
4. Colectoarele profunde se împart în :
a. cele care urmează vasele (sau principale) ;
b. cele numite căi accesorii.
Căile principale :
a. care urmăresc artera nutritivă a osului;
b. ale membranei interosoase;
c. care urmează arterele plantare;
d. care însoţesc anastomoza dintre artera pedioasă şi artera plantară externă;
e. care însoţesc artera tibială anterioară
f. satelitele arterei tibiale posterioare, care se varsă în ganglionul popliteu cel
mai extern
Limfaticele satelite vaselor femurale cresc numeric pe măsură ce cresc
colateralele. Cele mai multe se întâlnesc cu ganglionii iliaci externi.
Căile accesorii :
a. limfaticele satelite ale arterei obturatorii, care se varsă în grupul intern an
ganglionilor externi ;
b. Limfaticele satelite ale arterei sciatice, care se varsă în ganglionii iliaci interni
;
c. Limfaticele satelite ale arterei fesiere, care pot ajunge în ganglionii limfatici
şi în cei ai arterei iliace comune.
Observaţii :
1. Aceste căi accesorii sunt căi posibile de derivaţie în limfedeme.
2. Comunicaţiile există între circulaţia superficială şi circulaţia profundă.
4. Ganglionii limfatici ai membrului inferior
• Ganglionii inghinali se împart în superficiali şi profunzi. Ganglionii profunzi
sunt mai putin numeroşi : 1-3 (4-5 după alţi autori). Ei sunt legaţi de grupul
intern al ganglionilor iliaci. Jackson a dovedit că, colecţiile limfatice ale coapsei
pot atinge şi ganglionii limfatici iliaci, fără să treacă prin ganglionii inghinali.
Examinarea ganglionilor inghinali – Pacientul este în decubit dorsal, genunchii
semiflectaţi în sprijin pe o pernă.
• Ganglionii poplitei – Sub aponevroză, între safena externă şi nervul sciatic
popliteu extern se află grupul ganglionilor profunzi.
Un ganglion izolat s-ar putea afla, după unii autori, deasupra aponevrozei şi deci
mai superficial, dar legat de ganglionii mai profunzi. 43
Ganglionul safen extern primeşte colectoarele satelite ale venei safene externe,
provenind de la treimea posterioară a marginii externe a picioarului, de la partea
externă a călcâiului şi de la faţa posterioară a gambei.
Examenul ganglionilor politei : Pacientul se află în decubit ventral, genunchiul
flectat pasiv la 60°. Pulpa falangelor distale ale degetelor explorează creasta
poplitee.
• Ganglionul tibial anterior – La nivelul membranei interosoase, deci chiar sub-
aponevrotic. Unii autori cred că e vorba de un nodul întrerupător, aşa cum se
găsesc numeroşi de-a lungul colectoarelor şi care nu se poate numi ganglion.
Alţii cred că e o formaţiune « progresivă », care va fi mai mare la descendenţi,
deci creşte de la o generaţie la alta.
Remarci generale :
1. Ganglionii întrerupători pot lipsi complet. Aceştia nu par a juca un rol
important în drenajul limfatic.
2. Mult mai grave sunt, în consecinţă :
a. anomalia reprezentată prin absenţa unuia sau mai multor colectoare. Chiar
dacă condiţiile sunt normale, funcţia de drenaj poate fi depăşită. Limfedemul
este greu de tratat : fazele repausului cu membrul în poziţie declivă reprezintă o
măsură profilactică, cum este şi folosirea contenţiei elastice, alături de drenajul
manual ;
b. Prezenţa unui număr suficient de colectoare, dar de calibru inferior
normalului. Limfedemul poate să nu apară decât foarte târziu, de exemplu, în
urma unui traumatism. Pacientul îşi poate aminti că avea gleznele mai groase
seara uneori, fără a atinge proporţiile unui adevărat edem. La ridicarea
membrului, edemul se resoarbe întotdeauna. Contenţia elastică se recomandă
alături de drenajul manual ;
c. Prezenţa varicelor limfatice. Această anomalie este un obstacol evident în
evacuarea normală a limfei. Repausul în poziţie declivă şi contenţia elastică
ajută mult manevrele manuale ale drenajului ;
d. Hipoplazia vaselor limfatice. Aceasta poate fi combătută eficace prin drenaj
manual. Ne referim la una dintre caracteristicile esenţiale ale drenajului manual,
care constă în redarea unei activităţi normale sau măcar în depăşirea acestor
condiţii de către unitatea limfatică ( unitatea funcţională limfatică = limfangiom
: spaţiul cuprins între 2 valve). Credem că această proprietate a masajului este
un factor determinant în rolul tratamentului limfedemului.
3. Comunicaţiile (comunicantele) limfovenoase au fost puse în evidenţă de
numeroşi autori.
Cea mai importantă este vărsarea canalului toracic în vena subclavie.
Numeroase ipoteze au fost emise pentru a explica această particularitate, ca şi
44
funcţionalitatea prin prea-plin, pe care l-ar putea juca comunicaţiile
(comunicantele).
În altă ordine de idei, comuncantele nu ar intra în funcţie decât în caz de nevoie,
în anumite condiţii experimentale sau patologice.
4. Pe baza acestor date, putem presupune că, creşterea presiunii edemului, deci
şi creşterea presiunii în interiorul vasului limfatic este susceptibilă să deschidă
comunicantele. Se crede, deasemeni, că actul chirurgical constă în creşterea
artificială de comunicante între limfatice şi vene. Trecerea inversă, adică
trecerea sângelui venos în vasul limfatic, antrenează coagularea.
STRUCTURA SI FUNCTIA SISTEMULUI LIMFATIC
Ganglionii iliaci şi lomboaortici
Lanţurile iliace constituie releul obligatoriu prin care limfa, venind de la
membrele inferioare se varsă în canalul toracic. Tehnicile manuale nu ar avea,
fără îndoială, mare incidenţă la acest nivel datorită profunzimii localizării
acestor căi limfatice.
Ganglionii iliaci se împart în 3 lanţuri :
1. lanţul extern : aflat pe marginea externă a arterelor iliace, primitivă şi
externă, având tendinţa să se insinueze între psoas şi arteră ;
2. lanţul mijlociu: este plasat înăuntrul arterei iliace externe, pe faţa
anterointernă a venei. Se continuă în spatele arterei iliace primitive ;
3. lanţul intern : se naşte în spatele părţii interne a arcadei crurale şi se continuă
de-a lungul arterei iliace interne.

Lanţurile iliace primesc şi trunchiurile care drenează majoritatea viscerelor

pelvine.
Lanţurile ganglionare lomboaortice se împart în 4 grupe care prelungesc
lanturile ilio-pelviene.
Din plexul lomboaortic se desprind două trunchiuri lombare care, dupa un
traiect sinuos retrovascular, depăşesc orificiul aortic cu diafragma, în spatele
aortei. Reunirea lor supra sau subdiafragmatică formează canalul toracic. Dacă
confluentul este subdiafragmatic, el primeşte trunchiul limfatic intestinal care
drenează chilul absorbit la nivelul intestinului subţire. Cisterna lui Pecquet
marchează originea canalului toracic.
1. Limfaticele capului şi ale gâtului

Cercul ganglionar pericervical cuprinde :

45
1. grupul occipital profund – situat sub unghiul postero-superior al muşchiului
sternocleidomastoidian şi pe ţesutul fibrotendionos, care acoperă linia occipitală
superioară între inserţiile sternocleidomastoidianului şi trapezului, primeşte
limfaticele din porţiunea occipitală a pielii păroase a capului. Vasele eferente se
varsă în canalele profunde ale sternocleidomastoidianului către crestele
retroclaviculare ;
2. grupul mastoidian – situat la capătul proximal al
sternocleidomastoidianului, primeşte limfaticele feţei posterioare ale
pavilionului urechii şi a teritoriului parietal al pielii păroase a capului ; vasele
eferente întâlnesc eferentele grupului parotidian, apoi coboară pe marginea
anterioară ;
3. grupul parotidian – care se subdivide în 3 grupe : grupul superficial şi
preauricular, grupul sub-aponevrotic şi ganglionii intraglandulari. Acest grup
primeşte limfa din regiunile temporală şi frontală a pielii păroase a capului, de
la pleoape, de la rădăcina nasului, de la urechea externă ;
4. grupul submaxilar profund – plasat pe marginea inferioară a mandibulei şi
obrazului primeşte limfa de la pleoapa inferioară, de la nas, de la obraz, de la
buze, de la gingii şi de la planşeul bucal ;
5. grupul submentonier – care este fie profund, fie superficial, plasat între cele
două părţi ale muşchiului digastric, primeşte limfa de la menton, de la buza
inferioară, de la partea mediană a gingiei inferioare, de la planşeul bucal şi de la
vârful limbii.

Grupele laterale profunde ale gâtului sau lanţul ganglionar

substernomastoidian profund, plasat de la mastoidă până la baza gâtului.
Grupul cervical profund juxta-visceral cuprinde :
a. ganglionii retrofaringieni;
b. ganglionii prelaringieni;
c. ganglionii pretraheali;
d. ganglionii lanţului recurenţial.
Vasele limfatice ale capului şi gâtului merg la ganglionii
substernomastoidieni. De la aceştia pleacă vasele eferente, care se reunesc de
fiecare parte într-un trunchi comun, trunchiul jugular. Acesta se varsă în
dreapta, în unghiul confluenţei venelor jugulară internă şi subclavie drepte; în
stânga, în canalul toracic, puţin deasupra vărsării acestuia în subclavie.

2. Limfaticele feţei anterioare a trunchiului

46
 Limfaticele feţei anterioare a toracelui (pieptul) – Pieptul este drenat pe cale
antero-internă, fără să treacă prin piramida axilară, direct prin ganglionii aflaţi
deasupra articulaţiilor condrosternale. Aceste căi eferente se îndreaptă şi spre
releele ganglinare mamare interne.

Limfaticele regiunii medio-abdominale şi supraombilicale se îndreaptă şi spre

releele ganglionare mamare interne.
Aceste căi se îndreaptă apoi, de regulă, în canalul toracic.
Calea anteroexternă trimite colectori spre ganglionii mamari externi inferiori.
Limfa este apoi evacuată prin piramida axilară.
Limfaticele abdominale – Limfaticele peretelui abdominal se îndreaptă, sub
linia medio-abdominală subombilicală spre grupele ganglionare inghinale
corespunzătoare, adică grupele superointernă si superoexternă.

Aceste relee ganglionare trimit, la rândul lor, limfa în profunzime prin căi
eferente care se varsă în lanţurile ganglionare lomboaortice.
3. Limfaticele feţei posterioare a trunchiului
Limfaticele feţei posterioare a trunchiului se repartizează în două teritorii
distincte, delimitate printr-o linie, mai mult sau mai puţin orizontală, care trece
deasupra vertebrelor dorsale de la a 10-a la a 12-a.
Faţa posterioară a toracelui este drenată spre ganglionii axilari şi mai precis,
spre grupele subscapulare homolaterale.
Colectoarele regiunii medio-dorsale se îndreaptă spre plica axilară homolaterală.
Se pare că nu există posibilitatea transferului controlateral al limfei, de pe o
parte pe alta.
Limfaticele părţii inferioare a spatelui (regiunea lombară până la vertebrele
dorsale a 11-a sau a 12-a) drenează limfa spre lanţurile ganglionare inghinale.
Regiunea mediodorsală inferioară e drenată spre plica inghinală homolaterală.
Colectoarele limfatice posterioare devin laterale, pentru a înainta pe faţa antero-
laterală a abdomenului spre grupul ganglionar inghinal superoextern.
METODOLOGIA DRENAJULUI LIMFATIC MANUAL
Drenajul limfatic – obiective şi mod de realizare
Drenajul limfatic asigură drenarea lichidelor excedentare care scaldă celulele,
menţinând, în acelaşi timp, echilibrul hidric al spaţiilor interstiţiale şi evacuarea
47
deşeurilor provenind din metabolismul celular. La evacuarea acestor lichide
interstiţiale participă doua procese total distincte.
Primul proces este o captare realizată de capilare limfatice. Captarea este
consecinţa creşterii locale a presiunii tisulare; cu cât va fi mai mare presiunea,
cu atât va fi mai mult preluată de capilarele limfatice.
Al doilea proces constă în evacuarea, departe de zona infiltrată, a substanţelor
preluate în capilarele limfatice. Acest transport al limfei în vase se realizează
prin precolectoare către colectoare.
Cele două procese, foarte diferite unul de altul, trebuie facilitate prin tehnici
apropiate drenajului manual.
Pentru a răspunde exigenţelor de captare şi evacuare, urmează descrierea
modalităţilor de executare a manevrelor necesare. Captarea se realizează chiar la
nivelul infiltraţiei. Evacuarea reprezintă transferul de lichide captate la distanţă
de zona de captare.
MODALITĂŢILE DE EXECUŢIE A MANEVRELOR DE MASAJ
Manevra de captare sau resorbţie
Mâna se află în contact cu pielea prin marginea cubitală a degetului al 5-lea.
Degetele imprimă succesiv o presiune, în acelaşi timp antrenând o mişcare
circulară a pumnului. Pumnul mâinii participă şi el la dezvoltarea presiunii.
Manevra realizează o creştere a presiunii tisulare şi orientarea apăsărilor care
determină evacuarea. Presiunea trebuie, deci, orientată în sensul drenajului
fiziologic. Umărul execută mişcări de abducţie şi adducţie ale braţului.
Presiunea se instalează pe durata abducţiei. Experienţele pe animale au dovedit
valoarea acestei manevre.
Manevra de evacuare sau de apel
Mâna este în contact cu pielea prin marginea radială a indexului. Contactul
marginii cubitale a mâinii se întrerupe. Degetele se derulează de la index la
inelar, luând în contact cu pielea care e înpinsă în sens proximal, pe parcursul
acestei manevre. Presiunea se instalează pe măsura abducţiei braţului. Manevra
realizează o aspiraţie şi o împingere a limfei de colectoare. Experienţele la om,
pe parcursul limfografiilor, au evidenţiat efectul de împingere.
Experienţele pe animale, în laborator, ne-au dovedit efectul de aspiraţie realizat
prin această tehnică, la nivelul colectoarelor. Mişcările umărului, ca şi cele ale
cotului, sunt ample. Pumnul se flectează pentru a evita transmiterea unor
presiuni puternice. Deplasarea degetelor este redusă. Mişcările se efectuează cu
blândeţe, sub forma unei atingeri uşoare apăsate. 48
Manevre specifice de drenaj
Cercurile cu degetele (fără police)
Cercurile cu degetele sunt mişcări circulare concentrice realizate apăsând uşor
pielea şi deplasând-o faţă de planul profund. Pielea antrenează ţesuturile moi
subiacente printr-o întindere blândă, prelungită şi ritmată, pentru a facilita
resorbţia la nivelul capilarelor.
Presiunea realizată pe parcursul acestor manevre este uşoară şi progresivă. Ea se
realizează după un gradient de presiune la care valoarea maximă nu depăşeşte
40 torri. Aceste cercuri cu degetele se efectuează de mai multe ori consecutiv în
acelaşi loc. Mâna se deplasează fără a freca. Orientarea fazelor succesive ale
presiunii şi depresiunii urmează sensul drenajului limfatic fiziologic. Mişcarea
se caracterizează printr-un “du-te-vino” de abducţie şi adducţie a umărului, cu
cotul flectat, realizând la nivelul mâinii, o succesiune de pronaţii şi supinaţii.
Cercurile cu police
Policele, ca şi celelalte degete, poate participa la manevre specifice de drenaj.
Mobilitatea sa deosebită îi permite să cuprindă reliefurile pentru a le apăsa
ulterior. Presiunile crescătoare şi descrescătoare sunt orientate în sensul
drenajului local. Manevrele circulare în jurul unui pivot metacarpofalangian
sunt combinate cu rotaţia axială a policelui.
Mişcarea combinată
Mişcarea combinată reprezintă asocierea cercurilor cu degetele, cu cercurile cu
policele. În vreme ce degetele efectuează mişcările descrise mai sus (cercurile
cu degetele), policele finalizează mişcarea circulară descrisă în sens opus sau în
acelaşi sens, cu mişcarea celorlalte degete, deoarece cercurile de mişcare
combinată se execută în sensuri opuse. Manevra de drenaj seamănă cu
petrisajul.
Circumducţia pumnului permite căuşului mâinii să efectueze presiuni şi
depresiuni succesive pe zona infiltrată. Această succesiune lentă presupune o
manevră la 2-3 secunde şi facilitează resorbţia şi derularea drenajului. O
presiune intermitentă este preferabilă unei presiuni constante, fiind vorba de
favorizarea preluării de lichid interstiţial de către capilare.
Presiunile în brăţară
“Presiunile în brăţară” se justifică, dacă zona de tratat poate fi înconjurată de
una sau de cele două mâini. Dacă, « presiunile în brăţară » se aplică din aproape
în aproape, de la proximal către distal, presiunea propriu-zisă merge din amonte
în aval, în sensul facilitării resorbţiei la nivelul capilarelor sau limfaticelor.
Mâinile 49
înconjură segmentul de drenat şi presiunile sunt intermitente, adica faza de
presiune urmează faza de relaxare.
Remarcă : Cercurile cu degetele, cercurile cu policele, mişcările combinate şi
presiunile în brăţară pot fi executate în două feluri diferite, după scopul urmărit.
Manevrele se pot executa :
1. Pe o regiune sănătoasă, neinfiltrată, în scopul de apel pe zona infiltrată sau de
evacuare a limfei aflată în colectoarele sau în precolectoarele limfatice. Acest
efect de apel a fost evidenţiat in vivo, după experimente pe animal. Drenajul de
apel trebuie aplicat în aval de regiunea considerată. De exemplu, se poate
efectua în afara zonei de control. Manevra începe prin contactul radial al
degetelor şi se termină prin contactul marginii cubitale. Experienţa a arătat că,
de la primele manevre, limfa (vizualizată experimental cu un colorant)
progresează prin straturi succesive pe măsura mişcărilor de apel. Curentul venos
primeşte şi el doze de colorant care umplu tot lumenul vasului în momentul
manevrelor. Drenajul de apel realizează golirea zonei infiltrate şi debitul
limfatic devine considerabil mai rapid. Tratând hipodermite inflamatorii acute
cu ajutorul drenajului limfatic de apel s-au realizat următoarele observaţii
subiective:
a. furnicături în regiunea unde e localizat procesul inflamator;
b. scăderea durerii.

Observaţiile obiective se limitează la:

a. măsurarea unei scăderi rapide a temperaturii regiunii inflamate (măsurători
termometrice şi termografice);
b. înregistrarea fotografică a scăderii coloraţiei pielii.

Manevra de apel realizează dubla funcţie de a atrage limfa distală şi de evacuare

a limfei care se află în colectoare.
Limfa este aspirată în aval. Viteza de curgere e accelerată. S-a evidenţiat o
dilataţie considerabilă a vasului colector limfatic al cărui calibru devine mai
mare decât al venei, în cursul drenajului limfatic de apel, fara ca vasul sa fie
manipulat, manevra aplicandu-se la distanţă.
Este firesc să se înceapă drenajul la nivelul releului ganglionar, aflat în aval de
regiunea infiltrată. Presiunea exercitată de mână participă la deschiderea de căi
mai numeroase pentru evacuarea limfei. Colectoare limfatice goale de limfă,
adică colabate, se deschid, devin funcţionale pentru că mâna aduce, prin
presiuni uşoare, cantităţi mai mari de lichid resorbit. Este important să se
înţeleagă că presiunea orientată numai în sensul de evacuare deschide căi de
drenaj mai numeroase. 50
2. Pe o regiune infiltrată – Scopul urmărit e resorbţia sau captarea. Manevra
urmăreşte să faciliteze reluarea lichidului interstiţial, prin capilarele limfatice
sau sanguine. Mâinile practicianului se aplicăă direct pe infiltraţie.

Manevrele nu produc frecări sau ciupiri. Presiunea creşte şi descreşte progresiv

pe parcursul derulării mâinii. Netezirea la nivelul capilarelor sanguine şi
limfatice neoformate determină creşterea permeabilităţii membranei lor şi, în
consecinţă, pierderea lichidului resorbit. Manevrele de netezire se contraindică
ori de câte ori suspectăm existenţa unei neoformaţiuni vasculare.
Presiunile glisante sunt manevre aplicate în special la nivelul membrelor,
pentru reducerea edemului și accelerarea întoarcerii veno-limfatice, ajutând și
procesul de captare. Manevrele se aplică dinspre zonele distale către cele
proximale, în scopul reducerii edemelor. Manevrele se pot realiza uni sau
bimanual, simultan sau alternativ. În caz de realizare bimanuală, simultană, mai
sunt denumite manevre sandwich. Presiunile sunt progresive ascendente și se
realizează prin aplicarea rădăcinii mâinii în zona distală a segmentului. Pe
parcursul manevrei, mâna execută un rulaj, de la bază către vârful degetelor, cu
articulațiile metacarpo-falangiene și interfalangiene extinse (manevra seamănă
cu aplicarea unui tampon de sugativă). La sfârșitul manevrei, degetele execută o
presiune finală în sens proximal.
Manevra lingură se aplică pe zone corporale întinse și lipsite de suport osos,
abdomenul fiind regiunea de elecție. Manevrele se aplică pentru realizarea
procesului de captare și sunt orientate infero-lateral, către grupele ganglionare
inghinale și respectiv supero-medial, către ganglionii aortici și cisterna Pecquet.
Manevra presupuneaplicarea mâinii „în căuș” pe tegument la nivelul marginii
cubitale și realizarea unei mișcări de supinație la nivelul antebrațului.
După preferința, îndemânarea și abilitățile maseurului, se mai pot utiliza
presiuni simple, menținute 5-10 secunde, care alternează cu manevrele clasice
de drenaj, sau se aplică, pentru intensificarea efectelor sale, la sfârșitul
masajului regional. Numărul repetărilor acestor procedee este variabil, ele
aplicându-se până la schimbarea calităților tegumentului subiacent, observându-
se scăderea procesului infiltrativ și creșterea elasticității pielii. 51
La nivelul extremităților (membre superioare și inferioare), se pot executa și
manevre de frământat circular, împrumutate din masajul clasic – frământatul
„în val”, sensul de aplicare fiind dinspre distal către proximal.
Deși mulți specialiști nu le utilizează, pe suprafețe limitate, care au suport solid
subiacent (plan osos), se pot aplica manevre de fricțiune ușoară, liniară sau
circulară, executate lent, în ritmul general de realizare a celorlalte manevre de
drenaj limfatic. Manevrele se realizează cu pulpa degetelor II-IV, sau cu pulpa
policelui, se repetă de minim trei ori și se finalizează cu presiune finală,
orientată în sensul fiziologic al drenajului limfatic general..
În afara manevrelor propriu-zise, care se aplică la nivel ganglionar, la nivelul
colectoarelor limfatice și la nivelul țesuturilor (infiltrate sau nu), terapeuții mai
recomandă și utilizează, pentru creșterea eficienței drenajului, o manevră
specială, care însă poate lipsi din cadrul ședinței de masaj limfatic. Este așa-
numita deschidere a unghiurilor venoase, care se realizează printr-o tracțiune
axială a membrelor superioare și urmărește reducerea unghiurilor formate la
nivelul vărsării vaselor limfatice terminale – canalul toracic și marea venă
limfatică – în venele subclaviculare stângă și dreaptă. Manevra de tracțiune se
realizează după o serie de mobilizări pasive ale articulațiilor centurii scapulare,
care implică rotații ale centurii și deplasări ale omoplatului pe planul toracelui.
Prin această manevră se intenționează stimularea drenajului la nivel central al
limfei, în sistemul circulator venos sanguin, pentru ca aceste vase, golite de
limfa conținută, să poată primi fluxul crescut limfatic din zonele periferice.
Manevrele sunt lente, ritmate cu respirația, și se execută la începutul ședinței, ca
prim procedeu al drenajului limfatic.
Trebuie făcută o mențiune asupra manevrelor de netezire, similare celor din
masajul somatic. Deși sunt preferate de unii terapeuți, nu recomandăm utilizarea
lor în cadrul drenajului limfatic, deoarece unul dintre principalele efecte ale
efleurajului este creșterea permeabilității vasculare, ceea ce ar putea favoriza
„fuga” lichidelor din capilare, vase și colectoare limfatice, anulându-se astfel
efectele masajului și agravându-se fenomenul de stază.
Manevrele de drenaj limfatic se execută lent, trebuie ritmate cu mișcările
respiratorii și se repetă de minim trei ori, pe fiecare regiune și în fiecare sens. 52
DRENAJUL MANUAL AL GANGLIONILOR LIMFATICI
Drenajul manual al ganglionilor limfatici se efectuează cu la fel de multă
blândeţe şi prudenţă, ca şi cel al căilor limfatice.
Mâna intră în contact cu pielea prin index. M]na se aşează pe pielea pacientului,
o deprimă şi o tensionează în sens proximal. Degetele sunt perpendiculare pe
direcţia de evacuare a ganglionilor, adică a vaselor aferente. Cele două mâini
pot “acoperi” o suprafaţă mai mare: se pare că unii terapeuţi exercită presiune
cu mâna de deasupra : mâna aflată în contact cu pielea amortizată presiunea.
DRENAJUL LIMFATIC MANUAL GENERAL AL CORPULUI
Pacientul este întins pe spate, trunchiul uşor redresat. Drenajul limfatic manual
general al corpului începe prin manevre uşoare la nivelul foselor
retroclaviculare (10-15 cercuri cu degetele).
Urmează manevrele de drenaj ale pieptului şi membrelor superioare care începe
la nivelul ganglionilor axilari. Manevrele de drenaj ale capului şi gâtului pot
preceda, uneori, drenajul pieptului şi al membrelor superioare. Mişcările de
drenaj asupra ganglionilor inghinali realizează un apel nu numai pe colectoarele
peretelui abdominal, ci şi asupra limfaticelor membrelor inferioare. Acestea vor
fi drenate imediat după drenajul peretelui abdominal. Membrele inferioare sunt
uşor ridicate în raport cu bazinul, aşezând perne sub gambe.
Drenajul limfatic manual general al corpului se âncheie prin manevre pe faţa
posterioară a trunchiului, pacientul fiind culcat pe burtă (decubit ventral).
Durata totală a drenajului limfatic manual nu trebuie să depăşească 3 sferturi de
ora. E recomandabil ca pacientul să rămână în repaus câteva minute după
drenajul manual. 53
DERULAREA ÎNLĂNŢUITĂ A MANEVRELOR DE DRENAJ
Drenajul limfatic al extremităţii cefalice se face mereu împreună cu cel al
gâtului.
Drenajul limfatic al membrului superior se face mereu bilateral, împreună cu
toracele anterior (bustul/pieptul).
Drenajul abdomenului se poate face singur.
Drenajul limfatic al membrelor inferioare se face bilateral (faţa anterioară şi
posterioară) şi mereu, cu drenajul prealabil al abdomenului.
Spatele şi regiunea fesieră se drenează cu abdomenul în anumite cazuri.

CONCLUZII ASUPRA METODOLOGIEI DRENAJULUI LIMFATIC

Drenajul ganglionilor limfatici
Ganglionii limfatici sunt localizaţi în regiuni bine definite ale corpului, fiind în
general grupaţi în « relee ». Mărimea lor variază între un bob de orez şi o
măslină. Forma lor e ovală.
Definire : drenajul ganglionilor urmăreşte golirea gonţinutului lor prin presiuni
repetate, lente şi de intensitate slabă.
Tehnica : mâna e culcată pe releul ganglionar, degetele sunt perpendiculare pe
vaele eferente. Degetele, în extensie pasivă, trag pielea şi ganglionii subiacenţi,
în timp ce presiunea uşoară asigură evacuarea limfei. Ritmul manevrelor e de 2-
3 la 10 secunde. « Buzunarele » de limfă reprezentate de ganglioni se golesc
foarte lent. Mişcarea lentă şi uşoară a mâinii se repetă de cca 12 ori pe fiecare
grup ganglionar.
Drenajul « de apel » (asupra colectoarelor)
Colectoarele limfatice însoţesc, în general, reţeaua venoasă. Ele sunt adesea
numeroase. Rolul lor e acela de a drena limfa, în prealabil recoltată din capilare.
Colectoarele limfatice ale membrelor se varsă în releele ganglionare.
Definire: drenajul de apel se realizează pe colectoarele de evacuare, în aval de
regiunea de drenat. Scopul acestei manevre e acela de a goli colectoarele,
realizând « o aspiraţie » la nivelul regiunii de drenaj.
Tehnica : mişcarea mâinii relaxate urmăreşte mişcarea de circumducţie a
umărului. Presiunea uşoară se instalează şi creşte, apoi scade şi se anulează.
Trebuie reţinut că, contactul mâinii cu corpul începe întotdeauna proximal şi se
termina distal, pe parcursul fiecărei manevre de apel. (vezi şi volumul Masajul
în kinetoterapie – Sidenco, E.L., pag 73 – 119).