Desconsiderarea

Natura şi definiţia desconsiderării

Desconsiderarea se defineşte ca o ignorare inconştientă a unei informaţii utile pentru rezolvarea unei
probleme.

Imaginaţi-vă că sunt într-un restaurant aglomerat. Mi-e sete şi-mi spun că aş dori să beau un pahar cu
apă. Încerc să-i atrag atenţia chelnerului. Nu reuşesc. Îi fac semn din nou. Nimic.

În acest moment trec în script. Fără să-mi dau seama, încep să reiau acel episod din copilărie în care am
strigat-o pe mama şi ea nu a venit. Pun figura mamei pe figura chelnerului care nu reacţionează. În
acelaşi timp încep să mă comport, să simt şi să gândesc ca şi cum aş fi mic. Sunt posomorît şi mă simt
fără putere.

Îmi spun „La ce bun! Oricât aş încerca, nu va veni!”

Pentru a ajunge la această concluzie, trebuie să las deoparte anumite informaţii despre realitatea de
moment. Am desconsiderat mai multe opţiuni pe care la am ca adult şi pe care nu le aveam când eram
copil. Aş putea să mă ridic, să merg către el şi să-i strig în ureche. Aş putea să merg la masa de alături, să
cer carafa şi să-mi torn un pahar cu apă. Dacă aş face aşa, aş fi activ în rezolvarea problemei în loc de a fi
pasiv.

Unul dintre prietenii mei este cu mine la restaurant. Văzând că chelnerul nu reacţionează la semnele
mele, devine mânios, bombănind: „E evident, acest tip este complet incapabil. Dacă ar depinde de mine,
l-aş concedia!”

Şi prietenul meu a intrat în script, dar în copilărie el a ales poziţia „Eu+Tu-“, în timp ce eu am ales „Eu-
Tu+”. El a desconsiderat capacitatea chelnerului de a răspunde cererii mele. Ca şi mine, el este pasiv.
Faptul că rămâne la masă şi bodogăne în legătură cu serviciul nu ajută cu nimic pentru ca eu să obţin
paharul cu apă.

Exagerarea

Fiecare desconsiderare este acompaniată de o exagerare a unui aspect al realităţii. Expresia „Să faci din
ţânţar, armăsar” descrie bine acest tip de distorsiune. La fel cum un aspect al situaţiei este şters sau
minimalizat prin desconsiderare, un alt aspect este umflat fără măsură, prin exagerare.

În timp ce stăteam la restaurant, fără putere, deoarece chelnerul nu-mi aducea un pahar cu apă, nu am
desconsiderat doar opţiunile pe care le aveam, dar în mod egal i-am acordat acestuia o putere pe care
nu o are, puterea de a determina dacă eu voi avea sau nu un pahar cu apă.
Când prietenul meu a desconsiderat competenţa chelnerului, el a exagerat de asemenea, şi şi-a arogat
rolul de judecător şi de jurat atât timp cât nu avea nici o probă tangibilă şi nu fusese servit.

lRevedeţi o situaţie recentă care s-a terminat nesatisfăcător pentru voi. Este vorba despre o problemă
nerezolvată.

Când o evocaţi, identificaţi acum aspectul sau aspectele realităţii pe care le-aţi desconsiderat. Aţi fi
putut acţiona diferit? Aţi neglijat cumva capacitatea altuia de a acţiona într-un anumit fel? Aţi fi avut
resurse disponibile în această situaţie, pe care nu v-aţi gândit să le utilizaţi?

Identificaţi un moment în care aţi exagerat? Ce aspecte privitoare la voi, la alţii sau despre situaţie aţi
exagerat?

Dacă sunteţi într-un grup în care aveţi un prieten dispus să vă ajute, cereţi-i să vă dea o altă opinie
asupra răspunsurilor voastre. De obicei ne este mai uşor să identificăm desconsiderarea şi exagerările
celorlalţi decât pe ale noastre.

Chiar dacă obţineţi sau nu un răspuns imediat la aceste întrebări, ţineţi în minte această situaţie
nerezolvată. Vă poate folosi ca referinţă în timpul discuţiilor ulterioare.l

Cele patru comportamente pasive

În timpul desconsiderării, îmi ţin un discurs interior. De aceea, desconsiderarea nu este observabilă. În
măsura în care nu-mi citiţi gândurile, vă este imposibil să ştiţi dacă desconsider, doar dacă nu mă exprim
sau nu acţionez astfel încât să relev acest lucru.

Există patru tipuri de comportamente care indică fără dubiu că o persoană desconsideră. Iată cele patru
tipuri de comportamente pasive:

A nu face nimic

Supraadaptarea

Agitaţia

Incapacitarea sau violenţa.

A nu face nimic

Membrii unui grup de AT sunt aşezaţi în cerc. Conducătorul spune: „Să facem un tur şi fiecare să spună
ce i-a plăcut şi ce i-a displăcut în şedinţa de azi. Dacă cineva nu vrea să se exprime, este OK să spună –
Mă abţin.”

Exerciţiul începe. Fiecare face un comentariu pozitiv sau negativ. Unul sau doi spun „Mă abţin”.

Apoi vine rândul lui Norman. Linişte. Ceilalţi aşteaptă să spună ceva, dar el nu spune nimic. Rămâne
aşezat, tăcut şi imobil, cu ochii pierduţi. În măsura în care pare că nu vrea să exprime un comentariu
pozitiv sau negativ, vecinul său aşteaptă să spună „Mă abţin”, dar el nu spune nimic. Continuă să stea
aşezat ca şi cum ar fi mut.

Norman manifestă un comportament pasiv care se numeşte a nu face nimic. În loc de a-şi folosi energia
pentru a rezolva o problemă, o utilizează pentru a împiedica acţiunea. Cel care manifestă acest
comportament se simte rău şi se vede incapabil de a gândi. Desconsideră capacitatea sa de a face ceva
în această situaţie.

Supraadaptarea

Amy intră în casă după o zi grea de lucru. Soţul ei, Brian, stă şi citeşte ziarul. Ea aruncă un ochi în
bucătărie şi vede vraful de vase nespălate. „Bună seara”, spune Brian. „Sper că ai avut o zi bună. E ora
potrivită pentru o cafea, nu?” Amy îşi scoate mantoul şi merge direct în bucătărie, unde spală farfuriile şi
face cafeaua.

Nici unul dintre ei nu remarcă că soţul nu i-a cerut nici să spele vasele, nici să facă cafeaua. Nici Amy nu
a întrebat dacă Brian vrea ca ea să le facă. Cu atât mai puţin, ea nu şi-a pus problema dacă vrea să le
facă sau dacă ar fi vrut să le facă el.

Comportamentul pasiv al soţiei este o supraadaptare. Când cineva adoptă acest comportament, se
supune credinţei din Copil în legătură cu dorinţele celorlalţi. O face fără a verifica care sunt în mod real
dorinţele lor şi care sunt propriile dorinţe. Persoana supraadaptată, spre deosebire de cea care nu face
nimic, se vede capabilă de „a gândi” în cadrul pasivităţii sale, dar „gândirea” sa provine dintr-o
contaminare.

Cineva supraadaptat va fi deseori privit de ceilalţi ca serviabil, adaptabil şi înţelegător şi, în consecinţă,
supraadaptarea este deseori valorizată de oamenii cu care persoana este în relaţie. Din cauza asta şi
deoarece persoana în cauză are aerul de a gândi, supraadaptarea este cel mai greu de identificat, dintre
cele patru comportamente pasive.

În cadrul supraadaptării, persoana desconsideră capacitatea sa de a acţiona în funcţie de propriile

alegeri. În loc de asta, persoana se pliază pe ceea ce crede că sunt dorinţele celorlalţi.

Agitaţia

La curs studenţii îşi ascultă profesorul. Adam stă în fundul sălii. Profesorul vorbeşte puţin cam încet şi lui
Adam îi este dificil să-l audă. Pe măsură ce cursul avansează, îi este din ce în ce mai greu să urmărească
subiectul tratat de profesor. Lasă stiloul şi începe să bată cu degetele în pupitru. Dacă am putea vedea
sub masă, am vedea că începe să bată şi din picior. Adam manifestă agitaţie. În acest comportament
pasiv, persoana desconsideră capacitatea sa de a reacţiona pentru a rezolva problema. Se simte foarte
rău şi se angajează într-o activitate fără ţel şi repetitivă, pentru a încerca să-şi elibereze disconfortul.
Energia este canalizată către agitaţie şi nu către o acţiune de rezolvare a situaţiei. În acest timp, nu crede
că este capabilă de a gândi.
Dacă Adam ar utiliza Adultul decontaminat, ar putea pur şi simplu să-i atragă atenţia profesorului şi să-i
ceară să vorbească mai tare. În această situaţie, bătutul din degete şi din picior nu servesc la rezolvarea
problemei.

Multe comportamente răspândite relevă agitaţia: roaderea unghiilor, fumatul, trasul de păr, bulimia
sunt doar câteva exemple.

Incapacitarea sau violenţa

Betty se apropie de 40 de ani. Este cea mai mică dintre două fiice şi trăieşte încă acasă cu mama sa
bătrână, de care se ocupă. În ciuda vârstei, bătrâna doamnă este foarte sănătoasă. Într-o zi, Betty
cunoaşte un bărbat şi se îndrăgosteşte. Fericită, îşi anunţă mama că are intenţia de a se muta să trăiască
cu el şi poate chiar să se căsătorească.

Câteva zile mai tîrziu, mama începe să aibă ameţeli şi cade la pat. Doctorul nu găseşte nimic organic, dar
Betty începe să se simtă vinovată din cauza intenţiei sale de a pleca.

Comportamentul pasiv al mamei se numeşte incapacitare. Persoana devine incapabilă din punct de
vedere fizic. Desconsiderând capacitatea sa de a rezolva o problemă, ea speră, din starea de Copil, că,
aflându-se în această incapacitate, altcineva va rezolva problema în locul său.

Incapacitarea poate lua uneori forma unei afecţiuni somatice, ca în acest caz. Dar se poate manifesta
printr-o depresie nervoasă sau prin abuz de droguri sau alcool.

Robert are o dispută teribilă cu amica sa. Părăseşte casa trântind uşa şi rătăceşte pe străzi. Merge în
oraş, bea câteva beri. Apoi apucă un scaun şi sparge toate geamurile din bar.

Comportamentul pasiv al lui Robert este violenţa. Ar putea părea ciudat să vorbim despre violenţă ca şi
comportament „pasiv”. Dar este pasiv, deoarece nu vizează rezolvarea problemei prezente. Când Robert
sparge geamurile nu face nimic pentru a rezolva divergenţele cu prietena sa.

Putem considera incapacitarea ca violenţă dirijată către sine. Atât în incapacitare, cât şi în violenţă,
persoanele îşi desconsideră capacitatea de a rezolva problema. Eliberează un bufeu de energie contra
propriei persoane sau contra celorlalţi, în încercarea disperată de a forţa anturajul să rezolve problema
în locul lor.

Incapacitarea sau violenţa urmează deseori unei perioade de agitaţie. Când cineva se agită, acumulează
energie pe care o eliberează în manieră destructivă, fie incapacitându-se, fie devenind violent.

Reveniţi la situaţia nerezolvată evocată înainte. Identificaţi în ce tip de comportament pasiv aţi fost?

Retrăiţi această scenă şi în momentul în care intraţi într-un comportament pasiv, imaginaţi-vă că
rămâneţi în starea de Adult şi că vă folosiţi toată capacitatea de adult de a gândi, simţi şi comporta
pentru a rezolva problema. Cum aţi acţiona diferit?
Desconsiderare şi stările eului
Desconsiderarea poate releva prezenţa unei contaminări. Adică, atât timp cât desconsider, percep
realitatea astfel încât să cadreze cu credinţele scriptului pe care le am în starea de Părinte sau de Copil,
credinţe pe care le consider ca fiind Adulte.
Excluderea poate fi o altă formă de desconsiderare. În acest caz ignor anumite aspecte ale realităţii,
deoarece neglijez una sau mai multe stări ale eului. Dacă exclud Copilul, nu ţin seama de nevoile,
sentimentele sau intenţiile care vin din copilărie şi care de fapt m-ar putea ajuta la rezolvarea problemei
actuale. Dacă exclud Părintele, renunţ la regulile şi definiţiile despre lume pe care le-am învăţat de la
figurile parentale, care, la rândul lor, mi-ar fi de folos pentru a rezolva problema actuală. Excluderea
Adultului semnifică că desconsider propria capacitate de a evalua, de a simţi şi de a acţiona în reacţie
directă la aspectele situaţiei prezente. Cum este de aşteptat, excluderea Adultului este cea mai
dăunătoare, în sensul intensităţii desconsiderării.
Desconsiderarea se produce deseori fără a fi vorba despre o patologie a stărilor eului. În acest caz, acest
lucru se întâmplă datorită faptului că Adultul nu este informat sau este informat greşit. De exemplu, o
femeie obeză decide să facă o cură de slăbire. Nu mai mănâncă pâine, cartofi, aluat şi, în loc de asta,
mănâncă nuci şi brânză. De fapt, acestea au mai multe calorii decât alimentele pe care le-a abandonat.
Ea desconsideră acest lucru, pentru că nu are această informaţie.
În termenii stărilor funcţionale ale eului, desconsiderarea poate fi identificată clar. De fiecare dată când
mă exprim plecând dintr-o parte negativă a unei stări a eului, mă aflu în desconsiderare. Şi de fiecare
dată când desconsider, mă exprim plecând dintr-o parte negativă a unei stări a eului. O noţiune o
defineşte pe cealaltă.
A spune că „mă exprim plecând dintr-o parte negativă a personalităţii mele” înseamnă că gândesc, simt
şi mă comport într-o manieră nefructuoasă, sterilă şi ineficientă. Adică, nu am rezolvat problema. Şi
când mă împiedic să rezolv o problemă, mă aflu în desconsiderare.

Identificarea desconsiderărilor

Ştiţi că putem deduce desconsiderarea, care nu este observabilă prin ea însăşi, din faptul că persoana
manifestă unul sau altul din comportamentele pasive. Există numeroase alte modalităţi pentru a
identifica desconsiderarea.
Un comportament manifestat sub influenţa unui driver relevă întotdeauna o desconsiderare. Amintiţi-vă
că atunci când manifest un driver, îmi repet interior mesajul scriptic: „sunt OK dacă…fac eforturi, produc
plăcere, etc.”, când, de fapt, sunt OK, chiar dacă mă supun sau nu acestor mesaje constrângătoare.
Schiff precizează că anumite disfuncţii ale gândirii indică desconsiderarea. Una dintre acestea
este supradetalierea. În timp ce i se pune o întrebare simplă, persoana care se află în supradetaliere,
răspunde printr-o tiradă de detalii sâcâitoare. Suprageneralizarea este inversul. Persoana exprimă
opinii în termeni globali şi generali: „Ei bine, problema mea este uriaşă. Oamenii mă urmăresc. Totul mă
dărâmă.”
În partea a VI-a, vom vedea sentimentele parazite, jocurile şi comportamentele din triunghiul
dramatic.Toate aceastea confirmă de asemenea prezenţa desconsiderării.
Indicaţii verbale
O artă a AT este aceea de a identifica desconsiderarea ascultând cuvintele pe care le folosesc oamenii. În
exemplele pe care le-am dat în acest capitol, am ales cuvintele care marchează clar că persoanele
desconsideră. În conversaţia cotidiană, indicaţiile verbale ale desconsiderării sunt mai subtile.
În teorie, ceea ce vom asculta este simplu. Ştim că persoana care vorbeşte desconsideră deoarece o
informaţie despre realitate este distorsionată sau ignorată. În practică, discursul cotidian este realmente
plin de desconsiderări la care nu mai suntem sensibili. Avem nevoie să învăţăm din nou arta de a asculta
ceea ce se spune de fapt şi de a verifica realitatea fiecărei declaraţii.
De exemplu, când cineva zice „Nu pot…”, cel mai frecvent desconsideră. Testarea înseamnă să vă
întrebaţi: „Bine, pot, fie acum, fie într-un alt moment?”
„Voi încerca să…” este de obicei o desconsiderare, deoarece persoana zice de fapt: „Voi încerca, dar nu
voi reuşi.” Există şi alte verbalizări ale driverilor. Desconsiderarea plecând de la „Fii puternic” este
extrem de răspândită:
„Ce-mi spui mă plictiseşte.”
„Sunt depăşit de această problemă.”
„Tocmai mi-a venit în minte un gând.”
Uneori, desconsiderarea apare când lipseşte ceva dintr-o frază. De exemplu, o persoană într-un grup AT
priveşte ceilalţi membri ai grupului şi spune: „Vreau o îmbrăţişare.” Dar nu spune de la cine. Lasă de o
parte
informaţia utilă pentru rezolvarea problemei sale – cum să obţină îmbrăţişarea pe care o vrea – şi în
consecinţă cererea sa implică o desconsiderare.

Indicaţii nonverbale
Capacitatea de a repera desconsiderarea plecând de la indicaţiile nonverbale este de asemenea
importantă. Desconsiderarea este relevată de o inadecvare între cuvintele pronunţate şi semnele
nonverbale care le acompaniază. Revedeţi Capitolul 5, unde am definit această indecvare cu
termenul incongruenţă.
De exemplu, profesorul întreabă elevul: „Ai înţeles tema pe care ţi-am dat-o?” şi elevul răspunde: „Da,
da.” Dar, în acelaşi timp, se încruntă şi se scarpină în cap. Dacă profesorul „gândeşte marţian”, va pune şi
alte întrebări pentru a verifica dacă elevul nu desconsideră.
Incongruenţa nu indică mereu o desconsiderare. De exemplu, preşedintele şedinţei se ridică şi spune:
„Azi avem multă treabă.” Dar, făcând această declaraţie serioasă, priveşte făcând înconjurul mesei şi
zâmbeşte larg. Limbajul său „marţian” spune simplu: „Şi sunt fericit să văd că sunteţi toţi aici.”
Râsul spânzuratului (râsul macabru)
O indicaţie frecventă pentru desconsiderare este râsul spînzuratului (macabru). Persoana râde spunând
ceva ce nu e amuzant:
„Oh! A fost o prostie din partea mea! Ha! Ha!”
„Mi-am lovit uşor maşina venind aici, ho ho!”
„Hee, hee, hee – o să am ce-i mai bun din el!”
În râsul spânzuratului există o congruenţă între râs şi conţinutul dureros al cuvintelor. De fiecare dată
când cineva râde sau zâmbeşte macabru, sau râde pe înfundate sau chicoteşte sau râde gâlgâit invită
interlocutorul într-o manieră nonverbală să-i întărească credinţele scriptului. Invitaţia e acceptată la
nivel psihologic şi persoanele participă la acest râs al spânzuratului. De exemplu, persoana care spune:
„Sunt prost! Ha, ha!” este în script şi-i invită pe ceilalţi să râdă cu ea, „confirmând” astfel credinţa
scriptului: „Sunt incapabil de a gândi.”
Reacţia directă faţă de râsul spânzuratului este aceea de a refuza să râzi sau să surâzi împreună cu
persoana. Puteţi de asemenea să spuneţi: „Nu e amuzant”, dacă vă aflaţi într-o situaţie care vă permite
să o faceţi.
Aţi practicat deja arta de a „gândi marţian”. Puteţi acum rafina această practică, sesizând semnele
nonverbale care relevă desconsiderarea. De fapt, nu este întotdeauna posibil să verifici exact, plecând
de la semnele nonverbale emise de cineva, dacă acesta desconsideră sau nu. Dacă pentru voi e
important să aflaţi, puteţi să puneţi întrebări pentru a verifica.