CAPITOLUL 1.

1. Definiţi metoda analizei valorii.

Metoda analizei / ingineriei valorii este o metodă de cercetare-proiectare sistemică
şi creativă, care abordează obiectul studiat prin prisma funcţiilor sale, printr-o
abordare multidisciplinară, luând în considerare cerinţele clienţilor şi cele social-
economice.

2. Definiţi metoda ingineriei valorii.

Ingineria valorii este “serie de procedee sistematice, orientate către realizarea
funcţiilor necesare cu un cost minim, fără a neglija calitatea, fiabilitatea,
performanţa şi livrarea”

3. Care sunt principiile de bază ale metodei analizei valorii?

Aceste principii sunt:
I. Principiul concepţiei funcţionale;
II. Dubla dimensionare a funcţiilor;
III. Principiul “echilibrului” între valoarea de întrebuinţare şi costul de
producţie;
IV. Principiul concepţiei integrate.

4. Ce defineşte principiul echilibrului dintre valoarea de întrebuinţare şi

costul de producţie?
Principiul echilibrului între valoarea de întrebuinţare şi costul de producţie
asigură realizarea unei înalte competitivităţi. Potrivit acestui principiu este necesar
ca produsul să fie astfel conceput şi realizat încât să aibă o valoare de întrebuinţare
cât mai mare obţinută cu costuri minime. Nu întotdeauna costurile funcţiilor sunt
proporţionale cu contribuţia acestora la valoarea de întrebuinţare. De aceea este
necesară găsirea unui raport optim între funcţii şi costurile de realizare a acestora.
Optimizarea în sensul principiului prezentat mai sus constă, practic, în
maximizarea raportului dintre valoarea de întrebuinţare şi costul de producţie.

5. Ce poate constitui obiect de studiu pentru metoda ingineria valorii?

Obiectul de studiu al ingineriei valorii, potrivit STAS 11272/79-1, îl poate
constitui:
▪ un produs nou sau părţi ale acestuia care îndeplinesc una sau mai multe
funcţii;
▪ tehnologii sau părţi ale acestora;
▪ o activitate sau o succesiune de activităţi;
▪ un obiectiv de investiţii.

6. Care sunt domeniile de aplicare a metodei ingineriei valorii?

Domeniile de utilizare ale metodei sunt, în principal, următoarele:
• cercetarea şi proiectarea de produse noi şi modernizarea celor existente;
• cercetarea şi proiectarea de tehnologii noi şi modernizarea celor existente;
• perfecţionarea proceselor de servire şi auxiliare din unităţi economice;
• prestările de servicii;
• proiectarea şi realizarea obiectivelor de investiţii;
• perfecţionarea proceselor de muncă.

7. Care sunt elementele specifice, ce diferenţiază metoda ingineria valorii de

alte metode de cercetare proiectare?
Părţile comune şi elementele ce diferenţiază studiile aplicate unor produse noi, de
cele aplicate celor existente pe piaţă, sunt
 Modalităţi de aplicare
 Obiectul studiului
 Obiectivul principal
 Obiectivul major al firmei producătoare
 Faza de iniţiere a studiului
 Procentul de reducere a costurilor
 Criterii de bază privind conceperea şi reconceperea
 Date de intrare pentru studiu

8. Comentaţi principiul concepţiei integrate.

Potrivit principiului concepţiei integrate obiectul I.V. îl constituie un produs
conceput ca un sistem de funcţii, reunite într-un ansamblu cu valoare de
întrebuinţare. Abordând produsul ca pe un sistem de funcţii, componentele
separate ale acestuia nu pot constitui obiect al analizei decât indirect.

9. Comentaţi principiul abordării funcţionale.

Potrivit principiului concepţiei funcţionale, în ingineria valorii, produsele sau
serviciile sunt studiate pornind de la funcţiile pe care acestea trebuie să le realizeze.
Concepţia constructivă a produsului, sau de structură a serviciilor, se constituie ca
rezultat al soluţiilor adoptate pentru materializarea fiecărei funcţii.
 10.Comentaţi principiul dublei dimensionări a funcţiilor.
Principiul dublei dimensionări a funcţiilor are la bază considerentul că funcţiile
produselor au o dimensiune tehnică ce le caracterizează nivelul de performanţă, şi
una economică, exprimată prin cost. Ca urmare costul unei funcţii nu se raportează
la subansamblul fizic care o materializează, ci la aptitudinea acestuia de a o realiza
la un anumit nivel de performanţă, măsurabil. Costul total al produsului este suma
costurilor tuturor funcţiilor acestuia.

CAPITOLUL 2.

1. Ce înţelegeţi prin valoarea unui produs?

Valoarea unui produs, în accepţia ingineriei valorii, este determinată de relaţia

utilitate-cost, reflectând legătura dintre cerinţele utilizatorilor şi resursele
financiare ale acestora la un moment dat.

2. Care este expresia cantitativă a valorii?

Valoarea poate fi exprimată, cantitativ, prin raportul dintre valoarea de

întrebuinţare Vi, măsurată în unităţi de performanţă, şi cost Cp, exprimat în unităţi
monetare, adică:
Vi
V=
Cp

3. Câte tipuri de valori cunoaşteţi? Definiţi fiecare tip şi exemplificaţi.

În cadrul ingineriei valorii se fac referiri, frecvent, la trei tipuri de valori: de
întrebuinţare, de schimb şi estetică [30]. Lucrările elaborate de L. D. Miles
atribuie noţiunii de valoare înţelesul de valoare de întrebuinţare, de utilitate a
produsului sau serviciului la care se referă analiza.

4. Care sunt condiţiile de care trebuie să se ţină seama în etapa de proiectare a

valorii unui produs?
Produsul nou creat, analizat în fază de proiect, va dispune de o valoare compatibilă
cu cerinţele sociale şi cele ale producătorului dacă răspunde cel puţin următoarelor
condiţii:
• produsul are numai acele funcţii utile solicitate de piaţă;
• nivelul performanţelor (dimensiunile tehnice ale funcţiilor) este în
concordanţă cu cel cerut de utilizator;
• seria de fabricaţie prognozată asigură amortizarea cheltuielilor de asimilare
într-un timp scurt;
• are caracter de noutate pe piaţă şi se poate menţine, în concurenţa cu
produsele similare, un timp suficient, astfel încât să se recupereze cheltuielile şi să
se obţină beneficiile prognozate;
• coeficientul de risc, la apariţia pe piaţă, este mic;
• asigură un raport optim între valoarea de întrebuinţare şi preţul de vânzare.

5. Explicaţi cum se face testarea valorii unui produs nou.

Pentru verificarea gradului în care unui produs nou proiectat i-a fost conferită
valoarea necesară, în studiile de I.V. se utilizează teste. Analiştii din
compartimentul de I.V. supun proiectul final al unui produs unor teste, cum ar fi
cel exemplificat mai jos.
 In final se compară şi se apreciază diferenţele dintre rezultatele estimate şi
cele obţinute de un produs similar.
 Evident că răspunsurile la întrebările din test au un caracter calitativ, dar pot
fi şi cuantificate după ce pentru fiecare dintre ele s-a acordat un anumit
punctaj. Un produs căruia i s-au conferit aptitudinile pe baza cărora să
răspundă satisfăcător unui test ca cel de mai sus, este considerat că are
valoarea corect proiectată şi dimensionată.
 Verificarea practică a corectitudinii valorii se realizează pe piaţă, în
concurenţă cu produsele similare. Totuşi, anterior impactului produsului cu
piaţa este necesar ca, în faza de definitivare a proiectului, utilizând metodele
analizei valorii, să i se testeze valoarea conform programului propus mai sus.

6. Enumeraţi şi comentaţi factorii care duc la costuri inutile, factori care ţin de
managementul activităţii de concepţie.
a) Managementul activităţii de concepţie
Din relaţia (U1.2) rezultă că începând din faza de cercetare-proiectare şi până la
maturitate, în costul produselor sunt introduse costuri inutile. Prin eliminarea
acestor costuri este posibilă îmbunătăţirea valorii produselor.
b) Factori care ţin de calificarea personalului de cercetare-proiectare
Activitatea desfăşurată în cadrul I.V. este specifică muncii de cercetare şi
proiectare. Se cunoaşte că 75-85% din cheltuielile de fabricaţie sunt prefigurate
încă din faza de proiectare. Analizele efectuate după ce produsul a intrat în
circuitul comercial nu pot contribui la reducerea costurilor decât în limite reduse,
care nu depăşesc 20-25%. Ca urmare trebuie acordată atenţie deosebită stabilirii
valorii produsului în faza de cercetare-proiectare.
 c) Alţi factori răspunzători de costurile mari

7. Cum se pot atenua sau elimina cauzele care conduc la funcţii (costuri) inutile
? Exemplificaţi.
Metodele de operare ale I.V. permit eliminarea sau diminuarea efectelor datorate
cauzelor enumerate mai înainte, după cum urmează:
• lipsa informaţiilor tehnice complete, la zi, una din dificultăţile specialiştilor
contemporani, poate fi mult diminuată prin utilizarea cunoştinţelor unor
grupuri pluridisciplinare;
• absenţa ideilor novatoare este compensată prin metode creative de grup care
stimulează imaginaţia şi emiterea de idei noi;
• lipsa informaţiilor privind costurile şi calculul global, nedetaliat, al acestora,
care ascunde costurile inutile, este eliminată prin includerea în grupul de
analiză a unor specialişti în probleme de preţuri;
• lipsa de timp şi presiunea comercială pot fi compensate prin elaborarea unor
strategii adecvate privind reînnoirea produselor şi coordonarea activităţilor
serviciilor de proiectare cu cele de I.V.

8. Definiţi valoarea estetică a unui produs.

În cadrul ingineriei valorii prezintă importanţă pentru utilizatori şi pentru
producători nu produsul în sine, ci utilitatea pe care acesta o are prin funcţiile lui.
Un produs este creditat ca “valoros” dacă posedă numai funcţiile necesare, cerute
de piaţă

9. Comentaţi factorii care duc la costuri mari ale produselor, factori care ţin de
calificarea personalului de cercetare – dezvoltare.

• Cunoştinţe de specialitate insuficiente sau incorect asimilate. Acestea

conduc la soluţii tehnologice sau constructive scumpe şi de multe ori depăşite,
astfel încât proiectul produsului este din start afectat de sindromul
necompetitivităţii.
• Necunoaşterea costurilor diferitelor soluţii tehnice. Prevederea în
proiecte a unor soluţii tehnice fără a se ţine seama de costul acestora nu conduce la
realizarea optimală a valorii. Proiectantul trebuie să compare mai multe soluţii ce
conduc la acelaşi rezultat urmând ca dintre acestea să o aleagă pe cea care costă cel
mai puţin şi, în acelaşi timp, satisface în bune condiţii cerinţele tehnico-funcţionale
impuse produsului.
• Prejudecăţile în domeniul tehnic. Ţin mai ales de atitudinea inflexibilă a
proiectantului în legătură cu variantele posibile pentru rezolvarea unei probleme.
Un exemplu în acest domeniu îl constituie menţinerea în proiecte a unor materiale
de execuţie scumpe sau poluante şi neînlocuirea lor cu altele cu caracteristici
apropiate sau chiar identice, dar mult mai ieftine.
• Necunoaşterea realizărilor din alte ramuri ale ştiinţei şi tehnicii. Soluţii
tehnice de înaltă performanţă, deosebit de eficiente, aplicate în unele ramuri ale
industriei nu sunt
cunoscute în altele. Un exemplu îl constituie extinderea tehnologiilor pe bază de
laser, din industria de armament, în practica medicală. În schimb în unele ramuri
din industria civilă utilizarea acestei tehnici este extrem de redusă sau nici nu se
pune problema ei.
• Adoptarea unor coeficienţi de siguranţă supraestimaţi. Din dorinţa de a
nu se ivi probleme tehnice cu produsul nou conceput, proiectanţii au tendinţa să
supradimensioneze unele părţi ale acestuia. În afară de mărirea dimensiunilor fizice
se recurge, adesea, la utilizarea unor materiale cu caracteristici fizico-mecanice
mult superioare celor necesare sau se prevăd condiţii tehnice cu mult peste nivelul
ce poate asigura performanţele şi funcţiile stabilite.
• Lipsa de inventivitate. În numeroase proiecte se regăsesc soluţii utilizate
frecvent, unele dintre ele trecute de apogeu, dar preferate de proiectant deoarece pe
acestea le-a mai folosit anterior sau au fost folosite de alţii şi au corespuns. Deşi
verificate anterior, ele pot deveni ineficiente în raport cu variantele apărute între
timp pe baza evoluţiilor din ştiinţă şi tehnică. Ignorarea aspectelor novatoare de
către proiectanţi şi complacerea în rutină introduc costuri suplimentare.
• Posibilităţi limitate de informare şi documentare. Sunt datorate
următorilor trei factori importanţi:
− inaccesibilitatea la sursele de informare;
− lipsa surselor de informare;
− ritmul accelerat de apariţie a informaţiei astfel încât chiar dacă primii factori nu
ar constitui piedici reale, specialistul nu reuşeşte să se documenteze decât pe un
domeniu relativ îngust.
Lipsa materialului documentar şi implicit a informaţiei conduc la blocarea sau
estomparea actului de creaţie şi se materializează în soluţii de produse cu valoare
scăzută şi costuri ridicate.
• Dezinteres faţă de dimensiunea economică a produselor. Este o cauză
generată de instrucţia şi educaţia proiectanţilor. Abordarea temelor de proiectare
numai prin prisma realizării produselor doar sub aspect tehnic se abate de la unul
din principiile de bază ale I.V. şi este păgubitoare pentru firmă. O astfel de
abordare trădează şi pregătirea incompletă a forţei de muncă în domeniul cercetării
şi proiectării.
• Comportamentul psihologic. În multe cazuri proiectanţii introduc în
proiectele lor costuri suplimentare ca urmare a comportamentului lor psihologic,
manifestat prin:
− teama de insucces, care îi determină să fie rezistenţi la schimbări;
− comoditate sau mod de lucru dezordonat;
− orgoliul profesional, care îi determină să evite consultarea cu alţi specialişti şi să
nu recunoască şi existenţa altor soluţii tehnice poate mai bune decât cele propuse
de ei.

10.Explicaţi cum poate fi mărită valoarea unui produs.

Mărimea valorii – luând în considerare cele de mai sus – este influenţată esenţial
de următoarele elemente [3]:
• utilitatea produsului şi durata sperată de utilizare;
• doleanţele utilizatorilor;
• raritatea produsului şi dificultatea de a fi obţinut de pe piaţă;
• costul produsului;
• concurenţa de piaţă.

Posibilităţile de cumpărare determină frecvent aprecierea subiectivă a valorii.

Utilizatorii apreciază că un produs are valoare atunci când, simultan, acesta
răspunde cerinţelor lor şi posibilităţilor financiare de a-l achiziţiona

CAPITOLUL 3.

1. Ce înţelegeţi prin funcţie a unui produs?

Funcţia este o însuşire esenţială a produsului în raport cu mediul şi utilizatorul. Ea

este o componentă a valorii de întrebuinţare şi se poate realiza prin intermediul
unui purtător material.
 2. Cum se clasifică funcţiile după natura şi posibilităţile de măsurare? Detaliaţi

Funcţiile pot fi clasificate în: obiective sau subiective, principale sau secundare,
existente sau noi.

3. După constribuţia la realizarea valorii de întrebuinţare, funcţiile sunt:

principale şi auxiliare.
Definiţi fiecare categorie şi daţi exemple

. După contribuţia lor la realizarea valorii de întrebuinţare, acestea sunt:

* principale - corespund scopului principal căruia îi este destinat obiectul studiat
şi care contribuie direct la realizarea valorii de întrebuinţare, putând fi obiective
sau subiective;
* secundare (sau auxiliare) - care servesc la îndeplinirea sau completarea
funcţiilor principale şi care contribuie indirect la realizarea valorii de întrebuinţare
a obiectului studiat, fiind obiective.

4. Ce înţelegeţi prin nivel de importanţă al funcţiei?

Mărimea convenţională atribuită funcţiilor produsului studiat prin compararea
acestora între ele din punct de vedere al efectului lor util, potrivit STAS 11272-79,
constituie nivelul de importanţă.

5. Cum se determină nivelul de importanţă al funcţiilor? Comentaţi

Nivelul de importanţă al funcţiilor produselor se stabileşte în vederea determinării
contribuţiei fiecăreia dintre ele la realizarea valorii de întrebuinţare. Funcţiile se
ordonează pe baza comparării, unele cu altele, de către un eşantion reprezentativ de
utilizatori şi de specialişti. Comparaţia nu se face pe baza cuantificării valorii de
întrebuinţare a fiecărei funcţii, ci pe baza aprecierii, de către utilizatori, a
contribuţiei pe care o aduce fiecare din funcţiile ce urmează a fi incluse în
nomenclator.

6. Explicaţi cum se identifică funcţiile unui produs, în cadrul studiului de

ingineria valorii.
În cadrul studiilor de ingineria valorii un rol important îl are identificarea funcţiilor
produsului nou creat sau reanalizat. Este imperios necesar să se stabilească corect
toate funcţiile deoarece omiterea sau încadrarea incorectă a unora dintre ele,
conduce la evaluări inexacte. Pentru înlăturarea unor neajunsuri de acest tip este
necesar să se aplice metodologii verificate de practică.
Identificarea corectă a funcţiilor implică următoarele etape:
• descompunerea produsului în subansambluri şi componente până la gradul
maxim de simplitate, astfel încât imaginaţia analistului să fie dirijată într-o direcţie
precis determinată;

• cunoaşterea clară a faptului că o funcţie este diferită de o alta numai dacă

adaugă prin ea însăşi valoare de întrebuinţare şi dacă poate exista
independent de cealaltă.

7. Ce este dimensiunea tehnică a funcţiei? Daţi exemple.

Unul sau mai mulţi parametri tehnici care caracterizează o funcţie, exprimaţi în
unităţi de măsură corespunzătoare, reprezintă dimensiunea tehnică a acesteia.

8. Ce este dimensiunea economică a funcţiei?

Fiind realizată prin intermediul unui purtător material, funcţia implică un anumit
cost. Partea din costul obiectului aferentă funcţiei, pe care o realizează, reprezintă
dimensiunea economică a acesteia.

9. Ce înţelegeţi prin caracterizarea funcţiilor? Enumeraţi şi comentaţi trei reguli

de caracterizare a funcţiilor.
Modul de exprimare ce caracterizează funcţiile este extrem de important în privinţa
orientării studiului pe direcţia cea mai bună. Se recomandă formulări scurte şi clare
pentru a nu sugera modalitatea de realizare a funcţiei şi nici o orientare spre o
direcţie prefigurată sau preferată.
Pentru caracterizarea corectă a funcţiilor este necesar să se respecte următoarele
reguli:
 R1 - Descrierea funcţiei principale trebuie astfel formulată încât să nu
repete aceleaşi
 R2 - Definirea corectă a funcţiilor auxiliare.
 R3 - Evitarea descrierii funcţiei în termeni generali.
10.Care este diferenţa dintre dimensiunea tehnică/economică şi dimensionarea
tehnică/economică a funcţiilor?

Dimensiunea tehnică a funcţiei

Unul sau mai mulţi parametri tehnici care caracterizează o funcţie, exprimaţi
în unităţi de măsură corespunzătoare, reprezintă dimensiunea tehnică a
acesteia.
Dimensiunea economică a unei funcţii
Fiind realizată prin intermediul unui purtător material, funcţia implică un anumit
cost. Partea din costul obiectului aferentă funcţiei, pe care o realizează, reprezintă
dimensiunea economică a acesteia. Purtătorul material al unei funcţii este o
componentă, sau un subansamblu al produsului, ce rezultă dintr-un număr mai mic
sau mai mare de părţi, a căror concepere şi realizare fizică necesită costuri de
producţie.
Stabilirea costului fiecărui element component al subansamblurilor,
Dimensionarea tehnică. Limita maximă şi minimă
Atât funcţiile principale cât şi cele secundare dispun de una sau mai multe
dimensiuni tehnice. Dimensiunile tehnice sunt proiectate în cazul produselor noi,
sau măsurate la produsele reanalizate.
Dimensionarea economică a funcţiei
Partea din costul obiectului, aferentă funcţiei, constituie dimensiunea economică a
acesteia [35]. Acţiunea prin care se stabilesc costurile funcţiilor reprezintă
dimensionarea economică.

CAPITOLUL 4.

1. Ce înţelegeţi prin conceperea unui produs?

Ansamblul de activităţi tehnice, financiare şi de piaţă, prin care se creează - în
vederea punerii în circuitul comercial - produse noi, procese, servicii, constituie
acţiunea de concepere.

2. Care sunt activităţile specifice procesului de proiectare produse noi?

Procesul de proiectare produse noi
În cadrul procesului de proiectare produse noi distingem următoarele activităţi:
• analiza preliminară sau studiul de fezabilitate;
• evaluarea tehnico-economică şi de piaţă;
• elaborarea proiectului de execuţie şi testarea produsului;
• lansarea comercială.
 3. Ce înţelegeţi prin studiu de fezabilitate?
Studiul de fezabilitate încorporează documentaţia tehnico-economică şi
comercială pe baza căreia să se poată decide oportunitatea investirii în proiectul
analizat. Studiul trebuie să ofere şi alternative de realizare a produsului în diverse
ipoteze tehnico-economice.

4. Studiul de inginerie a valorii este oportun în cadrul procesului de proiectare

produse noi? Argumentaţi răspunsul.
Contribuţia studiului de ingineria valorii la realizarea unui produs nou sau la
reproiectarea unuia existent, constă în următoarele:
• atribuie şi garantează produsului valoare de întrebuinţare optimă în măsură
să satisfacă cererea utilizatorilor;
• conduce la soluţii ce permit îmbunătăţirea valorii produselor existente în
faza de maturitate sau de declin, în scopul prelungirii duratei lor de viaţă.

5. Caracterizaţi curba de viaţă a produsului, indicând locul şi rolul studiilor de

inginerie a valorii.
Din curba de viaţă a unui produs, fig. U4.5, rezultă că acesta parcurge mai multe
faze ale existenţei sale. În cadrul acestora se disting diverse moduri de evoluţie a
indicatorilor valorici, în funcţie de cererea pieţei.
Referitor la cererea unui produs se pot face trei ipoteze principale:
a) produsul este puternic concurat de un altul, nou apărut pe piaţă, cu caracteristici
de utilizare superioare şi cu preţ mai avantajos, astfel că se înregistrează o scădere
a curbei cererii;
b) produsul se află în apropierea limitei de saturaţie, astfel că pe curba cererii se
remarcă o creştere cu pantă mai mică;
c) produsul se îmbunătăţeşte sub aspect tehnic şi al costului, marcându-se o nouă
zonă de ascendenţă a curbei cererii pieţei.
Tendinţa logistică - curba S - se caracterizează prin mai multe moduri de creştere
sau descreştere a cererii, care pot fi împărţite în trei etape: creştere în ritm
accelerat; creştere în ritm constant; încetinirea ritmului.
SIV I – STUDIUL DE INGINERIA VALORII IN FAZA DE CERCETARE
SIV II – STUDIUL DE INGINERIA VALORII IN FAZA DE PROIECTARE
SIV Rc– STUDIUL DE INGINERIA VALORII PENTRU RECONCEPTIE
 6. Care sunt modalităţile prin care se poate face reluarea fabricaţiei produsului,
după efectuarea studiului de ingineria valorii şi aprobarea proiectului de
reconcepere?
După efectuarea studiului de I. V. şi aprobarea proiectului de reconcepere urmează
reluarea fabricaţiei produsului, repetându-se ciclul. Continuarea producţiei după
reconcepere, în funcţie de cerinţele pieţei şi de posibilităţile producătorilor, se
realizează în următoarele moduri:
 continuarea prin reciclare;
 continuare ascendentă prin relansare;
 continuare prin menţinerea constantă a vânzărilor (tip platou).

7. Folosind reprezentările grafice, comentaţi cele trei posibilităţi de reluare a

fabricaţiei.
In fig. U4.6 a, b, c sunt prezentate graficele de reluare a ciclului de fabricaţie
pentru cele trei cazuri.
a) În primul caz continuarea se face după adăugarea, la sfârşitul fiecărei durate
de ascendenţă, a unor noi utilităţi şi realizarea unei mai bune valori de
întrebuinţare. Are avantajul că, introducând noi utilităţi etapă cu etapă, nu
necesită costuri mari în fiecare dintre ele, ci numai de un anumit nivel la
fiecare reluare. Are dezavantajul că durata de rezistenţă pe piaţă este relativ
mică şi face necesare mai multe analize.
b) Cel de al doilea caz - cunoscut şi sub numele de curba "cocoşatul" - se
practică la produsele la a căror reconcepere se fac mai multe îmbunătăţiri
care determină rămânerea pe piaţă un interval de timp mai lung, relansarea
făcându-se la intervale de timp mai mari. Este posibil pentru producătorii
care deţin mijloace materiale şi financiare suficiente pentru relansarea de
durată.
c) Cazul al treilea se practică atunci când se doreşte menţinerea vechiului
produs pe piaţă numai până la lansarea altuia nou. În acest caz menţinerea pe
piaţă se păstrează constantă ca urmare a presiunii asupra vânzărilor prin
diferite căi cum sunt: reducerea preţurilor de vânzare prin reducerea ratei
profitului, creşterea cheltuielilor de asistenţă tehnică ş.a.

8. Ce presupune procesul de reconcepere a unui produs?

Conceperea şi reconceperea produselor sunt momente de mare importanţă pentru
durata vieţii lor comerciale. Activităţile de concepere şi reconcepere revin
compartimentelor de cercetare-dezvoltare, care au ca obiective găsirea de idei noi
şi introducerea în economia naţională a unor noi produse, servicii, tehnologii,
utilaje, materii prime, materiale şi resurse energetice.
 9. Care este rolul constructorului de produs, în etapa de proiectare produse noi?
 După elaborarea şi aprobarea studiului de fezabilitate urmează faza de
proiectare a produsului. Această fază constituie obiectul de activitate al
constructorului de produs.
 Elaborarea proiectului. Această etapă a fazei de cercetare are ca obiect
elaborarea proiectului noului produs. Constructorul de produs sau serviciul
de proiectare constructivă concepe produsul în mai multe variante -
minimum două - ca studii de proiect, considerate ca posibile. Iniţial produsul
se prezintă ca o sumă de funcţii, fig. U4.1.

10.Având în vedere produsul pe care l-aţi studiat în cadrul temei de control 1

(unitatea de învăţare 3), precizaţi în care din etapele din cadrul ciclului de
viaţă se află. Comentaţi.

CAPITOLUL 5

1. Care sunt etapele necesare realizării studiului de ingineria valorii pentru un

produs?
Etapele necesare realizării studiului de ingineria valorii pentru un produs sunt :
Etapa I - Măsuri pregătitoare
Etapa II - Analiza necesităţii sociale
Etapa III - Analiza şi evaluarea situaţiei existente
Etapa IV - Reconcepere produsului
Etapa V - Aprobarea soluţiei optime
Etapa VI - Realizarea şi controlul aplicării
2. Care sunt criteriile care stau la baza alegerii produsului pentru studiul de
ingineria valorii?
Alegerea produsului supus analizei se stabileşte având în vedere următoarele:
• complexitatea lui;
• mărimea seriei de fabricaţie;
• ponderea în volumul producţiei unităţii beneficiare;
• necesarul pentru piaţa internă şi export; importanţa produsului pentru
societate;
• necesitatea asigurării productivităţii muncii, a rentabilităţii, a calităţii şi a
competitivităţii produsului pe piaţă;
• efortul financiar necesar pentru fabricarea produsului;
 • posibilităţile de generalizare a unor soluţii cu eficienţă economică ridicată

3. La ce se referă restricţiile care vizează obiectivele propuse pentru studiul de

ingineria valorii?
Restricţiile referitoare la obiective se pot referi la:
• termenele de realizare a proiectului produsului;
• termenele de introducere în fabricaţie a produsului;
• limita minimă a valorii de întrebuinţare;
• utilizarea unor materii prime sau materiale deficitare;
• limita maximă a cheltuielilor de producţie;
• limita maximă a cheltuielilor de învestiţii;
• limita maximă a preţului produsului;
• limita maximă a cheltuielilor de proiectare;
• încadrarea în normele pentru protecţia mediului.

4. De câte tipuri sunt informaţiile necesare în cadrul etapei Analiza necesităţii

sociale? Exemplificaţi din fiecare tip.
Informaţiile necesare se grupează în:
• informaţii de ordin general;
• informaţii de ordin tehnic;
• informaţii de ordin economic.
Informaţiile de ordin general cuprind:
• definirea produsului şi destinaţia acestuia pe categorii de utilizatori;
• dimensiunile, structura pieţei produsului, prognoza cererii;
• gradul de competitivitate pe piaţa internă şi externă
Informaţii de ordin tehnic:
• descrierea constructivă şi funcţională a produsului;
• parametrii tehnici, caracteristicile de calitate, performanţele şi
particularităţile de utilizare ale produsului;
• caracterizarea fabricării produsului, particularităţi tehnologice;
Informaţii de ordin economic:
• structura de cost a produsului;
• consumuri specifice şi costul materialelor utilizate;
• consumuri şi costuri de manoperă pe componente/operaţie;
• costuri de regie;

5. Ce este nomenclatorul de funcţii al obiectului studiat?

Nomenclatorul de funcţii se stabileşte conform celor expuse în cadrul unităţii de
învăţare U3, având în vedere însuşirile pe care produsul trebuie să le posede pentru
a satisface cerinţele utilizatorului şi pentru a corespunde condiţiilor funcţionale
impuse de mediu.

6. Ce tipuri de funcţii pot fi incluse în nomenclatorul de funcţii?

Nomenclatorul trebuie să cuprindă numai funcţiile necesare.
7. Funcţiile auxiliare sunt luate în considerare atunci când se determină nivelul
de importanţă? Argumentaţi răspunsul.
Funcţiile auxiliare ale unui produs nu sunt incluse în matrice, dar în calculele
economice vor avea acelaşi nivel de importanţă ca şi funcţiile de bază, obiective
sau subiective, pe care le condiţionează.

8. Dacă două sau mai multe funcţii au aceeaşi importanţă, cum apar acestea în
nomenclator?
Dacă două funcţii sunt egale ca importanţă, atunci ele vor trebui să aibă punctaj
egal.

9. Explicaţi cum se realizează determinarea nivelului de importanţă a funcţiilor

produsului studiat.
Stabilirea nivelului de importanţă presupune: ordonarea, ierarhizarea, stabilirea
poziţiilor relative şi a ponderii fiecărei funcţii în valoarea de întrebuinţare a
produsului. Această operaţie se face cu ajutorul unei matrice (tabelul U5.3).
Completarea matricei se poate face în mai multe moduri, una dintre ele fiind
prezentată în cadrul unităţii de învăţare U3. Ea se caracterizează prin completarea
matricei cu cifrele 0, 1 şi 2, după importanţa relativă a funcţiilor, sau folosind
cifrele 0 şi 1 pentru aprecierea importanţei relative. Exemplul următor reprezintă
modalitatea de determinare a importanţei relative a funcţiilor unui produs, folosind
cifrele 0 şi 1.

10.Care este componenţa şi structura grupului de lucru în ingineria valorii?

Organizarea grupului de lucru. Acesta este pluridisciplinar şi are în structura sa
3 - 15 membri din următoarele domenii:
• specialişti în ingineria valorii;
• specialişti din cercetare constructivă şi tehnologică;
• proiectanţi ai produsului;
• specialişti în proiectare tehnologică;
• specialişti din secţiile de fabricaţie;
• specialişti în marketing, vânzări, aprovizionare;
 • specialişti în domeniul asigurării calităţii;
• specialişti în domeniul protecţiei mediului;
• economişti;
• specialişti în tehnica de calcul.

CAPITOLUL 6.

1. Explicați cum variază valoarea de întrebuinţare în raport cu dimensiunea

tehnică.
a) Nu se poate afirma că limitele minimă şi maximă ale zonei utile pot fi
stabilite, întotdeauna, cu precizie. În apropierea lor există, de cele mai multe
ori, zone de incertitudine, care trebuie evitate restrângând - la nevoie - gama
zonei utile. Pentru siguranţă este deosebit de important ca tema de proiect să
conţină valorile minimă şi maximă ale dimensiunilor tehnice.
b) În cadrul ingineriei valorii se admite că limitele maxim-minim între care se
păstrează liniaritatea dintre variaţia valorii de întrebuinţare a funcţiilor şi
dimensiunile tehnice ale acestora, se află în zona Dt2 - Dt1 a curbei din fig.
U6.1.

2. Cum se stabilesc limitele dimensiunilor tehnice ale funcţiilor obiectului

studiat?

La stabilirea dimensiunilor tehnice se ia în considerare principiul potrivit

căruia [16][18] variaţia valorii de întrebuinţare este identică, în anumite limite, cu
variaţia dimensiunilor tehnice ale funcţiilor. Principiul identităţii se admite atât
pentru funcţiile principale, cât şi pentru cele secundare.
Domeniul de valabilitate al identităţii se situează, aşa cum s-a mai precizat,
între două valori limită pe care le pot lua dimensiunile tehnice ale funcţiilor
studiate:
Dtmin < Dt < Dtmax.
Limita minimă a raportului dintre valoarea de întrebuinţare şi costuri este
cea care satisface cerinţele sociale în concordanţă cu cele ale producătorului.

3. Care sunt posibilităţile pentru stabilirea structurii de cost a produsului?

Comentaţi.
Structura costului produsului se stabileşte în funcţie de stadiul în care se află
acesta: concepţie, proiect, prototip sau se execută în serie.
 • în stadiul de concepţie-proiectare, când documentaţia constructivă nu a fost
încă finalizată, costurile se obţin prin comparare cu produse similare sau prin
estimare;
• după proiectare, când pentru stabilirea structurii de cost se proiectează
tehnologiile de execuţie şi montaj, se stabilesc consumurile de material şi
manoperă, se calculează costul fiecărui subansamblu;
• în stadiul de aplicare – prin consultarea bazelor de date din contabilitate sau
a sistemelor informatice de evidenţă, când produsul este omologat şi fiecare
componentă are evidenţiate toate costurile.
În general pentru evidenţierea costurilor se foloseşte tehnica de calcul care oferă
rapiditate şi precizie în obţinerea rezultatelor.

4. Scrieţi relaţia generală de calcul a costului funcţiilor şi explicaţi semnificaţia

termenilor ce intervin în relaţie.
Costul de producţie al funcţiei reprezintă suma costului cu manopera Cman, cu
materiile
prime, materialele Cmat şi costul regiei de fabricaţie (cheltuielile comune ale
secţiilor de
fabricaţie, stabilite prin calcule contabile specifice), Cregie.
Cprod=∑(Cmat+Cman+Cregie)

5. Care sunt metodele de determinare a costurilor funcţiilor în cazul realizării

unui studiu de ingineria valorii?
Literatura de specialitate [CRU76, ION00] propune mai multe metode de
determinare a costurilor funcţiilor, delimitându-le în două categorii: metode cu un
grad redus de rigurozitate şi metode exacte de determinare a costurilor.
A. Metode cu grad redus de rigurozitate
B. Metode exacte

6. Ce reprezintă analiza sistemică a funcţiilor, în contextul ingineriei valorii?

În acest moment al studiului există date cu privire la funcţionalitatea produsului
studiat, sunt cunoscute costurile fiecărei funcţii în parte şi deja s-au format unele
idei cu privire la acesta. În continuare trebuie fundamentate criticile formulate
anterior şi descoperite alte contradicţii cu privire la costurile produsului faţă de
valoarea de întrebuinţare.

7. Explicaţi modul de aplicare a metodei analizei de regresie.

Prin analiza de regresie se poate stabili o relaţie de interdependenţă între ponderea
costurilor fiecărei funcţii în costul total al produsului şi ponderea acestor funcţii în
valoarea de întrebuinţare. Se admite că între acestea există o relaţie liniară - dreapta
de regresie - care exprimă proporţionalitatea medie. Deoarece o funcţie cu pondere
zero trebuie să coste tot zero, se poate lua ca model de regresie o dreaptă ce trece
prin originea axelor de coordonate, exprimată prin relaţia:
Yi=a*xi + ɛi

8. Daţi exemplu de alte metode care pot fi utilizate pentru analiza sistemică a
funcţiilor.
Metoda tabelelor cu funcţii şi reprezentarea grafică, Analiza prin histograme,
Metoda diagramei Pareto, Metoda A, B, C

9. Daţi exemple de soluţii tipice utilizate în ingineria valorii, în urma realizării

studiilor de reconcepere a produselor.
Soluţii tipice în ingineria valorii. În faza de elaborare a propunerilor se
recomandă utilizarea unor soluţii tipice. Între acestea se dovedesc deosebit de utile
următoarele:
a) Modificarea constructivă a unui component - subansamblu sau reper singular -
astfel încât să participe la realizarea mai multor funcţii;
b) Simplificarea constructivă şi reducerea dimensiunilor unor componente fără să
afecteze funcţionalitatea;
c) Comasarea mai multor componente într-unul singur;
d) Modificarea constructivă a unor subcomponente pentru a reduce costurile
tehnologice;
e) Utilizarea unor materiale mai ieftine;
f) Executarea unor componente din deşeuri sau rebuturi;
g) Schimbarea tehnologiei (semifabricat, piesă finită);
h) Folosirea reperelor tipizate sau standardizate;
i) Reconsiderarea toleranţelor, a condiţiilor de calitate, de precizie şi netezime a
suprafeţelor nefuncţionale, în raport cu rolul funcţional.
Propunerile, sub formă de idei, schiţe ş.a., se înregistrează pentru a putea fi folosite
în următoarele faze de lucru.

10.Explicaţi ce se urmăreşte (conform metodologiei prezentată) după faza de

selecţie a propunerilor pentru varianta de produs îmbunătăţit.

Faza 3. Dezvoltarea şi concretizarea propunerilor la nivel de soluţii

Faza 4. Evaluarea soluţiilor.
Etapa V - Aprobarea soluţiei optime
Etapa VI - Realizarea şi controlul aplicării

CAPITOLUL 7.

1. Ce înţelegeţi prin eficienţă economică?

Eficienţa economică rezultată din aplicarea studiilor de I.V. se obţine prin
însumarea economiilor provenite din comercializarea produselor nou realizate sau
îmbunătăţite conform studiului, luând în considerare întreaga durată de valorificare
a lor, până la încetarea fabricării. De asemenea se ia în considerare volumul minim
de producţie de la care devine rentabilă fabricarea produsului respectiv.

2. Scrieţi relaţia generală de calcul a eficienţei economice. Explicaţi relaţia.

În astfel de cazuri eficienţa economică Ee a studiului de I.V. rezultă din raportul:
Eiv*p
Ee=
Civ
în care Eiv sunt economiile obţinute ca urmare a aplicării studiului de I.V.;
Civ - costurile studiului;
p - probabilitatea de succes a acţiunii.
În cazurile reuşitei sigure p = 1, iar Ee este maximă.

3. Care sunt indicatorii de apreciere a eficienţei economice în etapa de

includere în plan a studiului?

În prima etapă, ocazionată de includerea în plan a studiului, estimarea eficienţei va

trebui să aibă la bază principalii indicatori care pot confirma sau nu existenţa
acesteia. Astfel, pot fi utilizaţi următorii indicatori:
I. Coeficientul eficienţei economice a studiului, exprimat în lei efecte pentru
fiecare leu cheltuit;
II. Timpul de recuperare a cheltuielilor;
III. Efectele nete evaluate prin diferenţa dintre acumulările prevăzute a fi
realizate şi cheltuielile ocazionate de studiu, în toate fazele acestuia, până la
aplicarea lui la scară industrială.

4. Care sunt indicatorii de apreciere a aficienţei economice în cazul în care

produsul se fabrică la scară industrială?
În faza finală, când produsul se fabrică - sau procedeul se aplică - la scară
industrială, se poate evalua eficienţa economică luând în considerare acumulările
băneşti, exprimate prin sporul de beneficiu în care se însumează:
I. Sporul de beneficii realizat ca urmare a creşterii volumului de producţie;
II. Mărirea cotei de beneficiu pe seama creşterii valorii de întrebuinţare;
III. Creşterea beneficiului datorită reducerii costului.

5. Scrieţi relaţia de calcul a eficienţei economice estimate, explicând

semnificaţia termenilor.
In cazurile când se ia în considerare un grad de risc mărit şi se prevede realizarea
unui nou produs într-un termen scurt, eficienţa se poate stabili şi prin calculul
costului maxim admis al analizei valorii. Calculul are la bază relaţia:
pr*pc*Bi
Ee =
Civ

în care pr şi pc sunt termenii ce iau în considerare probabilitatea reuşitei tehnice şi,

respectiv, comerciale;
Bi – beneficiile.

6. Ce înţelegeţi prin prag de rentabilitate?

În scopul luării unor decizii corecte, cu privire la programarea volumului

producţiei, este necesar să se stabilească ce cantitate limită de produse trebuie
realizată pentru ca prin vânzarea acesteia să se recupereze integral cheltuielile

7. Explicaţi (grafic şi analitic) cum se determnină pregul de rentabilitate.

Reprezentând grafic (U7.9) şi (U7.10) rezultă figura U7.1. Punctul xq, conform
graficului, corespunde cantităţii limită de produse la care cheltuielile sunt acoperite
integral prin vânzări.
Punctul B reprezintă pragul de rentabilitate. În unele lucrări de specialitate este
numit “punct critic” sau “punct de echilibru”. Începând de la acest punct, pe
măsură ce vor fi fabricate în continuare produsele nou create sau reproiectate pe
baza studiilor de I.V., urmează să se obţină beneficii.
Deoarece scopul final al întreprinderii, în care se aplică rezultatele studiilor, este de
a obţine beneficii, trebuie să se stabilească şi punctul optim “C” în care producţia a
atins nivelul xoptim de asigurare a unor beneficii normale.
Punctul optim C şi cel critic B pot fi translatate cu ocazia unor noi reproiectări sau
modernizări ce pot interveni pe parcursul duratei de viaţă a produsului.
8. Care este condiţia care atestă eficienţa activităţii de inginerie a valorii, în
cazul unor produse noi?
Se consideră eficientă activitatea de analiză a valorii care, în cazul unor produse
noi, satisface condiţia Ee >3

9. Care sunt indicatorii limită care reflectă obiectivele studiului de inginerie a

valorii?

Pentru a fi posibilă fundamentarea tehnico-economică a efectelor studiilor, este

necesar ca între obiectivele acestora să fie cuprinşi următorii indicatori limită:
• limita minimă a valorii de întrebuinţare;
• limita maximă de greutate şi consumuri;
• termenul final de încheiere a studiului;
• termenul limită la care se prevede obţinerea eficienţei maxime;
• cheltuielile maxime admise pentru efectuarea studiului.

CAPITOLUL 8.

1. Clasificaţi modelele de estimare cu o ecuaţie

Clasificarea modelelor cu o ecuaţie

Modelul, ce se poate utiliza pentru a descrie relaţia dintre variabile în diverse
situaţii întâlnite la studiile economice, se încadrează în una din grupele de mai jos:

I. .- în funcţie de numărul factorilor de dependenţă:

- model unifactorial, y = f(x, ɛ);
- model multifactorial, y = f(x1, x2, …, xn, ɛ);
după gradul funcţiei:
 II. model liniar,
y = a0 + a1x1 + ɛi ;
- model neliniar,
y = a0 + a1 log x1 + ɛi
y = a0x∂1eɛi
1
y=a0+a1 + ɛi
𝑥𝑖
III. după tipul influenţelor între factori:
- model cu influenţe sincrone
1
yi=a0+a1 + ɛi
𝑥𝑖
- model cu influenţe asincrone
y = a0 + a1yi-1+ a2yi-2+ɛi

2. Care sunt etapele ce trebuie parcurse pentru formarea şi utilizarea

modelului unisectorial?
Pentru formarea şi utilizarea modelului unisectorial trebuie să se parcurgă
următoarele etape:
1. analiza dependenţei variabilei y în funcţie de factorii de influenţă posibili, de
existenţa datelor numerice şi de posibilitatea obţinerii acestora;
2. verificarea ipotezelor teoretice pe baza comportamentului variabilelor, aşa
cum rezultă din datele existente sau din cele ce se obţin, ceea ce implică
utilizarea unor metode statistice specifice cum sunt reprezentările grafice,
testele de semnificaţie şi altele;
3. elaborarea modelului astfel încât acesta să reţină un număr restrâns de factori
de maximă relevanţă şi să respecte legătura aşa cum este ea descrisă prin
datele ce se referă la evoluţia paralelă a variabilelor;
4. estimarea parametrilor modelului şi obţinerea în acest mod a unor valori
numerice care caracterizează influenţa factorilor cauză asupra variabilei
efect;
5. verificarea calităţii modelului adoptat de a reproduce evoluţia fenomenului
studiat în funcţie de cauzele luate în considerare, precum şi verificarea
semnificaţiei parametrilor;
6. stabilirea previziunii sau găsirea unor modele pe baza cărora să se obţină
date referitoare la fenomenul studiat, ca urmare a simulării.

3. În ce scop se utilizează metoda celor mai mici pătrate?

Informaţiile dobândite prin calculul parametrilor de regresie relevă modul în care
se comportă variabila efect y la modificarea variabilei cauză x, mai exact indică în
ce măsură şi în ce direcţie este "sensibilizată" variabila efect.
 4. Cum se face estimarea parametrilor în cazul dependenţei neliniare dintre
variabile?

Pentru rezolvarea unui mare număr de cazuri în ingineria valorii se folosesc

modele neliniare. Aceste modele pot fi împărţite în 2 grupe:
A. Modele neliniare în raport cu variabilele, dar liniare în raport cu parametrii
ce urmează a fi estimaţi;
B. Modele neliniare atât în raport cu variabilele, cât şi cu parametrii.

Modelele din prima grupă sunt prezentate în tabelul U9.1 în care, pe lângă funcţia
cea mai potrivită pentru a descrie fenomenul, se prezintă şi modalitatea de
liniarizare a acesteia. Având funcţia liniarizată se poate aplica m.c.m.m.p., cu care
se calculează parametrii estimaţi.
Modelele din cea de-a doua grupă pot fi de tipul:
y = a * 𝑥1𝑏 ∗ 𝑥2𝑐 b + ɛi
a
y= ∂+bx +ɛi
1+e

Datorită factorului de perturbaţie ɛi aceste relaţii prezintă dificultăţi de liniarizare.

5. Ce este metoda verosimilităţii maxime?

Metoda verosimilităţii maxime

Se utilizează în cazurile în care nu sunt întrunite condiţiile pentru a fi acceptate
valorile estimărilor obţinute prin m.c.m.m.p. De asemenea se utilizează când
modelele neliniare nu pot fi liniarizate. Metoda oferă o posibilitate în plus de
apreciere a calităţii estimatorilor prin aceea că în afara ecuaţiilor normale, identice
cu cele din cadrul m.c.m.m.p., utilizează o relaţie ce poate să dea informaţii
suplimentare cu privire la împrăştierea valorilor yi pentru diferite valori ale
variabilelor xi.

6. În ce scop se utilizează metoda grafică?

Se utilizează în special pentru aproximarea parametrilor şi pentru stabilirea, cu
anticipaţie, a semnului acestora. Aceasta constă în trasarea unei linii prin "norul"
de puncte xi
dintr-un sistem de axe. În funcţie de unghiul pe care îl formează linia trasată, în
raport cu
axele perpendiculare sau cu prima bisectoare, se poate stabili mărimea
parametrului 1aˆ din
modelul liniar. Parametrul 0aˆ se află prin măsurarea segmentului Oy a cărui
mărime este
cuprinsă între originea axelor şi locul unde linia, ce trece prin norul de puncte,
intersectează
axa. Pentru precizie se impune ca graficul să fie trasat cu multă atenţie.

7. Ce este metoda variabilei instrumentale?

Atunci când în cercetarea fenomenelor apar corelaţii între evoluţia variabilei cauză
x şi perturbaţia ɛ, sau între propriile valori ale variabilei efect y, rezultă estimatori
cu calităţi nesatisfăcătoare, între care cea de a fi nedistorsionaţi şi cea de
consistenţă. În aceste cazuri se caută o altă variabilă cauză z, care să fie corelată cu
variabila similară iniţială x, dar independentă în raport cu perturbaţia şi care să nu
genereze conexiuni inverse. O astfel de variabilă este denumită "variabilă
instrumentală". Această variabilă permite obţinerea unor estimatori în condiţii cât
mai apropiate de ipotezele m.c.m.m.p.

8. Explicaţi cum se determină estimatorii în cazul modelului liniar unifactorial.

Pentru a se înlesni înţelegerea modului de aplicare a acestui caz şi găsirea pe
această bază a răspunsurilor menţionate mai înainte, în finalul capitolului se
apelează la un exemplu practic, caracterizat printr-un număr mic de date statistice.
când un singur factor influenţează variabila

9. Explicaţi cum se determină estimatorii în cazul modelului liniar

multifactorial

. Abordarea cazului multifactorial este tratată în cele ce urmează cu ajutorul unui

exemplu. Se consideră necesară cunoaşterea variaţiei productivităţii în funcţie de
dotarea cu utilaje având performanţe înalte şi de stimularea personalului de
deservire. Evident că mai sunt şi alţi factori, dintre care unii determinanţi, dar
pentru simplitatea analizei propuse, sunt incluşi în model numai cei doi. Fie,
aşadar, y productivitatea, variabila efect şi x1, respectiv x2 variabilele cauză. Se
admite că au fost culese informaţii exacte asupra interdependenţei celor trei
variabile de-a lungul unei perioade ce poate fi împărţită în n = 5 intervale.
Rezultatele sunt prezentate în tabelul U9.3.

10. Ce este metoda punctelor empirice?

Pentru aplicarea metodei punctelor empirice se aleg perechi de valori ( ) din zone
distincte ale eşantionului şi, pe cât posibil, neafectate de abateri accidentale
semnificative. Astfel, pentru o funcţie liniară se aleg două perechi de variabile
(deoarece în acest caz există doi parametri), pentru un polinom de gradul doi se
aleg trei perechi de variabile ş.a.m.d.. Pentru a se obţine o cât mai bună aproximare
a estimatorilor se recomandă alegerea unor perechi de valori din zone caracteristice
pentru evoluţia indicatorilor. De exemplu, pentru a fi aproximaţi estimatorii
funcţiei liniare este suficient să se aleagă perechi de valori de la începutul şi de la
sfârşitul setului de date.