Disciplina: Drepturile omului şi strategii antidiscriminatorii

Anul II, Asistenţă Socială. Suport de curs - 1

Aspecte ale evoluţiei istorice a drepturilor omului

1.1 Aspecte privind evoluţia drepturilor fundamentale;

1.2 Noţiunea de drepturi fundamentale.

1.1. Aspecte privind evoluţia drepturilor fundamentale. Apariţia şi evoluţia drepturilor

omului nu pot fi abordate istoric şi axiologic dacă nu le analizăm în conexiune cu cerinţele fiinţei
umane, ale omului în general, de a-şi explica şi înţelege în mod raţional realităţile, fenomenele şi
schimbările din mediul existenţial.
Dorinţa de libertate umană, una din cerinţele şi drepturile inerente fiinţei umane,
manifestată în cadrul societăţii organizate în forme prestatale şi ulterior statale, prin încadrarea
comportamentului uman în reguli şi norme acceptate, a reprezentat o trăsătură constantă a
întregului proces istoric de definire a poziţiei omului în societate.
Încă din Grecia antică, Platon, Protagoras, Gaius ş.a. filosofi şi jurişti au formulat principii
morale, filosofice şi juridice, care au constituit fundamente ale evoluţiei instituţiei drepturilor
omului.
Platon, în cunoscutul dialog “Criton“ susţinea că nu trebuie “să se răspundă cu injustiţie
şi nici să se facă rău nici unui om, indiferent de ceea ce acesta ne-a făcut”1, subliniind asfel
ideeea de justiţie a cărei promovare revine atât oamenilor cât şi statelor.
Aristotel, celebrul discipol al lui Platon, a promovat reguli şi principii democratice
evidenţiind în “Politica” faptul că o mulţime, o majoritate, un popor, ai căror membri apreciaţi
individual nu sunt remarcabili, totuşi aceştia în formele de asociere se situează deasupra
oamenilor consideraţi superiori lor, dacă nu individual atunci în masă, deoarece: “În această
mulţime, fiecare individ are partea sa de înţelepciune; şi toţi adunându-se formează, se poate
spune un singur om”.2
Şi conceptul de “homo politicus” al lui Aristotel se referă la faptul că oamenii au vocaţie
nelimitată şi trebuie să participe în condiţii de egalitate la conducerea societăţii, pe diferitele ei
trepte de ierarhizare.
Consacrând importanţa omului în societate, filosoful Protagoras din Abdera a rezumat în
cunoscutul adagiu că “omul este măsura tuturor lucrurilor”, iar jurisconsultul roman Ulpian a
sintetizat într-o celebră maximă că principiile dreptului sunt: să duci o viaţă onestă, să nu vatămi
ceea ce aparţine altuia şi să atribui fiecăruia ceea ce este al său.3
În formarea şi dezvoltarea concepţiilor umaniste un rol important l-au avut şi concepţiile
religioase, prin promovarea toleranţei şi a fraternităţii umane, a iubirii, respectului şi iertării
aproapelui, excluzând desigur faptele reprobabile comise de Inchiziţe în Evul Mediu şi de
intoleranţa promovată în prezent de fundamentaliştii islamici.

1
Platon: „Oeuvres complete”, Tome premiere, Librairie Garnier Freres, Paris, 1936, pag. 206;
2
Aristotel: Politique, tome II, premiere partie, livres III-IV, 1971, pag. 74-75;
3
„Juris pracepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere”, în Paul Frederic Girard: „Manual elementaire de
droit romain”, ed. VII-a, 1924, p. 2;
 Teologul francez Henry Bois a sintetizat importanţa principiilor creştine în formarea
concepţiilor umaniste care promovează democraţia şi libertatea, subliniind că “în aceeaşi
manieră în care au triumfat asupra sclavajului, …principiile creştine nu sunt ele destinate să
învingă toate sclavajele politice şi să stabilească pe ruinele tuturor servituţilor domeniul
universal şi incontestat al libertăţii sufletelor adevăratelor democraţii? Dacă Iisus nu a formulat
explicit programul democraţiei, pentru că misiunea sa era de ordin spiritual… şi pentru că
lumea actuală cu organizarea sa politică era, în acelaşi timp efemeră şi secundară – din moment
ce lumea durează - nu devine indispensabil de a face să pătrundă spiritul lui Cristos în ordinea
secundară a realităţilor terestre ?”4
Perioada Renaşterii (sec. XV-XVI) a reaşezat fiinţa umană în plan existenţial, omul fiind
considerat ca făuritor nemijlocit al întregii vieţi spirituale şi materiale. Immanuel Kant în “Bazele
metafizicii moravurilor” din anul 1785 susţinea că omul trebuie privit ca un scop, o finalitate a
activităţilor sale socio-economice şi niciodată numai ca un mijloc de realizare a acestora.5
Jean Jacques Rousseau (1712-1778) aprecia în “Contractul Social” că “omul s-a născut
liber, dar pretutindeni este în lanţuri”, evidenţiind astfel necesitatea înlăturării inegalităţilor şi a
dictaturilor, deoarece aduc atingere demnităţii umane, prin încălcarea principiilor şi libertăţilor
democratice.
Urmare a ideilor şi principiilor progresiste formulate anterior, Revoluţia franceză din 1789
a avut un rol important în afirmarea concepţiilor umaniste, evidenţiind conexiunea dintre
edificarea unei societăţi axată pe funcţionarea ordinei de drept, a normelor juridice şi garantarea
drepturilor omului.
Iată de ce Montesquieu (Charles Louis de Secondat, 1689-1755), arăta că libertatea este
“dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile; şi dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele
interzic, el nu ar mai avea libertate pentru că şi ceilalaţi ar putea face la fel”.6
Fondatorul dreptului internaţional, Hugo Grotius (1583-1645) a evidenţiat esenţa dreptului
natural în lucrarea sa “De jure belli ac pacis”, arătând că acest drept derivă din instinctul omului
de a trăi în comunităţi sociale împreună cu semenii săi, fundamentate pe egalitate şi echilibru
social.
Dreptul natural reprezintă „totalitatea drepturilor înnăscute, inerente naturii umane”. Toţi
oamenii fiind egali de la natură, dispun în egală măsură de drepturi naturale cum sunt: dreptul la
viaţă, la integritate corporală, la libertate personală, fără a fi discriminaţi pe criterii de sex, rasă,
naţionalitate, etnie, vârstă, poziţie socială, de forma de organizare statală, etc.
Drepturile naturale sunt considerate ca fiind, în esenţa lor, drepturi suprastatale şi de aceea
sunt inexorabile, "eterne", deosebindu-se de normele juridice cuprinse în legi care fac parte din
dreptul pozitiv, având un caracter limitat şi temporar.
Principiul egalităţii oamenilor ca fundament al dreptului natural, a fost susţinut şi de
Baruch Spinoza (1632-1677), care arăta că libertatea politică a oamenilor nu poate fi suprimată
deoarece în baza dreptului natural, nici un om nu poate fi obligat să se supună bunului plac al
altuia.
Egalitatea oamenilor a fost promovată şi de Thomas Hobbes (1588-1679), care arăta că
pentru fiecare om dreptul natural constă în libertatea de a folosi propria sa voinţă şi putere pentru
a-şi apăra drepturile, însă în deplină egalitate şi fără a încălca drepturile semenilor săi.

4
Henri Bois: „La democratie et l’Evangile”, dans „Les democraties modernes”, Paris, Ed. Ernest Flammarion, 1921, pag. 76-77;
5
Dicţionar de Filosofie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1978, pag. 748;
6
Montesquieu: „Despre spiritul legilor”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, pag. 193;
 În “Contractul Social” J.J. Rousseau, recunoaşte şi consacră dreptul cetăţenilor de a
sancţiona prin înlăturare sau schimbare (vot) conducătorii politici, forma de guvernământ sau
clasa politică care încalcă prerogativele politice conferite de popor.
Ideile şi principiile de egalitate şi libertate promovate de jurişti şi filosofi în diferite epoci,
au stat la baza unor importante documente privind drepturile şi libertăţile omului. Unul dintre
primele documente de protecţie şi promovare a drepturilor şi libertăţilor omului a fost “Magna
Carta Libertatum” – Marea Cartă a Libertăţilor – din 1215, prin care regele britanic Ioan fără de
Ţară, pe fondul diminuării puterii sale suverane, a garantat populaţiei o serie de drepturi şi
libertăţi şi a creat privilegii pentru aristocraţie.
În acest sens art. 39 al Cartei prevedea că: ”Nici un om liber nu va fi arestat sau
întemniţat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau exilat, sau lezat de
orice manieră ar fi şi noi nu vom purcede împotriva lui şi nici nu vom trimite pe nimeni
împotriva lui, fără o judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea ţării”.7
Un alt instrument de protecţie a drepturilor omului care limita abuzurile autorităţilor în
special în domeniul impozitelor şi a arestărilor persoanelor a fost “Habeas Corpus Act” din
1679, urmat în 1689 de “Bill of Rights” – Declaraţia Drepturilor, care prevedea că autoritatea
regală nu putea, fără aprobarea Parlamentului, să suspende aplicarea legilor ori să menţină o
armată permanentă. Alegerea membrilor Parlamentului era liberă. Libertatea cuvântului, a
dezbaterilor sau procedurilor în Parlament erau garantate prin însăşi conţinutul art. 1 din
Declaraţie care enunţa un principiu esenţial: “legea este deasupra regelui.”
Unul din primele documente care marchează preocupările românilor pentru respectarea
drepturilor şi libertăţilor a fost Hrisovul din anul 1631,8 al lui Leon Vodă - Tomşa, domn al Ţării
Româneşti (1628-1632) care susţinea principiile: judecării oricărei persoane înainte de a fi
condamnate la moarte, dovedirea vinovăţiei în mod public, executarea sentinţei de condamnare la
moarte numai după dovedirea vinovăţiei unei persoane, pedepsirea abuzurilor şi a mitei,
obligaţiile fiscale, organizarea judiciară, etc.
Alte documente din această perioadă, cum au fost Pravilele lui Vasile Lupu din 1646
(Carte românească de învăţătură) şi Matei Basarab din 1652 (Îndreptarea legii), pe lângă unele
drepturi religioase şi civile se remarcă şi prin pedepse anacronice în comparaţie cu alte state, cum
au fost: scoaterea ochilor pentru cel care fură a treia oară, tăierea mâinilor pentru paricid, urmată
de execuţie, însemnarea la nas a hoţilor care furau pentru a doua oară lucruri de mică valoare,
arderea cadavrelor sodomiştilor, etc.
Sub inflenţa principiilor Revoluţiei franceze reprezentanţii Şcolii Ardelene au eleborat o
adevărată Cartă a drepturilor naţiunii române în martie 1791 sub numele de Supplex Libellus
Valachorum, pe care au înaintat-o Curţii de la Viena, solicitând egalitatea în drepturi cu cele trei
naţiuni privilegiate: maghiarii, saşii şi secuii, reprezentarea în Dietă în mod proporţional cu
numărul contribuabililor, acordarea de drepturi fără deosebire etnică, ş.a.
Declaraţia drepturilor omului şi a cetăţeanului adoptată de Adunarea Constituantă a
Franţei, în anul 1789, consfinţea că oamenii se nasc egali în drepturi, iar scopul oricărei asociaţii
politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului, aceste drepturi fiind
libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la opresiune.

7
Duverger, Maurice: „Constitutions et documents politiques”, troisieme edition, Presses Universitaires de France, Paris 1964, pag. 311;
8
Economu, Radu: „1631: O Chartă a libertăţilor”, în „Magazin istoric”, Anul XV, nr. 10 (2325), octombrie 1986, pag. 8-9, 42;
 Dintre documentele americane se remarcă “Declaraţia drepturilor din statul Virginia”, din
anul 1776, declaraţia evidenţiind principiul că toţi oamenii sunt prin natura lor în mod egal liberi
şi independenţi, având anumite drepturi înnăscute.
Şi Declaraţia de independenţă a S.U.A. din 14 iulie 1776 subliniază faptul că oamenii au
fost creaţi egali, aceştia fiind înzestraţi de Creator cu drepturi inalienabile cum sunt viaţa,
libertatea şi căutarea fericirii. Oricând o formă de guvernare devine contrară acestui scop,
poporul are dreptul de a o schimba sau de a o aboli şi de a stabili un nou guvern.
Tratatul de la Viena din 1815, încheiat după înfângerea Franţei şi prăbuşirea imperiului
napoleonian, conţinea clauze de garantare a unor drepturi civile şi a libertăţii religioase.
Trăsătura esenţială a acestor documente constă în caracterul imperativ al drepturilor
omului, drepturi constituite prin valorificarea dreptului natural, în special a principiilor egalităţii
şi libertăţii.
Dezvoltarea relaţiilor internaţionale şi a cooperării dintre state la începutul sec. XX, au
avut ca finalitate şi umanizarea conflictelor armate prin Convenţiile de la Geneva din 1899 şi
1907, care au conscrat o serie de drepturi pentru protejarea răniţilor, a bolnavilor, prizonierilor,
populaţiei şi a obiectivelor civile.
Ulterior, prin Pactul Ligii Naţiunilor, pact încorporat în Tratatul de Pace de la Versailles
din 1919, Societatea Naţiunilor a încercat internaţionalizarea problematicii drepturilor omului,
deşi absenţa temporară a S.U.A. şi U.R.S.S. şi retragerea Germaniei şi a Japoniei i-au creat un
deficit de credibilitate şi eficienţă.
În pofida acestor impedimente, Societatea Naţiunilor a adoptat mai multe convenţii, printre
care Convenţia de combatere a sclaviei din 1926, Convenţia pentru reprimarea traficului de femei
şi copii, Convenţia pentru combaterea traficului de droguri, ş.a.
Concomitent cu consacrarea principiului naţionalităţilor, formarea unor state naţionale şi
susţinerea drepturilor minorităţilor, prin Tratatul de la Versailles au fost promovate şi drepturile
muncitorilor, acestea fiind cuprinse în partea a XIII-a a tratatului care include Carta Organizaţiei
Internaţionale a Muncii.
Perioada interbelică şi cea din a doua conflagraţie mondială au reprezentat un regres în
domeniul evoluţiei drepturilor omului, prin atrocităţile comise de Germania fascistă pentru
exterminarea populaţiei evreieşti şi de U.R.S.S. împotriva populaţiei din teritoriile ocupate şi nu
numai, fapte pentru care au răspuns numai reprezentanţii fascismului din Germania.
Pentru asigurarea respectării drepturilor omului au fost făcute o serie de propuneri, dintre
care s-a remarcat declaraţia preşedintelui american F.D. Roosevelt din 26 ianuarie 1941. În
această declaraţie către naţiune, preşedintele american a enumerat patru libertăţi: libertatea
cuvântului şi cea de exprimare, libertatea religioasă, dreptul de a fi la adăpost de nevoile
materiale şi dreptul la garanţia unei vieţi eliberate de frică.
Prevederile acestei declaraţii au fost incluse în Carta Atlantică din 1941, la care s-au mai
adăugat cerinţele progresului economic şi a securităţii sociale. Prin adoptarea Cartei O.N.U. la
25 iunie 1945, a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite ca un instrument al păcii, drepturilor
omului şi dezvoltării, deşi mulţi oameni sunt în continuare victime ale conflictelor armate,
violenţei, asupririi, foamei, şomajului, analfabetismului şi discriminării.
1.2 Noţiunea de drepturi fundamentale. Una dintre preocupările importante ale comunităţii
internaţionale şi a statelor este aceea de a asigura respectarea drepturilor omului, dezvoltarea
liberă şi în demnitate a fiinţei umane,9 deşi omenirea se confruntă cu grave atacuri la adresa
libertăţii şi demnităţii umane: criza economică şi scăderea nivelului de trai, conflicte armate şi
9
Scăunaş, Stelian: „Drept internaţional public” Ediţia a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 202;
dezintegrări ale unor state, tensiuni interne pe criterii etnice şi minoritare, creşterea criminalităţii,
abuzuri ale autorităţilor şi societăţilor multinaţionale, încălcări ale principiilor fundamentale ale
dreptului internaţional prin invocarea dreptului de intervenţie umanitară, etc.
În prezent există un sistem al drepturilor omului cu vocaţie de universalitate în cadrul
O.N.U., denumit „Sistemul drepturilor omului al O.N.U.” şi mai multe sisteme regionale:
Sistemul european al drepturilor omului, Sistemul interamerican al drepturilor omului şi Sistemul
african al drepturilor omului şi ale popoarelor.
Dreptul internaţional al drepturilor omului, ca ramură a dreptului internaţional public,
poate fi definit ca ansamblul normelor stabilite prin acordul statelor, pentru a asigura protecţia
omului de către state şi organizaţii internaţionale, împotriva abuzurilor şi ameninţărilor de orice
natură prin care sunt încălcate drepturile sale fundamentale.
Drepturile şi libertăţile omului şi ale cetăţeanului sunt reglementate de dreptul
constituţional al statelor, în plan intern şi de dreptul internaţional al drepturilor omului, în plan
extern, prin acordurile, convenţiile şi tratatele în domeniul drepturilor omului.
Conceptul de drepturi fundamentale ale omului are o semnificaţie mai vastă şi complexă
decât cel de drepturi cetăţeneşti, deoarece drepturile omului sunt universale, reglementate de
documente internaţionale, pe când drepturile cetăţeneşti sunt specifice unui popor format din
cetăţenii unui stat, fiind regelementate de dreptul constituţional al fiecărui stat. 10
Pentru a defini drepturile cetăţeneşti sau drepturile fundamentale cetăţeneşti – deoarece
ele sunt în esenţa lor reglementate de constituţii, ca legi fundamentale ale statelor – vom lua în
considerare faptul că acestea sunt:
a) drepturi subiective. Dreptul subiectiv civil al unei persoane constă în prerogativa
recunoscută de lege subiectului activ de a avea o anumită conduită şi de a pretinde subiectului
pasiv o conduită specifică (să dea, să facă sau să nu facă ceva), apelând în caz de nevoie la forţa
de constrângere a statului. La rândul lor, drepturile subiective civile se clasifică în drepturi
subiective civile absolute şi drepturi subiective civile relative.
Dreptul subiectiv civil absolut este dreptul în baza căruia titularul îşi manifestă o anumită
conduită şi poate cere celorlalte persoane să nu aducă atingere dreptului său (de ex.: dreptul la
viaţă, dreptul de proprietate, dreptul la nume).
Dreptul subiectiv civil relativ este dreptul în baza căruia subiectul activ poate cere
subiectului pasiv o conduită determinată: să dea, să facă sau să nu facă ceva (de ex.: drepturile
care izvorăsc din contractele civile, dreptul la imagine, dreptul la viaţă privată, dreptul de autor).
b) drepturi esenţiale pentru cetăţenii unui stat. Drepturile fundamentale ale cetăţenilor
reprezintă o categorie distinctă de drepturi subiective, prin natura lor juridică şi a importanţei
politice, economice şi sociale în cadrul statelor.
c) datorită importanţei lor sunt reglementate de constituţiile şi legile cadru de organizare
şi funcţionare a unor domenii socio-economice. Toate legile care emană şi sunt adoptate de
Parlamentul unui stat trebuie să fie conforme cu normele constituţionale, de la care nu este
admisă nicio derogare.
Astfel, drepturile fundamentale cetăţeneşti pot fi definite ca acele drepturi subiective ale
cetăţenilor unui stat, care sunt esenţiale pentru viaţa, libertatea, demnitatea şi libera dezvoltare
a personalităţii umane, aceste drepturi fiind stabilite în Constituţie şi garantate prin Constituţie
şi legi.

10
Purdă, Nicolae: „Protecţia drepturilor omului”, Ed. Lumina Lex, 2001, Bucureşti, pag. 26-27;