Stând în lanul de maci

Undeva în țara noastră sau în această lume tumultoasă, unui băiețel i se spune că
nu se poate juca pentru că este invalid, iar unei fetițe că nu poate cânta la pian pentru că
nu vede. Să nu uităm, totuși, că toți copiii, inclusiv cei cu dizabilități au drepturi si nevoi,
iar noi, ca oameni, ar trebui să auzim strigătul lor de ajutor care spune:”Privește-mă!
Sunt un copil, nu o dizabilitate!”. Ei au dreptul să supraviețuiasca. Au dreptul să fie
fericiți. Au dreptul sa aiba condiții de viață bune și să fie mai mult decât victime ale
neglijenței și abuzurilor. Citându-l pe cel mai renumit om de știință contemporan,
Stephen Hawking, putem spune că dacă ai un handicap, probabil, nu este vina ta, dar
nu este bine să dai vina pe lume sau să te aştepţi să îi fie milă de tine. Trebuie să ai o
atitudine pozitivă şi trebuie să faci tot ce poţi mai bun în situaţia în care te afli, în cazul
în care ai un handicap fizic, nu-ţi poţi permite să fii de asemenea handicapat şi din punct
de vedere psihologic. Cu toate acestea, sufletul unui copil este ușor de rănit. Trupul sau
sufletul: care se vindeca mai greu? Care este mai usor de ranit? Care sufera mai tare?
Într-adevar, copiii cu dizabilități au parte de suferințe fizice, însă alimentând asta cu
discriminări, marginalizări, sufletele lor devin din ce în ce mai afectate și ei încep să
trăiască o dihotomie chiar cu ei înșiși, întrebându-se dacă vor putea fi vreodata copii
normali. Băiețelul despre care v-am spus la început are un păr negru, ars de soarele verii,
o bărbie ascuțită pe care și-o sprijină mereu pe piciorul sănătos, ochi verzi, atât de mari
și profunzi încât pare că te vei îneca numaidecât în ei. Fetiței nu îi vom putea vedea
vreodată ochii...poate de culoarea chihlimbarului, poate albaștrii, poate căprui. Cert este
că părul ei pare auriu când stă în lumina soarelui, iar mâinile ei plăpânde și slabe se
mișcă fluent de-a lungul pianului. Însă acești copii nu au crezut în ei. Au fost descurajați
și îndepărtați datorita dizabilităților și sigur, cei doi încep să iși dea seama că viața e o
poveste care se spune despre ei, nu una pe care o spun ei. Toți copiii, fie sănătoși, fie
bolnavi, fie cu dizabilități pornesc în viață fără să aibă un bagaj de cunoștințe. Ei învață
să devină oameni, pas cu pas, zi de zi, cu fiecare experiență nouă prin care trec, astfel
pentru a realiza incluziunea socială a copiilor cu dizabilități am putea să eliminăm toate
barierele ce împiedică toleranța. Un copil merită totul, merită să știe ce înseamnă a trăi,
merită să cunoască hazardul în care supraviețuiește, merită să cunoască iubirea
necondiționată, merită să știe ce este fericirea, tristețea, binele, răul, așadar noi trebuie
să-i lăsăm , să le aratăm drumurile posibile, dar să aleagă ei drmul potrivit pe care vor
merge. Această șansă o merită și copiii cu dizabilități și este nedrept că majoritatea dintre
ei nu au parte de spirjinul necesar, căci un suflet de copil rămâne un suflet pur, curat,
indiferent de problemele de sănătate pe care le are. Copiii cu dizabilități au fost prea des
ignorați de politici, statistici și societate, ceea ce accentuează excluderea acestora și
adâncește inechitatea. Este esențial să învățăm să compătimim, să iubim, să acționăm ,
când se poate, afectiv, ci nu rațional.
Copilul este ca o pictură valoroasă, încântătoare, pictată în sute de nuanțe, care
simbolizează puritatea, buna-credință, tandrețea. Așadar, ne putem închipui că în această
pictură este un lac încărcat de maci roșii, la apusul soarelui. Observi că există mai multe
tablouri, dar unul dintre acestea nu are atât de mulți maci. Sunt mai puțini, deci nu vei
alege această pictură, care reprezintă copilul cu dizabilități. Dar poți lua o pensulă. Ia-
o de pe masa plină cu acuarele și adaugă niște maci. Ei bine, la final arată la fel. E același
tablou. Seamană cu originalul, așa-i? Până la urmă copilul cu dizabilități nu este diferit
față de cel care nu are probleme de sănătate. Are dreptul la aceleași șanse, la aceeași
pace sufletească. Este tot ființa umană în care societatea iși pune bazele, încrederea. Și
merită această oportunitate, de a arăta că și ei sunt capabili să facă lucruri mărețe, cu
toate că sunt ologi, sau orbi, sau surzi. Ce conteaza? Chiar și Ludwig van Beethoven a
fost surd și totuși, a reușit să fie un nume uriaș în lumea muzicii si a compoziției. Copiii
cu dizabilități pot fi niște minți geniale, pot fi artiști, pot fi scriitori, pot fi ce își doresc
dacă va exista un sprijin si un impuls. Trebuie să încetăm să mai discriminăm și în
schimb, să ne asigurăm că acești copii sunt identificați cât mai repede și beneficiază de
servicii esențiale.
În concluzie, crezi ca ești pictorul, dar de fapt ești pânza, așa că destinul te alege,
nu îl vei alege tu, dar vei avea de făcut multe decizii si poti incepe prin a spune :”Voi
ajuta un copil cu dizabilitati!”.