Editura

Esențial Media

”EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!”

Mai, 2015
 S.C. ESENŢIAL MEDIA PRESS S.R.L.
J03/178/2009; RO25061577
PITEŞTI, judeţul ARGEŞ
Tel. : 0741.938.935; 0735.921.659; 0769.447.895
E-mail: edituraesentialmedia@gmail.com

Grădinița de Naționalitate Română din Micherech Ungaria

Carte în format electronic

”EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!”

ISBN 978-606-650-243-6

Autorii își asumă responsabilitatea pentru conținutul materialului publicat!

MAI, 2015
 Colaborarea dintre gradinita, scoala, familie,comunitate

Inv. Aanei Gabriela, Scoala Gimnaziala Filipesti, jud. Bacau

Sistemul de invatamant ca produs al dezvoltarii sociale, a reflectat intotdeauna cerintele si posibilitatile

oferite de societate, afirmandu-se, la randul sau, ca factor al dezvoltarii sociale. Sub impulsul cerintelor
dezvoltarii sociale, sistemele de invatamant se modifica, tinzandu-se spre modernizarea metodelor de predare, a
continutului, a formelor de organizare, precum si a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele
institutii educative. Una dintre sarcinile gradinitei, este pregatirea copilului pentru scoala, prin intermediul a
doua forme specifice, jocul si invatarea. Invatamantul prescolar trebuie sa realizeze educatia prescolara avand
ca functie majora formarea si dezvoltarea personalitatii copilului in raport cu nevoile specifice varstei, cu
posibilitatile si dotarile sale, in interesul sau si al comunitatii sociale.

Cu toate acestea, complexitatea actului educational, a realitatii umane si sociale contemporane si

sarcinile tot mai dificile carora trebuie sa le faca fata procesul educational fac sa se identifice tot mai multe
fisuri in relatia amintita. Se recunoaste faptul ca deciziile, actiunile si rezultatele educatiei nu mai pot fi
realizate decat in comunitatea de optiuni dintre mediile responsabile – familie, scoala si comunitate.

Mai mult, se dezvolta concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc, optiunea
personala, implicarea acestuia de la varstele cele mai mici in responsabilitatea si drepturile pe care societatea le
identifica si recunoaste. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care sa intareasca schimbarea in relatiile
scoala - familie. Acest concept este parteneriatul educational : este unul dintre cuvintele cheie ale pedagogiei
contemporane. Este un concept si o atitudine in campul educatiei.

Parteneriatul educational se realizeaza intre :

- institutiile educatiei : familia, scoala si comunitate ;

Conceptul se adreseaza in principal parintilor si cadrelor didactice si se refera la actiunea in

acelasi sens. Ceea ce hotaraste familia, sa fie in acord cu masurile scolare si ceea ce un parinte face sa nu fie
legat de celalalt. Actual, relatia educator - copil are sensuri noi, este o relatie de colaborare, datorita aspectelor
ei de conducere democratica si flexibilitatii in luare deciziilor. Nu numai copilul invata si se dezvolta sub
influenta educatorului, ci acesta se formeaza si se transforma prin relatie educativa. Rezolvarea fiecarei
probleme educative adauga competente noi cadrului didactic. Numai un cadru didactic de tip reflexiv, creator si
dinamic care accepta schimbarea in raport cu fiecare generatie, va gasi raspuns la noile intrebari. Parintii, copiii
si comunitatile se influenteaza puternic unii pe altii. Mediul in care traiesc parintii poate sprijini sau devia
vietile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate sa se comporte ca o sursa de forta si siguranta sau ca
o relatie a dezvoltarii.Parintii pot influenta comunitatea ca indivizi sau ca membrii ai unui grup. Ei pot contribui
la dezvoltarea comunitatii si la fixarea prioritatilor sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca institutii
bine determinate ale societatii – familia, scoala si comunitatea. In momentele diferite ale cresterii, dezvoltarii si
devenirii fiintei umane, fiecare dintre aceste institutii sociale are rol important. Mai mult, azi, este determinata
nevoia unui parteneriat educational intre acestea, in favoarea unei educatii eficiente pentru individ si societate.

In rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare si invatare, institutia scolara dezvolta o serie de

structuri de sprijin in favoarea copilului si a familiei. In acelasi timp este nevoie de activitati de sustinere in
afara grupei si de activitati de sprijin atat a copilului aflat in situatii dificile sau de risc, cat si a familiei si a
cadrelor didactice.

Se recunoaste tot mai mult influenta si a altor institutii din comunitate asupra informarii si formarii
copilului.

3
 Primaria este principalul factor al comunitatii locale, care sprijina institutiile scolare.

Astazi se cere tot mai mult intelegerea parteneriatului educativ, ca forma de unificare, sprijin si asistenta
a influentelor educativ-formale. Experienta dovedeste ca o atmosfera destinsa intre agentii educationali
faciliteaza invatarea. Exista o retea complexa de relatii in cadrul unei institutii scolare, care are un potential in
influentarea educatiei copiilor.

Colaborarea si cooperarea parintilor cu institutia de invatamant sunt eficiente si benefice ambilor

factori, in conditiile in care comunicarea este reala, in functie de dimensiunea sa umana.

In incheiere iata cateva sugestii pentru a sprijini familia si a lua impreuna decizii eficiente :

Fiti pozitivi, aveti deschidere catre opiniile parintilor.

Nu refuzati dialogul cand e vorba de a lua o decizie.

Armonizati punctele de vedere ale familiei cu ale dumneavoastra si cu ale specialistilor, daca e nevoie
de opinie avizata.

Explicati deciziile luate .

Sintetizati discutiile referitoare la luarea unor decizii.

Decideti numai cand v-ati sfatuit cu familia. Centrati-va deciziile pe o viziune cat mai adecvata despre
copil si cautati sa aveti obiective comune cu familia.

4
 RELAȚIA DE COLABORARE GRĂDINĂȚĂ -ȘCOALĂ-FAMILIE -SOCIETATE

Aanei Maria
Scoala Gimnazială “Ion Creangă” Tg Neamț

Procesul de integrare in societate incepe in familie din timpul copilăriei mici, cand intervin primele
contacte sociale si experiente de viată : socializarea primară sau socializare de baza, si continua de-a lungul
vietii omului, odata cu dobandirea unor statusuri si roluri succesive. Rezultatele unor cercetari recente au
demonstrat ca dezvoltarea copilului este influentata in proportie de peste 70% de catre familie.
Responsabilitatea cresterii copilului revine cu prioritate parintilor, care ofera copilului ingrijirile de baza,
siguranta, caldura emotionala, indrumare, intelegere.
Primele deprinderi de viață sănătoasa, igienice, de alimentatie ale copilului , sunt dezvoltate in familie
acestea constituie suportul dezvoltarii ulterioare si isi pun amprenta asupra intregii personalitati.
Mediul familial ocupa un loc central in multitudinea factorilor determinanti ai evolutiei copilului. Copilul
nu este un adult in miniatura, ci este un „candidat la maturizare“ (H. Pierot), deosebit de receptiv la influentele
pozitive sau negative care se exercita asupra lui. De aceea, copilul trebuie socializat si modelat, iar
fundamentarea personalitatii se realizeaza, in mare masura, in interiorul familiei care concentreaza primul sau
univers afectiv, social si cultural. Trasaturile si coordonatele personalitatii copilului se construiesc in relatie cu
mediul social, cu situatiile pe care trebuie sa le traiasca in familie, atitudinile parintilor avand o influenta
importanta asupra personalitatii copilului in devenirea sa ca adult.
Educatia din familie a copilului se va continua cu cea din gradinita. Uneori, intre cele doua medii educative,
exista diferente majore de reguli, valori, cultura etc. In aceasta situatie, copilul este supus adaptarilor si
readaptarilor repetate, care il marcheaza profund: se instaleaza o stare de confuzie interna, copilul nestiind ce
reguli sa-si asume, care valori sunt acceptate social. Mai mult chiar, putem vorbi si despre o trauma emotionala,
copilul simtindu-se vinovat daca va adera la valorile gradinitei, in defavoarea valorilor familie sau invers.
Parteneriatul familie – gradinita
Activitatea educativa din gradinita nu poate fi izolata, separata de alte influente educative ce se exercita
asupra copilului si mai ales, de cea din familie. Educatia trebuie sa se manifeste permanent ca o actiune
coerenta, complexa si unitara a gradinitei si familiei. Parteneriatul dintre gradinita si familie reprezinta o prima
experienta relationala si de colaborare a parintilor cu persoanele profesioniste in domeniul educatiei. Cei mai
multi parinti manifesta deschidere, dorinta de a colabora cu personalul gradinitei, dar se poate intampla ca
realizarea unui parteneriat sa fie impiedicata de atitudini necorespunzatoare ale fiecaruia dintre cei implicati.
Sedintele cu parintii – acestea se organizeaza de obicei semestrial, un rol important pentru cunoasterea
copilului, comunicare, sustinerea invatarii si solutionarea de conflicte il poartă consultatiile cu parintii, vizitele
periodice la domiciliu permit comunicarea dintre educatoare si parinti intr-un cadru mai putin formal, care-l
poate face pe parinte sa se simta mai in largul sau. Parintele poate participa la activitățile de la grupă ca simplu
observator sau se poate implica in activitate alaturi de educator.
Colaborarea cu comunitatea locală este esentiala intrucat aceasta institutie se implica in dezvoltarea si
intretinerea bazei materiale a gradinitei, dar si in derularea si sprijinirea unor actiuni sau proiecte educative.
Colaborarea cu politia ajuta in educatia preventiva si cultivarea comportamentelor prosociale. Aceasta
colaborare se poate concretiza in activitati de informarea a copiilor asupra unor reguli care trebuie respectate
astfel incat viata si siguranta lor sa nu fie pusa in pericol
Colaborarea cu biserica inlesneste promovarea valorilor moral-religioase care sunt importante in educatia
morala si comunitara a copilului.
Prin crearea parteneriatului gradinita–familie–comunitate copiii castiga un mediu de dezvoltare mai
bogat, intre participanti se creeaza relatiile pozitive si fiecare isi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.
Pe fondul schimbărilor accentuate ale socităţii contemporane, educaţia, învăţământul, şcoala este
principala instituţie care are rolul de refacere a identităţii sociale şi de valorizare a potenţialului uman.

5
Considerăm benefic pentru toţi cei analizaţi dezvoltarea parteneriatului între şcoală şi comunitatea locală, ca
răspuns la nevoi locale diverse.
În concluzie, putem afirma că parteneriatul dintre şcoală şi comunitate locală trebuie să aibă în vedere
crearea unei reţele comunitare. Funcţionarea optimă a acestei produce efecte benefice atât asupra celor educaţi
cât şi întregii comunităţi locale

6
 MASA CREŞTINĂ
Proiect de voluntariat
Prof.înv.primar :Abaza Irina Marinela
Şcoala Gimnazială Nr.1 Oneşti,jud.Bacău
1.NECESITATEA

MOTIVUL PROIECTULUI
Confruntandu-ne,în calitate de cadre didactice ,cu implicaţiile pe care le are în rândul elevilor un
învăţământ centrat în principlal pe educarea informativă şi mai puţin pe educarea morală,considerăm necesar
să readucem în prim plan conceptul de ‘’ valoare ‘’pe toate planurile.
Suntem convinşi de faptul că,dezvoltând în viitorii cetăţeni ai societăţii ,abilităţile de
comunicare,creativitatea,spiritul organizatoric,toleranta,îi vom pregăti pentru a se integra într-o lume
democratică,interdependentă pregatită la schimbările rapide ce decurg din acestea.
In accest sens,conştienţi fiind de viitorul pe care trebuie să-l avem noi şi copii noştri într-un oraş
european(Onesti) şi o ţară europeană( România ),am considerat necesar şi important să le oferim acestora în
primul rând un model de şcoală ,care ia în seamă problemele comunitătii locale,se implică activ în
problemele semenilor nevoiaşi şi neocrotiti ,căutând permanent soluţii de întrajutorare.
In societatea actuala,caracterizată printr-un flux abundent de informatii,prin transformari rapide în
diverse domenii de activitate,precum şi prin problemele sociale-economice,fixarea reperelor valorice şi
găsirea unei motivatii interioare pentru o conduită responsabilă au devenit lucruri tot mai dificil de
realizat,mai ales ,de către copii.a căror personalitate se află continuu în procesul de formare.
Herbart spunea :
,,Există o pregătire a artei prin ştiinţă,o pregătire a inteligenţei şi inimii,care preced partea educativă şi gratie
acestei pregătiri experientă – ce ne-o putem dobândi în cursul activităţii practice-devine instructivă pentru
noi.Numai prin acţiune ,prin practică,învăţăm arta şi dobândim tactul,talentul….
Acest sistem axiologic trezeşte în fiecare fiinţă tăria ca ajutând semenii,copii neocrotiţi sunt oameni ai
societăţii ce au şi ei o valoare.
Nu suntem egoişti şi nici meschini dacă recunoaştem că valorizarea noastră depinde şi de acţiuni
umanitare ,ajutând copiii neocrotiţi să-şi poată găsi locul în societate.Acest proiect ajută copilul cu
familie,casă,prietenii,să cunoască o altă lume pe care poate o reneaga,ajută omul din el să facă apel la
credintă, iubirea aproapelui, să se simtă de folos societăţii Acest sentiment dă încredere în forţele proprii,
maturizează în gândire şi judecată fiecare individ în parte.
Prin acest proiect,,MASA CREŞTINĂ, părinţii copiilor au înţeles că şi alţi copii au nevoie de dragoste
,înţelegere,grijă,atenţie,şi toate acestea ar putea fi realizate dacă necesarul zilnic de hrană sănăroasă ar fi
disponibil pentru aceşti copii neocrotiţi ,deschizându-le drumul spre un mediu de viaţă sănătos.
Ca motivaţie personală participarea directă la acest prioect alaturi de familiile copiilor a însemnat reuşita
socială, educaţională.

2.CADRUL GENERAL

Acest proiect iniţiat de ,,SCUT VERDE,,a fost ca o invitaţie de participare la acţiunea de întrajuturare
a copiilor neocrotiti din oraşul Oneşti.Pentru Şcoala Gimnazială Nr. 1 Oneşti ,a fost un imbold ce a dorit să
devină activitate nu numai umanitară dar şi educativă.Ce poate avea efect puternic asupra copilului decât
participarea directă la desfăşurarea activităţii alături de părinti,bunici ,cadre didactice, care au constituit
modelul viu de comportament şi comunicare. ?Din practică ştiam că ,observatia,experimentul,demonstratia
alaturi de alte metode participativ active sunt căile ce duc la un rezultat sigur şi de durată.Acesta a fost
momentul optim de a-l pune în practică.

3.SCOPURI SI OBIECTIVE

7
 Munca în echipă: copii,părinti,bunici,cadre didactice ,a constituit cel mai bun exemplu pe care am reuşit
să-l oferim copiilor noştri şi nu numai.Asigurarea unei mese calde zilnice persoanelor neocrotite,a
constituit cadrul premergator continuării proiectului la nivel de clasă şi şcoală.Fundatia,,Acasa la
Biserică,,,fundaţie care se ocupă de strângerea neocrotiţilor în jurul bisericii,,SF.Nicolae,,,a găsit
partener,colaborator şi voluntar sigur în Scoala 1 Oneşti.
Şcoala Gimnazială Nr 1 Oneşti,a realizat o reţea permanentă de voluntari care să asigure necesarul de
alimente pentru neocrotiţii ce se adună pentru o masă caldă în jurul bisericii ,,Sf.Nicolae,,Pentru ca acest
proiect să aibă continuitate s-a dorit ca strângerea de produse alimentare să fie periodică acest lucru să fie
făcut de echipe de copii şi părinti care să se ocupe de strângerea da alimente ,dar şi se depozitarea lor în
magazia ,,Fundaţiei Acasă la Biserică,, .Pentru a ne atinge scopul am stabilit ca obiective premergătoare:
-implicarea cât mai multor clase de elevi din şcoală ;
-implicarea familiilor copiilor şi nu numai în acţiuni asemănătoare;
-atragerea cât mai multor persoane din comunitate în acţiuni caritabile;
-realizarea unor afişe ,desene şi panouri ;
-continuarea acţiunii de câte ori e posibil;
Numărul bucătarilor aproximativ100 şi al furnicuţelor150 este doar începutul cu care Şcoala1 s-a
implicat în program dând dovadă de voinţă,spirit organizatoric,harnicie,responsabilitate, implicare totală.În
măsura în care aceste acţiuni au avut sensibilizat familiile implicate şi nu numai, şcoala caută să extindă
acest gen de acţiuni şi în camine de copii sau bătrâni.

4.GRUPUL TINTĂ
Proiectul se adresează unui grup de copii defavorizaţi care se strâng zilnic în jurul Bisericii Sf.Nicolae
Oneşti,pentru o masă caldă,Acest grup este eterogen ca vârstă ,grupul copiilor de aproximativ 50 având o
medie a varstei de 12 ani.Trebuie luat in considerare si alt segment de populatie care se hraneste aici ,tot o
categorie defavorizată,cu o medie a vârstei de aproximativ 55 ani aceştia depaşind chiar 70 persoane.
Naţionalitatea celor aproximativ.130 persoane este română,fiind locuitori ai Oneştiului sau din zonele
limitrofe oraşului.

5.ACTIVITĂŢILE ŞI PROGRAMUL ACTIVITĂŢILOR

Activităţile care au stat la baza proiectului,,MASA CREŞTINĂ,,au fost.
-găsirea partenerilor/clasa a II-a D, clasa a IC,. D,clasa a VIII-a A ,Gradiniţa de pe langă Şcoala NR.1
Oneşti
-formarea echipelor Furnicuţe,Bucătari,-s-au făcut după orele de curs ;fiecărui copil atribuindu-i-se câte o
sarcină şi întocmindu-se lista de prioritati şi sarcini,cât şi lista unui meniu pentru o masă caldă cu două feluri
de mâncare caldă şi desert ) pentru copiii care iau masa de prânz la BISERICA SFĂNTUL NICOLAE
ONEŞTI.
-strângerea alimentelor-copiii,parinţii,bunicii,cadrul didactic au adus în sacoşe alimente din cămara
proprie ce au crezut că pot fi folosite în pregătirea mesei,Acestea au fost transportate în bucătaria
fundaţiei,,Acasă la Biserică,,
-pregătirea mesei cu Furnicuţe şi Bucătari s-a realizat în seara dinaintea zilei în care au luat masa; copii
luându-şi cu adevarat rolul în serios ,curăţând ceapa,cartofi,morcov,tăind zarzavat,spălând vase,şi dând lecţii
de etică şi morală.Servirea mesei a fost un festin nelipsind şervetele,pahare cu apa minerală,tacâmuri şi
veselă curată .Şi după terminarea mesei furnicuşele au lăsat curat şi exemplu pentru cei ce au preluat ştafeta.
16 MARTIE GRADINITA DE PE LÂNGA SCOALA NR. 1 ONESTI, ED XXX, ED YYY
MENIUL ZILEI
-ciorbă de legume
-piure cu ciuperci
-colaci

23 MARTIE CLASA A II-A B, INV.ABAZA IRINA

MENIUL ZILEI
-ciorbă de legume

8
-piure cu ciuperci
-sărmăluţe
-colaci ,mandarine

7 APRILIE CLASA A I-A C, INV.ZZZ

-ciorbă de legume
-Pilaf cu pârjoale de post
- mere şi prajituri de post

10 APRILIE CLASA A VIII-A,Prof.Rusu Lucia (DONATII DE ALIMENTE PENTRU CAMARA

BISERICII

Activităţile din cadrul proiectului s-au desfăşurat în perioada postului Paştelui, dar au continuat la cererea
colectivelor de elevi şi părinţi.

6.RESURSELE UMANE ŞI MATERIALE

Această propunere a fost sprijinită de cadre didactice, elevi ,părinti, participând la activitate voluntar,cu
produse din cămara proprie,dar mai ales prin implicare directă.Costurile suplimentare au fost suportate tot de
aceştia.

7.REZULTATUL/EVALUAREA
Respectul fată de semeni, ajutorul, compasiunea,generozitatea ca valori interiorizate
solid ancorate în structura personalitătii omului sunt cele mai frumoase rezultate pe care copilul le poate
deţine de-a lungul vieţii înfrumuseţându-şi imaginea prin fapte nu prin vorbe.
Stim sigur ca acest proiect va fi încununat de succes : elevii ŞCOLII NR.1 ONEŞTI vor dărui produse
alimentare şi după încheierea proiectului .
Acest proiect are şanse de a fi continuat în proporţie de peste 50% dacă s-ar implica în proiect şi alte
instituţii ale oraşului prin sponsorizări cu alimente.Noi vom continua proiectul cu produse din cămările
proprii şi vom căuta sponsori buni şi siguri.

9
 IMPACTUL RELATIEI GRADINITA- SCOALA-FAMILIE -COMUNITATE ASUPRA
CALITĂŢII EDUCAŢIEI

Prof. Abaza Mihaela Adriana

Educaţia este concepută ca o investiţie în om. Ea reprezintă o preocupare a întregii societăţi, prin
valorificarea optimă a resurselor sale materiale şi umane. Conceptul de calitate in educatie a fost asociat cu un
anume nivel sau grad de excelenţǎ, valoare sau merit, deci cu valorile explicite şi implicite ale culturii unei
comunitǎţi sau ale unei naţiuni. Un concept propriu al calitǎţii ar trebui sǎ se fundamenteze pe cultura,
tradiţiіle şi valorile naţionale, pe care sǎ le promovǎm prin politicile şi strategiile dezvoltǎrii sociale şi
economice durabile. Calitatea este dependentǎ de valorile sociale în care funcţioneazǎ un sistem de educaţie.
Răspunsul la întrebarea ,,Ce este calitatea în educaţie?” ar trebui sa ne preocupe pe toţi, indiferent dacă
suntem în acest moment parte din sistemul de învăţământ sau doar am fost cândva beneficiari. În primul rând,
pentru că în general ne pasă ce caracteristici prezinta ceea ce cumpărăm sau primim (pâine, tunsură, haine,
consultaţie la medic etc) şi, în al doilea rând, din respect de sine.
În general, printr-un învăţământ de calitate se înţelege un învăţământ care aduce cât mai mulţi elevi în
situaţia de succes şcolar, adică elevi cu rezultate şcolare bune şi foarte bune, elevi cu rezultate pozitive la
concursuri, olimpiade, teste naţionale şi internaţionale etc. O participare şcolară la toate nivelurile de
învăţământ cât mai ridicată, o rată de părăsire timpurie a sistemului apropiată de zero, un procent important de
absolvenţi ai diferitelor niveluri de învăţământ, forme de şcolarizare, specializări integraţi socioprofesional
etc. sunt, de asemenea, caracteristici ale unui sistem de învăţământ de calitate. Calitatea unui
sistem de învăţământ este influenţată atât de factori externi şcolii (mediul socio-familial şi economic de
provenienţă al elevului, nivelul de educaţie şi ocupaţia părinţilor etc.), cât şi de factori care ţin exclusiv de
şcoală (colectiv didactic, condiţii de învăţare, tip de şcoală frecventat etc.). Dacă asupra factorilor exteriori
şcolii capacitatea acesteia de a-i modifica în favoarea succesului educaţional al elevilor este scăzută, în ceea ce
priveşte cea de-a doua categorie de factori, intervenţia şcolii poate fi maximă. Creşterea nivelului de pregătire
a corpului profesoral, modernizarea bazei tehnico-materiale a instituţiilor de învăţământ, organizarea de
programe educaţionale extracurriculare sau/şi de sprijin educaţional, reducerea numărului de elevi dintr-o
clasă, implicarea familiei, a comunităţii în activităţile şcolii etc. sunt doar câteva dintre modalitatile prin care
şcoala poate interveni în favoarea îmbunătăţirii calităţii educaţiei şi care s-au dovedit, în timp, a avea efecte
pozitive semnificative. Calitatea educaţiei depinde în mare măsură de suportul material şi de
deschiderea culturală de care beneficiază elevii. Şi cum suportul material depinde de statusul socio-economic
al familiei, iar deschiderea culturală depinde de nivelul educaţional al părinţilor, rezultă că elevii din clasele
favorizate pot accede mai uşor la poziţii superioare în societate. Astfel, inegalitatea şcolară se explică prin
diferenţele de capital cultural transmis de familie. Asadar, primul factor care contribuie la calitatea educaţiei
în perspectivã multidirectionalã este familia. Reuşita şcolară este influenţată de o multitudine de factori, cei
mai importanţi fiind, poate, situaţia economică a familiei şi nivelul cultural al părinţilor prin prisma atitudinii
lor vis-a-vis de educaţie. Pe de o parte, situaţia economică precară a familiei determină traseul şcolar al
elevului, în condiţiile în care multe familii, mai ales cele din nivelul rural, nu au capacitatea de a suporta
cheltuielile de şcolarizare ale copilului, adică rechizite, îmbrăcăminte, transport, finalitatea fiind, de cele mai
multe ori, întreruperea şcolarizării. În cel mai fericit caz, abandonul şcolar are loc după finalizarea şcolarităţii
obligatorie. Familia exercita o influenta puternica asupra optiunilor scolare si profesionale si prin transferul
unor modele ale parintilor catre urmasi. Influenţa se regaseste si in privinta nivelului de aspiraţie al părinţilor,
a atitudinii lor faţă de educaţie, dar mai ales a bagajului cultural propriu-zis, exprimat in limbajul utilizat in
familie şi în practicile culturale ale acesteia (lectura cărţilor, discuţii pe diferite teme, vizionarea de spectacole,
vizitarea de muzee, expoziţii). În relaţia dintre stratificarea socială şi performanţa şcolară,
cercetările efectuate de-a lungul timpului au demonstrat că elevii care provin din clasele mai puţin avantajate
socio-economic au, în general, rezultate şcolare mai modeste. În cazul claselor sociale de mijloc şi inferioară,
părinţii nu dispun de un capital economic, material pe care să-l transmită copiilor, singura modalitate de a-i
ajuta fiind aceea de a face eforturi pentru a investi în educaţia acestora, pentru a le oferi şansa se a reuşi să-şi

10
depăşească situaţia socială şi economică prin studii, care să le deschidă orizontul în evoluţia profesională. Cu
toate că statul oferă gratuit accesul la educaţie, acesta presupune eforturi financiare, câteodată substanţiale, din
partea familiei. Este bine cunoscut faptul că pentru familiile din medii defavorizate şi achiziţionarea de
rechizite şi de îmbrăcăminte reprezintă un efort pe care nu şi-l pot permite. Din acest punct de vedere, părinţii
sunt conştienţi de faptul că, nedeţinând resurse materiale la un nivel foarte ridicat, este necesară susţinerea
activităţilor intelectuale şi culturale în familie, compensarea prin mobilizarea în vederea reuşitei şcolare
deoarece aceasta este văzută ca principala modalitate de construire a identităţii copilului în termeni de
categorie socio-profesională, imagine de sine şi publică. Principalele
elemente sociale care influenţează mediul în care funcţionează scoala sunt structura socială a populaţiei pe
profesii, sexe, vârstă si mobilitatea populaţiei dinspre sat spre oraş, dinspre zonele sărace spre cele bogate.
Există, de asemenea, o puternică influenţă a societăţii exercitată de numărul mare de divorţuri şi familii
monoparentale , toate acestea afectând progresul elevilor Calitatea şi
asigurarea acesteia nu se întâmplǎ de la sine, nu este opţionalǎ, ci este o cerinţǎ imperativǎ a timpului pe care
îl trǎim din cel puţin patru motive: moral (elevii sunt cei cǎrora trebuie sǎ li se asigure o educaţie care sǎ fie
,,cea mai bunǎ”, contextual (şcolile sunt într-o interacţiune dinamicǎ şi continuǎ cu societatea şi cu
comunitatea cǎrora le aparţin) .

11
 ÎMPREUNĂ PENTRU UN COPIL FERICIT
prof. Sanda Achihăie, G.P.P.,,PRICHINDEL”

,,Copilul nu datorează părintelui viața, ci creșterea.” Nicolae Iorga

ARGUMENTAREA PROIECTULUI

,, Dacă ar trebui să-mi mai cresc o dată copilul,

Mi-as folosi degetul mai mult sa pictez si mai putin sa arat cu el.
As corecta mai putin si as încerca mai mult sa construiesc o relatie.
Mi-as lua ochii de la ceas si i-as folosi ca sa privesc.
Mi-ar pasa mai putin sa stiu si as sti sa-mi pese mai mult.
M-as plimba mai mult...si as înalta mai multe zmee.
N-as mai juca rolul seriozitatii si m-as juca cu seriozitate.
As alerga mai mult pe câmp si..as privi mai mult cerul..
As îmbratisa mai mult si as impune mai putin.
As fi dura mai rar si as încerca sa ma fac înteleasa mai des.
As construi stima fata de sine mai întâi si apoi o casa.
As vorbi mai putin despre dragostea de putere si mai mult despre puterea dragostei.
( Diane Loomans – ,,Dacă ar trebui să-mi mai cresc o dată copilul..”)

Copiii pot fi drăgălași ,dar și obositori iar educarea lor poate fi o plăcere, dar și o sarcină foarte dificilă adeseori.
Unii părinți sunt mai abili, mai inspirați și mai pregătiți pentru acest rol deosebit de important ,alții întâmpină dificultăți , sunt
copleșiți de situație , toți însă au nevoie de sfaturi și de sprjin cel puțin în unele momente. Majoritatea părinților consideră
educația copiilor ca fiind dificilă mai ales atunci când copilul manifestă un comportament care pentru ei este inacceptabil sau
atunci când acesta nu ascultă de observațiile pe care părintele i le face ,ignorând sau refuzând vehement sfaturile și recomandările
adulților.
Relația cu copiii se caracterizează printr-un schimb permanent de experiențe : părinții influențează copiii și invers, imaginea pe
care părinte o are despre copilul său este imaginea pe care copilul și-o va crea despre sine , atitudinea manifestată de părinți în
relația cu copilul său va reprezenta ,,șablonul” după care se va contura tipul de comportament adoptat de copil în relația cu
părinții. Părinții sunt primii profesori ai copilului , ei începând educația în mediul familial , iar în acest context, educarea
părinților după principii științifice de psihopedagogie devine o necesitate.
Părinților le revine rolul esențial în creșterea copiilor , asigurându-le acestora nu numai existența materială , dar și un
climat familial afectiv și moral de calitate.
În educația copiilor este importantă și pregătirea părinților pentru această ,,meserie”. Nimeni nu se naște învățat și
nimeni nu le știe pe toate, dar putem cunoaște unele lucruri din cărți sau din sfaturile altora cu mai multă experiență.împreună cu
educatoarele , părinții pot stabili strategii și atitudini comune în ceea ce privește educarea copiilor fără conflicte , frustări sau
confuzii. Sprijinul acordat părinților vizează 3 direcții de acțiune :
o Sprijinul emoțional , oferind părinților ocazia de exprimare a emoțiilor , fără critică sau condamnare ;
o Sprijinul informațional , oferind părinților ocazia de a înțelege propria situație și cea a educației copiulului lor ;
o Sprijinul instrumental, oferind părinților mijloace, tehnici de rezolvare a problemelor ce țin de educația copiilor lor
De aceea , programele de educație timpurie din toată lumea definesc parteneriatul cu părinții ca agenți educaționali drept
un principiu fundamental al organizării și funcționării instituției preșcolare. Acest parteneriat activ, permanent , sincer și coerent
contribuie la formarea viitorul cetățean responsabil , conștient de drepturile și obligațiile lui , de importanța și rolul său în familie
și societate.
COORDONATORUL PROIECTULUI LA NIVELUL UNITĂȚII DE ÎNVĂȚĂMÂNT
- prof. Sanda Achihăie - profesor , gradul I,
ECHIPA DE PROIECT :
- prof. Dutcovici Marinela/- prof. Dunăreanu Dorina
COLABORATORI : - prof. Chelaru Elena/- prof. Axinia Vasilica/- prof. Juravle Miruna
ANALIZA SWOT
PUNCTE TARI
• Interesul și dorința manifestate de majoritatea părinților preșcolarilor din grupă pentru educarea ,,inteligentă” a propriilor
copii;
• Disponibilitatea , determinarea și implicarea totală a coordonatorului de proiect pentru aplicarea acestuia ;
• Existența unui spațiu adecvat desfășurării activităților;
• Existența unor resurse materiale adecvate tipurilor de activități propuse : material bibliografic și didactic specific;
• Susținerea conducerii unității pentru aplicarea acestui proiect ;
PUNCTE SLABE
• Specificul programului din grădiniţele cu program prelungit poate constitui uneori un impiediment în desfăşurarea unor
activităţi ;
• numărul mare de copii la grupă poate perturba buna desfăşurare a activităţilor
• resursele financiare reduse pentru susţinerea tuturor activităţilor în care dorim să antrenăm copiii;
12
• lipsa de timp si disponibilitate a unor părinţi pentru participarea la diferite activităţi organizate
OPORTUNITĂȚI
• Şanse pentru toti copiii de a beneficia de acțiuni care să-i pregătească pentru o abordare ,,inteligentă”a vieţii cotidiene în
societatea actuală ;
• Resursele materiale de care dispune grădinița vin în sprijinul asigurării caracterului pragmatic al proiectului.
• Existenţa unor parteneriate solide şi funcţionale cu instituţii furnizoare de educaţie
• Proiectul oferă şansa unei bune cooperări cu diverşi parteneri educaţionali alături comunitatea locală ;
• Proiectul oferă şansa mediatizării, popularizării activităţilor care se desfăşoară în grădiniţă , contribuind la creșterea
prestigiului acesteia în comunitate
AMENINȚĂRI
• Creșterea numărului de copii care manifestă probleme destul de grave de adaptare la diferite situații;
• Existența unui număr tot mai mare de părinți care-și declară și manifestă neputința și lipsa de pricepere în relaționarea
constructivă cu proprii copii;
SCOPUL PROIECTULUI

Formarea și dezvoltarea unor abilități și tehnici educaționale , a unor strategii de cunoaștere și abordare pozitivă, corectă și
coerentă a relațiilor părinți - copiii pentru asigurarea calității deosebit de importantei misiuni a părinților - creșterea și educarea
copiilor.

OBIECTIVE
• Dezvoltarea interesului şi a preocupărilor părinților pentru cunoaşterea problematicii creșterii și educării preșcolarilor ;
• Identificarea rolurilor parentale și responsabilizarea părinților ;
• Sprijinirea copilului și a familiei în vederea dezvoltării plenare a preșcolarilor ;
• Dezvoltarea deprinderilor și abilităților educative ale părinților ,
• Realizarea unui schimb de opinii referitor la caracteristicile și necesitatea unui mediu educativ sănătos ;
• Formarea deprinderilor și practicilor de parteneriat în relațiile dintre copil, familie și cadrele didactice din grădiniță;

GRUPUL ȚINTĂ
DIRECT : - părinții și preșcolarii din grupa ,, Fluturașilor” –mică D
-educatoarele de la grupă
INDIRECT : - preşcolarii și educatoarele din grupele partenere
- familiile preșcolarilor
- partenerii implicați în proiect
-grădinița
-comunitatea
DURATA: anul şcolar 2014 - 2015 (12 luni)
MODALITĂŢI DE REALIZARE A OBIECTIVELOR:
• Popularizarea evenimentelor din cadrul calendarului propus;
• Organizarea de dezbateri, prezentări de referate pe teme de interes pt. părinți și copii;
• Organizarea de: activităţi practice şi aplicaţii pe teme specifice întâlnirilor dintre parteneri;
• Întâlniri cu partenerii implicați în proiect;
• Expoziţii de lucrări, fotografii;
• Participări la jocuri și activități sportive, spectacole, servicii religioase
• Asigurarea unor servicii medicale - consult oftalmologic
• Vizionări de spectacole
MODALITĂŢI DE MONITORIZARE ŞI EVALUARE A REZULTATELOR :
• panou al activităţii cu părinţii
• mapa parintilor
• rapoarte de evaluare
• chestionare
• fişe de evaluare a activităţilor
• portofoliul proiectului
• inventar cu bune practici
• broșura ,, Sfaturi de la părinți pentru părinți”
• CD-ul care să cuprindă întreaga activitate desfăşurată în cadrul proiectului,
• expoziţii tematice.
PARTENERI:
C.J.R.A.E - psihologi școlari : Rodica Ungureanu;
ȘCOALA NR. 8 , Suceava - psiholog Varvara Dana,
C.S.E.I. – Suceava
Biserica ,,Sfântul Andrei” , preot paroh Duțuc Ionuț
NOVAOPTIC - Suceava,medic Cristina David
bunicii preșcolarilor -
medic pediatru

13
CALENDARUL ACTIVITĂȚILOR

Nr Activităţi Modalităţi de Perioada Locul Resurse Indicatori de Mijloace de

crt realizare de desfaşurăr Umane / evaluare evaluare
desfăşur ii materiale
are
1. ,,Împreună , pentru un copil Întâlnire de Oct Grădiniță Grupul țintă, Procentul de participare – Tabel de prezență,
fericit” lucru cu grupul 2014 parteneri cel puţin 85 % din proces-verbal,
- lansarea proiectului țintă și numărul de invitaţi. pliante şi afișe
partenerii Mediatizarea proiectului în pentru promovarea
implicați cadrul grădiniței proiectului
2. ,,Creșterea și educarea copiilor – Întâlnire de Nov. Grădiniță Grupul țintă, Procentul de Fotografii,
de la întrebări și neliniști la lucru/dezbatere 2014 parteneri participare –cel înregistrări video,
sprijin” cu grupul țintă puţin 85 % din chestionare
-prezentarea conceptelor de bază și partenerii numărul de completate
ale teoriei sociale de educare a implicați, părinți.
copiilor Aplicare de Chestionare
chestionare
3. ,,Copii frumoși cu ochi sănătoși” Consultație Nov. Grădiniță Grupul țintă, Procentul de Fotografii,
- verificarea stării de oftalmologică 2014 medic participare –cel înregistrări video,
sănătate a ochilor pt. oftalmolog puţin 90 % din numărul de consemnările
copii din grupă copii și părinți. medicale, diplome
Recomandările medicale
4. ,,Când , cum și câte cadouri Prezentare Dec Grădiniță Grupul țintă, Procentul de Fotografii,
oferim copiilor noștri?!” referat, 2014 consilier participare –cel înregistrări video,
- eficiența dezbatere educativ puţin 85 % din numărul de chestionare
recompensei/pedepsei părinți. completate
în actul educativ Chestionare
5. ,,Dăruind devenim mai buni!” Acțiune Dec C.S.E.I.- Grupul țintă, Procentul de Fotografii,
- Acțiune umanitară umanitară de 2014 Suceava Cadredidactice participare –cel înregistrări video,
colectare și C.S.E.I.- puţin 80 % din cadourile oferite
oferire de daruri Suceava numărul de părinți și copii .
6. ,,Arta de a spune NU! ” Prezentare Ian. Grădiniță Grupul țintă, Procentul de Fotografii,
- strategii de stabilire a material, 2015 consilier participare –cel înregistrări video,
limitelor în relația Dezbatere, educativ, puţin 85 % din fișele completate,
părinților cu copii Lucru pe Medic numărul de părinți. tabel prezența
ateliere pediatru, Fișele completate
7. ,,Mami, tati, mă auziți?!” Prezentare Febr. Grădiniță Grupul țintă, Procentul de Fotografii,
- strategii de corectate a material, 2015 consilier participare –cel înregistrări video,
comportamentelor Dezbatere, educativ puţin 85 % din fișele completate,
nedorite la copii Lucru pe numărul de părinți. tabel prezența
ateliere Fișele completate
8. ,,Bucuria de a fi împreună!” Activitate Martie Grădiniță Grupul țintă, Procentul de Fotografii,
- rolul formativ al practică 2015 consilier participare –cel înregistrări video,
exemplului personal în desfășurată în educativ puţin 85 % din expoziție de lucrări
relația părinte -copil echipă copil- numărul de părinți.
părinte
9. ,, Lăsați copiii să vină la mine!” Participare la o Aprilie Biserica Grupul țintă, Procentul de Fotografii,
- precizarea rolului și slujbă religioasă 2015 ,,Sfântul Preșcolarii din participare –cel înregistrări video,
importanței educației și împărtășirea Andrei”- grupele puţin 85 % din
religioase în educarea copiilor partenere numărul de
copiilor Preot paroh părinți și copii
10 ,,Influențele negative ale lumii Prezentare Aprilie Grădiniță Grupul țintă, Procentul de Fotografii,
moderne” referat 2015 consilier participare –cel înregistrări video,
prezentarea unor modalități Dezbatere educativ puţin 85 % din tabel prezență
alternative de petrecere a timpului numărul de părinți
liber creativ, constructiv, atractiv
11 ,,Sănătate prin mișcare!” Activități și 15 Mai Grădiniță Grupul țintă, Procentul de Fotografii,
- sărbătorirea ,, Zilei jocuri sportive 2015 Preșcolarii din participare –cel înregistrări video,
mondiale a familiei” desfășurate cu grupele puţin 85 % din diplome, medalii
copiii și părinții partenere, numărul de
Prof de sport părinți și copii
12. ,, Părinți de nota 10” Prezentare Mai Grădiniță Grupul țintă, Procentul de Fotografii,
prezentarea și discutarea referat, 2015 parteneri participare –cel înregistrări video,
principiilor generale urmărite de dezbateri puţin 85 % din diplome,
părinți în creșterea și educarea numărul de părinți și copii
copiilor
13. ,,Cu familia la teatru!” vizionarea unui Iunie Teatrul de Grupul țintă, Procentul de Fotografii,
gestionarea eficientă și plăcută a spectacol de 2015 păpuși,, parteneri participare –cel înregistrări video,
momentelor petrecute împreună , teatru pt. copii Vasilache puţin 85 % din consemnarea în
copii și părinți ”Botoșani numărul de părinți și copii jurnalul grupei
14. ,, Copii fericiți cu părinți fericiți” Prezentarea Iunie Grădiniță Grupul țintă, Procentul de Fotografii,
- evaluarea activităților raportului de 2015 parteneri, participare –cel înregistrări video,
din proiect evaluare și a Invitați puţin 95 % din consemnarea în
- spectacol unui spectacol numărul de jurnalul grupei,
sugestiv părinți și copii diplome, distincții

14
 ŞCOALA ŞI FAMILIA ÎN FAŢA UNEI DILEME:
,, CE DORESC ŞI CE OFER COPILULUI DE LÂNGĂ MINE?

Prof. Învăţământ primar ADAM ELENA

Şcoala Gimnazială Nr.14 Constanţa
SCOALA
Activitatea educativă ce se realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce
se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în
şcoală şi de la comunitate.
Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie trei aspecte ale unei interacţiuni dinamice
între copilul individual şi cercul său imediat.
Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă
îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de puternică şi de
neînlocuit.
Familia îndeplineşte importante funcţiuni în procesul general al integrării copilului în mediul social,
fapt ce se reflectă asupra dezvoltării sale:
creează o dependenţă absolută a copilului faţă de membrii microgrupului familial din punct de vedere fizic,
psihic, material ;
impactul emoţional pe care îl exercită este maxim ;
oferă primele modele comportamentale, creează primele obişnuinţe şi deprinderi ;
creează un stil comportamental care se imprimă asupra întregii evoluţii a individului ;
influenţa educativă pe care o exercită familia face parte integrantă din viaţă.
FAMILIA
Familia trebuie să înţeleagă că un copil nu este un televizor, o jucărie care
poate fi reparată atunci când se strică. Copilul are un suflet care trebuie dezvoltat din toate punctele de
vedere, astfel încât să fie capabil să răzbată în viaţă. Fiecare membru al familiei trebuie să devină sensibil la
nevoile şi sentimentele copiilor. Părinţii trebuie să înţeleagă că ei pot influenţa comportamentul copiilor.
Părinţii vor înţelege că regulile de educaţie diferă de la o familie la alta în funcţie de copil, de
problemele familiei, de concepţia familiei despre viaţă şi împlinirea ei.
Părinţii trebuie să petreacă mai mult timp cu copiii, să le acorde mai multă atenţie, să-i laude cât mai
des, să-i recompenseze, dar să le stabilească şi limite, să-i pedepsească.
Comunicarea dintre părinte şi copil trebuie să fie bună şi permanentă. Părintele va prezenta interes
faţă de ceea ce povesteşte copilul. Împreună stabilesc care sunt problemele şi cum pot fi rezolvate. Părinţii
trebuie să cunoască posibilităţile de înţelegere ale propriilor copii, să-i încurajeze.
Între recompensă şi pedeapsă trebuie să existe un echilibru. Părinţii trebuie să vadă din ce cauză a
greşit copilul, să-l facă să înţeleagă unde a greşit. Adulţii nu trebuie să-şi piardă controlul, să-şi descarce
frustrările zilnice asupra copilului. O astfel de descărcare nervoasă lasă urme adânci în personalitatea
copilului.

15
 Copilul are nevoie de un mediu părintesc cald, liniştit. Părinţii trebuie să ducă un mod de viaţă corect,
echilibrat, să dea dovadă de o atitudine civilizată faţă de ei înşişi şi faţă de cei din jur.
Unii părinţi uită sau nu ştiu că în familie se asimilează şi se formează stiluri,
moduri de comunicare şi interacţiune în grup, limbajul şi modelele de limbaj, valori, atitudini şi
comportamente specifice vieţii sociale.
Anumiţi părinţi nu cunosc influenţele mediului familial în educarea propriilor copii. De vină pot fi:
societatea, vremurile, grijile de zi cu zi sau poate chiar indiferenţa unora dintre părinţi faţă de copii.
Părinţii încearcă să le ofere copiilor o educaţie aleasă. Condiţiile de viaţă ale copilului sunt influenţate
de comportamentul părinţilor în interiorul cuplului.
Părinţii trebuie să facă din copii prieteni sinceri. Ataşamentul între membrii unei familii nu trebuie să
lipsească, chiar dacă uneori între părinţi există neînţelegeri. Comportarea părinţilor faţă de copii nu trebuie să
fie autoritară. Un tată aspru şi autoritar poate genera tendinţa copilului de izolare sau revoltă.
Familia trebuie să aibă disciplina ei. Părinţii nu trebuie să-şi pedepsească copiii fără să le arate
adevăratele motive. Toate problemele vieţii se pot rezolva mai uşor într-un climat de prietenie şi de
înţelegere.
Există părinţi care se supără dacă copilul îi tutuieşte. Aceştia nu au însă dreptate. Familiaritatea
contribuie la stabilirea prieteniei şi nu trebuie interpretată ca fiind lipsă de respect.
Există părinţi care azi permit copilului ceva, iar mâine interzic cu desăvârşire acel „ceva”. Sau, mai
grav, o măsură luată de un părinte este contrazisă de celălalt părinte. Părinţii trebuie să-şi supravegheze
copilul de la distanţă, înlăturând, dacă este nevoie, prieteniile nefaste. Ei trebuie să răspundă, fără a se
enerva, la toate întrebările puse de copil.
Într-o familie trebuie să se combată geloziile meschine între fraţi şi surori.
Părinţii au datoria să le explice copiilor că viaţa este o luptă, cu multe obstacole care se pot ivi în calea
succesului. Ei nu trebuie să dea exemple de răutate, vanitate şi egoism.
Tinerii, inclusiv şcolarii, se confruntă cu diverse tipuri de violenţă. Abuzul copilului în familie îi
distruge încrederea în sine şi îi diminuează sentimentul că poate avea o contribuţie pozitivă în societate.
Totul începe cu neglijenţa părinţilor, grija prea mare pentru ziua de mâine îi face pe aceştia să-şi
scape copiii de sub control şi să nu mai dea atenţie nevoilor şi modului de comportare al copiilor.
Copiii pun în practică ce văd la televizor, în jurul lor şi în familie: violenţa, neglijenţa, dezinteresul,
răzbunarea.
Un alt factor frecvent este dezbinarea familiei copilului sau potenţialele scandaluri provocate de
gelozie, alcool şi chiar droguri.
Marea problemă a şcolii de azi este disciplina, lipsa educaţiei familiale, lipsa minimului de moralitate.
Elevul intră în contact cu mediul şcolar după ce se confruntă relaţional cu societatea şi mediul familial
de provenienţă.
Mediul şcolar îi oferă copilului un prim mediu socializator de tip organizaţional:
introduce în relaţiile copilului cu adultul o anumită distanţă socială;
oferă copilului un cadru social, bazat pe anumite reguli de convieţuire cu ceilalţi;
creează copilului posibilitatea de a se compara cu cei de vârsta lui;
îl familiarizează pe copil cu microgrupul social în cadrul căruia învaţă să devină partener, să joace unele roluri
sociale;
îl obişnuieşte pe copil cu programul orar, cu programul de viaţă, cu schimbarea mediului de existenţă;
stimulează dezvoltarea autonomiei personale şi a independenţei.
Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care şcoala îl

16
 are asupra dezvoltării copilului, pe când altele sunt dezinteresate
Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care şcoala îl
are asupra dezvoltării copilului, pe când altele sunt dezinteresate.
Cadrele didactice nu trebuie să-i trateze pe părinţi ca pe copii, ci să colaboreze cu aceştia, să
dialogheze, să nu critice, să nu sancţioneze, ci să sugereze cu delicateţe, să facă recomandări.
Elevul este cel care învaţă mereu, aspirând să-şi însuşească noi şi noi cunoştinţe şi experienţe de viaţă.
Şcoala nu reuşeşte să desăvârşească acest proces, deoarece timpul şcolii este limitat.
Pentru a forma şi dezvolta personalitatea copilului, cadrele didactice intervin prin acţiunea
educaţională.
Dascălul este înainte de toate un exemplu atât în ceea ce priveşte volumul de informaţii, dar mai ales
în ceea ce priveşte comportamentul.
Copiii se împart în trei categorii:
copii care din încăpăţânare, înfumurare sau neînţelegere refuză de la bun început sfaturile folositoare; ei vor
ajunge să facă o mulţime de greşeli, să-şi formeze greşit caracterul;
copii care se prefac că sunt de acord cu sfaturile primite, dar în sinea lor nu-şi manifestă adeziunea afectivă
faţă de ele şi nu le urmează; ei sunt copiii prefăcuţi sau ipocriţi;
copii ascultători care înţeleg că este spre binele lor să primească şi să aplice sfaturile bune.
Deci nu este de ajuns să auzi un sfat bun, să-l ştii, ci trebuie să adopţi o anumită atitudine pozitivă faţă
de el şi să vrei să-l aplici în evenimente concrete ale vieţii
Dascălul trebuie să găsească inedite forme de organizare a activităţilor educative. Pentru a evita un
rău, copilul trebuie mai întâi să cunoască consecinţele acestuia pe plan moral şi social.
A avea un comportament civilizat şi decent, serios şi modest, a avea o atitudine morală ireproşabilă
înseamnă să te respecţi pe tine însuţi. Fiecare dintre noi are datoria importantă de a fi un exemplu pentru alţii.
Procesul de învăţare se poate atribui deopotrivă atât cadrului didactic, cât şi elevilor; aceştia învaţă
împreună şi, dacă ambii se încadrează într-o activitate comună, colaborând cu plăcere, roadele muncii de grup
sunt stimulative.
BIBLIOGRAFIE:
Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L. – „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli normale,
E.D.P., R.A., 1997;
Nicola, Ioan – „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992;
Soica, Marin – „ Pedagogie şi psihologie”, Editura Gheorghe Alexandru, 2002;

*** - „ Tribuna învăţământului”, 2000.

17
 Relaţia grădiniţă - şcoală - familie – comunitate

ADELINA R.

Sistemul de învăţământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerinţele şi posibilităţile

oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerinţelor
dezvoltării sociale, sistemele de învăţământ se modifică, tinzându-se spre modernizarea metodelor de
predare, a conţinutului, a formelor de organizare, precum şi a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituţii educative. Una dintre sarcinile grădiniţei, este pregătirea copilului pentru şcoală, prin
intermediul a două forme specifice, jocul şi învăţarea. Învăţământul preşcolar trebuie să realizeze educaţia
preşcolară având ca funcţie majoră formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilităţile şi dotările sale, în interesul său şi al comunităţii sociale. Cu toate acestea,
complexitatea actului educaţional, a realităţii umane şi sociale contemporane şi sarcinile tot mai dificile
cărora trebuie să le facă faţă procesul educaţional fac să se identifice tot mai multe fisuri în relaţia amintită.
Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu mai pot fi realizate decât în
comunitatea de opţiuni dintre mediile responsabile – familie, şcoală şi comunitate. Mai mult, se dezvoltă
concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc, opţiunea personală, implicarea
acestuia de la vârstele cele mai mici în responsabilitatea şi drepturile pe care societatea le identifică şi
recunoaşte. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care să întărească schimbarea în relaţiile şcoală
- familie. Acest concept este parteneriatul educţional : este unul dintre cuvintele cheie ale pedagogiei
contemporane. Este un concept şi o atitudine în câmpul educaţiei. Parteneriatul educaţional este forma de
comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educaţional. El presupune o
unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între factorii educaţionali. Parteneriatul educaţional
se desfăşoară permanent şi împreună cu actul educaţional propriu-zis. El se referă la cerinţa ca proiectarea,
decizia, acţiunea şi evaluarea în educaţie să fie realizate în cooperarea şi colaborarea dintre instituţii,
influenţe şi agenţi educaţionali.

Parteneriatul educaţional se realizează între: instituţiile educaţiei : familiă, şcoală şi comunitate; agenţi
educaţionali: copil, părinţi, cadre didactice, specialişti în rezolvarea unor probleme educaţionale (psihologi,
consilieri, psiho-pedagogi, terapeuţi, etc.); membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării şi
dezvoltării copilului (medici, factori de decizie, reprezentanţii bisericii, ai poliţiei, etc.); influenţe educative
exercitate la anumite momente asupra copilului; programe de creştere, îngrijire şi educare a copilului; forme
de educaţie în anumite perioade. Conceptul se adresează în principal părinţilor şi cadrelor didactice şi se
referă la acţiunea în acelaşi sens. Ceea ce hotărăşte familia, să fie în acord cu măsurile şcolare şi ceea ce un
părinte face să nu fie legat de celalalt. Actual, relaţia educator - copil are sensuri noi, este o relaţie de
colaborare, datorită aspectelor ei de conducere democratică şi flexibilităţii în luarea deciziilor. Nu numai
copilul învaţă şi se dezvoltă sub influenţa educatorului, ci acesta se formează şi se transformă prin relaţie
educativă. Rezolvarea fiecarei probleme educative adaugă competenţe noi cadrului didactic. Numai un
cadru didactic de tip reflexiv, creator si dinamic care acceptă schimbarea în raport cu fiecare generaţie, va
găsi răspuns la noile întrebări. Părinţii, copiii şi comunităţile se influenţează puternic unii pe alţii. Mediul în
care trăiesc părinţii poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate să se
comporte ca o sursă de forţă şi siguranţă sau ca o relaţie a dezvoltării. Părinţii pot influenţa comunitatea ca
indivizi sau ca membrii ai unui grup. Ei pot contribui la dezvoltarea comunităţii şi la fixarea priorităţilor
sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca instituţii bine determinate ale societăţii – familia, şcoala şi
comunitatea. În momentele diferite ale creşterii, dezvoltării şi devenirii fiinţei umane, fiecare dintre aceste
instituţii sociale are rol important. Mai mult, azi, este determinată nevoia unui parteneriat educaţional între
acestea, în favoarea unei educaţii eficiente pentru individ şi societate. În rezolvarea multiplelor probleme
de dezvoltare şi învăţare, instituţia şcolară dezvoltă o serie de structuri de sprijin în favoarea copilului şi a
familiei. În acelaşi timp este nevoie de activităţi de susţinere în afara grupei şi de activităţi de sprijin atât a
copilului aflat în situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a cadrelor didactice.

Grădiniţa eficientă realizează un parteneriat cu copiii, prin valorizarea şi respectarea identităţii sale, cu
familia- prin cunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic cu toate resursele educative
ale societăţii, pe care le identifică, le implică şi le foloseste activ. Identificând şi valorizând dimensiunea
personală a individului, realizăm însă, nevoia valorizării şi aprecierii familiei ca un mediu primordial şi
18
afectiv necesar formării individuale. Familia trebuie sprijinită şi nu înlocuită în educaţia tinerei generaţii. Şi
pe parcursul vârstelor şcolare familia rămâne mediul afectiv cel mai viabil de securitate şi stimulare. Se
recunoaşte tot mai mult influenţa şi a altor instituţii din comunitate asupra informării şi formării
copilului. Primăria este principalul factor al comunităţii locale, care sprijină instituţiile şcolare. Astăzi se
cere tot mai mult înţelegerea parteneriatului educativ, ca formă de unificare, sprijin şi asistenţă a influenţelor
educativ-formale. Experienţa dovedeşte că o atmosferă destinsă între agenţii educaţionali facilitează
învăţarea. Există o reţea complexă de relaţii în cadrul unei instituţii şcolare, care are un potenţial în
influenţarea educaţiei copiilor.

Cele mai importante relaţii sunt: relaţiile dintre cadru didactic şi elev; relaţiile interindividuale ( dintre
elevi, dintre cadre didactice, dintre cadre didactice şi specialiştii care sprijină şcoala, dintre cadre didactice
şi personalul administrativ al şcolii etc.); relaţiile dintre cadre didactice şi părinţi. Colaborarea dintre
instituţia de învăţământ şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o
unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului.

19
 COPILUL INTRE GRADINITA SI FAMILIE

ADRIANA CHIRA

„Prezenta parintilor poate transforma cultura scolii.”

(S. L. Lightfoot)

Scoala si familia urmaresc acelasi scop educativ: formarea copiilor spre a deveni oameni multilateral
dezvoltati. Pentru realizarea acestui scop unic este necesara unitatea de actiune, concordanta dintre
mijloacele specifice de influentare folosite de aceste doua institutii sociale.
Existenta unei relatii pozitive intre parinte-copil, pe de o parte, iar pe de alta parte, existenta unei
colaborari stranse intre gradinita si familie, pot avea efecte benefice asupra evolutiei si educatiei
prescolarului.
Experienta in gradinite a aratat ca interactiunile care au loc, formal sau liber, intre educatori si parinti
stabilesc tonul pentru implicarea viitoare a parintilor. Asa cum afirma Holland ”dacă educatorii trebuie sa
incurajeze participarea parintilor, ei trebuie sa initieze eforturi active, personale, persistente, flexibile si
sigure de comunicare cu parintii. Educatorii trebuie sa creada ca sunt parte integranta a programului
educational si sa se astepte ca parintii sa participe la acestea.”
Parintii trebuie sa raspunda nevoilor copilului, in special celor emotionale, care se concretizeaza in
dorinta de a fi ascultati, ingrijiti si apreciati. In functie de varsta si nivelul de dezvoltare al acestuia,
atitudinea parintilor trebuie sa fie corespunzatoare. Din pacate, obstacolele anumitor atitudini parentale
(respingere, supraprotectie, adoratie, autoritarism), au consecinte nefaste asupra dezvoltarii personalitatii
copilului si a raportului sau cu exteriorul.
Parintii care folosesc autoritate in educarea copilului lor, considera ca acesta trebuie dirijat, educat
cu mana de fier, respectiv dresat. Copilul trebuie sa asculte cu strictete de ordinele si de interdictiile
parintesti, altfel este pedepsit. Toate activitatile lui sunt controlate exagerat, unele jocuri sau prietenii fiindu-
i refuzate fara motiv sau discutie.
Parintii idolatri îsi adora copilul si ii acorda tot soiul de privilegii. Aceasta atitudine, care se
aseamana cu supraprotectia, se manifesta printr-o tolerantă excesiva, printr-o admiratie fara margini. Copilul
este ,,vedeta” familiei, a carei viata se organizeaza in functie de capriciile lui; este teribil de razgaiat si are
mereu dreptate.
Expresia celor „7 ani de acasă” pe care "omul ii are sau nu ii are", reflecta tocmai importanta
constituirii bazelor activitatii psihice si conturarea trasaturilor de permeabilitatea ce isi pun pecetea pe
comportamentele viitoare.
Dupa familie, gradinita constituie prima experienta de viata a copilului in societate. Aceasta institutie
il asaza intr-un cadru nou prin dimensiunile si continutul sau. Aici copilul ia cunostinta cu activitati si
obiecte care-i stimuleaza gustul pentru investigatie si actiune, il provoaca sa se exprime si ii propune,
incipient, angajarea in relatiile sociale de grup. Adaptandu-si metodele la formele particulare ale vietii
mentale ale copilului, gradinita incearca sa raspunda specificului activitatii fiecarei varste si sa identifice
mijloacele si activitatile necesare pentru o dezvoltare complexa a fortelor infantile in vederea maturizarii
lor.
Activitatea educatoarei implica un inalt grad de responsabilitate personala si civica , deoarece, de
modalitatile complete de realizare ale educatiei prescolare depinde, in mare masura, intreaga dezvoltare
ulterioara a personalitatii copilului .
Pentru reusita actului educational , munca depusa de cadrele didactice din gradinita trebuie
continuata, sustinuta si intarita de familie. In acest sens educatoarea trebuie sa asigure o permanenta
colaborare intre gradinita si familie si sa-i convinga pe parinti sa pastreze unitatea de cerinte adresate
prescolarilor cu cele ale gradinitei.
Initierea parintilor in problemele specifice educatiei si instructiei copiilor se face prin diverse metode
si procedee , alese cu mult tact de catre educatoare. Astfel, in discutiile libere cu parintii , prin participarea
acestora la unele activitati din gradinita realizam un invatamant modern si in acelasi timp , facem cunoscuta
activitatea noastra in randul parintilor.
20
 Holland , C., Adult Learning, New York
Linotn , R., Omul, educatia, familia, Bucuresti E.D.P. 1970
Paun, E., Cunoasterea copilului, Bucuresti,E.D.P.1972

21
 COLABORAREA FAMILIE – ŞCOALĂ PENTRU ASIGURAREA REUŞITEI
ŞCOLARE

Prof. ADRIANA PAUL

Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viaţă,
să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea
omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii
sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod special
pentru a sigura reuşita şcolară.

Motto:
“ Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuşii
sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot
fi o binecuvântare pentru lume!”
Din Child’s Appeal

Fără sprijinul activ al părinţilor, şcoala nu poate realiza obiectivele educaţionale stabilite, oricât de
competenţi ar fi educatorii.
Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa copilului,
să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente, că
societatea actuală va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de
la comunitate.
Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie trei aspecte ale unei interacţiuni
dinamice între copilul individual şi cercul său imediat.
Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de puternică
şi de neînlocuit.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei şcoli
sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai sursele
greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg uneori şi
din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor.
De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin
vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest demers.
Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul nostru.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l
pasioneză, iar parinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l ajute.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul
decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viaţă, să fie
pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului.
Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale.
22
Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod special pentru
acest lucru.
Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a
stimula calitatea de om.
Şcoala a rămas punctul de pornire al orientării şcolare şi profesionale prin acţiuni de informare asupra
posibilităţilor de continuare a studiilor, de detectare a intereselor profesionale şi a aptitudinilor, de discutare a
criteriilor după care elevii îşi decid viitorul şi ponderii de implicare a părinţilor în alegerea şcolii şi a profesiei
pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită de copil şi dacă aceasta din urmă are
disponibilităţi intelectuale.
În viaţă nimic nu este garantat sută la sută. În cele din urmă, fiecare copil va trebui să aleagă singur
calea pe care vrea să meargă. Şansele de a influenţa un copil în mod pozitiv pot fi semnificativ crescute dacă,
prin aceste dezbateri, lectorate, activităţi de consiliere părinţii ar dedica câteva ore în plus pentru a afla lucruri
noi despre dezvoltarea şi comportamentul tipic al copilului.
În general, toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la
activităţile şcolare. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă
aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală asupra educaţiei copiilor.
În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop – formarea
personalităţii umane integrale şi armonioase.

BIBLIOGRAFIE :
1. Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E.D.P., R.A., 1997;
2. Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992.
3. Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974;
4. Nicola, I., „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992;
5. *** - „ Tribuna învăţământului”, 2000.
6. Revista Învăţământului preşcolar, 3-4/ 2005.

23
 Activităţile extraşcolare-pârghie între grădiniţă şi şcoală

Prof.înv.primar, Alb Graţiela-Adela

Liceul de Informatică ,,Tiberiu Popoviciu,, Cluj-Napoca

Procesul educaţional oferă şi forme de muncă didactică complementare lecţiei obişnuite.Acestea sunt
activităţile desfăşurate în şcoală, în afara orelor de clasă şi cele desfăşurate în afara şcolii.Educaţia
complementară este tocmai acea componentă a educaţiei care stimulează valorificarea aptitudinilor, a
vocaţiei, a talentului, încurajând competiţia, asumarea de responsabilităţi, comunicarea, abordările bazate pe
iniţiativă, imaginaţie, opţiune care creează cadrul optim de formare a unei personalităţi complete şi
complexe.
Activităţile extraşcolare, în general, au cel mai larg caracter interdisciplinar, oferă cele mai eficiente
modalităţi de formare a caracterului copiilor încă din clasele primare, deoarece sunt factorii educativi cei
mai apreciaţi şi mai accesibili sufletelor acestora.Implicarea preşcolarilor, alături de cei mari, înlătură
inhibiţia celor mici privind activităţile desfăşurate în şcoală, facilitează trecerea la activitati mai complexe.
În cadrul activităţilor extraşcolare organizate în parteneriat cu grădiniţa am ţinut seama de resursele şi de
capacitatea fizică şi intelectuală a copiilor pentru ca ele să-şi poată realiza obiectivele.
Dintre activităţile complementare desfăşurate în parteneriat cu grădiniţa putem evidenţia:
Activitatea ,,Să citim împreună,, organizată la bibliotaca şcolii, unde cu plăcere şi interes elevii clasei a
IV-a au lecturat creaţiile clasice din literatura universală ,,Croitoraşul cel viteaz,, de Fraţii Grimm, ,,Ce
miros au meseriile,, de Gianni Rodari etc.,iar preşcolarii au ascultat şi au ilustrat din poveştile citite.Această
activitate a cărei complexitate creşte progresiv trezeşte dorinţa copiilor de a citi cărţile cu atenţie, de a
asculta poveştile citite.
Din perspectiva interdisciplinară a activităţilor extraşcolare trebuie realizate activităţile în rândul cărora
un rol deosebit de important revine angrenării copiilor în pregătire şi desfăşurarea serbărilor şcolare.
Tema –Sărbătorile de iarnă –bucuria copiilor
Scopul: conştientizarea şi exersarea unor valori respect faţă de tradiţiile populare
Repere tematice :
- semnificaţia sărbătorilor din luna decembrie;
- obiceiuri de Crăciun;
- pregătirea şi petrecerea sărbătorilor de iarnă;

Tipuri de activităţi:
- povestiri despre Crăciun şi semnificaţia lui
- pregătirea serbării de Crăciun –poezii, scenete
- pregătirea unui repertoriu de colinde
- joc de rol- ,,Moş Crăciun la noi acasă,,
- scrisoare către Moş Crăciun
Drumeţiile/excursia este o formă de organizare care are în vedere scopuri şi obiective didactice.Copiii
au ocazia să observe fenomene, procese în condiţiile lor naturale.Acest gen de aplicaţie, pe lângă
cunoaşterea orizontului apropiat sau mai îndepărtat, are drept scop şi obişnuirea elevilor cu munca de
cercetare ştiinţifică, cu analizarea diferitelor obiecte şi fenomene geografică întâlnite pe teren.
Vizita organizată la Cheile Turzii a prilejuit:
- observarea pe viu a principalelor forme de relief
- efectele acţiunii fenomenelor naturale şi a omului asupra reliefului
- observarea acţiunii apelor curgătoare asupra scoarţei pământului
- observarea vegetaţiei pe diferite trepte de înălţime
- colectarea de plante pentru ierbare
Atât şcolarii, cât şi preşcolarii au fost impresionaţi de frumuseţile naturii şi au înţeles necesitatea
protejării ei.
Activităţile complementare concretizate în excursii şi drumeţii ,vizite, vizionări de filme sau spectacole
imprimă copilului un anumit comportament, o ţinută adecvată situaţiei, declanşează sentimente.Însă o mai
mare contribuţie în dezvoltarea personalităţii copilului o au activităţile extraşcolare care implică în mod
direct copilul prin personalitatea sa şi nu prin produsul realizat de acesta.
24
 Activităţile educative bine echilibrate, bine motivate şi mai ales bine organizate oferă posibilitatea
valorificării acumulărilor elevului pe parcursul întregului ciclu de pregătire sau unele dintre acestea pot avea
ecou în sufletul lor toată viaţa.

25
 PROFESOR EFICIENT, EDUCAȚIE EFICIENTĂ

PROF.ÎNV.PRIMAR / ALBERT MIHAELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ SCOARȚA-GORJ

În cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educaţional se impune tot mai pregnant ca,
profesorii/învăţătorii în general şi dirigintele în mod special să se raporteze la cei educaţi, să stabilească relaţii
de cooperare cu părinţii lor şi cu alţi factori interesaţi din societate. Astfel, rolul dirigintelui nu se reduce doar
la educaţia la catedră sau în clasă, ci presupune o activitate de acest gen în fiecare contact relaţional cu elevii
şi familiile acestora (desfăşurand o muncă de dezvoltare, şi îndrumare). Profesorul/ învăţătorul are,deci, o
poziţie specială,unică, deoarece lucrează cu individualităţi psihice umane, aflate în prim proces de formare,
de unde derivă necesitatea unei maxime responsabilităţi în ceea ce priveşte comportamentul şi intervenţiile
sale educative. În procesul de proiectare, organizare şi conducere a activităţii educaţionale, un rol
deosebit de important îl au relaţiile profesor/învăţător elev şi profesor/ învăţător/ familie. Relaţiile
educaţionale nu se desfasoară într-un cadru educaţional stabil şi inert, ci într-unul dinamic şi în
permanentă schimbare.astfel, dirigintele trebuie să cultive o atitudine activă faţă de elevii săi.
În zilele noastre, problema profesorului cunoaşte două orientări principale, una tradiţionalistă, iar alta
angajată.Privit de pe poziţiile orientării tradiţionaliste, rolul profesorului este de a păstra cunoştinţele şi a le
transmite generaţiilor tinere. Cu alte cuvinte, profesorul apare ca un mijlocitor menit a străbate spaţiul spiritual
dintre generaţii pe acelaşi drum bătătorit, condamnat a ramane,în acest fel,împreuna cu cei pe care îi
educă,într-o stare continuă de precaritate culturală şi de cunoaştere.
În opoziţie cu aceasta,orientarea angajată vede în profesor un agent social dinamic, participant activ şi
responsabil nu numai la viaţa şcolii, ci şi la cea a comunităţii sociale din care face parte, contribuind prin
munca sa la toate prefacerile ce au loc în ea. Profesiunea de educator,exercitarea ei,solicită din partea celor
care o practică să răspundă la cerinţe de bază, printre care menţionăm: pregătire temeinică de specialitate,
pregatirea psihopedagogică corespunzatoare, precum şi priceperi şi deprinderi de muncă pedagogică,tact
pedagogic şi maiestrie pedagogică,bogat orizont cultural.Cunoaşterea precisă a scopului, claritatea şi puterea
lui mobilizatoare, stimulativă şi selectivă, în acelaşi timp, trebuie să-l conducă pe profesor, în mod neabătut, la
eforturi susţinute şi continue de perfecţionare, şi autoperfecţionare a întregii sale activităţi în vederea realizării
scopului educativ. Profesorul, indiferent de specialitate,trebuie să studieze şi să se familiarizeze cu problemele
generale ale pedagogiei, cu cele ale didacticii şi teoriei educaţiei, cu metodica de specialitate, cu psihologia
copilului, psihopedagogia, igiena şcolară şi alte obiecte înrudite cu pedagogia, urmand ca apoi utilizand
cunoştinţele dobandite să desfaşoare o activitate practică complexă ce prin eforturi continue îl conduce spre
ceea ce se cheamă măiestrie pedagogică, expresie concretă a armonizării la nivel optim a teoriei educaţiei cu
tactul pedagogic, cu priceperile şi deprinderile pedagogice de a organiza şi desfăşura în asa fel activitatea
instructiv-educativă încat să se asigure obţinerea celor mai bune rezultate. Modul particular de manifestare al
personalităţii fiecaruia dintre profesori, ca expresie a gradului de satisfacere a cerinţelor şi de afirmare a
calităţilor, constituie variabila dependentă ce introduce în viaţa şcolii variaţia, plăcutul şi interesantul. Privită
prin optica prin care profesorul a reuşit să-i transforme pe elevi în purtători ai unui sistem de cunoştinţe despre
lume,ai unui cod de norme morale,priceperi şi deprinderi de muncă fizică şi intelectuală,cu gustul pentru
comorile culturii,gata să contribuie la emanciparea reală a societăţii, personalitatea lui dobandeşte valoare
deosebită, nu atat prin ceea ce reprezintă el ca individ, ci prin ceea ce a realizat şi realizează pentru alţii.
Eficienţa muncii profesorului/învăţătorului depinde între altele şi de respectarea unor cerinţe pedagogice
generale cum sunt : a) alegerea, pregătirea şi organizarea unor acţiuni variate şi interesante la nivelul clasei
respective; b) stabilirea unor obiective clare,cuprinzătoare şi realizabile,precum şi adecvarea acţiunilor

26
intreprinse în mod planificat; c) îmbinarea acţiunilor colective cu cele individuale şi folosirea unor metode şi
procedee variate, active şi eficiente; d) mobilizarea tuturor factorilor educativi care lucrează cu clasa şi
asigurarea unei conlucrări sistematice şi rodnice a acestora pe tot parcursul anilor, realizandu-se o acţiune
unitară si coordonată; e) evaluarea sistematică a rezultatelor obţinute şi transformarea acestora în puncte de
sprijin ale acţiunilor viitoare; f) asigurarea unui dialog permanent cu clasa şi crearea unui climat favorabil
oricărei acţiuni educative.
Cei patru piloni ai educaţiei secolului XXI sunt: a învăţa să cunoşti, a învăţa să faci, a învăţa să fii, a
învăţa să convieţuieşti. Experienţa îndelungată la catedră ne-a demonstrat că trebuie să-i învăţăm pe elevi să
înveţe, să-i abilităm cu tehnici de învăţare eficientă, pregătindu-i în acelaşi timp pentru autoînvăţare şi
educaţie permanentă. Consider că învăţarea ar trebui să fie tot mai mult un proiect personal al elevului, asistat
de un educator ce este mai degrabă un organizator, un animator, un manager al unor situaţii de instruire, care
să faciliteze învăţarea eficientă. în activităţile desfăşurate cu elevii la diferite discipline am folosit cu
precădere metode activ-participative pe care nu le-am rupt de cele tradiţionale, ci am considerat că marchează
un nivel superior în spirala modernizarii strategiilor didactice. Prin metodele activ-participative înîelegem
toate situaţiile, nu numai metodele active propriu-zise în care elevii sunt puşi şi care-i scot pe aceştia din
ipostaza de obiect al formării şi-i transformă în subiecţi activi, coparticipanţi la propria formare. Am fost şi
suntem preocupaţi permanent de găsirea unor metode şi procedee variate adaptate diferitelor situaţii de
instruire în care elevii sunt puşi.
Învăţămantul ca domeniu prioritar al vieţii sociale" ca "întreprindere" de lungă durată" de care
depinde formarea celui mai important factor al naţiunii – omul pregătit prin studii" forţa de muncă şi
specialişti – nu se poate şi nici nu trebuie să-şi permită să aibă eşecuri.

BIBLIOGRAFIE

1. I. Neacşu ;- Metode şi tehnici de învăţare eficientă, Editura militară, Bucuresti, 1990;

2. Ionescu,M -Instrucţie şi educaţie,Paradigme,strategii,orientări,modele,Editura Presa Universitară
Clujeană,Cluj-Napoca. , 2003
3. I. Cerghit ;- Metode de învăţămant, Editura didactică şi pedagogică, Bucuresti, 1976

27
 ROLUL GRADINITEI IN DEZVOLTAREA
COPILULUI
Prof. Hermina Alboiu
Grad. P.P. ,,Floare albastra”, CRAIOVA

Primii ani din viata copilul ii traieste in sanul familiei, treptat el incepe sa simta nevoia de socializare,
nevoia de a sta printre cei de varsta lui.
Aceasta perioada este foarte importanta in viata unui copil.Cu cat un copil invata mai repede sa
socializeze si sa respecte regulile unei convietuiri armonioase intr-un grup social, cu atat va fi mai usor in lume,
si pentru el, si pentru ceilalti, atunci cand va fi un adult.
Gradinita este ideala pentru realizarea unor schimbari la nivel de interactiune de grup. Aceasta il ajuta sa
comunice mai bine cu cei care ii sunt egali. Multi copii nu stiu sa se poarte cu ceilalti copii atunci cand ajung la
gradinita. Nu stiu sa comunice decat cu adultii, langa care obtin multa afectiune si tendinta de a fi mereu in
centrul atentiei acestora. Odata ajuns la gradinita, copilul invata surprizele relatiilor sociale, invata sa asculte si
sa se faca ascultat de un alt copil. Aceasta comunicare ii face altruisti si deschisi catre ceilalti intr-un mod
semnificativ imbunatatit, fata de un copil care este crescut fara a interactiona cu cei de varsta lui si obisnuit sa
obtina lucrurile de care are nevoie de la adultii din preajma. Gradinita il ajuta sa se deschida catre ceilalti si sa
isi renegocieze dimensiunile egoiste ale personalitatii sale. De cele mai multe ori, familia este un loc in care
sunt mai multi adulti. La gradinita insa, copiii sunt egalii sai si au drepturi egale Intr-un astfel de colectiv,
copilul invata sa coopereze cu ceilalti, sa daruiasca si sa primeasca. Invata sa se joace impreuna cu ceilalti cu
jucarii comune, sa participe la jocuri si sa faca parte dintr-o echipa. Aceasta perioada il ajuta foarte mult sa isi
formeze niste reguli sanatoase de a fi in lume, printre ceilalti oameni si de a gasi niste mijloace integrate social
de a-si atinge scopurile.Gradinita il ajuta sa isi faca prieteni care nu sunt parte din familia sa si sa se simta bine
alaturi de ei. Copiii de aceeasi varsta isi impartasesc aceleasi curiozitati, descopera lumea impreuna si leaga
uneori cele mai trainice prietenii din existenta lor, bazate pe incredere si afectiune, fara interese sociale.
Grădiniţa introduce copilul într-o colectivitate care începe prin a fi un grup neorganizat şi are menirea
de a contribui la dezvoltarea lui psihică şi mai ales la dezvoltarea identităţii şi a identificării cu modele sociale
mai complexe şi mai socializate. Deoarece în grădiniţă există tutela educatoarei şi a grupului de educatoare şi
un regim de viaţă şi de instruire ce se adresează tuturor la fel, deci egal, sistemul de adaptare a copilului la viaţa
de grădiniţă trebuie să se modifice, fapt ce depinde mult şi de tactul pedagogic al educatoarei. Perioada de
adaptare , de trecere a copilului de la atmosfera de familie la cea din grădiniţă şi apoi din şcoală nu se petrece la
fel pentru fiecare copil. Educatoarea este o mijlocitoare nu numai între copil şi familie, ci şi între copil şi copil
sau între copil şi mediul înconjurător. În timp, în grupul de grădiniţă se vor forma treptat interrelaţii sociale de
vecinătate şi de simpatie.
La vârsta preşcolarităţii, pe primul plan se situează interesul cognitiv, dorinţa copilului de a cunoaşte tot
ce-l înconjoară, de a afla cât mai multe despre viaţă, despre mediul înconjurător, despre ceea ce se petrece sub
ochii lui.
Curiozitatea spontană a copiilor, manifestată prin întrebări se transformă treptat într-o activitate
intelectuală intensivă. Educatoarea provoacă copii să verbalizeze, să reproducă prin intermediul cuvintelor
esenţialul obţinut prin observare, să descrie fenomenele şi în absenţa acestora.
Parintii sunt principalii colaboratori si parteneri ai gradinitei in ceea ce priveste educatia moral civica a
copiilor prescolari. De aceea este foarte importanta implicarea parintilor in activitatea gradinitei. Relatia
educatoare -parinti are rol important in cresterea calitatii moral civice a copiilor prescolari.
Sedintele cu parintii sunt prilejuri pentru a-i informa pe acestia referitor la modul cum se comporta copilul lor
cu ceilalti copii, in grupul de joaca, la activitati. Dialogul cu familia sustinut in cadrul sedintelor cu parintii, este

28
un prilej deosebit, pentru educatoarea grupei de a se sfatui cu parintii, de a discuta probleme educative,
modalitati de abordare a copilului, evenimente care intervin in viata acestuia.
Un parteneriat gradinita – familie este eficient atunci cand exista o implicare activa a parintilor in activitatea
gradinitei. Organizarea unor actiuni in care sa fie implicati parintii, de exemplu amenajarea spatiului de joaca
din sala de grupa prin care parintii sa-si aduca contributia, copiii invata sa respecte munca adultilor.
Organizarea si desfasurarea unor sezatori “Bine si frumos e sa muncesti” la care participa pe langa copii si
parintii, bunicii, urmarindu-se educarea dragostei si admiratiei fata de folclor, fata de obiceiurile si traditiile
nationale.
Organizand vizite, plimbari, excursii impreuna cu parintii, cu sarcini si obiective stabilite, ii incurajam
pe copii sa comunice, sa se intrebe, sa cerceteze, ii ajutam sa cunoasca lumea inconjuratoare cu frumusetile si
modificarile aduse de mana si mintea omului. In mediul inconjurator copiii au posibilitatea sa descopere ca ei
au drepturi, libertati dar si indatoriri si responsabilitati fata de familie, scoala, mediul inconjurator, fata de
parstrarea si conservarea naturii.
In concluzie se poate afirma ca toate activitatile pe care le realizam, urmarim sa-I facem pe copii sa
deosebeasca binele de rau, sa stie ce se cuvine si ce nu se cuvine sa faca, sa fie toleranti atat cu ei cat si cu cei
din jur. De la simple cunostinte si fapte de viata sa-i determinam pe copii sa aiba atitudini personale
participative, sa-i invatam ca nu pot sa traiasca singuri ci numai impreuna cu ceilalti.

29
 ROLUL ŞCOLII ÎN DEZVOLTAREA CARIEREI ŞI A PERSONALITĂŢII ELEVILOR

Prof. Anda Maria Albu, Gradinita cu PP ,, Petrache Poenaru”, Craiova

O dată cu reforma politică şi social-economică din societatea noastră, care a deschis noi perspective
privind aşezarea pe baze noi a vieţii oamenilor, a apărut necesitatea adaptării acestora la schimbările impuse de tranziţie.
Deoarece o societate se dezvoltă numai atunci când se întâmplă ceva bun în educaţie, reforma învăţământului a condus la
reevaluarea importanţei activităţii de consiliere psihopedagogică şi de orientare şcolară şi profesională. Acest fapt se reflectă în
introducerea ariei curriculare Consiliere şi Orientare, ca disciplină obligatorie în trunchiul comun sau ca disciplină opţională în
curriculum la decizia şcolii.
Introducerea în curricula şcolară a ariei curriculare Consiliere şi Orientare având un conţinut specific de educaţie pentru
carieră, este pe deplin motivată. Educaţia pentru carieră vizează dezvoltarea personală şi înzestrarea elevilor cu cunoştinţele
necesare pentru managementul propriului traseu educaţional şi profesional. Acest fapt se impune cu necesitate în condiţiile unei
pieţe de muncă flexibile şi în mare parte imprevizibile, aflată într-o continuă schimbare atât a configuraţiei sale externe (ponderea
diverselor profesii pe piaţa muncii şi schimbarea relaţiei dintre ele), cât şi interne (modificări în cerinţele impuse de diverse
profesii).
Cerinţele locurilor de muncă evoluează în permanenţă: sporeşte complexitatea sarcinilor ce trebuie îndeplinite; creşte
numărul şi complexitatea cunoştinţelor, deprinderilor şi abilităţilor ce trebuie exercitate în cadrul locurilor de muncă; se exercită o
presiune crescută asupra individului de a lua o serie de decizii în mod individual; se accentuează rolul abilităţilor de comunicare
eficientă; se impune tot mai multă iniţiativă, motivaţie şi flexibilitate în exercitarea sarcinilor de muncă.
În aceste condiţii, activităţile de orientare trebuie să vizeze educarea tinerilor pentru independenţă şi flexibilitate în cinci
domenii de competenţă (Savickas, 1999):
 cunoştinţe despre sine;
 informaţii ocupaţionale;
 luarea deciziei;
 planificare;
 rezolvare de probleme.
Aceste competenţe dobândite permit exercitarea unui control asupra propriei dezvoltări şi asigură flexibilitate în
managementul carierei.
Elementele comune ale intervenţiilor educaţionale de orientare:
 oferirea informaţilor despre ocupaţii;
 clarificarea aspiraţiilor vocaţionale;
 achiziţionarea de structuri cognitive integrative pentru informaţiile despre sine, ocupaţii şi relaţii complexe dintre acestea;
 suport social în explorarea propriei persoane şi a diverselor trasee educaţionale şi profesionale.
Structura generală a informaţiilor relevante pentru managementul carierei

Informaţii despre carieră Relaţii semnificative

• Starea generală a pieţei muncii • Aşteptările celorlalţi

• Structura locului de muncă • Tradiţii de familie

• Starea generală a economiei • Planuri legate de relaţii interpersonale

(căsătorie, copii)

• Mituri legate de carieră

• Statut socio-economic

• Oportunităţide formare
• Planurile persoanelor semnificative
(părinţi, soţ, prieteni)
Alegerea carierei

• Stil decizional
• Atitudini şi credinţe
• Interese
• Deprinderi şi abilităţi
• Valori
• Stil de viaţă

30
 Autocunoaşterea

Dezvoltarea identăţii vocaţionale şi pregătirea tinerilor pentru carieră este unul din obiectivele
principale ale întregului proces de învăţământ. Cunoştinţele, abilităţile şi deprinderile dobândite în şcoală
trebuie să le permită acestora să-şi dezvolte individual o carieră.
Identitatea reprezintă conştiinţa clară a individualităţii unei persoane, formată prin integrarea într-un
construct unic a percepţiei de sine şi a percepţiei expectanţelor celorlalţi faţă de propria persoană. Aceasta se
formează progresiv, pe măsura organizării şi structurării informaţiilor despre sine. Ea se structurează încă
din copilăria mică, însă vorbim despre identitate în special începând din perioada adolescenţei, când
abilităţile cognitive şi de interacţiune socială sunt suficient de mature pentru a putea permite reflectarea
asupra propriei persoane şi a dezvoltării acesteia.
Identitatea vocaţională combină aspecte legate de cunoaşterea propriilor interese, valori, abilităţi şi
competenţe, pe de o parte, cu preferinţa pentru un anumit tip de activităţi, stiluri de interacţiune şi medii de
muncă, pe de altă parte. Ea apare la confluenţa dintre experinţele de învăţare şi muncă multiple ale
adolescentului, devenind etalonul maturizării sale.
Procesul de dezvoltare a identităţii vocaţionale începe cu o perioadă a fanteziei în planul aspiraţiilor
vocaţionale (Ginzberg, 1972). Copilul între 3 şi 10 ani se identifică în planul intereselor vocaţionale cu
diverse persoane semnificative din mediul familial sau şcolar şi imită comportamentul acestora în cadrul
jocurilor. Spre exemplu, se joacă de-a doctorul sau pilotul şi are multe informaţii tehnice, informaţii despre
atribuţiile fiecăruia, stilul de viaţă al acestora, ceea ce nu înseamnă, însă, că este deja pregătit să ia o decizie
privind cariera profesională. Pentru dezvoltarea vocaţională acest stadiu este foarte important, pentru că,
astfel, profesia devine o componentă a imaginii de sine aflată în dezvoltare. Cu alte cuvinte, copilul va dori
o profesie când va fi mare. Pe măsură ce se apropie de finalul ciclului primar, interesele copiilor devin tot
mai diferenţiete. Ei învaţă importanţa cunoaşterii şi înţelegerii aptitudinilor, preferinţelor şi valorilor proprii
pentru alegerea traseului educaţional şi profesional.
Urmează o perioadă a tatonărilor (11-17 ani). În ciclul gimnazial elevii dezvoltă un comportament
explorator: îşi explorează propriile interese vocaţionale, experimentează mai multe tipuri de activităţi şi
observă necesitatea de a lua în considerare balanţa interese-aptitudini în exprimarea unei alegeri
educaţionale sau profesionale. Alegerile pe care le face tânărul în această perioadă pot avea un caracter vag
şi tranzitoriu, putând fi abandonate relativ uşor în momentul în care apare o altă direcţie vocaţională care
pare să-i ofere satisfacţii.
Perioada realismului (18-25 ani) se caracterizează prin cristalizarea identităţii vocaţionale şi o
viziune de ansamblu asupra factorilor care influenţează alegerea traseului educaţional şi profesional, ceea ce
determină luarea unor decizii mult mai pragmatice.
Alegerea profesiunii şi a locului de muncă reflectă, după Super (1976), imaginea de sine a
individului. Cei care au imagine bună despre sine tind să urmeze şcoli mai bune, să alegă profesiuni cu un
nivel al cerinţelor educaţionale mai ridicat şi să exploreze mai multe posibilităţi de carieră.
Şcolii îi revine un rol esenţial în dezvoltarea personalităţii elevilor, deoarece unul din cele mai
importante elemente ale activităţii de consiliere privind cariera îl constituie dezvoltarea imaginii de sine,
prin activităţi de explorare şi autocunoaştere şi o orientare pozitivă asupra caracteristicilor personale.

31
 Colaborarea dintre familie, şcoală şi societate
Prof. Albu Luminiţa,
Şcoala Gimnazială Nr. 1 Bocşa

Familia care se conduce după principii sănătoase poate fi numită nucleul societăţii şi reprezintă punctul
de plecare pentru formarea unei societăţi trainice şi civilizate. Educaţia începe din familie; de aceea, educaţia
adulţilor este necesară pentru ,,dezvoltatrea culturii lor prefesionale şi generale”. Preocuparea pentru educaţia
adulţilor s-a diversificat şi s-a intensificat pe măsura provocărilor pe care viaţa ni le oferă.
Educaţia pe care copilul o primeşte în famile, cei şapte ani de acasă, completează educaţia primită la
grădiniţă şi la şcoală, prelungeşte noţiunile dobândite, pune în aplicare cunoştinţele acumulate, perfecţionează
aptitudinile şi contribuie la modelarea şi dezvoltarea personalităţii fiecărui membru al familiei. Fiecare are de
învăţat unul de la celălalt, pentru că părinţii se modelează după nevoile şi cerinţele copiilor, iar copiii devin
oglinda părinţilor, atât în prezent, cât şi în viitor.
Începând cu grădiniţa şi continuând cu şcoala gimnazială şi liceală, între părinţi şi dascăli trebuie să
existe o relaţie de colaborare, de cooperare, părinţii fiind implicaţi efectiv în actele decizionale din unitatea de
învăţământ, unde copilul îşi desfăşoară activitatea educaţională.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune o informare reiprocă asupra modului de comportare al
elevului. Cooperarea dintre şcoală şi familie constă în informarea, dar şi formarea părinţilor în vederea
şcolarităţii copilului, în calitatea sa de elev. Părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a se implica activ în educaţia
copilului, printr-un dialog permanent cu şcoala, iar şcolile trebuie să sigure părinţilor asistenţa necesară, prin
parteneriatele dintre şcoală şi familie, pentru ca elevii să aibe succes atât în şcoală, cât şi în comunitatea din
acre fac parte. Parteneriatul dintre familie-şcoală devine un support pentru dezvoltarea mintală, emoţională,
fizică şi socio-morală a elevilor şi pentru integrarea lor în societate. De familie depinde felul cum socializează
copilul în primii ani de şcoală, iar şcoala îl pregăteşte pentru integrarea în comunitate. Între şoală şi familie
trebuie să existe un accord, un parteneriat bazat pe încredere reciprocă, iar elevii ca beneficiari ai acestui
parteneriat, pot obţine rezultate bune în acumularea noilor cunoştinţe, în transpunerea lor în practică şi în
pregătirea lor ca viitori adulţi.
Şcoala este responsabilă de educaţia formală a elevilor, ,,ca parte a sistemului social ce include familia şi
societatea”. Prin caracter şi posibilităţi intelectuale fiecare elev se deosebeşte de celălalt, iar factorii
instituţionali ai educaţiei (familia, şcoala, biserica etc.) contribuie la transmiterea experienţei de viaţă, dar şi la
formarea lor ca viitori cetăţeni cu drepturi şi responsabilităţi sociale. Şcoala contribuie pentru formarea unui
cetăţean capabil sa participe activ la dezvoltarea societăţii, să fie pregătit pentru muncă . Menirea şcolii este nu
numai de a inzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, dar şi de a stimula calitatea de om a fiecăruia
în parte.
Împreună cu familia, şcoala conturează caracterul elevului, îl modelează, completează golurile din procesul
instructiv-educativ, îl ajută să înţeleagă anumite probleme dificile, în funcţie de vârstă şi de generaţii.
Parteneriatul dintre şcoală şi familie trebuie privit ca o resursă de materii prime pentru dezvoltatrea
personalităţii elevului şi formarea lui ca adult demn şi nu ca un refugiu în promovarea învăţării şi dezvoltării
personale. În parteneriatul dintre şcoală şi familie pot apărea dificultăţi de ordin comportamnetal, cu păreri
divergente, dar profesionalismul cadrului didactic le poate depăşi cu efecte pozitive asupra rezultatelor şcolare
şi comportamentale ale elevilor.
Educaţia, în lumea contemporană a devenit o problemă globală, o ,,necesitate socială şi este înţeleasă ca
atitudine atât faţă de cunoaştere, cât şi faţă de viaţă”. Această atitudine dă valoare fiecărei persoane, indiferent
de vărstă, de locul pe care îl ocupă, adică de părinte, de elev sau de dascăl, şi contribuie la integrarea într-o
societate în continuă schimbare. Societatea actuală se confruntă cu cerinţe diferite, cu premise diverse, în care
elevul, ca viitor cetăţean activ, ştie ce este, ce vrea să fie sau ce vrea să devină. De aceea, colaborarea dintre
şcoală şi familie deschide orizonturile spre integrarea într-o societate civilizată, unde locul fiecăruia să fie
respectat şi apreciat.

Bibliografie:
32
- Ionescu, Miron, ,,Instrucţie şi educaţie”,Ed. Garamond S.R.L., Cluj-Napoca;
- Pescaru, Băran, Adina, ,,Parteneriat în educaţie”,Ed. Aramis Print, Bucureşti;

33
 Rolul proiectelor educaționale în consolidarea
relației grădiniță-școală-familie-societate

Profesor Gina Alcea,

Școala Gimnazială „Sfântul Grigorie Teologul” Galați

”Noi nu putem face lucruri mari pe acest Pământ, doar lucruri mici cu multă dragoste”
(Maica Tereza de Calcutta)

Factorii fundamentali în educația copiilor sunt familia și școala. Educația copiilor are ca rol integrarea
acestora în societate, în calitate de cetățeni responsabili și implicați activ în promovarea unor valori universal
acceptate.
Parteneriatul şcoală – familie - comunitate este esenţial în procesul de educaţie a elevilor, deoarece îi
ajută să-şi dezvolte competenţe şi abilităţi sociale încă din primii ani ai copilăriei, pregătindu-i să aibă succes
la școală şi mai târziu, în viaţă şi în carieră.
Activitățile prin care școala cooptează familia în procesul educațional pot fi diverse, în funcție de
interesul manifestat de părinți și elevi, cât și de deschiderea școlii pentru a-i atrage pe aceștia în programele
educaționale.
O astfel de inițiativă a școlii noastre a fost desfășurarea proiectului educațional ”Oameni ca noi” care a
implicat familiile elevilor, elevii, membri ai comunității locale în activități de voluntariat, ai căror beneficiari
au fost copiii proveniți din familiile defavorizate,copiii și adulții aflați în instituții ale statului, diferite
persoane cu nevoi speciale.
Proiectul a pornit de la viziunea unei comunităţi în care generaţiile trăiesc în armonie, orice persoană
se bucură de respectul şi afecţiunea celorlalţi, iar copiii şi tinerii vor beneficia de experienţa şi înţelepciunea
părinților și educatorilor.
Proiectul şi-a asumat misiunea de a contribui la îmbunătăţirea relaţiior dintre generaţii, de a forma la
elevi şi cadre didactice abilităţi civice care să corespundă particularităţilor comunităţii noastre.
Această misiune are în vedere câteva direcţii: creşterea capacităţii şcolii de a desfăşura activităţi
cu caracter civic, încurajarea participării elevilor la viaţa comunităţii şi asumarea de responsabilităţi,
diseminarea unor experienţe de succes şi a unor exemple de bună practică în domeniul pregătirii de buni
cetăţeni.
Acțiunile derulate au avut drept obiective dezvoltarea atitudinii pozitive faţă de persoanele
defavorizate, îmbunătăţirea relaţiilor şcoală-comunitate, şcoală-familie, cadre didactice-elevi,
conştientizarea, de către părţi, a importanţei timpului petrecut împreună şi acţiunilor derulate in sprijinul
celor cărora viața le-a oferit mai puțin.
Parteneri în acest proiect au fost grădinițe și școli speciale, iar beneficiari copiii din centre de
plasament și bătrâni din cămine.
Activitățile derulate pe parcursul unui an școlar au constat în organizarea de activități de colectare de
daruri, îmbrăcăminte, alimente, achiziționarea de produse electronice cu ocazia sărbătorilor creștine,
susținerea de activități culturale în parteneriat cu grădinițele și școlile, organizarea de acțiuni de colectare a
unor sume de bani pentru copiii care au necesitat tratamente costisitoare.
Impactul acestor acțiuni a fost unul surprinzător, mulți părinți și persoane din comunitate dorind să
sprijine aceste inițiative.
Activitățile propuse au contribuit la îmbogățirea trăirilor, atitudinilor și sentimentelor.
Considerăm că dincolo de aspectele teoretice ale relației grădiniță-școală-familie-comunitate cel mai
bun mod de a-i determina pe copii să se formeze ca buni cetăţeni este de a-i învăţa pe aceștia să-şi
construiască civilitatea, de a se a instrui şi educa civic prin implicare în rezolvarea problemelor comunității.

34
 RELAȚIA - GRĂDINIȚA - ȘCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE

Prof. Aldea Ana Mihaela

GPP nr 1 Slatina
Prof. Matei Mihaela
Școala Gimnazială „Nicolae Iorga” Slatina

Plecând de la funcţia centrală a educaţiei de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii

individului tot timpul urmărim scopul principal și anume cel al integrării sociale optime, deoarece copilul,
mai apoi adultul se află într-o permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. Acesta asimilează
normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană, o
interacțiune permanentă fiind astfel pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi
responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme
specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala,
instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor
statusuri şi roluri succesive.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare ce îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
În mod firesc, părinţii sunt primii educatori ai copilului. Vine apoi rândul profesioniştilor din
grădiniţe şi şcoli să se ocupe de educarea şi formarea copiilor printr-o metodologie şi un curriculum specific
vârstei acestora. Dar educaţia copiilor, priviţi ca cei mai tineri membri ai unei comunităţi, este
responsabilitatea întregii comunităţi. Ea este leagănul creşterii şi devenirii copiilor ca viitori adulţi
responsabili de menirea lor în folosul întregii comunităţi.
Comunitatea de oameni care trăiesc şi învaţă împreună constituie contextul primordial în care se
desfăşoară educaţia şi are la bază următoarele caracteristici:
 Ca fiinţe sociale, oamenii au, din cele mai vechi timpuri, tendinţa firească de a se organiza
în comunităţi guvernate de o serie de norme formale şi informale care asigură funcţionarea şi progresul
comunităţii.
 În cadrul comunităţii, în diversele domenii de manifestare, fiecare persoană are drepturi şi
responsabilităţi. Astfel, asigurarea accesului egal la educaţie este dreptul fiecărui membru al comunităţii, dar
şi responsabilitatea întregii comunităţi. Sistemul de educaţie devine astfel parte integrantă în viaţa
comunităţii, cu toate cerinţele ce decurg pentru buna lui funcţionare.
 O comunitate care plasează educaţia printre priorităţile sale este o comunitate care
acţionează conştient în folosul tuturor membrilor săi. Este bine ştiut faptul că, pe termen lung, investiţia în
educaţie este cea mai valoroasă pentru societate.
 În cadrul unei comunităţi, grădiniţa şi şcoala sunt instituţii care asigură educaţia copiilor dar
sprijină, în acelaşi timp preocuparea şi nevoia adulţilor pentru perfecţionare continuă şi învăţarea pe tot
parcursul vieţii.
În fiecare zi copiii învaţă despre oameni şi locuri din comunitatea lor atunci când îşi însoţesc
educatoarele sau părinţii în plimbări şi vizite, dar şi în cadrul activităţilor desfăşurate în grădiniţă.
Grădiniţa, prin implementarea proiectelor, caută soluţii prin care să fie utilă societăţii, dar şi privită
pe măsura investiţiilor şi speranţelor.
Parteneriatele organizate de grădiniţe pot conduce la:
 formarea unei reţele de sprijin comunitar, complementar grădiniţei, pentru realizarea unor
obiective;
 cunoaşterea specificului cultural, a valorilor mediului comunitar;
 antrenarea membrilor comunităţii în luarea unor decizii privitoare la dezvoltarea grădiniţei;
 oferirea unui suport material şi cultural copiilor din grădiniţă;

35
 invitarea membrilor comunităţii la momentele festive sau la evenimentele importante ale
grădiniţei;
 participarea copiilor din grădiniţă la unele manifestări festive organizate de comunitate;
 stimularea continuă a învăţării şi introducerea copilului în ambianţa şcolii prin formarea
reprezentărilor despre şcoală.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă, mai târziu școală şi familie reprezintă relaţia de colaborare a părinţilor
cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a
colabora cu personalul grădiniţei - școlii, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului grădiniţă - școală - familie – societate este bine să ne amintim că în viaţa
copilului şi a familiei orice angajat al instituţiei este important: bunica ce pregăteşte cele mai grozave
mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare care-i ajută pe cei mici, educatoarea-persoana care le este
întotdeauna un sprijin, învățătoarea care-i îndrumă și-i pregătește pentru experiențele vieții viitoare, astfel,
fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul său îndeplinindu-și atribuţiile şi influenţând dezvoltarea
copilului.
Relația dintre toți acești factori externi poate influența pozitiv sau negativ educaţia copilului care trebuie
să fie o acţiune ce presupune schimb de experienţe, de competenţe şi de valori între toţi adulţii ce îl susţin în
dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional dintre familie
şi instituție să se extindă şi către comunitatea care le include.
Prin crearea unor relații corecte de bază, parteneriatului grădiniţă – școală – familie - comunitate câştigă
un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi creându-se relații pozitive ce fac posibilă dezvoltarea
sentimentului de coeziune socială. Comportamentele cadrelor didactice au un mare rol în crearea acestor
punți între instituții și familia copilului, atitudinea cestora și poziția adoptată reprezentând cheia succesului.

36
 GRĂDINIȚA, FAMILIA ȘI COMUNITATEA – FACTORI CE MARCHEAZĂ
TRASEUL EDUCAȚIONAL AL COPILULUI
Prof. Alecsa Iuliana,
Grădinița cu Program Normal „Țăndărică” Suceava

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului
cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale.
Educaţia din grădiniță rămâne sărăcită dacă nu este complementată de ceea ce se poate adăuga dinafara
perimetrului ei, din comunitate. Ceea ce apare pe „lângă” gradiniță trebuie luat în serios, convertit, preluat şi
asumat în cunoştinţă de cauză şi pe autentice temeiuri psihopedagogice. Acest „rest” trebuie pus în „rost”,
adică transformat în suport, sursă de motivare şi expansiune a învăţării.
În această interacţiune, se asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, copilul este pregătit pentru viaţa socială, pentru
asumarea unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în
cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia,
grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de
informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării
depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită
asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune
coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei. În proiectul său instituțional, grădinița trebuie să
prevadă proceduri și activități care să permită implicarea activă a părinților în activitatea desfășurată. Acest
lucru presupune ca, la nivel instituțional, să fie asumat faptul că beneficiarul direct al instituției este
FAMILIA, fiecare membru al familiei fiind în egală măsură beneficiar și partener al serviciilor pe care le
oferă grădinița. La nivel instituțional, este bine să se conștientizeze faptul că implicațiile pe care le are actul
educațional se răsfrâng asupra tuturor participanților: copii, părinți, cadre didactice și didactice auxiliare. De
aici, trebuie să avem prevăzute activități și proceduri de feed- back, prin care să putem evalua dacă grădinița,
prin activitățile sale, răspunde în mod satisfăcător nevoilor beneficiarilor săi, dacă dinamica instituțională
corespunde dinamicii în care evoluează ultimele tendințe pedagogice.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a
informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere,
dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
Relația grădiniță – familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiții de bază, fundamentală:
cunoașterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor și potențialului ei educativ. Educatoarea trebuie

37
să cunoască mai multe aspecte ale vieții de familie, deoarece acestea o ajută în cunoașterea și înțelegerea
copiilor cu vârste cuprinse între 3-6 ani. În privința aceasta, familia – este o sursă principală de informații
privind relațiile interpersonale dintre membrii acesteia, așteptările privind educația copilului, stilul
educațional, autoritatea părinților și metodele educative folosite, valorile promovate, climatul educațional,
responsabilitățile pe care copilul le îndeplinește etc.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi
adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul
educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.
În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu:
instituţii sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor
membrilor comunităţii;
 asociaţiile nonguvernamentale , pentru rezolvarea unor probleme de ordin social;
 parteneri privaţi care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat;
 mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Resurse bibliografice:

 Ezechil, Liliana, Păiși, Lăzărescu, Mihaela, 2001, Laborator preșcolar, Editura V& I
Integral, Bucuresti;
 Cristea, Sorin, 2010, Fundamentele pedagogiei, Editura Polirom, Iasi;
 Cucos, Constantin, 2012, „Este importanta educatia de dincolo de usa clasei?”, articol
aparut pe newsletter-ul doxologia.ro si in Revista Doxologia, Editura Doxologia Media Mitropolia
Moldovei si Bucovinei, Iasi;
 Nicolae, Irinela, Secrieru, Ana, Ștefănescu, Doina, 2008, Împreună pentru copii: grădinița
și comunitatea, Seria Module pentru formarea și perfecționarea personalului din grădinițe, Bucuresti;

38
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE PRIN PROIECTELE ȘCOLARE
Prof. înv. primar Alecu Paraschiva
Școala Gimnazială Nr. 30 „Gheorghe Țițeica” Constanța

Învățământul este unul dintre instrumentele importante prin care societatea stimulează, dirijează și
controlează procesele dezvoltării.
În societatea contemporană, problematica educației dobândește noi conotații determinate de
schimbările produse în toate domeniile vieții sociale. Drept urmare, accentul trece de pe informativ pe
formativ. Misiunea școlii este de a-i forma pe copii sub aspect psihointelectual, fizic și socioafectiv, pentru
o cât mai ușoară integrare socială.
Pentru o eficiență sporită, alături de școală trebuie implicați și alți factori educogeni, un rol
important revenind familiei și societății.
Oricât ar fi de vastă, educația formală nu epuizează sfera influențelor formative exercitate asupra
copilului. Ea trebuie să se împletească cu cea nonformală, extracurriculară, care facilitează antrenarea
familiei și a societății.
În acest sens, voi face referire la câteva proiecte culturale la a căror derulare am participat.
Unul dintre acestea a fost proiectul școlii noastre numit „Călători prin tradiții”. Proiectul își propune
să reînvie, să aducă în atenția copiilor tradițiile noastre strămoșești: cântece, dansuri, meșteșuguri, creații
artistice. Mărțișorul este una dintre ele. Înainte de sosirea lunii martie, elevii confecționează mărțișoare și
felicitări din diverse materiale. De fiecare dată, alături de copii lucrează și părinții, organizați pe ateliere.
Această activitate pune în valoare imaginația și capacitatea creatoare a participanților, dar întărește și
legătura părinte-copil. La final, o parte dintre lucrări sunt selectate pentru concurs, iar restul sunt folosite
pentru organizarea Târgului mărțișorului. Părinții sunt prezenți și în ziua organizării târgului, pentru a-i
susține pe copii. Banii rezultați din vânzarea mărțișoarelor și a felicitărilor sunt folosiți în scopuri caritabile.
Asimilarea tradițiilor și valorilor culturale naționale constituie, în același timp, premise ale
deschiderii spre alte culturi și alte sisteme de valori morale și estetice. Între anii 2008-2010 am participat
alături de elevi la derularea Proiectului Multicultural Comenius intitulat „Noi, europenii, avem multe de
împărtășit” (We Europeans have a bagful of culture to share). În acest proiect au fost implicați elevi ai unor
școli din Marea Britanie, Portugalia, Turcia, Spania, Finlanda, Franța ( Insula Reunion). Principalele
obiective ale proiectului au fost: implicarea elevilor și a profesorilor într-un dialog multicultural prin care să
poată împărtăși idei, opinii despre activitățile și temele proiectului, îmbunătățind astfel abilitățile de
comunicare atât în limba maternă, cât și într-o limbă străină; dezvoltarea simțului de cetățenie europeană
bazat pe înțelegere, respect și toleranță a diferitelor culturi, a drepturilor omului și a democrației; creșterea
motivației elevilor de a citi și a scrie într-o limbă străină prin intermediul poveștilor interculturale și a altor
activități.
Au avut loc activități variate, unele dintre ele fiind videoconferințele. Deși dialogul se purta în limba
engleză, copiii schimbau saluturi și cântau cântece și în limba națională, apoi cântecele propuse erau
învățate de către parteneri. Cântecele tradiționale aparținând celor opt țări au fost grupate pe un CD.
Un lucru foarte interesant și instructiv l-a reprezentat acțiunea numită „Trăistuța multiculturală”. La
fiecare întâlnire de proiect se realizau schimburi de obiecte culturale între țările participante, care apoi erau
prezentate elevilor de către coordonatorul proiectului, pentru a fi cunoscute obiceiurile, tradițiile,
personalitățile de seamă, obiectele emblematice ale partenerilor. Misiunea elevilor mei a fost aceea de a
lucra sorcove, însoțite de textul colindului tradus în limba engleză, pentru fiecare schimb de obiecte
culturale. Fiind o activitate mai dificilă, am avut nevoie de ajutorul părinților, care au invitat la atelierul de
creație și o cunoscătoare a tehnicii realizării sorcovei, pentru a ne îndruma.
De asemenea, elevii au fost antrenați în crearea și ilustrarea unor povești interculturale. Fiecare țară
propunea câte un început de poveste, iar celelalte o cotinuau și o încheiau, acțiunea derulându-se astfel pe
teritoriul a șapte țări. Povestea începută de elevii școlii noastre s-a întitulat „O călătorie minunată”, iar
personajele principale au fost doi copii, Ana și Matei. Astfel au fost create șapte povești, care apoi au format
o carte.
O activitate care a plăcut mult elevilor a fost schimbul de rețete culinare. Mâncărurile și dulciurile au
fost pregătite acasă, de către copii și părinți, apoi s-au organizat în școală standuri de prezentare și de
degustare a produselor. S-a realizat și o carte de rețete.
39
 La fiecare întâlnire de proiect, elevii de la școala gazdă prezentau spectacole care erau
filmate/fotografiate și apoi erau prezentate copiilor din fiecare țară parteneră. Astfel se făceau cunoscute
dansurile, câtecele și alte tradiții specifice țării respective.
Printre produsele finale ale proiectului s-au numărat și un dicționar de cuvinte uzuale în toate limbile
țărilor partenere, cartea și DVD-ul cu istoria tuturor țărilor partenere, precum și o carte de jocuri însoțite de
instrucțiunile de desfășurare a lor.
Cel de al doilea proiect Comenius la care am fost din nou parteneri s-a derulat între anii 2010-2012
și s-a numit „Ce vezi de la fereastră” ( What’s outside your window). Țările partenere au fost: Marea
Britanie, Spania, Ungaria, Polonia, Turcia, Grecia, Italia. Proiectul a avut următoarele obiective: dezvoltarea
și întărirea educației interculturale și a contribuției ei la integrarea socială, promovând sentimentul de a fi un
„cetățean european”; creștera implicării elevilor în planificarea propriilor activități de învățare; folosirea
informaticii într-o zonă mai largă; promovarea unui stil de viață sănătos prin mărirea interesului copiilor
pentru activități în aer liber; creșterea interesului copiilor în înțelegerea impactului pe care activitățile
omului îl au asupra naturii și mediului înconjurător.
Și în acest proiect au avut loc, periodic, videoconferințe pe diverse teme, ca de exemplu: „Eu și
școala mea”, „Care sunt hobby-urile mele”, „Cum mi-am petrecut vacanța”etc.
Fiind un proiect cu tematică ecologică, s-au realizat activități și produse finale variate. Elevii au
observat starea vremii și au prezentat buletinul meteo în ziua de 15 a fiecărei luni. Pentru a fi cât mai
pricepuți, au mers în vizită la Institutul de Meteorologie Constanța. Apoi au realizat compuneri și desene ce
au ilustrat anotimpul iarna.
O altă activitate a constat în cunoașterea unor mituri și legende legate de creaturi ale apelor din
fiecare țară parteneră. Apoi s-a creat și s-a scris o legendă care a cuprins elemente din legendele propuse de
toate țările. Legenda a fost transformată în piesă de teatru. Elevii din fiecare țară au creat păpuși și decoruri
pentru punerea în scenă și filmarea legendei. Produsele finale ale acestei activități au fost cartea intitulată
„Creaturile Europei” și DVD-ul multicultural despre mituri.
Pentru a cunoaște fauna, elevii au realizat broșuri și cărți de joc cu animale comune tuturor țărilor
partenere, cât și specifice regiunii geografice în care este situată fiecare țară.
În ceea ce privește flora, s-au realizat schimburi de semințe și de plante vii și presate. Semințele au
fost semănate și s-au urmărit creșterea și aspectul plantelor din țările respective. Plantele presate au fost
folosite la realizarea unei cuverturi intitulată „Plante europene”.
De asemenea, elevii au lucrat broșuri intitulate „Turistul virtual”, care fac reclamă unei zone turistice
și cuprind sugestii de activități. Recomandările au fost scrise în limba engleză, cât și în limba țării
respective. Broșurile realizate au fost rodul colaborării dintre părinți, copii și diverse instituții, care au oferit
materiale informative.
Din cele prezentate se poate spune că prin îngemănarea acțiunii tuturor factorilor se pot obține
rezultate deosebite în educația copiilor.

40
 ȘCOALA – FAMILIA – COMUNITATEA –
PARTENERI ÎN PROCESUL DE CONTURARE A PERSONALITĂŢII ŞCOLARULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR ALEXA VIORICA

LICEUL TEHNOLOGIC DĂRMĂNEȘTI

Familia este prima şcoală a copilului. Ea evidenţiază o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei
rămân întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia. Nu există un cadru mai favorabil,
un mediu mai prielnic pentru formarea şi dezvoltare copilului, decât acela pe care îl poate oferi o familie
bine închegată, conştientă de menirea ei socială şi hotărâtă să facă din educaţia copiilor o preocupare
serioasă. Odată cu intrarea copilului în grădiniţă şi şcoală, educaţia completă, înţeleasă atât în sens afectiv
cât şi instructiv, nu o pot oferi decât familia şi şcoala, împreună.
Colaborarea şcolii, respectiv a învăţătorului cu familia, este o condiţie importantă a unirii eforturilor
în educarea copiilor, în obţinerea succesului şcolar, în conturarea personalităţii elevului. Tocmai de aceea ,
problemele tratate de învăţători cu părinţii trebuie să reflecte nevoile stringente ale vieţii copilului, ale şcolii,
ale educării şi instruirii eficiente a elevilor, la soluţionarea cărora sunt angajate deopotrivă şcoala şi familia.
Învăţătorul şi familia trebuie să colaboreze şi să se identifice cu nevoile şi aspiraţiile copiilor pentru
a le dirija cu tact, înţelegere şi dragoste spre un scop cu finalitate pozitivă.
„Prezenţa părinţilor poate transforma cultura şcolii.”(S.L.Lightfoot)
Din experienţe mea de până acum, am constatat că atitudinea familiei faţă de şcoală este foarte
diversă, ceea ce face împărţirea lor în mai multe categorii:
- părinţi indiferenţi, care lasă totul pe seama şcolii, considerând că această sarcină revine doar şcolii.
Aceştia privesc cu indiferenţă chiar şi rămânerea în urmă la învăţătură a copiilor. Indiferenţa părinţilor se
explică fie prin diminuarea funcţiei educative a familiei, preocupată de propriile ei neajunsuri de ordin
juridic, social, moral (deces, divorţ, abandon, plecarea la muncă în străinătate, conflicte, alcoolism, etc, ), fie
prin nivelul cultural şi psihopedagogic foarte scăzut.
- părinţi alarmaţi, orgolioşi, care înţeleg iubirea faţă de copilul lor ca o tendinţă de a-l impune în faţa
celorlalţi, de a-l face „cap de afiş”. Aceşti părinţi înţeleg legătura cu şcoala nu în sensul unei colaborări, ci a
unei confruntări. Ei urmăresc fiecare notă a copilului, fiecare reacţie a învăţătorului faţă de copilul său şi cer
imediat explicaţii pe un ton ridicat. Acasă, învăţătorul este discreditat în faţa copilului, care la rândul său va
avea o atitudine dispreţuitoare faţă de activitatea educativă dar şi faţă de învăţător.
- părinţi pasivi, care nu reuşesc să-şi traducă în practică bunele intenţii. Aceştia, deşi sunt conştienţi
de importanţa colaborării cu şcoala, amână mereu acest moment, fie din cauză că sunt prea ocupaţi, fie că
sunt dezorganizaţi sau indolenţi, rămânând pe planul angajamentelor verbale.
- părinţi interesaţi, care colaborează permanent cu şcoala, luând cele mai adecvate măsuri în
beneficiul copilului.
Concepţia nouă despre învăţarea formativă reorientează acţiunea pedagogică şi ca atare şi rolul
părinţilor şi al învăţătorilor. Elevul este plasat în centrul acţiunii educaţionale, astfel încât întreaga activitate
la care este solicitat trebuie concepută şi dirijată astfel încât elevul să poată demonstra că poate îndeplini
programul învăţării şi că ştie cum să înveţe, educându-se pe sine, dar sub îndrumarea atât a părinţilor cât şi a
învăţătorului. Din această perspectivă, rolul părinţilor faţă de elev se schimbă. Ei înşişi au nevoie de
îndrumarea învăţătorului, de instruire în ceea ce priveşte modul de efectuare a sarcinilor şcolare, care să
conducă la atingerea scopului propus.
Am întâlnit cazuri în care unii părinţi interveneau în activitatea copilului necorespunzător,
sugerându-i o metodă diferită de învăţare; alţi părinţi se substituiau copilului efectuându-i temele prin alte
metode decât cele indicate. Caracterul contradictoriu a dus la confuzii atât în domeniul însuşirii tehnicilor de
învăţare cât şi în domeniul moral, diminuând simţul răspunderii. Unitatea de opinii dintre cele două instituţii
ŞCOALĂ- FAMILIE, nu poate fi realizată decât în colaborare.
Implicarea părinţilor în viaţa şcolii are un impact pozitiv asupra comportamentului, frecvenţei şi
rezultatelor elevilor la învăţătură. Întâlnirile „tipice” cu părinţii oferă acestora puţine şanse de a cunoaşte

41
problemele şcolii. De aceea trebuie pus accent pe activităţi de cunoaştere interpersonală, căutarea unor căi
de a facilita întărirea legăturilor dintre părinţi şi şcoală, dintre copii şi părinţi.
Implicarea părinţilor în viaţa şcolii poate fi realizată prin diferite forme:
- discuţii cu învăţătorii;
- participarea la activităţile clasei, şcolii;
- voluntari;
- participarea la diferite evenimente şcolare;
- cursuri speciale pentru părinţi;
- monitorizarea educaţiei elevilor;
- parteneriat şcoală-familie –comunitate, etc.
Pentru conturarea personalităţii şcolarului, o importanţă deosebită o prezintă însă implicarea
părinţilor în activitatea de acasă: părinţii citesc împreună cu copiii lor, îi ajută la teme, îi îndrumă pe baza
experienţei lor şi a instrucţiunilor oferite de către învăţător, sprijină activităţile extraşcolare ,participă la
activitățile comunității locale, etc.
Prin implicare, părinţii îşi oferă ajutorul atât copilului cât şi şcolii și comunității locale,
contribuind la sporirea eficienţei activităţii instructiv-educative, la succesul pregătirii copilului pentru viaţă.
Şcoala deţine rolul decisiv în procesul educativ. Aceasta nici nu umbreşte, nici nu prejudiciază
rolul familiei .Dimpotrivă, succesul măsurilor întreprinse de unul din cei doi factori este condiţionat de
atitudinea celuilalt. Caracterul unitar al acţiunilor pedagogice este una din condiţiile majore ale reuşitei
şcolare de care se bucură în egală măsură atât părintele cât şi dascălul, dar și comunitatea locală.
El, copilul, este abonamentul nostru, al părinţilor şi al dascălilor la tinereţea eternă , pe care trebuie
să-l plătim cu ce avem mai bun în noi, unindu-ne eforturile pentru ca şcoala de azi să fie mai bună ca cea de
ieri.

42
 Relaţia şcoală-familie-societate

prof. Alexandru Maria, Liceul Pedagogic “Spiru Haret”, Buzău

prof. Popa Mihaela, Liceul Pedagogic “Spiru Haret”, Buzău

Propunându-şi să dezvolte în om toată perfecţionarea de care este susceptibil, educaţia este o

dimensiune constitutivă a fiinţei umane: „Omul nu poate deveni om decât prin educaţie”, aprecia Kant cu
îndreptăţire. Prin urmare, omul nu se naşte om: „tot ceea ce constituie umanitatea: limbajul şi gândirea,
sentimentele, arta, morala – scrie O. Reboul în “La philosophiede l'éducation” – nimic nu trece în
organismul noului născut” fără educaţie.
Problema educaţiei tinde să devină o problemă prioritară şi toţi cei care văd limpede evoluţia fiinţei
umane, a fiinţei raţionale şi a umanităţii, în ansamblul ei, situează în centru triada şcoală-familie-societate.
Educaţia, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a fiinţei şi a societăţii, propune o desfăşurare
concretă, presupune participare, trăire, comunicare între indivizi concreţi, presupune o cunoaştere
profundă a evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă.
Principalii piloni de rezistenţă ai educaţiei sunt şcoala şi familia, iar între aceştia şi comunitate,
mediul extraşcolar şi extrafamilial, activează elevul, obiect şi subiect al educaţiei. Dacă aceste medii
educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a elevului în
activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile
sociale interesate direct sau tangenţial de domeniul educaţiei copilului de vârstă şcolară şi să stabilească
relaţii de cooperare şi colaborare. Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea
individuală şi colectivă. Totodată şcoala face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa
publică, elaborarea şi luarea deciziilor. Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi permite
unui număr mare de oameni să ia parte activă la soluţionarea problemelor care îi privesc.
Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care schimbările s-au accelerat simţitor, într-o societate a
opţiunilor individuale şi sociale multiple, marcată de o multitudine de schimbări, de natură diferită.
Educaţia este solicitată să răspundă provocărilor unei societăţi şi unor indivizi în derută, o lume în care
pare că s-au pierdut şi se pierd repere, sisteme de referinţă, iar sistemele etice se află în criză. Şcoala este
chemată să contribuie la redefinirea unor noi sisteme de valori, la reconstrucţia spirituală a omului. Dar
şcoala trebuie să fie sprijinită permanent de familie pentru a-şi putea atinge obiectivele, deoarece copilul
pleacă din familie şi, după orele petrecute la şcoală, se întoarce în famile, care trebuie să-i asigure un
climat favorabil astfel încât elevul să se pregătească în mod constant pentru a face faţă mai târziu
cerinţelor societăţii. În familie, copilul învaţă să se aprecieze pe sine şi pe ceilalţi, depinde de un anumit
mod de viaţă, vine în contact cu valorile şi normele societăţii.
Societatea contemporană are nevoie de tineri bine pregătiţi, competitivi pe piaţa muncii, dispunând
de abilităţi multiple. Elevul are uneori o atitudine ostilă faţă de şcoală, nu este suficient de motivat pentru a
se integra cerinţelor ei. La originea acestei abordări este fie educaţia necorespunzătoare din familie, fie
greşelile pedagogice ale profesorului. Rezolvarea educativă poate fi eficientă şi pozitivă în aceste situaţii
numai dacă se bazează pe tratarea individuală a elevilor, ţinând cont de trăsăturile personalităţii elevului,
de relaţia dintre el, educator şi părinţi, de atitudinea lui faţă de procedeul educativ folosit.
Activitatea de acasă este o continuare a activităţii pedagogice de la şcoală şi invers – activitatea de
la şcoală este o continuare a activităţii de acasă. Acesta este motivul principal pentru care cei doi factori au
datoria de a cunoaşte obligaţiile celuilalt, de a se sprijini reciproc.
Întrebarea care trebuie să stea în atenţia tuturor subiecţilor educaţionali este următoarea: Cum va
trebui să educăm copilul de azi, tânărul/adultul de mâine, pentru a se încadra într-o societate în care numai
responsabilitatea, voinţa, hotărârea, curajul şi dorinţa de a munci îi poate asigura o existenţă optimă?
Răspunsul este deosebit de complex şi nu poate fi oferit de familie fără şcoală sau de şcoală fără familie.
Bineînţeles, dintre cei doi factori, familia, ca cel mai apropiat colaborator al şcolii, care o secondează sau
ar trebui să o facă, aproape şi sincer, vine cu decizii esenţiale. Adoptarea unor atitudini de aprobare a
sarcinilor şcolii, pentru a nu crea dificultăţi de înţelegere copiilor, pentru a evita caracterul duplicitar şi
dezorientarea, este un comportament cotidian important pentru fiecare părinte, inclusiv în vederea creării
unui front educativ unitar cu şcoala. Timpul acordat copiilor, discuţiile libere şi deschise care să se soldeze
cu acceptarea punctelor de vedere cerute, manifestarea interesului permanent pentru ce şi cum se întâmplă
43
la şcoală, afişarea disponibilităţii de implicare în rezolvarea problemelor şcolii sunt acţiuni absolut
necesare pentru fiecare părinte.
Continuarea activităţii educative începută la şcoală presupune atât o bună comunicare şi colaborare
între părinţi şi cadre didactice cât şi între părinţi şi propriii copii. Din păcate, acest lucru se realizează mai
greu. Unii părinţi evită să ia legătura cu cadrele didactice, mai ales dacă propriii copii întâmpină probleme
în adaptarea şcolară. Acest lucru nu face decât să agraveze situaţia, copiii simţind lipsa de implicare a
părinţilor. Există şi o altă categorie de părinţi. Sunt cei care, indiferent de rezultatele copiilor, scot în
evidenţă doar greşelile acestora, fără a încerca să comunice cu ei şi să afle de ce există mici “derapaje” în
activitatea lor. Atunci, copilul evită să mai discute cu familia problemele întâmpinate, se închide într-o
lume proprie, comunică doar cu prietenii şi cu cei pe care îi consideră apropiaţi. Părinţii care doresc să
deschidă comunicarea cu copiii lor trebuie să se pregătească pentru a afla inclusiv unele lucruri alarmante.
Te poţi considera un bun ascultător doar atunci când accepţi să asculţi în primul rând lucrurile mai puţin
plăcute, când îl faci pe cel cu care discuţi (adică propriul copil) să îţi împărtăşească problemele, neliniştile,
eşecurile. Copiii simt nevoia să-şi împărtăşească bucuriile, dar au, de asemenea, nevoie de cineva căruia
să-i împărtăşească problemele, neliniştile inimii, temerile, cineva care să nu învinovăţească. Atât părintele,
cât şi copilul au nevoie să transmită, dar este important ca transmiterea să se facă la momentul potrivit.
Adevărata comunicare există dacă se păstrează legătura cu copilul mărindu-se capacitatea de a-l accepta
ca pe o persoană cu drepturi, nevoi şi valori proprii.
Un dialog permanet cu şcoala facilitează relaţia părinte-copil deoarece părintele află
comportamentul şi rezultatele copilului în acest mediu şi poate lua măsuri eficiente în cazul în care este
nevoie. Această relaţie nu este univocă, pentru că şi profesorul poate afla care este cauza unui eventual
eşec datorat unor probleme în cadrul familiei. Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea
personalităţii copilului, care este urmărit atât în familie, cât şi în şcoală, astfel încât sarcinile şcolii şi ale
familiei în materie de educaţie şi instrucţie se împletesc şi se sprijină reciproc. Cadrul didactic nu poate
acţiona corect fără o bună cunoaştere a situaţiei familiale a copilului, nu poate lua deciziile corecte, iar
familia nu poate continua acţiunea şcolii fără să colaboreze cu cadrul didactic. Cel care suferă cel mai mult
este copilul care se poate simţi abandonat. În astfel de cazuri apare, de cele mai multe ori, eşecul şcolar.
Partener principal al şcolii, familia se defineşte ca instituţie socială şi ca grup definit care dispune
de o influenţă considerabilă în raport cu membrii săi. Pregătirea elevilor pentru învăţare continuă, atât la
scoală, cât şi în familie, şi extinderea autoeducaţiei la întreaga viaţă în cadrul societăţii constituie
argumente puternice pentru deschiderea şcolii faţă de experienţele trăite de elevi în afara şcolii şi pentru
realizarea celor trei tipuri de educaţie: formală, informală şi nonformală. Prin urmare, modul de dezvoltare
a societăţii depinde de felul în care individul a fost pregătit de şcoală şi de familie. Şcoala este sinonimă cu
educaţia şi vine în continuarea celor şapte ani petrecuţi în familie. Familia, încă celula de bază a societăţii,
reprezintă de fapt o mini-societate, iar copilul învăţat să respecte reguli şi să se comporte responsabil în
familie şi la şcoală se va integra perfect în societate când va ajunge la maturitate.

Bibliografie

Băran-Pescaru, Adina, “Familia azi. O perspectivă sociopedagogică”,Bucureşti, Editura Aramis,2004

Cucoş, Constantin (coord.), “Psihopedagogie”, Iaşi, Polirom, 1998
Dumitriu, Gheorghe, “Comunicare şi învăţare”, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1998

44
 Parteneriatul școală-familie în alternativa educațională Step by Step
Prof. înv. primar Alexandru Mihaela
Școala Gimnazială Nr. 12 ” B.P.Hasdeu” Constanța

Alternativa educațională Step by Step pentru învățământul primar recunoaște, respectă și sprijină
rolul părinților în educație, considerându-i pe aceștia ca fiind primii profesori ai copiilor. Părinții sunt de
altfel primele modele pe care cei mici încearcă să le imite, de aceea responsabilitatea familiei este deosebit
de mare în ceea ce privește modul în care se dorește integrarea copiilor în comunitate și societate.
Programul Step by Step are încredere în responsabilitatea și cooperarea școală-familie pentru
asigurarea succesului fiecărui copil în toate domeniile. Relațiile prietenești dintre profesori și părinți au un
impact puternic asupra elevilor: ei înțeleg mai bine mesajul că adulții care sunt importanți în viața lor au
grija de ei, crește încrederea în sine, dar și motivația pentru învățare. Aceste relații trebuie să se bazeze pe o
comunicare bilaterală clară și consistentă, pe încredere reciprocă și pe variate mijloace de implicare.
Încă de la prima întâlnire dintre profesori și părinți se urmărește cunoașterea reciprocă, identificarea
așteptărilor ambelor părți implicate în educarea copiilor și se stabilește o relație prietenoasă și deschisă care
va continua pe parcursul celor 5 ani școlari. Părinții trebuie priviți ca cei mai importanți consultanți privitor
la copii, de aceea trebuie ca profesorii să formeze o adevărată echipă împreună cu familiile copiilor pentru a
crea o experiență de învățare unică și stimulatoare pentru toți: școală – familie - copil.
Aranjarea mobilierului în clasele cu predare în alternativa Step by Step (semicerc, centre de lucru)
sugerează părinților că întâlnirile acestora cu profesorii sunt de fapt discuții între colegi care își împărtășesc
informații și iau forma unor întâlniri de după-amiază, utilizând un mesaj pentru părinți și o agendă de lucru
în cadrul cărora se evidențiază punctele forte ale copiilor, modul de comportare, se prezintă fișe de lucru,
lucrări de arte, creații personale. De asemenea se caută soluții de comun acord pentru toate situațiile care pot
exista la un moment dat.
În clasă există și un PANOU AL PĂRINȚILOR unde se regăsesc sfaturi, recomandări, mulțumiri ale
cadrelor didactice și ale părinților.
O altă formă de comunicare folosită cu succes este corespondența cu părinții care se realizează sub
forma unor buletine săptămânale sau lunare despre activitatea școlară. Aceste scrisori informează despre
activitățile desfășurate de copii, progresele realizate de aceștia. Ele sunt și un mijloc de a informa asupra
evoluției învățării în timpul proiectelor desfășurate în clasă. În acest fel părinții cunosc constant
experiențele prin care trec copiii, fiind mult mai preocupați față de întreaga activitate școlară a acestora.
În alternativa Step by Step se creează nenumărate ocazii de implicare a familiei în activitățile de învățare
propriu-zise. Pot participa, și sunt încurajați să o facă, la activități cu caracter gospodăresc, lectura unor
povești, derularea unor proiecte, organizarea unor evenimente ale clasei sau ale unor elevi din clasă,
activități extracurriculare. În acest fel părinții acționează ca voluntari în viața școlii, iar prezența unui părinte
în clasă devine un fapt firesc și de mândrie pentru copii.
Părinții voluntari pot:
- coordona unele evenimente, caută resurse pentru programe speciale;
- ajuta la îmbunătățirea fondului de carte al bibliotecii clasei, fie prin donații, fie prin sponsorizări;
- participa la proiecte artistice, științifice sau ateliere de lucru;
- supraveghea și organiza joaca copiilor în timpul liber, pe terenul de sport;
- pregăti sărbătorirea zilei de naștere a copilului împreună cu toată clasa;
- ajuta la organizarea unor excursii;
- organiza festivaluri și sărbători ale clasei (Sărbătoarea celor 100 de zile de școală,
Serbarea de Crăciun, 1 iunie, Serbarea Abecedarului).
Ca voluntari părinții își oferă timpul, talentele și cunoștințele pentru a ajuta școala
să-și dezvolte o tradiție, pentru a întări relațiile comunitare, pentru ca fiecare să fie implicat în transformarea
școlii într-o comunitate adevărată. Intervenția educativă trebuie construită, proiectată în parteneriat împreună
cu familia constituind premisa cea mai importantă a dezvoltării copilului.

45
 Școala este importantă, dar este doar o componentă a educației. Ea are nevoie de familie și de
comunitate pentru a sprijini și îndruma adecvat copilul. Numai printr-o colaborare sinceră și susținută
familia și școala pot realiza procesul delicat de educare a ființei umane în devenire. Esențial este ca cei doi
factori să-și dirijeze acțiunile spre scopul comun și anume acela de formare a tipului de personalitate solicitat
de societatea contemporană.

Burke Walsh,K., ”Crearea claselor orientate după necesitățile copiilor de 8,9,10 ani”,
C.E.D.P. Step by Step-România, București, 1998
Ginott H. G , ”Între părinte și copil”, Editura Humanitas, București, 2006

46
 Educatie fara frontiera:” Relatia gradinita-scoala-familie-societate

Alexandru Stoica
Profesor de Educatie Fizica
Liceul” Don Orione”, Oradea, jud. Bihor

Bazele educației se pun încă de acasă, din familie și continuă o dată cu începerea primei forme de
învățământ: grădinița. Dacă in familie copilul dobândește începând cu primele luni de viață noțiuni elementare
de comportament,limbaj si igiena , la grădiniță el va face cunoștință cu activitățile și obiectele ce stimulează
gustul pentru investigație, îl provoacă să se exprime și propune, incipient, angajarea în relații sociale de grup.
Educatorii au ca scop conturarea educării și a creșterii „ puiului de om”, dăruindu-i înțelegere, căldură și
înțelepciune pregătindu-l în acest fel pentru următoarea etapă din viața lui: școala.

Educația școlară putem spune că începe o dată cu clasele primare. Aici elevul învață literele, numerele,
învață să citească, să numere, să socotească dezvoltând aceste abilități pe parcursul tuturor anilor cu ajutorul
învățătorului de la clasă. Acesta din urmă trebuie să aibă pe lângă calități morale și pedagogice și o bună
pregătire în domeniu. Precum părintele deschide porțile spre lume copilului sau,educatorul pregătește copilul
pentru clasele primare, învățătorul pune bazele materiilor școlare, copilul învață la școala să fie notat în funcție
de pregătirea sa, formându-se și pregătindu-se astfel pentru un nou ciclu de învățare, clasele gimnaziale. Scoala
are un rol hotarator in formarea unei culturi de baza care mai tarziu va contrbui mult la alegerea unui drum in
viata. Pe langa rolul educativ scoala formeaza caractere si ajuta la integrarea in societate a unui individ; cu alte
cuvinte scoala are un rol important in formarea personalitatii unui individ.

Educatorii de profesie sunt cei cărora le revine sarcina specială de a prelua, organiza, conduce și evalua
pregătirea copiilor de la învăţământul preșolar până la cel universitar. Timpul de școlaritate și condiţiile
existente în instituţiile de învăţământ oferă un cadru potrivit pentru conducerea procesului de pregătire a
tinerilor pentru ca aceștea să devină răspunzători de propria lor evoluţie. Varietatea factorilor educativi ar cere
o clasificare și ierarhizare a lor pentru a le putea stabili mai exact contribuţia și rolul în diferite etape ale
dezvoltării individului. Ei ar putea fi clasificaţi în factori direcţi și indirecţi, calificaţi și necalificaţi. O
clasificare mai simplă ar fi: colaboratori în interiorul școlii și din afara ei. Cei din interior sunt colegi,
directorul, profesori, educatori, învăţători, pedagogi școlari. Familia, ca cel mai important și influent educator
colectiv se impune prin calitatea permanentă și intensitatea influenţelor exercitate de către cei vârstnici asupra
celor tineri. Ea deţine un loc special între factorii educativi, loc dovedit în decursul istoriei. În condiţiile unei
societăţi profund industrializate cum este cea contemporană, funcţia educativă a familiei crește. Ea își modifică
obiectivele și strategiile. Exigenţele societăţii actuale (informatizare, automatizare) dau altă pondere unor
aspecte privitoare la pregătirea tinerilor pentru integrarea socială. Pe măsură ce se complică sarcinile familiei se
impune creșterea nivelului de pregătire a ei pentru munca educativă și o colaborare mai activă și mai
sistematică cu toţi factorii educativi, cu școala în primul rând.
47
 Relaţia şcoală-familie-societate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre gradinita şcoala familie si societate presupune nu numai o informare reciprocă cu
privire la tot ceea ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le
comportă această acţiune.

Bibliografie:

1 Dumitrana, Magdalena, 2000 „Copilul, familia şi grădiniţa”, Editura Compania, Bucureşti.

2. Dumitru Salade, Educaţie și personalitate, Cluj-Napoca, editura Casa cărţii de știinţă, 1995;

48
 Relația grădinița- școala- familie- societate
Alexe Carmen

Şcoala ,dar și grădinița, reprezintă un mediu social organizatoric în care universul copilului se extinde
depăşind constrângerea dependenţei materne.Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe
care copilul o primeşte în familie, grădinița , şcoală şi de la societate.
Relaţia grădinița -şcoală-familie-societate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre grădinița sau şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot
ceea ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină grădinița , apoi şcoala în formarea
la copii a conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit
implicarea familiei şi a societăţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea
copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative( extracurriculare) şi cu
privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii.
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţina rezultate foarte bune
în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să paşească pe treptele superioare ale invaţării şi
pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Atunci când elevii, părinţii, societatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul elevilor se
formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea activităţii în şcoală şi in clasele de elevi. Ele
nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală
a copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a sistemului social
ce include şi familiile si comunitaţile.
Istoria societaţii româneşti cunoaşte o lungă perioadă in care familia deţinea,aproape exclusiv rolul de
educator social al copilului. Complexitatea sporită a societaţii actuale a dus la diferenţierea factorului
educativ, la specializarea lor. S-ar putea crede că această specializare avea drept rezultat, automat, dezvoltarea
armonioasă a copilului, indiferent de intersectarea acţiunilor si măsurilor luate.
In ziua de azi educaţia este un fenomen social de transmitere a experienţei de viaţă a generaţiilor
adulte şi a culturii, către generaţiile de copii şi tineri, in scopul pregătirii lor pentru integrarea in societate.
Factorii instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica s.a.m.d., totul educă: oamenii, lucrurile,
fenomenele, dar in primul rând si în cea mai mare măsura – oamenii. Între acestia primul loc il ocupă părinţii
si educatorii. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv care contribuie pentru formarea unui om apt capabil sa participe la dezvoltarea societăţii, să ia
parte activă la viata, să fie pregătit pentru muncă . Menirea şcolii este nu numai de a inzestra elevii cu un
bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Ajungem şi la un alt factor care contribuie la educarea copilului, care este familia. Familia exercită o
influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele
din familie. In familie se conturează caractere.Atât părinţii cât si educatorii in timpul procesului de invatământ
trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului. Odată copilul ajuns la
vârsta preşcolară familia imparte intr-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii si pedagogii din şcoală;
cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul
instructiv-educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe copil în a-si satisface o serie de
trebuinte psihosociale:trebuinte de afiliere-acceptare și apreciere de către grup, trebuinte de statut și
comunicare etc. Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoala este nu numai recomandabilă ci şi
obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de infruntat alte şi alte probleme
care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare
măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Binefacerile sunt

49
numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi continuând cu
identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. şcolii să fie maximizată prin dezvoltarea unor abilitaţi
concrete, esenţiale, conexiuni cu părintii şi societatea.

50
 Familia - partener în educația elevului

prof. înv. primar Almășan Violeta - Monica

Şcoala Gimnazială ,,Sfântul Voievod Ştefan cel Mare’’, Onești

Motto: „Părinţii buni le dau copiilor rădăcini şi aripi: rădăcini pentru a nu-şi uita originile şi aripi
pentru a zbura şi a se folosi de ceea ce i-au învăţat.” (Jonas Salk )

Actul educațional contemporan, sarcinile tot mai dificile cărora trebuie să le facă față procesul
educațional, fac necesară dezvoltarea unui parteneriat între toti factorii educativi. Lipsa unei colaborări
între școală – familie – elev - comunitate, care să-și fundamenteze acțiunile pe aceleași principii și să aibă
aceleași obiective, poate avea efecte negative în planul dezvoltării armonioase a elevilor și în valorificarea
optimă a potențialului acestora.
Școala este un factor important în educarea copilului, dar ea se prezintă doar ca o componentă a
educației. Pentru a sprijini și a îndruma adecvat elevii, ea are nevoie în primul rând de sprijinul familiei.
Familia este primul mediu educațional al copilului și totodată primul mediu de socializare al acestuia.
Perioada petrecută de copil în familie este determinantă pentru modul în care evoluează personalitatea lui și
pentru modul în care se integrează din punct de vedere școlar și social.
Calitatea procesului de instructie și educație depinde de gradul în care cei doi factori educaționali
comunică și cooperează. În prezent se constată disfuncții la nivelul relației dintre școală și familie , familia
contemporană având tot mai mult nevoie de sprijin și susținere în îndeplinirea rolului său educativ. De
aceea este important să se organizeze întâlniri interactive între părinți ( și copii, dacă este nevoie) și
specialisti cu scopul clar de a facilita comunicarea între părinți și copii, de a valorifica experiențele
acumulate de aceștia în creșterea și educarea copiilor, precum și de a căuta soluții la probleme pentru care
nu au gasit încă o rezolvare.
Este important ca părinții să fie atrași ca parteneri în actul educațional prin ameliorarea comunicării
și cooperării între familie, școală și alte instituții sau persoane cu funcții educative, dar și ca aceștia să
cunoască particularitățile psihoindividuale și de vârstă ale copilului lor prin informarea în ceea ce privește
problemele fundamentale ale îngrijirii și educării copilului, iar în situații de criză în educația copilului sau în
cazul unor copii greu educabili este indicat ca familiile să fie asistate psihologic de personal calificat.
Pentru ca familia să poată fi partener în educația elevului, se recomandă stabilirea nevoilor de
educație și a intereselor parentale, dar și cunoașterea comportamentului educațional al părinților și al
climatului familial. Toate acestea se pot realiza prin studierea informațiilor legate de perioada de vârstă a
copilariei cu toate particularitățile sale psihologice și fiziologice, prin observație curentă a copilului , prin
discuții cu acesta , prin analiza rezultatelor obținute în diverse activități, luarea în calcul a părerilor și
considerațiilor celor din jur, dar și prin încredințarea de sarcini corespunzătoare vârstei.
Familia are posibilitatea de a întări comportamentele pe care factorii educaționali doresc a le forma
printr-o aplicare imediată, constantă, intermitentă, continuă și în funcție de temperamentul copiilor.
Părintele este exemplul cel mai eficient pentru educarea copilului , deoarece exemplul care vine de
la părinții stimați, admirați, iubiți de copii , este însușit de aceștia cu ușurință și imitat cu plăcere și
încredere.

51
 Educația estetică a copilului
Atelier de scriere

Profesor ALUCULESEI ELENA

Școala Gimnazială Ștefan cel Mare ,Focșani jud.Vrancea

Când ne imaginăm un gimnazist, ne gândim nu doar la un copil care are o mulțime de jocuri
extravagante, ci și la ființa capabilă să creeze modele care pot dura toată viața. Crescând un copil
iubitor, care empatizează cu ceilalți, onest, capabil să își aleagă corect prietenii, să comunice în mod
respectuos cu semenii, ne așteptăm ca germenii creației literare să se manifeste chiar de la 12-13 ani.
Nimic nu este zadarnic atunci când este vorba de profesionalism în atelierele de lectură/creație literară,
de educație instituționalizată, căci formarea unei personalități este la fel de anevoioasă ca și un copac de
la care așteptăm dulcele rod, aspect sugestiv redat de versurile:
"Dacă te poartă gândul peste un an,
Seamănă ogorul.
Dacă te poartă gândul peste zece ani,
Sădeşte un pom.
Dacă te poartă gândul peste o sută de ani,
Educă oameni.
Semănând ogorul, vei recolta o dată.
Sădind un pom, vei recolta de zece ori.
Educând oameni, vei recolta de o sută de ori..."
(poet chinez , aprox. anii 500 î. Hr.)
Într-adevăr, trăim într-o epocă în care relaţiile interumane au crescut ca frecvenţă şi viteză
graţie circulaţiei de informaţii imprevizibile şi utile, din orice colţ al lumii. Suntem în „legătură
directă” cu lumea, vedem cum se creează şi cum se distrug lucrurile ce ne înconjoară. Căutarea şi
identificarea „frumosului” autentic este din ce în ce mai dificilă, în lipsa unei educaţii, a unei îndrumări
avizate.
Rolul acesta revine educaţiei estetice, ca dimensiune a educaţiei integrale a copilului, care poate
fi privită ca activitatea, procesul şi rezultatul de percepere, trăire şi creare a frumosului în sens larg, a
esteticului. Întrucât frumosul se exprimă în bunuri care încorporează categorii estetice cum sunt tragicul,
comicul, umorul, sublimul, eroicul, grotescul etc., educaţia estetică este, în esenţă, un proces de
asimilare prin trăire a valorilor şi de exprimare a mijloacelor artistice ale personalităţii. În dorinţa de a
trăi în armonie, oamenii caută şi creează frumosul în natură, în societate şi în artă.

52
 Trăim într-o societate fundamentată pe comunicare (cu toate funcţiile ei, incluzând manipularea,
persuadarea, socializarea, interpretarea, terapia …). Conceptul de comunicare câştigă din ce în ce mai
mult teren, promovând ideea că liantul dintre oameni îl constituie discursul, exprimarea concepției în
legătură cu frumosul.
Întreaga realitate (de la cea exterioară, obiectivă, la cea interioară, subiectivă) este transformată
într-un discurs care mediază receptarea realităţii, de aceea se impune cunoaşterea tehnicilor de
redactare, necesare pentru a dirija, dar şi pentru a rafina abilităţile de comunicare interpersonală.
Având în vedere faptul că parcurgerea conținuturilor impuse de programa școlară nu dau
posibilitatea de aprofundare a activității de a citi suplimentar și de a crea, un atelier de scriere devine o
oportunitate.
Conținuturile exersate în aceste ateliere se doresc un răspuns la unele întrebări formulate de
majoritatea elevilor cu privire la modalități de cunoaștere și exersare afrumosului/ rostul literaturii și al
creației: De ce să citim?De ce să pictăm?/să desenăm? Cât să citim?/Ce să citim? Dacă nu sunt talentat
de ce să scriu ?N-am internetul la îndemână?Nu pot citi și altceva?
Ne propunem a investiga tipuri diferite de texte,dar și picturi/imagini din natură, tehnici de
redactare asociate, specializate în funcţie de finalitatea şi de particularităţile structurale ale textelor. Prin
varietatea tipurilor de texte (de la mesajul publicitar până la eseul argumentativ), ne propunem formarea
tehnicilor de redactare adecvate examenelor ce vor urma și nu numai, având în vedere că cele două
componente teoretică şi practică se vor armoniza permanent într-o activitate în care mizăm pe
creativitatea elevilor, pe „deprinderile” lor lingvistice în formare. Dorim să creăm mostre de discurs
coerent, eficient şi semnificativ, pliat pe diverse situaţii de comunicare angajate de relaţiile interumane
generate de realităţile imediate. Suntem convinşi că redactarea de text (scriitura personală) oferă prilejul
unui dialog cu sinele, o interiorizare a lumii prin scris, o redescoperire / o reinventare a sensului
existenţei imediate, implicit a limbajului artistic.
Imaginarul coexistă cu realitatea, reflectând cotidianul, dar nu fidel, ci prin prisma unui filtru
interior, propriu închipuirii şi activităţilor mentale, configurând, practic, o trans-realitate. Imaginea
realităţii imediate este „mărită, transformată, idealizată", imaginarul definindu-se ca „o facultate stranie
şi refractară analizei, constând în depăşirea evidenţelor reale, în plăsmuirea de iluzii, fantasme, miraje,
mituri, utopii". „În fapt, existenţa umană se desfăşoară între cele două paliere, realul şi imaginarul,
penetrând deopotrivă ambele registre ale devenirii, permiţând imaginarului deschiderea către o altă
realitate, către un spaţiu privilegiat în care reprezentările se pot manifesta neîngrădit, iar omul poate
construi o lume mult mai aproape de cea resimţită drept perfectă. " (Gustave Le Bon)
Întâlnirile noastre urmăresc trezirea interesului elevilor pentru descoperirea celor mai importante
etape în observarea creaţiei sau pentru valorificarea, aplicarea, şi compararea elementelor de creaţie

53
(cuvânt, imagine, culoare). Elevii vor selecta lecturi, vor căuta imagini, vor asculta muzică şi vor realiza,
prin cuvânt, imagini şi sunet, creaţii proprii.
Cursul din cadrul atelierului de lectură/scriere trebuie să se transforme într-un atelier de
modelare a atitudinilor. Plăcerea de a fi împreună în discuţie şi respectul necondiţionat între elevi vor
deveni o forţă care va schimba pasivitatea în activism, generator de conştiinţă nouă şi comportament
degajat.

Gândirea critică,imaginația lor vor evidenția nemărginita sete de cunoaștere, inițiativa, dorința de
a arăta semenilor că în sufletele lor inocente frumosul cunoaște o multitudine de forme de manifestare.
Prin exercițiul repetat,cuvântul și arta o să înceteze a mai fi niște realități sonore fără corporalitate.
Lectura, cititul au drept țel să spună adevărul despre sufletul omului, să destăinuie taine ce nu pot fi
rostite în vorbe obișnuite. Și gimnaziștii noștri trebuie să învețe că arta este un microscop pe care
artistul/scriitorul inocent îl îndreaptă spre ascunzișurile sufletului său, dezvăluind oamenilor aceste
ascunzișuri comune tuturor:

Dar sunt în noi asemănări profunde :

Oricine-ai fi și-n orișice amăgire

Te duce goana ta spre fericire,

Același om într-amândoi s-ascunde.

(Mihai Codreanu,Fratelui meu cititor); sau având o finalitate fără scop, după cum
susține Hegel, producând o înălțare impersonală care îl plasează pe lector în lumea ideilor, conform
părerii lui Platon și scoțându-l din sfera voinței oarbe de a trăi, atingând astfel apoteoza spirituală,
conform părerii lui Schopenhauer.

54
 Educație fără frontiere
AMALIA ADAMESCU

Imensa putere a liberului arbitru a fost lucrul considerat ‘’cel mai de pret’’ de catre o multumie de
oameni, din toate timpurile. De fapt, insemna imaginea destinului modelat din propriile maini, insemna a nu
da socoteala cuiva. Dar oare nu s-a inteles ca a modela o viata inseamna experienta, exercitiu, informatie si,
cel mai important, nadejde ca nu esti singur in ceea ce faci? A modela o viata, fie ca vorbim despre propria
viata sau despre cea a copilului, parintelui nostru sau a unui simplu om pe care il intalnim odata in viata, nu
este un termen brutal, negative si fara compromisuri.
A modela o viata, un destin sau un copil inseamna a-l educa. Educatia inseamna informatie in prima
instanta. Informatia vine de la o persoana care a experimentat mai multe decat cel in cauza, care a suferit sau
a zambit mai mult decat a facut-o un copil inainte. Informatia se transmite mai departe cu simt de
raspundere si cu o claritate calda, care sa nu sperie pe nimeni,care permite, mai ales copilului, sa viseze ca
poate crea lucruri marete, ca se poate juca cu dorintele sale si le poate transforma in jucarii miraculoase care
il vor ghida in viata.
Educatia, de orice tip inseamna simt de raspundere, dedicare intru totul si mai ales un talent special care
asa cum spunea si O. Paler ‘’se invata, domnule!” O iubire imensa de a darui, asta inseamna a educa. A
educa in orice fel; insa in acelasi stil daruitor, fara necesitatea de a primi ceva in schimb.
Important nu este cat anume educam intr-o viata, fie ca suntem educatori, profesori, biologi sau bunici,
ci daruirea imensa pe care o afisam. Si poate o alta caracteristica importanta in acest act al daruirii-educarii
este acela de a reusi sa ‘’daruim’’ din putinul pe care il stim, oricui. Cand spun oricui ma refer ca trebuie sa
fiu gata oricand sa pot darui atat unui copil care rade, unui bolnav, cat si unui om care plange pe o banca.
Inainte de a fi educat profesional, omul are nevoie sa fie educat sufleteste. Educatie care se primeste din
mai multe parti si care se cumuleaza cumva in mintea oricui si reuseste sa creeze un amalgam de trairi,
sentimente si actiuni care defines persoana. Educatia profesionala vine ca un premiu pentru cel care este
pregatit sa o primeasca. Importanta si maretia educatiei trebuie explicata oricui,pentru ca farmecul ei sa
poata fi cu adevarat prezent.
Frontierele sunt impuse de oameni si pot fi atat unele de natura fizica cat si unele imaginare pe care doar
cel ce le contureaza le va intelege( in cazurile fericite).
A educa fara frontiere inseamna sa ai la dispozitie un liber arbitru, la randul lui educat, care poate sa
educe oriunde, orice si pe oricine. Se creeaza un cerc din care vor iradia ceea ce numim ‘’caracteristici ale
unui om’’. Adica experientele fiecaruia in real, in societate, in uman. Cu cat aceste raze vor fi mai educate
in a se aseza intr-un anumit fel, in a avea o anumita dimensiune si o oarecare culoare ( desigur, metaforic
vorbind intrucat razele nu sunt altceva decat actiunile, faptele, gandurile unui om) cu atat totul va fi intr-o
armonie greu de invins si energia ce guverneaza armonia se stie ca este ceva magic.Si ce frumos ar fi daca
magicul ne-ar guverna zilnic…
Astfel, sa educam fara frontiere este o dualitate de care este bine sa nu ne ferim, indiferent daca cream si
daruim dualitatea sau o primim. Educatia trebuie sa fie a oricui, pentru oricine si indreptata catre orice.
Orice om are dreptul la educatie, indiferent in ce domeniu, sufletesc, medical, profesoral si orice om are
nevoie, candva in viata sa simta ca poata educa, adica ca poate transmite mai departe ceea ce a invatat din
carti, de la parinti sau din societate.
A educa inseamna a transmite si frontierele sunt impuse doar in momentul in care educatia reala si cu
simt de raspundere nu a mai fost ‘’chemata’’ spre a insufleti plictiseala unei lumi ce nu e mereu pregatita sa
fie educata, adica sa primeasca.

55
 RELAȚIA - GRĂDINIȚA - ȘCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE

Prof. înv. primar: Andreescu Costinela Denisa,

Școala Gimnazială Constantin Brâncoveanu - Slatina

Plecând de la funcţia centrală a educaţiei de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii

individului tot timpul urmărim scopul principal și anume cel al integrării sociale optime, deoarece copilul,
mai apoi adultul se află într-o permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. Acesta asimilează
normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană,
o interacțiune permanentă fiind astfel pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi
responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme
specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala,
instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor
statusuri şi roluri succesive.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare ce îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât, aceștia reprezentând mereu
un model pentru copii.
Activitatea educativă din grădiniţă și mai târziu școală nu poate fi izolată, separată de alte influenţe
educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste
permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a instituției cu familia.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de
sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc,
acesta fiind prea mic pentru a se putea exprima.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice,
deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în
parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă, mai târziu școală şi familie reprezintă relaţia de colaborare a părinţilor
cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a
colabora cu personalul grădiniţei - școlii, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului grădiniţă - școală - familie – societate este bine să ne amintim că în viaţa
copilului şi a familiei orice angajat al instituţiei este important: bunica ce pregăteşte cele mai grozave
mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare care-i ajută pe cei mici, educatoarea-persoana care le este
întotdeauna un sprijin, învățătoarea carei îndrumă și-i pregătește pentru experiențele vieții viitoare, astfel,
fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul său îndeplinindu-și atribuţiile şi influenţeazând dezvoltarea
copilului.

56
 Relația dintre toți acești factori externi poate influența pozitiv sau negativ educaţia copilului care
trebuie să fie o acţiune ce presupune schimb de experienţe, de competenţe şi de valori între toţi adulţii ce îl
susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional
dintre familie şi instituție să se extindă şi către comunitatea care le include.
Prin crearea unor relații corecte de bază, parteneriatului grădiniţă-școală-familie- comunitate câştigă
un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi creându-se relații pozitive ce fac posibilă dezvoltarea
sentimentului de coeziune socială. Comportamentele cadrelor didactice au un mare rol în crearea acestor
punți între instituții și familia copilului, atitudinea cestora și poziția adoptată reprezentând cheia succesului.

57
 Relaţia : Grădiniță- Școală – Familie –Societate
Prof. Andrei Adela- Maria

Formele de colaborare dintre gradinită si școală se asigură prin măsuri de ordin psihopedagogic. O primă
masură de natură psihopedagogică menită să contribuie la asigurarea continuității între grădiniță și școală este
plasată la nivelul conținutului învățămantului, oglindit în special în programele gradiniței și ale clasei I. Este
vorba de legătura indisolubila între prevederile programelor respective .Pentru a fi însa operațională, corelația
dintre programe se cere a fi riguros cunoscută atât de învațător , cât și de educatoare. Astfel, educatoarele care
lucrează cu grupa preșcolară mare trebuie să cunoască cerințele programei pentru clasa I spre a-i asigura baza
care să-i permită preșcolarului însușirea cunoștintelor clasei I, iar învațătorul care va prelua clasa I trebuie să
cunoască programa grupei preșcolare mari pentru a ști pe ce elemente se poate sprijini în procesul de instruire
și educare.

Prima condiție pentru rezolvarea raportului de continuitate dintre educația preșcolară și cea școlară o constituie
analiza psihologică a activității școlare și determinarea acelor capacități intelectuale, afectiv-voliționale ce
trebuie formate copiilor pentru a se adapta fără dificultăți activității școlare, deci trebuie să se stabilească
capacitățile necesare pentru ca preșcolarul să asimileze cunoștintele preăazute in clasa I. Cercetările întreprinse
în această direcție ne oferă unele date deosebit de utile.

Legătura dintre gradiniță și școală se realizează și prin măsuri de ordin pedagogic, care acționeaza în sfera
tehnologiei didactice. Este vorba de asigurarea continuității în însăși folosirea metodelor si procedeelor
didactice, în activitatea de învatare , precum și de intervenții în formele de organizare a procesului de
învățământ in primul rând în lecții. Astfel, este bine știut, că invațătura, dominantă a vârstei școlare este
prezentăî în diferite forme și la vârsta preșcolară, ca izvorând din necesitatea de a satisface interesul,
curiozitatea copilului pentru cunoaștere. În clasa I, învățătorul folosește jocul atât ca activitate de învățare, cât și
ca mijloc de relaxare , de destindere pentru copii.

Printre aspectele cotinuității gradiniței cu școala nu sunt mai puțin importante cele care privesc formele de
organizare si desfășurare a activității. În acest sens, experiența dovedește că desfășurarea unor activități comune
cum ar fi: vizite la școală , vizita școlarilor în gradiniță, serbări comune , plimbări și programe distractive
comune, contribuie la atenuarea distanței dintre gradiniță și scoală. Vizitele preșcolarilor în școală trebuie să fie
bine organizate pentru a le produce o impresie placută și puternică pentru a le stimula dorința vie de a deveni
școlari.

Colaborând cu școala, educatoarea va putea să-și analizeze mai profund și mai obiectiv munca instructiv-
educativă sub aspectele ei pozitive si negative cunoscând rezultatele la învățătură și purtare a fostilor ,,elevi “,
iar învățătorul va căuta să nu piardă pe parcurs cunoștințele însusite în gradiniță.

În sfera acestor modalități de colaborare dintre gradiniță și școala vor fi valorificate și alte forme de strângere a
legăturilor dintre cele două instituții: participare reciprocă a educatoarelor și învățătorilor la Consfătuirile
anuale ale cadrelor didactice, la activitățile comisiilor metodice, la ,, lecții model “, la sesiuni de comunicări.

Relaţia şcoală – familie – societate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi. Societatea este
instanţa superioară care imprimă un anumit format atât şcolii cât şi familiei, iar prin idealul educaţional trasează

58
liniile directorii pe care acestea trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, familia şi şcoala sunt cele care îşi aduc
aportul continuu la modelarea societăţii .

Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de
orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.

Referitor la acţiunea educativă a familiei, ea este eficientă numai atunci când scopul său se înscrie pe aceeaşi
linie cu a şcolii, când între cei doi factori există o concordanţă în ceea ce priveşte obiectivele urmărite,
subordonate idealului social şi educaţional.
În centrul acestei relaţii stă, desigur, elevul, ca beneficiar al actului educaţional promovat de cei trei factori
deopotrivă.

59
 ROLUL FAMILIEI ÎN RELAŢIA ŞCOALĂ-COMUNITATE
Prof. Andrei Camelia
Şcoala Gimnazială,, Sf.Nicolae”Tg-Jiu, judeţul Gorj

Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul şcoala, familia, întreaga societate. Colaborarea între
toţi factorii educaţionali, dar mai ales între şcoală şi familie, este deosebit de importantă, deoarece aceşti doi
factori reprezintă adevăraţii piloni ai educaţiei. În familie, copilul găseşte modele de comportament pe care,
de obicei, le imită, deci se pun bazele unor deprinderi şi obişnuinţe elementare de comportare morală.
Şcoala este organizaţia socială special creată pentru educarea tinerei generaţii. În mediul şcolar,
educaţia şi instrucţia se împletesc armonios, într-o formă optimă, în mod gradat, conform unor standarde şi
finalităţi propuse.
Deci este evident faptul că numai printr-o strânsă colaborare, fluentă şi susţinută între şcoală şi
familie, cele două medii pot face eficient procesul de educare a fiinţei umane în devenire. Important este ca
cei doi factori să vizeze un scop comun pentru ceea ce fac, urmărind acelaşi deziderat: formarea acelui tip
de personalitate potrivit cu lumea modernă.
Pentru ca elevul să se bucure de performanţe superioare pe toate planurile este nevoie de o punte de
comunicare, o conexiune reală între cei doi factori. Încă din primele zile, şcoala trebuie să găsească
modalităţile cele mai potrivite pentru atragerea părinţilor de partea ei, pentru ai face să conştientizeze rolul
deosebit pe care îl au în educaţia copilului şi că doar colaborând şi comunicând vor duce la îndeplinire
obiectivele comune propuse. Am vorbit întotdeauna deschis cu părinţii despre modul în care ei îşi pot ajuta
copiii în diferite ocazii şi momente, chiar şi la învăţarea lecţiilor şi în controlul temelor de casă. Am
considerat că ei trebuie să cunoască şi dacă copilul lor are o atitudine corectă faţă de învăţătoare şi celelalte
cadre didactice, faţă de colegii de clasă şi din şcoală, dacă se comportă civilizat pe stradă sau în alte locuri,
pentru ca părinţii să ştie cum şi unde pot să ajute în prevenirea şi corectarea unor comportamente
necorespunzătoare.
Pentru ca relaţia dintre şcoală şi familie să fie cât mai strânsă, deschisă şi cu bune roade, i-am
implicat pe părinţi ori de câte ori s-a ivit ocazia în diverse activităţi ca cele de consiliere şi orientare a
elevilor, le-am cerut părerea în organizarea unor activităţi extraşcolare, au fost organizate concursuri la care
au participat şi părinţii sau chiar bunicii, au fost implicaţi în realizarea decorului şi a costumaţiilor pentru
diferite spectacole artistice şi de carnaval, au asistat la multe spectacole ale copiilor lor, ocazie cu care au
văzut modul de manifestare al acestora, trăirile emoţionale, comportamentul şi atitudinea în colectiv.
Alte forme de colaborare ale şcolii şi implicit a mea ca şi cadru didactic cu familiile elevilor au fost
vizitele la domiciliul elevilor, adunările şi şedinţele cu părinţii, uneori împreună cu elevii, lecţiile susţinute
în faţa părinţilor, prin care se produce o vie interacţiune a acestora cu activitatea de educare şi autoeducare.
Am susţinut lectorate pentru părinţi, la care au fost invitaţi şi unii specialişti din domeniul psihopedagogiei
sau reprezentanţi ai unor instituţii din oraş cu care şcoala colaborează prin diferite programe de parteneriat
(poliţia, spitalul, biblioteca orăşenească, primăria, biserica etc.). La aceste întâlniri au fost discutate teme
referitoare la rolul familiei în educaţia şcolarului ca: „Relaţia copii-părinţi”, „Programul zilnic al elevului”,
„Cum învăţăm?”, „Cum pot fi un bun părinte?”, „Influenţa televizorului şi calculatorului asupra
personalităţii copilului”, „ Să am întotdeauna o carte alături!”. An de an am derulat parteneriate şcoală-
familie, ca de altfel şi anul acesta şcolar, având propuse următoarele activităţi: “Să ne cunoaştem copii!”,
“Ce nu ne place la copilul nostru”, “Ne pregătim de serbare”, “Familia şi copilul”, “Drepturile copilului”,
“De ziua copiilor”, “Cum reacţionăm când ne supără copilul?”
Factorii de modelare a personalităţii umane trebuie să interacţioneze ca un tot unitar, ca un sistem
bine închegat, pentru atingerea ţelului comun: educarea copilului. Pentru acest lucru este nevoie de un
schimb permanent de informaţii, de completare şi valorificare a influenţei dirijate spre unicul învăţăcel. Nu
uităm niciodată că a educa este mai greu decât a instrui. Tocmai în acest sens este nevoie de colaborare între
familie, şcoală şi comunitate.
60
Bibliografie:
Revista “Învăţământul primar”, nr. 2-4, Editura Miniped, Bucureşti, 2002
Ioan, Dacian Dorin Dolean, “Meseria de părinte”, Editura Aramis, Bucureşti, 2009

61
 FAMILIE – ŞCOALĂ – COMUNITATE
ÎN RELAŢIE DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL

Prof. Doina Andrei,

Liceul Tehnologic Special pentru Copii cu Deficienţe Auditive Buzău

„Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dăruit societăţii.”

(Nicolae Iorga)

Idealul educaţional constă în formarea şi dezvoltarea integrală a personalităţii din perspectiva

exigenţelor culturale, axiologice, social-economice, ştiinţifice şi politice ale societăţii democratice pentru
asumarea unui ansamblu de valori necesare propriei dezvoltări, realizării personale şi integrării sociale şi
profesionale într-o societate a cunoaşterii, în contextul valorilor europene şi general-umane.
Realizarea acestui ideal nu poate fi concepută fără o legătură strânsă între cei trei piloni, care stau la
baza educaţiei permanente, de calitate. Aceşti piloni sunt: şcoala, familia, comunitatea – trei surse
principale pentru dezvoltarea şi educarea personalităţii umane.
Un rol anume în stabilirea relaţiilor de colaborare îi revine managerului instituţiei şcolare, care
asigură o implicare activă în lansarea proiectelor de parteneriat educaţional, care vizează întărirea relaţiilor
dintre părinţi, elevi, profesori şi comunitate, care contribuie la creşterea gradului de implicare a tuturor
factorilor educaţionali. De faptul cum managerul instituţiei a reuşit să formeze o relaţie de comunicare,
relaţionare, cooperare între părţile implicate depinde reuşita parteneriatului educaţional şcoală – familie –
comunitate.
La naşterea copilului, fiecare părinte visează la fericirea copilului său, speră să-i asigure o educaţie,
tinde să-i ofere ceea ce e mai frumos şi mai bun.
Este un fapt cert că sunt din ce în ce mai mulţi părinţi care plasează problemele legate de buna
educaţie a copiilor printre cele mai importante preocupări ale lor. Sunt părinţi care ştiu că visurile lor
frumoase privitoare la viitorul copiilor nu se înfăptuiesc de la sine. Printre ei sunt părinţi care ţin o strânsă şi
permanentă legătură cu şcoala. Ei se străduiesc, îndrumaţi de cadrele didactice, să creeze în mediul familial o
ambianţă prielnică unei dezvoltări sănătoase a copilului. În felul acesta, influenţa favorabilă exercitată de
şcoală asupra elevului continuă şi acasă. Şcoala oferă acestor părinţi prin intermediul diriginţilor,
psihologului, administraţiei, sfaturi preţioase privitor la modul în care trebuie să rezolve probleme educative
specifice vârstei.
Cu părere de rău, există şi alt tip de părinţi, care consideră că nu în toate cazurile este necesară
menţinerea unei legături permanente cu şcoala. Este o abordare incorectă. Ajutorul calificat al cadrelor
didactice este de neînlocuit, fiindcă ei sunt acei a căror profesie este tocmai de educator.
De aceea menirea şcolii este de a găsi cât mai multe şi eficiente forme de colaborare, de atragere a
părinţilor într-un dialog eficace spre formarea unui cetăţean activ.
În acest context de idei distingem următoarele forme de colaborare:
 Prin intermediul comitetelor de părinţi, format din 3-5 membri, care are menirea:
 să asigure o influenţă educativă asupra părinţilor, să sprijine informarea şi pregătirea pedagogică
a părinţilor pentru participarea eficientă a acestora la activitatea de educaţie;
 să implice restul părinţilor la soluţionarea unor probleme ale clasei, cum ar fi: probleme de tip
gospodăresc; susţinerea morală şi materială a familiilor social-vulnerabile; organizarea şi desfăşurarea unor
activităţi comune cu elevii etc.
 Adunările cu părinţii:
Prin intermediul adunărilor cu părinţii dirigintele asigură o legătură continuă pe parcursul întregului
an şcolar. Este foarte important ca adunările cu părinţii să aibă o tematică psihopedagogică orientată spre
realizarea schimbului de experienţă, confruntarea opiniilor şi elaborarea soluţiilor pentru rezolvarea
situaţiilor de conflict. În cadrul acestor adunări părinţii contribuie la elaborarea şi realizarea unor activităţi
care favorizează relaţiile interpersonale armonioase.

62
  Ore de conciliere a psihologului şcolar, oferite atât părinţilor, elevilor cât şi cadrelor didactice,
care au ca scop să depisteze problemele, să elucideze motivele, să ajute la soluţionarea lor.
 Pedagogizarea părinţilor în cadrul adunărilor generale monitorizate de administraţia instituţiei,
care ţin de realităţile şi specificul fiecărei şcoli.
 Vizitele la domiciliul elevilor atât a dirigintelui, psihologului şcolar cât şi a consilierului
educativ, care asigură contactul nemijlocit al şcolii cu condiţiile concrete de viaţă şi educaţie a copilului în
familie.
 Corespondenţa cu părinţii poate suplini uneori vizitele la domiciliu. Prin această formă atât
dirigintele cât şi directorul instituţiei poate comunica părinţilor despre reuşita şcolară, să-i felicite pentru
rezultatele deosebite obţinute de elev, să-i invite la şcoală pentru diverse situaţii.
Colaborarea cu familia reprezintă o verigă esenţială în faptul acţiunilor întreprinse în educarea
tânărului cetăţean, rolul conducător îi revine totuşi şcolii.
Nu mai puţin importantă este şi colaborarea cu comunitatea şi anume:
 Alte instituţii care oferă servicii educaţionale;
 ONG-uri;
 Administraţia Publică Locală;
 Organele de drept;
 Agenţi economici;
 Mass-media etc.
În acest context comunitatea reprezintă cadrul cultural, spiritual şi geografic de dezvoltare a
elevului.
Activitatea în parteneriat are nenumărate avantaje:
 Creează relaţii de colaborare;
 Clarifică diverse probleme educative;
 Oferă un nou cadru de dezvoltare a personalităţii elevului;
 Sporeşte conştientizarea din partea tuturor actorilor implicaţi în educaţie.
Colaborarea dintre şcoală şi familie într-un mediu favorizat de comunitatea locală va atinge
scopul educaţional propus, printr-o relaţie de echivalenţă dintre şcoala în comunitate şi comunitatea în
şcoală.
În concluzie, se poate afirma că numai printr-o colaborare strânsă, susţinută, familia şi şcoala pot
pune în aplicare procesul de educare a copilului, că numai aşa se pot forma copii calmi, într-o viaţă
zbuciumată, copii fericiţi, într-o societate în permanentă schimbare.

Bibliografie:
1. Băran-Pescaru, A., Parteneriat în educaţie, Editura Aramis, Bucureşti, 2004
2. Dolean, I., Dacian, D., Meseria de părinte, Bucureşti, Editura Aramis, 2002
3. Popescu, M., Implicarea comunităţii în procesul de educaţie, Centrul Educaţia 2000+, Bucureşti,
Editura Corint, 2000
4. Vrăşmaş, E., Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002.

63
 Relaţia şcoală-familie-comunitate
Prof. Andrei Ion,
Şcoala Gimnazială Hurezani , judeţul Gorj

Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei , iar între aceştia şi comunitate , mediul
extraşcolar şi extrafamilial , pendulează copilul , obiect şi subiect al educaţiei. Dacă aceste medii
educaţionale se completează şi se susţin , ele asigură într-o mare măsură buna integrare a copilului în
activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială .
Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile sociale interesate direct sau tangenţial de domeniul
educaţiei copilului de vârstă şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare şi colaborare. Ea contribuie la
transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală şi colectivă .
Personalitatea educatorului este ” izvorul şi reglatorul ” actului educativ şi scopul formal al educaţiei
moral –civice nu poate fi altul decât acela al formării omului destoinic a se conduce singur pe calea binelui ,
a adevărului , a dreptăţii şi a frumosului . Conturarea profilului moral al individului şi moralitate se obţin cu
fapta , nu cu vorba şi , în nici un caz cu indiferenţă , fără angajarea educatorului .
În vederea asigurării depline a protecţiei copiilor , Codul Familiei precizează caracterul drepturilor
părinteşti subliniind că părinţii exercită drepturile lor în interesul copiilor, indisolubil legate de interesele
societăţii democratice.
Mediul familial îl satisface pe copil în măsura în care răspunde trebuinţelor sale elementare , adică în
măsura în care este un mediu afectiv şi protector , dublă condiţie indispensabilă pentru ca fiinţa tânără să
înveţe să se construiască pe sine , să se situeze în raport cu ceilalţi efectuând , fără pericol , primele sale
experienţe sociale şi sentimentale .
Creştera copiilor constituie pentru părinţi nu numai o datorie faţă de copil , dar şi o sarcină faţă de
comunitate.
Familia are în societate funcţii bine determinate :

• Funcţia biologică care constă în perpetuarea speciei umane prin procrearea şi creşterea copiilor ,
condiţie primordială a existenţei societăţii . Capacitatea fiinţei umane de a avea urmaşi este singura
ei revanşă asupra morţii . Funcţia socială prin care familia conferă individului sentimentul de
siguranţă , îl ajută să depăşească obstacolele , să dobândească echilibrul emoţional . În familie ,
copilul găseşte căldura sufletească decare are atâta nevoie.
• Funcţia economică constă în crearea condiţiilor materiale necesare vieţii şi dezvoltării membrilor
familiei .
• Funcţia educativă se referă la faptul că familia are un rol foarte important în transmiterea limbii , a
obiceiurilor , a modelelor comportamentale , urmaşilor ei . În familie , copilul învaţă să se aprecieze
pe sine şi pe ceilalţi , depinde de un anumit mod de viaţă , vine în contact cu valorile şi normele
societăţii . Familia joacă un rol important în ecucaţia civică a copiilor .
• Funcţia culturală care , deşi stă la baza procesului de educare a copiilor , ea nu trebuie confundată cu
funcţia educativă şi are ca finalitate integrarea eficientă a individului în societate , dar urmăreşte şi
crearea de individualităţi bine pregătite care să aducă o contribuţie maximă la transformarea şi
progresul societăţii .
Familia constituie elementul fundamrntal al societăţii .Ea ocroteşte copilul şi are dreptul la ocrotire din
partea societăţii.
Copilul stabileşte primele relaţii şi experienţe sociale cu părinţii şi fraţii săi , deci în familie. Integrarea
lui socială va fi mai uşoară dacă va înţelege de timpuriu că alături de drepturi , îi revin şi anumite
responsabilităţi.
Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea personalităţii copilului , care este urmărit atât în
familie , cât şi în şcoală , astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de educaţie şi instrucţie se
împletesc şi se sprijină reciproc. În cadrul abordărilor contemporane ale fenomului educaţional se impune
tot mai mult implicarea cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali
interesaţi de educaţie . Rolul cadrelor didactice nu se reduce doar la educaţia la catedră sau în clasă , ci
presupune o activitate de acest gen în fiecare relaţie cu elevii şi familiile acestora , desfăşurând o muncă de
dezvoltare , de conducere şi de îndrumare. O relaţie eficientă cadru didactic – părinte presupune , printre

64
altele , o ascultare activă , implicarea familiei în acţiunile extraşcolare ale copilului , cultivarea şi practicarea
toleranţei faţă de un punct de vedere diferit.

Comunicarea cadrului didactic cu familia elevului se poate face prin :

• Activităţi de informare şi consiliere a părinţilor , care pot fi zilnice după orele de curs ;
• Vizite la domiciliu de câte ori e nevoie ;
• Lectoratele cu părinţii – lunar ;
• Adunările comune părinţi – elevi ;
• Întruniri ale comitetului de părinţi pe clase ;
• Comunicarea prin poştă (scrisori de înştiinţare cu antetul şcolii ) sau prin poşta electronică ;
• Comunicarea prin telefon .

În funcţie de categoria în care se înregistrează părinţii elevului (interesaţi sau dezinteresaţi de tot ceea
ce se întâmplă cu propriul copil ) cadrul didactic parcurge o serie de etape menite să optimizeze relaţia
şcoală – familie :
• Îşi fixează şi întreţine cât mai multe discuţii individuale evitând în cazul celor cu copii –problemă
prezentarea în cadrul şedinţelor a rezultatelor şcolare şi absenţelor;
• Iniţiază şi menţine o legătură strânsă cu familia elevului şi poartă un dialog deschis şi sincer extins în
afara orelor de curs prin convorbiri telefonice , scrisori ;
• Stabileşte şi planifică din timp tematica şedinţelor şi lectoratelor cu părinţii ;
• Părinţii pot participa alături de cadrul didactic şi de copii la activităţile şcolare şi extraşcolare.

Comunitatea este cea care oferă mediul prielnic pentru desfăşurarea unor activităţi commune:
• Vizite la muzee , expoziţii ;
• Vizionarea de filme , spectacole ;
• Excursii şi vizite organizate în oraş sau în afara oraşului ;
• Însoţirea elevilor la concursuri şcolare , festivaluri artistice ;
• Simpozioane , seminarii având ca temă relaţiile şcoală –familie –comunitate;

Comunitatea are aşadar un rol important alături de şcoală şi familie în educaţia elevului.

65
 Parteneriat familie- grădiniţă
Prof.Andrei Viorica
Grad.Nr.1,Magurele,Ilfov

Unitatea de acţiune a celor doi factori grădiniţă-familie, în opera de formare a copilului este condiţionată de
unitatea de vederi, de un mod comun de lucru şi de o bună cunoaştere reciprocă.
Interesul comun al celor două instituţii trebuie să determine o mişcare de apropiere cu dublu sens, familie-
grădiniţă, grădiniţă-familie, în vederea unei suficiente cunoaşteri a ambelor părţi. Copilul este educat nu numai
în instituţia preşcolară. Cea mai mare parte a timpului este petrecută în familie.Aici copilul creşte şi se dezvoltă
sub acţiunea modelatoare a mediului familial. Această influenţă se împleteşte mai mult sau mai puţin cu cea
provenită din partea grădiniţei. Treptat influenţa educaţională a grădiniţei creşte în intensitate până devine
dominantă. Grădiniţa veghează ca munca depusă de cadrele didactice să fie continuată, susţinută şi întărită în
familie. Nu se poate ca rolul acestei munci să fie anihilat, irosit sau estompat. Ce se va întâmpla cu un copil
care în grădiniţă învată un lucru , iar în familie altul?
În grădiniţă învaţă să aşeze jucăriile în ordine, iar în familie obişnuieşte să le arunce peste tot; în grădiniţă
învaţă să fie politicos faţă de adulţi şi faţă de alţi copii, pe când în familie i se tolerează lipsa bunelor maniere.
Chiar dacă influenţele pozitive ale grădiniţei nu sunt cu totul anihilate, efectul lor va fi diminuat prin greşelile
de educaţie ce se comit în familie. De aceea este foarte important ca instituţia preşcolară să realizeze o
colaborare cât mai strânsă cu familia, în vederea stabilirii unui sistem unitar de cerinţe, a unei linii unitare în
educarea copiilor.
Nu toţi părinţii ştiu să-şi educe copiii, nu ştiu ce fel de metode să folosească în acet scop. De aceea , sarcina
educatoarei este să-i familiarizeze cu cele mai bune metode şi procedee de educaţie de educare şi să-i înarmerze
cu anumite cunoştinţe pedagogice. Această muncă cere din partea noastră o bună pregătire, multă răbdare,
pricepere şi tact.
Sunt părinţi care consideră că a-l educa pe copil este un lucru foarte simplu şi uşor, care nu necesită
cunoştinşţe, priceperi şi deprinderi speciale. Cu aceşti părinţi, educatoarea duce o muncă de lămurire susţinută,
arătându-le cât de grea şi de complexă este sarcina educarii copilului în familie, cât de mare este răspunderea ce
le revine în acest sens părinţilor.
Îndrumarea pedagogică a părinţilor cere ca educatoarea să cunoască, în primul rând, condiţiile în care trăieşte
copilulîn familie, sub aspect economc, social, cultural. În acelaşi timp, studiind temeinic pe fiecare copil din
grupă, urmărind atent toate schimbările care se produc în comportamentul lui, ea va face necontenit apel la
părinţi să o sprijine în munca ei educativă.
Procedând în acest fel, fiind permanent în contact cu fammilia, educatoare va reuşi să apropie părinţii de
grădiniţă, să-i facă colaboratorii ei, să-i înveţe cum să-şi educe copiii.
Pentru ca părinţii să-şi însuşească cunoştinţe pedagogice referitoare la educarea copilului în familie, în
grădiniţă se organizează consultaţii cu părinţii, referate , expoziţii cu lucrări şi obiecte realizate de copil.
Părinţii urmăresc cu deosebit interes desenele, modelajele, confecţiile, decupajele făcute de către copiii lor.
Ei înregistrează cu satisfacţie progresele pe care le realizează copiii.
Aceste forme de activitate comună a grădiniţei cu familia contribuie la ridicarea necontenită a nivelului de
pregătire a părinţilor la înarmarea lor cu metode si procedee ştiinţifice de educare a copiilor , la atragerea şi
mobilizarea lor în munca de sprijinire a acţiunilor grădiniţei, toate acestea în scopul perfecţionării continue a
procesului nstructiv-educativ.

BIBLIOGRAFIE:
„Psihopedagogia copilului nr.1 , editura Reprograph
Predescu E, Personalitate şi aspiraţie,editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

66
 EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERE:
RELAŢIA - GRĂDINIŢĂ - ŞCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE

Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă Măicăneşti, com.Măicăneşti, jud.Vrancea

Profesor învăţământ primar : ANDREIU VIRGINICA

O problemă stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru calitatea educaţiei şi
succesul şcolar, care reclamă căi diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare între şcoli, familii şi comunităţi.
Avem în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală a copiilor şi
adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient această responsabilitate se consideră pe ele
însele şi elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile şi comunităţile. Cercetările desfăşurate în
Statele Unite şi în unele ţări din Europa arată că atunci când şcolile, familiile şi comunităţile lucrează împreună
ca parteneri, beneficiari sunt elevii.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la
şcoală şi mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membrii ai comunităţii se consideră unii pe
alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt
de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice. În
ţările dezvoltate, cu deosebire pe continentul nord - american, parteneriatele şcoală - familie - comunitate sunt
esenţiale în procesul de educaţie a elevilor şi în succesul lor la şcoală.
Alături de şcoală care asigură maxima comunicare între generaţii, familia şi comunitatea au o deosebită
valoare în formarea personalităţii copilului. Fiecare om vine pe lume cu o anumită zestre nativă, apoi graţie
climatului afectiv din familie, copilul cunoaşte lumea din jur printr-un permanent dialog cu cei mari, învaţă şi
poate să iubească, comunică, se ghidează după anumite modele, imită diferite acţiuni până îşi formează
propriile valori, propriile principii despre lume, despre viaţă.
În relaţia şcoală - familie - comunitate trebuie să existe relaţii de respect, de acceptare reciprocă, de
simpatie şi admiraţie, nu de suspiciune, nedumerire sau iritare şi provocare. Relaţiile dintre şcoală, elevi,
familiile acestora şi comunitate trebuie să fie bazate pe contact şi colaborare, pe transmitere de informaţii şi
prezentare a unor stări de lucruri, de influenţe pozitive asupra comportamentelor elevilor, pe trăiri afective şi
emoţionale reciproce în diferite forme de manifestare.
Pentru atingerea unui nivel de calitate ridicat în eficientizarea relaţiei şcoală - elev - familie -comunitate,
este necesar de abordat un stil empatic de comunicare între părţi ce trebuie transpus în psihologia mentală a
elevului astfel încât să se producă o apropiere între părţi, păstrând însă o neutralitate necesară şi un echilibru
constant şi permisiv.
Au existat întotdeauna educatori excelenţi şi părinţi iubitori, care nu şi-au pus probabil atâtea probleme
şi totuşi au reuşit foarte bine; dar poate că acest lucru era mai uşor într-o lume foarte statornică, în care tradiţia
avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generaţie sau două, relaţiile dintre părinţi şi
copii, dintre adulţi şi tineri, apare mai vădită în consideraţia pentru copil ce "are semnificaţia de recunoaştere
intimă şi profundă a valorii persoanei copilului şi de încredere în potenţialul lui de dezvoltare" (Osterrieth, P.,
1973, p.70).
În cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educaţional se impune tot mai mult implicarea
cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie. Rolul
cadrelor didactice nu se reduce doar la educaţia la catedră sau în clasă, ci presupune o astfel activitate în fiecare
relaţie cu elevii şi familiile acestora, desfăşurând o muncă de dezvoltare, de conducere şi de îndrumare. O
relaţie eficientă cadru didactic – părinte presupune, printre altele, o ascultare activă, implicarea familiei în
acţiunile extraşcolare ale copilului, cultivarea şi practicarea toleranţei faţă de un punct de vedere diferit.

67
 Cooperarea activă a şcolii şi a învăţătorilor cu ceilalţi factori educaţionali – familia, comunitatea locală,
mass-media, biserica, organizaţii nonguvernamentale – trebuie să conducă la realizarea unor parteneriate
viabile, de natură să permită o abordare pozitivă a problemelor diverse ale tinerilor elevi. Şcoala trebuie să
găsească formele optime prin care cei implicaţi în acest proces de educare să poată gestiona resursele umane, să
aibă cunoştinţe de psihologie şi pedagogie, să se poată adapta rapid la managementul schimbărilor din
societatea actuală. Totuşi, rolul important, cel puţin acum, îl are şcoala, cadrele didactice, învăţătorul care, prin
activităţile elaborate, pot dezvolta la elevi norme şi conduite sociomorale, pot dezvolta abilităţi şi conduite
morale şi civice, în contextul european actual.
În acest sens, şcoala poate participa şi interacţiona dezinteresată cu familiile elevilor, poate iniţia
activităţi utile în şcoală sau în afara acesteia, sprijină actorii implicaţi pentru a se cunoaşte pe sine şi pentru a
înţelege normele moral - civice, poate îmbunătăţi calitatea vieţii şi performanţele elevilor, poate forma abilităţi
de gândire independentă şi critică etc. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea copilului cu ceilalţi
copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative (extracurriculare) şi cu privire la activităţile
opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii.
Lecţiile cu accentuat caracter practic, care obligă la observaţie, la intervenţie personală, dar şi la
cooperare plac şi descătuşează energiile mintale şi sufleteşti. Limbile se dezleagă cu uşurinţă şi bucuriile
reuşitelor vor fi evidente.
Prin prezentarea unor modele comportamentale, pe cât posibil într-o comunitate, veţi observa
îmbunătăţirea rezultatelor şcolare şi o însuşire mai bună a valorilor morale. Una este să le vorbeşti despre cele
mai importante funcţii în comunitate (primar, preot, poliţist etc.) şi alta este să vorbească ei însuşi cu oamenii
care reprezintă aceste funcţii.
Degeaba povestiţi despre obiceiuri şi tradiţii elevilor dumneavoastră dacă nu luaţi parte împreună cu ei
şi oamenii din comunitatea locală la şezători, clăci, la slujbele de la biserică. Veţi vedea ce mult se mândresc şi
nu vor mai conteni povestind despre ce-au realizat.
Îi învăţăm pe copii să nu fure, să nu lovească, să nu mintă, dar nu i-am dus niciodată la o secţie de
poliţie să concretizeze consecinţele actelor negative. Le-am spus cum să-şi păstreze sănătatea, dar nu le-am
arătat un spital şi ce dureros este să fi bolnav. O să constataţi nu numai respectarea regulilor de igienă pentru a
nu se îmbolnăvi, dar şi dorinţa de a deveni omul care salvează vieţi – doctorul.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio - moral am urmărit implicarea
familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Activităţile desfăşurate au avut tocmai rolul apropierii de aceste
instituţii, a comunicării directe şi a unui schimb de impresii şi păreri. Elevii au participat cu interes şi chiar s-au
pus în situaţii de viaţă adevărate fiind primar, poliţist, preot, doctor, etc.
Sensibilizarea reprezentanţilor comunităţilor locale cu privire la problemele şcolii a reprezentat o
dimensiune deosebit de necesară pentru realizarea obiectivelor parteneriatului; şi aceasta deoarece orice
abordare abruptă, resimţită ca o ingerinţă autoritară în problemele comunităţii este şi va fi sortită eşecului; în
plus orice acţiune de dezvoltare nu este eficientă dacă nu este înţeleasă şi preluată ulterior de comunitate.
Concluziile întâlnirilor, aprecierile făcute de participanţi în timpul evaluării finale a activităţilor,
ecourile parteneriatului au dovedit că acţiunile de sensibilizare comunitară desfăşurate au reprezentat un
important cadru organizat de dialog şi comunicare, aşteptat de mult şi resimţit ca necesar de toţi participanţii. S-
a constatat o dorinţă de colaborare, conştientizându-se importanţa şcolii pentru comunitate şi necesitatea
sprijinirii şcolii de către aceasta.
Exemple de prezentare a modelelor comportamentale sunt multe, dar tu ca dascăl, modelator de suflete
trebuie să doreşti să creezi acea comuniune familie – şcoală – comunitate, în primul rând fiind sincer cu tine
însuţi şi cu ceilalţi în tot ce faci şi ce grăieşti, fiind dispus să înveţi mereu, alergând alături într-o cursă pentru
cunoaştere, către un ţel.
Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care schimbările s-au accelerat simţitor, într-o societate a
opţiunilor individuale şi sociale multiple, marcată de o multitudine de tranziţii, de naturi diferite. Educaţia este
somată să răspundă provocărilor unei lumi a societăţilor şi indivizilor în derută, o lume în care s-au pierdut şi se
pierd repere, sisteme de referinţă, iar sistemele etice se află în criză. Ea trebuie să construiască drumuri noi
pentru speranţă, prin formarea unor cadre cât mai flexibile, a unor capacităţi şi comportamente capabile să facă

68
faţă schimbării permanente şi să adapteze elevul la incertitudine şi complexitate. Şcoala este chemată să
contribuie decisiv la reconstrucţia spirituală, la redefinirea unor noi sisteme de valori.
În prezent România cunoaşte o încercare de redefinire a rolului social al educaţiei, în contextul unui
”parteneriat pentru educaţie”, un dialog deschis, lucid, responsabil, între toţi factorii educaţionali (familie,
Biserică, şcoală, comunitate locală). Şcoala se deschide spre mediul comunitar şi se fac propuneri de realizare a
osmozei şcoală - comunitate (şcoala în comunitate şi comunitatea în şcoală), în perspectiva înţelegerii şcolii ca
un centru cultural şi civic, centru complex de învăţare la îndemâna tuturor, tineri şi mai puţin tineri.

Bibliografie:
Agabrian Mircea, „Parteneriate familie – şcoală - comunitate”, Editura Institutul European, Iaşi, 2005;
Baran Pescaru Adina, „Parteneriat în educaţie: şcoală - familie - comunitate ”, Editura Aramis, Bucureşti,
2004;
Chiru Mihaela, „Cu părinţii la şcoală – ghid pentru profesori”, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti,
2003.

69
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

ANDRONACHE AURA

Motto:

„Menirea educaţiei este aceea de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă omul,

comunitatea etnică şi umanitatea, prin cultivarea valorilor spiritului”

(G. Gentile, The Reform of Education)

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor
de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca
funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu
posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate
sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul
că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:

Grădiniţa

Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean.
Aici fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o
comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că
şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!

Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.

Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o
identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia
însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia,
integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
70
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi
bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze
obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă
cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.

Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.

Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească
mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

Bibliografie:

1. Băran-Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti, Editura Aramis,

2004 ;
2. Cucoş, Constantin (coord.), Psihopedagogie, Iaşi, Polirom, 1998;
3. Dumitriu, Gheorghe, Comunicare şi învăţare, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1998;

71
 Revista Şcolii Gimnaziale Călăraşi, jud. Cluj
Instrument de promovare a imaginii şcolii
Prof. Anechitoae Amatto Petrisor
Scoala Gimnaziala Calarasi, jud. Cluj
MISIUNEA SCOLII
Misiunea Şcolii Gimnaziale Călăraşi, Cluj, este să furnizăm educaţie de calitate în condiţii cât
mai bune pentru toţi elevii, astfel încât nivelul de performanţă să fie cel aşteptat de comunitatea locală şi
cel cerut la standarde naţionale, o şcoală deschisă tuturor celor care au nevoie de educaţie. Ajutat de un
colectiv de cadre didactice cu experienţă şi dăruire, elevul îşi va putea desăvârşi personalitatea va putea
dobândi sistemului valorilor culturale, morale şi etice în vederea integrării într-o societate dinamică, aflată
în permanenţă modernizare.
Astfel, şcoala trebuie să interacţioneze cu mediul social, cultural şi economic, devine un centru de
resurse educaţionale şi de servicii oferite comunităţii. Elevii vor fi încurajaţi să înţeleagă, să respecte, să
aprecieze şi să beneficieze de pe urma diversităţii etnice;

VIZIUNEA SCOLII

Ţelul nostru este să devenim o unitate de învăţământ în care se practică o educaţie de calitate, o şcoală
integrată nevoilor sociale ale comunităţii, cu o ofertă educaţională diversificată, care să pregătească astăzi
viitorul de mâine, la nivelul cerinţelor europene.

DEVIZA SCOLII: “Ştiinţa înseamnă putere. Educaţia reprezintă libertate”

MOTIVAREA TEMEI:
Publicaţia şcolii noastre se numeste „Pagini Alese” şi este editată de 3 ani, reprezintă o complexă formă
de activitate culturală. Editarea unei reviste este oglinda universului vârstei, a vieţii institutiei în care copiii
cresc şi se formează. Ea surprinde pulsul vieţii şcolare, ecoul unor manifestări tradiţionale, cultivă
interesele, dezvoltă aptitudinile, încurajează talentele.
Domeniul de adresabilitate al revistei „ Pagini Alese ” este invaţământul şcolar, cu toată
complexitatea sa, cu abordarea fenomenului din perspectiva dascălului care se situeaza în plin proces
didactic, la catedră, în faţa copiilor . Autori sunt în aceste numere de început cadrele didactice de la Şcoala
Gimnaziala Călăraşi, Cluj, elevii şcolii, dar şi colaboratori de-ai nostri, parteneri educaţionali sau ai
reprezentanţi ai unor instituţii comunitare.
Revista vine în întâmpinarea expimarii unei serii de probleme foarte diverse, de la aspecte privind
inovaţiile din învăţământ, problematica cotidiană a demersului didactic, elemente de interrelaţionare
instituţională, de specificitate a învăţământului preşcolar întegrat în învăţământul actual românesc, de
particularitate a personalităţii şcolarului, dar şi elemente ce ţin de perfecţionare, de dezvoltare profesională.
Tipul revistei este de tipul revistă-magazin, care îşi propune să oglindească aspecte cât mai variate din viaţa
şcolii şi redau preocupările elevilor, deschizând astfel numeroase rubrici. Pentru a crea oportunitatea de a
oferi noi perspective de exprimare pentru cadrele didactice, revista noastră ofera ocazia de a exprima opinii
ce ţin de proces, de filozofie didactică, de inovaţii si reforme curiculare, de abordare multimodală a
copilului şcolar.
Colectivul redacţional a revistei este relativ mic pentru a asigura o anumită coerenţa a tematicii fiecărui
numar, dar şi pentru a evita supraîncărcarea cu roluri a cadrelor didactice care sunt în număr relativ mic în
unitatea noastră de învăţământ .
Intenţia noastră este de ajunge în tot mai multe unităti, la cât mai multe cadre didactice pentru a
împartaşi din experienţa noastră si a colegelor noastre, pentru a crea noi punţi de colaborare şi nu în ultimul
rând pentru a realiza cel mai valoros schimb, ce al ideilor

72
 Formatul revistei este deschis schimbărilor si îmbunătăţirii atât a aspectului, cât şi a conţinuturilor, de
aceea suntem pregătiţi pentru primirea sugestiilor şi propunerilor dumneavoastră, dar mai ales lansăm
invitaţia de colaborare la acestă revistă care vrea sa depăsească graniţele unui spaţiu prea restrâns, devenind
ceea ce legal poate să devină, o revistă care să aibă colaboratori din zone diferite ale ţării, care sa vizeze
necondiţionat învăţământul preşcolar, dar din perspective diverse.
Revista „Pagini Alese” este o realizare de care suntem mândri, care ne obligă, fiind un angajament pe
termen lung, iar apariţia semestrială asigură un ritm de deschidere spre cititori suficient ca să producă
interes şi să poată surprinde schimbări semnificative în învăţământul şcolar.
Şi nu în ultimul rând revista şcolii nostre constituie un mod deosebit de valoros de promovare a
imaginii şcolii în comunitate, dar şi nivel zonal.
Crearea unei imagini a spaţiului scolar eficient şi prietenos unde toate resursele umane sunt folosite
pentru dezvoltarea armonioasă a personaliăţii elevului în conformitate cu posibilităţile şi asteptările
acestuia în vederea integrării sociale şi profesionale în spaţiul european, continuarea politicilor de
promovare a imaginii şcolii, îndreptarea prioritară a eforturilor spre promovarea ofertei noastre
educationale, destinată atragerii elevilor sunt argumente ce stau la baza alegerii ca temă de studiu a
subiectului privind rolul Revistei şcolii noastre în promovarea imaginii şcolii.

73
 Rolul educaţiei incluzive in promovarea educatiei pentru calitate

Prof. Anechitoae Carmen Alina

Scoala Gimnaziala „Mihai Viteazul” Campia Turzii

Întreaga activitate din învăţământ are ca scop final formarea centrată pe elev, abordarea
interdisciplinară, utilizarea metodelor interactive, evaluarea prin competenţe şi atingerea unor
performanţe superioare. O strategie educaţională eficace nu poate exista separat de lumea în care trăiesc
beneficiarii ei - elevii.
VIZIUNEA SCOLII
...”împreună spre mai bine”
Şcoala Gimnaziala „Mihai Viteazul” Câmpia Turzii, este „o şcoală prietenoasă deschisă
tuturor”, aflată în slujba comunitatii, avand capacitatea de a functiona ca o structura eficienta si echitabilă pentru toate
categoriile de copii si de a asigura progresul tuturor elevilor săi, astfel încât „...maine să fii mai bun ca azi” !
Cu totii trebuie sa ne punem urmatoarele intrebari;
*De ce nu pot face progrese semnificative in invatare toti elevii dintr –o clasă?
*Cum pot fi sprijiniti sa progreseze in invatarea de tip scolar elevii care invata (sau care par sa invete )
mai greu ?
*Cat este de justificata marginalizarea ori chiar excluderea unor elevi din scoala obligatorie?
Este adevarat ca nu de putine ori, conditiile de organizare scolara – efective numeroase de elevi în
clasă, programa şcolara foarte incarcata, timpul scurt de activitati si interactiuni in clasa cu elevii pe
parcursul unei lectii; insuficienta pregatire psihopedagogica si /sau de educatie – reprezinta obstacole
serioase in asigurarea unui invatamant eficace pentru fiecare copiil. Dar nu intotdeauuna...
Tema de faţă vine ca un plan cu o strategie de susţinere a valorilor promovate de şcoala noastră ca
şcoală inclizivă, cu tehnici de lucru, la nivelul tuturor compartimentelor de lucru.
Politici educaţionale, priorităţi aplicate în domeniul incluziunii, în Şcoala Gimnaziala „Mihai
Viteazul” Câmpia Turzii, jud. Cluj.
• existenţa şi aplicarea principiilor incluziunii: principiul drepturilor egale, principiul
nondiscriminării, principiul egalizării şanselor în educaţie, principiul centrării pe copil, principiul
intervenţiei timpurii, principiul educaţiei de bază pentru toţi copiii, principiul asiguării serviciilor de
sprijin, principiul cooperării şi parteneriatului.
• punerea în aplicare a unei pedagogii incluzive, o pedagogie a diversităţii, care conţine în esenţa ei
atributele de a fi: pedocentristă, progresistă, personalizată, optimistă, socială, o pedagogie a iubirii.
• elaborarea unui curriculum “incluziv“, care să se definescă prin flexibilitate şi diversitate:
curriculum-ul adaptat la nevoile copilului; diversitatea situaţiilor de învăţare şi a materialelor suportive;
metodologie didactică diversificată, interactivă, adecvată stilurilor şi tipurilor de învăţare diferite ale
elevilor; diversitate în evaluare: forme, metode, instrumente.
• crearea şi funcţionarea unui sistem de servicii de sprijin la toate nivelurile învăţământului:
asistenţă psiho-pedagogică (psiholog, logoped), asistenţă socială, medicală, sprijin în învăţare
(învăţător/profesor de sprijin).
Valori promovate în Şcoala „Mihai Viteazul” ca şcoală incluzivă.
1. Elevul – centrul tuturor demersurilor si sctivitatiilor scolii;
2. Egalitatea sanselor clientilor scolii ( elevii ), respectiv ale profesorilor;
3. Increderea in sine si in ceilalti;
4. Calitatea deosebita a corpului profesoral, a elevilor, a personalului nedidactic si auxiliar
- motivatia si pregatirea elevilor;
-pregatirea profesionala, psihopedagogica si calitatile morale ale dascalilor.
5. Atmosfera de lucru deschisa, confort psihic;
6. Management de calitate;

74
Cateva obiective, ţinte strategice, prioriţăţi educaţionale, privind asigurarea calităţii educaţiei în
Şcoala Gimnaziala „Mihai Viteazul”, Câmpia Turzii.
a) reconsiderarea managementului la nivelul şcolii, în perspectiva egalizării şanselor;
b)valorizarea egală a tuturor elevilor şi a personalului;
b) creşterea participării tuturor elevilor la educaţie şi, totodată, reducerea numărului celor excluşi din
cultura, curricula şi valorile comunităţii promovate prin şcoala de masă;
c) restructurarea culturii, a politicilor şi a practicilor din şcoală, astfel încât ele să răspundă diversităţii
elevilor din localitate;
d) reducerea barierelor în învăţare şi participare pentru toţi elevii, nu doar pentru cei cu dizabilităţi sau cei
etichetaţi ca având „nevoi educaţionale speciale”;
e) creşterea rezultatelor şcolare a tuturor elevilor şcolii ;
f) înţelegerea diferenţelor dintre elevi ca resursă pentru procesul de învăţare, nu ca o problemă ce trebuie
depăşită;
g) dezvoltarea competenţelor de comunicare în rândul elevilor şcolii, dar şi a părinţilor;
h) atragerea comunităţii locale ca factor de interes în promovarea politicilor educaţionale incuzive;
i) recunoaşterea faptului că incluziunea în educaţie este un aspect al incluziunii în societate;
j) crearea unui mediu şcolar (clădire, clasă), prin care se transmite mesajul că toată lumea este
valorizată;
k)abordare educaţională care vizează învăţarea individualizată;
Strategii şi forme de aplicare şi promovare a incluziunii.
Strategia incluzivă a şcolii ţine cont de:
• Nevoile individuale de valorizare şi potenţare ale fiecărui copil.
• Nevoile sociale de implicare, participare şi dezvoltare a relaţiilor sociale;
Cateva strategii utilizate în promovarea principiilor uncluziunii:
• Diversitatea este văzută ca o realitate şi deci ca o resursă menită să sprijine educaţia.
• Fiecare copil are acces la cunoaştere, formare de deprinderi.
• Învăţarea este individualizată.
• Se fac pregătiri şi amenajările speciale-pentru fiecare elev în limita resurselor materiale existente;
• Există preocupare pentru perfecţionare.
• Contribuie la construirea comunităţii incluzive.
• Orientarea nouă şi eficientă a strategiilor didactice prin folosirea metodelor participativ-active ale
pedagogiei: cresterea motivatiei elevilor pentru activitatea de invatare
-increderea in sine bazata pe acceptarea de sine
-atitudine pozitiva fata de personalul didactic , disciplinele de studiu si continutul acestora ( de
cele mai multe ori continutul lectiei sufera o serie de modificari si adaptari care sa favorizeze spiritual de
investigatie , descoperirea noului si cooperarea intre elevii clasei )
-relatii mai bune mai tolerante cu colegii , indifferent de apartenenta etnica sau culturala , clasa
sociala , capacitatea intelectuala sau unele deficiente ale colegilor
-capacitate sporite de a percepe o situatie , un eveniment sau o serie de obiecte si fenomene si din
perspective celuilalt
-aplicarea unor planuri de intervenţie peronalizată ;

75
 Simpozion Internațional: Educație fără frontiere!
Relația Grădiniță-școală-Familie-Societate!
Angearu Mioara, profesor-educator,
Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă Alexandria

Obiectivul de acţiune al psihopedagogiei speciale se află între studierea stării de normalitate şi stării de
boală, având un parcurs complex care vizează prevenirea, diagnoza, terapia, recuperarea, educarea şi orientarea
şcolară şi profesională până la integrarea în piaţa muncii şi monitorizarea ulterioară a persoanelor deficiente.
Asistenţa psihopedagogică şi socială are ca obiectiv principal menţinerea, refacerea şi dezvoltarea
capacităţilor individuale necesare pentru autonomia personală, dezvoltarea propriilor capacităţi şi competenţe în
vederea integrării acestora social şi profesional.
Educaţia este un drept fundamental al omului ce permite fiecăruia să dobândească cunoştinţele necesare
pentru a înţelege lumea de astăzi şi pentru a putea participa în mod activ la aceasta. Ea contribuie la păstrarea
valorilor, stă la baza învăţării de-a lungul vieţii, creează încredere, te face mai independent şi totodată mai
conştient de drepturile şi posibilitătile proprii. Educaţia îl învaţă pe om cum să se comporte în caliatate de
cetăţean responsabil şi informat.
Numărul elevilor cu cerinţe educative speciale este cuprins intre 10% si 20% deoarece cuprinde şi
elevii cu dificultăţi de învăţare, pe lângă elevii cu dizabilităţi, aproximativ 2-3% dintre şcolari.
În mediul şcolar de la trei ani copilul vine în contact şi cu alţi copii, şcoala oferă modele şi exemple
pozitive, aici copilul învaţă să fie tolerant cu ceilalţi, să accepte diversitatea, va învăţa că deşi suntem puţin
diferiţi- copiii cu deficienţe, sau cu cerinţe educative speciale- avem aceleaşi drepturi şi obligaţii, că va trebui să
convieţuim în armonie şi respect unii faţă de ceilalţi, chiar dacă au altă naţionalitate şi cetăţenie, subliniind
interculturalitatea, şcoala oferă şanse egale la educaţie; aici bunicul şi părintele vor fi consiliaţi şi vor evita
etichetarea şi stigmatizarea, dar se vor implica activ în integrare, tot la trei ani va începe derularea parteneriatului
şcoală-familie-comunitate.
Şansa copiilor depinde în mare măsură de educaţia din familie, mai ales a mamei, dar nu poţi să educi un
copil fără a fi educat.
Informarea, consilierea, conştientizarea până la responsabilizare a familiei sunt atribuţii ale grădiniţei,
şcolii, care nu se pot concretiza fără implicarea familiei.
Intrarea copilului în şcoală constituie un moment crucial în viaţa sa, date fiind ,,statutul” şi ,,rolul” de
elev, natura relaţiilor cu adulţii şi cu colegii, noutatea condiţiilor de activitate, şi mai ales, specificul învăţării.
În perspectiva unei bune colaborări între grădiniţă şi şcoală este necesară crearea în grădiniţă a unor condiţii
favorizante pentru noi achiziţii şi progrese în sfera cognitivă, afectivă şi psihomotrică a preşcolarilor, deoarece
vârsta preşcolară este considerată de specialişti ca fiind una dintre cele mai importante perioade psihogenetice,
datorită progreselor remarcabile în toate planurile şi în special, în sfera sentimentelor şi a personalităţii copilului.
Ca un obiectiv final al învăţământului preşcolar, pregătirea copilului pentru şcoală este unanim acceptată şi
promovată în toate sistemele de învăţământ dezvoltate şi se află într-un proces de modernizare. În ceea ce
priveşte însă conţinutul propriu-zis al pregătirii respective şi modalităţile de realizare a acesteia, se constată mari
deosebiri şi se poartă vii discuţii bazate pe argumente ce ţin nu numai de vârsta la care începe şcolarizarea,ci şi
de locul pe care îl ocupă învăţământul preşcolar în structura de ansamblu a învăţământului,de funcţiile dominante
ale grădiniţei,de legătura acesteia cu ciclul şcolar elementar.
În învăţământul special, nu se poate lucra fără un minim de comunicare, şi colaborare; grădiniţa cu şcoala
comunică permanent la începutul anului şcolar, pe de o parte formal prin documentele şcolare,- dar mai ales
informal, pentru a face trecerea de la o etapă la alta a educaţiei lin, gradual, fără să stresăm copilul; uneori în
aceeaşi clasă intâlnim trei patru cadre didactice- educatorul, profesorul, profesorul de sprijin, consilierul , chiar şi

76
părintele; familie- grădiniţă-comunitate- parteneriat fără de care nu putem vorbi de integrare, oriunde în
învăţământ.
Relaţia grădiniţă-şcoală-familie-societate, are un impact deosebit la nivel de comunitate; la nivelul
microgrupului sau macrogrupului educaţia este esenţială şi influenţează comportamentul indivizilor,
comportamentul colectiv, - oamenii sunt respectuoşi, toleranţi, ospitalieri, deschişi la nou, civilizaţi chiar în unele
regiuni, unde educaţia este superioară, tineri bine pregătiţi profesional, iar asta înseamnă mai mulţi profesionişti,
ordine şi linişte în comunitate, civilitate, informaţie, progres, mai multe afaceri şi locuri de muncă, ţeluri, alt
standard de viaţă.
De fapt ecuaţia este simplă; grădiniţa, şcoala, familia, relaţia acestora ne ajută să obţinem comunităţi
agreabile, profesionişti şi elite intelectuale, care contribuie la modernizarea societăţii.
Personal, consider că într-un cartier cu oameni informaţi şi educaţi: vor fi mai puţine evenimente antisociale
sau nu vor exista deloc, vei avea vecini de care să te bucuri, vei sta de plăcere în părculeţul din faţa blocului cu
nepoţii, se va vorbi frumos, vei aştepta cu nerăbdare să te revezi cu oamenii din cartier după o scurtă vacanţă; dar
asta este de fapt ceea ce trebuie să oferim noi toţi comunităţilor şi ceea ce se aşteaptă de la oamenii educaţi- o
datorie faţă de societate, un spirit civic, o răsplată a faptului că ţi tu la rândul tău ai beneficiat de aşa ceva tot cu
ajutorul şcolii-instituţia care este partenerul de bază al comunităţii.

BIBLIOGRAFIE :
Constantin Cucoş, coordonator, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice,
2009, Polirom,
Alois Gherguţ, Sinteze de psihopedagogie specială, ghid pentru concursuri şi examene de obţinere a
gradelor didactice, 2013, Polirom,
Elena Dănescu, Stimularea creativităţii la vârstă preşcolară, 2006, Paralela 45.

77
 Educație fără frontiere:Relația grădiniță- școală-familie-societate!
Prof. Anghel Adina Claudia
Colegiul de Științe ale Naturii „Emil Racoviță”, Brasov

Educația , este un fenomen social și un process de formare a personalității, care este abordată
pluridimensional.Una dintre ideile suport ale educației este continuitatea.Principiul continuității este considerat
o normă ce direcționează teoria și practica educațională.
În sistemul educațional , continuitatea se reflectă în sistemul strategiei educaționale.Parteneriatul dintre
grădiniță și școală reflectă continuitatea proiectelor și finalizarea lor adecvată.Personalul didactic din cele două
instituții urmează să caute împreună prilejuri de comunicare și colaborare care să ușureze copilului integrarea în
mediul ănalt formalizat al școlii. Printre oportunitățile de întâlnire dintre cele două medii educaționale sunt:
-vizitarea unei școli în vederea cunoașterii de către copiii preșcolari a acestei instituții
-vizitarea de cître școlari din clasa I a unei grădinițe pentru a le împărtăși copiilor de aici primele lor experiențe
școlare
-organizarea unor ședințe cu părinții copiilor în ultimul semestru de activitate din grădinița la care sunt invitați
câțiva dintre viiitorii învățători , pentru a informa asupra modului de pregătire al copiilor
-simularea în cadrul grădiniței a unor activități de tip școlar cu grupa pregătitoare
-organizarea unor serbări comune
Cadrele didactice din școală trebuie să cunoască pregătirea ce se realizează în grădinițe,iar educatoarele
trebuie să se informeze asupra cerințelor din mediul școlar.
Continuitatea este o dimensiune a educației, prin care își exprimă natura sa de proiect organizat și proiectat. Se
consideră că ,, educația nu este pregătirea pentru viață , educația este viața însăși,,.
Familia și comunitatea au un rol important în educație, deoarece aceasta durează petot parcursul vieții și
are ac scop să dezvolte responsabilități și independențe.Prin educație , indivizii pot să se volorifice, să se ridice
la nivelul așteptărilor societății.
Educația preșcolară este fundamentală în dezvoltarea copilului preșcolar, deoarece această perioadă reprezintă
baza formării ca adult. Este perioada în care este esențială cunoașterea și înțelegerea lumii, mai întâi prin
formarea primelor reprezentări despre mediul mediul familial, apoi lărgirea sferei de reprezentări în mediul
rural și în oraș.
Focalizarea pe educația timpurie este imporatntă deaorece aceasta este perioada când copiii se dezvoltă
rapid, și dacă procesul de dezvoltare este neglijat în această perioadă, este dificil și costusitor să compensezi
aceste pierderi mai târziu.
Această perioadă este foarte importantă în formarea unor deprinderi și comportamente sociale determinante
pentru integrarea ulterioară în societate.Eșecul în educația timpurie contribuie deseori la marginalizarea copiilor
în societae și a viitorilor adulți.
Interdependența dimensiunilor vieții sociale determină o analiză multidimensională a incluziunii
sociale.Este imporatantă de asemenea legătura cu societatea, pentru integrarea în comunitate.
În concluzie, școala trebuie să păstreze relații apropiate cu familia și comunitatea prin participarea la
activități științifice, participarea la ședințele semestriale ,participarea la sesiunile de evaluare ale copiilor și la
formularea obiectivelor de dezvoltare.

78
 EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERE!
Relaţia grădiniţă- şcoală- familie- societate
Prof. Anghel Daniela- Sanda
Grădiniţa nr. 5 – Găeşti Jud. Dâmboviţa

A educa COPILUL în societatea actuală, înseamnă a-l forma, a-l învăţa, în aşa fel încât să fie capabil a se
adapta cu uşurinţă în societatea de mâine. Acest lucru înseamnă a dezvolta încrederea în sine a copilului,
autonomia personală, precum şi abilitatea de a crea relaţii.
Este foarte important, în acest sens, a-i asigura copilului o stare de bine, a-l învăţa să-şi exprime sentimentele
şi să-şi stăpânească emoţiile, a-l valoriza.
Pentru a crea copii de succes pentru societatea de mâine, considerăm că este necesară implicarea tuturor
factorilor educaţionali, începând încă de la grădiniţă. Relaţia grădiniţă-şcoală- familie- societate este foarte
importantă, în acest sens.
În activitatea noastră (de la Grădiniţa nr. 5 –Găeşti), am avut în vedere implicarea familiei, a şcolii, a
comunităţii în educaţia copiilor. Astfel, am organizat excursii şi am vizitat Planetariul Piteşti, Muzeul Florilor
de Mină, Muzeul Satului- Goleşti, Grădina Zoologică, Curtea Domnească, Turnul Chindia din Târgovişte,
Circul Globus, Teatrul Ţăndărică- Bucureşti; Am făcut vizite la Fabrica de Frigidere Arctic din Găeşti, la
Fabrica de pâine, etc.; Am desfăşurat activităţi demonstrative cu participarea părinţilor, serbări tematice,
şedinţe, activităţi de consiliere a părinţilor, concursuri cu prietenii şcolari etc.
Sperăm că le-am pus la dispoziţie copiilor instrumentele necesare unei bune adaptări la o societate care este
mereu în schimbare, provocându-le experienţe de viaţă diverse.
De asemenea, am considerat că trebuie să ţinem cont că “analfabeţii viitorului nu vor mai fi cei ce nu ştiu să
citească, ci cei care nu ştiu să înveţe, să se dezveţe şi să reînveţe”şi că trebuie să abordăm altfel COPILUL, să
nu-i îngrădim personalitatea, să-l înţelegem, să-i decodăm fiecare gest sau comportament şi să acţionăm ca
atare, să-i deschidem drumuri noi spre creativitate, spre inovaţie .
Să nu uităm că “Educaţia este ceea ce rămâne după ce am uitat tot ce am învăţat la şcoală.”
( Albert Einstein).

79
„EDUCAȚIA FĂRĂ FRONTIERĂ”: RELAȚIA GRĂDINIȚĂ- ȘCOALĂ- FAMILIE-
SOCIETATE

Grădinița cu P.P. nr. 5, Zimnicea

Educatoare: Anghel Daniela

Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.

Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea
ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune.
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţina rezultate
foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să paşească pe treptele superioare ale
invaţării şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit
implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea
copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative( extracurriculare) şi cu
privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii.
Familia constitue prima verigă si cea mai importanta a educaţiei permanente a individului. Grupul
familial constituie prima „şcoala” a copilului, dupa care gradiniţa şi apoi şcoala, cladesc opera de integrare
sociala a copiilor pe fundamentul iniţiat de ea.
Scopul educaţiei în familie este crearea unui climat favorabil, în cadrul caruia copilul să poată creşte şi
educa, ca o personalitate complexă.
La vârsta prescolara un factor important este gradinita care desfasoara un amplu proces instructiv-educativ
aplicând metode si procedee stiintifice. Pentru reusita actului educational munca depusa de cadrele didactice
in gradinita trebuie continuata, sustinuta si intarita de familie.
Unitatea de actiune a celor doi factori (gradinita-familie) in opera de formare a copilului este coditionata de
unitatea de vederi, de un mod comun de lucru si o buna cunoastere reciproca.
În procesul educatiei rolul coordinator il are gradinita, iar mai apoi scoala, insa familia este cea care
contribuie prin sustinere si continuarea a ceea ce unitatile de invatamânt se straduiesc sa faca.
Educatia prescolara asigura stimularea diferentiata a copilului in vederea dezvoltarii sale in plan intelectual,
socio-afectiv si psiho-motric, tinând cont de particularitatile specifice de vârsta ale acestuia.
Daca in familie cerintele sunt mai putin exigente si mai relaxante, apare gradinita, unde sistemul este mai
organizat, mai explicit, cu regului clare. Copilul se adapteaza treptat acestui sistem, fapt ce-i imbogateste
experienta de viata sociala.
Alaturi de asigurarea cunoasterii familiei copiilor prescolari –conditia de baza a unei colaborari eficiente
intre gradinita si parintii copiilor - se inscrie si necesitatea stabilirii unei programe comune de educatie in
gradinita si in familie, care sa sustina, sa intareasca si sa intregeasca munca educativa din gradinita. Din
punct de vedere pedagogic coordonarea presupune pe de o parte, selectarea si valorificarea influentelor
pozitive ce se exercita in familie, iar pe de alta, indrumarea familiei in vederea exercitarii unor actiuni
educative care sa fie in concordanta cu idealul educativ. Ca institutie ce dispune de cadre pregatite in acest
sens, gradinita poate asigura aceasta coordonare.
De ce împreună pentru copiii noştri? Pentru că împreună am păşit în Mileniul Trei care prevede
schimbări, înnoiri, modificări în toate domeniile de activitate. Mileniul Trei este timpul care încă ne aşteaptă!
O schimbare a suferit şi actualul curriculum: se plasează familia, părintele, în rol de partener activ în
educaţia copilului. S-a crezut multă vreme că instituţiile de învăţământ poartă întrega responsabilitate a
educării copilului, familia fiind doar beneficiarul acestei acţiuni. Familia nu poate fi parte separată în acest
context, rolul părinţilor nu încetează odată cu intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se schimbă doar
modalitatea de abordare a copilului, în raport cu noul său statut şi în deplină concordanţă cu ceea ce se

80
întamplă în mediul educaţional.
Din punct de vedere teoretic, această relaţie ar putea funcţiona ireproşabil, având în vedere faptul că
ambele părţi implicate urmăresc aceleaşi finalităţi în ceea ce priveşte educaţia copilului. Insa de nenumărate
ori ne confruntăm cu situaţii negative. Divergenţele apar în momentul în care fiecare dintre părti susţine
propriul stil educativ, combatându-l şi blamându-l pe celalalt, uitându-se cel mai important lucru: cele două
părţi trebuie să interacţioneze, nu să funcţioneze separat.
Parteneriatul dintre grădiniţă/scoala şi familiile copiilor, desfăşurat în termeni amiabili şi de
respect reciproc, oferă un mediu propice influenţării pozitive a educaţiei copilului. Relaţia partenerială,
capabilă să le ofere ambelor părţi implicate posibilitatea de a acţiona, va avea efecte benefice asupra
dezvoltării copilului. Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in
jurul elevilor se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.
Parteneriatele reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea activităţii în şcoală şi in
clasele de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura
relaţiilor publice.
Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia
formală a copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a
sistemului social ce include şi familiile si comunitaţile.
Atunci când părintii, elevii şi ceilalti membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în
educaţie, în jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus
la punct. Parteneriatele reprezintă o componentă esenţiala în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală
şi în clasele de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura
relaţiilor publice.
Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare
de energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii, inferioritaţii şi dependenţei pe
care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă .
Se prevede că în ţările europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării şcolii cu familia, în care
accentul să se pună pe un angajament mutual, clar stabilit intre părinţi si profesori, pe un,,contract parental”
privind copilul individual, contractul între familie şi şcoală să nu se considere doar un ,,drept opţional” ci un
sistem de obligaţii reciproce în cooperarea parinţilor cu profesorii.
Cultivarea unor relaţii de parteneriat efectiv între grădinţă\şcoală şi familie, în sprijinul educaţiei şi
creşterii copilului constituie cheia succesului viitor în adaptarea şi integrarea şcolară; este primul pas către o
educaţie deschisă, flexibilă, şi dinamică a personalităţii copilului

81
 RELAŢIA GRĂDINIŢĂ- FAMILIE- COMUNITATE
PROF.ÎNV. PREŞCOLAR ANGHEL OANA ELIZA
GRĂDINIŢA P.N. CREŢULEŞTI- MĂTĂSARU

Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea scopurilor
educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în care se întâlnesc
şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor, precum şi din
condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi comunitate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra copilului.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că în
dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Grădinița se conduce după reguli scrise unanim acceptate de societate şi avizate de specialişti în educaţie:
programe, curriculum, manuale şcolare, auxiliare didactice, materiale didactice, etc. Prin instituţionalizarea
copilului nu se neglijează rolul părinţilor, de aceea în condiţiile actuale, rolul familiei în activitatea grădiniţei
este major. Părinţii sunt cei care vor sta alături de educatoare la formarea şi dezvoltarea copiilor lor, rolul lor
nu va fi înlocuit de educatoare, ci aceasta va completa ştiinţific ceea ce părintele nu poate sau nu are abilitatea
respectivă de a putea asigura copiilor ceea ce au nevoie.
Familia pentru copil constituie primul lui contact cu lumea înconjurătoare, reprezentând modelul de viaţă
şi conduită. El influenţându-i dezvoltarea psihică în mod decisiv în primii ani de viaţă ai copilului. S-a crezut
multă vreme că instituţiile de învăţământ poartă întreaga responsabilitate a educării copilului, familia fiind doar
beneficiarul acestei acţiuni. Familia nu poate fi parte separată în acest context, rolul părinţilor nu încetează
odată cu intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se schimbă doar modalitatea de abordare a copilului, în
raport cu noul său statul şi în deplină concordanţă cu ceea ce se întâmplă în mediul educaţional. Relaţiile dintre
părinţi se răsfrâng asupra copilului şi involuntar el este cel care are de câştigat sau de pierdut în formarea sa.
Comunitatea reprezintă o potenţialitate virtuală pentru dezvoltarea personalităţii individului. Mediul social
oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor native ale individului; putem spune că unei
diversităţi genetice îi corespunde o infinitate de posibilităţi oferite de mediu.
Comportamentul este o activitate observabilă a unui organism, o interacţiune cu mediul său; termenul se
referă la activitate în general sau la o anumită activitate, deci un caz particular. Comportamentul copiilor se
defineşte prin ceea ce copilul face sau spune şi poate fi observat în mod obiectiv. Anumite comportamente
considerate a fi negative sunt observate de familie şi dacă nu pot fi rezolvare în interiorul acesteia prin
următorii paşi:
 aprecierea şi acordarea atenţiei;
 stabilirea limitelor şi a regulilor;
 a spune Nu şi a interzice;
 ignorarea;
 izolarea;
 recompensarea.
 pedepsirea.
Parteneriatul grădiniţă – familie - comunitate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun

82
pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele
în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.

83
 Relatia dintre gradinita-scoala-familie-societate
Educatoare, ANGHEL RODICA
G.P.N. TRAIAN

Informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în această materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu
profesorii; şcolile trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenta necesară.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes
la şcoală şi, mai târziu, in viaţă. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii
pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţiala în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai
sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor
publice.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce
ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit implicarea
familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea copilului cu
ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative( extracurriculare) şi cu privire la
activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii.
Parteneriatul are un rol deosebit în funcţionarea şcolii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia şi se poate
realiza astfel:
• Perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor
• Îmbunătăţesc programele de studiu si climatul şcolar
• Îmbunătaţesc abilităţile educaţionale ale parinţilor elevilor
• Dezvoltă abilităţi de lideri ale părinţilor
• Facilitează legătura dintre familii, personalul şcolii şi al comunitaţii
• Oferă servicii şi suport familiilor
• Creează o atmosfera mai sigura în şcoală
• Ajută la managementul şcolii
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţina rezultate foarte
bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală.
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul elevilor se
formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.
Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi, in primul rând prin caracterul său. După cum un tâmplar nu
lucrează în acelaşi mod şi bradul şi stejarul, tot aşa şi noi trebuie să ţinem cont de,,lemnul” fiului sau fiicei
noastre, elevului sau elevei noastre, adică de elasticitatea şi rezistenţa,,capitalului său biopsihic” pentru a şti ce
putem face din el fără prea multe riscuri. În ziua de azi educaţia este un fenomen social de transmitere a
experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a culturii, către generaţiile de copii şi tineri, in scopul pregătirii lor
pentru integrarea in societate. Factorii instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica s.a.m.d., totul
educă: oamenii, lucrurile, fenomenele, dar in primul rând si în cea mai mare măsura – oamenii. Între acestia
primul loc il ocupă părinţii si educatorii. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată
a tinerei generaţii.

84
 Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care
copilul le primeşte sunt cele din familie. In familie se conturează caractere.Atât părinţii cât si educatorii in
timpul procesului de invatământ trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul
copilului. Odată copilul ajuns la vârsta preşcolară familia împarte într-o bună măsură sarcina educării lui cu
dascălii şi pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să
completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe copil,
în înţelegerea şi lămurirea unor probleme aşa-zis ,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de dragoste,
de viaţa sexuală, etc. Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoala este nu numai recomandabilă ci
şi obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de infruntat alte şi alte
probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-o
mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Iată câteva principii ale colaborării familie şcoală:
• Copiii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile familie şcoala, centrată pe învăţare;
• Să ofere tuturor parinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale copiilor lor,
chiar dacă vin sau nu la şcoală,
• Colaborarea familie şcoala să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile şi, drept cadru de
sărbatorire a realizarilor, a performanţelor deosebite,
• Relaţia dintre cele doua instituţii atât de importante să constituie fundamentul restructurării educaţionale
şi al reinnoirii comunităţii;
Atunci când părintii, elevii şi ceilalti membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie,
în jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.
Bibliografie:
1. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001
2. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

85
 EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERE
COLABORAREA ŞCOALĂ-COMUNITATE
SPECIFICUL PARTENERIATULUI ÎN RELAŢIA ŞCOALĂ – COMUNITATE LOCALĂ
PROF.ANGHEL RODICA
GRADINIŢA CU P.P NR. 18 FOCŞANI, VRANCEA

Interogaţii pedagogice: Care este locul şcolii în contextul social în care funcţionează? Care sunt
accepţiunile termenului de comunitate? Cum poate fi caracterizată o relaţie de parteneriat? Care este
specificul unui parteneriat educaţional? Este necesar parteneriatul dintre şcoală şi comunitate locală? Cine
ar trebi să se implice în acest parteneriat, care sunt problemele educative majore pe care se poate baza
parteneriatul şi care sunt blocajele care pot interveni?
Cuvintele/sintagme cheie: şcoala, comunitatea, comunitatea locală, binele comun, parteneriat,
parteneriat şcoală – comunitate locală.
I. I. Şcoala şi contextul social
Abordarea temei „Şcoala şi comunitatea locală – parteneriat pentru educaţie” îşi găseşte legitimarea
în tendinţele actuale ale extinderii câmpului educaţional de la organizaţia şcolară către alţi agenţi
educaţionali.
Şcoala este pe de o parte o instituţie care oferă un serviciu social, care este direct influenţată de ceea
ce se întâmplă în mediul social, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, norme, valori recunoscute şi
acceptate social; pe de altă parte are o logică internă de dezvoltare, reproduce propriile norme şi valori, are
propriul sistem de organizare.
Privită dintr-o altă perspectivă, şcoala, este o instituţie care funcţionează într-o comunitate alcătuită
din mai mulţi factori de educaţie: familie, autorităţi, organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, agenţi
economici etc. care au la rândul lor o ofertă educaţională explicită şi/sau implicită. Organizaţiile şcolare sunt
astfel, supuse presiunii multiplilor factori: a grupurilor ideologice care activează la nivel local, a sistemelor
politice, a condiţiilor economice şi a diverselor tendinţe manifestate în societate. Astfel, asupra şcolilor sunt
manifestate influenţe de ordin: economic, politic, culturale şi ideologice. Şcolile depind de mediul în care
funcţionează în ceea ce priveşte: obţinerea resurselor materiale, resursele umane, resursele financiare,
resursele informaţionale etc.
Şcoala funcţionează într-un context social larg, complex alcătuit din societatea globală, constitută ca
sistem social global (naţional, statal). Influenţele contextului social global asupra instituţiilor de învăţământ
se materializează în: finalităţi ale educaţiei (scopuri şi obiective), conţinuturi ale disciplinelor, modul de
organizare al sistemului de educaţie şi al instituţiilor, reglementări de ordin juridic şi administrative.
Pe de altă parte, şcoala funcţionează într-un context social imediat, într-o comunitate locală şi zonală, care
furnizează elevii dar care are un set de aşteptări cărora instituţia şcolară trebuie să le răspundă.
Delimitări conceptuale
1. Şcoala – caracteristici generale
Şcoala este o organizaţie formală, care are ca scop furnizarea serviciului social de educaţie în vederea
educării, formării, socializării, profesionalizării tinerei generaţii. Şcoala funcţionează într-o comunitate
locală – dar are propriile reguli de funcţionare, prescrise, transmite valori acceptate local. Pe de altă parte –
şcoala „prelucrează material uman” din comunitatea locală, cadrele didactice şi elevii sunt persoane care
trăiesc în comunitate şi suportă influenţele acesteia.
2. Comunitatea
Abordările conceptuale ale termenului de comunitate au o lungă evoluţie în timp.
Sintetizând diversele abordări putem extrage câteva caracteristici ale comunităţii:
- comunitatea reprezintă o entitate socială globală în care legăturile dintre membri sunt foarte strânse,
iar sentimentul de ingrup este foarte puternic şi are rădăcini în tradiţii profunde;
- comunitatea este o entitate supraindividuală care are întâietate în raport cu individul izolat în virtutea
transcedenţei sale de ordin etic şi politic;

86
- comunitatea este: depozitara unui bine comun, este element de referinţă morală pentru individ,
promovează valori de bază (prin legile şi tradiţiile sale) şi de referinţă pentru individ.
În România comunitatea este percepută mai ales ca o noţiune geografică, ca un spaţiu fizic delimitat.
Deşi este un termen „la modă” şi se vorbeşte mult despre dezvoltarea comunitară ca soluţie la rezolvarea
problemelor locale, legăturile interumane bazate pe sprijinul reciproc se află, în cele mai multe cazuri, la
începutul cristalizării. Comunităţile din România trebuie să facă efortul de a deveni comunităţi adevărate
care să-şi descopere spaţiul comun în care oamenii trebuie să conlucreze pentru a identifica ce nevoi
specifice au şi care sunt lucrurile pe care le preţuiesc cel mai mult.
. Parteneriatul şcoală comunitate locală
Noţiunea de parteneriat are un câmp semantic vast.
Din punct de vedere juridic, parteneriatul se defineşte ca o înţelegere legală în care partenerii
definesc împreună scopul general al parteneriatului.
Din punctul de vedere al beneficiilor pe care le aduce, parteneriatul poate fi definit ca o modalitate
eficientă în realizarea reformei managementului fie prin schimbarea practicilor manageriale, fie prin
schimbarea modului în care sunt abordate problemele publice, astfel încât soluţionarea lor să devină fezabilă
prin parteneriat.
Parteneriatul poate fi o soluţie pentru alocarea şi folosirea resurselor locale la nivel comunitar, pentru
atragerea altor resurse externe pentru rezolvarea problemelor comunitare.
Ideea de parteneriat între şcoală şi comunitate trebuie să se bazeze pe principiul complementarităţii
serviciilor sociale oferite de către diversele organizaţii care activează în comunitate.
Construirea parteneriatului este un proces deliberat ce implică aptitudini specifice, strategii şi
cunoştinţe pe care părţile implicate trebuie să le cunoscă şi să le folosească.
Succesul parteneriatului şcoală – comunitate locală este bazat pe legătura permanentă, constantă între agenţii
comunitari şi reprezentanţii şcolii. Se realizează astfel un echilibru între schimbare şi continuitate, între
specific şi global, între împlinirea individuală şi exigenţele de ordin social.
Şcoala ca şi organizaţie, pentru a-şi atinge obiectivele, are nevoie de un sistem managerial adecvat
definit prin funcţii specifice: proiectare, decizie, organizare, coordonare, evaluare etc. Managementul şcolii
trebuie să asigure funcţionarea şi dezvoltarea şcolii ca sistem deschis, aflat în relaţie permanentă cu mediul
său exterior, cu comunitatea în care funcţionează şi nu numai. Pentru a-şi realiza obiectivele propuse şcoala
este nevoită să atragă, aloce, folosească o gamă diversă de resurse: materiale, financiare, umane,
informaţionale şi de timp.

CAPITOLUL II – ŞCOALA ŞI PARTENERII SĂI

Interogaţii pedagogice: Care sunt agenţii comunitari cu rol educativ major? Cum poate colabora
şcoala cu: familia, autorităţile locale, agenţii economici, unităţile sanitare, poliţia, biserica, organizaţiile
neguvernamentale?
Cuvintele/sintagme cheie: parteneri ai şcolii, familia, autorităţi locale, agenţi economici, unităţi
sanitare, poliţie, biserică, organizaţii neguvernamentale.
. Şcoala şi familia
Parteneriatul şcoală – familie poate contribui la creşterea factorilor educogeni ai familiei, prin activităţi
specifice părinţii pot fi sprijiniţi să conştientizeze rolul pe care-l au în educaţia copiilor lor, să conştientizeze
şi să îndrepte comportamente şi atitudini greşite în familie, să fie sprijiniţi să se implice în activităţi
educative.
Fenomenele sociale care influenţează evoluţia familiei şi parteneriatul şcoală – familie sunt:
- evoluţia natalităţii;
- divorţialotatea;
- migraţia forţei de muncă;
- trecerea de la familia comunitară la familia societală.

87
 Implicarea familiei în parteneriatul şcolii este condiţionat de gradul de interes al familiei faţă de
şcoală. Acesta este crescut dacă familiile au copii care frecventează şcoala.
Cu cât şcoala reprezintă o valoare a familiei cu atât gradul de implicare al familiei este mai mare. Se
constată că acei copii care sunt sprijiniţi de părinţi, care au în familie atitudini pro-şcoală adecvate obţin
performanţe şcolare ridicate şi au un grad de aspiraţie ridicat faţă de nivelul de şcolarizare pe care doresc să-l
atingă. Atitudinea familiei faţă de şcoală se transferă şi copiilor şi se manifestă în gradul de interes faţă de
activităţile şcolii, faţă de teme, faţă de rezultatele evaluării, faţă de aprecierile cadrelor didactice etc.
Considerăm că şcolile din România nu sunt unitar dezvoltate în ceea ce priveşte colaborarea şcolii cu
familia. Dacă pregătirea cadrelor didactice pentru a susţine o relaţie corespunzătoare cu familia este abordată
în programele de pregătire iniţială şi continuă a cadrelor didactice, colaborarea concretă este diferită de la o
şcoală la alta.
Educarea părinţilor pentru un bun parteneriat şcoală - familie
Educaţia părinţilor poate fi etapizată pe două paliere mari:
- educaţia viitorilor părinţi prin: introducerea unor cursuri de educaţie sexuală, educaţie pentru viaţa
de familie etc.;
- educarea părinţilor care au deja copii, în funcţie de nevoile acestora. Dacă pentru copiii mici pot fi
urmate cursuri privind îngrijirea şi dezvoltarea copilului mic, aspecte medicale, juridice etc. pentru părinţii
copiilor adolescenţi pot fi introduse cursuri referitoare la caracteristicile psiholgice ale adolescenţilor, riscuri
şi modalităţi de comunicare cu adolescenţii etc. Informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte
şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia
copilului, drepturile de care dispune pentru educaţia copilului, importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară
a copilului, metodele de colaborare cu şcoala.

Forme de organizare ale relaţiei şcoală – familie

În ceea ce priveşte relaţia dintre familie şi părinţi cele mai frecvente forme de organizare a acestei
relaţii sunt:
• Şedinţele cu părinţii.
• Discuţii individuale între cadrele didactice şi părinţi.
• Organizarea unor întâlniri cu părinţii
• Implicarea părinţilor în manifestări culturale ale şcolii şi activităţi recreative
• Voluntariatul
• Asociaţiile de părinţi
Dimensiunea formală a parteneriatului şcoală – familie
Conform Regulamentului şcolar părinţii au dreptul de a alege unitatea şcolară.
La nivelul şcolii, părinţii sunt implicaţi în mai multe tipuri formale de organizare:
1. Consiliul reprezentativ al părinţilor / Asociaţia de părinţi
2. Consiliul clasei
3. Comisia pentru evaluarea şi asigurarea calităţii în şcoală
4. Comitetul de părinţi ai clasei
Parteneriatul şcoală – familie poate lua forma unor servicii dezvoltate de către şcoală şi de care
familiile elevilor să beneficieze. Acestea pot fi organizate exclusiv de către şcoală sau în parteneriat cu alte
organizaţii/instituţii.
Aceste servicii pot fi: centre de consiliere, centre de sănătate, de practicare a diverselor sporturi,
centre pentru supravegherea copiilor la teme după orele de curs (after-school) care pot avea şi alte servicii
incluse: predarea limbilor străine, sport, miniexcursii, teatre, spectacole, vizite în diverse locuri etc.; centre
de voluntariat; cluburi; cantine; seminternate etc.
Oferta de servicii pentru familii prin intermediul şcolii reprezintă o strategie de întărire a relaţiilor
şcoală familie. Părinţii capătă încredere în şcoală, instituţie care devine mai transparentă şi mai apropiată de
nevoile comunităţii. Un punct câştigat este coerenţa serviciilor, părinţii nu mai sunt nevoiţi să caute prin
mijloace proprii să beneficieze de diverse servicii, ei le găsesc în şcoală. Şcoala ca furnizor de servicii

88
complexe va face trecerea de la educaţia instituţională, cu accent pe instituţie (care are un program,
curriculum la care elevii trebuie să se adapteze) la şcoala centrată pe elev, pe nevoile acestuia şi pe ale
comunităţii.

89
 Pregătirea preșcolarului pentru școală

Prof. înv. primar Anghelina Georgica

Școala gimnazială ,,Mihai Viteazul” Călărași,
jud. Călărași

Intrarea copilului în școală constituie un moment crucial în viața sa, date fiind rolul de elev, natura
relațiilor cu adulții și cu colegii, noutatea condițiilor de activitate și, mai ales, specificul învățării – act
deosebit de complex ce angajează dintr-o perspectivă inedită întreaga sferă a vieții sale psihice, diferitele
structuri anatomofiziologice, toate cunoștințele și deprinderile dobândite anterior.
Pornindu-se de la concluziile cercetărilor științifice referitoare la ,,fenomenul de accelerație în dezvoltarea
actualei generații”, de la constatarea că posibilitățile psihologice de dezvoltare generală a copiilor
preșcolari, în special a celor de 5-6 ani, ,,sunt mult mai mari decât s-a crezut până în prezent”, se
manifestă o tendință de intensificare a activităților instructiv-educative în care sunt angrenați copiii la
această vârstă, concomitent cu creșterea cerințelor pedagogice față de educația lor fizică, intelectuală,
morală și estetică. În același timp, se respinge ideea forțării artificiale a proceselor de dezvoltare a
copiilor, deoarece ignorarea particularităților psihofiziologice ale acestei vârste poate avea urmări dintre
cele mai grave. După cum este firesc să avem în vedere ce poate să facă, să înțeleagă, să-și însușească un
copil la asemenea vârstă, tot așa trebuie să apreciem limitele inerente vârstei, consecințele consumului
fizic și psihic asupra evoluției sale.
Pregătirea copilului pentru școală vizează deopotrivă nivelul de dezvoltare fizică și neurofiziologică,
nivelul proceselor cognitive, afectivității și capacității de socializare a copilului, întrucât toți factorii
interni și externi care acționează asupra personalității în formare pot determina imaturitate școlară.
Grădinița are rolul de a sistematiza și integra cunoștințele, experiențele și influențele dobândite de copii în
primii ani de viață, de a lărgi contactele lor cu lumea exterioară, de a dezvolta capacitatea și modalitățile
de receptare și comunicare a informației, de a realiza o serie de obiective ale educației fizice, etice și
afective, de a contribui la satisfacerea nevoii lor de relații sociale. Toate categoriile de activități
desfășurate în grădiniță urmăresc în mod explicit și implicit formarea cu prioritate a unor componente de
natură să faciliteze adaptarea școlară, însușirea unor cunoștințe, priceperi și deprinderi cu o largă
deschidere spre orizontul etapei următoare.
Esențialul în munca educatoarei constă în asimilarea deplină și înfăptuirea consecventă a obiectivelor și
conținutului pregătirii în vederea școlarizării, călăuzindu-se după ideea potrivit căreia grădinița nu trebuie
să devină o ,,școală în miniatură”, iar activitățile obligatorii să prefigureze lecțiile din clasă, după cum
nici programa pentru învățământul preșcolar să nu preia programa clasei pregătitoare ci urmând
obiectivele specifice, să creeze premise favorabile pentru realizarea continuității învățământului preșcolar
cu cel primar. Obiectivele pregătirii preșcolarului pentru școală vizează în principal: dezvoltarea vorbirii,
cultivarea inteligenței, a spiritului de observație, a independenței în gândire și acțiune, asimilarea regulilor
jocului, familiarizarea copiilor cu noțiunile elementare ale limbajului matematic, cu limbajul artei,
proceselor cognitive, afective și voliționale, dezvoltarea depriderilor de integrare în colectivitate, de
adaptare la mediul social înconjurător.
Pregătirea copilului preșcolar pentru activitatea din școală constituie un scop fundamental al procesului
instructiv – educativ din grădiniță și, totodată, criteriul esențial eficienței învățământului preșcolar.

90
 GRĂDINIȚA, FAMILIA ȘI COMUNITATEA – PARTENERI ÎN EDUCAȚIE

Prof.înv.preşc., Antemir Ancuţa

Grădiniţa cu Program Prelungit nr.9 Buzău

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale.Funcţia centrală
a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului cu scopul integrării
sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. În această
interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele
sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri
şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme
specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala,
instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage după
sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se
exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o
acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de
sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice,
deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în
parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a părinţilor
cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a
colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de
atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a
familiei lui orice angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet
în fiecare dimineaţă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai
mare care-i ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este

91
întotdeauna un sprijin. Fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin modul
în care colaborează cu familia, influenţează dezvoltarea copilului.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între
toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca
parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
*Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie: psihologi,
consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.);
*Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale copiilor
etc.);
*Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai
Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.);
În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie
în beneficiul acestora.
În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu:
instituţii sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor
membrilor comunităţii;
*asociaţiile nonguvernamentale , pentru rezolvarea unor probleme de ordin social;
*parteneri privaţi care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat;
*mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească
mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat,
între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Bibliografie:
,, Educatia timpurie si specificul dezvoltarii copilului prescolar”- 2008

92
 PARTENERI ÎN EDUCAȚIE – GRĂDINIȚA, FAMILIA ȘI COMUNITATEA

Prof. înv. preşc. Bokor Anişoara

Educ. Antohe Maricica
Colegiul Sportiv ,,Nadia Comăneci” Structură Grădiniţa cu Program Prelungit Nr 14 Oneşti

Formarea şi dezvoltarea permanentă a personalităţii copilului este obiectivul central al educaţiei cu

scopul integrării sociale optime a acestuia. Copilul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai
existenţei sale. De-a lungul existenţei umane, familia s-a dovedit a fi una dintre cele mai vechi şi mai stabile
forme de comunitate umană, cea care asigură perpetuarea speciei, evoluţia şi continuitatea vieţii sociale.
Familia influenţează formarea personalităţii, pe toată durata vieţii, dar niciodată prezenţa ei nu are o
mai mare importanţă ca în primii ani de viaţă ai copilului, când, de fapt, este singura colectivitate care îşi
asumă această răspundere celelalte i se vor alătura pe parcurs sau vor îndruma veghind asupra copilului
până când educaţia lui le va fi încredinţată.
Familia este locul în care evoluează individul, unde îşi construieşte o mare parte a relaţiilor, şi care îl
determină, ca fiinţă socială. Copilul îşi petrece o mare parte din viaţă în familie, aici învaţă să stabilească
numeroase relaţii cu ceilalţi: „eu” se transformă în „eu” –„tu” şi în „noi”. Încă din primii ani de viaţă,
copilul este un fin observator a tot ceea ce îl înconjoară şi primele observaţii le face îndeosebi asupra
acelora cu care are un contact permanent, adică asupra părinţilor săi.
Familia este principala sursă care oferă copilului cele mai bune modele de comportament social,
bazate pe cooperare, toleranţă, echilibru.
Orice copil are nevoie de o familie, dar de una în care ambii părinţi sunt prezenţi, în care există o
împărţire a responsabilităţilor astfel încât nevoile de bază ale copilului sunt satisfăcute. Menţinerea unei
atmosfere familiale echilibrate, susţinută de autentice sentimente de dragoste, manifestată în forme cât mai
adecvate scopurilor educative pozitive este cheia de bază a procesului formării unor personalităţi puternice.
O problemă majoră specifică părinţilor este să conştientizeze rolul pe care şi l-au asumat atunci când au dat
naştere unui copil, ei trebuie să contureze personalitatea viitorului adult cu atribute ce caracterizează omul-
om, dezvoltat armonios, fizic şi moral-spiritual.
Preșcolaritatea este perioada formării inițiale a personalității fiind caracterizată printr-un proces
intens de maturizare psihică. Acum, în această perioadă, asistăm la apariția primelor relații și atitudini care
reprezintă de fapt începutul vieții sociale a copilului.
Grădiniţa oferă copiilor preşcolari condiţiile necesare unei dezvoltări normale, permiţînd fiecăreia
să-şi urmeze drumul său personal de creştere şi dezvoltare.Totodată oferă suport pentru valorificarea
potenţialului psihic şi fizic al fiecărui copil, pentru interacţiunea cu mediul, favorizează descoperirea de
fiecare copil a propiei identităţi şi îi formează o imagine de sine pozitivă.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se
exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o
acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere,
dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între
toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca
parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include. În
orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie în
beneficiul acestora.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.
Familia reprezintă prima instanță socio-educațională, ea constituind cadrul în care copilul își începe
educația și își formează competentențele, abilitățile, deprinderile pentru a se putea descurca în viață. Pentru
derularea eficientă a unui parteneriat între cele două cadre educaționale - instituția școlară și familia - este
de recomandat ca părinții să fie inițiați în problemele educației, deoarece meseria de părinte se învață și se
dezvoltă, a fi un bun părinte reprezintând un demers deloc facil, cu provocări la tot pasul. Aşadar, vârsta

93
preşcolarităţii este perioada când are loc o creştere atât fizică, cât şi din punct de vedere intelectual şi
emoţional.
În calitate de părinţii aceştia sunt primii educatori ai copilului, iar educarea propriului copil este o
reală provocare pentru oricare părinte şi, în al doilea rând, pentru că o mare parte din timpul pe care părinţii
ar trebui să-l acorde copiilor lor este destinat, din păcate, carierei profesionale şi altor activităţi, fapt ce are
drept consecinţe, lipsa unei comunicări eficiente dintre părinte şi copil, a informaţiilor despre nevoile şi
dorinţele celor mici, o dezvoltare carenţială din punct de vedere social, comportamental, emoţional şi
cognitiv
Motivul pentru crearea unor parteneriate este dorinţa de a ajuta copiii să aibă succes la şcoală şi mai
târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, copii/elevii şi ceilalţi membrii ai comunităţii se consideră unii pe alţii
parteneri în educaţie, se creează în jurul copiilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea grădiniţei şi a grupei de copii. Ele nu
mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor
publice.
Activitatea cu părinţii, ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copilului in programul educativ din
grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respect de sine, încredere în competenţele lor,
făcându-i mai buni.
Parteneriatul, asigurarea coerenţei influenţelor educative şi ale tuturor factorilor care acţionează
asupra copiilor este un deziderat major şi trebuie să se realizeze. În concluzie, reuşita privind devenirea
umană a copilului depinde de o colaborare prodigioasă dintre factorii educaţionali de bază: grădiniţa, familia
şi comunitatea. De aceea, în cadrul acestui parteneriat coresponsabil dorim să descoperim cheia unităţii de
acţiune ce deschide porţile succesului educaţional.

94
 EDUCATIE FARA FRONTIERE!

ANTOHI MIRELA-SIMONA
SCOALA GIMNAZIALA SPECIALA NR. 14 TULCEA

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului
cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. În
această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele
sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi
responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme specifice
de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale,
dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare. Procesul de integrare în
societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele contacte sociale şi experienţe de
viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri successive.
In procesul instructiv-educativ există o stransă legatură între factorii principali de dezvoltare şi
educare, ce stau la baza educaţiei permanente, de calitate: familia, gradiniţa, şcoala si comunitatea.
Rolul familiei în formarea copilului pentru viaţă este hotărâtor. O familie dezorganizată reprezintă din
start un pas greşit spre educarea copilului.
In experienţa copilului, grădiniţa este prima instituţie de socializare, In grădinită, copilul traieşte
experienţa vieţii în colectivitate, făcandu-se astfel o trecere importantă de la mediul familial la cel social.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată de influenţele educative ce se exercită asupra
copilului din partea familiei. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi
unitară a grădiniţei şi a familiei. Preşcolarul ar trebui să aibă toate condiţiile unui cadru optim în care să se
dezvolte şi această răspundere revine în mare măsură familiei, care poate îndeplini această sarcină doar printr-o
colaborare eficientă cu grădiniţa.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme de dezvoltare. Familia oferă
copilului un mediu afectiv, social şi cultural. Mediul familial, sub aspect afectiv, este o şcoală a sentimentelor
deoarece copilul trăieşte în familia sa o gamă variată de relaţii interindividuale, copiindu-le prin joc în propria
conduită. Cu triplă funcţie, reglatoare, socializatoare şi individualizatoare, familia contribuie în mare măsură la
definirea personalităţii şi conturarea individualităţii fiecărui copil.
Grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine mijloace
specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a
informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului. Educatorul poate
oferi părinţilor o imagine obiectivă a copilului, poate sprijini şi orienta familia în educarea copiilor. Acesta
lucrează cu familiile în scopul organizării activităţilor zilnice, asigurării educaţiei şi întâmpinării nevoilor sale.
În acelaşi timp, educatorul nu trebuie să uite că familiile învaţă împreună cu copiii. Copilul este un membru nou
şi unic al familiei care trebuie să înveţe să-l cunoască cu tot ce ţine de personalitatea, temperamentul şi stilul
său. Parteneriatul presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune, iar pentru
funcţionarea parteneriatului este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii
şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor. Aceste lucruri
se pot realiza doar printr-o apropiere în dublu sens, în vederea unei suficiente cunoaşteri de ambele părţi.
Unitatea de acţiune a celor doi factori (grădiniţă şi familie) în vederea formării copiilor este
condiţionată de un mod comun de lucru şi de o bună cunoaştere reciprocă, iar începutul este dat de cunoaşterea
familiei, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ. Familia este o sursă principală de informaţii privind
95
relaţiile interpersonale dintre membrii acesteia, aşteptările privind educaţia copilului, stilul educaţional,
autoritatea părinţilor şi metodele educative folosite, valorile promovate, climatul educaţional, responsabilităţile
pe care copilul le îndeplineşte.
In cadrul organizat al grădiniţei, copilul ia parte la o serie de activitaţi specifice învăţămantului
preşcolar si intră in contact cu mediul extern. Preşcolarul se află în perioada celor mai importante acumulări,
care vor sta la baza personalităţii sale. Educatorul îl ghidează pe copil in toate formele de învăţare, făcandu-l să
gandească singur, să exerseze singur diverse activităţi, stimulandu-i interesul real pentru obiectele si oamenii
din jur. De-a lungul preşcolarităţii, copilul castigă mult sub raport fizic, mental si emoţional. Curiozitatea lui
constituie baza învaţării şi a educaţiei din anii urmatori.
Grădiniţa, ca treaptă de tranziţie între familie şi şcoală, îl antrenează pe copil în sarcini similare celor
şcolare, date însă sub formă de joc, îi amplifică disponibilităţile intelectuale, îl activează mental şi motivaţional,
îl pune în contact cu solicitările pregătitoare pentru şcoală, contribuind la crearea premiselor începerii
şcolarităţii în condiţiile unei pregătiri psihologice optime a copilului.
Pregătirea copilului pentru şcoală presupune pregătirea pentru o nouă modalitate de dobândire a unor
cunoştinţe şi experienţe. Copilul este ajutat să atingă o stare de disponibilitate pentru activitatea de învăţare,
stare psihologică pozitivă necesară momentului de debut şcolar.
Realizarea unui învăţământ unitar necesită continuitatea în întreaga activitate educaţională. Legătura
reciprocă şi continuitatea între grădiniţă si şcoală, asigură adaptarea copiilor la particularităţile muncii de
învăţare.
Intrarea copilului în şcoală este un moment special pentru acesta, un proces neliniar, angajându-l
plenar pe copil, mobilizându-i întreg mecanismul adaptativ. Noile exigenţe ale noului mediu, cel şcolar, se opun
flexibilităţii şi libertăţii din grădiniţă. Aici intervine rolul hotărâtor al grupei pregătitoare în asigurarea
maturităţii şcolare a fiecărui copil.
Grupa pregătitoare este considerată o etapă de trecere de la grădiniţă la şcoală, puntea de legătură între
cele doua unitati de invatamant. Şcoala îşi începe acţiunea educaţională pe fondul acumulărilor realizate de
copil in gradiniţă.
La intrarea în şcoală, copilul va dispune de un comportament cognitiv conturat care, deşi dependent de
caracteristicile vârstei, contituie o premisă pentru asimilarile viitoare.
Un element important al maturităţii şcolare este adaptarea şcolară, ca proces de echilibrare între
asimilarea cerinţelor şcolare şi acomodarea la acestea, proces care îl solicită pe copil pe toate direcţiile sale de
dezvoltare şi care vizează gradul de concordanţă între nivelul de dezvoltare a copilului şi viitoarele cerinţe
şcolare.

96
 Relația grădiniță-școală-familie-societate
Prof.înv.primar Anton Ioana Codruța
Școala Gimnazială nr.2 Poieni
Pe fondul schimbărilor socioeconomice multiple după integrarea în Uniunea Europeană, relaţia şcoală-
familie reprezintă un subiect des abordat în literatura de specialitate. Dacă până nu demult acest parteneriat
şcoală-familie a fost dezvoltat unilateral, fiind considerat „responsabilitatea şcolii”, acest lucru se impune şi
pe baza documentelor recent emise în cadrul Consiliului Europei, a se modifica. Astfel, în cadrul relaţiei de
colaborare şcoală-familie, accentul este plasat pe încheierea unui angajament mutual clar stabilit între părinţi
şi profesori, concretizat sub forma unui”contract parental”. Această formă de contract se constituie între cele
două părţi (şcoală şi familie) ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu profesorii şi
implică colaborarea părinţilor în activităţile şcolare nu numai sub aspect financiar, ci sub aspect educaţional-
cultural. Laura Dumbrăveanu (2006) structurează trei etape de parcurs privind evoluţia relaţiei şcoală-familie:
1) etapa”şcolii” autosuficiente; 2) etapa de incertitudine profesională şi 3) etapa de dezvoltare a încrederii
mutuale profesori-părinţi. (C., Cucoş coord., 2008, p. 698)
Se ştie că familia este primul factor educativ în viaţa copilului şi, având în vedere influenţa socio-
educaţională puternică a familiei, şcolii, în special, îi revine dificila sarcină de a îndruma şi consilia familia
elevului pentru ca aceasta să contribuie la o formare armonioasă a copilului. Elevul petrece cea mai mare parte
din timpul dezvoltării sale intelectuale, morale şi profesionale, într-un cadru instituţionalizat, şcoala.
Prin urmare, Donati (1989, p.5) considera că instituţia şcolară are datoria de a manifesta o atitudine
pedagogică pozitivă şi constructivă, în diverse cadre de manifestare faţă de familie care”este capabilă să
reacţioneze şi să contribuie la dezvoltarea societăţii”. Promovând parteneriatul educaţional centrat pe educaţia
elevului, şcoala trebuie să respecte acest principiu fundamental pentru orice educaţie de tip democratic.
Scopul general al parteneriatului dintre educatori şi părinţi este asigurarea caracterului pozitiv şi a coerenţei
influenţelor educative ale tuturor factorilor implicaţi. În acest context, pentru a transforma familia într-un
partener real al şcolii, fiecare unitate de învăţământ trebuie să elaboreze strategii orientate către îmbunătăţirea
relaţiilor dintre şcoală şi familie (C-tin Cucoş, 2008, p. 699).

Evaluarea eficienţei unui sistem de învăţământ s-a făcut întotdeauna în raport cu posibilităţile lui, de a
satisface scopurile propuse de societatea care l-a creat. Pentru aceasta este însă necesară o orientare
prospectivă a şcolii, o anumită degajare faţă de realităţile momentului actual, pentru a le intui pe cele viitoare,
în vederea cărora ea pregăteşte pe adulţii de mâine. Este ceea ce René Hubert identifică a fi o antinomie
sociologică-„cea mai de temut problemă pe care o are de rezolvat filozofia educaţiei”.
Preocupările faţă de îmbunătăţirea planurilor şi a programelor şcolare indică spiritul în care s-au înfăptuit
restructurări menite să îngăduie conţinutului învăţământului de a da un răspuns cât mai adecvat pentru
integrarea socială a tuturor elevilor.
Este desigur un progres, impus de însăşi dezvoltarea societăţii, faptul că”de la simpla revizuire a planurilor
şi a programelor şcolare-în sensul introducerii unor achiziţii ştiinţifice de dată recentă, concomitent cu
înlăturarea cunoştinţelor perimate- şi de elaborarea sporadică a unor programe noi, s-a adoptat ulterior o
metodologie superioară care implica abordarea conţinutului diferitelor discipline prin cercetări experimentale”
(L., Ghivirigă, 1975, pp.161-164).
Eficienţa acestor modalităţi de elaborare a noului conţinut al învăţământului este condiţionată de asimilarea
de către cadrele didactice nu numai a datelor prevăzute de programele şcolare, ci, mai ales, a spiritului modern
de structurare a disciplinelor studiate de elevi, a corelaţiilor interdisciplinare, a valorilor formative specifice
fiecărui domeniu de cunoştinţe inclus în instrucţia şcolară. Nu trebuie uitat că şi pentru unele cadre didactice
care beneficiază acum de programe restructurate în lumina celor mai noi achiziţii ştiinţifice şi de metodologie

97
didactică se mai manifestă pericolul de a rămâne pe poziţii nesocotire a acestor date, cantonându-se într-un
steril conservatorism.
Grădinița,școala,familia și societatea au o contribuție majoră în viața elevului de azi,dar și a omului de
mâine.

Cucoş,C.,(2008), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, Editura Polirom,

Iaşi.
Dumbrăveanu, L., (2006), Parteneriatul şcoală-familie, o provocare pentru şcoala românească, Cronica
Română (30 august 2006).
Ghivirigă, L., (1975), Relaţia profesori-elevi în perspectiva lecţiei moderne, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.

b) Modul în care cadrele didactice realizează legătura şcolii cu familia apare mai pregnant în metodele
folosite pentru transmiterea acestui conţinut. Pe acest teren se confruntă, noul cu tradiţionalul, sub acest aspect
este acuzată şcoala că nu ţine pasul cu viaţa.

98
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE
Prof. înv.primar
ANTONESCU ECATERINA

În baza cercetărilor făcute în şcolile din S.U.A. şi în unele ţări din Europa, a reieşit faptul că,
atunci când şcolile, familiile şi comunitățile colaborează ca parteneri, beneficiarii acestei colaborări sunt
elevii.
Istoria societaţii româneşti cunoaşte o lungă perioadă in care familia deţinea, aproape exclusiv rolul
de educator social al copilului. Complexitatea sporită a societaţii actuale a dus la diferenţierea factorului
educativ, la specializarea lor. S-ar putea crede că această specializare avea drept rezultat, automat,
dezvoltarea armonioasă a copilului, indiferent de intersectarea acţiunilor si măsurilor luate.
Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi, in primul rând prin caracterul său. După cum un tâmplar nu
lucrează in acelaşi mod şi bradul si stejarul, tot aşa şi noi trebuie să ţinem cont de,,lemnul” fiului sau fiicei
noastre, elevului sau elevei noastre, adică de elasticitatea şi rezistenţa,,capitalului său biopsihic” pentru a şti
ce putem face din el fără prea multe riscuri. In ziua de azi educaţia este un fenomen social de transmitere a
experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a culturii, către generaţiile de copii şi tineri, in scopul pregătirii
lor pentru integrarea in societate. Factorii instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica ,etc. Şcoala
este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv
care contribuie pentru formarea unui om apt capabil sa participe la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă
la viata, să fie pregătit pentru muncă . Menirea şcolii este nu numai de a inzestra elevii cu un bagaj de
cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care
copilul le primeşte sunt cele din familie. In familie se conturează caractere. Atât părinţii cât si educatorii in
timpul procesului de invatământ trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul
copilului. Odată copilul ajuns la vârsta preşcolară familia imparte intr-o bună măsură sarcina educării lui cu
dascălii si pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să
completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe
copil, în înţelegerea şi lămurirea unor probleme aşa-zis ,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de
dragoste, de viaţa sexuală, etc. Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoala este nu numai
recomandabilă ci şi obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de infruntat
alte şi alte probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-o
mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi continuând cu
identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de mediul
economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, rezultatele
determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar si
scăderea fenomenului delicvenţei.
Atunci când părintii, elevii şi ceilalti membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în
educaţie, în jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus
la punct. Parteneriatele reprezintă o componentă esenţiala în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală
şi în clasele de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de
natura relaţiilor publice.
În relaţia şcoală-familie pot apărea dificultaţi de ordin comportamental, intalnite atat la părinţi, cât şi
la profesori şi la conducerea şcolii, sau de ordin material; relaţia respectivă cere un surplus de efort din
punct de vedere material şi de timp. Aceste dificultaţi pot apărea din părerile divergente privind
responsabilitatea statului şi a familiei cu referire la educaţia copiilor, libertatea de alegere a şcolii, de către
parinţi, impactul familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, randamentul pedagogic şi datoria
parentală, participarea la gestionarea şi procesul decizional din şcoală.
În relaţia şcoală-familie, problema profesionalismului cadrului didactic reprezintă un element
esenţial in cadrul serviciului făcut altora, fără a se gândi la avantaje personale, cu alte cuvinte competenţa,
servirea clienţilor, un cod de etică profesională.

99
 Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare
de energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii, inferioritaţii şi dependenţei
pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă.

100
 Clasa pregătitoare – punte între grădiniță și școală
Prof. înv. primar ANTONESCU OANA
Școala Gimnazială Nr. 19 Brașov

Noua Lege a Educaţiei Naţionale introduce în învăţământul primar obligatoriu clasa pregătitoare, cu
durata de un an de zile, pe care orice copil de 6/7 ani o va parcurge înainte de a intra în clasa I. Activităţile
organizate în clasa pregătitoare constituie modalităţi eficiente de pregătire pentru şcoală, condiţie necesară
pentru succesul în clasa I. Menirea acestei clase este de a da posibilitatea copiilor să dobândească pregătirea
necesară pentru începerea activităţii şcolare, iar sub aspect formativ, pentru a ajunge la dezvoltarea optimă a
proceselor psihice de cunoaştere.
Raţiunea măsurii luate pin Legea Educatiei e simplă: socializarea mai timpurie într-un mediu organizat
este benefică pentru dezvoltarea personalităţii copilului. Trecerea bruscă de la jocurile copilăriei la activităţile
şcolare poate fi uneori traumatizantă pentru copil. Primul contact cu şcoala trebuie să fie natural şi plăcut.
Introducerea clasei pregătitoare îşi propune să asigure trecerea treptată a copiilor de la grădiniţă (pentru cei
care au urmat-o) sau de la viaţa exclusiv de familie (pentru cei care nu au mers la grădiniţă) la viaţa şcolară. În
această clasă, sub formă ludică, copilul este pregătit pentru cerinţele mediului şcolar şi învaţă să fie
responsabil.
În noul curriculum, învăţământul preşcolar şi clasele I şi a II-a reprezintă ciclul achiziţiilor
fundamentale. Învăţământul preşcolar constituie prima formă de educaţie organizată, sistematică şi
competentă; de asemenea, reprezintă prima formă de socializare a copilului. În grădiniţă se creează condiţii
optime ca preşcolarii să se manifeste activ, coordonaţi în permanenţă de cadre specializate. Pregătirea
copilului în grădiniţă trebuie înţeleasă ca un proces de dezvoltare a acelor însuşiri şi capacităţi, care vor
permite o adaptare uşoară a copiilor la cerinţele clasei I. O astfel de pregătire are la bază cerinţele privitoare la
continuitatea între primele două trepte ale sistemului nostru de învăţământ.
Clasa pregătitoare va avea un dublu rol: pe de o parte de consolidare a cunoştinţelor deja dobândite
şi, pe de altă parte, de socializare şi adaptare la schimbare. În plus, clasa pregătitoare va oferi tuturor copiilor
un start mai bun în viaţa şcolară. Clasei pregătitoare îi revine sarcina de a dezvolta, prin exersare, procesele
psihice de cunoaştere ale copiilor, până la nivelul maturităţii şcolare. Clasa pregătitoare asigură trecerea
gradată a copilului de la educaţia din familie şi grădiniţă la formarea iniţială asigurată de şcoală. Colaborarea
dintre grădiniţă şi şcoală trebuie să aibă la bază următoarele elemente: continuitatea curriculumului
(programă, materiale didactice); metode de lucru similar; unitatea de management a grupului (amenajarea
spaţiului de lucru, lucrul pe microgrupuri, numărul de elevi din clasă); relaţii inter-instituţionale de parteneriat.
Continuitatea dintre învăţământul preşcolar şi primar se realizează prin obiective comune, prin conţinuturi şi
metode similare. Atât formele de organizare şi desfăşurare a unor activităţi, cât şi metodele de învăţământ şi
conţinuturile învăţământului preşcolar anticipează ciclul primar. Din punct de vedere psiho-somatic, cele două
etape de vârstă (preşcolară şi şcolară mică) au multe trăsături comune, ceea ce asigură elementul de
continuitate educaţională: copilul de 3 ani, confruntat prima oară cu dificultăţile adaptării la viaţa colectivă, în
momentul intrării la grădiniţă, se va integra mai uşor, mai rapid în sistemul şcolar, asemeni copilului de 6 ani.
Începutul socializării copilului în grădiniţa de copii, diversificarea relaţiilor interumane (relaţii copil-adult,
copil-copii) se continuă în ciclul primar, în cadrul organizat al învăţării1.
Debutul școlar presupune un anumit nivel de dezvoltare socio-afectivă, intelectuală și morală a
copilului, iar aptitudinea de școlaritate solicită dobândirea unor priceperi, deprinderi și capacități necesare
activității școlare, bazată pe învățare de tip școlar, un act deosebit de complex. În clasa pregătitoare, se ţine
cont, în mod prioritar, de următoarele aspecte:
- o lecţie durează 45 de min din care 30/35 min învăţare completându-se cu activitate ludică
- fiecare zi începe cu ,,Întâlnirea de dimineaţă”, se proiectează unităţi tematice de la 1 la 4/5 săptămâni şi
proiecte tematice; - se
utilizează strategii bazate pe problematizare şi cooperare, care pun în centrul discuției copilul; se amenajează

1
Jigău, Mihaela., Factorii reuşitei şcolare, Editura Grafoart, 1998, p.10

101
adecvat spaţiul de lucru;
- evaluarea se face fără calificative sau note: se utilizează metode specifice de evaluare care urmăresc evoluţia
elevului pe domenii stabilite de cadrul legal;
Decizia de trecere a clasei pregătitoare din învățământul preșcolar în învățământul primar, respectiv în
învățământul obligatoriu, promovată de noua Lege a Educației Naționale nr.1/2011 are implicaţii asupra
planului curricular, administrativ și în planul formării / perfecționării cadrelor didactice .
Cadrele didactice trebuie să-și regândească demersul educaţional, modalitățile specifice de organizare
a învățării şi predării cât și modalitățile specifice de evaluare la acest nivel de școlarizare. Accentul este plasat
pe dezvoltarea capacităţilor, atitudinilor ce ţin de dezvoltarea socio-emoţională (a trăi şi a lucra împreună sau
alături de alţii, a gestiona emoţii, a respecta diversitatea), dezvoltarea fizică (motricitate fină şi grosieră, dar şi
sănătate şi alimentaţie sănătoasă) sau a atitudinilor şi capacităţilor în învăţare (curiozitate şi interes, iniţiativă,
persistenţă în activitate, creativitate), alături de competenţe academice urmărite în mod tradiţional (din
domeniul dezvoltării cognitive şi a limbajului şi comunicării).

102
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE- SOCIETATE

Profesor pentru învăţământul preşcolar: Apetrei Tatiana- Livia

G.P.P. ,,Prichindel” Suceava

Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi
adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul
educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.
O serie de programe au încercat să promoveze o participare mai activă a părinţilor și a societății la
activităţile educative şi au propus diferite forme de activităţi de colaborare. Anumite practici au drept obiectiv
ameliorarea relaţiilor dintre casă şi grădiniţă: în cadrul acestor programe, părinţii contribuie la elaborarea şi
realizarea unor activităţi care stimulează schimbul de informaţii şi care favorizează relaţiile interpersonale
armonioase. Aceste activităţi pot lua diferite forme: vizite reciproce, un club al părinţilor în grădiniţă,
comunicare scrisă, prânzuri sau cine comunitare, adunări informative.
Anumite proiecte vizează educaţia părinţilor. Aceştia sunt invitaţi să participe la sesiuni de formare
menite să-i ajute să-şi dezvolte abilităţile parentale sau să-şi îmbunătăţească cunoştinţele: ateliere de formare pe
anumite teme, cursuri de formare continuă, acces la material de formare (cărţi, casete video, broşuri).
O serie de studii realizate au adus precizări faţă de acest subiect şi au demonstrat că părinţii şi cadrele
didactice consideră că o colaborare între ei ar putea ameliora randamentul educaţional şi conduita preşcolarilor.
Părinţii afirmă că sunt doritori să se implice în procesul de educaţie al copiilor lor. Cadrele didactice trebuie
totuşi să formuleze aşteptări realiste în legătură cu această colaborare.
Pentru realizarea unei bune educații este esenţial ca părinţii și societatea să fie priviţi ca participanţi
activi, să fie atraşi în adoptarea deciziilor, să se recunoască şi să se valorifice informaţiile date de ei despre
copii. Părinţii,educatorii și învățătorii au, în egală măsură, răspunderea eforturilor comune pentru a dezvolta o
relaţie de colaborare.
În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu:
instituţii sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor
membrilor comunităţii;
 asociaţiile nonguvernamentale , pentru rezolvarea unor probleme de ordin social;

 parteneri privaţi care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat;

 mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, între
participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

103
 În concluzie, putem afirma că toate activităţile în care există o strânsă legătură și o bună colaborare
între grădiniță- școală- familie și societate au fost benefice atât pentru noi,cadrele didactice din grădiniţă şi
şcoală,cât şi pentru copii,reuşind să realizăm împreună scopul propus-pregătirea cu succes a copiilor pentru
viitor. Să ne dorim să realizăm acest lucru pentru cat mai multe generaţii de copii...

BIBLIOGRAFIE:
1. Curriculum pentru învăţământul preşcolar(3-6/7ani), M.Ed.C.T.2008, pag.91+97, 119+124,
2. Ezechil,Liliana;Lăzărescu,Păişi,Mihaela, Laborator preşcolar, V&Integral, Bucureşti, 2004, pag.204-206
3. Peneş,Marcela, Planificare calendaristica pentru clasele I-IV 2007-2008, Editura Ana, Bucureşti, 2004,
pag.21
4.Revista Învăţământul preşcolar, nr.1-2/2006-pag.104, nr.3-4/2006-pag.117, nr.3/2007.pag.164, M.Ed.C.T.,
Bucureşti

104
 GRĂDINITA, FAMILIA SI COMUNITATEA
PARTENERI ÎN EDUCATIE

Prof. inv. prescolar. Apopei Catalina- Elena

Grădinita P.P.N nr.1 Tg. Neamt

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii

individului cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai
existenţei sale.
În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea
unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor
forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala,
instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării
depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită
asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune
coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat
a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere,
dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a
familiei lui orice angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet
105
în fiecare dimineaţă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora
mai mare care-i ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este
întotdeauna un sprijin. Fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin modul
în care colaborează cu familia, influenţează dezvoltarea copilului.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi
adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul
educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
 Agenţ ii educaţ
ionali (copii, pă
rinţi, personalul gră ei,specialişti în probleme de educaţie: psihologi,
diniţ
consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.);
 Instituţ
ii ale educaţ
iei (familie, gră
diniţă
,şcoală
, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale copiilor
etc.);
 Membrii ai comunităţ ii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai
Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.);
În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie în
beneficiul acestora.
În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu:
instituţii sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor membrilor
comunităţii;
 asociaţ
iile nonguvernamentale , pentru rezolvarea unor probleme de ordin social;
 parteneri privaţ
i care pot sprijini gră a cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat;
diniţ
 mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Bibliografie:
,, Educatia timpurie si specificul dezvoltarii copilului prescolar”- 2008

106
 Tema: “Educație fără frontiere!”:
Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate

Prof.înv.primar Aragea Daniela

Societatea este răspunzătoare pentru formarea tinerei generații .De modul în care se vor gândii noile
politici educaționale va depinde însăși reușita unui trai mai bun pentru toată lumea . După cum se știe
apariția și implementarea noilor tehnologii impun noi orientări educaționale pentru că vechile politici
educaționale nu mai dau rezultate .Cu toții privim cu groază la finalul anului școlar când elevii noștri nu mai
reușesc să promoveze examenul de bacaulaureat. Oare cine poartă vina acestor nereușite ? Cum se va
îndrepta această situație ?
Cu siguranță noile generații trebuie atrase spre școală în alt mod .De reușita în viață a copiilor noștri
suntem răspunzători cu toții . Colaborarea dintre grădiniță , scoală , familie și întreaga societate este
stringentă .
După cei șapte , mai nou șase ani de- acasă ,școala are un rol primordial în asigurarea educației
copiilor . Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile , mai ales când elevii au probleme cu învățătura ,
dacă nu cunoaște condițiile familiale de muncă și viață ale copiilor .Apoi , o serie de aspecte ale
comportamentului elevilor , disciplină, absențe , reușita la învățătură nu se pot cunoaște și rezolva în cel
mai eficient mod fără contactul cu familia . Părinții nu-și pot cunoaște mai bine copii dacă nu află și modul
lui de comportare în condițiile școlare .
Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului , în domeniul comportamentului , în
domeniul dezvoltării fizice , intelectuale, morale și estetice , în domeniul deprinderilor și priceperilor de
muncă , igieni-co sanitare , în domeniul activităților libere , angajării copilului în diverse activități de la
școală și din afara ei . Și asta deoarece Copilul care se naște nu intră într-o ambianță naturală , el intră în
civilizație ,după cum spunea Maria Montessori.
Educația nu începe și nu încetează la vârsta școlarizării obligatorii , ci ea nu are frontiere nici legate
de timp și nici de spațiu. Societatea ne cere să ne adaptăm continuu la schimbare deci să învățăm mereu . Iar
elevii pe care-i pregătim astăzi trebuie să-i dotăm cu acele priceperi și deprinderi necesare unei continue
evoluții și transformări . Este greșită concepția părinților care lasă educația copilului lor doar în grija școlii .
Școala și profesorul nu pot suplini cu totul lipsa de preocupare a părinților . Efortul educativ își găsește
eficiența dorită atunci când între cei doi factori , școală și familie , există o conlucrare în interesul comun al
copilului .
Există familii severe care se mândresc cu atitudinea severă față de copilul lor . Îmi sunt cunoscute
expresiile nu-mi iese din cuvânt , stă drepți în fața mea , nu face nimic fără știrea mea , nu face nimic fără
mine etc. Severitatea este necesară , dar cu măsură , altfel copilul crește timorat de gândul pedepsei , începe
să mintă și se îndepărtează de părinți .
La polul opus este familia permisivă , familie în care toți se învârt în jurul poftelor copilului . Un
astfel de copil va deveni egoist , dificil deoarece el crede că și la școală va avea parte de aceleași privilegii
ca și acasă .
Mai gravă este situația în care într-o familie părinții sunt împărțiți în două tabere , unul sever și
celălalt indulgent . Într-un asemenea climat familial nu se realizează o educație sănătoasă .
Mediul influențează , iar educația acționează nu însă independent , ci corelativ.
Pentru ca relația dintre școală și familie să fie cât mai apropiată și să-l ajute cât mai mult pe elev să
se încadreze în procesul de învățământ , părinții sunt implicați în activitățile de consiliere și orientare .De
asemenea tot ei vin și cu idei de realizare a unor activități extrașcolare .Se pot concepe trasee pentru excursii
, se pot propune obiective ce pot fi vizitate , se organizează concursuri sportive , etc. Astfel părinții se simt
utili și prezintă mai mult interes pentru școală .Colaborarea devine una apropiată și bogată în conținut , și nu
una protocolară .De asemenea implicarea comunităților locale în activități comune cu elevii are un rol
esențial în atragerea tinerelor generații spre dezvoltarea și formarea acestora pentru a trăi și a se integra în
conviețuirea pe locurile natale și a stârpi dorința de a pleca în alte țări .
Fiecare copil este unic în felul lui și ar fi păcat ca prin acțiunile noastre educative să uniformizăm
aceste individualități . De aceea prin colaborarea factorilor educaționali vom asigura formarea unor
personalități puternice și unice în felul lor .

107
 Educație fără frontiere!: Relația grădiniță-școală-familie-societate!

Exemple de bune practici

Prof.înv.preşc:Aramă Georgeta

Gr.nr :2 BRĂILA

Viaţa socială a omului modern începe la grădiniţă şi poate de aceea este foarte important ca acest
început să decurgă lin fără cutremure emoţionale. Primul contact pe care familia îl are cu o instituţie de
învăţământ este acesta ,de la grădiniţă. De cele mai multe ori familia copilului este mai speriată decât
copilul însuşi . De-a lungul anilor am realizat cât de important este ca în prima zi de grădiniţă familia să
păşească încrezătoare pragul instituţiei ,numai astfel i se va insufla şi copilului curajul de a rămâne singur
ântr-un loc străin ,căci reală este spaima sa.
Ca un prim pas am organizat o întâlnire cu familia copilului înainte de deschiderea anului şcolar .Am
prezentat unitatea cu încăperile unde se va desfăşura viaţa de zi cu zi a copilului lor.De ajutor a fost şi
prezentarea unui C.D.cu activităţi din promoţia anterioară ,din care am extras aspectele evolutive: plânsul de
la grupa mică, faţă de atitudinea sigură şi încrezătoare de la grupa mare a aceloraşi copii.Am prezentat
regulile care se aplică zi de zi .Am răspuns întrebărilor.În tot timpul am avut o atitudine profesională ,sigură
şi documentată,dar înţelegătoare ,fiindcă şi părinţii sunt tot atât de temători.
Am considerat necesar să recomand părinţilor să aducă la cunoştinţă eventualele nemulţumiri de îndată ce
acestea apar ,deoarece lăsate să se adune iau amploare şi un fapt mărunt care se poate rezolva uşor poate
deveni un mare conflict.Am subliniat faptul că toţi putem greşi(e omeneşte) şi de aceea este necesat un
dialog cât mai fluent ,zilnic sau săptămânal.Primele zile ale copiilor la grădiniţă pot fi foatre dureroase ,de
accea e nevoie de tot tactul posibil .Odată realizată legătura cu familia ,asigurată încrederea acesteia că au
copilul în siguranţă pornim pe drumul relaţiilor viitoare : cu şcoala,societatea .Doar asigurându-ne
colaborarea şi sprijinul familiei putem să construim şi relaţiile celelalte ,integrând copilul în complexul
social, legăm şi instituţia grădiniţei de societate(comunitate , instituţii ).
Următorul pas pe care l-am realizat a fost să duc la îndeplinire ceea ce am afirmat în prima întâlnire
:deschidere la dialog,acoperirea nevoilor copiilor în timpul petrecut la grădiniţă,oferire de sprijin acolo unde
acomodarea era mai dificilă ,fără a le lăsa celorlalţi impresia că sunt neglijaţi,rezolvarea conflictelor dintre
copii cât mai obiectiv (apar în mod sigur o multitudine de conficte de toate felurile),menţinerea unui
comportament echidistant faţă de toţi copiii şi de toţi părinţii.Am constatat că, atunci când un copil care
plânge este lasat cu părintele în clasă ,acomodarea acestuia devine mai dificilă şi în acelaşi timp se creează
discomfort pentru ceilalţi copii .De aceea am recomandat pătinţilor să nu lungească prea mult momentul
despărţirii ,să ne încredinţeze copilul şi să se depărteze ,dar să nu plece de acolo cu “plânsul în urechi”,ci să
se retragă din raza vizuală a copilului şi să aştepte ,căci în câteva minute copilul se linişteşte .Cu răbdare ,zi
după zi părinţii s-au convins de adevărul afirmaţiilor .Acest lucru a dus la realizarea unor relaţii deosebite cu
părinţii şi ne-a asigurat sprijinul în realizarea celorlalte (fără sprijinul familiei nu se pot realiza prea multe).
Un alt moment care a consolidat legătura cu familia a fost modul în care am organizat prima serbare de
Crăciun .Serbarea am numit-o “Crăciunul în familie “, de fapt o petrecere cu părinţii şi fraţii ,atmosfera fiind
de sărbătoate şi participanţii bucurându-se cu toţii în egală măsură.De fapt ,fiincă am văzut cum au ieşit la
iveală copiii din sufletul adulţilor ,la toate serbările de iarnă, părinţii au colindat împreună cu copiii.
Am implicat părinţii ,cu mare success ,în luarea deciziilor privind activităţile, modul de
organizare,achiziţionarea şi dotarea clasei cu material diverse,atragerea de sponsori .
Acestea şi multe alte satisfacţii au confirmat eficienţa paşilor mici cu care au pornit prichindeiii pe
drumul vieţii.

108
 RELATIA GRĂDINIŢĂ- ŞCOALĂ
FAMILIE SI SOCIETATE

Profesor învăţământul primar ARDAI HAJNALKA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR1 TĂRIAN, BIHOR

In ultimii douazeci de ani asisistam la schimbari permamente ale invatamantului, la nivel de

politica educationala au fost cautate solutii si pentru democratizarea scolii din Romania.Desi de multeori
noile legi, principii, taxonomii care au fost emise au putut fi puse in practica cu succes mai mic decat s-ar fi
asteptat cei care le-au implementat.
Nevoia de adaptare a scolii romanesti la provocarile lumii contemporane a scos in evidenta importanta
reformei in invatamant a nevoii de schimbare atat in gandire cat si in practica.
Scoala trebuie sa fie puternic ancorata la nevoile comunitatii ca elevul sa invete permament valorile
cultularale existente la un moment dat, sa invete sa faca fata diverselor situatii sociale in care se
integreaza.Astfel s-a pus mare accent pe rlatiia scoala, gradinita , familie, comunitate.
Formele de colaborare dintre grădiniţă şi şcoală sunt multiple şi foarte necesare pentru realizarea
unui învăţământ unitar. În primul rând sunt necesarea respectarea unor obiective majore, şi anume
continuitatea în întrega activitate educaţională în special la nivelul învăţământului preşcolar şi învăţământul
primar. Legătura reciprocă şi continuitatea trebuie să fie asigurată între grupa preşcolară şi clasa pregătitoare
pentru a asigura o mai rapidă adaptare a copiilor din clasa pregătitoare la particularităţile muncii de învăţare.
Aceasta presupune analizarea principalelor componente ale procesului de educaţie din aceste trepte de
învăţământ: obiective pedagogice, conţinuturi, forme de organizare ale activitaţii, metode.
Formele de colaborare dintre grădiniţă şi şcoală se oglindeşte în special în programele grădiniţei şi
ale clasei pregătitoare este vorba de legătura indisolubilă dintre programele grădiniţei şi ale clasei
pregătitoare. Pentru a fi însă respectată corelaţia dintre programe se cere a fi riguros cunoscută atât de
învăţător c ât şi de educatoare. Cadrul didactic care lucrează cu grupa preşcolară mare trebuie să cunoască
programa de la clasa pregătitoare spre a asigura baza care să permită preşcolarului să înceapă noul an cu o
temelie puternică pe care se vor putea pune noile cunoştinţe ce urmează a fi însuşite. La fel şi cadrul
didactic care preia o grupă de preşcolari trebuie să cunoască programa de la grădiniţă ca să cunoască pe ce
se poate sprijinii în procesul de instruire şi educare.
O primă condiţie pentru rezolvarea continuităţi educaţionale o constituie analiza psihologică prin
care se poate face determinarea capacităţi intelectuale, afectiv- voliţionale ce e bine să fie cunoscute pentru
a se cunoaşte posibilităţile de asimilare a cunoştinţelor prevăzute în clasa pregătitoare. Comunicarea dintre
cele două cadre didactice poate să influenţexe eficienţa îmbunătăţirii conoaşterii noilori elevi, circulaţia
informaţiei este în primul rând în folosul copiilor.
Un copil mic se leagă puternic de cadrul didactic cu care a fost împreună trei ani deci este important
ca legătura să se păstreze până ce are loc o acomodarea cu noul cadru didactic, cu noile reguli, cu noi colegi,
cu noile cerinţe, a căror introducere trebuie să se realizeze gradual.
În clasa pregătitoare am facut activităţi comune cu doamna educoatoare am vizitat copii de la
grădiniţă s-a audiat povestea ”Ridichea uriaşa”, s-a interpretat pe rolur după care am facut un concurs de
tragere a frânghiei şi am terminat activitatea de colorare şi dupare a personajelor poveştii. Cu ocazia
apropierii sarbătorilor de iarnă iarăşi am organizat o altă activitate comună în care am confecţionat
ornamente pentru bradul care a fost ornat în coridorul clădirii.
Şcoala noastră este într-o situaţe avantajosă şi anume noi suntem într-o clădire mai mică în care pe
lângă clasa întâia şi clasa pregătitoare se află cele două grupe de grădiniţă astfel cadrele didactice se
întâlnesc zilnic cu copii care frecventează grădiniţa şi reuşesc să se cunoscă înainte de a intra pe băncile
şcolii. Studiile arată că în asemenea situaţii noii şcolar vor începe anul şcolar mai siguri pe ei, mai
încrezători. Cadrele didactice sunt inviate la grădiniţă pentru a face cunoştintă cu părinţii, noi aici trăind la
ţară suntem cunoscuţi de către părinţi pentru că unii dintre ei au copii mai mari care au frecventat deja
şcoala, felul cum îti faci treaba este de fapt o reclamă pentru tine, pentru anii următori, pentru generaţiile
care sunt încă la grădinita.
Astfel socializarea cu şcoala se face mult mai uşor şi părinţii sunt interesaţi să relaţioneze cu cadrele
didactice, dimineaţa când sosesc părinţii cu copii de grădiniţă cu plăcer stau de vorbă cu ei şi îi cunosc şi pe
109
copii de la grădiniţă, zilnic le văd lucrările expuse pe coridor şi discut cu doamna educatoare despre
capacităţile lor.
În perioada cu vreme frumoasă şi însorită am ieşit împreună în curtea şcolii unde ne-am jucat, copiii
simţindu-se în largul lor împreună, deci activităţile comune organizate au contribuit la comunicera dintre
cadre şi dintre copii.
Nu este suficient sa colaboreza doar cadrele didactice este nevoie sa relevam importanta relatiilor cu
comunitatea in mod special interactiunea dintre scoala si parintii elevilor. Comunicarea dintre cele doua
categorii de actori- educatori pedeoparte si parinti pe de alta se poate impartii in trei parti: informarea
parintilor, consultarea parintilor si colaborarea scolii cu comunitatea , aici fiind incluse si persoanele care nu
au copii la scoala. O urmare a colaborarii poate fi parerea parintiilor ca scoala isi face datoria, diversele
activitati cu parintii si mai ales o frecventa mai mare a acestora poate fi o incercare de sensibilizare si
constientizare a parintilor asupra nevoilor educationale ale parintilor iar comunicarea cu parintii trebuie sa
urmareasca evitarea formalismului si a ritualului.
De asemenea colaborarea cu comunitatea trebuie sa vizeze si dezvoltarea comunitatii caci multe
dintre problemele copiilor sunt sociale, iar rezolvarea lor presupune actiuni la nivelul intregii comunitati.
Sprijinul comunitatii care scoala, in general, este insuficient, in primul rand datorita lipsei de resurse
financiare. La scoala noastra putem sa spunem ca suntem intr-o situatie favorabila caci primaria a ajutat la
formarea unor conditii foarte bune de invatare in incinta scolii, a finantat vizionarea gratuita a teatrului
pentru copii, s-a asigurat autocar pentru realizarea unor excursii.
Cooperarea si parteneriatul , dezvoltarea legaturii scolii cu comunitatea locala, realizarea unor
parteneriate ale scolii cu alte institutii similare din tara si strainatate, implicarea uor institutii, organizatii
care sa finanteze s-au sa monitorizeze diversele activitati din scoala ar putea duce la dezvoltarea activitatii
formale si non-formale organizate pentru tineri.
Rezultatul acestui referat s-ar putea sintetiza astfel: în şcoala noastră în ultimii ani s-a pus accent pe
colaborarea dintre cadrele didactice şi s-a ajuns la concluzia că nu este suficientă pentru că este nevoie de
colaborare şi între părinţi şi între comunitate iar rezultatele se văd ele sunt benefice pentru toată lumea atât
părinte, cât şi cadru didactic dar în primul rând cel mai câştigat este copilul iar pentru noi acesta este pe
primul loc.

110
 “Educație fără frontiere!”:
Relația grădiniță-școală-familie-societate
,, Zâmbet de copil’’
Prof. Ardelean Cosmin Vasile

Scoala Gimnaziala Nr.1 Dragu , jud Salaj

Educaţia este concepută ca o investiţie în om, compusa din mai multe elemente, organizate in sistem, aflate
în stranse relatii, si care fac ca o modificare produsa in unul dintre ele sa se resimta si in celelalte, astfel incat,
fiecare element al actiunii educative poate fi cauza si efectul altuia. Ea reprezintă o preocupare a întregii
societăţi prin valorificarea optimă a resurselor sale materiale şi umane. La realizarea educaţiei contribuie
familia, mediul social, şcoala, biserica, instituţiile culturale, mass-media şi structurile asociative. În constelaţia
acestor factori de educare a tinerei generaţii, şcolii îi revine locul central, ea fiind „principala instituţie socialã
specializatã în pregãtirea oamenilor pentru muncã şi viaţã”.

Primul factor care contribuie la formarea personalitãþii umane în perspectivã multidirectionalã este familia.
Aceasta îl familiarizeazã cu valorile si normele grupului de referintã. Copiii vor face sau vor crede ceea ce vor
face sau vor spune pãrintii, imitând comportamentele acestora. (Cucos, 2006) Familia, vãzutã ca un mediu
educational si socializator, este consideratã ca o „unitate socialã constituitã din adulti si copii, între care existã
relatii de filiatie naturalã sau socialã”. (Stãnciulescu, 2002, 26) Dupã cum preciza Murdock, familia este „un
grup social caracterizat printr-o locuintã comunã, cooperare economicã si reproducere”. (apud Bãran-Pescaru,
2004, apud Panturu, coord., 2008, 94)

În cadrul societãtii, scoala devine un factor important al educatiei sistematice si continue. Scoala semnificã
principalul cadru si mediu educational, infuzat permanent de noi cunostinte, metode, mijloace, valori, orientat
de finalitãti, sustinut de o asistentã psihopedagogicã profesionistã si conceput ca o „activitate de educare a
generatiei tinere”, ca un „sistem complex de influente organizate si exercitate sistematic asupra copiilor si
tinerilor”. (Radu, 1981, apud Panturu, coord., 2008, 98)

Fiind o institutie în care educatia este programatã si planificatã, continuturile care se transmit „sunt selectate
cu grijã dupã criterii psihopedagogice si principii didactice clare”. Dincolo de continuturile concrete care se
transmit în activitatea didacticã, importante sunt si relatiile dintre cadrul didactic si elevi. „Profesorul, fãrã a
relativiza valoarea cunostintelor, trebuie sã procedeze în asa fel încât sã respecte convingerile elevilor”. (Cucos,
2006, 49) Scoala obisnuieste elevii sã se supunã autoritãtii profesorului, ceea ce implicã o familiarizare a lor cu
normele si regulile. Elevul îsi însuseste valorile elementare ale vietii morale prin experientele oferite de scoalã.
(Doltrens, 1970) În cadrul scolii se oferã copiilor o „situatie socialã de înalt nivel calitativ, astfel ca din relatiile
umane sã ia tot ce este mai avantajos pentru educatia lor”. (Bartolomeis, 1981, apud Stefan, 2003, 52)

Profesorul trebuie sã tinã cont în orice moment de elevii sãi, trebuie sã-i ajute sã gãseascã solutii la
problemele lor si sã-i orienteze pe drumul cel bun, stimulându-i sã se autodepãseascã.

De situaţia copilului în familie depinde prezentul şi mai ales viitorul copiilor. Ei sunt beneficiarii seriozităţii
cu care ne implicăm în toate fazele procesului educativ. În majoritatea cazurilor, dezinteresul copiilor pentru
şcoală, şi chiar abandonul şcolar, apare pe fondul nepăsarii şi neimplicării părinţilor, atât la şcoală cât şi în
mediul extraşcolar.

111
 Dacă nu există un dialog între educatori, profesori, diriginţi şi familia elevului, în majoritatea cazurilor nici
reuşitele şcolare nu mai există, mai ales în zilele noastre. Din prea multă dragoste, dar şi din cauza goanei după
bani, mulţi părinţi tind să creadă că se pot revanşa financiar, oferindu-le totul copiilor, mai puţin prezenţa şi
timpul lor liber, Dacă copilului nu-i oferi o bună educaţie la momentul potrivit, este foarte greu ca mai târziu să
poţi recupera anii pierduţi. Ca părinte, înainte de a-i cere sau pretinde ceva copilului, oferă-i şi tu, fi un exemplu
frumos pentru el, un model pe care-l va putea urma mai târziu, atunci când va deveni şi el la rândul lui părinte.

În şcoală, elevul trebuie ajutat să-şi descopere resursele, bogăţia interioară, să se exprime, însă toate aceste
calităţi trebuie fructificate şi promovate mai departe şi în familie, deoarece urmărirea activităţii de învăţare în
mediul familial contribuie la îmbunătăţirea legăturii dintre familie-şcoală-societate. Pentru unii părinţi, şcoala
este singura responsabilă de educaţia copiilor, uitând că în majoritatea cazurilor copiii petrec mai mult timp în
afara instituţiei şcolare, în famile şi nu invers. Nedându-şi seama de acest fapt, mulţi părinţi pot nărui tot efortul
pe care profesorii îl depun la şcoală în timpul orelor. Relaţia profesor-părinte este vitală pentru viitorul elevului.
Fără implicarea părinţilor în procesul educativ, este foarte greu să descoperi problemele de comportament sau
de adaptare la sarcinile şcolare.

Sa reliefam faptul ca toti acesti factori ( la care se pot adauga si altii) actioneaza simultan, corelat, prin
impletirea functiilor lor, si nu independent, izolat. Important este ca intre aceste instante ale educatiei sa se
instaureze relatii de mutualitate si coerenta actionala, si nu raporturi de concurenta sau inconsecventa valorica (
ce se spune in biserica, de plida, sa se nege in scoala, familie etc.). Numai printr-o ingemanare a actiunilor si
functiilor eductive se poate spera la o reformare spiritual autentica a omului si a comunitatii.

Bibliografie:

1. https://pascuadriana92.wordpress.com/2013/05/08/factorii-educatiei-in-faurirea-omului-este-important-
mai-intai/

2. http://www.zhr-ucr.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=928&Itemid=244

112
 Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate

Ardelean Eugenia
Profesor invatamant prescolar
Gradinita PP 11 Arad

Pentru a avea elevi bine educaţi şi, implicit, cetăţeni demni şi responsabili trebuie să ne ocupăm, mai
întîi, de educaţia părinţilor. Şcoala a avut şi are un rol primordial în colaborarea cu părinţii în scopul asigurării
unei educaţii parentale de calitate. Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul grădiniţa, şcoala, familia,
întreaga societate, iar cooperarea acestor actori apare logică, stringentă.
Activitatea de acasă este o continuare a activităţii pedagogice de la şcoală şi invers – activitatea de la
şcoală este o continuare a activităţii de acasă. Acesta este motivul principal pentru care cei doi factori au datoria
de a cunoaşte obligaţiile celuilalt, de a se sprijini reciproc. Întrebarea care trebuie să stea în atenţia tuturor
actanţilor educaţionali este următoarea: Cum va trebui să educăm copilul de azi, tînărul/adultul de mîine, pentru
a se încadra într-o societate în care numai responsabilitatea, voinţa, hotărîrea, curajul şi dorinţa de a munci îi
poate asigura o existenţă optimă? Răspunsul este deosebit de complex şi nu poate fi oferit de familie fără şcoală
sau de şcoală fără familie. Bineînţeles, dintre cei doi factori, familia, ca cel mai apropiat colaborator al şcolii,
care o secondează sau ar trebui să o facă, aproape şi sincer, vine cu decizii esenţiale.
Adoptarea unor atitudini de aprobare a sarcinilor şcolii, pentru a nu crea dificultăţi de înţelegere la
copii, pentru a evita caracterul duplicitar şi dezorientarea, este un comportament cotidian important pentru
fiecare părinte, inclusiv în vederea creării unui front educativ unitar cu şcoala. Timpul calitativ acordat copiilor,
discuţiile libere şi deschise care să se soldeze cu acceptarea punctelor de vedere cerute, manifestarea interesului
permanent pentru ce şi cum se întîmplă în şcoală, afişarea disponibilităţii de implicare în rezolvarea
problemelor şcolii sînt acţiuni absolut necesare pentru fiecare părinte.

Sistemul de invatamant ca produs al dezvoltarii sociale, a reflectat intotdeauna cerintele si posibilitatile

oferite de societate, afirmandu-se, la randul sau, ca factor al dezvoltarii sociale. Sub impulsul cerintelor
dezvoltarii sociale, sistemele de invatamant se modifica, tinzandu-se spre modernizarea metodelor de predare, a
continutului, a formelor de organizare, precum si a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele
institutii educative. Una dintre sarcinile gradinitei, este pregatirea copilului pentru scoala, prin intermediul a
doua forme specifice, jocul si invatarea. Invatamantul prescolar trebuie sa realizeze educatia prescolara avand
ca functie majora formarea si dezvoltarea personalitatii copilului in raport cu nevoile specifice varstei, cu
posibilitatile si dotarile sale, in interesul sau si al comunitatii sociale.

Cu toate acestea, complexitatea actului educational, a realitatii umane si sociale contemporane si

sarcinile tot mai dificile carora trebuie sa le faca fata procesul educational fac sa se identifice tot mai multe
fisuri in relatia amintita. Se recunoaste faptul ca deciziile, actiunile si rezultatele educatiei nu mai pot fi
realizate decat in comunitatea de optiuni dintre mediile responsabile – familie, scoala si comunitate.

Mai mult, se dezvolta concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc, optiunea
personala, implicarea acestuia de la varstele cele mai mici in responsabilitatea si drepturile pe care societatea le
identifica si recunoaste. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care sa intareasca schimbarea in relatiile
scoala - familie. Acest concept este parteneriatul eductional : este unul dintre cuvintele cheie ale pedagogiei
contemporane. Este un concept si o atitudine in campul educatiei.

113
 Parteneriatul educational este forma de comunicare, cooperare si colaborare in sprijinul copilului la
nivelul procesului educational. El presupune o unitate de cerinte, optiuni, decizii si actiuni educative intre
factorii educationali.

Parteneriatul educational se desfasoara permanent si impreuna cu actul educational propriu-zis. El se

refera la cerinta ca proiectarea, decizia, actiunea si evaluarea in educatie sa fie realizate in cooperarea si
colaborarea dintre institutii, influente si agenti educationali.

114
 Relaţia dintre grădiniţă- şcoală-familie- societate
Prof.înv.preşcolar Arhire Marilena

Grădiniţa cu Program Normal nr.4 Huşi. Jud. Vaslui

“Educaţia este acţiunea exercitată de către generaţiile adulte asupra celor care nu sunt încă mature
pentru viaţa socială. Ea are ca obiect să trezească şi să dezvolte în copil un anumit numar de stări fizice,
intelectuale, morale, pe care le reclamă de la el atât societatea politică în ansamblul ei , cât şi mediul special
căruia îi este destinat în mod particular. “ ( E.Durkheim)

Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, copilul primeşte educaţie în familie, în şcoală şi de la
comunitate.

Educaţia este o activitate specific umană, organizată, planificată prin care un subiect,individ sau
colectiv acţionează asupra unui obiect care individual sau în grup în vederea formării unei personalităţi active,
creatoare capabilă să se integreze în viaţa socială.

De-a lungul evoluţiei istorice, între societate şi educaţie a existat şi funcţionat un raport de
determinare şi influenţare reciprocă. Evoluţia idealurilor educaţionale confirmă legătura existentă între aceste
fenomene. Creşterea şi educarea copilului este influenţată de evoluţia societăţii în care trăim . Fiecare
dintre noi are dreptul la educaţie, iar şcoala ne oferă acest drept. Şcoala trebuie sa fie deschisă pentru fiecare
dintre noi indiferent de naţionalitate, religie.

Prima şcoală pe care o fecventăm este cea de acasă, în familie, aici copilul învaţă primii paşi, primele
cuvinte .Părinţii constituie pentru copii primele modele de viaţă şi comportament. Modelul are o funcţie
orientativă în educaţie, de aceea trebuie utilizat în ansamblul mijloacelor educative la vîrstele fragede,
deoarece mai tîrziu îşi caută singuri modelele de viaţă şi profesionale.

Rolul conducător în procesul educaţiei îl au grădiniţa şi şcoala.Familia trebuie să le secondeze de

aproape şi sincer. De aceea, este necesar să se creeze un parteneriat între grădiniţă –şcoală formând un front
educativ unitar. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot
ceea ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune. Astfel, şcoala trebuie să găsescă calea cea mai bună prin care cei implicaţi în acest proces de educaţie
să poată să gestioneze resursele umane, să aibă o pregătire profesională în domeniul educaţiei având
cunoştinte de pedagogie şi psihologie şi totodată să se poată adapta rapid la schimbările societăţii. Şcoala
trebuie să fie deschisă la nevoile comunităţii, să identifice acele domenii în care poate dezvolta parteneriate, să
identifice acele domenii pentru timpul liber pentru copii şi tineri.

Şcoala reprezintă o „ unitate medială” deoarece ea este definită atât prin delimitare spaţială,cât şi prin
specificul activităţii desfăşurate în spaţiul respectiv.Activitatea specifică şcolii este cea instructiv-educativă.
Activitatea profesorului este una de predare,iar activitatea elevului este o activitate de învaţare. Atât predarea
cât şi învăţarea se desfăşoară în secvenţe successive sau concomitente, fiind intr-o strânsă legatură de
complementaritate.
Şcoala este instituţia socială în care se realizeză educaţia organizat, după un plan de învăţământ, o
programă, pe discipline ,un orar. Ea este factorul decisiv care contribuie pentru formarea unui om apt, capabil
să participe la dezvoltarea societăţii, să fie pregătit pentru muncă.Menirea şcolii este nu numai de a înzestra
elevii cu un volum de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a-i forma ca oameni. Colaborarea dintre instituţia de
învăţământ şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune

115
când este vorba de interesul copilului. Se recunoaşte tot mai mult influenţa şi a altor instituţii din comunitate
asupra informării şi formării copilului.

Astfel, la nivelul grădiniţelor şi şcolilor,mai mult în şcolile primare, au loc activităţi de religie,
concepute de cadre didactice cu avizul specializat al preoţilor din parohie. Copiii participă de sărbători la
slujbele religioase, împărtaşindu-se. Se subliniază dorinţa copiilor de a fi în legatură permanentă cu obiceiurile
sfinte de-a lungul anului. Ei sunt entuziasmaţi şi participă cu plăcere la sărbătorile prilejuite de Crăciun şi
Sfintele Paşti. De asemenea, colaborarea cu politia, este marcată prin activităţi sustinute de poliţişti, prin
educaţia rutieră, comportament civic.

În concluzie, şcoala devine principalul factor care contribuie la pregătirea copilului pentru viaţă, dându-i
posibilitatea de a se integra mai usor în societate, iar educaţia primită în şcoală trebuie să răspundă atît cererii
sociale cât si nevoilor şi aspiraţiilor fiecărui individ.

Bibliografie: Ioan Nicola, Domnica Farcaş „Pedagogie generală”, E.D.P. Bucureşti, 1994ş

Ioan Nicola, Domnica Farcaş “ Teoria educaţiei şi noţiuni de cercetare pedagogică”, E.D.P. Bucureşti, 1993

Maria Ileana Carcea „ Mediul educaţional şcolar”, Editura Cerni. 1999

Revista Învăţământului Preşcolar nr. 1-2 / 2001 ;

Revista Învăţământului Preşcolar nr. 1-2 / 2006 ;

116
 SURÂSUL UNUI COPIL, O RAZĂ DE SOARE

prof.înv.primar Mihaela Ariton, Școala Gimnazială Nr. 12 Tulcea

Într-o lume în care oamenii sunt din ce în ce mai singuri și doar interconectați prin tehnologie (internet,
telefon etc.), legătura între factorii educaţionali: şcoală - comunitate - familie devine necesară şi se impune şi ca
obligaţie din partea acestor factori, pentru a favoriza dezvoltarea armonioasă a copiilor, pentru a-i obișnui prin
exemple şi modele cu adevăratele valori ale umanității.
La vârsta copiilor pentru școală un element important este spațiul școlii în care se desfăşoară un amplu
proces instructiv-educativ aplicând tehnici specifice. Pentru reuşita actului instructiv-educativ activitatea depusă
de cadrele didactice din şcoală trebuie sprijinită și continuată în cadrul familiei.
Legătura de acţiune a celor două elemente (şcoală-familie) în activitatea de formare a copilului este
condiţionată de unitatea de vederi, de același scenariu de lucru şi o excelentă cunoaştere reciprocă. Interesul
comun al celor două structuri trebuie să determine o mişcare unitară, în vederea unei mai bune cunoaşteri a
ambelor părţi.
Analizat pedagogic, coordonarea presupune selectarea si valorificarea elementelor pozitive ce se desfășoară
în familie, iar din alt punct de vedere, sfătuirea familiei în vederea exercitării unor acţiuni educative în
concordanță.
Mediul familial reprezintă un element esențial în dezvoltarea unei sănătăți perfecte a copilului, competenţei
şi activităţii acestuia, cu sublinierea că acesta nu poate da rezultatele așteptate decât în colaborare cu şcoala.
Mediul familial și părinții au fiecare particularitățile lor. În acest sens, pentru găsirea unor soluţii ideale la
problemele de educație ale familiei, părintele trebuie văzut mai ales ca un partener-colaborator care se implică
permanent.
Legătura între familie şi școală şi-a arătat eficienţa doar acolo unde s-au respectat anumite criterii:
 părinţii să fie implicați direct în alegerea activităţilor extraşcolare și chiar unele activități școlare;
 părinţii să fie acceptați de către profesori ca persoane importante și indispensabile în educarea copiilor;
 responsabilitatea pentru evoluţia copilului să fie împărţită între şcoală şi părinţi.

Exemple de colaborare între familie și școală:

 Vizitele reciproce familie-şcoală şi şcoală familie
 Adunările/şedinţele cu părinţii
 Şedinţele comune cu părinţii şi elevii
 Întâlnirile săptămânale sau ori de câte ori sunt solicitate de către părinţi şi elevi Realizarea
unor vitrine cu material
 Realizarea unor afişe speciale
 Implicarea părinţilor în organizarea şi realizarea unor activităţi extraşcolare.
 Sărbătorirea în comun a unor evenimente din viaţa de elev sau din viaţa şcolii

Instituția școlară trebuie să colaboreze cu familia în modul de învățare a elevului, în formarea

comportamentului, în dezvoltarea lui fizică, intelectuale, precum și în toate celelalte domenii importante. Școala
are menirea să identifice situaţiile delicate generatoare de probleme, să dirijeze metodele educaționale ale familiei
în favoarea copilului.
Crearea unui asemenea parteneriat se realizează în scopul de a ajuta elevii sa aibă succes la şcoală şi în viaţă.
Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se
creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Nu se poate afirma că una din cele doua elemente (școala și familia) este mai importantă, dar cadrul social
în care educaţia este cel mai bine reprezentată este indiscutabil şcoala. Iar locul în care orice copil învaţă să fie
iubit şi să iubească, cu mult înainte ca el să fie în stare să facă această distincţie, este cadrul familial.

117
 Profesorul trebuie să sprijine familia în relaţia cu şcoala, să acorde părinţilor drepturi mai mari în raport cu
aceasta, să colaboreze și atunci vor fi mai mulți copii educați, părinți fericiți și o societate prosperă.

Bibliografie și fotografii

1. Fotografii din colecția fotografului artist Costică Acsinte;

2. Stănciulescu, Elisabeta, „Sociologia educaţiei familiale”, vol. I, Ed. Polirom,
Iaşi, 1997;
3. Dolean, Ioan; Dolean, Dacian Dorin, „Meseria de părinte”, Ed. Aramis,
Bucureşti, 2002;

118
 EDUCATIE FARA FRONTIERE
RELATIA GRĂDINITA - SCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE!
Armeanu Madalina
Motivul principal pentru crearea unei relatii intre gradinita-scoala-familie-societate este dorinţa de a
ajuta elevii să aibă succes la şcoală şi mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membrii ai
comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport
care începe să funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a
clasei de elevi. În ţările dezvoltate, cu deosebire pe continentul nord - american, parteneriatele şcoală - familie-
comunitate sunt esenţiale în procesul de educaţie a elevilor şi în succesul lor la şcoală.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: gradinita, mai tarziu şcoala, familie
şi comunitate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important
e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra copilului.
Familia nu este numai primul adăpost al copilului, ci este şi prima bază de lansare a lui în lume. Pentru
a-şi îndeplini acest rol familia trebuie să se deschidă lumii, oferind copilului posibilitatea de a pătrunde în ea.
Familia este primul iniţiator sociocultural al copilului. Aici se pun bazele incipiente ale dezvoltării intelectuale,
morale, estetice, fizice şi sociale ale copilului.
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei individului.
Copilul nu este un adult în miniatură, ci el este un ”candidat la maturizare”(H. Pierot), deosebit de receptiv la
influenţele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. Copilul trebuie socializat şi modelat, iar
fundamentarea personalităţii sale se realizează, în mare măsură, în interiorul familiei acestuia, care
concentrează primul său univers afectiv şi social. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează în
raport cu modelul şi natura situaţională trăită în mod direct, nemijlocit, de către copil în mediul său familial, iar
atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra personalităţii, în formare, a copilului. La vârstele mici,
adaptarea copilului se realizează prin imitaţie, acesta raportându-se permanent la persoana adulţilor. Primul
model oferit copilului este familia sa, iar calitatea şi tipul relaţiilor copil-părinţi vor marca profund evoluţia
viitoare a copilului (G. Mauco).
După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această instituţie îl
aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi obiecte
care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune, incipient,
angajarea în relaţiile sociale de grup. Adaptându-şi metodele la formele particulare ale vieţii mentale ale
copilului, grădiniţa încearcă să răspundă specificului activităţii fiecărei vârste şi să identifice mijloacele şi
activităţile necesare pentru o dezvoltare complexă a forţelor infantile în vederea maturizării lor. Copilul
preşcolar începe să-şi definească treptat începutul personalităţii sale. În cadrul grupei el trăieşte prima
experienţă a vieţii în colectivitate, a vieţii sociale, alta decât familia. De la intrarea în grădiniţă copilul
realizează o adaptare la un anumit ritm al vieţii cotidiene. Este vorba de încadrarea şi respectarea unui anumit
program.
Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a
elevului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Relatia dintre şcoală – familie - comunitate are la bază ideea că profesorii, elevii, părinţii si ceilalţi membri
ai comunităţii sunt parteneri în educaţie. Dacă în trecut aceste parteneriate erau activităţi cu caracter opţional şi
ţineau mai mult de domeniul relaţiilor publice, în prezent ele au un rol esenţial în procesul de educaţie a
elevilor, deoarece îi ajută să-şi dezvolte competenţe şi abilităţi sociale încă din primii ani ai copilăriei,
pregătindu-i să aibă succes la scoală şi mai târziu, în viaţă şi în carieră. În jurul elevilor se creează o comunitate
de suport care începe să funcţioneze în contextul în care părinţii, elevii şi ceilalţi membrii ai comunităţii se
consideră unii pe alţii parteneri.

119
 Alături de şcoală care asigură maxima comunicare între generaţii, familia şi comunitatea au o deosebită
valoare în formarea personalităţii copilului. Fiecare om vine pe lume cu o anumită zestre nativă, apoi graţie
climatului afectiv din familie, copilul cunoaşte lumea din jur printr-un permanent dialog cu cei mari, învaţă şi
poate să iubească, comunică, se ghidează după anumite modele, imită diferite acţiuni până îşi formează
propriile valori, propriile principii despre lume, despre viaţă.
În relaţia şcoală - familie - comunitate trebuie să existe relaţii de respect, de acceptare reciprocă, de simpatie
şi admiraţie, nu de suspiciune, nedumerire sau iritare şi provocare. Relaţiile dintre şcoală, elevi, familiile
acestora şi comunitate trebuie să fie bazate pe contact şi colaborare, pe transmitere de informaţii şi prezentare a
unor stări de lucruri, de influenţe pozitive asupra comportamentelor elevilor, pe trăiri afective şi emoţionale
reciproce în diferite forme de manifestare.

120
 Relatia scoală –famile – societate

Prof. inv. primar Arsene Daniela

Şcoala Gimnaziala „Constantin Brancoveanu, Stefanesti, Argeş

“Menirea educaţiei este aceea de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă omul,
comunitatea etnică şiumanitatea, prin cultivarea valorilor spiritului”
(G. Gentile, The Reform of Education)

Propunându-şi să dezvolte în om toată perfecţionarea de care este susceptibil, educaţiaeste o dimensiune

constitutivă a fiinţei umane: „Omul nu poate deveni om decât prin educaţie”,aprecia Kant cu îndreptăţire
Educaţia, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a fiinţei şi a societăţii, propune odesfăşurare concretă,
presupune participare, trăire, comunicare între indivizi concreţi, presupune o cunoaştere profundă a
evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă.Cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei sunt şcoala şi familia,
iar între aceştia şicomunitate, mediul extraşcolar şi extrafamilial, activează elevul, obiect şi subiect al
educaţiei.Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna
integrare a elevului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile sociale interesate direct de domeniul educaţiei copilului
de vârstă şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare şi colaborare. Ea contribuie la transmiterea moştenirii
culturale şi facilitează învăţarea individuală şi colectivă. Totodată şcoala face posibilă participarea
grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi luarea deciziilor. Schimbul de informaţii
favorizează interacţiunea socială şi permite unui număr mare deoameni să ia parte activă la soluţionarea
problemelor care îi privesc. Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care schimbările s-au accelerat
simţitor, într-o societate a opţiunilor individuale şi sociale multiple, marcată de o multitudine de tranziţii, de
naturi diferite.
Educaţia este solicitată să răspundă provocărilor unei lumi a societăţilor şi indivizilor în derută, o lume în
care s-au pierdut şi se pierd repere, sisteme de referinţă, iar sistemele etice se află în criză. Şcoala este
chemată să contribuie la redefinirea unor noi sisteme de valori, la reconstrucţia spirituală a omului. Dar
şcoala trebuie să fie sprijinită permanent de familie pentru a-şi putea ating eobiectivele, deoarece copilul
pleacă din familie şi, după cele şase ore petrecute la şcoală, se întoarce în famile, care trebuie să-i asigure un
climat favorabil astfel încât elevul să se pregătească în mod constant pentru a face faţă mai târziu cerinţelor
societăţii. În familie, copilul învaţă să se aprecieze pe sine şi pe ceilalţi, depinde de un anumit mod de viaţă,
vine în contact cu valorile şi normele societăţii.
Societatea contemporană are nevoie de tineri binepregătiţi,competitivi pe piaţa muncii, dispunând de
abilităţi multiple. Elevul are uneori o atitudine ostilă faţă de şcoală, nu este suficient de motivat pentru a se
integra cerinţelor ei. La originea acestei abordări este fie educaţia necorespunzătoare din familie, fie
greşelile pedagogice ale profesorului. Rezolvarea educativă poate fi eficientă şi pozitivă în aceste situaţii
numai dacă se bazează pe tratarea individuală a elevilor, ţinând cont de trăsăturile personalităţii elevului, de
relaţia dintre el, educator şi părinţi, de atitudinea lui faţă de procedeul educativ folosit. Majoritatea părinţilor
de astăzi consideră ruptura dintre generaţii inevitabilă, şi totuşi, ei recunosc că temelia pentru o disciplină
corespunzătoare şi pentru stabilirea unui system de valori sănătos este o comunicare corespunzătoare.
Majoritatea dintre noi consideră că, în vederea dezvoltării caracterului copilului nostru, trebuie să-i spunem
ceea ce nu ne place la el.
În multe familii, comunicarea verbală constă doar în critici. Critica îl face pe copil să se apere; astfel, pentru
a evita şi alte complicaţii, el se retrage într-o lume tăcută acasă şi comunică doar cu colegii şi prietenii bine
aleşi. Îi este uşor să vorbească, pentru că ştie că, orice ar spune, va fi acceptat. Părinţii care doresc să
deschidă comunicarea cu copiii lor trebuie să se pregătească să audă unele lucruri destul de alarmante.
Copiii simt nevoia să-şi împărtăşească bucuriile, dar au, de asemenea, nevoie de cineva căruia să-i
împărtăşească problemele, neliniştile inimii, temerile, eşecurile, cineva care să nu spargă şi să nu fărâme,
care să nu învinovăţească. Atât părintele, cât şi copilul au nevoie să transmită, dar este important ca
transmiterea să se facă la momentul potrivit. Dacă problema nu se rezolvă ascultând, atunci părintele trebuie
să discute. Iniţiativa de a reface comunicarea deteriorată stă în mâinile adultului. Părintele a greşit prin
faptul că a permis realizarea unei rupturi fără să facă nimic să o împiedice. Adevărata comunicare există,

121
dacă se păstrează legătura cu copilul mărindu-se capacitatea de a-l accepta ca pe o persoană cu drepturi,
nevoi şi valori proprii.
Un dialog permanet cu şcoala facilitează relaţia părinte-copil, deoarece părintele află comportamentul şi
rezultatele copilului în acest mediu şi poate lua măsuri eficiente în cazul în care este nevoie. Această relaţie
nu este univocă, pentru căşi profesorul poate afla care este cauza unui eventual eşec, datorat unor probleme
în cadrul familiei. Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea personalităţii copilului, care este
urmărit atât în familie, cât şi în şcoală, astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de educaţie şi
instrucţie se împletesc şi se sprijină reciproc. În cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului
educaţional se impune tot mai mult implicarea cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor
şi cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie . Rolul cadrelor didactice nu se mai reduce doar la educaţia la
catedră sau în clasă.
Partener principal al şcolii, familia se defineşte ca instituţie socială şi ca grup specific care dispune de o
influenţă considerabilă în raport cu membrii săi. Pregătirea elevilor pentru învăţare continuă, atât la scoală,
cât şi în familie, şiextinderea autoeducaţiei la întreagă viaţă în cadrul societăţii constituie argumente
puternice pentru deschiderea şcolii faţă de experienţele trăite de elevi în afara şcolii şi pentru articularea
celor trei tipuri de educaţie.
Prin urmare, modul de dezvoltare al societăţii depinde de felul în care individul a fost pregătit de şcoală şi
de familie. Şcoala este sinonimă cu educaţia şi vine în continuarea celor şapte ani petrecuţi în familie.
Familia, celula de bază a societăţii, reprezintă de fapt o mini-societate, iar copilul învăţat să respecte reguli
şi să se comporte responsabil în familie şi la şcoală se va integra perfect societăţii când va ajunge la
maturitate.

122
 ZÂMBET DE COPIL
EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERE

Profesor: Iuliana Arsene

Scoala Gimnaziala Nr. 1 Voluntari, Ilfov

Omul este o fiinţă complexă dornică de comunicare şi comuniune cu ceilalţi.Deşi tindem să credem că
cea mai mare parte a comunicarii este realizată prin vorbire, în relitate aşa cum au demonstrat unii specialişti,
70% din comunicare este nonverbală. În acestă categorie de exprimare non verbală se include şi desenul, pictura,
arta. Desenul reflectă de cele mai multe ori procesul de gândire al omului, aducând în prim plan ceea ce traieşte
sau gândeşte individul. Pictura şi desenul sunt tehnici ce apelează foarte des la spontaneitate detrminându-
i pe artişti să-şi exprime sentimentele într-un mod dinamic folosind elementele de limbaj plastic precum linia,
punctul, pata de culoare, forma, etc., fără a recurge la cuvinte. Dacă muzica şi dansul dă posibilitatea omului de a
se exprima fără cuvinte la fel se intâmplă şi cu arta picturii şi a desenului care oferă această şansă extraordinară
omului de a vorbi lumii întregi despre sine, despre sentimentele sale, despre frumuseţea care ne înconjoară în
natură. Tinand cont de aceste lucruri mulţi dascali din scolile de astazi realizează o serie de activitaţi (tabere,
excursii, etc.) prin care să le transmită şi elevilor iubirea de frumos şi de artă, iubirea de istorie şi literarura.
Astfel putem observa ca multi artisti au surprins în tablourile lor o serie de de peisaje dar si evenimente
din viaţa lor zilnică ori episoade istorice sau biblice. Multe dintre evenimentele descrise în Noul Testament au
fost redate în culoare fie în minunate fresce sau mozaicuri fie în miniaturi, broderii, sculpturi sau icoane. Se
cunoaşte din Sfânta Tradiţie că Sfantul Apostol Luca, contemporan cu Mântuitorul, a pictat peste 600 de icoane
cu chipul Maicii Domnului şi al lui Hristos.Tot din Tradiţie se ştie că momentele importante din viaţa lui Iisus au
fost surprinse în icoane dând naştere unei noi arte şi anume cea a iconografiei. Aşa se face că în toate lăcaşurile
de cult ortodoxe întâlnim atât fresce cât şi icoane redând teme precum: Naşterea Domnului, Botezul, Schimbarea
la faţă, Rastignirea, Învierea, Înalţarea la cer, Acatistul Maicii Domnului, Martiriul unor sfinţi, Sfinţi pusnici ş.a.
Toate reprezentările artistice religioase sau laice au fost alcatuite dupa anumite principii prin care
elementele de limbaj plastic au redat o forma unitară şi echilibrată care te incantă prin frumuseţea lor .
Pictura şi arta au fascinat mereu omul. Prin arta sa plină de simboluri şi de înţelesuri filozofico-religioase,
omul încearcă să redea uneori realitatea înconjurătoare iar alte ori o lume nevăzută, interioară sau chiar
imaginară. Pentru acest lucru artiştii şi zugravii au folosit mereu mijloacele plastice ce le aveau la îndemână:
punctul, linia, pata de culoare reuşind să creeze adevarate capodopere ce fascinează şi inspiră generetii intregi de
oameni. Dascalii de la catedra reusesc asemeni unor adevarati maestrii să ii educe pe tineri atât prin activitatile
de la clasă dar şi prin cele extracurriculare ce îi ajută să ia contact cu societatea şi din perspectiva şcolii.
Urmarind şi alizând aceste activitaţi realizate cu elevii, nu de puţine ori am vazut cu câtă energie pozitivă se
încarcă toţi, afisând un „ zambet de copil ” atât cei mici cât şi cei mari. În incheiere ne vom aduce aminte ceea
ce pictorul Nicolae Tonitza spunea: „CÂND ARTA VA DEVENI UN BUN COMUN CA LUMINA
SOARELUI – ATUNCI VOM FI FĂCUT ÎNCĂ UN PAS ŞI POATE CEL MAI IMPORTANT, SPRE
ADEVĂRATA CIVILIZAŢIE.”

Bibliografie
Dionisie din Furna, Carte de pictură, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1979
Băran Viorica, Album metodic de creatie artistică plastică, p 104
Botez Crainic Aurora, Istoria artelor plastice, Vol. II, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1996
Evdochimov Paul, Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1992
Florenski Pavel, Iconostasul, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1994
Lazarev Victor, Istoria picturii bizantine, vol. I, II, III, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980

123
Ozolin Nicolai, Chipul lui Dumnezeu, chipul omului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998
Quenot Michel, Icoana, fereastră spre absolut, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993
Zăgrean Ioan, Todoran Isidor, Dogmatica ortodoxă, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2007
www.crestinortodox.ro
www.wikipedia.com

124
 Scoala de azi, scoala de maine
Prof. Arsene Livia Ionela
Gradinița 94, București

Școala de astăzi se confruntă cu cele mai diverse probleme, încercând să educe viitoarele generații. De
la permanenta denigrare, până la existența unor lipsuri esențiale în ceea ce privește dotarea materială, toate
conduc la un efort sporit din partea cadrelor didactice cu scopul de a forma generații care să se adaptaze
condițiilor societății.
Nevoia schimbării strategiilor de predare-învățare a fost evidentă în condițiile în care generațiile au
nevoi de formare si dezvoltare diferite, mai ales în ritmul accentuat al transformărilor din ultimele decenii.
Această permanentă transformare a condus și la o modelare a procesului instructiv-educativ într-unul capabil să
ofere situații de învățare ce satisfac cerințele educabililor.
Dorința reușitei în educație este aspirația atât a cadrelor didactice, cât și a familiilor copiilor, deci nevoia
unui parteneriat strategic pentru dezvoltarea corespunzătoare a copiilor își face simțită prezența. Atât familiile ,
cât și instituțiile de învățamânt, dar și politicile educaționale trebuie să colaboreze pentru a derula acțiuni
educaționale capabile să pună copilul în situații diverse pentru a dezvolta capacități intelectuale.
Prea puțin se vorbește despre profilul viitorului adult și, cu atât mai puțin, de cum se implică societatea
în formarea acestuia. Se știe prea bine că procesul dezvoltării personalității umane presupune un efort atât din
partea instituției de învățământ, prin intermediul profesorilor, dar și dorința copilului de a învăța. Asimilarea
cunoștințelor presupune un act de voință personal. Acest aspect trebuie atent monitorizat atăt de profesor, cât și
de familie.
Valorile morale ce ar trebui să constituie baza unei societăți au fost puternic zdruncinate de promovarea
eronată a nonvalorilor. De aceea, tânara generație a înregistrat o motivație scăzută pentru învățare. Lipsa unor
politici naționale și slaba finanțare conduc la aceste derapaje de la firescul educației.
Derularea unor acțiuni în parteneriat cu familia ar putea să dirijeze la o mai bună informare și conectare
a părinților la nevoile reale ale copiilor, astfel încât eforturile școlii și ale familiei să determine creșterea
randamentului școlar și performanțe deosebite din partea educabililor.
Schimbările accelerate produse în societate se reflectă în profilul viitoarelor generații, de aceea școala
trebuie să educe în spiritul ,,a învăța să înveți”. Învățarea este un proces ce nu ia niciodata sfârsit. Indiferent de
vârsta la care ne aflam, informarea, asimilarea de cunoștințe, dezvoltarea capacităților și manifestarea
creativității trebuie să fie o preocupare pentru fiecare dintre noi. Atât cadrele didactice, cât și cei aflați pe
băncile școlilor trebuie să depună un efort constant pentru evoluția ascendentă a personalității.
Educația este încununată și de percepția societății asupra culturii. În ultima perioadă au fost promovate
modele greșite și ,de aici , debusolarea adolecentilor a condus la derapaje, la înregistrarea unor rezultate scăzute
la evaluările naționale. Pentru învățământul românesc putem spune că a fost un regres, dacă privim la istoria
acestuia, deoarece școala românească a fost de multe ori recunoscută pe plan internațional, ca fiind una de
succes.
Îmbinarea dintre tradiția învățământului și strategiile moderne, dorința tuturor celor implicați în
educație de a forma generații capabile de performanță este dezideratul de urmat. Atenția familiei, instituței
școlare și a societății asupra viitoarei generații și sprijinirea corectă a acesteia, va produce satisfacția creșterii
randamentului școlar și formarea corectă a societății viitorului.

125
 RELATIA GRADINITA,SCOALA,FAMILIE,SOCIETATE

Inv. Aresenescu Corina

Sc. Gim. Livezeni- Stalpeni, jud. Arges

Sistemul de invatamant a reflectat intodeauna cerinte si posibilitati oferite de societe.Sub impulsul

cerintelor dezvoltarii sociale , se modifica sistemele de invatamant tintind spre modernizarea metodelor de
predare a formelor de organizare precum si a formelor de colaborare dintre diferitele institutii educative.
Gradinita are ca sarcina pregatirea copilului pentru scoala , prin joc si invatare. Invatamantul prescolar
are functia majora de formare si dezvoltare a personalitatii copilului in raport cu nevoile specifice varstei .
Complexitatea actului educational , a relatilor umane si sociale si sarcinile tot mai dificile carora trebuie
sa le faca fata procesului educational fac sa apara tot mai multe fisuri in relatia amintita. Rezultatele educatiei
se pot realize decat in comunitatea de optiuni dintre mediile responsabile : familie,scoala,societate.
Copilul trebuie sa participe la deciziile care-l privesc , sa fie implicat de la varste cat mai mici in
responsabilitatea si drepturile pe care societatea le recunoaste. Acest concept este parteneriatul educational
, unul dintre cuvintele cheie ale pedagogiei contemporane .
Parteneriatul educational este forma de comunicare ,cooperare si colaborare venite in sprijinul copilului
la nivelul procesului educational. Acest parteneriat se desfasoara permanent si impreuna cu actul educational
propriu- zis . Parteneriatul se realizeaza intre familie, scoala si societate ,copil,parinti, cadre didactice.
Cele mai importante relatii sunt :
• relatiile dintre cadru didactic si elev
• relatiile cadru didactic si parinti
Colaborarea dintre institutia de invatamant si familie presupune o comunicare efectiva si eficenta care sa
fie in interesul copilului

126
 Relaţia şcoală – familie – societate

Prof. Asandului Liana

Şcoala Gimnazială Nr. 1 Dragu

Relaţia şcoală – familie –societate. Generalităţi

Relaţia şcoală – familie – societate, este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Societatea este instanţa superioară care imprimă un anumit format atât şcolii cât şi familiei iar prin idealul
educaţional trasează liniile directorii pe care acestea trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, familia şi şcoala
sunt cele care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii .
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot
ceea ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune.
În centrul acestei relaţii stă, desigur, copilul-elev, ca beneficiar al actului educaţional promovat de cei trei
factori deopotrivă

Educaţia părinţilor ca necesitate

Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările materne şi
gospodăreşti adăugându-se preocupările profesionale şi de studiu), modificarea statutului copilului, dispersia
familiei, încercarea de a
restitui prestigiul educaţiei familiale (pe care l-a avut până la introducerea învăţământului obligatoriu),
progresele sociologiei şi psihologiei, precum şi alte cauze au dus la înţelegerea faptului că orice sistem
de educaţie rămâne
neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau de opoziţia părinţilor. Şcoala capătă astfel o misiune
suplimentară, aceea de intervenţie reglatorie în relaţia familiei cu societatea.
Obstacolele relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin comportamental
(întâlnite, atât între părinţi, cât şi la cadrele didactice sau administratorii şcolari)
sau de ordin material (relaţia şcoală-familie cere un surplus de efort material şi de timp).
Revenind la necesitatea educaţiei părinţilor în ideea alinierii la cerinţele şcolii şi cele impuse de
idealul socio-educaţional, trebuie remarcate cele trei direcţii de acţiune:
a. sprijinul emoţional (a se da părinţilor ocazia de exprimare a emoţiilor fără critică sau
condamnare);
b. sprijinul informaţional ( a li se da părinţilor ocazia de a înţelege propria situaţie şi cea a
educaţiei copilului lor)
c. sprijinul instrumental (ajutor în rezolvarea problemelor care ţin de
educaţia copilului.

Modalităţi de îmbunătăţire a relaţiei şcoală – familie

Este necesar un dialog între cadre didactice şi părinţi. Cadrele didactice trebuie să primească
o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în aceasta materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesională. Pe de altă parte, părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în
cooperare cu învăţătorii şi profesorii iar şcolile trebuie să asigure părinţilor asistenţa necesară.
127
 Abordări experimentale
Pentru a eficientiza cu adevărat învăţământul nu se poate face abstracţie de relaţia şcoală-familie, cu
atât mai mult cu cât este deseori întâlnită în faza incipientă, a şcolii autosuficiente.
Instrumentele clasice de colaborare a şcolii cu familia – şi ne referim aici la şedinţele şi lectoratele cu
părinţii, la vizitele la domiciliul elevilor sau la obligativitatea semnării carnetelor de note de către ambii
parteneri în educaţie –
sunt departe de a fi suficiente. De aceea am căutat identificarea unor metode alternative, menite să le
completeze pe cele vechi.
Astfel, s-a trecut la etapa a doua cu scopul atingerii în cel mai scurt timp a
idealului conlucrării familie-şcoală, etapa dezvoltării încrederii mutuale.
S-au identificat ca metode alternative de educare a părinţilor în spiritul implicării active în educaţia
copiilor următoarele:
Testul docimologic;

b. Elaborarea şi aplicarea Fişei de comunicare cu familia;

c. Participarea părinţilor la acţiuni educative ale copiilor.

Bibliografie:
Ecaterina Adina Vrasmas, Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura „Aramis”, 2002; Gheorghe
Bunescu, Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor, articol publicat pe Internet.
Ioan Nicola, Pedagogie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994;
Vasile Fetescu, Familia şi atitudinea copilului faţă de învăţătură în revista Învăţământul primar, nr.2,

128
 Factori din educaţie
Profesor Asavei Ionela
(Scoala Gimnazială ,,Emil Brăescu”,Măgura şi Scoala Gimnazială Nr.1Sărata
judetul Bacău)

Şcoala reprezintă un factor important al educaţiei. Educaţia se realizează în forme diverse, cel mai adesea
prin activităţi în comun, elevii învăţând gesticulaţii unii de la alţii. Conţinuturile care se transmit sunt selectate
cu grija după criterii psihopedagogice, activităţile educative se cer a fi structurate respectându-se principiile
didactice, sunt dimensionate cele mai pertinente metode de predare-învăţare, cunoştinţele specifice atitudinilor
şi condiţiile trebuie să fie apreciate şi evaluate.
Educaţia trebuie să răspudă necontenit exigenţelor cerute de evoluţia realităţi naţionale şi internaţionale. Aşadar
sarcinile educaţiei sunt inedite şi dificile.
Educatia trebuie să cultive valori precum toleranţa, respectul reciproc, credinţa in egalitate sau
complementaritate culturală universalizând eventuale diferenţe spirituale sau valori locale în vederea unei bune
comunicări sau convieţuiri.
Trebuie să se nască o noua mentalitate mai atentă la aspectele calitative si umane ale dezvoltării şi la formarea
unui curent de opinie conform căruia progresul trece prin educaţie si culturaă.
Educaţia pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului reprezintă o constantă a epocii actuale şi
vizează conştientizarea oamenilor în legătură cu drepturile acestora la viaţă, la libera exprimare, la circulaţie, la
opinie, la consideraţie etc.
Este o ipostază a educaţiei cu vocaţie internatională si presupune conjugarea eforturilor realizate de factori
educaţionali in vedere unei socializări adecvate a copiilor si tinerilor in perspectiva valorilor fundamentale ale
omului.
Finalitatea acestui nivel actional este conştientizarea asupra propriei identităţi.
Trebuie stăvilite si eliminate din sistemele de educaţie platformele ideologice care propagă ura,deconsideraţia
altora, supremaţia, discriminarea si inegalitatea dinre oameni;
Se cuvine a fi creat un front atitudinal activ faţă de orice incercare de justificare a conflictelor, a războiului prin
tematizări in cadre formale si informale in randul elevilor, profesorilor, parintilor, factorilor de decizie etc;
Este necesara de asemenea o aliniere cu producţiile artistice sau cu alte manifestări (sportive, religioase,
economice) purtătoare mesaje clare in perspectiva păcii si intelegerii la nivel comunitar si international.
Intr-o societate deschisă si democratică este nevoie de un om activ, dispus să se implice in organizare,
conducere,validarea responsabilă a propriilor acte si a altora.
Participarea si implicarea sunt condiţii pentru buna funcţionare a unei şcoli, remediul cel mai adecvat pentru
alunecări autoritariste sau totalitariste. Gradul de democratizare a unei societăţi este dat de această predispoziţie
a indivizilor de a actiona si reactiona, de a genera discuţia, de a-şi exprima punctul de vedere de a proiecta si si
anticipa.
Caracterul democratic al unei societăţi se menţine şi se compensează prin fiecare persoană. Individul
trebuie format pentru a-şi exprima poziţia, pentru a se implica in luarea deciziilor pentru a fi mereu treaz din
punct de vedere civic. (freeschoolclipart.com;FamousWhy.ro)

129
 Relatia scoala-parinti de etnie roma

Inv. ASULTANI IONUT LEONARDO

Şcoala Gimnaziala „Constantin Brancoveanu, Stefanesti, Argeş

Cu siguranta “legatura dintre mediul scolar si cel familial”, colaborarea dascalilor cu parintii, sunt
factori care pot determina pozitiv sau negativ performantele scolare ale elevilor.
Acest aspect este intarit de contextul actual cand parintii sunt foarte preocupati de problemele
familiale, profesionale sau sociale, neputand urmari evolutia copiilor.
Din propria experienta si din convingere in acelasi timp, pot afirma ca o colaborare intre parinti si
invatatori poate ameliora randamentul scolar si conduita elevilor in clasa, dar si in afara scolii.
Niciodata nu este bine sa cataloghezi parintii “ca fiind lipsiti de interes”, fara un suport plauzibil.
Buna colaborare a parintilor cu scoala se datoreaza in primul rand intelegerii de catre acestia a
criteriilor de evaluare utilizate la scoala, sarcina ce revine categoric invatorului, astfel incat parintii sa se
simta parteneri in actiuni, participanti activi si nu simpli auditori.
Sunt convinsa ca atat conditiile materiale cat si sprijinul in procesul de invatare al familiilor rome ,
sunt net inferioare celor pe care le pot oferi copiilor parintii ne-romi, DAR profesionalismul invatatorului
poate rupe aceste bariere (vorbesc din experienta proprie), prin stabilirea unei comunicari reale, pornind de
la intelegerea reciproca a punctelor de vedere. In multe cazuri poate interveni si un mediator scolar.
Nicioadata nu trebuie sa plecam de la idei preconcepute vizavi de copiii romi – cum ar fi “lipsa de
educatie” a parintilor sau “incompatibilitatea cu civilizatia moderna a culturii rome”.
A gandi din start despre copiii romi ca “asa sunt ei si nimic nu-i poate schimba”, este o mare carenta
in atitudinea unui dascal.
Relatez un aspect al aceste problematici concret “trait” in cadrul colectivului pe care-l formez si-l
educ.
Referitor la elevii de etnie roma , as aduce in atentie NEPARTICIPAREA PARINTILOR, DOAR la
sedintele si intalnirile cu parintii. Colaborarea mea individuala cu ei se desfasura in note corespunzatoare,
dar lasau de dorit intalnirile in plus.
Motivatia din partea parintilor era mereu aceeasi: nu sunt la acelasi nivel de educatie cu ceilalti, nu
inteleg in egala masura limbajul meu, nu sunt “prea frumos imbracati” pentru ca nu-si permit, si in ultima
instanta se temeau de prezenta lor in mijlocul “majoritatilor”.
N-a fost usor sa schimb acesta stare de lucruri, dar as reliefa doar cateva modalitati prin care am
reusit “sa-i integrez” (poate prea pretentios spus) in randul colectivului de parinti: castigarea increderii in
mine intelegand ca eu vreau doar binele copiilor lor, situandu-i la aceiasi parametri cu ceilalti in ccea ce
priveste atentia mea, scoaterea in evidenta a calitatilor (aptitudinilor) copiilor lor (nu neaparat intelectuale),
la inceput participarea parintilor romi la unele actiuni ale colectivului de elevi (de exemplu, sarbatorirea
zilelor de nastere, serbarile de la sfarsit de semestru...) unde parintii romi au fost implicati direct si au
raspuns prompt,comunicarea cu acestia(ATENTIE1)facandu-se ori de cate ori aveau ei timp.
In aparenta simple , aceste modalitati de comunicare si abordare a problemelor specifice “a dat
roade”. In final una dintre eleve face modeling, iar participarea la sedintele cu parintii este un fapt real. La
toate acestea au contribuit si colectivul de parinti al clasei (neromi) care m-au inteles si i-au inteles.
Deci nimic nu este imposibil in ceea ce priveste comunicarea si colaborarea vizavi de activitatea
scolara cu parintii copiilor romi.
Si parintii si copiii romi , este bine sa-i facem sa inteleaga ca au rolul si locul lor in randul
“celorlalti”, parintii intelegand ca ”scoala apartine copiilor lor” in aceeasi masura in care apartine si
celorlalti copii. Noi, invatatorii trebuie sa demonstram “prin fapte” ca toate acestea sunt doar o ILUZIE.
Pentru a realiza eficient un program de parteneriat educativ cu familia este necesar ca la nivelul
instituțiilor școlare să se cunoască unele particularități ale climatului familial din care provine copilul. Se
recomandă completarea unui chestionar adresat părinților.
Părinții pot fi parteneri în educație pentru că dețin cele mai multe informații despre copiii lor. Pentru
realizarea parteneriatului este esențial ca părinții să fie priviți ca participanți activi, să fie atrași în adoptarea
deciziilor, să se recunoască și să se valorifice informațiile date de ei despre copii, iar responsabilitatea să fie
împărțită între părinți și dascăli.

130
 COLABORAREA GRADINITA –SCOALA

GRADINITA GRUMAZESTI, JUD. NEAMT

EDUCATOARE : ATODIRESEI IONELA

Realizarea unui învăţământ unitar necesita respectarea unui obiectiv major, continuitatea în întreaga
activitate educationala în special la nivelul claselor « praguri ».Aceasta condiţie este valabila şi pentru
primele doua trepte ale învăţământului:învăţământul preşcolar şi învăţământul primar. Mai precis, legătura
reciproca şi continuitatea trebuie sa fie asigurate intre grupa preşcolară şi clasa I. O asemenea continuitate
va asigura o mai rapida adaptare a copiilor din clasa I la particularităţile muncii de învăţare . H. Wallon
sublinia acest lucru arătând: »Este împotriva naturii sa tratam copilul în mod fragmentar. Cu fiecare
perioada el constituie un ansamblu indisolubil şi original. In succesiunea perioadelor copilul rămâne una şi
aceeaşi fiinţa in curs de metamorfozare.
Aptitudinea de scolaritate este o problema a educatiei prescolare institutionalizate, deci a gradinitei.
Conditia esentiala a atingerii de catre toti copiii a gradului de dezvoltare si adaptare ncerut de o eficienta
activitate scolara , o reprezinta realizarte unei legaturii functionale de continuitate intre activitatea din grupa
mare a gradinitei si prima clasa a scolii primare.Aceasta presupune analiza atenta a principalelor
componente ale procesului de educatie din aceste doua trepte de invatamant:obictive pedagogic, continut,
forme de organizare a activitatii, metode, relatia pedagogica.
Formele de colaborare dintre gradinita si scoala se asigura prin masuri de ordin psihopedagogic. O
prima masura de natura psihopedagogica menita sa contribuie la asigurarea continuitatii intre gradinita si
scoala este plasata la nivelul continutului invatamantului, oglindit in special in programele gradinitei si ale
clasei I. Este vorba de legatura indisolubila intre prevederile programele respective .Pentru a fi insa
operationala,corelatia dintre programme se cere a fi riguros cunoscuta atat de invatator, cat si de
educatoare.Astfel, educatoarele care lucreaza cu grupa prescolara mare trebuie sa cunoasca cerintele
programei pentru clasa I spre a-i asigura baza care sa-i permita prescolarului insusirea cunostintelor clasei I,
iar invatatorul care va prelua clasa I trebuie sa cunoasca programa grupei prescolare maripentru a sti pe ce
elemente se poate sprijini in procesul de instruire si educare.
O prima conditie pentru rezolvarea raportului de continuitate dintre educatia prescolara si cea scolara
o constituie analiza psihologicaa activitatii scolare si determinarea acelor capacitati intelectuale , afectiv-
volitionale ce trebuie formate copiilor pentru a se adapta fara dificultati activitatii scolare, deci trebuie sa se
stabileasca capacitatile necesare pentru ca prescolarul sa asimileze cunostintele prevazute in clasa I.
Cercetarile intreprinse in aceasta directie ne ofera unele date deosebit de utile.N.Okon considera ca
invatarea scrierii si citirii implica formarea unor capacitati:
a) vizuale -perceperea semnelor grafice, ceea ce presupune diferentierea semnelor grafice dupa forma lor,
deci posibilitatea de a recunoaste si reproduce diverse simboluri;
b) auditive -perceperea si identificarea sunetelor sau fenomenelor ;
c)semantice – stabilirea unei legaturi intre simbolurile grafice si sensul cuvintelor ceea ce inseamna
insusirea limbajului si formarea conceptelor.
In ceea ce priveste dezvoltarea gandirii matematice este necesar nsa fie formata capacitatea de a
traduce in concepte insusirile cantitative ale multimilor, de a intelege relatiile dintre multimi
(superioritate,inferioritate,egalitate) de a le pune in corespondenta, de a numara si de a efectua operatii
mentale de adunare si scadere cu o unitate .
Aptitudinea de scolaritate se raporteaza pe langa pregatirea intelectual-cognitiva copilului si la cea
afectica, volitionala si sociala. In acest sens se dezvolta interesul de cunoastere al copilului ca support al
unei motivatii sustinute in invatare,sociabilitatea copilului care-l face apt de a-si regla activitatea in functie
de cerintele adultului, ale programului scolar, de a desfasura o activitate in grup, un anumit grad de
dezvoltare a motricitatii.

131
 Realizarea acestor capacitati conduce la determinarea mai precisa a obiectivelor specifice educatiei
prescolare in relatia lor cu cele ale scolii primare si confera caracter de sistem relatiei dintre gradinita si
scoala .
Legatura dintre gradinita si scoala se realizeaza si prin masuri de ordin pedagogic, care actioneaza in
sfera tehnologiei didactice. Este vorba de asigurarea continuitatii in insasi folosirea metodelor si procedeelor
didactice, in activitatea de invatare, precum si de interventii in formele de organizare a procesului de
invatamant in primul rand in lectii. Astfel, este bine stiut, ca invatatura, dominanta a varstei scolare este
prezenta in diferite forme si la varsta prescolara,ca izvorand din necesitatea d a satisface interesul,
curiozitatea copiluli pentru cunoastere. In clasa I invatatorul foloseste jocul atat ca activitate de invatare, cat
si ca mijloc de relaxare , de destindere pentru copii.
Printre aspectele cotinuitatii gradinitei cu scoala nu sunt mai putin importante cele care privesc
formele de organizare si desfasurare a activitatii. In acest sens,experienta dovedeste ca desfasurarea unor
activitati comune cum ar fi:vizite la scoala, vizita scolarilor in gradinita, serbari comune, plimbari si
programme distractive comune,contribuie la atenuarea distantei dintre gradinita si scoala.Vizitele
prescolarilor in scoala trebuie sa fie bine organizate pentru a le produce o impresie placuta si puternica
pentru a le stimula dorinta vie de a deveni scolari.
Colaborand cu scoala,educatoarea va putea sa-si analizeze mai profund si mai obiectiv munca
instructiv-educativa sub aspectele ei pozitive si negative cunoscand rezultatele la invatatura si purtare a
fostilor »elevi », iar invatatorul va cauta sa nu piarda pe parcurs cunostintele insusite in gradinita.
In sfera acestor modalitati de colaborare dintre gradinita si scoala vor fi valorificate si alte forme de
strangere a legaturilor dintre cele doua institutii:participare reciproca a educatoarelor si invatatorilor la
cosfatuirile anuale ale cadrelor didactice, la activitatile comisiilor metodice, la « lectii model »,la sesiuni de
comunicari.

132
 ȘCOALA ȘI PĂRINȚII – PARTENERI ÎN EDUCAREA COPIILOR
Prof. înv. primar Mihaela Elena Atodiresei
Școala Gimnazială „Calistrat Hogaș” Roman, Jud. Neamț

Colaborarea școală-familie și succesul școlar

În general, toată lumea laudă efectele benefice ale unei participări foarte active a părinților la
activitățile școlare. Numeroase cercetări la nivel de învățământ preșcolar, primar, gimnazial și chiar liceal au
pus în evidență aspectul determinant al calității interacțiunii dintre familie și școală în ceea ce privește
educația copiilor. Această recunoaștere a importanței părinților în cadrul succesului școlar al tinerilor a
determinat o serie de autori să sublinieze, de câțiva ani încoace, necesitatea întăririi legăturilor dintre părinți
și școală. De altfel, în contextul actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr,
misiunea socială a școlii depășește tot mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-
ului școlar, iar în ceea ce-i privește, mulți părinți sunt prea preocupați de problemele familiale, profesionale
sau sociale pentru a putea urmări evoluția copiilor lor sau coerența dintre educația pe care copilul o primește
în familie și cea școlară.
Atât părinții, cât și cadrele didactice, beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Binefacerile
sunt numeroase: o mai bună cunoaștere reciprocă și depășirea stereotipurilor, descoperirea unor interese
comune, plăcerea de a-l cunoaște pe celălalt dintr-o altă perspectivă și ameliorarea abilităților lor de
educatori. De asemenea, pentru școala însăși, colaborarea cu părinții aduce noi resurse, o contribuție
educativă originală, noi posibilități de contacte exterioare și posibilitatea unei reevaluări continue.
Bariere privind participarea parentală în activitatea școlară
Barierele evocate cel mai adesea în privința participării parentale sunt:
• lipsa de timp a celuilalt;
• starea actuală a relațiilor dintre părinți și personalul didactic, care nu se întâlnesc decât rareori ( de
exemplu, la ședințele cu părinții);
• faptul că nu există comunicare decât în perioade critice ale copilului sau, adesea, atunci când se
caută un responsabil pentru această situație, în loc de o soluție.
Aceste elemente ar trebui subliniate în ceea ce privește aceste bariere:
• individualismul profesorilor, reticenți față de analiza din exterior a muncii lor;
• frecventa nerecunoaștere de către părinți a statutului de „specialist” a profesorului în domeniul
educației copiilor lor;
• poziția copilului între acești doi parteneri angajați într-un „dialog al surzilor”.
Astfel, unii părinți percep școala ca fiind singura responsabilă pentru educația copiilor, iar alții nu
acordă o valoare prea mare școlii și activităților care se petrec în cadrul ei.
Forme de participare a părinților
Părinții elevilor dintr-o clasă formează rareori un grup omogen și nu dispun toți de aceleași mijloace
pentru a se implica în mod activ în activitățile școlii. Cooperarea lor cu mediul școlar trebuie, deci, să ia
forme diverse pentru a răspunde nevoilor și disponibilităților lor.
Anumiți părinți sunt pregătiți să consacre mai mult timp și energie pentru participarea la activități.
Unii dintre ei nu sunt disponibili decât în mod punctual și pot să participe la un eveniment special (de
exemplu, să însoțească grupul de elevi cu ocazia vizitării unui muzeu). Alții dispun de suficient de mult
timp liber, energie și cunoștințe pentru a putea aduce o contribuție mai importantă școlii. Unii pot veni în
clasă pentru a susține o expunere pe o anumită temă, legată de cultura lor, locul lor de muncă sau de timpul
liber.
Tipuri de programe de colaborare între școală și familie
Anumite programe au drept obiectiv ameliorarea relațiilor dintre casă și școală, astfel, părinții
contribuie la elaborarea și realizarea unor activități care stimulează schimbul de informații și care
favorizează relațiile interpersonale armonioase. Aceste activități pot lua diferite forme: vizite reciproce, un
club al părinților în școală, comunicare scrisă, prânzuri sau cine comunitare, adunări informative.
În cadrul programelor vizând sprijinul școlar, părinții sunt invitați să se implice în conceperea și
susținerea unor proiecte școlare. Poate fi vorba despre strângerea de fonduri, de însoțire a elevilor cu ocazia
excursiilor, despre organizarea de evenimente sociale sau culturale.
Anumite proiecte vizează educația părinților: aceștia sunt invitați să participe la sesiuni de formare
menite să-i ajute să-și dezvolte abilitățile parentale sau să-și îmbunătățească cunoștințele (ateliere de
133
formare pe anumite teme, cursuri de formare continuă, acces la material de formare – cărți, casete video,
broșuri). Alte medii școlare pun accentul pe utilizarea comitetelor consultative, în cadrul cărora părinții
formează grupuri-consilii care se pot interesa de diferite probleme care privesc școala (de ordin socio-
cultural, financiar, administrativ sau pedagogic).
Factori care favorizează reușita activitaților de colaborare între școală și familie
În școlile în care există o puternică participare parentală se poate observa că părinții sunt invitați să
participe la activități variate (observare, participare la întâlniri și conferințe, proiecte). Din contră, în școlile
cu slabă participare, părinții nu iau parte la întâlnirile obișnuite și instituționalizate de tip „părinți-cadre
didactice”.
Un Raport asupra relațiilor dintre școală și familie în țările Comunității Europene (Macbeth, Al.,
1984), bazat pe cercetări comparative, documentare și empirice (prin ancheta de opinie cu chestionare
aplicate pe un lot de 1744 conducători de instituții școlare) enumera patru motive pentru care școala și
familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
a. părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor;
b. învățământul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației se petrece în afara
școlii;
c. cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor școlare ale elevilor;
d. grupurile sociale implicate în instituția școlară (în special profesorii și părinții) au dreptul să
influențeze gestiunea școlară.

Concluzie:
Noi, cadrele didactice, împreună cu toți factorii implicați în educarea copilului, trebuie să acționăm
în așa fel încât „școala să reprezinte viața actuală, viață tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea
pe care el o duce în familia sa, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă”. (John Dewey)

Bibliografie:
1. Vrăjmaș, Ecaterina-Adina – Consilierea și educația părinților, București, Editura „Aramis”, 2002;
2. Nicola, Ioan – Tratat de pedagogie școlară, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1996.

134
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Atomei Maria
Școala Gimnazială “Ion Creangă” Tg Neamț

Preşcolaritatea este perioada formării iniţiale a personalităţii, perioada apariţiei primelor relaţii şi
atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vieţii psihice a copilului. În locul dependenţei copilului
de impresiile externe, în locul instabilităţii şi fluctuaţiei emoţionale, în preşcolaritate vom întâlni detaşarea,
desprinderea copilului de câmpul perceptiv, o mai mare organizare şi stabilizare a comportamentelor, fapt
posibil datorită modificărilor esenţiale care se produc în structura activităţii psihice.
Parteneriatul educational se desfasoara permanent si impreuna cu actul educational propriu-zis. El se
refera la cerinta ca proiectarea, decizia, actiunea si evaluarea in educatie ,sa fie realizate in cooperarea si
colaborarea dintre institutii influente si agenti educationali.
Actual, relatia educatoare - copil are sensuri noi, este o relatie de colaborare, datorita aspectelor ei de
conducere democratica si flexibilitatii in luare deciziilor. Nu numai copilul invata si se dezvolta sub influenta
educatorului, ci acesta se formeaza si se transforma prin relatie educativa.
Parintii, copiii si comunitatile se influenteaza puternic unii pe altii. Mediul in care traiesc parintii poate
sprijini sau devia vietile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate sa se comporte ca o sursa de forta si
siguranta sau ca o relatie a dezvoltarii.

In rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare si invatare, institutia scolara dezvolta o serie de

structuri de sprijin in favoarea copilului si a familiei.

Structurile de sprijin ale institutiei scolare merg pe linia cabinetelor de asistenta psihopedagogica, de
consiliere, de rezolvarea unor probleme specifice (cabinete de logopedie si orientare profesionala) si a centrelor
de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvolta astfel la acest nivel, programe specifice de sprijin
individualizat si de grup pentru copii, parinti si cadre didactice.

Gradinita eficienta realizeaza un parteneriat cu copiii, prin valorizarea si respectarea identitatii sale, cu
familia prin cunoasterea importantei acesteia si atragerea in procesul didactic cu toate resursele educative ale
societatii, pe care le identifica, le implica si le foloseste activ. Identificand si valorizand dimensiunea personala
a individului, realizam insa, nevoia valorizarii si aprecierii familiei ca un mediu primordial si afectiv necesar
formarii individuale. Familia trebuie sprijinita si nu inlocuita in educatia tinerei generatii. Si pe parcursul
varstelor scolare familia ramane mediul afectiv cel mai viabil de securitate si stimulare.

Se recunoaste tot mai mult influenta si a altor institutii din comunitate asupra informarii si formarii
copilului.

Astfel la nivelul gradinitelor au loc activitati de religie, concepute de cadre didactice cu avizul
specializat al preotilor din parohie. Copiii participa de sarbatori la slujbele religioase, impartasindu-se. Se
subliniaza dorinta copiilor de a fi in legatura permanenta cu obiceiurile sfinte de-a lungul anului. Ei sunt
entuziasmati si participa cu placere la sarbatorile prilejuite de Craciun si Sfintele Pasti.

De asemenea, colaborarea cu politia, este marcata prin activitati sustinute de politisti, prin educatia
rutiera, comportament civic etc.

135
 Brigada de pompieri se implica in informarea si indrumarea cadrelor didactice si a copiilor.

Consiliul local este principalul factor al comunitatii locale, care sprijina institutiile scolare.

Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă
(care nu este prea încărcatăde afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să legestioneze. Tot prin societate,
copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea
cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.

Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun
pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele
în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.

O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru buna
dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care o are
copilul de a fi în societate.

136
 COLABORARE FAMILIE SCOALA
Prof.AVASILOAEI ADINA MIRELA
Sc.GIMNAZIALA Nr. 10 SUCEAVA

„Speranţa lumii noastre este în copii”

Ecaterina Adina Vrasmas
Multe dintre răspunsurile aşteptate la problemele lumii de azi se găsesc în educaţie şi în modul în
care înţelegem influenţele ei asupra dezvoltării personalităţii umane.
„Educaţia nu este numai pregătire şcolară, ci este înţeleasă tot mai mult ca un flux continuu de
influenţe modelatoare şi transformatoare exercitate pe tot parcursul vieţii individului. Educaţia este eficientă
atunci când consideră copilul în centrul ei ca parte activă şi motivată la propria devenire.
Şcoala este extrem de importantă. Dar ea nu e totul, ci numai o componentă a educaţiei. Ea are
nevoie de familie, de comunitate, pentru a sprijini şi îndruma adecvat copilul. Totuşi, rolul primordial revine
familiei, care este leagănul social al copilului şi sprijinul său pe aproape toată perioada vieţii.” (Ecaterina
Adina Vrasmas – „Consilierea şi educaţia părinţilor”, p.5”)
1. Familia – mediu educativ
Familia reprezintă primul loc unde începe educaţia. În familie, copilul începe să-şi formeze
vocabularul şi modul de a se comporta cu cei din apropierea sa, aici învaţă acele expresii şi moduri de
manifestare care îi vor servi în educaţia ulterioară sau dimpotrivă, acelea de care va putea scăpa cu greu sau
deloc. Copiii fiind foarte receptivi la tot ce văd şi ce aud, familia trebuie să fie foarte atentă cum se manifestă
în prezenţa lor.
Calitatea educaţiei primite în familie – acei,, şapte ani de casă” – depinde îndeosebi de nivelul de
educaţie al părinţilor şi al celorlalţi membri ai familiei ce vin în contact cu copilul, în special sub aspect
moral, comportamental. Atunci când copilul vede că se fură, va fura şi el, dacă vede că se minte, va minţi şi
el ; dacă cei din jur se poartă respectuos, tot aşa va face şi el.
Convingerile şi mai ales educaţia religioasă a familiei sunt foarte importante.
Funcţiile familiei:
- funcţia biologică: constă în perpetuarea speciei umane prin procrearea şi creşterea copiilor,
condiţie primordială a existenţei societăţii. Capacitatea fiinţei umane de a avea urmaşi este singura ei revanşă
asupra morţii;
- funcţia psiho–afectivă, potrivit acestei funcţii, familia conferă individului sentimentul de siguranţă,
îl ajută să depăşească obstacolele, să dobândească echilibrul emoţional. În familie, individul găseşte căldura
sufletească de care are atâta nevoie.
- funcţia economică constă în crearea condiţiilor materiale necesare vieţii şi dezvoltării membrilor
familiei. Familia trebuie să acumuleze bunurile şi veniturile necesare membrilor ei.
- funcţia educativă se referă la faptul că familia are un rol foarte important în transmiterea limbii, a
obiceiurilor, a modelelor comportamentale, urmaşilor ei. În familie, copilul învaţă să se aprecieze pe sine şi
pe ceilalţi, deprinde un anumit mod de viaţă, vine în contact cu valorile şi normele societăţii. Familia joacă
un rol important în educaţia civică a copiilor.
„Îndeplinirea cu succes a funcţiilor familiei implică respectarea unui sistem de cerinţe, printre care:
- preocuparea permanentă a părinţilor de a-şi ridica nivelul pregătirii culturale şi profesionale pentru
a putea fi model şi pentru a sprijini copiii în dezvoltarea personalităţii lor;
- realizarea unui colectiv familial închegat, unit, care să aibă forţa socioeducativă corespunzătoare;
- cunoaşterea de către părinţi şi ceilalţi membri ai familiei a obligaţiilor ce le revin în educarea
copiilor[…];
- contribuţia părinţilor, în funcţie de posibilităţile lor de pregătire la realizarea obiectivelor tuturor
dimensiunilor educaţiei[…];
- antrenarea copiilor, după posibilităţile lor, la viaţa şi munca variată a familiei, evitându-se
posibilitatea de a li se oferi totul de-a gata în satisfacerea trebuinţelor lor;
- sprijinirea copiilor la învăţătură după posibilităţile părinţilor, evitându-se situaţiile ca părinţii să le
efectueze temele, lucrările şcolare;
- să nu se condiţioneze, de nimeni, obţinerea unor rezultate la învăţătură, de acordarea unor
recompense, ci recompensele să se dea ca o urmare firească rezultatelor bune sau foarte bune la învăţătură;

137
 - să li se acorde copiilor mijloace financiare şi materiale în limita necesităţilor fireşti, evitându-se
exagerările în această direcţie, chiar în situaţiile în care părinţii au venituri mari[..];
- să se manifeste o autoritate părintească raţională, umană, justă; nici dragoste exagerată, nici
exigenţă brutală, exagerată, nici părinţi prea toleranţi şi indulgenţi, nici părinţi tirani cu copiii lor;
- dragostea părintească să fie egală pentru toţi copiii familiei; indiferent de vârstă, sex sau alte
diferenţieri individuale;[..]
- orice situaţie nouă (de viaţă, educaţională, relaţională, afectivă, comportamentală) apărută în viaţa
copiilor trebuie sesizată imediat şi realizate măsurile, mijloacele şi acţiunile adecvate, pentru a feri copiii de
şocuri grave (tensiuni, nemulţumiri, însingurări, traume diverse etc.), care duc la disconfort familial,
educaţional, psihosocial cu consecinţe negative în evoluţia vieţii şi personalităţii copiilor.” (Ioan Bontaş –
„Pedagogie,Tratat”, pp. 294-295)
În prezent multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea precară din punct de vedere
material şi spiritual.
Mihaela Miroiu este de părere că „familia românească este, în genere, prin multe din întrupările ei în
familiile reale, una patriarhală, nepartenerială şi nemodernă. […] uneori este şcoala abuzurilor şi a violenţei,
alteori hrăneşte strategii protective de tip colectivist, educând mai
degrabă capacitatea de a te «descurca» în locul celei de a te autoafirma.”( Mihaela Miroiu – Societatea retro,
Editura Trei, Iaşi, 1999, p. 163)
2. Şcoala – mediu educativ
Şcoala este principala instituţie socială de educaţie a tinerei generaţii. Importanţa şi specificul
acţiunii educative a şcolii decurg din faptul că este singura dintre instituţiile sociale care – având finalităţi
exclusiv educaţionale explicit formulate – realizează o organizare adecvată şi foloseşte mijloace proprii,
specifice de instrucţie şi educaţie a tinerei generaţii.
Şcoala îndeplineşte multiple funcţii în societate: educative, economice, sociale, culturale – una dintre
cele mai importante fiind cea de socializare. În şcoală procesul de formare a copilului se bazează pe unitatea
dintre socializare, ca influenţă a mediului prin intermediul căreia el învaţă să se comporte conform normelor
sociale, şi educaţie ca formare intenţionată a personalităţii în raport cu idealul educativ şi în cadrul unui
raport între educator şi educat.
La nivelul acestei instituţii, educaţia şi instrucţia ajung într-un stadiu de maximă dezvoltare prin
caracterul programat, planificat şi metodic al activităţilor instructiv-educative. Educaţia se realizează în
forme diverse, cel mai adesea prin activităţi în comun. Situaţiile de învăţare sunt construite premeditat de
factorii responsabili din perimetrul acestei instituţii (grădiniţă, şcoală). Conţinuturile care se transmit sunt
selectate cu grijă după criterii psiho-pedagogice, activităţile educative se cer a fi structurate respectându-se
principiile didactice, sunt selectate cele mai potrivite metode de predare-învăţare, iar cunoştinţele specifice,
atitudinile şi conduitele trebuie să fie apreciate şi evaluate. Cei care realizează procesele formative sunt cadre
specializate ce deţin, pe lângă competenţele disciplinare, academice, şi pe cele de ordin psihologic,
pedagogic şi metodic.
Transferând o parte din sarcinile educative şcolii, părinţii pot fi mândri şi satisfăcuţi de aceasta,
şcoala fiind o instituţie care constituie sau ar trebui să constituie o a doua familie pentru copil.
Dacă în familie educaţia copilului depinde de gradul de educaţie al părinţilor, în şcoală depinde de
calitatea şi competenţa personalului didactic. În familie principalele metode educative se bazează pe
utilizarea exemplului şi a imitaţiei. În colectivitatea şcolară se foloseşte în special autoritatea şi se cere de la
copii ascultare. Copilul este capabil să recepteze şi să asimileze ceea ce i se explică, în special de către
persoane în care are deplină încredere (învăţători, educatori, profesori).
Scopul şcolarizării îl constituie progresul individual, dar educaţia este un proces social. Educaţia este
un proces de interacţiune. Rareori elevul învaţă singur, în cea mai mare parte a timpului cât se află la şcoală
el este membru al unui grup şi această apartenenţă îi marchează în mod decisiv performanţele. Succesul
şcolar nu se obţine numai în urma efortului de asimilare a materialului predat de cadrul didactic, ci
presupune învăţarea normelor ce guvernează comportamentele acceptate în grupurile de elevi şi în
organizaţia care este şcoala.
Cadrul didactic, în afară de organizarea procesului de învăţământ, are şi funcţiile de educator şi de
partener al educaţiei.
Îndeplinirea funcţiei de partener al educaţiei se referă la relaţiile cadrului didactic cu alţi factori
educativi, în special cu părinţii elevilor. Şcoala este a doua instanţă de socializare, după familie, iar acesta

138
trebuie să colaboreze cu toţi factorii educativi, să armonizeze educaţia formală cu cea nonformală şi
informală. El poate juca rolul de consultant al părinţilor şi împarte cu familia răspunderea formării copiilor.
3. Alte medii educaţionale
Biserica este locul unde se adună creştinii pentru a-şi celebra cultul. Ea este casa Domnului şi în ea
vin oameni de toate vârstele şi toate categoriile sociale. Învăţăturile religiei sunt încărcate de pilde şi de
îndemnuri care te învaţă cum să te comporţi în relaţiile cu semenii. Fiecare predică este o lecţie de educaţie
creştină, dar şi civică. Rolul Bisericii ca instituţie în formarea cetăţeanului din punct de vedere moral în
societate este foarte important şi noi credem că însănătoşirea societăţii şi formarea conştiinţelor depind foarte
mult de Sfânta Biserică şi de slujitorii ei. Introducerea religiei în şcoală a dus la o apropiere între copii şi
biserică, aceasta preluând o serie de sarcini educative importante: formarea sentimentelor religioase prin
rugăciune şi milostenie, recunoaşterea sacrului ca valoare, cultivarea comportamentului moral-religios,
însuşirea şi utilizarea unor termeni religioşi, învăţarea comportamentului religios, educarea afectivităţii şi a
abilităţilor de comunicare cu semenii şi cu Dumnezeu.
Educaţia religioasă are o dublă menire, pe de o parte să anuleze pornirile rele si să le cultive pe cele
bune pe de altă parte.Acest lucru se realizează in familie,in instituţiile de invăţământ şi la biserică.
În Vechiul Testament se spune că “Omul se cunoaşte după copiii pe care i-a lăsat în urmă”,aşadar să ne
străduim să lăsăm în urma noastră copii buni, înţelepţi,cinstiţi şi credincioşi.
Mass-media a fost deseori considerată "cea de-a patra putere" în stat (alături de executiv, legislativ şi
justiţie), iar democraţiile moderne au fost poreclite "democraţii mass-media".
Mass-media şi media în general reprezintă fenomene valoroase şi eficiente de transmitere a
informaţiilor în rândul maselor, care au luat o dezvoltare deosebită în lumea contemporană şi se realizează
prin variate componente:
a) radioul şi televiziunea reprezentând forme de penetraţie în mase cu cea mai mare forţă şi influenţă;
b) calculatorul conectat la internet, care asigură comunicarea la nivel mondial;
c) presa – ziarele şi revistele de toate felurile reprezintă o mare forţă şi influenţă informaţională şi educativă,
d) cartea, colecţiile de carte cu tiraj de masă, broşurile;
e) muzeele, expoziţiile ştiinţifico-tehnice, cultural-artistice, bibliotecile, librăriile, târgurile de carte etc. ;
Funcţiile mass-media sunt:
- funcţia de educaţie: mass-media contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează
învăţarea individuală şi colectivă;
- funcţia de informare: mass-media, asigură colectarea şi preluarea informaţiilor, difuzarea
cunoştinţelor şi opiniilor facilitează transparenţa relaţiilor sociale;
- funcţia de socializare: mass-media face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa
publică, elaborarea şi luarea deciziilor. Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi permite
unui număr mare de oameni să ia parte activă la soluţionarea problemelor care îi privesc;
- funcţia de divertisment : mass-media oferă variate modalităţi de divertisment şi de petrecere a
timpului liber.
Pentru copii, pentru pregătirea lor generală şi profesională, mesajele informaţionale ale mass-media
sunt surse importante de educaţie şi pregătire. Fără a diminua rolul şi valoarea mesajelor transmise de mass-
media, tinerii trebuie să-şi concentreze eforturile, în primul rând spre mijloacele de învăţământ şi educare
oferite de şcoală, care este încă factorul principal al pregătirii generale şi profesionale de înaltă competenţă şi
eficienţă. Datorită forţei mobilizatoare a mesajelor mass-media, mai ales asupra psihicului şi
comportamentelor copiilor şi adolescenţilor şi chiar ale tinerilor, ele trebuie să fie obiective, concrete,
corecte, să prezinte numai adevărul. Trebuie să remarcăm însă că, paralel cu mesajele valoroase, datorită
unor „nevoi” comerciale şi nu numai, se difuzează şi se receptează şi „mesaje” cu puternice încărcături de
violenţă, criminalitate, delincvenţă, pornografie etc., care pentru copii şi tineri pot avea consecinţe negative
grave asupra comportamentului lor. În acest context este necesară o ofensivă juridică, etică, politică şi
socială cu caracter educativ din partea tuturor factorilor educativi ca aceştia (copiii şi tinerii) să nu poată fi
influenţaţi negativ, să nu li se degradeze concepţiile şi comportamentul, în detrimentul lor şi al societăţii.
Societăţile economico-industriale şi comerciale, ONG-urile, fundaţiile diverse – factori
educativi
Acestea sunt în primul rând factori de producţie, de proiectare, de desfacere, de protecţie socială, dar
în aceste unităţi economice, pe lângă funcţia productivă, creativă, comercială etc. se realizează, în mod
obiectiv şi necesar, şi o funcţie educaţională, transformând aceste societăţi în factori educativi. Funcţiile

139
educative ale societăţilor economico-productive şi comerciale, a ONG-urilor, fundaţiilor sunt: perfecţionarea
pregătirii profesionale, stimularea şi educarea creativităţii, tehnico-economice, dinamizarea modernizării
continue a tehnologiilor şi mijloacelor de producţie, retehnologizarea acestora, schimbarea calificării,
policalificarea sau recalificarea cerute de mutaţiile produse în producţie şi profesiuni, de progresul
ştiinţifico-tehnic şi de demersul economiei libere perfecţionarea relaţiilor interumane, protecţia şi asistenţa
socială.
Concluzii
Cu cât se complică viaţa socială, devine tot mai clar că este nevoie să îi creştem şi să îi educăm pe
copii astfel încât să se adapteze schimbărilor permanente din lumea noastră de azi şi din cea de mâine.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea şi respectarea identităţii sale cu familia,
prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele educative ale
societăţii, pe care le identifică şi le foloseşte activ.
Bibliografie
Bontaş, Ioan – „Pedagogie, Tratat”, Editura „ Bic All”, Bucureşti, 2001
Miroiu, Mihaela – Societatea retro, Editura Trei, Iaşi, 1999
Vrasmas, Ecaterina Adina – „Consilierea părinţilor”, Editura „Aramis”, Bucureşti, 2002

140
 GRADINITA, SCOALA, FAMILIA, SOCIETATEA – FACTORI IMPORTANTI
IN DEZVOLTAREA COPILULUI
Prof. inv. prescolar. Avirvarei Elena
Grădinita PN nr.3 Dorohoi

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului
cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei
sale.
În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea
unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-alungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul
unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa,
şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi
influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării
depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită
asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune
coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat
a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere,
dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a
familiei lui orice angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinulcare-i salută cu un zâmbet
în fiecare dimineaţă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora
mai mare care-i ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este
întotdeauna un sprijin. Fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin
modul în care colaborează cu familia, influenţează dezvoltarea copilului.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi
adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul
educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.

141
 În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie în
beneficiul acestora.
În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu: instituţii
sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor membrilor comunităţii;
mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–scoala-familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare
mai bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii
sociale.

142
 IMPLICAREA FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA ELEVULUI

AVRAM ADRIANA – LIA, prof. psihopedagog la

C.Ș.E.I. ,,Christiana” Bocșa, Jud. Caraș – Severin

,,Trebuie să ajutăm copilul să acționeze singur, să voiască singur, să gândească singur; aceasta este arta
celor care aspiră să slujească spiritul” (Maria Montessori)

Copilul are nevoie să simtă iubirea, atenția și grija părinților, a întregii familii. El are nevoie de
siguranță și protecție, de îngrijire fizică, de încurajare pentru a învăța și practica deprinderi pentru obținerea
autonomiei și autocontrolului, are nevoie de apreciere și valorizare a progreselor pe care le face. Stabilirea unei
legături afective cu părinții și consolidarea ei pe măsura trecerii timpului, oferă copilului stabilitate, certitudine
și încredere, acestea fiind condiții esențiale pentru o dezvoltare cât se poate de bună a potențialului său.
Principalele caracteristici ale familiei care influențează în mod fundamental dezvoltarea socială a copilului sunt:
legătura biologică de bază a persoanei care îi conferă identitate și îl susține în dezvoltarea intelectuală, afectivă
și morală; primul grup social în care copilul exersează comportamente sociale și se descoperă pe sine; asigură
climatul de securitate afectivă necesar dezvoltării armonioase și echilibrate personalității; cadrul optim de
dezvoltare a individualității și de valorizare a potențialului copilului. Uneori, despărțirea copilului de familie
poate duce la ruperea relației părinte – copil, cu efecte ireversibile în dezvoltarea psihică a acestuia. În viață
există perioade în care copiii au nevoie de suportul părinților cum sunt: mica copilărie, pubertatea și
adolescența. Părinții rămân un factor important al echilibrului emoțional și material pentru copil. Sursele
conflictuale dintre copil și părinte pot fi: diferența de viziune asupra vieții sociale, interferența părinților în viața
afectivă a copilului și nevoia crescândă de independență a copilului. Aceste conflicte dintre copil și familie au
de cele mai multe ori repercusiuni și la nivelul relației elev – profesor, care devine ținta criticismului copilului.
Statutul socio – economic al familiei influențează pattern-urile de interacțiune părinți – copii. Părinții cu statut
socio-economic scăzut mai curând ,,spun” decât ,,explică”. Limbajul este mai puțin elaborat, direcțiile mai
puțin clare, sunt mai puțin suportivi și mai puțin cooperanți. Părinții cu statut socio-economic ridicat
interacționează mult verbal cu copiii, explicându-le ideile, cauzele fenomenelor, încurajând rezolvarea
independentă a problemelor. Aceste intense patternuri furnizează o bază solidă pentru dezvoltarea abilităților de
citire și scriere precum și a vocabularului. Astfel se observă influența decisivă a familiei în succesul sau
insuccesul școlar al elevului care se exercită prin factori cum sunt: climatul educațional familial, posibilitățile
material-financiare, valențele educativeale familiei, atitudinea părinților pentru educație, precum și regimul sau
stilul de viață al familiei. Cauzele insuccesului școlar de natură socio-familială pot fi: cauze generate de
structura restrânsă sau lărgită a cadrului familial; relații intrafamiliale negative; nivelul instrucțional scăzut al
părinților; condiții igienico-sanitare precare; nivelul și structura comunicării intrafamiliale; situații speciale pe
fondul privațiunilor de natură afectivă și materială etc.

În literatura de specialitate s-au descris mai multe categorii de părinți: părinți echilibrați, părinți
indiferenți, părinți exagerați, părinți autoritari și părinți inconsecvenți. Relațiile bune dintre părinți și copii sunt
atunci când părinții știu să discrimineze comportamentele și să reacționeze într-un mod adecvat, respectiv când
și cum să răspundă cerințelor copiilor lor. Învățarea acestei conduite de către părinți se dovedește a fi destul de
dificilă și deseori auzim expresia: ,,este greu să fii părinte în ziua de azi”. Prima sarcină ce le revine părinților

143
este să învețe să-i privească pe copii în primul rând ca pe o promisiune, ca pe un potențial. Copilul nu este
numai ce se înfățișează privirii noastre, el este o personalitate în devenire. Prin întregul său potențial copilul
este, imediat ce a venit pe lume, parte a familiei, nu ceva separat. El aparține mamei, tatălui și întregii familii și
prin ei întregii omeniri, împărțind același potențial de perfecțiune, ca și de imperfecțiune. Acesta se manifestă
în general prin fluxul eredității și în particular în situația familială dată. Dacă părinții își dau seama de unicitatea
pe care o formează împreună cu copilul lor în familie pe de o parte și de unicitatea potențială a acestuia, pe de
altă parte, nu vor apărea obstacole în calea dezvoltării copilului. Dacă în familie există o anumită confuzie
asupra acestor elemente distincte, familia însăși poate deveni obstacolul inițial.
Educația oferită copilului prin intermediul instituției familiei, al instituțiilor de învățământ trebuie să aibă ca
finalitate principală dezvoltarea afectivității pozitive la elevi.

,,Natura ne aseamănă. Educația ne deosebește” (Confucius)

Bibliografie:

1. Coste Monica - ,,Relațiile socio-afective din mediul educațional românesc. Influența lor asupra
alegerilor profesionale ale elevilor”, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2014;

2. Weihs J. Thomas - ,,Copilul cu nevoi speciale”Editura Triade, Cluj – Napoca, 1998;

3. Gherguț Alois - ,,Sinteze de psihopedagogie specială”, Editura Polirom, Iași, 2005;

4. Dughi Tiberiu, Alina Roman - ,,Dimensiuni psihologice ale învățării”, Editura Universității ,,Aurel
Vlaicu”, Arad, 2008;

5. Surse online

144
 PREGĂTIREA ELEVILOR ÎN AFARA CLASEI ŞI A ŞCOLII

Prof. inv. primar Avram Daniela

Şcoala “Teodor Aman “Campulung

În ultima perioadă asistăm la o dezvoltare a educaţiei nonformale, care se apropie

din ce în ce mai mult de spaţiul şcolar. Educaţia nonformală a fost definită de către J.
Kleis drept „ orice activitate educaţio nală, intenţionată şi sistematică, desfăşurată de
obicei în afara şcolii tradiţionale, al cărei conţinut este adaptat nevoilor individului şi
situaţiilor speciale, în scopul maximizării învăţării şi cunoaşterii şi al minimalizării
problemelor cu care se confruntă acesta în sistemul formal (stresul notării în catalog,
disciplina impusă, efectuarea temelor etc.)‖. Din punct de vedere etimologic, termenul de
„educaţie nonformală‖ îşi are originea în latinescul „nonformalis‖ preluat cu sensul „în
afara unor forme special organizate pentru un anume gen de activitate‖. Trebuie, însă,
ţinut cont de faptul că, nonformal nu este sinonim cu needucativ, ci desemnează o
realitate educaţională mai puţin formalizată sau neformalizată, dar întotdeauna cu efecte
formativ-educative. Din punct de vedere conceptual, acest tip de educaţie cuprinde
ansamblul activităţilor şi acţiunilor care se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat, în
mod organizat, dar în afara sistemului şcolar, constituindu-se ca „o punte între
cunoştinţele asimilate la lecţii şi informaţiile acumulate informal‖. Educaţia nonformală
este echivalentul educaţiei extraşcolare şi este tot o acţiune organizată, fie în mediul
profesional, fie în mediul socio-cultural, prin teatre, muzee, biblioteci, manifestări
cultural-artistice, excursii, cluburi sportive, concursuri etc. Ca şi activitatea educativă
şcolară, activitatea educativă extraşcolară reprezintă o dimensiune a procesului de
învăţare permanentă, fiind recunoscută ca parte esenţială a educaţiei obligatorii, cu o
mare importanţă în dezvoltarea sistemelor relaţionate de cunoştinţe, a abilităţilor şi a
competenţelor.

Activitatea extraşcolară oferă o oportunitate pentru crearea de condiţii egale de acces la

educaţie, în vederea dezvoltării depline a potenţialului personal şi pentru reducerea
inechităţii şi excluziunii sociale, dezvoltă gândirea critică şi stimulează implicarea tinerei
generaţii în actul decizional, în contextul respectării drepturilor omului şi al asumării
responsabilităţilor sociale, realizându-se, astfel, o simbioză lucrativă între componenta
cognitivă şi cea comportamentală. Activităţile extraşcolare sunt menite să ofere elevilor
oportunităţi multiple de recreere, să le dezvolte spiritul de competiţie, să le valorifice
potenţialul intelectual şi aptitudinile, să le stimuleze imaginaţia, creativitatea şi iniţiativa.
Manifestările cultural-artistice şi sportive trebuie şi chiar şi-au reluat cursul normal în
şcoli: la fel şi vizionarea filmelor şi spectacolelor de teatru, întrecerile sportive, excursiile
şi vizitele, serile culturale, cenaclurile literare contribuie la educarea gustului pentru
frumos şi pentru o comportare civilizată. Fie că este vorba de cercuri cu caracter artistic,
sportiv, ştiinţific sau de activităţi, jocuri, artă manuală, de activităţi organizate în vacanţă,
de excursii sau întâlniri, rolul principal în urmărirea elevilor revine cadrului didactic. Se
spune că lumea de mâine va fi lumea oamenilor de creaţie. Fiecare la locul său de muncă
va trebui să devină un creator. Cercetările psihologiei învăţării au demonstrat că procesul

145
de creaţie nu aparţine numai celor cu IQ-ul ridicat; nu toţi oamenii cu o inteligenţă
deosebită sunt şi oameni de creaţie. Actul de creaţie este rezultatul antrenamentului
intelectual al capacităţilor creatoare. Cadrul propice desfăşurării acestui antrenament îl
oferă cercurile de elevi. Prin activitatea în cercuri, se completează şi se adânceşte
orizontul ştiinţific şi cultural al elevilor, se stimulează dezvoltarea aptitudinilor şi a
talentelor, se favorizează iniţiativa şi spiritul creator. În cercuri elevii îşi însuşesc metode
şi tehnici de învăţare creativă şi de cercetare ştiinţifică, îşi dezvoltă interesele
profesionale, înclinaţiile, spiritul de observare şi investigare, receptivitatea faţă de nou, îşi
educă voinţa şi perseverenţa. Activităţile extraşcolare au un rol însemnat în asigurarea
succesului şcolar al copiilor de vârstă mică. Îmbinarea activităţilor şcolare cu cele
extraşcolare poate să constituie o modalitate de diferenţiere în funcţie de interesele
elevilor pentru o anumită preocupare literară, artistică, practică. Ele sunt binevenite
constituind un mijloc eficace de completare a acţiunii de instrucţie şi educaţie pe care o
realizăm în şcoală şi se prezintă ca un mijloc larg prin faptul că antrenează un număr
mare de elevi. De asemenea, prin aceste activităţi se poate realiza ideea instruirii
diferenţiate a elevilor, fiecare după capacitatea, puterea şi aptitudinile sale. Conţinutul
activităţilor extraşcolare este mult mai elastic şi mai variat decât al lecţiilor. Tema unei
lecţii se încadrează exact într-o disciplină de învăţământ pe când tema unei activităţi , în
afară de şcoală solicită cunoştinţe, priceperi şi deprinderi din cadrul mai multor obiecte
de învăţământ. Reuşita unei astfel de activităţi le dă un imbold şi pentru activitatea de
învăţare. Astfel, în cadrul unei excursii sau al unei serbări şcolare, se pot da elevilor
sarcini potrivite cu aptitudinile lor. Activităţile extraşcolare trebuie să fie judicios
planificate, fără a-i supraîncărca pe elevi, să-i ajute pe cât posibil la întregirea activităţii
didactice la clasă şi să nu-i abată de la îndeplinirea sarcinilor şcolare, să fie programate la
locul şi timpul potrivit. La copilul de vârstă şcolară mică dezvoltarea este strâns legată de
activităţile desfăşurate în şcoală şi în afara ei sub forma jocului, a învăţăturii şi a muncii.
Tocmai de aceea, o mare grijă trebuie acordată particularităţilor de vârstă şi individuale
ale copilului, mai ales în alegerea metodelor care urmează a fi folosite în munca cu
şcolarul mic. Dacă nu pierdem din vedere că elevul este într-o continuă, dar inegală
dezvoltare şi că, prin urmare, constituie un univers aparte, care diferă de la un individ la
altul, în funcţie de ereditate şi mediu socio -economical familiei din care copilul provine,
atunci vom şti că doar cunoscându-l mai bine putem să-i influenţăm dezvoltarea.
Trebuinţa de a se juca, de a fi mereu în mişcare, este tocmai ceea ce ne permite să
împăcăm şcoala cu viaţa. Pentru a-l face pe copil să depăşească în şcoală „greutăţile greu
de învins‖ important este să nu uităm că una din trebuinţele principale ale copilului este
jocul. În orice tip de activitate însă, fie că este vorba de prima plimbare pentru
cunoaşterea împrejurimilor cu elevii din clasa I, vizita într-un atelier de creaţie, un muzeu
sau un loc istoric, o excursie şcolară de mică sau mare anvergură, cadrul didactic trebuie
să se documenteze, să-şi pregătească un meticulos plan de lucru pe care să-l realizeze
secvenţial, cu o abordare întotdeauna interdisciplinară şi după o atentă prelucrare a
normelor de deplasare în grup, a cerinţelor igienico-sanitare, a regulilor de comportare
civilizată, a regulamentului şcolar în ansamblu. Acest tip de activitate îi antrenează pe
copii în activitatea de învăţare, îi apropie de şcoală, îi determină să o îndrăgească. Chiar
ei propun, cer, aşteaptă şi se implică în realizarea acestui gen de activitate. Dacă avem
grijă ca obiectivele instructiv-educative să primeze, dar să fie prezente în mod echilibrat
şi momente creative, de relaxare, atunci rezultatele vor fi întotdeauna deosebite.

146
Concluzii ale acestui tip de activitate: - activităţile extraşcolare, bine pregătite, sunt
atractive la orice vârstă; - pentru că se desfăşoară într-un cadru nou, stârnesc interes,
produc bucurie, facilitează acumularea de cunoştinţe, chiar dacă reclamă efort
suplimentar; - mediul de acţiune fiind deosebit, iar tehnicile de instruire altele, contribuie
la dezvoltarea spiritului de observaţie, îmbunătăţesc memoria vizuală şi auditivă,
formează gândirea operatorie a copilului cu calităţile ei de echilibrare, organizare şi
obiectivare; - elevii se deprind să folosească surse informaţionale diverse, să întocmească
colecţii, să sistematizeze date, învaţă să înveţe; - acţionând individual sau în cadrul
grupului, elevilor li se dezvoltă spiritul practic, operaţional, îndemânarea, dând
posibilitatea fiecăruia să se afirme conform naturii sale; - participarea efectivă şi totală în
activitate, angajează atât elevii timizi cât şi pe cei slabi, îi temperează pe cei impulsivi,
stimulează curentul de influenţe reciproce, dezvoltă spiritul de cooperare, contribuie la
formarea colectivului de elevi; - prin faptul că în asemenea activităţi se supun de bună-
voie regulilor, asumându-şi responsabilităţi, elevii se autodisciplinează; - cadrul didactic
are, prin acest tip de activitate, posibilităţi deosebite să-şi cunoască elevii, să-i dirijeze, să
le influenţeze dezvoltare, să realizeze mai uşor şi mai frumos obiectivul principal al
învăţământului primar – pregătirea copilului pentru viaţă.

Bibliografie: 1. Babanski, I. K. , ,,Optimizarea procesului de învățământ,, E.D.P.,

București, 1979 2. Nicola, Grigore, ,,Stimularea creativității elevilor în procesul de
învățământ,, , E.D.P., București, 1981 3. Cosmovici, Andrei, ,,Psihologie școlară,, , Ed.
Polirom, Iași, 1999

147
 Educație fără frontiere”: Relația grădiniță-școală-familie-societate

Prof. Avram-Temeș Andreea

Cu siguranta “legatura dintre mediul scolar si cel familial”, colaborarea dascalilor cu parintii, sunt
factori care pot determina pozitiv sau negativ performantele scolare ale elevilor. Acest aspect
este intarit de contextul actual cand parintii sunt foarte preocupati de problemele familiale, profesionale sau
sociale, neputand urmari evolutia copiilor.
Comunitatea reprezintă un grup structurat de oameni caracterizat prin sentimentul de apartenenţă la grup,
scopuri comune, relaţii complexe şi de durată, care poate avea un spaţiu, tradiţii şi resurse comune. O
comunitate adevărată, cu forţă şi individualitate este cea în care, comunitatea respectivă are credinţe, norme
de viaţă şi experienţe comune, experienţe comune dobândite prin aparteneţa la o istorie colectivă, un trecut
comun, legături şi relaţii economice, politice, sociale şi culturale bazate pe încredere, sprijin reciproc şi
participare la viaţa comunităţii.
Pentru a ajunge la o comunitate ai cărei membri să împărtăşească valori comune şi să se implice
activ pentru a se bucura împreună de bunăstare, ni se pare relevant să iniţiem procesul de cooperare
comunitara în educaţie pornind de la membrii comunităţii cu cea mai mare deschidere de a se implica şi cu
cel mai bun potenţial de a convinge şi alţi oameni să facă acest lucru: directorul şcolii, primar, consilier
local, asistent social, reprezentant neoficial al părinţilor, reprezentant ONG, agent economic, şi oricare alţi
actori importanţi în procesul educaţie incluzivă.
Una dintre cele mai importante condiţii ale creşterii eficienţei activităţii educative desfăşurate cu
elevii o constituie asigurarea unei depline unităţi de acţiune a tuturor factorilor educativi: şcoală, familie,
comunitate. Dacă este adevărat că şcoala este factorul de care depinde în mod covârşitor devenirea
personalităţii umane, tot atât de adevărat este că educaţia coerentă nu poate face abstracţie de rosturile
familiei în această comuniune. Şcoala şi familia sunt două instituţii care au nevoie una de alta. Şcoala şi
familia trebuie să găsească făgaşul colaborării autentice bazată pe încredere şi respect reciproc, pe iubirea
faţă de copil, să facă loc unei relaţii deschise, permeabile, favorizante schimbului şi comunicării de idei.
Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa materială,
cât şi un climat familial, afectiv şi moral. Sunt situaţii în care familia consideră că este suficient să se ocupe
doar de satisfacerea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, cheltuieli zilnice etc.), ignorând
importanţa unei comunicări afective, nestimulând dezvoltarea sentimentului de apartenenţă.
Acasă trebuie să creeze un mediu de încredere, echilibrat, în care copilul să se manifeste neîngrădit iar în
relaţia cu şcoala pot colabora cu alţi membrii ai comunităţii şcolare pentru a crea un climat care sprijină
învăţarea, atât în şcoală cât şi în afara ei.
Cercetările arată că „în programele în care părinţii sunt implicaţi elevii au performanţe mai mari la şcoală
decât aceleaşi programe, dar în care părinţii nu sunt implicaţi” (Henderson şi Nancy, 1995). Gradul de
implicare al părinţilor în viaţa şcolară a copiilor lor influenţează şi rezultatele acestora, în sens pozitiv: cu
cât părinţii colaborează mai bine cu şcoala, cu atât notele copiilor sunt mai mari. Educaţia nu este un proces
de care este responsabilă în mod exclusiv şcoala, dar nici părinţii; este un proces al cărui succes depinde de
colaborarea dintre cele două părţi implicate.
Reacţia scolii, ca instituţie de educaţie, formare si orientare, la mobilitatea socială și economică, trebuie să
fie de adaptare a conţinutului, structurii și funcţiilor sale, de creare de premise favorabile pentru elevi care
să le permită integrarea socială rapidă, flexibilitatea, iniţiativa și rezolvarea de probleme, diminuarea
imprevizibilului. Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru valorizarea maximă a fiecărui individ

148
prin mai raţionala stimulare intelectuală a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor și a trăsăturilor lor de
personalitate. Avem în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia
formala a copiilor și adolescenţilor. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare
reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele
pe care le comportă această acţiune. În ceea ce priveşte relaţia şcoala-familie se impun deschideri oferite
părinţilor privind aspectele şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. O bună
colaborare între familie și scoală se poare realiza prin parteneriate. Motivul principal pentru crearea unor
astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la şcoală și, mai târziu, în viață. Atunci
când părinţii, elevii și ceilalţi membri ai comunității se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se
creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o
componentă esenţială în organizarea școlii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o
simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Relațiile dintre școală, elevi, familiile acestora și comunitate trebuie să fie bazate pe contact și colaborare,
pe transmitere de informații și prezentare a unor stări de lucruri, de influențe pozitive asupra
comportamentelor elevilor, pe trăiri afective și emoționale reciproce în diferite forme de manifestare.

Bibliografie:

1. Antonesei, L. (2002). O introducere în pedagogie. Dimensiunile axiologice şi transdisciplinare ale

educaţiei. Iaşi: Editura Polirom.

2. Avram, E. (2009). Psihologia personalității: arhitectură și dimensiuni. București: Editura

Universitară.

3. Băran Pescaru, A. (2004). Familia azi. O perspectivă sociopedagogică. Bucureşti: Editura Aramis.
11. Berger, G. (1997). Tratat practic de cunoaștere a omului. București: Editura IRI

149
 IMPLICAREA PĂRINȚILOR ÎN ACTIVITĂȚILE DIN GRĂDINIȚĂ
UN BENEFICIU PENTRU PREȘCOLARI
Prof. Axinia Vasilica
G.P.P. ,,Prichindel” Suceava

Eu sînt copilul. Tu ţii în mîinile tale destinul meu.

Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă.
Dă-mi, te rog, acele lucruri care mă vor îndrepta spre fericire.
Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvîntare pentru lume...
(din Child”s Appeal, Mamie Gene Cole)

Relaţia familie – şcoală este un subiect des abordat în literatura de specialitate şi supus atenţiei
întregii societăţi, mai ales pe fondul schimbărilor sociale din ultimii ani.. Relaţia de colaborare cu familia
este una dintre condiţiile esenţiale care asigură succesul şcolar.
Familia oferă mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează
pentru viaţă.
La vârsta preşcolară un factor educativ important este grădiniţa, care desfăşoară un amplu proces
instructiv-educativ şi are cadre cu pregătire profesională corespunzătoare, ce aplică metode şi procedee
pedagogice consacrate.
Educaţia copiilor este scopul comun al familiei şi al grădiniței, scop care poate fi atins doar printr-o
relaţie de parteneriat, prin înţelegerea rolurilor, divizarea competenţelor, responsabilităţilor şi a funcţiilor
între părţile implicate, prin investirea comună a resurselor de timp şi prin soluţionarea în comun a situaţiilor
problematice. Comunicarea dintre grădiniță şi familie este unul dintre instrumentele cele mai importante de
stabilire şi menţinere a relaţiei de parteneriat.
Implicarea părinţilor în activitatea grădiniței poate contribui la îmbunătăţirea atitudinii şi
comportamentului faţă de grădiniță, la creşterea performanţelor , indiferent de vârstă.
Parteneriatele cu familia ating un maxim de eficienţă şi contribuie la obţinerea unor beneficii pe
termen lung atunci când sunt bine planificate. Din experienţa unor programe de parteneriat reuşite se
evidenţiază faptul că implicarea adecvată a membrilor familiei presupune activităţi desfăşurate la nivelul
grupei, acasă, precum şi participarea la deciziile care se iau la nivelul gradiniței. În cadrul parteneriatelor
eficiente cu familia sunt apreciate atât modalităţi mărunte, dar importante, prin care părinţii sprijină acasă
educaţia copiilor, pregătindu-i zi de zi pentru activitatea de învăţare, cât şi modalităţile vizibile de implicare
în activitatea institutiei preșcolare.
Părinţii şi membrii comunităţii pot fi implicaţi în viaţa grădiniței pe căi informale sau formale.
Cercetările arată faptul că dacă există mai multe oportunităţi ca oamenii să se implice,succesul participării
va fi mai mare.( Claff, 2007)
Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări.
Beneficiile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor şi
continuând cu identificarea unor interese comune în folosul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi
pentru grădiniță, părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii, dar
oferă şi un cadru pentru o continuă reevaluare.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea etc. Părintele este un exemplu pentru copil, el îl învaţă ce
e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât, ajutându-l să se orienteze în viaţă,
îndrumându-l să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten. Dacă familia şi şcoala nu ar conlucra pentru
educaţia copiilor, nu ar exista rezultatele aşteptate, nu ar exista armonie şi nici un mediu sănătos.
M-am gandit cum aș putea implica familia și mai mult în activitatea grădiniței pe lângă modalitățile
redate mai sus, și am gasit o oportunitate în organizarea activităților din cadrul programului ,,Grădinița
altfel!,,.
În fiecare zi am planificat un alt tip de activitate la care au fost invitați să participe și părinții.
Luni-,,Ziua lecturii,,-am mers la biblioteca din cartier.
Marti-,,Ziua sanatații,,-în sala de grupă, am lucrat pe trei centre :salata de fructe, suc de fructe și frigărui de
fructe, ajutați de părinții prezenți.
150
Miercuri- ,,Ziua ecologiei,,-am plantat împreună butasi de trandafiri și tuia in curtea gradiniței.
Joi-,, Ziua micilor artiști;;-am pregatit felicitări și ornamente pentru sarbatoarea Pastelui.
Vineri ,,Ziua noilor educatii,,- s-a participat la activitati in cadrul proiectelor educationale la care suntem
parteneri.
Unii părinți au fost interesati de propunere, altii au fost mai reticenti, dar au plecat acasa cu dorinta de a mai
participa la astfel de activitati.
In concluzie, colaborând cu familia se asigură susţinerea optimă a invăţării copilului si a nevoilor lui
de dezvoltare. Programul instructiv-educativ din gradiniţă recunoaşte importanţa familiei in viaţa copilului
si stabileşte strategii de includere a parinţilor in programele gradiniţei.
Factorii de modelare a personalităţii umane trebuie să interacţioneze ca un tot unitar, sub forma unui
sistem bine închegat, pentru atingerea ţelului comun: educarea copilului. Pentru aceasta, este nevoie de un
schimb permanent de informaţii, de completare şi valorificare a influenţelor dirijate spre micul învăţăcel.
Colaborarea cu succes dintre gradiniţă si familie sporeşte inţelegerea si sensibilizarea fată de nevoile
copilului si potenţează reuşita integrării copilului in ciclul primar.

Bibliografie:

• Agabrian, M., Şcoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iaşi, 2006

• Claff, G., Parteneriatul şcoală - familie-comunitate : ghid pentru cadrele didactice, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 2007
• Joiţa, E., Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară, Editura Arves,2003
• Dumitrana,M.,(2000),Copilul,familia si gradiniţa
• www.didactic.ro

151
 Colaborarea grădiniță-famile-școală-comunitate
Ed. Axinte Elena Lidia
Grădinița Villanytelep Odorheiu-Secuiesc

Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanți ai evoluției copilului. Copilul nu
este un adult în miniatură, ci este un „candidat la maturizare“ (H. Pierot), deosebit de receptiv la influențele
pozitive sau negative care se exercită asupra lui. De aceea, copilul trebuie socializat și modelat, iar
fundamentarea personalității se realizează, în mare masură, în interiorul familiei care concentrează primul său
univers afectiv, social și cultural. Trăsăturile și coordonatele personalității copilului se construiesc în relație cu
mediul social, cu situațiile pe care trebuie să le trăiască în familie, atitudinile părinților având o influență
importantă asupra personalității copilului în devenirea sa ca adult.
Educatia din familie a copilului se va continua cu cea din gradiniță. Uneori, între cele două medii educative,
există diferențe majore de reguli, valori, cultură etc. În această situație, copilul este supus adaptărilor și
readaptărilor repetate, care îl marchează profund: se instalează o stare de confuzie internă, copilul neștiind ce
reguli să-și asume, care valori sunt acceptate social. Mai mult chiar, putem vorbi și despre o traumă emoțională,
copilul simțindu-se vinovat dacă va adera la valorile grădiniței, în defavoarea valorilor familie (sau invers).
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a părinţilor
cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a
colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de
atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a familiei
lui orice angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet în fiecare
dimineaţă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare care-i
ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este întotdeauna un sprijin.
Fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin modul în care colaborează cu
familia, influenţează dezvoltarea copilului.
Pregătirea copiilor preşcolari pentru şcoală capătă o chestiune de vie actualitate, în condiţiile intensificării şi
accelerării întregului proces de învăţământ. Sprijinirea viitoarei activităţi şcolare o realizează grădiniţa, scopul
final al activităţii ei fiind pregătirea multilaterală a copilului, pentru munca din şcoală, prin intermediul a două
forme specifice: jocul urmat îndeaproape de învăţare.
În sfera acestor modalități de colaborare dintre grădiniță și școală vor fi valorificate și alte forme de
strângere a legăturilor dintre cele două instituții cum ar participare reciprocă la consfătuirile anuale ale cadrelor
didactice, la activitățile comisiilor metodice, la lecții/activității model, la sesiuni de comunicări.
Cooperarea învăţător – educatoare îşi are temeiul şi în a învinge teama celor care urmează să frecventeze
ciclul primar. Ideal ar fi ca educatoarea să fie cea care le face cunoşţintă micuţilor elevi cu viitorul învăţător ,
îl prezintă, îi face o scurtă prezentare, pentru ca atunci cand vor păşi pragul şcolii , sa fie familiarizaţi cu
persoana care îi va dirija în actul învăţării , şi de ce nu chiar cu clasa unde vor învăţa.
Instituţiile bine determinate ale societăţii, şcoala, familia şi comunitatea, joacă diferite roluri în creşterea şi
dezvoltarea fiinţei umane. Pentru valorizarea maximală a acestora pledează instituirea parteneriatului
educaţional. Şcoala este instituţia care realizează în mod planificat şi organizat sprijinirea dezvoltării
individului prin procesele de instrucţie şi educaţie, concentrate în procesul de învăţământ. O şcoala eficientă
este partenera elevului, valorizând respectarea identităţii sale cu familia, recunoscând importanţa acesteia şi
căutând să atragă în procesul didactic toate resursele educative ale societăţii, pe care le identifică, le implică şi
le foloseşte activ.

152
 Colaborarea cu alte instituţii nu este întotdeauna uşoară, unii răspund pozitiv, alţii nu. Este parte a rolului
şcolii să ajungă la comunitate, să încurajeze şi să convingă organizaţiile să se implice; uneori oamenii vor
rezista din cauza a ceea ce văd ca graniţe profesionale.
În devenirea personalităţii elevului, comunicarea permanentă, colaborarea şi cooperarea factorilor
educaţionali reprezintă o prioritate, materializându-se în avantaje oferite de instituţii în formarea sa, în spiritul
valorii societăţii în care trăieşte.
Parteneriatul grădiniţă – familie -școală- comunitate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă școală şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic
asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea
cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni
un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească
mici genii.
Părintele în vede pe copilul său ca şi un bulgăre de aur: frumos, deştept, bun, pentru că l-a urmărit cum a
crescut, cunoaşte detalii la perioadele copilăriei mici şi ştie prin câte momente dificile a trecut împreună cu
acesta.

153
 RELATIA DINTRE SCOALA SI PARINTI
Prof.inv.prescolar : Babu Jitaru Maria Sidonia
Gradinita cu program prelungit Baia de Fier,jud. Gorj
Tendinta actuala a sistemului de invatamant de descentralizare pune accentul pe stabilrea un parteneriate
puternice intre scoala si comunitatea locala prin care se urmareste optimizarea si cresterea calitatii procesului
educativ.

Una din premisele ce trebuie indeplinite pentru atingerea performantelor vizate este stabilirea de legaturi
puternice intre profesori si parinti, ca parti active in cadrul procesului de formare a viitorilor adulti.

Nu putem avea o scoala performanata cu rezultate notabile daca cele doua parti nu participa la procesul
educativ.

Cercetarile au confirmat in acest sens ca atunci cand parintii sunt implicati in activitati de parteneriat cu
scoala,rezultatele obtinute de elevii sunt mai bune iar rata esecului scolar este mai scazuta.

Una din problemele pe care profesorii o ridica in permanenta, an de an, este aceea a lipsei de interes si de
implicare din partea parintilor pentru procesul educativ atat scolar cat si extrascolar.

Se intampla ca parintele sa se intereseaza de activitatea copilului atunci cand sunt probleme foarte mari, cand
dirigintele sau profesorul reuseste sa intre in contact cu acesta si ajunge la scoala pentru a constata un
“dezastru”. Sedintele cu parintii sunt o formalitate deoarece la acestea de regula ajung parinti ai caror copii nu
au probleme de natura scolara sau disciplinara.

Cu greu se intelege ca procesul educativ si adevarata performanta se obtine si prin implicarea activa a parintilor
nu doar pentru aflarea vestilor proaste despre activitatea scolara.

Daca evolutia copilului nu este urmarita constant, atat la scoala cat si in mediul extrascolar, nu se pot controla
eventualele carente si dereglari in procesul de formare si integrare sociala. Simpla motivare a lipsei timpului, a
oboselii din cauza programului incarcat nu este o scuza valabila care sa justifice nepasarea si neimplicarea.

Parintii asteapta prea mult de la scoala si nu fac mai nimic pentru dezvoltarea unei relatii mai stranse. Pentru ei
scoala este singura responsabila de educatia copiilor. Dezintersul parintilor poate naruii tot efortul pe care
profesorii il depun la orele de curs.

Profesorul este interesat sa stie mai multe despre situatia pe care elevul o are acasa, despre preocuparile si
modul de viata al acestuia. Cateva ore pe zi la scoala nu sunt indeajuns pentru a descoperii talentele si abilitatile
copilului in conditiile in care se lucreaza cu aproximativ 30 de elevii. De aceea informatiile pe care le ofera un
parinte despre propriul copil sunt vitale si de un real folos, inlaturand multe bariere intre profesor si elev.

Schimbul de informatii privind copilul trebuie sa aiba loc in ambele sensuri ale relatiei profesor-parinte.
Frecventa si consistenta acestui schimb de informatii se dovedeste de cele mai multe ori un test dificil de trecut
pentru fiecare participant.

Este sarcina profesorilor sa informeze parintii cu privire la modul in care se pot implica activ in viata si modul
de lucru al copiilor.

154
Fara implicarea si ajutorul parintilor sistemul educativ nu isi gaseste singur caile prin care isi poate imbunatatii
performanta si modul de lucru.

Observarea sistematica acasa sau in mediul scolar a copiilor este de real folos in depistarea de timpuriu a
problemelor de comportament sau de adaptare la sarcinile scolare. Cunoasterea acestora permite adoptarea
unui program si a unor metode adecvate, fiind mai usor sa previi decat sa corectezi problemele deja instalate.

Scoala dispune de specialistii si resursele necesare pentru o dezvoltare normala si armonioasa a copiilor.

Consilierea scolara este una din metodele adoptate de institutia scolara prin intermediul careia se raspunde
trebuintelor specfice adolescentilor si nu numai, de ea beneficiind si profesorii sau parintii.

Obiectivul principal al consilierii scolare este acela de a asigura functionarea optima a individului sau a
grupului, transand obiective clare, specifice fiecarei situatii in parte.

Prin metodele si tehnicile sale specifice de cunoastere si autocunoastere, consilierea faciliteaza alegerea corecta
a masurilor educative specifice care se impun, si orientarea sau reorientarea socio-profesionala a elevilor pentru
domenii potrivite.

De modul in care comunica toti factorii implicati in procesul educativ depinde prezentul si mai ales viitorul
copiilor. Ei sunt beneficiarii seriozitatii cu care ne implicam in toate fazele procesului educativ.

155
 Educație fără frontiere!

Relația grădiniță- școală- familie- societate!

Profesor: Baciu Aurelia

Școala Gimnazială „Constantin Brîncuși„ Medgidia

Prin educaţie, omul evoluează de la starea de natură biologică la cea de fiinţă culturală, asimilând
cultura şi uneori fiind capabil să o creeze. De aceea, educaţia reprezintă o funcţie esenţială şi permanentă a
societăţii, care asigură transmiterea eredităţii sociale a culturii şi civilizaţiei, fiind în acelaşi timp un
instrument fundamental pentru formarea individului ca personalitate.
Omul are cea mai lungă copilărie, necesară adaptării prin învățare asistată, la un mediu complex și
mereu aflat în schimbare, sub influența factorilor educaționali. Omul se modelează, transformandu-se treptat
în ființă umană cu personalitate proprie și unică.

Educația este un mijloc de control și diminuare a imprevizibilului asupra influențelor mediului și

societății. Este o activitate specializată, specific umană, care mijlocește și diversifică raportul dintre om și
mediu, favorizand dezvoltarea. Educația este liantul dintre potențialitatea dată de ereditate și capacități.

La reuşita copilului în viaţă contribuie, în egală măsură, principalii factori educativi: familia,
grădiniţa şi şcoala. Asigurarea unui parteneriat real între aceştia, implicarea tuturor în realizarea unei unităţi
de cerinţe conduce implicit la o educaţie corectă a copiilor, la evitarea erorilor în educaţie şi la soluţionarea
disfuncţionalităţilor.
Școala de toate gradele este primul (și cel mai important) factor de educație și de educație
permanentă. Școala trebuie să asigure: pregatirea pentru autoeducație după absolvirea școlii și realizarea
sistematică și organizată a educației permanente.
În cadrul colaborării educator- învăţător aceştia trebuie să fixeze obiectivele care vizează pregătirea
preşcolarului pentru şcoală, în vederea dezvoltării vorbirii, cultivării inteligenţei, a spiritului de observaţie, a
independenţei în gândire şi acţiune, stimularea creativităţii, familiarizarea copiilor cu limbajul matematic, cu
limbajul artei şi cu limbajul muncii, constituirea premiselor proceselor cognitive, afective şi voliţionale,
dezvoltarea perceptiv-motorie şi accentuarea pregătirii pentru scris-citit, dezvoltarea deprinderilor de
integrare în colectivitate, de adaptare la mediul social şi înconjurător.
Şcoala şi familia urmăresc acelaşi scop educative, formarea copiilor spre a deveni oameni
multilateral dezvoltaţi. Pentru realizarea acestui scop unic este necesară unitatea de acţiune, concordanţa
dintre mijloacele specifice de influenţare folosite de aceste două instituţii sociale.

Şcoala este interesată să colaboreze cu familia, să-şi facă din ea un aliat, pentru ca acţiunea sa
educativă să fie mai profundă şi de durata. Colaborarea şcoli cu familia este necesară şi în vederea unei
informări reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui.

156
 RELAŢIA GRĂDINIŢĂ – ŞCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE
Prof. înv. preşc. Baciu Elisabeta
Grădiniţa P.P. „Rândunica” Tg. – Mureş

„Nu trebuie să faci în faţa copilului nimic din ceea ce nu vrei să imite.”
John Locke

Preşcolaritatea este perioada formării iniţiale a personalităţii , perioada în care apar primele relaţii şi
atitudini care constituie un nivel superior de organizare a vieţii psihice a copilului. În primii ani de viaţă a
copilului are loc cristalizarea principalelor trăsături ale copilului, adică a viitorului adult. În locul dependenţei
copilului de impresiile externe, în locul fluctuaţiei emoţionale şi a instabilităţii, la vârsta preşcolară se poate
vedea detaşarea copilului de câmpul perceptiv , o mai mare organizare şi stabilizare a comportamentelor , fapt
care se datorează modificărilor esenţiale care se produc în structura activităţii psihice. Sistemul de învăţământ
ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întodeauna cerinţele şi posibilităţile oferite de societate, afirmându-
se la rândul său ca factor al dezvoltării sociale. Învăţământul preşcolar trebuie să realizeze educaţia preşcolară
având ca funcţie majoră formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului în raport cu nevoile specifice vârstei,
cu posibilităţile şi dotările sale , în interiorul său şi al comunităţii sociale.
Educaţia este o acţiune la care participă instituţiile şcolare , familia şi întreaga societate.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre grădiniţă – şcoală – familie – societate atrage după sine o mare
responsabilitate din partea fiecăruia, dar cel mai important lucru este că toate sunt direcţionate şi canalizate
asupra copilului.
Grădiniţa este prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Grădiniţa îl aşază pe copil într-un cadru nou
prin conţinutul şi dimensiunile sale. La grădiniţă copilul ia cunoştinţă cu diverse activităţi şi obiecte care îi
stimulează gustul pentru investigaţie, pentru acţiune, îi provoacă să se exprime şi îi propune angajarea în
relaţiile sociale de grup. Grădiniţa răspunde unor funcţii educative diferite în funcţie de mediul în care se află .
Activitatea cu părinţii, ca parteneri, este de a asigura dezvoltarea copilului la programul instructiv – educativ
din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor acestora respect de sine, încredere în
competenţele lor, făcându-i mai buni.
Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi formează
competenţe, norme, valori, recunoscute şi acceptate social, este organizaţia socială special creată pentru
educarea tinerei generaţii . Încă din primele zile la fel ca şi la grădiniţă şcoala trebuie să găsească modalităţile
cele mai potrivite pentru atragerea părinţilor de partea ei, pentru a face să conştientizeze rolul deosebit pe care
îl au în educaţia copilului şi că doar colaborând şi comunicând vor duce la îndeplinire obiectivele comune
propuse.
Familia reprezintă pentru copil un organism reglator care îi permite să trăiască o viaţă proprie copilăriei aşa
cum spunea Eugen Heroveanu „ pentru noi o lume fantastică , ireală, pentru cei ce fac parte din ea
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie”. Familia este primul univers afectiv şi social al copilului. Familia
pentru copil, este reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea
nevoilor lui. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează în raport cu modelul şi natura
situaţională trăită în mod direct, de către copil în mediul său familial, iar atitudinile părinţilor au consecinţe
durabile asupra personalităţii copiilor. În familie fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu
ceilalţi îşi constituie o identitate specifică.
Societatea este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă şi poate stabili relaţii
pe care el însuşi să le gestioneze.Nu numai familia , ci şi societatea participă la formarea micului cetăţean. În
societate copilul se află printre semeni , dar care nu sunt intimi, aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Prin societate copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul
individualităţii – starea de apartenenţă. Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de
„pragul casei”. Comuniunea cu ceilalţi semeni, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate , siguranţă.

157
Relaţia dintre grădiniţă – şcoală – familie – societate este necesară pentru construirea unor relaţii pozitive care
să ducă la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor. O bună
colaborare şi comunicare intre familie şi instituţiile şcolare este necesară dar nu suficientă pentru dezvoltarea
copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se desfăşoare în jurul nevoii pe care copilul o
are, de a fi în societate. Numai printr-o strânsă colaborare, fluentă şi susţinută între instituţiile şcolare, familie
şi societate se poate face eficient procesul de educare a fiinţei umane în devenire. Important este ca aceştia să
vizeze un scop comun, urmărind acelaşi deziderat , formarea tipului de personalitate potrivit cu lumea
modernă.

Bibliografie:
Revista învăţământul preşcolar şi primar (2014) nr. 1-2 Ed. Arlequin, Bucureşti
Revista învăţământul primar(2002) nr. 2-4 Ed. Miniped, Bucureşti
Dacian Ioan, Dolean Dorin (2009) – Meseria de părinte, Ed. Aramis , Bucureşti

158
 Familie – şcoală, principiile unei colaborări fructuase

Bacu Mihaela
Liceul Teoretic”Avram Iancu”, Cluj-Napoca

Când părintii, elevii şi alti membrii ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie, în
„spatele” elevilor se formează o comuniune de sustinere.
In acest context este nevoie ca:
• Copiii sa fie implicati ca participanţi activi în intalnirea dintre familie şcoala, centrată pe învăţare;
• Să se ofere tuturor parinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale copiilor
lor, in conditii diferite,
• Colaborarea familie şcoala să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile,
Scopurile aferente acestor principii ar fi ca:
• Scolile sa privească parteneriatele cu familia ca pe o primă resursă şi nu ca pe un ultim refugiu, în
promovarea învăţării şi dezvoltării.
• Stabilirea colaborareii şcoală – familie la nivel naţional, ca pe un standard al politicilor şi practicilor
educaţionale.
În relaţia şcoală-familie pot apărea dificultaţi de ordin comportamental, intalnite atat la părinţi, cât şi
la profesori şi la conducerea şcolii, sau de ordin material. Aceste dificultaţi pot apărea din părerile
divergente privind responsabilitatea statului şi a familiei cu referire la educaţia copiilor. În relaţia şcoală-
familie, problema profesionalismului cadrului didactic reprezintă un element central in cadrul serviciului
făcut altora, fără a se gândi la avantaje personale, cu alte cuvinte competenţa, un cod de etică profesională.
In concluzie, educaţia răspunde atât cereriilor sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale.
Presupune eliberare de energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii,
inferioritaţii şi dependenţei pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă.

Bibliografie:
1. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
2. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

159
COOPERAREA SCOLII CU FAMILIA ÎN FORMAREA COMPORTAMENTULUI ETIC
AL ŞCOLARILOR MICI

Profesor BADEA CAMELIA

Şcoala Gimnazială nr. 16 ”M.I.Dobrogianu” Constanţa

Violenţa între elevi, în diferite forme de manifestare, a devenit un fenomen din ce în ce mai
des întâlnit în şcoli. Dar, din păcate, comportamentele agresive dintre elevi sunt o copie a
comportamentelor oferite de mediul familial. Climatul socio-afectiv din familie, atitudinile şi
comportamentele părinţilor, relaţiile dintre părinţi şi cele dintre părinţi şi copii sunt elemente care
influenţează în mod direct comportamentul şi relaţiile dintre copii în şcoală. Altfel spus, violenţa între
elevi este considerată o formă de descărcare psihică în spaţiul şcolii, a agresivităţii la care aceştia
sunt supuşi în mediul familial sau a inhibiţiilor şi lucrurilor interzise în mediul familial.
Ceea ce incriminează actorii investigaţi nu e fenomenul în sine, cât mai ales factorii şi condiţiile
care îl generează: familia, modele sociale, relaţiile deficitare cu adulţii etc. Se remarcă, însă, faptul că
majoritatea cadrelor didactice caută să identifice cauzele violenţei elevilor în alte contexte decât cel
şcolar.
Combaterea violenţei şi acceptarea spiritului de toleranţă în comportamentul celor mici rămân
obiective permanente pentru cadrul didactic care îşi doreşte să-i aibă ca parteneri pentru îndeplinirea
acestui deziderat pe părinţi. Una dintre problemele cu care se confruntă părinţii este faptul că uneori
sunt puşi în situaţia de a-i învăţa pe copii diverse comportamente, alteori îşi doresc să elimine sau să
reducă o serie de comportamente ale copilului.
Unele sunt comportamente noi pentru copil cum ar fi: să se spele pe dinţi, să mănânce cu
tacâmurile, să îşi facă temele, să respecte o anumită regulă (curăţenia în camera lui). Altele sunt
comportamente pe care părinţii doresc să le crească frecvenţa: să citească, să salute sau să spună
“mulţumesc”, “cu plăcere” sau “te rog”. Printre acestea apar uneori şi comportamente negative sau
nepotrivite, ca de exemplu: îşi loveşte fraţii sau colegii, îşi uită caietele la şcoală, uită să îşi facă
lecţiile pentru a doua zi, întârzie, foloseşte un limbaj vulgar faţă de alţi copii sau adulţi, îşi lasă hainele
murdare prin casă, nu îşi aranjează niciodată jucăriile şi multe altele. Încă de la vârsta preşcolară
copiii pot prezenta comportamente violente cum ar fi: crize de furie excesivă, asociată cu agresivitate
fizică, lovire, aruncarea cu diverse obiecte, ameninţări de a răni alte persoane sau chiar de
autovătămare, cruzime faţă de animale, incendierea etc. Pentru toate aceste comportamente părinţii
încearcă să aplice o serie de metode pentru corectarea lor, unele din ele dând roade, iar altele
nefuncţionând. Oricât de mult am vorbi şi am spune copilului ce să facă sau ce să nu facă observăm
că nu se produc schimbările pe care ni le dorim. Copilul, ca şi adultul, are nevoie de timp, de metode
şi de mult exerciţiu pentru a învăţa un comportament. Nu este suficient să ştim ce comportament
vrem să formăm pentru a şi realiza acel comportament.
Climatul socio-afectiv din familie, atitudinile şi comportamentele părinţilor, relaţiile dintre părinţi
şi cele dintre părinti şi copii sunt elemente care influenţează în mod direct comportamentul şi relaţiile
dintre copii în şcoală. Altfel spus, violenţa între elevi este considerată o formă de descărcare psihică
în spaţiul şcolii a agresivităţii la care aceştia sunt supuşi în mediul familial sau a inhibiţiilor şi lucrurilor
interzise în mediul familial.În momentul în care părintele e nemulţumit de comportamentul manifestat
de către copil, devine nervos, iritat, nemulţumit, emoţii care duc la: aplicarea unor pedepse prea
aspre, ridicatul tonului, sau chiar la violenţă fizică. Părinţii fac deseori greşeala etichetării copilului în
funcţie de comportamentul manifestat :"este rău", "este obraznic", "este răzgâiat", "neatent" etc.

160
Copilul îşi va însuşi această etichetă şi se va comporta în cele mai multe cazuri conform convingerii
părinţilor.
In consultațiile săptămânale cu părinții, i-am îndemnat pe aceștia ca atunci când doresc să
corecteze un comportament nedorit al copilului, să evite următoarele acţiuni:
• etichetarea: "Eşti un obraznic fără pereche!"
• ameninţarea:"Dacă nu te potoleşti , îţi trag o mamă de bătaie de nu te vezi!"
• şantajarea:"M-au îmbolnăvit obrăzniciile pe care le tot faci!…."
• dezarmarea: “Nu vei fi niciodată capabil să te comporţi ca un copil cuminte şi ascultător!"
• comparerea cu alţi copii: "Uite colegul tău ce copil bine crescut este!"
umilirea în faţa persoanelor care îl apreciază : în loc de pedeapsă, este de preferat termenul de
"consecinţă" pentru faptele sale .Bineînţeles că se vor stabili de la început nişte reguli, astfel încât să
nu se simtă nedreptăţit sau devalorizat.
Un prim pas în corectarea unui comportament este identificarea cauzelor acestuia. Cu siguranţă
nu a apărut pentru că avem un copil irecuperabil de rău, ambiţios sau răzbunător.
Atunci când aplică un comportament deranjant pentru părinţii săi, copilul poate viza unul dintre
următoarele lucruri:
• Atragerea atenţiei – copilul observă că părinţii îşi îndreaptă atenţia asupra lui, îl bagă în seamă,
doar atunci când face lucruri care nu sunt pe placul acestora , în rest ignorându-l şi neapreciindu-i
lucrurile bune pe care le face. Foarte mare greşeala pe care o fac părinţii care îşi ceartă permanent
copilul, şi nu îi dă atenţie măcar prin laude sau aprecieri , dacă nu prin îmbrăţişări şi afecţiune atunci
când manifestă anumite comportamente pozitive.
• Recompensele trebuie să vină imediat după ce copilul a realizat comportamentul dorit ( nu îl vom
felicita seara pentru că s-a spălat pe dinţi dimineaţa).
• Lupta pentru putere apare în general atunci cand părintele încearcă să înfrangă prin forţă şi
autoritate voinţa copilului. Este important să clădim o relaţie de parteneriat cu copilul, de prietenie şi
înţelegere. Daca îi recunoaştem nevoile, drepturile si dornţele, el se va simţi important,valoros şi nu
va mai considera că are pentru ce să se lupte.
• Răzbunarea apare în general la copiii foarte descurajaţi, care recurg la comportamente agresive.
Este de evitat sa subestimam capacitatea copilului de a se simţi rănit sau dezamăgit de anumite
acţiuni ale părinţilor. Copilul va recurge la acele comportamente despre care ştie în mod cert ca îi
deranjează pe părinţi.
Când adulţii greşesc în educaţia copiilor, nu o fac pentru că nu iubesc copiii, ci pentru că nu
cunosc o cale mai bună. Dacă nu înţeleg care sunt nevoile unice ale copiilor, nu sunt capabili să le
ofere ceea ce ei au nevoie.Trebuie să înveţe cum să le dea o libertate mai mare, păstrându-şi în
acelaşi timp controlul.
Pentru a încuraja comportamente pozitive, părinţii trebuie să îşi facă timp în fiecare zi pentru
copiii lor, şi anume: să poarte discuţii legate de ceea ce s-a întâmplat la şcoală, să joace jocul
preferat al copilului, sau să îl ducă în locurile de joacă agreate de el,să îi asculte părerile, să îi
citească o poveste înainte de culcare, să meargă împreună la cumpărături, să viziteze un anumit loc
– aceste lucruri dându-i siguranţa şi încredere copilului, şi totodată creându-i sentimentul că este
apreciat şi iubit.
Un alt mijloc prin care copilul se simte important se poate crea prin aşa -zisele „consilii de
familie”, care se pot realiza săptămânal. În cadrul acestora, părinţii împreună cu copiii vor lua decizii
de familie, purtând discuţii reglatoare şi negociatoare pentru a rezolva eventualele probleme.
Oferirea de cadouri sau recompense trebuie realizată în mod responsabil, fără a-i da de
înţeles copilului că pentru orice lucru minor va primi ceva în schimb: el trebuie învaţat încă de la

161
vârsta şcolaritaţii că sunt lucruri pe care trebuie să le facă necondiţionat şi că dacă îşi doreşte ceva
trebuie să merite acel lucru. Mulţi părinţi se confruntă adesea cu următoarea problemă: copilul începe
să plângă, să ţipe, sau se se arunce la pământ atunci când îşi doreşte o jucărie văzută în vitrina unui
magazin ; părintele, cuprins de ruşine probabil, sau uneori chiar de mila copilului, care se loveşte
trântindu-se pe caldarâm, îi satisface acestuia marea dorinţă! ... şi ce a obţinut prin asta?...
grandiosul stăpân preia controlul şi va mai face şi alte lucruri pentru că aşa vrea el: nu mănăncă
pentru că nu îi place mâncarea, nu se îmbracă cu hainele pe care i le pregăteşte mama pentru că nu
sunt la modă, nu îşi face temele pentru că nu îi mai rămâne timp şi pentru asta.
De asemenea, pentru a-l motiva pe copil să fie responsabil, este indicat să i se ofere
responsabilităţi în familie care să îl facă să se simtă că are o contribuţie importantă: îngrijeşte florile,
caută informaţii despre modul de petrecere a timpului liber în familie, trimite felicitările de sărbători
prietenilor. Părintele trebuie să fie atent să ofere imediat feed-back pozitiv pentru comportamentele
pozitive pe care le-a făcut copilul. A da feed-back înseamnă a spune ceva imediat ce a sesizat un
comportament: “Bravo! Apreciez foarte mult faptul că ai ajutat-o pe sora ta să facă ordine în camera
voastră!”.
Modalităţi folosite la clasă pentru a reduce comportamentul violent:
• recunoaşterea greşelii comise – este primul pas care trebuie făcut de copil (greşeala este pe
jumătate iertată);
• înţelegerea impactului social pe care îl generează atitudinea fiecărui copil; fiecare act al unei
persoane se resfrânge pozitiv sau negativ asupra celorlalte persoane;
• regulamentul clasei, care a fost dezbătut cu elevii şi părinţii, interzice recurgerea la violenţă a
părinţilor faţă de copii şi, de asemenea, a unui copil faţă de ceilalţi copii;
• am obţinut rezultate importante prin susţinerea unor lecţii: de educaţie plastică, de educaţie
civică, unde am analizat faptele, comportamentele unor copii, prin implicarea elevilor şi, bineînţeles, a
părinţilor.
• Combaterea violenţei şi acceptarea spiritului de toleranţă în comportamentul celor mici rămân
obiective permanente pentru cadrul didactic, şi în special pentru părinţi.
• Este de asemenea important să se pună accent pe o educaţie moral – religioasă, “primul pas
spre înţelepciune este frica de Dumnezeu”.
• Orice deviere de comportament nu se va rezolva prin constrângere, ci prin crearea unui climat
afectiv, prin cultivarea încrederii copilului în forţele proprii de a deveni un om de omenie.
Concluzie: Un lucru important de ştiut este că în realitate nu există copii răi, ci doar copii descurajaţi.
Fiecare copil are şi părţi bune, pozitive. Dacă vom învăţa să privim comportamentele negative ale
copiilor ca pe o formă de a ne comunica ceva, vom găsi întotdeauna cea mai bună metodă pentru a-i
corecta. Educatorii şi părinţii trebuie să manifeste iubire şi înţelegere faţa de copiii lor, să descopere
secretele motivării copilului, recompensării sau pedepsirii acestora.

Bibliografie:

1. http://articole.famouswhy.ro/comportamente_dificile__atitudini_nepotrivite/
2. www.savethechildren.net/.../violenta_Comportamente_pozitive.pdf
3. http://www.nou-nascuti.ro/ghidul-parintilor/cum-modelam-comportamentul-copilului.html
4. Telleri, Fausta – Pedagogia familiei, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2003;
5. Mitrofan, I.; Mitrofan N. – Elemente de psihologie a cuplului, Bucureşti, Editura „Saun”, 1994.

162
 EDUCATIE FARA FRONTIERE !
RELATIA GRADINITA-FAMILIE-SCOALA-SOCIETATE
Prof. inv. primar. Badea Georgica
Scoala Gimnaziala Nr. 1 Mogosoaia/Ilfov
Mediul educativ în care trăieşte copilul oferă suportul necesar dezvoltării. Forţa pentru creştere este
internă şi îi aparţine copilului, dar pentru o dezvoltare armonioasă este nevoie de un mediu asigurator, constant,
coerent şi propice de care el să beneficieze în mod firesc. Acest mediu se construieşte din relaţia tuturor
influenţelor educative şi de aceea este într-o dinamică permanentă. Mediul educativ pentru copil este susţinut
de către familie, grădiniţă,scoala, comunitate şi de relaţia ce se stabileşte între acestea. Relaţia dintre factorii
principali ai mediului educativ este dinamică, într-o permanentă constructie.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară). Prin
participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă. El se află
printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei
comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care nu este
prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin societate, copilul
poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu
ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Colaborarea institutiei educationale cu alte medii educationale se refera la parteneriatele ce se desfasoara
intre gradinita / scoala cu institutii / grupuri care au drept scop educarea copilului, respectiv a elevului.
Parteneriatul educational gradinita-familie – familia reprezinta una dintre cele mai vechi forme de
comunitate umana, ce asigura mentinerea continuitatii biologice, culturale a societatii, satisfacerea nevoilor
personale, asigurand sentimentul sigurantei, mentinerii si dezvoltarii personalitatii.El se refera la construirea
unor relatii pozitive intre familie si gradinita/scoala, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un
efect benefic asupra copiilor atunci cand acestia vad cadrul didactic sfatuindu-se cu parintii.
Pentru realizarea parteneriatului este necesar ca:parintii sa fie priviti ca participanti activi, care pot aduce o
contributie reala si valoroasa la educarea copiilor lor;sa se recunoasca si valorifice informatiile date de parinti
referitoare la copii,parintii sa ia parte la adoptarea deciziilor referitoare la copiii lor;responsabilitatea sa fie
impartita intre parinti si educatoare;parintii sa faca parte din Comitetele de parinti;sa ajute alti copii din
gradinita impreuna cu educatoarele, ca voluntari ai programului;sa organizeze activitati de colectare de
materiale sau fonduri pentru gradinita sau grupa;sa ajute la continuarea programului educativ acasa;sa
urmareasca in mod regulat progresul copiilor lor;sa ia parte, sa sprijine activitatile extrascolare organizate
impreuna cu educatoarea.
Cultivarea unor relatii de parteneriat efectiv intre gradinita si familie, in sprijinul educatiei si cresterii
copilului constituie cheia succesului viitor in adaptarea si integrarea scolara; este primul pas catre o educatie
flexibila si dinamica a personalitatii copilului.
Relatia scolii cu familia: familia trebuie sa cunoasca cel mai bine copilul si inca de la nastere sa trateze
prioritar satisfacerea nevoilor de baza ale acestuia.
In calitatea sa de coterapeut parintele trebuie: sa-si formeze abilitatea necesara pentru a infrunta
propriile dureri si porniri agresive, fara a le rasfrange asupra relatiilor cu copilul; sa perceapa in mod realist
ritmul de dezvoltare al copilului pentru a avea o imagine realista;sa rasplateasca copilul prin aprecieri,
incurajari si multumiri;sa se simta partener al scolii; sa contribuie la deciziile asupra educatiei copiilor lor;sa
inteleaga si sa sprijine planurile de dezvoltare ale scolii,sa admita nivelul de dezvoltare si rata progresului
intelectual pentru fiecare copil in mod individual, asa cum este el;sa se implice in organizarea activiatatiilor
extrascolare.

163
 La scoala copilul este implicat in mai multe activitati individuale sau de grup pe care trebuie sa le
continuie acasa. De aceea cel putin unul dintre membrii familiei trebuie sa frecventeze periodic scoala pentru a
cunoaste o serie de activitati si utilitatea acestora.
Comunicarea parintilor cu scoala se realizeaza prin: utilizarea zilnica a unui caiet de corespondenta prin
care se comunica informatiile necesare legate de programul si comportamentul copilului;participarea la
sedintele semestriale cu parintii; participarea la sesiunile de evaluare a copiilor si la formularea obiectivelor de
dezvoltare de cel putin doua ori pe an; realizarea de vizite la scoala din proprie initiativa sau la initiativa
profesorului; acceptarea vizitei invatatoarei la domiciliul elevului; participarea la activitatile scolare didactice si
terapeutice, respectiv extrascolare;participarea la activitati stiintifice.
În relaţia şcoală-familie, problema profesionalismului cadrului didactic reprezintă un element esenţial in
cadrul serviciului făcut altora, fără a se gândi la avantaje personale, cu alte cuvinte competenţa, servirea
clienţilor, un cod de etică profesională.
Din această perspectivă, se pune întrebarea: ce caştigă profesorul într-o cooperare cu familia? Se
apreciază ca acest câştig poate fi un statut revalorizator in ochii societaţii; cooperarea cu familia poate fi un test
profesional şi poate fi considerat ca făcând parte din datoria profesională a profesorului deoarece:
• Părinţii sunt clienţi ai şcolii; eficacitatea învăţamântului evaluată la şcoală şi profesori poate fi ameliorată
prin cooperare între şcoală şi familie;
• Părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor si pot evalua cu exigenţă rezultatele activităţii
şcolare.
In acest context, se pune intrebarea: de relaţiile cu familiile trebuie să se ocupe profesori specializaţi sau
tot profesori? Soluţia cea mai potrivită ar fi ca toţi profesorii să aibă relaţii obişnuite de colaborare cu familiile,
ei sunt cei care cunosc suişurile sau căderile elevilor, iar consilierii specializaţi - pentru cazuri dificile.
Se prevede că în ţările europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării şcolii cu familia, în care accentul
să se pună pe un angajament mutual, clar stabilit intre părinţi si profesori, pe un,,contract parental” privind
copilul individual, contractul între familie şi şcoală să nu se considere doar un ,,drept opţional” ci un sistem de
obligaţii reciproce în cooperarea parinţilor cu profesorii.
Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare de
energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii, inferioritaţii şi dependenţei pe care
le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă.
Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

164
 “Educație fără frontiere!”
Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate
Prof.înv.primar BADEA LIVICA
Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului cu
scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale.
În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea
unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul
unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa,
şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi
influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării
depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită
asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune
coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice,
deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în
parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere,
dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a
familiei lui orice angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet
în fiecare dimineaţă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai
mare care-i ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este
întotdeauna un sprijin. Fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin modul
în care colaborează cu familia, influenţează dezvoltarea copilului.
Cooperarea activă a şcolii şi a învăţătorilor cu ceilalţi factori educaţionali – familia, comunitatea
locală, mass-media, biserica, organizaţii nonguvernamentale – trebuie să conducă la realizarea unor
parteneriate viabile, de natură să permită o abordare pozitivă a problemelor diverse ale tinerilor elevi. Şcoala
trebuie să găsească formele optime prin care cei implicaţi în acest proces de educare să poată gestiona

165
resursele umane, să aibă cunoştinţe de psihologie şi pedagogie, să se poată adapta rapid la managementul
schimbărilor din societatea actuală. Totuşi, rolul important, cel puţin acum, îl are şcoala, cadrele didactice,
învăţătorul care, prin activităţile elaborate, pot dezvolta la elevi norme şi conduite sociomorale, pot dezvolta
abilităţi şi conduite morale şi civice, în contextul european actual.
În acest sens, şcoala poate participa şi interacţiona dezinteresată cu familiile elevilor, poate iniţia
activităţi utile în şcoală sau în afara acesteia, sprijină actorii implicaţi pentru a se cunoaşte pe sine şi pentru a
înţelege normele moral - civice, poate îmbunătăţi calitatea vieţii şi performanţele elevilor, poate forma
abilităţi de gândire independentă şi critică etc. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea copilului cu
ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative (extracurriculare) şi cu privire la
activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi
adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul
educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
- Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie: psihologi,
consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.);
- Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale copiilor
etc.);
- Membri ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai
Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.); În orice parteneriat educaţional
este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie în beneficiul acestora.
- În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu:
instituţii sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor membrilor
comunităţii;
-asociaţiile nonguvernamentale , pentru rezolvarea unor probleme de ordin social;
-parteneri privaţi care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat;
-mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc.

Prin crearea parteneriatului școală-grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare

mai bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii
sociale.

166
 ZAMBET DE COPIL!

Prof. Badea Marinela

Şcoala Gimnazială “Mihai Eminescu” Piteşti, jud. Argeş

Intotdeauna ne-am intrebat ce ii face pe copii fericiţi.Credem ca o jucarie nouă, o hăinuţă, o carte sau o
ciocolată.Dar câteodată nu vedem că de fapt pe copii îi atrag lucrurile simple, p mângâiere,un zâmbet din
partea părinţilor,o încuviinţare dela profesori, un sărut.
Când este îmbrăţişat cu multă căldură, când este lăudat pentru faptele sale, când se joacă cu ceilalţi opii,
când familia îi este alături, copilul zâmbeşte.
Bucuria copiilor este pentru părinţi tot ceea ce contează.Se simt împliniţi, fericiţi la rândul lor, dar şi extrem
de încântaţi ştiind că au reuşit să-şi înţeleagă copii.Nu putem aştepta ca educaţia copiilor să fie rezolvată de la
sine, nu putem asista pasiv ca lucrurile să intre pe un făgaş normal, fără a face ceva.Putem însă să
conştientizăm că totul se schimbă, că ceea ce a fost bun pentru noi, cănd am fost copii, poate nu mai este de
actualitate pentru copii noştri.
Copiii sunt bucuroşi când ne jucăm cu ei, când încercăm să-i înţelegem, să-i ascultăm, când suntem prieteni
cu ei.O plimbare cu copilul tău prin parc, un joc, o discuţie, ne poate apropia mai mult şi putem face din orice
ocazie o amintire frumoasă.
Responsabilizarea copilului la vârstă fragedă, îl va face să fie mai târziu, o persoan[ corect[, hotărâtă şi
răspunzătoare.Ii dăm copilului sarcini, sfaturi, idei şi vedem cât de mult contează pentru el.
Când creşte copilul simte nevoia să lege prietenii, în funcţie de idealuri, de afinităţi, de hobby-uri.Părinţii
trebuie să le lase timp de reflecţie, să le dea sentimentul de siguranţă, de încredere, să le acorde mai multă
înţelegere.
Cel mai important lucru pe care părinţii ar trebui să îl facă pentru copiii lor, este să le creeze un mediu de
creştere vesel, cald şi iubitor.Nu va fi de ajuns, dar va fi un punct de plecare spre creşterea unui om deosebit.
Părinţii să fie calmi, zâmbitori, să le arate iubirea de Dumnezeu, sa-i apropie de valorile moral-
crestine.Dragoste faţă de aproapele sa îi îndrume mereu.Faptele bune să le fie un lucru pe care să îl poată face
când este nevoie.
Copiii sunt expresia cea mai fidelă a curăţiei şi a nevinovăţiei.Insuşi Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că ei
sunt aceia care nu ştiu încă ce este răul-‚’’Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia
cerurilor.’’(Matei 19,14).
Zâmbetul copilului este expresia curăţiei şi a nevinovăţiei lui.Zâmbetul copilului este curăţia la care ne
cheamă Hristos:”Fraţilor, nu fiţi copii la minte.Fiţi copii când e vorba de răutate.La minte însă fiţi desăvârşiţi.”( I
Corinteni 14,20).
Copiii odihnesc şi refac omul.Chiar ei sunt o refacere a omului.Ei rezumă gingăşia şi frumuseţea, curăţenia,
nevinovăţia şi credinţa.Omul, oricât de preocupat ar fi, câte problem serioase ar avea, trebuie uneori să se şi
bucure, să râdă, să ştie să se întoarcă la copilărie.
Mergi în parc şi priveşte copiii care se joacă.Uită-te cât sunt de fericiţi, cu câtă poftă râd, se distrează,
aleargă.Uită-te în ochii lor şi ai să vezi numai sinceritate, încredere şi bucurie. Este minunat să trăieşti asemenea
unui copil.
Pe copii nu îi interesează câte case ai, câţi bani sunt în cont, ce maşină îţi place.Pe ei îi interesează dacă se
pot juca, dacă pot ieşi afară sau dacă pot merge în excursie.
Si adulţi au de învăţat de la copii. Să fim buni ca ei , să zâmbim mai des, să fim mai prietenoşi.De fiecare dată
când un copil cade , se ridică, se scutură şi continuă să se joace râzând.

167
 Să simplificăm şi noi lucrurile. Nu există lucru care să îl intimideze pe copil. Pentru ei totul este realizabil. Să
fim sinceri cu copii şi să trăim în armonie cu toţii. Să punem accent pe valoare, pe frumos şi simplitate. Vom
avea numai de câştigat.
Şi să zâmbim, ca şi copii, mereu.

168
 PARTENERIAT GRĂDINIŢĂ – FAMILIE
Prof. Înv. Prescolar BadeaNicoleta
GRĂDINIȚA CU P.N.MATASARU
GRUPA MARE – PROGRAM NORMAL
EDUCATOARE:
An școlar 2014 – 2015
Director, Prof. Patruta Nicolae

ARGUMENT:
”ÎMPREUNĂ PENTRU COPIII NOȘTRI”este un proiect de parteneriat educaţional iniţiat de educatoare
din dorinţa de a colabora, coopera cu familiile preşcolarilor în scopul dezvoltării relaţiei dintre grădiniță şi
familie. Parteneriatul are la bază interesul, atât al grădiniței cât și al familiei de a colabora pentru dezvoltarea
fizică, cognitivă și socio-emoțională a preșcolarului, dar și stimularea interesului familiei de a se implica în
activitățile grădiniței. Această colaborare presupune desfăşurarea de activităţi curriculare- activităţi practice, dar
şi extracurriculare - programe artistice şi vizite.
Considerăm că părinţii trebuie stimulați și ajutați să conştientizeze rolul mediului familial în educaţie şi să
înveţe modurile în care îşi educa și susține copiii, de aceea trebuie implicaţi într-o comunicare permanentă cu
grădiniţa, încurajaţi să se ofere voluntar pentru realizarea diferitelor activităţi specifice. Activitățile propuse
creează părinților oportunitatea de a participa alături de copii la activitățile specifice grădiniței, de a cunoaște
mult mai bine specificul acestor activități și de a-și observa îndeaproape copilul, modul de reacție și
comportament al acestuia în timpul programului grădiniței.

ECHIPA PROIECTULUI
- Prof. Înv. Preșcolar Badea Nicoleta- Coordonator
- Parintii prescolarilor din gradinita Matasaru
SCOP: dezvoltarea unei colaborări între grădiniță şi familie, prin:
 Implicarea părinților în planificarea și organizarea activităților cu preșcolarii;
 Dobândirea de către părinți unor informaţii corecte despre activitățile desfășurate în grădiniță;
 O mai bună cunoaștere de către părinți a copiilor prin participarea la activități ;
 Implicarea părinților în activități concrete cu preșcolarii, cu caracter curricular și extracurricular;

OBIECTIVE:
- Organizarea de activități cu participarea părinților și a copiilor;
- promovarea cooperării în domeniul educaţional;
- Stimularea interesului părinţilor de a participa la activităţile desfăşurate de grădiniţă;
- Desfășurarea de activități în cadrul programului Școala Altfel;
- Îmbunătățirea comunicării grădiniță – familie;
- Facilitarea înțelegerii de către părinți a activităților desfășurate în grădiniță, a specificului acestora.

GRUP ŢINTĂ: preşcolarii grupei, părinții acestora, personalul didactic al grădiniței;

BENEFICIARI: direcți - preșcolarii grupei, părinții acestora; indirecți: personalul grădiniței,

169
LOC DE DESFĂŞURARE: Grădiniţa cu P.N.Matasaru,Dambovita, alte locații identificate împreună cu părinții
preșcolarilor.

DURATA: anul şcolar 2014– 2015

INDICATORI:
CANTITATIVI:
- numărul de părinți participanţi la fiecare activitate;
- numărul total de părinți participanți la activități
- numărul de activităţi realizate;
CALITATIVI:
- calitatea lucrărilor realizate în cadrul proiectului
- gradul de apreciere al activităţilor - chestionare de satisfacţie (Anexa 2)

ANALIZA SWOT
PUNCTE TARI SLABE
-desfăşurarea în bune condiții a activităţilor în cadrul - cheltuielile generate de activități, suportate de către
programului Să ştii mai multe, să fii mai bun! părinţi în lipsa unui eventual sponsor.
- dorinţa şi disponibilitatea cadrului didactic de a - reacția de posesivitate față de părinte, ce poate fi
iniţia, pregăti şi desfăşura parteneriatul; manifestată de unii copii în cadrul activității.
- disponibilitatea părinților de a se implica în
activitățile directe cu preșcolarii;
-spaţii şi dotări materiale ce permit desfăşurarea
activităţilor propuse.
OPORTUNITĂŢI AMENINŢĂRI
- creșterea prestigiului grădiniței în rândul comunită - lipsa de implicare şi cooperare a unor părinţi;
locale; - starea vremii poate aduce schimbări în ceea ce
- identificarea de părinți care pot participa zilnic privește tema și programul activităților planificate a se
activitățile grupei desfășura în aer liber;
- susţinere din partea părinţilor.

CALENDARUL ACTIVITĂŢILOR:

ACTIVITATEA Locul Resurse Responsabil

- tema, mijloc de desfășurării
realizare, -
septembrie - Sesiuni de lucru în Ed.Badea
2014 cadrul echipei Nicoleta
proiectului pentru - sala de grupă - - prescolarii
stabilirea programului -parintii
activităţilor, stabilirea
responsabilităților
Octombrie Bogăţiile toamnei - sala de grupă Fructe, tacâmuri de - Ed. Badea
2014 Activitate practic – unică folosință, Nicoleta;
gospodărească (Salata tocătoare, vase de - prescolarii
de fructe) plastic, șervețele -parintii
Sala de grupă

Noiembrie ”Ne pregătim pentru - hârtie (colorată, - Ed. Badea

2014 sărbătorile de iarnă” grofată, autocolantă, Nicoleta;

170
 Activitate practică – etc), imprimanta, - prescolarii
confecționare de - sala de grupă foarfece, lipici -parintii
ornamente de Crăciun
pentru decorarea sălii
de grupă și a holului
de primire
Decembrie ”Uite, vine Moş -
2014 Crăciun!” Costume pentru copii, - Ed. Badea
Program literar animatori, cadouri Nicoleta;
artistic prezentat de - prescolarii
copii -parintii

Ianuarie ”Împreună ne jucăm - Ed. Badea

2015 cu zăpada” Curtea grădiniței Lopeți, sănii, Nicoleta;
Jocuri de mișcare în - prescolarii
aer liber, construirea -parintii
de oameni de zăpadă
Februarie ”Pictăm iarna” Apă, acuarele, - - Ed. Badea
2015 Activitate artistico - tempera, palete, Nicoleta;
plastică Sala de grupă carton, hartie - prescolarii
-parintii

Martie 2015 ”Confecționăm Lipici, carton, -

mărțișoare pentru cei materiale din natură – - Ed. Badea
dragi” Sala de grupă scoici, plante presate Nicoleta;
Activitate practică – - prescolarii
confecționare de -parintii
mărțișoare
- Aplicarea de
chestionare pentru
identificarea Chestionare
opțiunilor părinților
grupei în ceea ce - - Ed. Badea
privește activitățile ce Nicoleta;
urmează a fi - prescolarii
desfășurate în cadrul -parintii
programului ”Școala
Altfel ”
Aprilie ”În așteptarea - Ed. Badea
2015 iepurașului de Paște” Nicoleta;
Activități creative – - prescolarii
pictură pe sticlă, pe -parintii
figurine de ipsos,
confecționare de
felicitări, tablouri, etc.
Mai 2015 ”Primăvara în Padure,curtea - Ed. Badea
natură” gradinitei Nicoleta;
Plimbare în aer liber, - prescolarii
observarea -parintii
caracteristicilor
anotimpului

171
 primăvara
Iunie 2015 ”Vacanță mare, bine Curtea grădiniței costume, baloan - - Ed. Badea
ai venit!” Program Nicoleta;
literar -artistic - prescolarii
-parintii

Grupa mare
An școlar 2014 – 2015

Chestionar de evaluare a satisfacției părinților privind activitățile desfășurate în cadrul Parteneriatului

”Gradinita-Familie”, în anul școlar 2014 - 2015

Stimați părinți,
Pentru evaluarea eficienței activităților desfășurate în cadrul parteneriatului grădiniță – familie vă rugăm
să completați chestionarul de mai jos (indiferent dacă ați participat sau nu la activități)
1. Ati participat activitațile desfășurate de preșcolari în cadrul parteneriatului ”Împreună pentru
copiii nostri”?
a. Da - Care? …………………...…...………………………………………………………………………..……
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
b. Nu, deoarece ……………………..…………………………………….………………………..
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
2. Cum apreciați activitățile desfășurate?
a. Bine organizate, utile atât copiilor, cât și părinților;
b. O oportunitate de a-mi cunoaște mai bine copilul.
c. Un prilej de a petrece în mod util și creativ timpul cu copilul.
d. O modalitate de a cunoaște mai bine modul în care se desfășoară activitățile din grădiniță;
e. Un prilej de a socializa cu alți părinți;
f. Am învățat lucruri noi despre educația copilului;
g. Relaxante, placate, interesante;
h. O pierdere de timp

3. Ați discutat cu copilul despre activitățile desfășurate?

a. Da
Rezumați în câteva cuvinte impresiile copilului dvs:
……………………………...………………………………………………………….……………
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
b. Nu

4. Rezumați impresiile dvs. în urma participării la activitățile proiectului ” Împreună pentru copiii
nostri”:
……………………………...………………………………………………………….……………
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
5. Considerați că ați dobândit noi cunoștințe, informații și abilități ca urmare a participării la
activitățile proiectului? Care sunt acestea?

172
……………………………...………………………………………………………….……………
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
6. Completați afirmațiile de mai jos:
Cel mai plăcut /interesant aspect al activităților din proiectul de parteneriat a fost ……………… .
……………………………………………………………………………………………………..………..………
………………………………………………………………………………….…
Cel mai neplăcut aspect al activităților din proiectul de parteneriat a fost ………………..…….
……………………………………………………………………………………………………..………………
………………………………………………………………………………..……

Recomandări și sugestii:
…………………………………………………………………………………………….………..
…………………………………………………………………………………………….………..
…………………………………………………………………………………………….………..
………………………………………………………………………………………………………

Vă mulțumesc!

173
 Cum educăm un copil dificil?

Prof. Badeaţă Denisie Mihaiela

Scoala gimnazială N. Bălcescu Piteşti

Mulţi părinţi încep să aibă dificultăţi cu copilul lor începând cu vârsta de 3 ani. Deşi este foarte mic şi
nu le înţelege pe toate, copilul preşcolar fiind nemulţumit de toate, devine mofturos. La vârsta preşcolară,
dificilul are un vocabular mereu repetat: “Nu vreau!”, “Lasă-mă în pace!”, “Te spun lui tata!”. Contrazice la
fiecare pas, când mama îi spune “Hai la plimbare!”, el răspunde, “Nu! Mi-e somn!”. Când e chemat la
culcare, răspunde: “Nu! Lasă-mă să mă joc!”. La orice încercare a părinţilor de a-i impune vreo mişcare,
plânge. Toată ziua e negativist. Are accese de furie în care îşi muşcă mâinile, zgârie pe cei ce vor să-l
forţeze să nu mai facă lucruri dezagreabile, strică jucăriile. Ar fi o greşeală educativă ca asupra toanelor lor
să se facă doar glume şi să se râdă de el.
Niciodată nu trebuie lăsat un copil preşcolar să comande atitudinea lui, iar părinţii să se supună.
Dispreţul şi refuzul de a-i face pe plac sunt mai educative decât bătaia. Copilul negativist se răsfaţă singur.
Când familia are musafiri, el vine să se aşeze pe genunchii mamei. În mijlocul conversaţiilor generale, el
începe să plângă, cerând să fie culcat căci i s-a făcut somn.
Părinţii trebuie să aibă o atitudine raţională, pozitivă. Trebuie ca treptat să se ajungă la o unitate între forma
fizică, starea psihică, starea psihică şi inteligenţa unui copil. În faţa toanelor copilului trebuie să se reziste.
După autoliniştire să i se explice că părinţii muncesc din greu pentru ca lui să nu-i lipsească nimic. Că s-ar
cădea ca el să nu-şi mai necăjească părinţi prin purtările lui, ci să le dea mulţumiri sufleteşti. În linişte
copilul este mai sensibil, înţelege sfaturile bine altfel decât atunci când este certat, lovit sau decât în
momentele lui de furie.
La 4 ani copilul este apt de a înţelege, dacă i se explică că toate bunătăţile care îi uşurează şi împlinesc
viaţa lui sunt nu un rezultat al unei conjuncturi familial deci un rezultat al muncii şi inteligenţei părinţilor.
Exemplele şi mai ales viaţa ordonată a părinţilor pot modifica atitudinile nărăvaşe ale copilului.
Comportarea părinţilor faţă de toţi membrii familiei trebuie să pună bazele disciplinei în casă şi
autodisciplinei la copil. Să nu i se tolereze obrăznicia, ingratitudinile şi chiar mojiciile.
Între 4 şi 6 ani copilul este socotit preşcolar. Este vârsta la care copiii încep să frecventeze grădiniţa şi
vin în contact cu alţi copii. Trebuie mereu sfătuit să aibă faţă de colegii săi o atitudine corectă, faţă de
educatoare o atitudine respectuoasă şi să asculte de sfaturile ce i se dau.
Trebuie să existe un strâns contact între acţiunile părinţilor şi munca instructiv-educativă a
educatoarelor grădiniţei. Un copil bine educat este mulţumit de viaţa pe care o duce la el acasă şi în şcoală..
Fiecare copil trebuie educat să fie mulţumit de ceea ce are şi nu nefericit de ceea ce nu are. Când se
urmăreşte educarea unui copil dificil trebuie să se aibă în vedere şi temperamental lui. Alte mijloace trebuie
utilizate pentru educarea unui copil impulsiv, care nu îşi poate stăpâni emoţiile şi senzaţiile, şi alte măsuri
trebuie luate pentru cei care sunt fără vlagă psihică care nu au încredere în forţele lor intelectuale şi sunt
indolenţi, lipsiţi de curaj.
Cei impulsivi trebuie puşi să trăiască într-un mediu cu calm, între oameni ordonaţi cu ore fixe de masă
şi culcare, să evite societatea familială zgomotoasă.
Pentru cei descurajaţi şi apatici trebuie aduse modificările de conjunctură. Să se creeze în jurul lor o
atmosferă stimulantă, provocându-i la discuţii interesante şi făcându-i să trăiască într-o societate de oameni
optimişti, energici, care să fie în stare să canalizeze străduinţele copilului spre un anumit domeniu de
activitate.
Copiii dificili nu sunt uşor de educat.
Zilnic şi mereu trebuie să se amintească copilului rebel, că omul trebuie să fie întotdeauna punctual şi
răspunzător în îndeplinirea obligaţiilor şcolare. Trebuie îndemnat să nu fie neglijent cu lucrurile proprii –
caiete, cărţi, haine şi încălţăminte. Faţă de colegi trebuie să fie onest şi delicat. Să nu se întovărăşească cu
prieteni mincinoşi, laşi şi obraznici. Desigur că în multe cazuri modificarea caracterului se face greu. Dar un
defect, oricât ar fi el de accentuat, poate fi lichidat numai prin străduinţe stăruitoare. Trebuie insistat ca
rânduiala de fiecare zi să şi-o împlinească cu regularitate. Trebuie observate părţile negative ale copilului
dificil şi trebuie activat pentru îndreptarea lor.

174
 Nu există caracter, care sub influenţa unei educaţii bune şi stăpânitoare, să nu poată fi modificat sau
needucat, dacă părintele ştie cum să se comporte cu un astfel de copil dificil. Cu multă străduinţă şi
persistenţă, copilul poate deveni mai maleabil, iar conduita sa în familie şi societate să se schimbe în bine.
Educatorii conştienţi şi răbdători pot avea succese, transformând un copil aspru, grosolan, cu defecte
de caracter, în unul delicat, amabil, politicos. Dar ca să ajungă la un asemenea rezultat părinţii trebuie să fie
exemple bune prin comportarea lor.

175
 PARTENERIATUL GRADINIŢĂ- ŞCOALA- FAMILIE-COMUNITATE,
MIJLOC DE FORMARE ŞI DEZVOLTARE A PERSONALITĂŢII COPILULUI
Profesor pentru învăţământ primar, Bădescu Marioara
Şcoala Gimnazială Cosâmbeşti / Judeţul Ialomiţa

„Eu sunt copilul.Tu ţii in mână destinul meu.Tu determini, in cea mai mare masură, dacă
voi reuşi sau voi eşua in viată! Dă-mi, te rog,acele lucruri care să mă indrepte spre fericire.Educă-mă, te
rog, ca să pot fi o binecuvantare pentru lume.” Child’s Appeal

Personalitatea, in accepţiunea sa cea mai largă, denumeste fiinţa umană considerată in existenţa ei
socială şi inzestrarea ei culturală.Aceasta integrează in sine organismul individual,
structurile psihice umane si, totodata, relatiile sociale in care omul este prins, ca si mijloacele culturale de
care dispune.
Prescolaritatea este perioada formarii iniţiale a personalitătii, perioada aparitiei primelor relatii si
atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vietii psihice a copilului, in locul dependenţei
copilului de impresiile externe, dominării lui de câmpul său perceptiv, o mai mare organizare si stabilitate a
comportamentelor, fapt posibil datorită modificarilor esentiale care se produc in structura activitatii psihice.
Ierarhizarea si stabilizarea motivelor constituie conditia esentială a formării personalitatii pres
colarului, in lipsa lor, copilul regresând spre comportamentele reactive.De un real folos in formarea
personalitatii este jocul, mai ales cel bazat pe roluri, in care copilul, asimilându-si rolul isi asimileaza
implicit si relatiile interioare de comportament incluse in rolul respectiv.
La fel de importante pentru formarea personalitatii prescolarului sunt si stilurile comportamentale
parentale.
Mediul familial ocupa un loc central in multitudinea factorilor determinanti ai evolutiei
individului.Copilul nu este un adult in miniatura ci este un „candidat la maturizare”
(H.Pierot), deosebit de receptiv la influentele pozitive sau negative care se exercita asupra lui.
Copilul trebuie socializat si modelat , iar fundamentarea personalitatii sale, se realizeaza, in mare masura,
in interiorul familiei acestuia, care concentreaza primul sau univers afectiv si
social. Trasaturile si coordonatele personalitatii se cristalizeaza in raport cu modelul si natura situationala
traita in mod direct, nemijlocit, de copil in mediul sau familial, iar atitudinile parintilor au consecinte
durabile asupra personalitatii, in formare,a copilului. La varstele mici, adaptarea copilului se realizeaza prin
imitatie, acesta raportandu-se permanent la persoana adultilor. Primul model oferit copilului este familia sa,
iar calitatea si tipul relatiilor copil- părinti vor marca profund evolutia viitoare a copilului.(G.Mauco).
Dupa familie, gradinita constituie prima experienta de viata a copilului in societate.
Această instituţie il aseaza intr-un cadru nou prin dimensiunile si conţinutul său.Aici copilul ia cunostinţă
cu activităţi si obiecte care-i stimuleaza gustul pentru investigaţie si acţiune, il provoaca sa se exprime si ii
propune, incipient,angajarea in relatiile sociale de grup.Adaptan-
du-si metodele la formele particulare ale vietii mentale ale copilului, gradinita incearcă să raspundă
specificului activitatii fiecarei varste si sa identifice mijloacele si activitatile necesare pentru o dezvoltare
complexa a fortelor infantile in vederea maturizării lor.
Educatia facuta de primii educatori – parintii – ca si cea a gradinitei se răsfrâng asupra tuturor
laturilor personalitatii copilului, in functie de particularităţile de varsta si individuale ale acestuia. Pe masură
ce copilul se dezvolta, cresc si trebuinţele lui. In acelasi timp si gradinita ca prima institutie care se conduce
dupa principii si metode stiintifice, contribuie la formarea si dezvoltarea copilului.Investită cu aceasta nobila
si plina de raspundere sarcina, educatoarea grupei trebuie sa cunoasca specificul fiecarui stadiu de
dezvoltare a copilului, disponibilitatile intelectuale, precum si particularitatile lui temperamentale si
caracteriale.

176
 Pentru a raspunde standardelor impuse de comunitate in ce priveste valorile si responsabilitatile
familiei, vizavi de personalitatea copilului, asistăm la dezvoltarea unor iniţiative de organizare a unor cursuri
sau programe pentru parinti, majoritatea susţinându-se in cadrul gradinitei de către educatoare. Aceste
cursuri sau programe incearca sa raspunda experientelor parintilor sau viitorilor părinti in ceea ce priveste
abilitatile necesare cresterii si educarii copiilului
Familia il pregăteste pe copil pentru integrarea in gradinită, orientându-l spre lumea cunoaşterii , a
activitatilor curente, iniţiindu-i in deprinderi fundamentale.Fără o sustinere afectiva, fără un ansamblu de
activitati, de achizitii si experiente, intâlnirea cu grădinita va fi cu atat mai violenta, iar procesul de instructie
si educatie ar deveni inoperant.
Familia nu este numai primul adapost al copilului, ci este si prima baza de lansare a lui in lume.Pentru a-
si indeplini acest rol familia trebuie sa se deschida lumii, oferind copilului posibilitatea de a patrunde in
ea.Familia este primul iniţiator socio-cultural al copilului.Aici se pun bazele incipiente ale dezvoltarii
intelectuale, morale, estetice,fizice si sociale ale copilului
Pedagogul John Locke, convins de puterea exemplului in familie, de ambianta si climatul acesteia
si de inclinatia catre imitatie a copilului, se adresa parintilor:”Nu trebuie să faceti in faţa copilului din ceea
ce nu vreţi să imite.Dacă va scapa o vorba sau savarsiti vreo faptă pe care i-aţi prezentat-o drept o greşeală
când a comis-o, el cu cu siguranţă se va apăra invocând exemplul dat de dumneavoastra si se va pune in
asemenea măsură la adapostul acestui exemplu, incât cu greu vă veţi putea atinge de el pentru a-i indrepta
cum trebuie greşeala .”
In mod firesc, pentru fiecare parinte copilul sau este un „bulgare de aur”.El il vede frumos, bun,
destept, pentru ca l-a urmarit cum a crescut, cunoaste detalii referitoare la perioadele copilariei mici si stie
câte momente dificile a trecut impreuna cu acesta.
Parteneriatul şcoala –familie presupune construirea unor relatii pozitive intre familie si şcoala, la
unificarea sistemului de valori ,cu beneficii directe asupra copiilor. Parintii au nevoie de informatii din
partea invaţatoarei referitoare la copiii lor, la progresele inregistrate de acestia, la modul cum isi pot ajuta
copiii acasa, la metodele pe care acestia le pot aplica in educatia copiilor lor.
Parteneriatul efectiv cu familia si responsabilizarea acesteie fata de educarea copiilor, precum si
implicarea comunitatii in activitatea si decizia educativa reprezinta preocupari fundamentale in
invatamantul prescolar.
Comunicarea dintre gradinita- şcoala- familie si comunitate depinde de gradul de intelegere a necesitatii
acestor actiuni si decizii comune, precum si de respectarea statutului fiecaruia, prin prisma rolului pe care il
are in devenirea copilului.
Din aceasta colaborare fiecare are de câstigat dar cel mai important câstig il reprezinta cresterea,
dezvoltarea si educarea copiilor.

Bibliografie
 Constantinescu, Paula - Fenomenul socializării în universul copilăriei, în Culegere metodică editată
de Revista de Pedagogie, 1978
 Marinescu, Cornelia – Unitatea de acţiune a grădiniţei şi şcolii în educarea copiilor, în Revista de
Pedagogie, nr. 1, 1970

177
 RELAŢIA GRĂDINIŢĂ- ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Prof. consilier-Bădica Camelia Maria

C.J.R.A.E. Olt-punct de lucru ,,G.P.N. ,,ION CREANGĂ’’ Balş

Ca produs al dezvoltării sociale,sistemul de învățământ, a reflectat întotdeauna cerințele și posibilitățile

oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerințelor
dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor de
predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca
funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu
posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă
faptul că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:

Grădiniţa

Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean.
Aici fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o
comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că
şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!

Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.

Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o
identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia
însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia,
integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l

178
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi
bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze
obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă
cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.

Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.

Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu
părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni
un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor
să crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă
pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul
nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.

179
 ”Educatia fara frontiere!”- Relatia gradinita-scoala-familie-societate

Prof. Mihaela Manuela Baghiu

Gradinita cu Program Prelungit nr. 8 Iasi

Motto:
‘’ Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le-au dat viată; de aceea, pe
lângă viață,dăruiți copiilor și arta de a trăi bine, educandu-i.,, (Aristotel)

Educația copilului este un demers care presupune un schimb de experientă, de valori și competență
între toți adulții care il susțin în demersul său de dezvoltare integrată. Spirala relaționară care se țese în
jurul copilului (dar care trebuie să respecte nevoile sale de dezvoltare integrată) se bazează pe încredere, pe
parteneriat. Una din competențele parentale importante pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea
observa progresele copilului nostru, reactiile sale la stimuli pe care ii oferim si, nu în ultimul rând,
deschiderea spre cunoștere. Nu este neaparată nevoie să învățăm scalele de dezvoltare, este suficient să
petrecem mult timp împreună cu copilul nostru și
să-i recunoaștem unicitatea, personalitatea, nevoile.
Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezintă un factor important în stabilirea
parteneriatului între grădiniță și familie. Familia reprezintă primul spațiu formativ pentru copil, reprezintă
mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care crește. De aceea, este foarte important respectul
pentru moștenirea culturală a fiecărei familii și valorificarea acesteia în spațiul în care copilul se află separat
de părinții săi.
Eforturile depuse de părinți și educatori trebuie să se bazeze pe un schimb bogat de informații, de
experiențe și pe colaborare în asigurarea celor mai bune condiții de creștere și dezvoltare ale copiilor.
Părinții au nevoie să regăsească un sprijin în grădiniță, să se simtă responsabili și responsabilizați pentru a
colabora cu educatorii și a participa la orice activități realizate împreună cu și pentru copii. Părinții au nevoie
să cunoască cine și cum îi poate sprijini cu eforturile sale de îngrijire, creștere și educare a copilului.
Relația grădiniță- familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiții de bază, fundamentală:
cunoașterea familiei de către educatoare, a car
acteristicilor și potențialului ei educativ. Educatoarea trebuie să cunoască mai multe aspecte ale vieții de
familie, deoarece acestea o ajută în cunoașterea și înțelegerea copiilor. În privința aceasta, familia este o
sursă principală de informații privind relațiile interpersonale dintre membrii acesteia, așteptările privind
educația copilului, stilul educațional, autoritatea părinților și metodele educative folosite, valorile promovate,
climatul educațional, responsabilitățile pe care copilul le îndeplinește, etc.
Grădinița, fiind puntea de legătură cu familia, are și menirea de a asigura părinților asistență de
specialitate, informându-I asupra etapelor de evoluție a copiilor, venind în sprijinul celor ce întâmpină
dificultăți în înțelegerea rolului de părinte și în îndeplinirea cu succes a educarii copiilor.
Cadrul didactic are o mare importanță in viața copilului , în integrarea cu ușurință a acestuia în
grădiniță. De obicei, când își aduce prima dată copilul în grădiniță, părintele o vede pentru prima oară pe
educatoare, copilul fiind repartizat la o grupă sau alta, după diferite criterii. Este absolut obligatoriu ca
părintele să ia contact cu educatoarea înainte de a aduce copilul în grădiniță, oferindu-I acesteia câteva date
despre copil, iar părintele trebuie să-l cunoască pe omul care se va ocupa ani de zile de copilul său, pentu ca
apoi să ia o decizie finală.
O mare parte din viața copilului se va desfășura în grădiniță, iar de armonia dintre cele două medii
educaționale va depinde mult dezvoltarea viitoare a copilului. Cadrul didactic trebuie să constituie un model
de adult atât pentru copil cât și pentru părinții acestuia. Copiii îi urmăresc pe adulți, îi observă și ascultă ce
spun ei. Deși familia continuă să aibă cea mai puternică influență asupra copilului, în perioada frecventării
grădiniței, părinții trebuie să accepte că și alți adulți devin mai importanți pentru copil, trebuie să accepte
faptul că, într-o zi, copilul va spune: ,,Nu, eu fac așa cum mi-a spus d-na educatoare, pentru că ea știe.,,
Această replică înseamnă că preșcolarul și-a extins aria de socializare, că a înțeles și a acceptat existența
altor reguli decat cele ale familiei, incercând să se adapteze lor.

180
 In fiecare zi copiii invata despre oameni si locuri din comunitatea lor atunci cand isi insotesc
educatoarele sau parintii in plimbari si vizite, dar si in cadrul activitatilor desfasurate in gradinita.
Datorită faptului că la ora actuală deciziile, acțiunile și rezultatele educației nu mai pot fi realizate dacât
împreună cu toate mediile responsabile, familie, școală, comunitate, un accent deosebit se pune pe această
relatie denumita ,,parteneriat educational,,
Gradinița, prin implementarea diferitelor proiecte, caută soluții prin care să fie utilă societății, dar și privită
pe măsura investițiilor și speranțelor. Astfel, parteneriatele organizate de grădință urmaresc urmatoarele
aspecte :
- formarea unei rețele de sprijin comunitar, complementar grădiniței, pentru realizarea unor obiective;
- cunoașterea specificului cultural, a valorilor mediului comunitar;
- antrenarea membrilor comunitatii în luarea unor decizii privitoare la dezvoltarea gradiniței;
- oferirea unui suport material și cultural copiilor din grădiniță;
- invitarea membrilor comunității la momente festive sau evenimente importante ale grădiniței;
- participarea copiilor din grădiniță la unele manifestări festive organizate de comunitate;
- stimularea continua a invățării și introducerea copilului în ambianța școlii prin formarea reprezentărilor
despre școală;
Grădinița trebuie să facă tot ce îi stă în putință pentru valorizarea maximă a fiecărui individ prin stimularea
intelectuală a copiilor, a aptitudinilor, a atitudinilor și a trăsăturilor lor de personalitate.
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările materne și
gospodărești adăugându-se preocupările profesionale și de studio), modificarea statutului copilului, dispersia
familiei, încercarea de a valorize prestigiul educației familiale, progresele sociologiei și psihologiei, precum
și alte cause au dus la înțelegerea faptului că oricesistem de educație rămâne neputincios dacă se izbește de
indiferența sau de opoziția părinților și a comunității.

Bibliografie
• Agabrian Mircea – Scoala, familia,comunitatea. Didactica Universitaria, 2007
• Dumitrana Magdalena –,,Copilul, familia și grădinița,, Editura Compania, București 2002
• Jinga Ioan- Manualul de management instrucțional- Conducerea invațământului, Editura Didactică și
Pedagogică, Bucuresti ,1993
• Proiectul pentru Reforma Educației Timpurii

181
 PARTENERIATELE ŞCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE
ÎN VEDEREA FORMĂRII TINERILOR

PROF. BAIC CAMELIA NICOLETA

COLEGIUL TEHNIC „UNIREA”-ŞTEI, BIHOR

Funcţia fundamentală a educaţiei este aceea de a pregăti omul pentru integrarea socială. Educaţia nu
vizează formarea unui om abstract, ci a omului necesar societăţii respective, potrivit cerinţelor acesteia.
Elevul trebuie să înţeleagă că societatea în care trăieşte se conduce după anumite reguli şi norme, pe
care şi el trebuie să le cunoască, să le aplice şi să le respecte printr-un comportament corespunzător specific
vârstei. Acest lucru nu poate fi realizat fără o legătură strânsă între cei trei piloni, care stau la baza educaţiei
permanente, de calitate. Aceşti piloni sunt: şcoala, familia, comunitatea - trei surse principale pentru
dezvoltarea şi educarea personalităţii umane.
Relațiile dintre școală, elevi, familiile acestora și comunitate trebuie să fie bazate pe contact și
colaborare, pe transmitere de informații și prezentare a unor stări de lucruri, de influențe pozitive asupra
comportamentelor elevilor, pe trăiri afective și emoționale reciproce în diferite forme de manifestare.

Parteneriatele dintre școli, familii și comunitate pot ajuta profesorii în munca lor; pot perfecţiona
abilităţile şcolare ale elevilor; îmbunătăţesc programele de studiu și climatul şcolar; îmbunătăţesc abilităţile
educaţionale ale părinţilor; dezvoltă abilităţile de lideri ale părinţilor; conectează familiile cu membrii şcolii
și ai comunităţii; stimulează serviciul comunității în folosul şcolilor; oferă servicii şi suport familiilor şi
crează un mediu mai sigur în şcoli.
La școala unde lucrez este organizată legătura școală – familie - comunitate care funcționează sub
denumirile de: comitete de părinți pe școală , comitete de părinți pe clase, consiliu de administraţie la care
participă şi reprezentanţi ai elevilor, părinţilor, comunităţii locale, convenţii de practică cu agenţii
economici în funcţie de profilele şcolii.
Comitetele de părinţi, formate din 3-5 membri, au menirea:
- să asigure o influenţă educativă asupra părinţilor, să sprijine informarea şi pregătirea pedagogică a
părinţilor pentru participarea eficientă a acestora la activitatea de educaţie;
- să implice restul părinţilor la soluţionarea unor probleme ale clasei, cum ar fi: probleme de tip
gospodăresc; susţinerea morală şi materială a familiilor social-vulnerabile; organizarea şi
desfăşurarea unor activităţi comune cu elevii; etc.
Prin intermediul sedintelor cu părinţii dirigintele asigură o legătură continuă pe parcursul întregului
an şcolar. Este foarte important ca şedinţele cu părinţii să aibă o tematică psiho-pedagogică orientată spre
realizarea schimbului de experienţă, confruntarea opiniilor şi elaborarea soluţiilor pentru rezolvarea
situaţiilor de conflict. În cadrul acestor şedinţe părinţii contribuie la elaborarea şi realizarea unor activităţi
care favorizează relaţiile interpersonale armonioase.
Vizitele la domiciliul elevilor atât a dirigintelui, psihologului şcolar cât şi a directorului educativ
asigură contactul nemijlocit al şcolii cu condiţiile concrete de viaţă şi educaţie a copilului în familie.
Corespondenţa cu părinţii poate suplini uneori vizitele la domiciliu. Prin această formă atat
dirigintele cat şi directorul instituţiei poate comunica părinţilor despre reuşita şcolară, să-i felicite pentru
rezultatele deosebite obţinute de elev, să-i invite la şcoală pentru diverse situaţii.
Colaborarea cu familia reprezintă o verigă esenţială în faptul acţiunilor întreprinse în educarea
tânărului cetăţean, rolul conducător îi revine totuşi şcolii.
Nu mai puţin importantă este şi colaborarea cu comunitatea şi anume:
- Alte instituţii care oferă servicii educaţionale;
- ONG-uri;
- Administraţia Publică Locală;
- Organele de drept;
- Agenţi economici;
- Mass media; etc.
182
 În acest context comunitatea reprezintă cadrul cultural, spiritual şi geografic de dezvoltare a
elevului.
Activitatea în parteneriat are nenumărate avantaje:
- Crează relaţii de colaborare;
- Clarifică diverse probleme educative;
- Oferă un nou cadru de dezvoltare a personalităţii elevului;
- Sporeşte conştientizarea din partea tuturor actorilor implicaţi în educaţie.
Colaborarea dintre şcoală şi familie într-un mediu favorizat de comunitatea locală va atinge scopul
educaţional propus, printr-o relaţie de echivalenţă dintre şcoala în comunitate şi comunitatea în şcoală.
În concluzie, pot afirma că numai printr-o colaborare strânsă, susţinută, familia şi şcoala pot pune în
aplicare procesul de educare a copilului, că numai aşa se pot forma copii calmi, într-o viaţă zbuciumată,
copii fericiţi, într-o societate în permanentă schimbare.
Bibliografie:
1. Vasile Gh. Cojocaru, ”Calitatea în educaţie”, Chişinău 2007
2. Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004.
3. Vrăşmaş, E., A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucureşti, Editura Aramis 2002.

183
 FAMILIA – FACTOR IMPORTANT ÎN EDUCAŢIA COPILULUI

Prof.înv.preșcolar
BAICU IONA DANIELA
G.P.P. STÂLPENI

Motto:
„…Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă, voi
reuşi sau voi eşua în viaţă. Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te
rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume”.
(din Child's Appeal, Mamie Gene Cole)

Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care-l cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează dezvoltarea ca individ. Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată un
factor principal în formarea personalităţii copilului.
Atitudinea părintelui este oglinda copilului, în care acesta îşi construieşte imaginea de sine, îşi atribuie
o valoare, de aceea părinţii trebuie să aibă conştiinţa vorbelor şi faptelor de zi cu zi. Lor le aparţine povara,
responsabilitatea şi bucuria formării personalităţii copilului ca om integral, sănătos fizic şi psihic. Este
necesar să se facă educaţia părinţilor, fiindcă purtarea lor şi încrederea în ei constituie baza pe care se
clădeşte în primul rând educaţia în ,,cei şapte ani de acasă”, care este foarte importantă pentru dezvoltarea
ulterioară.
De modul în care familia influenţează dezvoltarea copilului în primii ani de viaţă depinde
comportamentul socio-relaţional al viitorului adult. Părinţii trebuie să mediteze la rolul important pe care-l
au în formarea personalităţii acestuia. Se spune, şi pe bună dreptate, că familia este prima şcoală a copilului
în care învaţă cum să se comporte în viaţă şi în societate. Acţiunile educative exercitate de părinţi trebuie
să fie continue, raţionale, şi să ţină cont de dezvoltarea fizică şi psihică a copilului. Familia reprezintă locul
în care are loc atât îngrijirea cât, mai ales, educarea copilului, educaţia în familie precedând-o pe cea
instituţională. Copilul, în primii ani de viaţă este dependent de părinţi, iar aceştia nu trebuie să fie
preocupaţi doar de latura fizică a îngrijirii lui, ci să aibă în vedere educaţia psiho-socială, corelând
posibilităţile fizice cu cele psihice.
Părinţii sunt primii educatori ai copilului, funcţia de părinte este o « meserie » şi, ca oricare meserie ea
trebuie învăţată; ei pot folosi metode şi procedee educative adecvate fiecărui copil contribuind la
dezvoltarea personalităţii acestuia.
Copilul este o persoană, însă este adevarat, o persoană în formare. Ceea ce nu înseamnă că el trebuie
luat mai puţin în consideraţie. Are sentimente, dorinţe, opţiuni, înclinaţii, opinii.
În familie, copilul se bucură de un climat afectiv sporit care-i conferă mai multă siguranţă. Climatul de
căldură din familie, preocuparea părinţilor de a le oferi copiilor condiţii cât mai bune de viaţă constituie un
factor important al educaţiei. Relaţiile care se stabilesc între părinţi şi copii sunt de ataşament, de încredere
reciprocă ceea ce face posibilă o bună comunicare între ei. Părinţii trebuie să comunice permanent cu copiii
şi nu doar prin vorbe ci şi prin componente neverbale, afectiv-emoţionale, gesturi vizibile.
O privire încruntată din partea părinţilor îl poate face pe copil să se izoleze, să se teamă, în schimb o
privire caldă, tandră care însoţeşte mesajul verbal îl face pe copil să capete mai multă încredere în el.
Copilul face multe năzdravănii, însă părinţii trebuie să ştie când şi cum să-l oprească atunci când
efectul acestora dăunează atât lui cât şi celor din jur. Părintele este un model de viaţă pentru copil.
Autoritatea în familie trebuie manifestată cu calm şi cu măsură, exagerările fiind de multe ori
dăunătoare. Există familii în care tatăl este autoritatea supremă, iar mama întăreşte acest lucru în faţa
copilului ori de câte ori acesta face ceva rău. În aceste familii, copilul este traumatizat, trăieşte cu spaimă, cu
teama de a fi pedepsit. De aceea consecinţele nu întârzie să apară, punându-şi amprenta asupra personalităţii
copilului. El va deveni timid, izolat, fără încredere în forţele proprii. Mai târziu, când scapă de sub tutela
părinţilor, se vor comporta diametral opus: vor fi agresivi, se vor revolta. În alte familii climatul afectiv

184
exagerat face ca copilul să devină egoist, să simtă că lui trebuie să i se ofere totul de-a gata, el nu mai este
supus unui efort fizic şi intelectual. De aceea în relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie să existe un simţ al
măsurii. Părinţii trebuie să cunoască foarte bine personalitatea copilului pentru a şti ce fel de atitudine să
adopte în relaţiile cu el. Ei trebuie să fie mereu consecvenţi în ceea ce cer copilului şi dorinţa acestuia.
Nu toţi părinţii manifestă înţelegere faţă de nevoile copilului. De mic, copilul simte nevoia să fie în
centrul atenţiei. El vrea să fie ascultat atunci când relatează cum şi-a petrecut o zi la grădiniţă sau la joacă;
să picteze împreună cu părinţii ceea ce l-a impresionat; să asculte o poveste sau chiar să fie un mic actor
alături de părinţi. De multe ori părinţii, pe motiv că sunt obosiţi, nu dispun de timp pentru copii şi le refuză
aceste plăceri. În astfel de cazuri copilul se simte neglijat, respins şi se închide într-o lume a lui. Părintele
trebuie să lase deoparte problemele ce-l preocupă sau oboseala şi tandru, surâzător să se apropie de sufletul
copilului să-l facă să simtă că este şi el o mică stea în constelaţia familiei.
Rolul familiei este acela de a crea copilului condiţiile necesare şi un climat adecvat jocului, studiului
individual şi odihnă.
Tonalitatea în care sunt purtate discuţiile, conţinutul acestora, gesturile cotidiene, chiar şi cele mai
simple (salutul, formulele de adresare între membrii familiei), respectarea de către adulţi a unui program
zilnic –toate acestea alcătuiesc ambianţa familiei în care copilul este educat.
Atitudinea părinţilor în munca educativă este hotărâtoare pentru formarea viitoarei personalităţi.
Familia trebuie să fie deschisă noului, să-l facă pe copil să pătrundă în noua civilizaţie înarmat cu multe
cunoştinţe.
Evoluţia rapidă a vieţii sociale de astăzi, face ca educaţia fără competenţă să nu fie educaţie. Părintele
este primul educator al copilului. Dacă acesta nu-şi ia rolul în serios vor exista lacune în educaţia copilului
care-i va marca dezvoltarea personalităţii.
Există foarte multe materiale puse la dispoziţia părinţilor, există cabinete de consiliere a părinţilor, de
pregătire a acestora pentru ,,meseria” de părinte - educator. Pe plan naţional se derulează o serie de
programe pentru educarea părinţilor. Aceste programe vin în sprijinul celor care întâmpină greutăţi în
educarea copiilor. Prin tematicile dezbătute se urmăreşte conştientizarea de către părinţi a rolului pe care-l
au în formarea personalităţii copiilor lor.
Trăim într-o lume modernă, iar părinţii nu vor să-şi marginalizeze copiii. Totuşi trebuie să ţină seama
şi de influenţele negative ale lumii moderne. Calculatorul, desenele animate, televizorul, alimentele
procesate folosite în exces duc la îmbolnăvirea copiilor de depresii şi anxietate.
De aceea trebuie să ştie cum să dozeze folosirea acestora de către copii pentru ca influenţa acestora să
nu se răsfrângă negativ în dezvoltarea personalităţii lor. Folosind alte mijloace mai plăcute şi utile copiii
pot beneficia în mod sănătos de o educaţie potrivită vârstei lor.
Bibliografie:

Liliana, Ezechil, Păişi Lăzărescu, Mihaela, Laborator Preşcolar- ghid metodologic,

Ed.V ŞI I Integral, Bucureşti, 2001
Revista Învăţământul Preşcolar, nr 3-4 ,2005, Bucureşti
Revista Învăţământul Preşcolar, nr 3-4 ,2008, Bucureşti
Învăţământul Preşcolar în mileniul III, NR. 3-4, 2005, Dolj
Dima, S., Copilăria- fundament al personalităţii, Ed. Revista învăţământului Preşcolar ,
Bucureşti,1997

185
 Colaborarea dintre gradinita, scoala, familie,societate
ÎNV. Bălabaneanu Angela Simona
Şcoala Gimnazială Dudeşti, jud. Brăila
Sistemul de invatamant ca produs al dezvoltarii sociale, a reflectat intotdeauna cerintele si posibilitatile
oferite de societate, afirmandu-se, la randul sau, ca factor al dezvoltarii sociale. Sub impulsul cerintelor
dezvoltarii sociale, sistemele de invatamant se modifica, tinzandu-se spre modernizarea metodelor de predare, a
continutului, a formelor de organizare, precum si a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele
institutii educative. Una dintre sarcinile gradinitei, este pregatirea copilului pentru scoala, prin intermediul a
doua forme specifice, jocul si invatarea. Invatamantul prescolar trebuie sa realizeze educatia prescolara avand
ca functie majora formarea si dezvoltarea personalitatii copilului in raport cu nevoile specifice varstei, cu
posibilitatile si dotarile sale, in interesul sau si al comunitatii sociale.
Cu toate acestea, complexitatea actului educational, a realitatii umane si sociale contemporane si
sarcinile tot mai dificile carora trebuie sa le faca fata procesul educational fac sa se identifice tot mai multe
fisuri in relatia amintita. Se recunoaste faptul ca deciziile, actiunile si rezultatele educatiei nu mai pot fi
realizate decat in comunitatea de optiuni dintre mediile responsabile – familie, scoala si comunitate. Mai mult,
se dezvolta concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc, optiunea personala,
implicarea acestuia de la varstele cele mai mici in responsabilitatea si drepturile pe care societatea le identifica
si recunoaste. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care sa intareasca schimbarea in relatiile scoala -
familie. Acest concept este parteneriatul eductional : este unul dintre cuvintele cheie ale pedagogiei
contemporane. Este un concept si o atitudine in campul educatiei.
Parteneriatul educational este forma de comunicare, cooperare si colaborare in sprijinul copilului la
nivelul procesului educational. El presupune o unitate de cerinte, optiuni, decizii si actiuni educative intre
factorii educationali. Acesta se desfasoara permanent si impreuna cu actul educational propriu-zis. El se refera
la cerinta ca proiectarea, decizia, actiunea si evaluarea in educatie sa fie realizate in cooperarea si colaborarea
dintre institutii, influente si agenti educationali.
Parteneriatul educational se realizeaza intre :
 institutiile educatiei : familia, scoala si comunitate ;
 agenti educationali : copil, parinti, cadre didactice, specialisti in rezolvarea unor probleme educationale
(psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuti, etc.) ;
 membrii ai comunitatii cu influenta asupra cresterii, educarii si dezvoltarii copilului (medici, factori de
decizie, reprezentantii bisericii, ai politiei, etc.) ;
 influente educative exercitate exercitate la anumite momente asupra copilului ;
programe de crestere, ingrijire si educare a copilului ;
 forme de educatie in anumite perioade.
Conceptul se adreseaza in principal parintilor si cadrelor didactice si se refera la actiunea in acelasi
sens. Ceea ce hotaraste familia, sa fie in acord cu masurile scolare si ceea ce un parinte face sa nu fie legat de
celalalt. Actual, relatia educator - copil are sensuri noi, este o relatie de colaborare, datorita aspectelor ei de
conducere democratica si flexibilitatii in luare deciziilor. Nu numai copilul invata si se dezvolta sub influenta
educatorului, ci acesta se formeaza si se transforma prin relatie educativa. Rezolvarea fiecarei probleme
educative adauga competente noi cadrului didactic. Numai un cadru didactic de tip reflexiv, creator si dinamic
care accepta schimbarea in raport cu fiecare generatie, va gasi raspuns la noile intrebari. Parintii, copiii si
comunitatile se influenteaza puternic unii pe altii. Mediul in care traiesc parintii poate sprijini sau devia vietile
lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate sa se comporte ca o sursa de forta si siguranta sau ca o
relatie a dezvoltarii.
Parintii pot influenta comunitatea ca idivizi sau ca membrii ai unui grup. Ei pot contribui la dezvoltarea
comunitatii si la fixarea prioritatilor sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca institutii bine determinate
ale societatii – familia, scoala si comunitatea. In momentele diferite ale cresterii, dezvoltarii si devenirii fiintei
umane, fiecare dintre aceste institutii sociale are rol important. Mai mult, azi, este determinata nevoia unui
parteneriat educational intre acestea, in favoarea unei educatii eficiente pentru individ si societate. In
rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare si invatare, institutia scolara dezvolta o serie de structuri de
sprijin in favoarea copilului si a familiei. In acelasi timp este nevoie de activitati de sustinere in afara grupei si
de activitati de sprijin atat a copilului aflat in situatii dificile sau de risc, cat si a familiei si a cadrelor
186
didactice. Structurile de sprijin ale institutiei scolare merg pe linia cabinetelor de asistenta psihopedagogica, de
consiliere, de rezolvarea unor probleme specifice (cabinete de logopedie si orientare profesionala) si a centrelor
de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvolta astfel la acest nivel, programe specifice de sprijin
individualizat si de grup pentru copii, parinti si cadre didactice.
Gradinita eficienta realizeaza un parteneriat cu copiii, prin valorizarea si respectarea identitatii sale, cu
familia- prin cunoasterea importantei acesteia si atragerea in procesul didactic cu toate resursele educative ale
societatii, pe care le identifica, le implica si le foloseste activ. Identificand si valorizand dimensiunea personala
a individului, realizam insa, nevoia valorizarii si aprecierii familiei ca un mediu primordial si afectiv necesar
formarii individuale. Familia trebuie sprijinita si nu inlocuita in educatia tinerei generatii. Si pe parcursul
varstelor scolare familia ramane mediul afectiv cel mai viabil de securitate si stimulare. Se recunoaste tot mai
mult influenta si a altor institutii din comunitate asupra informarii si formarii copilului. Astfel la nivelul
gradinitelor au loc activitati de religie, concepute de cadre didactice cu avizul specializat al preotilor din
parohie. Copiii participa de sarbatori la slujbele religioase, impartasindu-se. Se subliniaza dorinta copiilor de a
fi in legatura permanenta cu obiceiurile sfinte de-a lungul anului. Ei sunt entuziasmati si participa cu placere la
sarbatorile prilejuite de Craciun si Sfintele Pasti. De asemenea, colaborarea cu politia, este marcata prin
activitati sustinute de politisti, prin educatia rutiera, comportament civic etc. Brigada de pompieri se implica in
informarea si indrumarea cadrelor didactice si a copiilor. Primaria este principalul factor al comunitatii locale,
care sprijina institutiile scolare. Astazi se cere tot mai mult intelegerea parteneriatului educativ, ca forma de
unificare, sprijin si asistenta a influentelor educativ-formale. Experienta dovedeste ca o atmosfera destinsa intre
agentii educationali faciliteaza invatarea. Exista o retea complexa de relatii in cadrul unei institutii scolare,
care are un potential in influentarea educatiei copiilor.
Cele mai importante relatii sunt :
 relatiile dintre cadru didactic si elev ;
 relatiile interindividuale ( dintre elevi, dintre cadre didactice, dintre cadre didactice si specialistii care
sprijina scoala, dintre cadre didactice si personalul administrativ al scolii etc.) ;
 relatiile dintre cadre didactice si parinti.
Colaborarea dintre institutia de invatamant si familie presupune o comunicare efectiva si eficienta, o unitate
de cerinte si o unitate de actiune cand este vorba de interesul copilului.
La aceste forme de colaborare adaugam astazi :
 scoala parintilor ;
 consilierea psiho-pedagogica ;
 orientarea familiei in functie de nevoile individuale sau de grup intr-o maniera profesionala de catre
specialistii pregatiti anume.
Colaborarea si cooperarea parintilor cu institutia de invatamant sunt eficiente si benefice ambilor factori, in
conditiile in care comunicarea este reala, in functie de dimensiunea sa umana.
In incheiere iata cateva sugestii pentru a sprijini familia si a lua impreuna decizii eficiente :
 Fiti pozitivi, aveti deschidere catre opiniile parintilor.
 Nu refuzati dialogul cand e vorba de a lua o decizie.
 Armonizati punctele de vedere ale familiei cu ale dumneavoastra si cu ale specialistilor, daca e nevoie
de opinie avizata.
 Explicati deciziile luate .
 Sintetizati discutiile referitoare la luarea unor decizii.
 Decideti numai cand v-ati sfatuit cu familia. Centrati-va deciziile pe o viziune cat mai adecvata despre
copil si cautati sa aveti obiective comune cu familia.

187
 GRĂDINIŢA, FAMILIA ŞI COMUNITATEA –
PARTENERI ÎN EDUCAŢIE

Prof. înv. primar Balaci – Popa Florina –Tincuţa

Liceul de Informatică ,, Tiberiu Popoviciu” Cluj- Napoca

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului
cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei
sale. În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea
unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor
forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala,
instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și
posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor
de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca
funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu
posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că în
dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădiniță, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:

Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume, de stabilire a apartenenţei la un grup. Pentru
mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o comunitate
închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo unde copilul
petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa răspunde deci
unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că şi curriculum-
ul educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta.

Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.

Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
188
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiu intim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi
bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
apropie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa
se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.

Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească
mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

Bibliografie:

,, Educţia timpurie şi specificul dezvoltării copilului preşcolar”- 2008

189
 Educaţie fără frontiere!
Cornelia Bălan
Şcoala Gimnazială nr. 1 Rieni

Pregătirea copilului pentru şcoală este considerată tot mai mult “funcţia majoră”, obiectivul formativ final al
activităţilor instructiv-educative din grădiniţă. Un rol important în pregătirea copilului pentru şcoală revine
îndeplinirii obiectivelor ce vizează comportamentele psihosociale ale personalităţii copilului şi care contribuie
la integrarea şi adaptarea lui la mediul de viaţă şi activitatea şcolară.
Pentru a depăşi pragul dificil al şcolarităţii, întreprindem diferite activităţi comune, grădiniţă-şcoală- familie.
Educaţia pentru mediu ne priveşte în egală măsură pe toţi, adulţi sau copii, iar problema, deşi nu e nouă, se
pune tot mai acut, devenind obiect de studiu încă de la cea mai fragedă vârstă.
Începută de timpuriu, educaţia ecologică are şanse mari. Cei mici trebuie să înţeleagă că pe Terra există
interdependenţă între populaţia umană şi nenumăratele specii de plante şi animale, între societate şi ciclurile
biologice din natură. Aceasta se poate face atât prin activităţile de cunoaşterea mediului, educarea limbajului,
educaţie plastică, activităţi practice, dar şi prin activităţile de extindere, opţionale sau extracurriculare. De
asemenea trebuie să-i facem să înţeleagă necesitatea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii care nu trebuie să devină
duşmani ai naturii, ci în concordanţă cu aceasta, pentru a păstra resursele Terrei; exploatarea judicioasă a
pădurilor, a bogăţiilor solului şi subsolului, pentru a păstra frumuseţile naturale ale munţilor, curăţenia apelor, a
aerului, atât de necesare plantelor, animalelor şi implicit omului.
Copiii rămân cu convingeri clare cu privire la necesitatea protejării mediului, se implică activ, li se dezvoltă
spiritul de iniţiativă, simţul răspunderii. Astfel, elevii vor invăţa să fie responsabili şi prin intermediul altor
instituţii locale, respectiv: biserică, familie, societate.
De asemenea, vor înţelege că în Europa există forme de relief ca şi în ţara noastră, animale, păsări, bogăţii; că
europenii luptă pentru combaterea sacrificării animalelor pentru blană, a tăierii masive de lemne, a exploatării
iraţionale a bogăţiilor, împotriva poluării naturii.
Cunoaşterea şi înţelegerea unor componente şi procese ale lumii vii, stimularea motivaţiei pentru protecţia
naturii şi formarea comportamentului ecologic adecvat şi derularea de acţiuni concrete de protecţie a mediului
înconjurător este un scop al acestora.

190
 RELAŢIA ŞCOALĂ - FAMILIE - SOCIETATE

PROFESOR ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR: BĂLAŞA ELENA FLORENTINA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ MIHAI EMINESCU BRADU , ARGEŞ

Activitatea didactică de bună calitate constituie un suport pentru progresul constant al copilului în
plan psihic şi social. Copilul îşi va dezvolta potenţialul nativ în măsura în care şcoala va reuşi să-l identifice
corect, să-l cultive , dar nu va omite să se implice în modelarea influenţelor care nu aparţin orei de
curs.Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul şcoala, familia, întreaga societate. Colaborarea între
toţi factorii educaţionali, în primul rând între şcoală şi familie este stringentă.Şcoala nu-şi poate realiza pe
deplin sarcinile, dacă nu cunoaşte condiţiile familiale de muncă şi viaţă ale copiilor.
Parteneriatul între şcoală şi familie şi - a demonstrat eficienţa pretutindeni unde a fost aplicat, dacă s-
au respectat anumite condiţii de realizare a acestuia : părinţii să fie percepuţi de către cadrele didactice ca
persoane active şi valoroase, părinţii să se implice în mod concret în luarea de decizii referitoare la
activităţile extraşcolare, la modificarea orarului, la stabilirea disciplinelor opţionale; responsabilitatea
pentru evoluţia copilului să fie împărţită între şcoală şi familie.Părinţii nu pot cunoaşte pe deplin psihologia
copilului lor, dacă nu află şi modul lui de comportare în condiţiile şcolare. Activitatea de acasă este o
continuare a activităţii pedagogice de la şcoală şi invers – activitatea de la şcoală este o continuare a
activităţii de acasă.La şedinţele cu părinţii am vorbit pe larg despre modul în care aceştia îşi pot ajuta copiii
la învăţarea lecţiilor, dar mai ales la controlul temelor pentru acasă.
Copilul nu trebuie să vină la şcoală cu temele nefăcute. De aceea, părinţii trebuie să cunoască cum se
controlează şi cum poate fi ajutat copilul în cazul în care întâmpină unele greutăţi în rezolvarea lor.Totodată,
părinţii trebuie să cunoască dacă copilul lor are o comportare corectă faţă de învăţător şi colegii de clasă,
dacă purtarea lui pe stradă sau în alte locuri în afara şcolii este corespunzătoare.Din experienţa pe care am
avut-o până în prezent, mi-am dat seama că există familii care se mândresc cu atitudinea severă faţă de
copii. Severitatea este necesară, dar cu măsură, altfel copilul creşte timorat de gândul pedepsei, începe să
mintă şi se îndepărtează de părinţi.Am avut copii care începeau să plângă când obţineau calificative de bine
sau suficient, spunând că vor fi bătuţi sau pedepsiţi de către părinţi.Mai gravă este situaţia în care părinţii
sunt împărţiţi în “două tabere”: unul sever, iar celălalt indulgent.Severitatea exagerată îşi va lăsa amprenta
asupra personalităţii în formarea copilului.
Astfel de părinţi impun un regim de viaţă şi de învăţătură peste limitele de toleranţă psihologică şi
psihofiziologică specifică vârstei. Ei impun copiilor lor un volum prea mare de sarcini, interzic participarea
la activităţi recreative, la jocurile specifice vârstei şi fac uz frecvent de pedepse care lezează demnitatea
copiilor, chiar pedepse corporale.La celălalt pol se află părinţii superprotectori, cei care se învârt în jurul
poftelor copilului. Un astfel de copil va ajunge un egoist, pentru că în familia sa el a cunoscut numai
drepturi , nu şi îndatoriri. Cu aceşti copii se lucrează foarte greu şi devin dificili, deoarece ei cred că şi la
şcoală vor avea parte de aceleaşi privilegii.Atitudinea protectoare a părinţilor se poate manifesta şi prin
limitarea excesivă a libertăţii şi independenţei de acţiune, a iniţiativei copilului.Părinţii devin deosebit de
preocupaţi de copil, manifestă o teamă permanentă pentru viaţa şi activitatea copilului lor şi de aceea
stabilesc ei direcţiile de acţiune şi comportare fără să accepte abateri, plângeri şi nemulţumiri. Principala
consecinţă se exprimă într-un comportament lipsit de iniţiativă, instalarea unei temeri nejustificate de
acţiune şi mai ales de consecinţtele ei, în ultimă instanţă timiditate exagerată.Obiectivul primordial al
parteneriatului şcoală – familie îl reprezintă obţinerea succesului şcolar. Evoluţia pozitivă în planul
activităţii şcolare se exprimă prin termenii de progres, reuşită şi succes şcolar.Progresul arată obţinerea
anumitor stări calitative superioare în raport cu o perioadă comparată, poate fi continuu sau
periodic.Reuşita şcolară se referă la nivelul de realizare a unui obiectiv propus pentru o durată mai mare de
timp.Succesul şcolar se exprimă prin raportarea performanţelor elevului la cerinţele programei şcolare şi la
finalităţile învăţământului.
Insuccesul sau eşecul şcolar cunoaşte două faze:
- în faza initială – elevul trăieşte sentimente de nemulţumire, are o motivaţie săracă, fie la o
disciplină sau un capitol (pentru o scurtă perioadă de timp).
191
 Aceasta fază se poate depăşi cu uşurinţă prin mobilizarea resurselor proprii sau printr-o atenţie
deosebită din partea învăţătorului.
- a doua faza – de instalare evidentă şi stabilă a insuccesului şcolar, elevul evită efortul
individual şi îşi exprimă aversiunea faţă de învăţătură, profesori, tot ceea ce este legat de şcoală.
Înregistrând mari lacune în cunoştinţe, el poate ajunge la repetenţie, exmatriculare sau chiar abandon şcolar.
Şcolarul are nevoie acasă de un mediu de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Într-un climat
educativ bun, părinţii sunt calmi, înţelegători, afectuoşi, destul de flexibili în raporturile cu copilul, fără însă
a-i satisface orice capriciu.Copilul simte că părinţii se ocupă de el, că sunt interesaţi de necazurile şi
problemele lui, ca şi de rezultatele şcolare.Familia este un cadru de disciplină ferm, în care şi copiii şi
părinţii împărtăşesc acelaşi nivel de exigenţă.Studiile arată ca într-un climat familial pozitiv, copiii sunt
originali şi spontani, se descurcă singuri, dovedind autonomie, îşi exprimă dorinţa de a creşte, de a se
impune şi de a fi conducători; ştiu să se apere, doresc să înfrunte dificultăţile, sunt perseverenţi în realizarea
unor scopuri.
Pentru a-mi da seama de interesul ce-l manifestă fiecare părinte pentru şcoală am dat un
chestionar părinţtilor, cu diferite întrebări: “ Sunteti multumiţi de condiţiile şcolare în care copilul
dumneavoastră îşi desfăşoară activitatea?”, “ Îl supravegheaţi zilnic la efectuarea temelor?”, “Copilul
dumneavoastră are acces la informaţie (calculator, internet)?”, “Care credeti că este punctul lui forte?”,
“Este înscris la vreo activitate extraşcolară?”
După acest chestionar, mi-am putut da seama de părinţii interesaţi, în adevăratul sens al cuvântului,
de şcoală, de viitorul copilului. Pentru ca relaţia dintre şcoală şi familie să fie cât mai apropiată şi să-l ajute
pe micul elev să se integreze în mediul şcolar, am implicat direct părinţii în activităţile desfăşurate în afara
orelor de curs.Părinţii au venit cu idei de realizare a unor activităţi extraşcolare. Am fost împreună în
excursii, am vizitat diferite obiective propuse de ei, am organizat concursuri, am ţinut în faţa părinţilor
serbări, care au permis acestora să vadă manifestările elevilor, precum şi rezultatul muncii lor. De aceea,
părinţii se simt utili şi prezintă mai mult interes pentru şcoală. ‘’Şcolarul are nevoie acasă de un cadru
general de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Pentru aceasta el are nevoie de părinţi calmi, înţelegători,
afectuoşi, maleabili în raporturile cu copilul, fără a da dovadă de slăbiciune. El are nevoie să simtă că
părinţii se ocupă de el, că iau parte la micile lui necazuri şi la problemele care îl intereseaza şi că nu se
dezinteresează de ceea ce se întâmplă la şcoală”( M. Gilly).
În climatul actual întâlnim două tendinţe contradictorii: părinţii sunt preocupaţi de viitorul copiilor
lor, dar, în acelaşi timp, nu mai au timp să le acorde atenţia cuvenită.Este o sarcină a şcolii, a învăţătorului,
în special, să identifice situaţiile “dificile” din famiile copiilor, să dirijeze strategiile educative în favoarea
elevului şi mai ales să conştientizeze faptul că relaţia de parteneriat şcoală – familie este determinantă în
obţinerea performanţelor şcolare.

192
 RELAŢIA ŞCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE
ÎNTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ

prof. Bălean Cristian

Liceul Teoretic „Diaconovici Tietz” Reșița
structura Școala Gimnazială Nr. 1 Reșița

educ. Bălean Diana

Liceul Teoretic Bilingv Româno-Croat Carașova
structură Grădinița P.N. Carașova

Școala, familia și societatea sunt trei surse principale pentru dezvoltarea şi educarea personalităţii
umane.
Societatea imprimă un anumit format atât şcolii cât şi familiei iar prin idealul educaţional trasează
liniile directorii pe care acestea trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, familia şi şcoala sunt cele care îşi aduc
aportul continuu la modelarea societăţii .
Idealul educaţional constă în formarea şi dezvoltarea integrală a personalităţii din perspectiva
exigenţelor culturale, axiologice, social-economice, ştiinţifice şi politice ale societăţii democratice pentru
asumarea unui ansamblu de valori necesare propriei dezvoltări, realizării personale şi integrării sociale şi
profesionale într-o societate a cunoaşterii, în contextul valorilor europene şi general-umane.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea
ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune.
Pentru a delimita cât mai precis rolul familiei în sistemul factorilor orientării vom face distincția
între influențele familiei și acțiunea ei educativă. În urma unor cercetări întreprinse s-a constatat că familia
ocupă locul întâi în ierarhia celorlalți factori.
Referitor la acţiunea educativă a familiei, ea este eficientă numai atunci când scopul său se înscrie pe
aceeaşi linie cu a şcolii, când între cei doi factori există o concordanţă în ceea ce priveşte obiectivele
urmărite, subordonate idealului social şi educaţional. Asemănător școlii, sarcinile familiei ar putea fi
concentrate în jurul a două obiective fundamentale: cunoașterea copilului și educarea lui din punct de
vedere psihic (aptitudinal, motivational, caracterial).
În centrul acestei relaţii stă, desigur, copilul-elev, ca beneficiar al actului educaţional promovat de
cei trei factori deopotrivă.
Un raport asupra relaţiilor dintre şcoală şi familie în ţările Comunităţii Europene, bazat pe cercetări
comparative, documentare şi empirice (prin ancheta de opinie cu chestionare) enumeră patru motive pentru
care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor (legislaţia reflectă astfel libertatea
părinţilor de a-şi creşte copiii aşa cum doresc;
b. există diferenţe între ţări privind măsura în care părinţii pot alege între diferitele şcoli şi cursuri pe
care să le urmeze copiii lor, măsura în care părinţii trebuie consultaţi de responsabilii şcolari etc.);
c. învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului, o bună parte a educaţiei petrecându-se în
afara şcolii. Cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor,
în special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi
favorizate datorită dialogului cu şcoala;
d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi cadrele didactice) au dreptul
să influenţeze gestiunea şcolară.
Obstacolele relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât şi
la cadrele didactice sau administratorii şcolari) sau de ordin material (relaţia şcoală-familie cere un surplus
de efort material şi de timp).
Pentru a nu se ajunge la asemenea dificultăţi, este de preferat ca părinţii să ia legătura cu şcoala nu
doar atunci când sunt chemaţi la şedinţele cu părinţii sau atunci când copiii se confruntă cu anumite
dificultăţi. Ei trebuie să participe la toate evenimentele importante ale şcolii (serbări, festivităţi, concursuri,
spectacole, etc.), să uşureze misiunea educativă a şcolii prin continuarea educaţiei în cadrul familiei, dar şi
să manifeste disponibilitate pentru participarea la cursuri cu caracter educativ realizate pentru părinţi.

193
 În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Se cunosc următoarele forme mai
importante de organizare instituţionalizată a educaţiei părinţilor şi a colaborării şcoală-familie:
• asociaţii ale părinţilor şi cadrelor didactice, care au o largă libertate de iniţiativă;
• şcoli ale părinţilor;
• consilii de administraţie şcolară formate din părinţi, cu rol informaţional, consultativ şi decizional;
• comitete de părinţi pe clase şi şcoli, fără rol decizional, care sprijină şcoala în rezolvarea unor
probleme.
Îmbunătăţirea relaţiei şcoală-familie implică informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte
şcolaritatea copilului şi presupune, cel puţin, ca fiecare părinte să cunoască:
- obligaţiile legale privind educaţia copilului;
- drepturile de care dispune pentru educaţia copilului;
- importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului;
- metodele de colaborare cu şcoala.
În acest scop este necesar un dialog între cadre didactice şi părinţi. Cadrele didactice trebuie să
primească o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în aceasta materie trebuie
considerată ca o aptitudine profesională. Pe de altă parte, părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul
lor educativ în cooperare cu învăţătorii şi profesorii iar şcolile trebuie să asigure părinţilor asistenţa
necesară.
Colaborarea dintre şcoală şi familie într-un mediu favorizat de comunitatea locală va atinge scopul
educaţional propus, printr-o relaţie de echivalenţă dintre şcoala în comunitate şi comunitatea în şcoală.
În concluzie, putem afirma că numai printr-o colaborare strânsă, susţinută, familia şi şcoala pot
pune în aplicare procesul de educare a copilului.

Bibliografie:

1. Băran- Pescaru, A., Parteneriat în educaţie, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004.
2. Vrăşmaş, E., A., Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura Aramis 2002.
3. Popescu, M., Implicarea comunităţii în procesul de educaţie, Centrul Educaţia 2000+, Corint, Bucureşti,
2000.
4. Ioan Nicola, Pedagogie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994;

194
 RELAŢIA GRĂDINIŢĂ- ŞCOALĂ- FAMILIE –SOCIETATE
Prof. Balescu Mariana
Sc. G. ,,I.Gh. Duca”-
Gradiniţa P.P. Traian, Rm Valcea

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor
de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție
majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și
dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în care
se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor, precum
şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate
sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o
comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că şi
curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai
mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este reprezentată
de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui, dar şi de oamenii
importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale. Casa copilului este
mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere, locul explorării şi al
construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l împarte decât cu oameni
foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi
pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi aproprie spaţii şi să-şi creeze
obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă
cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin

195
societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă.
Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun
pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici
genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

Bibliografie: ,,Educatia timpurie şi specificul deyvoltării copilului preşcolar”- 2008

196
 Relația dintre şcoală și familie – primul pas spre reușita şcolară
Prof. Înv.primar: Bălhuc Tereza Evelina
Școala ”I.Cantacuzino”, loc. Pașcani, jud. Iași

Cele două medii educaţionale - şcoala şi familia- se completează şi se susţin reciproc, ele putând asigura într-o
mare măsură o bună integrare a copilului în activitatea şcolară, dar şi în viaţa socială. Cercetările realizate în
domeniul educaţiei arată că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri
cu şcoala în educaţia copiilor lor, se observă o îmbunatăţire a performanţelor elevilor, o mai bună frecventare a
şcolii, precum şi reducerea ratei de abandon şcolar sau chiar a scăderii delicvenţei juvenile.
Implicarea părinţilor în educaţia şcolară a copiilor are la bază cîteva principii esenţiale:
• Părinţii, indiferent de etnie, statut socio-economic sau pregătire educaţională, sunt un
element cheie în educaţia propriilor copii.
• Părinţii doresc tot ce e mai bun pentru copiii lor.
• Toţi copiii pot învăţa.
• Elementul principal este copilul şi realizările sale.
• Şcoala nu este singura responsabilă pentru rezultatele şcolare ale copilului.
• Fiecare cadru didactic este un specialist în domeniul său, oferind astfel copiilor informaţii relevante şi
accesibile vârstei.
Ca parteneri într-o relaţie, este normal ca părţile implicate să aibă anumite aşteptări una faţă de cealaltă. În cei
15 ani de experienţă ca învăţător, am observat că există un set comun majorităţii părinţilor, în ceea ce
priveşte aşteptările lor privind activitatea cadrelor didactice. Iată câteva dintre ele:
o să fie sensibili la nevoile, interesele şi talentele speciale ale copiilor;
o să stabilească cerinţe şcolare identice pentru toţi copiii;
o să manifeste entuziasm în educarea copiilor;
o să-i ajute pe copii să-şi sporească stima de sine;
o să întărească discipina copiilor;
o să comunice des şi deschis cu părinţii;
o să ofere recomandări privitoare la modul în care părinţii îi pot ajuta pe copii să
înveţe.
De asemenea, cadrele didactice au anumite aşteptări din partea părinţilor:
• să creeze copiilor oportunităţi de învăţare (un mediu sigur de dezvoltare fizică
şi psihică);
• să susţină scopurile, regulile şi politica şcolii;
• să sublinieze în discuţiile cu copiii, importanţa educaţiei pentru viaţă;
• să-şi accepte responsabilitatea de părinte, fiind un bun exemplu;
• să-i ajute pe copii să realizeze un echilibru între activităţile şcolare şi cele
extraşcolare;
• să-i înveţe pe copii auto-disciplina şi respectul pentru cei din jur;
• să-i încurajeze pe copii să fie cât mai buni (să se autodepăşească) şi să-şi
stabileacă scopuri realiste;
• să comunice des şi deschis cu cadrele didactice (fără a jigni sau a critica
competenţa profesională a acestora).
Oricare ar fi aşteptările, esenţială este încrederea. Părinţii trebuie să aibă încredere în cadrele didactice, dar şi
să aibă grijă să nu proiecteze asupra copiilor propriile amintiri neplăcute pe care le-ar putea avea din perioada
şcolii. Ei trebuie să le recunoască cadrelor didactice un profesionalism pe care ei nu îl au, pedagogia fiind o
adevărată meserie, nu doar o simplă ocupaţie.
În relaţia şcoală- familie pot apărea dificultăţi de ordin comportamental ( întâlnite atât la părinţi, dar şi la
cadrele didactice) sau de ordin material (se cere un surplus de efort din punct de vedere material sau de timp).
Aceste dificultăţi pot apărea din părerile diferite privind responsabilitatea statului şi a familiei cu referire la
educaţia copiilor, impactul familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, participarea la gestionarea şi

197
procesul decizional din şcoală, dar şi randamentul pedagogic al cadrelor didactice sau lipsa de timp a
părinţilor. Pentru a nu se ajunge la asemenea dificultăţi, este de preferat ca părinţii să ia legătura cu şcoala nu
doar atunci când sunt chemaţi la şedinţele cu părinţii sau atunci când copiii se confruntă cu anumite dificultăţi.
Ei trebuie să participe la toate evenimentele importante ale şcolii (serbări, festivităţi, concursuri, spectacole,
etc.), să uşureze misiunea educativă a şcolii prin continuarea educaţiei în cadrul familiei, dar şi să manifeste
disponibilitate pentru participarea la cursuri cu caracter educativ realizate pentru părinţi.
Pentru a facilita comunicarea între şcoală şi familie, cadrul didactic poate să comunice cu părinţii prin e-mail,
în cazul în carea aceştia dispun de un calculator conectat la internet, să efectueze vizite la domiciliul elevilor,
să realizeze întâlniri după cursuri ori de câte ori se impune acest lucru, la o oră agreată de părinţi.
O altă piedică pusă în faţa parteneriatului şcoală- familie o reprezintă faptul că unele familii se simt neglijate
sau nedorite, unele persoane putându-se simţi chiar intimidate de cadrul didactic. Una din cauze este educaţia
limitată a părinţilor, sau chiar nivelul lor de alfabetizare. În această situaţie, cadrele didactice trebuie să
înţeleagă nivelul de disponibilitate existent pentru implicarea părinţilor în activităţile şcolare, dar şi să-şi
adapteze strategiile pentru a contribui la realizarea unui parteneriat reuşit între şcoală şi familie.
În concluzie, pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi, implicit, succesul în viaţă, e
nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în care fiecare ştie ce are de făcut
şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea cuvenită.

198
 “Educație fără frontiere!”: Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate

Parteneriatul școala familie

Bálint Mária

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii

individului cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai
existenţei sale.
Având în vedere faptul că urmărim cu toţii să ne înarmăm copiii cu competenţe cerute de
caracteristicile secolului pe care îl traversăm – comunicarea orală şi scrisă, gândirea critică, rezolvarea de
probleme, colaborarea, creativitatea, leadership-ul, adaptabilitatea, responsabilitatea şi auto-orientarea –
atunci ar trebui să gândim procesul educaţiei continuu, fără disfuncţionalităţi, fără frontiere care frânează
dezvoltarea, la trecerea dintre cicluri.
În baza cercetărilor făcute în şcolile din S.U.A. şi în în unele ţări din Europa, a reieşit faptul că,
atunci când şcolile, familiile şi comunitatile colaborează ca parteneri, beneficiarii acestei colaborări sunt
elevii. Opinia mea este, că nu numai elevii, ci societatea în care trăim.
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţina rezultate
foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să paşească pe treptele superioare ale
invaţării şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul elevilor
se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea activităţii în şcoală şi in clasele de elevi.
Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Majoritatea părinţilor îşi doresc succes şcolar pentru copiii lor deci, dar puţini conştientizează că
educaţia începe, de fapt, de la naştere şi că este un proces extrem de complex şi de profund. Copiii învaţă
ceea ce trăiesc zi de zi, clipă de clipă, aşadar atmosfera familială e hotărâtoare în evoluţia lor. Părintele ar
trebui să afle (dacă nu ştie deja) că este primul şi cel mai important educator al copilului. De la el copilul
învaţă despre propria persoană şi despre ceilalţi. Dacă cei doi învaţă să vorbească, să citească, să se joace şi
să rezolve probleme împreună, atunci putem spune că s-au făcut primii paşi pentru intrarea în viaţă.
Pentru Le Play cât și pentru Proudhon, familia este ,,celula de bază a societății,, de la care emană întreaga
ordine sau dezordine socială. Familia constituie, deci, temelia pe care se edifică celelalte forme de
organizare a vieții sociale și care, la rândul lor influențează familia, facând-o să se transforme și să evolueze
în permanență.

Informarea si formarea parintilor în ceea ce priveste scolaritatea copilului presupune, cel putin, ca fiecare
parinte sa cunoasca: obligatiile legale privind educatia copilului; drepturile de care dispune pentru educatia
copilului; importanta atitudinii lui pentru reusita scolara a copilului; metodele de colaborare cu scoala. În
acest scop este necesar un dialog între profesori si parinti; profesorii trebuie sa primeasca o pregatire în
materie de relatie cu parintii iar competenta lor în aceasta materie trebuie considerata ca o aptitudine
profesionala; parintii trebuie sa fie pregatiti pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii;
scolile trebuie sa asigure (asociatiilor) parintilor asistenta necesara.

Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare de
energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii, inferioritaţii şi dependenţei pe
care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă.

199
 ȘCOALA ȘI FAMILIA – MEDII EDUCAȚIONALE PARTENERE
P.I.P. BĂLTESCU FLORINA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ VEDEA,
COM. VEDEA, JUD. TELEORMAN

Când cele două medii educaţionale ( şcoala şi familia) se completează şi se susţin, pot asigura într-o mare
măsură o bună integrare a copilului în activitatea şcolară, dar şi în viaţa socială. Cercetările realizate în
domeniul educaţiei arată că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri
cu şcoala în educaţia copiilor lor, se observă o îmbunătăţire a performanţelor elevilor, o mai bună frecventare a
şcolii, precum şi reducerea ratei de abandon şcolar sau chiar a scăderii delicvenţei juvenile.
Implicarea părinţilor în educaţia şcolară a copiilor are la bază câteva principii esenţiale: părinţii, indiferent de
etnie, statut socio-economic sau pregătire educaţională, sunt un
element cheie în educaţia propriilor copii; părinţii doresc tot ce e mai bun pentru copiii lor; toţi copiii
pot învăţa; elementul principal este copilul şi realizările sale; școala nu este singura responsabilă pentru
rezultatele şcolare ale copilului; fiecare cadru didactic este un specialist în domeniul său, oferind astfel copiilor
informaţii relevante şi accesibile vârstei.
Ca parteneri într-o relaţie, este normal ca părţile implicate să aibă anumite aşteptări una faţă de cealaltă.
Din experienţa mea ca învăţător, am observat că există așteptări comune ale părinților lor privind activitatea
cadrelor didactice cum ar fi: să fie sensibili la nevoile, interesele şi talentele speciale ale copiilor;
să stabilească cerinţe şcolare identice pentru toţi copiii; să manifeste entuziasm în educarea copiilor; să-i ajute
pe copii să-şi sporească stima de sine; să întărească disciplina copiilor; să comunice des şi deschis cu părinţii;
să ofere recomandări privitoare la modul în care părinţii îi pot ajuta pe copii să înveţe.
De asemenea și cadrele didactice au anumite aşteptări din partea părinţilor ca de exemplu:
să creeze copiilor oportunităţi de învăţare (un mediu sigur de dezvoltare fizică şi psihică);
să susţină scopurile, regulile şi politica şcolii; să sublinieze în discuţiile cu copiii, importanţa educaţiei pentru
viaţă; să-şi accepte responsabilitatea de părinte, fiind un bun exemplu; să-i ajute pe copii să realizeze un
echilibru între activităţile şcolare şi cele extraşcolare; să-i înveţe pe copii auto-disciplina şi respectul pentru cei
din jur; să-i încurajeze pe copii să fie cât mai buni (să se autodepăşească) şi să-şi stabilească scopuri realiste;
să comunice des şi deschis cu cadrele didactice (fără a jigni sau a critica competenţa profesională a acestora).
Oricare ar fi aşteptările, esenţială este încrederea. Părinţii trebuie să aibă încredere în cadrele didactice, dar şi
să aibă grijă să nu proiecteze asupra copiilor propriile amintiri neplăcute pe care le-ar putea avea din perioada
şcolii. Ei trebuie să le recunoască cadrelor didactice un profesionalism pe care ei nu îl au, pedagogia fiind o
adevărată meserie, nu doar o simplă ocupaţie.
În relaţia şcoală - familie pot apărea dificultăţi de ordin comportamental ( întâlnite atât la părinţi, dar şi la
cadrele didactice) sau de ordin material (se cere un surplus de efort din punct de vedere material sau de timp).
Aceste dificultăţi pot apărea din părerile diferite privind responsabilitatea statului şi a familiei cu referire la
educaţia copiilor, impactul familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, participarea la gestionarea şi
procesul decizional din şcoală, dar şi randamentul pedagogic al cadrelor didactice sau lipsa de timp a părinţilor.
Pentru a nu se ajunge la asemenea dificultăţi, este de preferat ca părinţii să ia legătura cu şcoala nu doar
atunci când sunt chemaţi la şedinţele cu părinţii sau atunci când copiii se confruntă cu anumite dificultăţi. Ei
trebuie să participe la toate evenimentele importante ale şcolii (serbări, festivităţi, concursuri, spectacole, etc.),
să uşureze misiunea educativă a şcolii prin continuarea educaţiei în cadrul familiei, dar şi să manifeste
disponibilitate pentru participarea la cursuri cu caracter educativ realizate pentru părinţi.

200
 Pentru a facilita comunicarea între şcoală şi familie, cadrul didactic poate să comunice cu părinţii prin e-
mail, în cazul în care aceştia dispun de un calculator conectat la internet, să efectueze vizite la domiciliul
elevilor, să realizeze întâlniri după cursuri ori de câte ori se impune acest lucru, la o oră agreată de părinţi.
O altă piedică pusă în faţa parteneriatului şcoală - familie o reprezintă faptul că unele familii se simt neglijate
sau nedorite, unele persoane putându-se simţi chiar intimidate de cadrul didactic. Una din cauze este educaţia
limitată a părinţilor, sau chiar nivelul lor de alfabetizare. În această situaţie, cadrele didactice trebuie să
înţeleagă nivelul de disponibilitate existent pentru implicarea părinţilor în activităţile şcolare, dar şi să-şi
adapteze strategiile pentru a contribui la realizarea unui parteneriat reuşit între şcoală şi familie.
Părinţilor le revine totuși rolul primordial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora condițiile
materiale, cât şi un climat afectiv şi moral. Școala, ca instituţie de educaţie, formare și orientare, are rolul de a
crea premise favorabile pentru elevi pentru a le facilita integrarea socială, spirituală și economică.
Este știut faptul că metodele educative din cadrul familiei, mai mult sau mai puţin planificate și coordonate
benefic, determină în bună măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi randamentul la școală ale tinerilor,
precum și manifestările lor socio-morale.
Noile orientări în educație aduc schimbări în sensul că familia trebuie implicată un numai sub aspect
financiar, ci și sub aspect educațional și cultural.
Efectul colaborării cu părinţii asigură reușita scopului educaţional. Pornind de la necesitatea cunoaşterii
sociopsihopedagogice a adolescentului, şcoala stabilește colaborarea cu familia sub diverse forme. O bună
colaborare între familie și școală se poare realiza prin parteneriate. Parteneriatele trebuie văzute ca o
componentă esenţială în organizarea școlii şi a clasei de elevi. Parteneriatul nu mai este considerat doar o
simplă activitate cu caracter facultativ sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Parteneriatul determină și orientarea pentru o abordare flexibilă şi deschisă spre soluţionarea problemelor
educative, dar şi o formă de comunicare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educativ.
În concluzie, pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi, implicit, succesul în viaţă,
e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în care fiecare ştie ce are de făcut
şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea cuvenită.

BIBLIOGRAFIE:
- Agabrian, M., Milea V., Parteneriate şcoală -familie-comunitate, Ed. Institutul European, Iaşi, 2005
- Vrasmaş, Ecaterina, Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru părinţi, Ed. Aramis, București,
2008

201
 “Educație fără frontiere!”: Relația grădiniță-școală-familie-societate
Autor: prof. BAN LIANA

„ Nimeni nu o să-ți mulțumească pentru că te ocupi de prezent, dacă neglijezi vitorul.”

Viitorul sunt copiii!

O dată cu intrarea copilului în mediul școlar, preșcolar sau școlar mic, funțiile educative ale familiei, terotic,
se amplifică. Însă nu de puține ori observăm că familia consideră, în mod total greșit, că școala are singură
responsabilitatea de a forma copilul pentru viață, de a-l educa.
Alături de școală,familia trebuie să participe activ în procesul instructiv-educativ, însă de multe ori
mentalitatea unora dintre părinți legată de rolul lor și rolul școlii în dezvoltarea personalității copilului e
greșită și greu de schimbat.
Școala a încercat și încearcă în mod constant să implice activ părinții și comunitatea locală în diversele
activități educative sau extrașcolare pe care le desfășoară cu elevii, iar rezultatele bune ale elevilor îi fac pe
părinți să conștientizeze importantul rol pe care îl au în dezvoltarea copilului lor.
Este cunoscut faptul că implicarea părinților în viața școlară a elevului se face mai întâi pe căi informale, ca
mai apoi să se realizeze și pe căi formale.
Organizarea eficientă aunei ședințe cu părinții este un bun pas pentru o bună colaborare școală-familie.
Copilul învață să relaționeze de la o vârstă foarte fragedă, motiv pentru care relația grădiniță-familie este
deasemenea extrem de importantă, educatoarea având un rolul de „ a doua mamă”, a copilului, rol pe care
mai apoi îl ocupă învățătoarea și mai târziu dirigintele. Nu o dată mi s-a întâmplat ca elevii dorind să mi se
adreseze mi-au spus: „mami”. Un motiv în plus pentru care școala trebuie să ofere siguranță, respect,
înțelegere, sprijin;climat psihosocial favorabil pe care copilul trebuie să-l găsească atât în cadrul familiei cât
și în școală.
Cel mai important factor al relației grădiniță-școală-familie-societate este, din punctul meu de vedere,
comunicarea. O bună comunicare duce la o eficientă relație care ajută la dezvoltarea armonioasă a
personalității copilului.
Conștientizarea familiei asupra rolului important pe care îl are, de responsabilitățile și datoriile morale, nu
doar materiale, biologice, pe care le are față de copilulu său este un alt pas mare și important ce trebuie
realizat pentru ca elevul să obțină rezultate bune la învățătură, să dea dovadă de un comportament social și
moral dorit de societatea în care trăiește.
Familia este prima școală a copilului.
Școala și familia sunt stâlpii de rezistență ai educației.
„ Pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii și profilului spiritual-moral al personalității propriilor copii
se menține toată viața.” ( M. Golu )
Cu toții ne naștem cu o„ zestre genetică” de esență bună însă mediul în care creștem familial, școlar, social
își pun amprenta asupra personalității noastre. Modelele de conduită oferite atât de părinți, cât și de cdrul
didactic sunt preluate de copii prin imitație și învățare.
școlarul mic pentru a se dezvolta armonios fizic și psihic are nevoie de părinți și dascăli calmi, înțelegători,
afectuoși care să nu dea dovadă de slăbiciune, și care să promoveze continuu valori ca: bine, adevăr, frumos,
cinste, onoare, bunsimț, toleranță, dreptate, egalitate în drepturi ș.a.
Părinții și dascălii trebuie să comunice într-o strânsă colaborare pentru ca elevul să se poată integra corect în
colectiv și mai apoi în societate. Reușita acestei integrări necesită bună cunoaștere a elevului sub toate
aspectele personalității lui.
Este de reținut faptul că, atunci când școala-familia și comunitatea „lucrează” împreună ca parteneri
principali, beneficiarii direcți sunt elevii.
Dacă dorești o floare frumoasă e novoie să-i oferi lumină, căldură, umiditate; dacă dorești o societate
frumoasă, prosperă, trebuie să ai grijă de sănătatea fizică, psihică, morală a copiilor ei.
Voința sădește, ambiția susține creșterea, comunicarea este factorul decisiv, astfel
relația grădiniță-școală-familie-societate duce la „educație fără frontiere!”.

202
 GRĂDINIȚĂ, FAMILIE, SOCIETATE,
PARTENERI ÎN EDUCAȚIE

Prof. Banciu Daniela

Grădinița P.P. Lipova, jud. Arad

Grădinița, școala și familia urmăresc același scop educativ - formarea copiilor spre a deveni
oameni multilateral dezvoltați. Pentru realizarea acestui scop unic este necesară unitatea de acțiune,
concordanța dintre mijloacele specifice de influențare folosite de aceste instituții. Școala și grădinița sunt
interesate să colaboreze cu familia, să-și facă din ea un aliat, pentru ca acțiunea educativă să fie mai
profundă și de durată, iar educaţia să se manifeste permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară.
Învățământul preșcolar realizează educația preșcolară având ca funcție majoră formarea și
dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în
interesul său și al comunității sociale. Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”:
şcoală, familie şi societate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia, dar
ceea ce este mai important, este că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul
că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi mai mulți factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de
sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc. În
acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat
a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului, colaborarea
instituțiilor de învățământ cu familiile copiilor fiind necesară și în vederea unei informări reciproce cu
privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune,
iar pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere,
dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, educaţia copilului fiind o acţiune care presupune schimb de
experienţe, de competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în
contact. Pentru a fi cât mai eficient parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă ar trebui să se
extindă şi către comunitatea care le include.
Parteneriat educaţional se poate realiza între:
¬ Agenţii educaţionali(copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme
de educaţie: psihologi, consilieri psihopedagogi, logopezi, terapeuţi etc.);
¬ Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi
sportive, cluburi ale copiilor etc.);
¬ Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici,
reprezentanţii primăriilor, ai Poliţiei, ai bisericii etc.);
¬ parteneri privaţi care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi
de voluntariat;
¬ mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor
noi, valorilor etc.

203
 În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să
fie în beneficiul acestora.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare
mai bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii
sociale. Atunci când părinţii, copiii și ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în
educaţie, se creează în jurul copiilor o comunitate de suport care începe sa funcţioneze în folosul copiilor.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii în vederea
realizării unor acțiuni/activități educative comune interesante și antrenante pentru copii.
Eu cred că implicarea părinților și a comunității în viața copilului îl face pe acesta să fie mai
încrezător în sine și mai puternic, putând să depășească toate obstacolele pe care le întâlnește nu doar la
grădiniță sau la școală, ci și în viața de zi cu zi.

Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008;
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ, Dobridor, Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001;
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004;
4. Dumitrana, Magdalena, „Copilul, familia si grădinița”, Editura Compania, Bucureşti, 2000;
5. www.didactic.ro;
6. www.asociatia-profesorilor.ro.

204
 Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate

Prof. înv. primar BANEA ANGELICA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ JIJILA

Lumea în care trăim , lumea de azi, evoluează. Că suntem de acord sau nu cu direcţia nouă în care se
îndreaptă, trebuie să învăţăm să trăim într-o lume a includerii, în care fiecare individ este unic în felul său.
Suntem diferiţi, dar egali, posedăm fiecare abilitatea de a urca pe culmi sau de a cădea în disperare, dar ni se
oferă tuturor şansa de a putea încerca. Separat, însă, nu însemnăm nimic!
,,Eu sunt copilul. Tu ţii în mână destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau
voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă- mă, te rog, ca să pot fi
o binecuvântare pentru lume. ”
La reuşita copilului în societate contribuie, în egală măsură, principalii factori educativi: familia,
grădiniţa, şcoala şi comunitatea. Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele patru mari „instituţii” atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia, dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra copilului
Copilul vine într-o lume preexistentă. El găseşte aici părinţii, limba maternă, obiceiurile, legile,
comunitatea, frontierele.În fiecare om,, fiinţa individuală”, iar scopul educaţiei este de a cizela ,, fiinţa socială”
a omului. Şcoala pune copilul în contact cu o societate determinată şi utilizează un ansamblu de practici
educative în relaţie cu cele ale familiei. Şcoala dezvoltă în copil anumite stări fizice, intelectuale şi morale pe
care le reclamă de la el societatea în ansamblul său şi, în particular, comunitatea în mijlocul căreia se dezvoltă.
Şcoala reproduce raporturile sociale, dar o face disimulat şi pe căi mai eficiente.
Politicile educaţionale trebuie să aibă la bază principiul educaţiei realiste şi practice şi logica adaptării
învăţământului la realităţile şi nevoile naţionale şi locale de progres. Pentru atingerea scopurilor educaţiei, ca
interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în care se întâlnesc şi se
confruntă mai multe „forţe” specifice ale acţiunii educative. . Acţiunea educatorului este încununată de un mai
mare succes, dacă şi familia îi dă copilului posibilitatea experimentării precoce a mai multor roluri şi dacă se
bazează în relaţiile cu el pe respect reciproc, egalitate, solidaritate, aşteptări pozitive.
Familia, elevul, educatorul, clasa, şcoala formează un sistem în care dinamica unei componente le
antrenează pe celelalte. Astfel, grădiniţa trebuie să-şi justifice statutul de primă verigă în sistemul de
învăţământ, să sprijine părinţii în procesul educării copiilor în familie ,fundamentându-şi întreaga activitate pe
baze ştiinţifice.
Familia îl pregăteşte pe copil pentru integrarea în grădiniţă, orientându-l spre lumea cunoaşterii, a
activităţilor curente, iniţiindu-l în deprinderi fundamentale. Fără o susţinere afectivă, fără un ansamblu de
activităţi, de achiziţii şi experienţe, întâlnirea copilului cu grădiniţa va fi cu atât mai violentă, iar procesul de
instrucţie şi educaţie ar deveni inoperant. Se ştie că familia reprezintă una din cele mai vechi forme de
comunitate umană, ce asigura menţinerea continuităţii biologice, culturale a societăţii, satisfacerea nevoilor
personale, asigurând sentimentul siguranţei , menţinerii si dezvoltării personalităţii. „Cei 7 ani de acasa” sunt
hotărâtori în procesul de adaptare şi integrare la viata socială şi aşa marcată de influenţele mediului socio-
economic.
Familia este instituţia primordială unde copilul dobândeşte cea dintâi şcoală a vieţii. Nu intâmplător
părinţii sunt gata să-şi spună cuvântul chiar şi în cele mai dificile probieme de educaţie. De la părinţi au învăţat
în primul rând tot ce ştiu până când copilul este adus într-o instituţie de învăţământ.
La fel de importante pentru formarea personalităţii preşcolarului sunt şi stilurile comportamentale
parentale. Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei individului.
Copilul trebuie socializat şi modelat, iar fundamentarea personalităţii sale se realizează, în mare măsură, în
interiorul familiei acestuia, care concentrează primul său univers afectiv şi social. Trăsăturile şi coordonatele
personalităţii se cristalizează în raport cu modelul şi natura situaţională trăită în mod direct, nemijlocit, de către
copil în mediul său familial, iar atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra personalităţii, în formare, a
copilului. La vârstele mici, adaptarea copilului se realizează prin imitaţie, acesta raportându-se permanent la
persoana adulţilor
205
 După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această instituţie îl
aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi obiecte
care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune, incipient,
angajarea în relaţiile sociale de grup. Adaptându- şi metodele la formele particulare ale vieţii mentale ale
copilului, grădiniţa încearcă să răspundă specificului activităţii fiecărei vârste şi să identifice mijloacele şi
activităţile necesare pentru o dezvoltare complexă a forţelor infantile în vederea maturizării lor.
Preşcolaritatea este perioada formării iniţiale a personalităţii, perioada apariţiei primelor relaţii şi
atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vieţii psihice a copilului. În locul dependenţei copilului
de impresiile externe, în locul instabilităţii şi fluctuaţiei emoţionale, în preşcolaritate vom întâlni detaşarea,
desprinderea copilului de câmpul perceptiv, o mai mare organizare şi stabilizare a comportamentelor, fapt
posibil datorită modificărilor esenţiale care se produc în structura activităţii psihice. De un real folos în
formarea personalităţii este jocul, mai ales cel bazat pe roluri, în care copilul, asimilându-şi rolul îşi asimilează
implicit şi relaţiile interioare de comportament incluse în rolul respectiv.
Şcoala conduce copilul spre viaţă, prin viaţă şi pentru viaţă. Dar viaţa despre care este vorba aici este,
desigur, viaţa individuală, însă înglobată într-o colectivitate.Chiar din şcoală trebuie să-l facem pe copil să
participle la ocupaţiile şi preocupările societăţii în care va trăi. Şcoala are menirea de a realiza , atât prin ceea ce
execută, cât şi prin calităţile şi capacităţile pe care le dezvoltă, o iniţiere în viaţa reală. O tendinţă remarcabilă în
dezvoltarea actuală a sistemului de învăţământ din România o reprezintă creşterea influenţei comunităţii locale
asupra şcolii.
Omul este singura fiinţă tridimensională: biologică, psihologică şi socială.
Mediul social este mod unic de existenţă umană. Fiecare individ poartă cu sine amprenta mediului social în care
s-a născut şi s-a dezvoltat.
Personalitate nu se formează spontan şi predestinate, ci este condiţionată de specificul modului de viaţă
în care se dezvoltă, de conţinutul şi natura influentelor social –culturale, de mediul educogen.Fiecare popor are
un tezaur material, un stil de viaţă, propriu, o înţelepciune colectivă. Copiii, crescând în acest climat cultural-
spiritual , îşi însuşesc o dată cu limba şi valorile spirituale care se alătură celor dobândite organizat în procesul
de învăţământ .

206
 Simpozion Internaţional: “Educaţie fără frontiere!”
Relaţia grădiniţă- şcoală- familie- societate

Importanţa competenţei comunicaţionale a cadrului didactic

Prof.dr. Banea Claudia Nicoleta
Grădiniţa cu PP nr. 18 Sibiu

Copilul se dezvoltă în strânsă corelaţie cu influenţele celor din jur, având nevoie de înţelegere,
dragoste şi stimulare în activităţile pe care le desfăşoară. După familie, grădiniţa şi şcoala sunt instituţii
educative anume specializate în vederea oferirii unei educaţii optime copilului. Mediul familal este cel care
creează copilul, însă mediul educaţional este cel care îl modelează. Altfel spus, precum un bijutier care
prelucrează un cărbune şi îl transformă într-un diamant, aşa cadrul didactic, prin competenţele sale, reuşeşte
să îşi apropie copilul provenit din familie, îl „modelează” cu ajutorul metodelor educaţionale, oferindu-l apoi
societăţii drept un veritabil „diamant”. Noua paradigmă şcolară susţine o cercetare a procesului educativ
asupra formării personalităţii copilului prin procesarea informaţiilor primite, fapt realizabil prin comunicare
şi prin utilizarea unor strategii didactice inovatoare.
Fenomenul comunicării interumane prezintă un interes deosebit pentru mai multe discipline, precum:
lingvistica, psihologia, pedagogia, sociologia, semiotica etc., fiecare dintre acestea dezvoltând o optică
specifică asupra comunicării. Pedagogia studiază fenomenul comunicării ca relaţie stabilită între partenerii
actului educaţional. Astfel, comunicarea pedagogică este „o formă specifică a comunicării umane, care
mijloceşte realizarea activităţii de educaţie, indiferent de conţinuturile, nivelele, formele sau partenerii
implicaţi” 1, iar comunicarea didactică este definită ca „formă a comunicării pedagogice, prin care se
vehiculează conţinuturi specifice diferitelor discipline de învăţământ, în vederea generării unui act de
învăţare” 2.
Astfel definită, comunicarea didactică presupune emiterea mesajului didactic printr-un canal prin
care se transmite şi receptarea mesajului de interlocutor, stocarea şi prelucrarea lui. În situaţia de faţă, cel
mai adesea cadrul didactic este cel care emite mesajul, iar elevii sunt cei care îl receptează. Tocmai de aceea,
una dintre cele mai importante funcţii ale comunicării este realizarea a ceea ce e numită competenţă de
comunicare sau comunicaţională.
Aptitudinea de a comunica şi capacitatea de a beneficia de efectele acestui proces sunt competenţe
extrem de importante într-o lume a comunicării. Este necesară o sensibilizare şi o educare a elevilor şi a
cadrelor didactice în acest sens pentru a se putea realiza o comunicare eficientă.
Există în pedagogie mai multe definiţii ale competenţei de comunicare amintite de Ion-Ovidiu
Pânişoară în lucrarea sa Comunicarea eficientă, însă competenţa de comunicare a cadrului didactic se referă
la capacitatea acestuia de a fi bine informat, la abilitatea sa de a comunica şi exprima informaţiile în mod
clar, coerent, inteligibil şi accesibil elevilor. Pe lângă toate acestea, competenţa comunicaţională mai
presupune şi capacitatea empatică în relaţiile cu elevii, utilizarea unui limbaj mimico-gestual adecvat,
adecvarea comunicării la diverse situaţii didactice, variaţii ale tonului şi ritmului expunerii, utilizarea
pauzelor logice şi psihologice, stăpânirea tehnicilor interogative, valorificarea feed-back-ului obţinut de la
elevi, dar şi ascultarea activă şi capacitatea de a rezolva probleme de comunicare apărute în raporturile cu
elevii. Competenţa de comunicare a cadrului didactic presupune împletirea armonioasă a competenţei
lingvistice (comunicarea verbală) cu cea psihosocială (comunicarea nonverbală şi paraverbală), în cadrul
activităţii didactice.
Comunicativitatea este un element central al sistemului de aptitudini pedagogice. În cazul aptitudinii
comunicativităţii didactice este vorba despre conducerea unui proces complex de instruire, prin care elevii îşi
însuşesc cunoştinţe, îi formează deprinderi, atitudini sau îşi dezvoltă un sistem de valori.

1
Creţu D., Nicu A., Pedagogie şi elemente de psihologie, editura Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 2004, p.225
2
idem

207
 În cadrul procesului de învăţare, copilul este cel mai intens stimulat în acest sens prin aprecierea
efortului depus, creându-i-se o stare de încredere în propria persoană şi propriile puteri. Clasa este locul unde
se consumă cea mai mare parte a relaţiei de comunicare dintre cadrul didactic şi elevi, iar rolul acestuia este
nu doar de a informa, ci şi de a pune probleme, de a îndruma elevii, de a-i încuraja şi motiva să participe la
un dialog autentic.
De exemplu, iată câteva comportamente prin care se manifestă competenţa de comunicare a cadrului
didactic: acesta manifestă încredere în sine, e relaxat; manifestă atitudini pozitive atât faţă de actul şi locul
comunicării, cât şi faţă de interlocutor; se dezvăluie pentru a stimula încrederea reciprocă şi comunicarea,
prin emiterea de mesaje la persoana I; acceptă să facă faţă unor diferite situaţii şi îşi recunoaşte posibilele
greşeli; tratează elevii ca parteneri reali în procesul de învăţare; se angajează în interacţiune, încurajând
întrebările din partea elevilor; ascultă activ, conferind comunicării didactice calitate, prestanţă şi eficienţă
etc.
Aşadar, competenţa de comunicare a cadrului didactic se referă la mobilitatea optimă de a opera cu
mesajele şi semnalele comunicării, în condiţii de variabilitate maximă a individualităţilor, în aşa fel încât să
se ajungă la rezultate pozitive pe calea însuşirii unui anumit conţinut şi a formării personalităţii elevilor, în
folosul societăţii.

Bibliografie:
1. Creţu D., Nicu A., Pedagogie şi elemente de psihologie, editura Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 2004
2. Pânişoară Ion-O., Comunicarea eficientă, editura Polirom, Bucureşti, 2004

208
 GRĂDINITA, FAMILIA SI COMUNITATEA
PARTENERI ÎN EDUCATIE
Educatoare: Banica Cristina
G.P.P. “ Bobocei din Micro III” Buzau

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului cu
scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale.
În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea
unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor
forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala,
instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării
depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită
asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune
coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a
informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune. Pentru
ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile
acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere,
dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a
familiei lui orice angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet
în fiecare dimineaţă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai
mare care-i ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este
întotdeauna un sprijin. Fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin modul
în care colaborează cu familia, influenţează dezvoltarea copilului.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi
adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul
educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.
Parteneriatul educaţional se realizează între:

209
 
Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie:
psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.);

Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale
copiilor etc.);
Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai
Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.);
În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie în
beneficiul acestora.
În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu: instituţii
sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor membrilor comunităţii;

asociaţiile nonguvernamentale , pentru rezolvarea unor probleme de ordin social;

parteneri privaţi care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat;

mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Bibliografie:,, Educatia timpurie si specificul dezvoltarii copilului prescolar”- 2000

210
 “Educație fără frontiere!”: Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate

Prof. înv. preșcolar BĂNICĂ GEORGETA

G.P.N.,,Zâmbet de copil”, Clondiru, comuna Ulmeni, județul Buzău

,,Lanțul trofic este un șir care enumeră relațiile de hrănire dintre organismele componente ale unui
anumit ecosistem”.(Wikipedia)

Pornind de la această definiție, relația dintre grădiniță-școală-familie-societate este asemănătoare unui

lanț trofic, numai că ,,hrana” reprezintă totalitatea cunoștințelor, deprinderilor dobândite de copii, începând
cu familia, grădinița, școala și societatea.
Învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului, o bună parte a educaţiei se petrece în afara
şcolii.
Primii pași ai copilului sunt îndrumați de familie, apoi preluați de grădiniță.
Dacă între părinţi şi cadrele didactice nu se stabileşte o relaţie de colaborare atunci, cel mai probabil,
se va isca una de conflict şi competiţie. Fără îndoială, o stare de tensiune dintre e ducatoare şi părinţii
afectează comportamentul copilului.
De asemenea, între educatoarele din grădiniţă este important să se poată stabili o echipă aşa încât să poată
funcţiona o adevărată comunitate educativă în jurul copilului.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în comunitate.
În colaborarea familiei cu grădiniţa ar trebui să se conştientizeze nevoia copilului de ieşire în lume pe
care o satisface grădiniţa şi importanţa realizării unei coerenţe educative în jurul copilului care presupune
formarea unei echipe de egali dintre adulţii implicaţi.
Practica arată că elevii claselor pregătitoare, beneficiari ai programelor educative furnizate de
grădiniţă, au performanţe adaptativă superioare copiilor educaţi în sânul familiei.
Iată de ce, încurajând, motivând şi dezvoltând armonios potenţialul copilului, grădiniţa poate reprezenta o
adevărată ”trambulină” spre succesul şcolar şi social al acestuia
Colaborarea școlii cu grădinița și familia, trebuie să se axeze în mod firesc pe calitatea educației :
obiective superioare, căi și mijloace superioare.
Școala trebuie să încurajeze familiile și profesorii în stabilirea unor acorduri de învățare, să instruiască
managerii și ceilalți membri din conducerea școlii, să ofere teme care sa-i atragă pe parinți, să acorde
părinților dreptul de a lua decizii.
Şcoala valorizează părinţii implicaţi în viaţa educaţională a copiilor lor, părinţii-parteneri, permanent
atenţi la nevoile copiilor, care ştiu să comunice eficient, să disciplineze pozitiv, să monitorizeze îndeaproape
comportamentul şi dezvoltarea copilului.
De pe urma colaborării familiei cu grădiniţa, cu școala și, nu în ultimul rând, cu comunitatea, cu toţii
avem de câştigat. Primul beneficiar este copilul, dar câştigă deopotrivă educatoarele, învățătorii, profesorii,
părinţii şi toţi cei implicaţi în educaţia copilului.
O societate cu oameni ,,bine”educați va fi o societate de viitor !

BIBLIOGRAFIE :
1.Miftode, V. (2000), Perspectiva interdisciplinară şi cooperarea interagenții în acțiunile de reinserție a
grupurilor problemă, în Durnescu, I.(ed.), (2002), Manualul consilierului de reintegrare socială și
supraveghere, THEMIS, Craiova, pp.139-157.
2.„Acasă” la grădiniţă! Ghid pentru părinţi,(2010), Speranţa Farca, Adrian Mircea, Viorica Preda, Ana
Maria Oancea, Institutul de Științe ale Educației

211
 “Educație fără frontiere!”
Relația grădiniță-școală-familie-societate

Prof. Pt. Înv.preşcola: Banu Daniela, Gradinita Bucsani, jud. Damboviţa

Funcţia importantă a educaţiei preşcolare este aceea de dezvoltare a personalităţii copilului care intră în
mediul grădiniţei, în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilităţile ijntelectuale de care dispune, de mediul
din care provine şi în care urmează să se dezvolte.
Pentru atingerea acestei funcţii este nevoie de realizarea unui parteneriat şi a unei colaborări strânse
intre mai multe instituţii: grădiniță-școală-familie-societate. Fiecare dintre acestea urmăresc dezvoltarea
copilului în plan intellectual, psihic, fizic.
“Implicarea familiei nu se va rezuma doar la participarea financiară , ci şi la participarea în luarea
deciziilor legate de educaţia copiilor prezenţi în sala de grupă în timpul activităţilor , la participarea efectivă la
aceste activităţi şi , în general , la viaţa grădiniţei şi la toate manifestările în care aceasta se implică”(PRET ,
2009, 27)
La grupa mare se pot desfăşura anumite activităţi concrete care să vizeze trecerea cât mai uşoară de la
statutul de preşcolar la cel de şcolar, cum ar fi:
- vizite la şcoală realizate astfel încât preşcolarul să fie familiarizat cu: sala de clasă, cancelaria,
directorul, spaţiul de joacă, terenul de sport;
- vizite la grădiniţă a şcolarilor pentru a le împărtăşi preşcolarilor experienţele de tip şcolar;
- organizarea de şedinţe cu părinţii în care viitoarea învăţătoare alături de directorul şcolii prezintă
disciplinele pe care copiii le vor avea, materialele didactice cu care vor lucra şi alte aspecte ce ţin de viitoarea
instituţie în care copiii vor intra;
- întocmirea de fişe de evaluare în care se sesizează progresele sau dificultăţile pe care copiii le-au
stabilit în decursul dezvoltării lor;
- organizarea de activităţi comune desfăşurate cu anumite ocazii oferindu-se astfel posibilitatea stabilirii
unor legături interpersonale care să-i ajute pe preşcolari să se integreze mai uşor în mediul şcolar.
Pentru a putea stabili o colaborare de succes între instituţiile implicate în parteneriat trebuie să ţinem
cont de anumite cerinţe:
- cunoaşterea personalităţii copilului preşcolar pentru a putea stabili de la început posibilităţile psihice,
fizice şi intelectuale de care dispune acesta;
- cooperarea strânsă între familie-educatoare-învăţătoare pentru îndeplinirea unor sarcini bine definite
care au ca scop educarea personalităţii copilului pentru a deveni un şcolar performant.
Utilizând materiale atractive şi adecvate vârstei copiilor cu care lucrăm, aceştia vor fi implicaţi în
rezolvarea sarcinilor primite şi vor realiza lucrări interesante. În urma activităţii desfăşurate copiii s-au
familiarizat cu aspecte caracteristice poporului român şi au manifestat spirit de colaborare cu şcolarii de la clasa
pregătitoare.

212
 “Mereu am asociat meseria de educator cu cea de actor datorită prezenţei empatiei, a capacităţii
educatoarei de a plasa imaginar la nivelul de înţelegere al copiilor, la nivelul trăirilor din lumea lor
interiaoră”(PRET, p. 56)

BIBLIOGRAFIE:
MECT, PRET “Gata pentru şcoală“ Ed. Educaţia 2000+ Bucureşti, 2008
MECT, PRET ”Împreună pentru copii: grădiniţa şi comunitatea “ Ed. Educaţia 2000+, Bucureşti, 2008
Lăzărescu Mihaela-Păişi, Ezechil Liliana, Laborator preşcolar, Editura V& I Integral, Bucureşti, 2002

213
 Colaborare grădiniță- familie- comunitate

Prof. învăţ. preşcolar Barabas Eva

Grădiniţa cu program prelungit Nr. 9 Satu Mare

Grădinița este prima treaptă de învățământ pe care o cunoaște copilul. Aceasta, pe lângă rolul educativ,
are și rol de socializare, înlesnind astfel integrarea copiilor în societate. Perioada preșcolară este o perioadă
de intensă dezvoltare a copilului, atât în plan cognitiv, cât și în cel psihosocial.
Pentru a putea afirma că la terminarea grădiniței copilul este pregătit pentru a face față cerințelor școlii
este nevoie, pe lângă munca educatoarelor, de o colaborare strânsă atât cu familia cât și cu comunitatea
locală.
De obicei familia și grădinița au o bună cooperare și, datorită acestui fapt, prin eforturi comune se
asigură o educație de bună calitate. Educatoarea trebuie să cunoască foarte bine familia, caracteristicile și
potențialul ei educativ. Familia și grădinița trebuie să armonizeze modelele educative promovote, să-și
transmită reciproc informații privind particularitățile de dezvoltare ale copilului, valorile promovate, climatul
educațional. Rolul familiei este întărirea și dezvoltarea achizițiilor din grădiniță. În acest scop este necesară o
comunicare continuă și de calitate între educatoare și părinți cu privire la progresele sau dificultățile
întâmpinate de copii. Părinții trebuie informați asupra căror aspecte este necesar să se insiste acasă, prin
diferite exerciții. Pentru realizarea acestora este nevoie de un parteneriat dintre familie și grădiniță. Acest
parteneriat presupune existența unui obiectiv comun și anume dezvoltarea globală a copilului în raport cu
particularitățile sale individuale. Modalitățile prin care se poate realiza acest parteneriat sunt: ședințele cu
părinții, vizitele periodice la domiciliu, participarea părinților la activitățile desfășurate cu copiii la grupă,
participare la diferite acțiuni organizate de unitatea preșcolară sau participare la activitățile de consiliere ale
părinților.
Pentru a putea vorbi despre rezultate foarte bune în pregătirea copiilor pentru școală și despre integrarea
lor în societate nu este destul să se realizeze parteneriate cu părinții, ci este necesară și crearea unor
parteneriate cu comunitățile locale. Atunci când părinții, copiii, educatoarele și ceilalți membri ai comunității
devin și se consideră parteneri în educație, se poate vorbi despre condiții optime de pregătirea copiilor pentru
școală și societate. Educația copilului este o acțiune care presupune schimb de experiențe, de competențe și
valori între toți adulții care îl susțin în dezvoltare și cu care acesta intră în contact.
Colaborarea cu școala este foarte importantă deoarece această instituție va continua educația copilului.
Acest parteneriat are ca scop primordial identificarea celor mai eficiente căi de adaptare a copilului la noul
mediu educativ.
Colaborarea cu Primăria este esențială întrucât aceasta se ocupă de întreținerea și dezvoltarea bazei
materiale a grădiniței, dar și în sprijinirea derulării unor proiecte educative.
Colaborarea cu Poliția ajută în educația preventivă. Acest parteneriat se poate concretiza în activități de
informare a copiilor asupra unor reguli care trebuie respectate pentru ca viața și siguranța lor să nu fie pusă
în pericol. Totodată se pot organiza diferite acțiuni practice în colaborare cu reprezentanții poliției care să le
demonstreze copiilor cum să circule pe stradă de exemplu: Stop pe roșu, treci pe verde, Micii agenți de
circulație etc.
Colaborarea cu Pompierii este foarte importantă deorece copilul este învățat de specialiști că nu are voie
să se joace cu focul sau cum se poate salva în cazul unui incendiu.
Pentru promovarea valorilor moral- religioase este necesară o bună colaborare cu Biserica. Această
cooperare este importantă pentru educația morală și comunitară a copilului.
Este necesară o colaborare cu instituțiile sanitare pentru a putea realiza o bună educație în rândul copiilor.
Copiii trebuie să cunoască regulile de igienă, alimentația sănătoasă, igiena gurii și vizitele periodice la
cabinetele stomatologice. Pentru realizarea acestora este foarte bine să se facă vizite pe la cabinetele
medicale și să se cunoască cât mai bine munca medicilor, asistentelor.
Totodată este necesar și un parteneriat cu mass- media pentru promovarea imaginii grădiniței.

214
 Prin crearea acestor parteneriate copiii câștigă un mediu de dezvoltare mai bogat și astfel vor fi pregătiți
mult mai bine pentru școală și pentru viața de zi cu zi.

Bibliografie:
Educația timpurie și specificul dezvoltării copilului preșcolar- PRET Ministerul Educației Cercetării și
Tineretului- București – 2008
Revista Învățământul Preșcolar nr. 4/ 2007

215
 ”EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!”:
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE
Prof. Înv. Preșcolar: Barabási Hajnalka
Grădinița P.P. Rândunica, Tg. Mureș

Scopul general al proiectului Educație fără frontiere este acela de a îmbunătății calitatea sistemului de
educație preșcolară și de a se adresa nevoilor de bază ale copiilor prin intermediul îmbunătățirii relațiilor
dintre grădiniță-școală-familie-societate.
După cum știm cu toții, fiecare copil e diferit, totuși au câteva calități esențiale comune, toți au
nevoie de dragoste, de stimulare, de hrană, au nevoie de a se simți în siguranță, de acceptare, de
recunoaștere, de a dezvolta încrederea în sine și își dobândesc propria independență. Independența de a fi
membru participativ a comunității.
Funcția centrală a educației este de formare și dezvoltare permanentă a copilului cu scopul bine
definit de a-l integra în societate.
Procesul de integrare în societate începe în familie deja după naștere când intervin deja primele
contacte sociale (primele musafiri) și experiențe de viață, și continuă de-a lungul vieții omului. În familie
învață copilul primele deprinderi de comportament: sinceritatea, respectul, politețea, ordinea. De la părinții
învață ce este binele și răul, ce e drept și nedrept, etc. Tot de la familie învață copilul comunicarea verbală și
30% din comunicarea nonverbală. De aici primește sau ar trebui să primească un mediu de încredere, de
liniște, de iubire totală și sinceră.
La intrarea în grădiniță această armonie dintre copil și familie se schimbă puțin, familia va ocupa în
continuare un rol important în educarea copilului dar pe lângă familie intră și grădinița în viața copilului.
Grădinița și familia trebuie să fie în parteneriat continuu având un țel comun: beneficiile copilului.
Presupune o alianță, este nevoie de respect, încredere reciprocă. Parteneriatul dintre grădiniță-familie
reprezintă o primă experiență relațională și de colaborare a părinților cu persoane profesioniste în domeniul
educației. În general părinții sunt deschiși, doritori de a colabora cu grădinița pentru binele copiilor.
Într-un parteneriat fiecare membru e foarte important, atât îngrijitoarea cât și portarul, fiecare
îndeplinește atribuții pentru dezvoltarea eficientă a copilului.
Educația copilului este o acțiune complexă, și presupune schimb de experiențe și de valori între toți
adulții incluși în proiect. În tot acest timp presupune și un parteneriat dintre familie-grădiniță și comunitate.
Comunitatea reprezintă social-umană, ai cărei membri sunt legați prin locuirea în aceluiași teritoriu și
prin relații sociale constante și tradiționale, consolidate în timp.
Relația dintre comunitate și grădiniță este de susținere reciprocă. De multe ori grădinița trebuie să rezolve
multe lucruri pe care nu le poate soluționa fără susținerea directă din partea comunității.
Grădinițele și școlile care atrag comunitatea în activitatea pe care o desfășoară consideră că există
beneficii atât pentru grădiniță-școală, cât și pentru elevi. Oferă beneficii pentru educația copiilor și a
tinerilor, sporește substanțial calitatea vieții copiilor și a tinerilor, crește eficiența muncii tuturor celor
interesați. Sunt câteva forme eficiente de implicare a familiilor și a comunității în viața grădinițelor și a
școlilor: comunicarea, voluntariatul, colaborarea.
Guvernul are un obiectiv clar, de a face din fiecare grădiniță-școală un centru al comunității, prin care
părinții să se implice în viața grădiniței, dar să fie și capabili să acceseze serviciile care susțin familia și
educația adulților. O cale de a le oferi părinților această formă de învățare este oferirea educației și a formării
pentru părinți și alte adulți. Educația permanentă se bazează pe faptul că educația este un proces continuu în
viața unui om, oferă o posibilitate de a-și petrece timpul liber îmbogățindu-și cunoștințele. Aceste ”cursuri”
se pot desfășura în timpul zilei sau seara. Ele pot oferi o gamă largă de subiecte interesante părinților, legată
de sarcina de a fi părinte. Pentru mulți părinți câștigul de autocunoaștere, de încredere și autorespect sunt
semnificative.
Grădinițele ar trebui să fie locul unde toți cei implicați se simt incluși, în largul lor și capabili să-și
aducă oricând contribuția.

216
Bibliografie:
1. Godfrey Claff, 2007: Parteneriat școală-familie-comunitate, București, Editura Didactică și Pedagogică
2. Turbatu Balan Dorinela: Grădinița, familia și comunitatea, parteneri în educație
3. Irinela Nicolae, Ana Secrieru, Doina Ștefănescu, 2008: Împreună pentru copii, grădinița și comunitatea,
București

217
 Familia – grădinița- comunitatea
factori principali în formarea și educarea copiilor
autor: prof. înv. preşc. Barbu Cosmina/ G.P.P.NR 6 Ocna Mureş

Familia reprezintă prima etapă și cea mai importantă a educaţiei permanente a individului. Mai întâi
familia, după care grădiniţa şi apoi şcoala, clădesc opera de integrare socială a copiilor pe fundamentul iniţiat
de ea.
Expresia ,, cei 7 ani de acasă” reflectă tocmai importanţa pe care această perioadă o are în evoluţia
psihică a copilului. La această vârstă copilul devine tot mai activ în mediul social şi cultural din care face
parte. E perioada când îşi formează adevarate modele de viaţă şi îşi însuşeşte diverse experienţe. Solicitările
diversificate ale mediului social determină dezvoltarea bazelor personalităţii, capacităţii de cunoaştere, a
comunicării.
Integrarea copilului în colectivitate devine o condiţie esenţială a stimulării şi folosirii optime a
potenţialului său. Grădiniţa devine astfel unul din factorii cheie ai dezvoltării copilului în această perioadă de
vârstă. Tot în această perioadă copilul începe să se descopere pe sine, observând că este diferit faţă de cei din
jur. Conştietizează că anumite comportamente ale sale determină o primă formă de responsabilitate.
Relaţionarea cu ceilalţi copii, participarea la diverse jocuri , îi creează copilului bucurii, satisfacţii. Lipsa
grijilor, fericirea acestei perioade a condus la denumirea de ,, vârsta de aur a copilăriei”.
Dezvoltarea fizică și psihică a copilului la această vârstă necesită o bună colaborare între familie-
grădiniță și comunitate. Implicarea părinților și a comunității în diferite acțiuni derulate la nivelul grădiniței,
au un rol hotărâtor în formarea și educarea preșcolarilor. De aceea desfășurarea unor activități extrașcolare
este deosebit de benefică.
În cele ce urmează voi exemplifica cu unele activități desfășurate cu grupa mea de preșcolari în
colaborare cu familia, școala, comunitatea. Toate acestea și-au adus aportul la crearea unui mediu favorabil
dezvoltării armonioase a copiilor, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic.
Iată câteva sugestii de activități:
- Carnavalul Toamnei- activitate în colaborare cu părinții.
Participând la jocurile din ziua respectivă, părinții au putut observa comportamentul copiilor și
participarea acestora la activitățile din grădiniță.
- De vorbă cu domnul polițist- activitate în parteneriat cu membrii comunității locale și anume,
organul de Poliție.
Scopul unor astfel de întâlniri este formarea unei atitudini civice corecte, respectarea unor reguli de
comportare civilizată și a regulilor de circulație.
- Vizită la brutărie- activitate extrașcolară realizată în colaborare cu familia și comunitatea.
Prin astfel de activități copiii își formează și își dezvoltă anumite deprinderi și capacități: de comportare
civilizată în societate, de respect față de cei din jur, capacități intelectuale, cunoștințe din domeniul respectiv.
- Să îngrijim curtea grădiniței, dar și parcul orașului- activitate de ecologizare a mediului
înconjurător în colaborare cu părinții și comunitatea locală.
Toate acestea sunt doar câteva din miile de activități ce pot fi desfășurate cu preșcolarii, implicând
părinții, școala sau comunitatea locală. Conlucrând împreună, acționând în mod unitar, și cunoscându-se
reciproc, vor contribui la formarea copilului, la evoluția lui în plan intelectual, socio-afectiv și psiho-motric.

Bibliografie :

1. ***, (4/2007, Revista învăţământului preşcolar, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei);

2. Letiţia Trif- ,, Pedagogia învăţământului preşcolar şi primar” –editura Eurostampa Timişoara, 2008

218
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE
EDUCATIE FARA FRONTIERE!
Prof. înv.primar BARBU ELENA

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și posibilitățile

oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerințelor
dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, tinzand spre modernizarea metodelor de predare, a
conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele
instituții educative.
Scoala trebuie sa gaseasca formele optime prin care cei implicati in procesul de educare sa poata sa
gestioneze resursele umane, sa aiba cunostinte de psihologie si pedagogie, sa se poata adapta cu usurinta
managementului schimbarilor din societatea actuala. Totusi, rolul important il are scoala, cadrele didactice
prin activitatile elaborate care pot dezvolta la elevi norme si conduite sociomorale, pot dezvolta abilitati si
conduite morale si civice, in contextul european actual.
Cu toate acestea, complexitatea actului educational, a realitatii umane si sociale contemporane
si sarcinile tot mai dificile carora trebuie sa le faca fata procesul educational fac sa se identifice tot mai multe
fisuri in relatia amintita. Se recunoaste faptul ca deciziile, actiunile si rezultatele educatiei nu mai pot fi
realizate decat in comunitatea de optiuni dintre mediile responsabile – familie,gradinita, scoala si
comunitate.
Mai mult, se dezvolta concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc,
optiunea personala, implicarea acestuia de la varstele cele mai mici in responsabilitatea si drepturile pe care
societatea le identifica si recunoaste. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care sa intareasca schimbarea
in relatiile scoala - familie. Acest concept este parteneriatul eductional : este unul dintre cuvintele cheie ale
pedagogiei contemporane. Este un concept si o atitudine in campul educatiei.
Parteneriatul educational este forma de comunicare, cooperare si colaborare in sprijinul
copilului la nivelul procesului educational. El presupune o unitate de cerinte, optiuni, decizii si actiuni
educative intre factorii educationali.
Parteneriatul educational se desfasoara permanent si impreuna cu actul educational propriu-zis. El se
refera la cerinta ca proiectarea, decizia, actiunea si evaluarea in educatie sa fie realizate in cooperarea si
colaborarea dintre institutii influente si agenti educationali.
Parteneriatul educational se realizeaza intre :
- institutiile educatiei : familia, scoala si comunitate ;
- agenti educationali : copil, parinti, cadre didactice, specialisti in rezolvarea unor probleme
educationale (psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuti, etc.) ;
- membrii ai comunitatii cu influenta asupra cresterii, educarii si dezvoltarii copilului (medici, factori
de decizie, reprezentantii bisericii, ai politiei, etc.) ;
- influente educative exercitate la anumite momente asupra copilului ;
- programe de crestere, ingrijire si educare a copilului ;
- forme de educatie in anumite perioade.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele patru mari „instituţii”: gradinita, şcoală, familie şi
societate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e
că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra copilului.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă
faptul că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei patru termeni:grădinița, scoala, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:

219
 Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean.
Aici fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o
comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că
şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Scoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o
identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia
însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia,
integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii
de siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi
au detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – scoala - familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive,
la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd
cadrul didactic sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a
asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din scoala, poate deveni un start bun pentru a crea
părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii
lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi scoala este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

220
 Formele vechi şi noi ale educaţiei
Prof. Inv. Primar Mariana Barbu,
Scoala Gimnaziala Farcasele, Olt

Indiferent de epocă, acceleraţia progresului a creat un mediu nou de viaţă şi o nouă conştiinţă, a produs
schimbări radicale în toate aspectele vieţii oamenilor: în domeniul profesional, în cel demografic, în
configuraţia geopolitică a lumii, schimbarea stilului de viaţă etc. La toate acestea omul a trebuit să se
adapteze.
În epoca noastră, s-au identificat o serie de probleme concrete, deschise oamenilor, probleme complexe la a
căror rezolvare este invitat şi sistemul educativ căruia, alături de ceilalţi factori, îi revine importantul rol de a
constitui lumea de mâine, de a consolida o societate mai bună.
Apărarea păcii, salvarea mediului, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, promovarea unor noi
ordini economice etc. sunt imperative
ale problemelor lumii contemporane, iar răspunsul sistemelor educative la acestea îl constituie "noile
educaţii".
În educaţie schimbările politice din ultimele decenii au generat o problematică nouă, axată pe valorile
democraţiei şi drepturile fundamentale ale omului: pace şi cooperare, toleranţă, participare şi democraţie,
comunicare şi mass- media, schimbare şi dezvoltare etc.
Promovarea în educaţia preşcolară a „ noilor educaţii ” (educaţia ecologică, educaţia rutieră, educaţia
sanitară, educaţia pentru timpul liber, educaţia pentru democraţie etc.) a presupus şi îmbunătăţirea practicilor
educative prin introducerea unor noi modalităţi de realizare a obiectivelor propuse.
În acest sens, ne-am pus întrebarea: Cum va fi viitorul cetăţean? Ne dorim a avea un comportament activ,
civilizat, de a fi responsabil, tolerant, capabil de respect faţă de sine, dar, mai ales, faţă de ceilalţi, conştient de
drepturi şi datorii, liber şi deschis spre alte culturi, să gândească critic, să selecteze, să se adapteze şi să
interpreteze lumea mereu schimbătoare, de a evalua corect valorile morale. Trecerea la o societate bazată pe o
reală democraţie presupune schimbări în plan intelectual, cognitiv, moral-atitudinal şi acţional. Cultivarea
unui anumit tip comportamental şi moral se realizează începând cu primele contacte sociale.

"Noile educţtii" sunt adaptabile la nivelul fiecărei dimensiuni a educaţiei, în funcţie de particularităţile
acestora dar şi de "ciclurile vieţii" şi de condiţiile specifice fiecărui sistem educaţional / de învăţământ (de
exemplu, educaţia ecologică poate fi integrată la nivelul educaţiei morale / în învăţământul primar; educaţiei
intelectuale / în învăţământul liceal; educaţiei tehnologice / în învăţământul profesional etc.).

Integrarea "noilor educaţii" în programele şcolare este realizată / realizabilă pe baza a patru demersuri de
proiectare a conţinutului instruirii:

- demersul infuzional - abordarea problematicii "noilor educaţii" în cadrul unor discipline şcolare (de
exemplu, problematica educaţiei ecologice este abordată simultan la nivelul biologiei, chimiei, geografiei,
fizicii etc. dar şi la nivelul educaţiei: intelectuale - morale - tehnologice - estetice – fizice / igienico-sanitare);

- demersul modular - abordarea "noilor educaţii" în cadrul unor discipline şcolare, integrate la nivelul unor
trepte şcolare dar şi la nivelul unor dimensiuni ale educaţiei (de exemplu, educaţia ecologică abordată ca
"modul" în cadrul biologiei, în învăţământul liceal, cu obiective specifice dimensiunii educţiei intelectuale);

- demersul disciplinar - abordarea "noilor educatii" în cadrul unor discipline şcolare distincte (de exemplu,
educaţia ecologică apare ca disciplină şcolară integrată în planul de învăţământ, cu obiective institutionalizate
la nivelul programelor şcolare);

221
 - demersul transdisciplinar - abordarea "noilor educaţii" la nivelul unor "sinteze ştiinţifice" propuse anual
sau trimestrial/semestrial de "echipe de profesori" (de exemplu, abordarea problemelor globale ale educaţiei
ecologice din perspectiva unei echipe formată din profesori de biologie, chimie, fizică, geografie, economie,
sociologie, filosofie etc., în cadrul unor lecţii de sinteză, seminarii etice, dezbateri tematice, concursuri şcolare
etc.).

BIBLIOGRAFIE Cerghit Ioan, Curs de pedagogie, Coordonatori: Cerghit Ioan; Vlăsceanu, Lazăr, 1988

222
 JOCUL DIDACTIC ÎN CADRUL
ACTIVITĂŢILOR MATEMATICE DESFASURATE IN GRADINITA

Prof. inv. presc. Barbulescu Adela

Prof. inv. presc. Radu Istrate Niculina
Gradinita cu p.p. ,, Casuta povestilor “ – Pitesti

O formă specifică de organizare a activităţii, pentru realizarea obiectivelor prevăzute la domeniul

stiinta – activitate matematica , o constituie jocul didactic . El contribuie la :
-verificarea cunoştiinţelor,
- exersarea deprinderilor şi priceperilor dobândite de copii în procesul de predare -învăţare
- stimulează acţiunile de evaluare.
Jocul didactic matematic, ca modalitate de instruire şi educare intelectuală a preşcolarilor realizează o
îmbinare deplină între obiectivele urmărite, conţinutul activităţii şi particularităţile psihice ale vârstei
preşcolare, prin transpunerea sarcinilor de învăşare în joc. El se fundamentează pe cunoştinţele matematice
şi pe elementele de limbaj matematic, stimulează spiritul de iniţiativă, independenţa în gândire
Jocul didactic are drept note definitorii conţinut, sarcină didactică, elemente şi regulile de joc. Astfel
jocul didactic matematic îmbină aspectul instructiv educativ cu cel distractiv. Prin intermediul lui, se
precizează, se verifică, se îmbogătesc şi se consolidează cunoştinţele matematice ale copiilor.
În activitatile matematice desfasurate la clasa am folosit jocuri didactice :
pentru constituirea de grupe, numeraţie si cunoaşterea formelor geometrice.
La grupa mică am desfasurat jocurile :
- ,,Spune ce sunt?’’ pentru formarea deprinderii de a constitui grupe de obiecte,
- ,,Caută o grupă de jucării’’, pentru familiarizarea copiilor cu diferite obiecte din grupă şi pentru
formarea deprinderii de a percepe global o cantitate,
- ,,Mare sau mic’’ pentru formarea reprezentării corecte despre noţiunile de mare-mic,
- ,,Găseşte-i pe fraţii mei’’ pentru compararea a două grupe de obiecte şi aprecierea globală a cantităţii
multe-puţine.
- ,,Ne jucam cu steguleţele’’pentru fixarea număratului în limitele 1-3,
- ,,Ne jucăm cu cercurile/ pătratele’’ pentru familiarizarea copiilor cu figura geometrică cerc,respectiv
pătrat.
La grupa mijlocie am ales jocuri puţin mai complexe faţă de cele de la grupa mică, care au si o altă
variantă. Exemple
- ,,Cine are acelaşi număr? ’’Spune unde sunt mai multe?’’, pentru formarea capacităţii de a compara
două grupe de obiecte şi perceperea diferenţei cantitative dintre ele,
- ,,Ce stii să spui despre mine?’’ pentru deprinderea de a constitui grupe cu 1-5 obiecte după criterii
diferite şi deprinderea de a le aşeza crescător şi descrescător.
- ,,Arată jetonul potrivit‘’ pentru verificarea număratului în limitele 1-5,
- ,,Spune a câta jucărie lipseşte?’’ pentru formarea deprinderii de a utiliza numeralul ordinal şi
dezvoltarea spiritului de observaţie, etc.
La grupa mare am folosit jocul ,, Cutia cu surprize “ pentru consolidarea cunoştinţelor copiilor despre
atributele pieselor geometrice .
Activităţile matematice devin mult mai accesibile pentru copil dacă se desfăşoară sub formă de joc.
Copilul este puternic motivat, iar participarea sa directă la rezolvarea sarcinii. Cadrul didactic alege jocuri
accesibile. Forma plăcută a desfăşurării jocului favorizează învingerea dificultăţilor intelectuale şi
participarea activă, conştientă şi motivată a copiilor la activităţile matematice.

223
Bibliografie :
NICOLAE DINUTA, Metodica activitatilor matematice in gradinita, Editura Universitatii din Pitesti, 2007;
ILEANA LIBOTEAN, MARIANA SELING, Jocuri didactice matematice pentru gradinita, Ed. V&I
Integral, Bucuresti, 1998;
VIORICA PREDA, coordinator , Metodica activitatilor instructive-educative in gradinita de copii, Ed.
Sitech, Craiova , 2010.

224
 FAMILIA ŞI ŞCOALA - FACTORI IMPORTANŢI ÎN CONTURAREA
PERSONALITĂŢII COPILULUI

Prof. inv. primar BARBULESCU DANIELA

Sc. Gimn. ,,Vintila Bratianu”, Stefanesti, Arges

In societatea contemporană se pare că familia tinde să se limiteze tot mai mult la micul grup pe care îl
formează mama, tatăl şi copiii, trăind sau mai exact, locuind sub acelaşi acoperiş…Nucleul familial tată-
mamă-copii îndeplineşte unele funcţii importante privind comunitatea naţională. Indeplineşte, de asemenea,
unele funcţii care-i privesc pe părinţi: el contribuie mai cu seamă la determinarea statutului lor de adulţi şi la
configurarea unor aspecte importante ale personalităţii lor. Dar funcţia cea mai importantă este aceea faţă de
copil, funcţia de creştere şi de educare a sa. Creşterea copiilor presupune asigurarea de către membrii adulţi
ai diodei familiale a acelor condiţii de mediu (locuinţă, hrană, îmbrăcăminte) care să facă posibilă
dezvoltarea normală a organismului copilului. Ca proces, însă, aceasta nu se rupe de educare, pentru că,
simultan creşterii se înregistrează dezvoltarea psihică a copilului, structurarea personalităţii sale şi asupra
acestora educaţia în familie are o deosebită importantă.
Familia ca celulă socială este cea căreia îi aparţine la început copilul, apoi cea care îl întovărăşeşte
permanent şi cu influenţe constante în întreaga sa existenţă şcolară şi post şcolară. Influenţa pe care o
exercită familia în plan educativ asupra dezvoltii copilului este majoră. Copilul, fiinţă plastică, înzestrată cu
un uimitor potenţial de dezvoltare, foarte receptiv la influenţele externe – pozitive sau negative –nu este un
adult în miniatură, ci doar ,,un candidat la umanizare’’(H. Pieron). El trebuie socializat şi umanizat.
Fundamentarea personalităţii sale se realizează în mare măsură în sânul familiei, care reprezintă deopotrivă
,,universul’’ afectiv, social şi cultural al viitorului adult. Concepţia educativă, stilul şi metodele ,,
pedagogice’’ adoptate mai mult sau mai puţin spontan, dar practicate zi de zi – de către părinţi, sub forma
cerinţelor şi a atitudinilor faţă de copil, joacă un rol însemnat în formarea personalităţii acestuia.
Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează după modelul şi natura situaţiilor trăite
nemijlocit, repetat şi intens de către copil în mediul familial, care este considerat – prin funcţia sa centrală de
creştere şi educare – locul de inserţie a copilului în societate şi în cultură. Atitudinile părinteşti au consecinţe
durabile asupra personalităţii în formare. Din această cauză, singura atitudine validă în educarea copilului
este cea de acceptare a lui. Ea presupune, înainte de toate, o dragoste ,,raţională’’ şi spontană faţă de copil,
fără slăbiciuni şi răsfăţ, o dozare optimă a frustărilor adaptative, în raport cu trebuinţa de autonomie a
copilului.
Educaţia sub toate formele ei, este chemată să găsească soluţii prin care omul să se adapteze rapid şi
eficient la societatea viitorului. Cunoaşterea particularităţilor dezvoltării personalităţii, a factorilor care
contribuie la desăvârşirea acesteia, a problemelor pe care le ridică ea, contribuie în mare măsură la găsirea
unor soluţii adecvate. Una din acestea este respectarea independenţei la copii.Independenţa este dorinţa
copilului de a acţiona în viaţă în concordanţă cu experienţa personală, ce întruchipează normele sociale de
conduită.
Copiii pot fi drăgălaşi, dar şi obositori. Educarea copiilor poate fi o plăcere dar poate fi şi dificilă. Un
părinte poate fi mai bun decât altul, dar toţi părinţii la rândul lor au nevoie de sfaturi şi sprijin.
Dacă în alte culturi creşterea şi educarea copiilor este o problemă a întregii comunităţi, la noi, părinţii
sunt de cele mai multe ori singuri, adesea fără nici un ajutor. De aceea, uneori părinţii consideră, în general
educaţia copiilor dificilă, atunci când copilul prezintă un comportament care pentru ei este inacceptabil. In
astfel de cazuri părinţii sunt iritaţi, se supără sau se simt neputincioşi.
,,Familia şi şcoala, instituţii cu rol fundamental în crearea spiritului social, trebuie să-şi asume din nou
rolul lor de nucleu în jurul căruia să se poată construi o bază durabilă pentru edificarea societăţii
viitoare’’(Jaque Delors). In condiţiile social-economice actuale se manifestă două tendinţe contradictorii:
părinţii sunt îngrijoraţi de viitorul copiilor lor, dar în acelaşi timp ,, nu mai au timp şi răbdare să acorde
atenţie problemelor acestora’’. Relaţia lor cu şcoala este ignorată sau evitată, acţiunile educative ale celor
două instituţii exercitându-se oarecum paralel.

225
 Este o sarcină a şcolii, a personalului didactic, să identifice situaţiile problematice din familiile copiilor,
să dirijeze pe cât posibil strategiile educative ale acestora în formarea elevului şi mai ales să conştientizeze
faptul că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în obţinerea performanţelor şcolare.
Forma principală de organizare a activităţii instructiv-educative în cadrul căreia se realizează obiectivele
educaţionale o constituie lecţia. Prin orele de educaţie civică urmărim formarea unui set de competenţe
necesare şi suficiente, pentru a face din copil un bun cetăţean, majoritatea cadrelor didactice sunt pe deplin
conştiente că nu poţi face educaţie civică dacă nu oferi propriul model comportamental, că nu se pot implica
afectiv fără să cunoască fenomenele, situaţiile, relaţiile sociale. De la o şcoală la alta este o experienţă în
ceea ce priveşte educaţia civică, atât când e vorba de forme, modalităţi, metodologie, cât şi atunci când e
vorba de angajarea elevilor în viaţa şcolii, ori a comunităţii sociale în întregul ei. Ora de educaţie civică, prin
modul cum sunt abordate temele prevăzute în programă, iniţiază copilul, viitorul cetăţean, asupra drepturilor
şi îndatoririlor, a respectului faţă de sine şi faţă de ceilalţi, a comportamentului activ şi responsabil.
Problematizarea unor situaţii comportamentale, exemplificarea faptelor de curaj, frică, laşitate etc.
,studiul de caz în legătură cu afectarea integrităţii fizice sau morale a copiilor, au determinat pe elevi să-şi
exprime părerile, să ia atitudini, să motiveze comportamente, să ascută spiritul critic şi inteligenţa.
Intr-o măsură însemnată educaţia civică presupune un spaţiu comunitar în care să se formeze deprinderi,
comportamente, valori, un anumit simţ al apartenenţei la destinul grupului din care face parte.

Bibliografie:
* M. Golu, Dinamica personalitaţii, Editura Geneze, Bucureşti, 1993
* Tiberiu Kulcsar, Factorii psihologici ai reuşitei şcolare, E.D.P., Bucureşti, 1978
* G. Berger, Omul modern şi educaţia sa, E.D.P., 1973
* R. M. Niculescu, Pedagogie generală, Ed. Scorpion 7, Bucureşti, 1996

226
 Influenţa familiei, grădiniţei şi a comunităţii asupra copilului

Prof.Barbulescu Elena-Andreea

MOTTO:
”Pentru a fi educatori perfecţi, ar trebui să fim conştienţi nu
numai de ceea ce se petrece înlăuntrul nostru, dar şi de ceea ce simt
acei cărora ne adresăm.”
Andre Berge

Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece,
educaţia începe din familie unde se formează ” ceea ce este mai valoros pe lume-omul de caracter”, după cum
afirma Loisel. Una din trăsăturile specifice educaţiei în familie este afectivitatea sporită. Orice educator trebuie
să imprime activităţii sale educaţionale şi o tentă afectivă, dar, când este vorba de părinţi, aceasta este mult mai
pronunţată, chiar şi atunci când, din prudenţă aceştia nu o afişează: copilul o simte, iar aceasta îi conferă un
sentiment de securitate.
În primii ani de viaţă formarea copilului se realizează mai ales sub influenţa părinţilor. Ei sunt primii
agenţi de modelare a copilului. Mai târziu creşte rolul celor apropiaţi ca vârstă: colegii de grupă de la grădiniţă,
colegii de clasă, copiii din vecinătatea locuinţei, prietenii. Deoarece, în orice împrejurare cei din jur supun
copilul unui adevărat examen privind comportamentul, de la cele mai mici vârste asupra copilului acţionează
două tipuri de influenţe: unele neintenţionate, spontane şi altele intenţionate reprezentând educaţia propriu-zisă.
Procesul activităţilor cu caracter instructiv-educativ din grădiniţă constituie un proces de învăţare în care
strategiile didactice sunt determinate de modul specific preşcolarului de a percepe lumea. Este vorba de un
proces iniţial al unei modelări sistematice, gradate, de comunicare în sistemul conexiunii inverse unde
finalităţile se proiectează în raport de cerinţele programei şi de posibilităţile reale ale grupului de preşcolari. La
acest nivel de vârstă, dezvoltatea afectivă a fiecărui copil poate fi foarte diferită, iar mediul sociocultural,
familial are o mare valoare. Dintre activităţile obligatorii desfăşurate în grădiniţă un rol foarte important în
conturarea personalităţii preşcolarilor îl joacă educaţia civică.
Categoriile de activităţi desfăşurate în grădiniţă urmăresc iniţierea copilului, viitor cetăţean, în
practicarea unui comportament activ, responsabil, capabil de toleranţă şi respect faţă de sine şi faţă de ceilalţi,
conştient de drepturi şi datorii, liber şi deschis spre alte culturi.
Pentru realizarea acestora trebuie selectate şi organizate tipuri de activităţi în funcţie de particularităţile
de vârstă ale copiilor ,crearea unui climat afectiv plăcut diferit de cel al celorlalte activităţi, participativ şi
stimulativ pentru copiii.
Parteneriatul efectiv cu familia şi responsabilizarea acesteia faţă de educarea copiilor, precum
implicarea comunităţii în activitatea şi decizia educativă reprezintă preocupări fundamentale din domeniul
preşcolar. Comunicarea dintre grădiniţă-familie şi comunitate depinde de gradul de înţelegere a necesităţii
acestor acţiuni şi decizii comune, precum şi de respectarea statutului fiecăruia, prin prisma rolului pe care îl are
în devenirea copilului. Părinţii doresc adesea să participe în grădiniţe la educaţia şi dezvoltarea programului
copiilor lor. Din această colaborare fiecare are de câştigat dar cel mai important câştig reprezintă creşterea,
dezvoltarea şi educarea copiilor.
Obiectivul principal al colaborării grădiniţei cu familia constă în conturarea unităţii de acţiune a celor
doi factori educaţionali, finalitate a cărei îndeplinire este condiţionată de unitatea de concepţii şi exigenţe, de un
mod convergent de acţiune, de o cunoaştere reciprocă şi de o atitudine reciprocă deschisă.
Pentru aceasta, educatoarea trebuie să cunoască bine condiţiile vieţii de familie unde trăieşte copilul
(condiţiile de igienă asigurate, regimul alimentar, programul de somn, distracţie, implicarea copiilor în
activităţile gospodăreşti, maniera de implicare a părinţilor în jocul copiilor, atitudinea acestora faţă de joc,
natura relaţiilor părinţi-copii şi a relaţiilor cu fraţii, atmosfera emoţională a familiei, uşurinţa comunicării între
227
membrii familiei,gradul de conştientizare din partea părinţilor a compexităţii anumitor dimensiuni de influenţă
educaţională, concepţia părinţilor despre grădiniţă şi sarcinile acesteia). Vizitele la domiciliul copilului cer mult
tact şi delicateţe, atât în privinţa modului de a intra în mijlocul familiei, cît şi în privinţa felului de a interveni cu
sfaturi. Acţiunea comună şi apropierea mai mare se realizează dacă vizitele sunt reciproce, părinţii trebuind să
vină la grădiniţă şi să se intereseze de realizările copilului.
Participarea părinţilor la unele activităţi ale grădiniţei( şezători, vizite, excursi, activităţi comune, lecţii
deschise, expoziţii ale copiilor) şi chiar implicarea acestora în organizarea, desfăşurarea lor le vor permite o mai
bună cunoaştere a particularităţilor propriilor copii, a dificultăţilr pe care aceştia le întâmpină în activităţi.
Parteneriatul grădiniţei cu familia implică informarea teoretică a părinţilor în problemele de
psihopedagogie preşcolară.Educatoarea poate avea discuţii personale sau colective cu aceştia, dezbătând
diverse teme: “Cum ne jucăm cu copiii noştri”,“Cum putem contribui la dezvoltarea limbajului copiilor”, “Care
sunt problemele copilului singur la părinţi”.Se pot ţine lectorate cu părinţii şi şedinţe pe diferite teme în cadrul
cărora sunt invitaţi specialişti( medici, logopezi, psihologi).
Parteneriatul grădiniţă-familie, acţiunile comune desfăşurate, continuarea muncii educatoarei de către
părinţi, implicarea acestora în acţiunile organizate în grădiniţă, transformarea unor deprinderi în obişnuinţe, de
această colaborare , beneficiar este copilul care treptat prin modul de comportare va scoate în evidenţă
rezultatele acestui parteneriat.
Activitatea cu părinţii, ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copilului în programul educativ din
grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor,
făcându-i mai buni. Parteneriatul grădiniţă-familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi
grădiniţă, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când
aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii.
Prin toate activităţile realizate în grădiniţă urmărim să-i facem pe copii să deosebească binele de rău, să
ştie ce se cuvine şi ce nu se cuvine să facă, să fie toleranţi atât cu ei cît şi cu cei din jur . De la simple
cunoştinţe şi fapte de viaţă să-i determinăm pe copii să aibă atitudini personale participative, să-i învăţăm că nu
pot să trăiască singuri ci numai împreună cu ceilalţi.

BIBLIOGRAFIE:

“Programa activităţilor instructiv-educative în grădiniţa de copii”Bucureşti 2005

“Revista învăţământul preşcolar Nr.1-2/1994”
“Introducere în pedagogia preşcolară” Adina Glava, Cătălin Glava, Ed.Dacia
“Parteneriat în educaţie” Adina Băran-Pescaru Ed. Aramis 2004

228
 Relațiile copil-părinte, copil-educator
și drepturile copiior
Prof.înv.preșc. BARI HAJNAL
Grăd.PP.,,Licurici,, Tg.Mureș

Nici în ziua de azi nu găsim cuvinte mai profunde, cu un mesaj permanent actual, decât în
binecunoscutul poem al lui Dorothy Law Nolte: ,,Copiii învață ceea ce trăiesc,, :

Dacă copilul trăiește cu critica,

Va învăța să condamne.
Dacă copilul trăiește cu ostilitate,
Va învăța să lupte.
Dacă copilul trăiește cu zeflemea,
Va învăța să fie timid.
Dacă copilul trăiește cu rușine,
Va învăța săse simtă vinovat.
Dacă copilul trăiește cu toleranță,
Va învăța să fie răbdător.
Dacă copilul trăiește cu încurajare,
Va învăța încrederea.
Dacă copilul trăiește cu nepărtinire,
Va învăța justiția.
Dacă copilul trăiește cu laude,
Va învăța să le aprecieze.
Dacă copilul trăiește cu securitate,
Va învăța să aibă credință.
Dacă copilul trăiește cu aprobare,
Va învăța să se placă pe el însuși.
Dacă copilul trăiește cu acceptare și prietenie,
Va învăța să găsească iubire în lume.

Având în vedere vârsta fragedă a copiilor, care abia intră în grădiniță, lipsa capacității lor de
discernământ,de apărare, grădiniței îi revine sarcina de a face cunoscute preșcolarilor și familiilor lor
drepturile de care se bucură copiii în societate, dar și obligațiile pe care le au.
Copiii au nevoie să se joace pentru a-și dezvolta deprinderile cognitive și motorii, pentru a se
familiariza cu lumea și a-și găsi locul lor într-o societate deschisă, democratică.Copiilor li se dezvoltă
deprinderile sociale prin interacțiunea cu colegii lor de joacă. Ei învață ce sunt regulile, cum se stabilesc ele,
ce înseamnă dreptatea și cinstea, cum să colaboreze și să comunice.Își dezvoltă stima pentru propria
persoană antrenându-se, interacționând cu alți copii și făcând față cu succes provocărilor
personale,fizice,intelectuale și sociale.
Copilăria își afirmă valoarea prin respectarea drepturilor și obligațiilor specifice vârstelor.Copilul
trebuie să fie liber să se joace, să primească o educație de calitate , să crească sănătos, să fie tratat fără
prejudecăți. Dacă vrem ca drepturile cetățenilor adulți să fie respectate, trebuie să învățăm respectarea
drepturilor copiilor, pentru a-i forma în acest spirit.
Pentru copii nu este suficient să verbalizăm ce este bine sau ce este frumos, ei au nevoie de modele din
mediul apropiat,atât la grădiniță cât și în familie. Unele evenimente pot deranja viața copilului, altele însă
pot provoca crize grave care le afectează profund existența.Nu este suficientă dorința de a fi părinte bun,
pentru a răspunde la toate nevoie copilului tău,iar propria experiență de copi nu este întru totul transferabilă
în educația propriului copil. Este firesc ca părinții să încerce să ferească copiii de situațiile periculoase

229
intervenind instinctul natural al adultului de a ocroti un copil,de a-l proteja în fața unor posibile traume
psihice sau fizice.
În sala de grupă trebuie să existe respectul reciproc între membrii echipei de educatori și
copii.Respectul pe care îl văd copiii manifestat în sala de grupă poate constitui un factor cheie în structurarea
propriului lor respect de sine și poate reprezenta o bază solidă pentru dezvoltarea unor relații stabile cu
ceilalți coii. Când educatoarea manifestă respect față de fiecare copil în parte,copiii învață și ei cum să-i
respecte pe ceilalți copii, fie că unul desenează minunat sau altul are un comportament mai dificil.Când văd
și înțeleg că fiecare copil este acceptat și respectat,copiii încep să se simtă bine și își pot valorifica propriile
aptitudini și talente. Copiii care se comportă bine,sunt acei copii care știu cum să-și satisfacă nevoile în
moduri pozitive și eficiente și se simt capabili ,competenți și valoroși.Ei nu simt nevoia să se impună,să-i
controleze pe ceilalți. Obiectivul educatoarei este de a dezvolta aceste capacități la copiii care nu le
au.Pedeapsa, cearta, marginalizarea nu ajută,ci înrăutățesc lucrurile deoarece copiii se simt prost și se
îndepărtează de educatoare.
Grădinița constituie un spațiu social de transmitere și asimilare de informații,dar și de modelare,
socializare. Alegerea grădiniței îi aparține familiei, care mai întâi vizitează și observă câteva aspecte cum ar
fi :personalul, dotarea,calitatea alimentației și a actului educațional.Apoi merg împreună cu copilul pentru a
vedea cum reacționează acesta. A petrece ziua în afara familiei este primul prag psihosocial pentru copil, o
experiență socială majoră care îi poate declanșa teama de nepăsare și abandon din partea familiei. Aici
principalul rol îl are educatorul, care îi creează un mediu atractiv ambiental și psihic.
Esențialmente, în privința respectării drepturilor copilului,educatorul, de fapt, nu trebuie să manifeste
nici o formă de abuz:
 să nu supraîncarce programul zilnic și să prevadăo structură adecvată,
 să nu aplice metode disciplinare inadecvate,
 să comunice adecvat și să stimuleze copilul,
 să trateze,fără discriminare de orice fel,toți copiii din grupă,
 dacă are în grupă copii cu probleme,nu trebuie să-i marginalizeze, trebuie să discute cu familia pentru
orientarea acesteia spre un specialist în vederea intervenției adecvate.
Educatoarea trebuie să folosească mai multe strategii de ajutare a copiilor care afișează coportamente
problematice, deoarece dacă una dintre acestea nu dă rezultate, trebuie să existe altele la îndemână. Este
foarte important de reținut că un comportament nu se modifică prin pedeapsă,ci prin a-l determina pe copil
să descopere satisfacția de a face lucrurile astfel încât ceilalți să-l aprobe, iar el să se simtă mulțumit.

BIBLIOGRAFIE

P.GOLU,M.ZLATE,E.VERZEA-Psihologia copilului,E.D.P.,București,1994.
PIAGET J, Nașterea inteligenței la copil, E.D.P.,București,1973.
PREDA VIORICA, Copilul și grădinița, Editura Compania, București,1999.

230
 Educaţia fără frontiere

Educaţia - o relaţie privilegiată

Prof. Barmoș Loredana

Educaţia este un proces antropologic complex de formare a personalităţii umane prin activităţi de
transmitere culturală. Este necesar să precizez că transmiterea culturală se realizează, în toate sistemele
educative, indiferent de gradul lor de structurare, în funcţie de valorile centrale ale culturilor care le-au
dezvoltat, ce pot fi regăsite, sintetizate în chiar definiţia idealului educativ pe care și-l formează comunităţile în
care funcţionează respectivele sisteme educative. De precizat este că procesul de transmitere culturală, care este
în mod esenţial educaţia, are loc pe două axe: a) axa verticală –între generaţii succesive dintr-o comunitate, și
atunci este vorba despre educaţia propriu-zisă, a copiilor și a tinerilor, și b) orizontală – între persoane și
comunităţi culturale indiferent de vârstă, acest al doilea context fiind cel care se referă la educaţia adulţilor sau
la deschiderea către educaţia interculturală.

Şcolii îi revine sarcina să descopere coordonatele speficice fiecărei etape în procesul continuu de
evoluţie. Cu cât sunt cunoscute mai bine particularităţile proprii fiecărei etape cu atât vor fi mai ușor de elaborat
strategiile operaţionale care să asigure succesul neîntrerupt al procesului de educaţie. Educatorii de profesie
sunt cei cărora le revine sarcina specială de a prelua, organiza, conduce și evalua pregătirea copiilor de la
învăţământul preșolar până la cel universitar. Timpul de școlaritate și condiţiile existente în instituţiile de
învăţământ oferă un cadru potrivit pentru conducerea procesului de pregătire a tinerilor pentru ca aceștea să
devină răspunzători de propria lor evoluţie.

Mulţimea și varietatea factorilor educativi ar cere o clasificare și ierarhizare a lor pentru a le putea
stabili mai exact contribuţia și rolul în diferite etape ale dezvoltării individului. Ei ar putea fi clasificaţi în
factori direcţi și indirecţi, calificaţi și necalificaţi. O clasificare mai simplă ar fi: colaboratori în interiorul școlii
și din afara ei. Cei din interior sunt colegi, directorul, profesori, educatori, învăţători, pedagogi școlari. Familia,
ca cel mai important și influent educator colectiv se impune prin calitatea permanentă și intensitatea
influenţelor exercitate de către cei vârstnici asupra celor tineri. Ea deţine un loc special între factorii educativi,
loc dovedit în decursul istoriei. Familia exercită o puternică influenţă educativă în primii ani de viaţă, când ea
este primul model de comportament și asigură nu numai condiţii optime pentru dezvoltarea fizică a copilului ci
și pentru însușirea primelor cunoștinţe și învăţarea limbii materne, pentru înmugurirea primelor deprinderi de
viaţă și a primelor calităţi morale (cinste, sinceritate, disciplină), precum și pentru apariţia primelor sentimente
sociale (iubire faţă de familie, prieteni, școală). Şi tot familia poate deschide, în anii adolescenţei primele
orizonturi ale orientării școlare și profesionale.

În condiţiile unei societăţi profund industrializate cum este cea contemporană, funcţia educativă a
familiei crește. Ea își modifică obiectivele și strategiile. Exigenţele societăţii actuale (informatizare,
automatizare) dau altă pondere unor aspecte privitoare la pregătirea tinerilor pentru integrarea socială. Pe
măsură ce se complică sarcinile familiei se impune creșterea nivelului de pregătire a ei pentru munca educativă
și o colaborare mai activă și mai sistematică cu toţi factorii educativi, cu școala în primul rând.

Democratizarea educaţiei constituie una dintre cele mai mari binefaceri ale modernităţii. Garantarea și
amplificarea accesului tineretului la formare sunt în consonanţă cu o serie de principii ce definesc ansamblul
social ca atare.

231
 Actul educativ se instituie ca o relaţie privilegiată, ca o formă exemplară de mediere intersubiectivă.
Aceasta înseamnă să vorbim, să ne privim, să ne simţim așa cum suntem sau cum am vrea să fim. Oricât de
sofisticate ar fi medierile, relaţiile directe, nu pot fi eliminate. Discursul paideic realizat direct, fizic, imediat
este favorabil omului complet, prin stimularea gândirii sale chiar în momentul interacţiunii. Oralitatea este mult
mai creativă decât scrisul. Vorbind îţi vin idei, mintea vibrează. Prin ce se deosebește simplul profesor de un
adevărat maestru? Profesorul este cel care-ţi dă cunoașterea, maestrul este cel care te ajută s-o cauţi și s-o
folosești. Creativitatea didactică presupune inovaţii, renovări, invenţii și anticipări, care să producă un salt
calitativ în procesul didactic, nu numai în școală, ci și în afara ei. Atitudinea elevilor și absolvenţilor faţă de
învăţare, faţă de educaţia permanentă și faţă de autoinstruire și autoeducaţie poate deveni un indiciu important
al unei activităţi creative în școală.

Așadar, relaţia grădiniţă - școală – familie - societate reprezintă idealul educativ, umanist și democratic,
pe care-l urmărește, subordonat celui social, contribuie la realizarea concordanţelor și la unificarea elementelor
caracteristice modului de viaţă al unei colectivităţi. Desigur, că progresele realizate pe această linie nu se reduc
la relaţiile dintre educaţie, cultură și civilizaţie, nici numai la contribuţia educaţiei, dar fără acestea, cu toată
contribuţia celorlalte domenii o asemenea concordanţă nu poate fi realizată.

Bibliografie:

1. Constantin Cucoș, Educaţia: iubire, edificare, desăvârșire, Iași, editura Polirom, 2008;

2. Dumitru Salade, Educaţie și personalitate, Cluj-Napoca, editura Casa cărţii de știinţă, 1995;

3. Gabriel Albu, Grijile îngrijorările profesorului, Pitești, editura Paralela 45, 2013;

4. Nicoleta Laura Popa, Liviu Antonesei, Adrian Vicenţiu, Ghid pentru cercetarea educaţiei, Iași, 2009

232
 Factorii devenirii ființei umane

Prof.: Bârsănescu Monalisa Mihaela

Școala Gimnazială „Ion Creangă”
Comuna I.C. Brătianu jud. Tulcea

Primii ani de viață ai copilului au un caracter nediferentțat, polivalent, în sensul că pe același fond
înnăscut, se formează, sub influența condițiilor de mediu și educație însușiri psihice si profiluri morale diferite.
Când vorbim despre aptitudini artistice, ereditatea are un rol mai pronunțat decît în domeniul tehnic. Putem
exemplifica cu familia Bach, unde pe parcursul a cinci generații au existat 13 muzicieni, iar în familia Bernoulli
în trei generații au existat 8 matematicieni.
Educația copilului începe din cămin. Căminul este prima școală a copilului, aici, avându-i pe parinți
educatori, copilul trebuie să învețe lecțiile care îl vor calăuzi de-a lungul vieții-lecțiile respectului, ascultării,
stăpânirii de sine. Influențele educației din cămin au o putere hotărâtoare- spre bine sau spre rău.
Scopul fiecărui părinte este acela de a-i asigura copilului său un caracter echilibrat. Este necesar ca
parinții să pună o temelie solidă, să fie ridicată o structură puternică, fermă iar apoi zi de zi să se construiască
pe această structură. Sunt foarte importanți cei 7 ani de acasă, deoarece lecțiile părinților le preced pe cele ale
învățătorului. Familia prin exemplul său, prin înțelepciune formează caracterul copilului capabil să urce a doua
treaptă a formarii lui, treapta școalară. Acceptând faptul că fiecare copil este o individualitate irepetabilă, ce
pretinde un tratament personalizat, prin intermediul procesului instructiv-educativ învățătorul formează
aptitudini, priceperi și deprinderi care vor permite elevului să se integreze în societate.
Pentru ca activitatea educațională să fie de calitate învățătorul trebuie să cunoscă particularitățile
individuale ale copiilor din grupul de lucru. Cunoscând aceste lucruri învățătorul alege conținuturi corecte în
conformitate cu vârstele copiilor, aplică strategii pertinente în funcție de dezvoltarea intelectuală și stilul de
învățare al fiecarui copil. Este știut faptul că trăirile elevilor însoțesc orice activitate de învățare pentru că nu
putem separa latura afectiv-emoțională de activitățile cognitive. "Copii învață ceea ce trăiesc” sublinia Dorothy
Low Nolte, de aceea cunoscând particularitățile fiecărui copil procesul de învățare va fi o trecere a copilului
dintr-o stare a minții în alta, sub conducerea învățătorului, pânâ în momentul transformării în autoînvățare. În
acest fel, învățătorul intervine permanent astfel încât elevul să participe la propia devenire.
Trecerea de la sistemul tradițional de predare ( cel centrat pe profesor și pe materie), la un sistem
modern de învățare centrat pe elev a impus reconsiderarea predării si învățării.
Învățarea centrata pe elev presupune concentrarea în principal asupra satisfacerii nevoilor elevilor,
modalitați de gândire despre învățare și predare, abordare extinsă a predării. Învățarea centrată pe elev este
benefică în perspectiva formării acestuia ca viitor adult responsabil, capabil să gândeasca liber și să acționeze
într-o societate în continuă schimbare și dezvoltare. Elevii își dobândesc responsabilitate mai mare devenind
căutători activi de cunoaștere, ei nu se mai bazează pe profesorul care să le deschidă mintea și să le-o umple cu
cunoștințe în timp ce ei stau pasivi în sala de clasă. Ei folosesc posibilitățile de învățare care li se oferă, caută
alte modalitați de învățare iar dacă acestea nu dau rezultate, cer ajutorul și îndrumarea învățătorului, însa nu pur
și simplu pentru răspunsuri de-a gata.
Pe o temelie solidă făurită de parinți, învățătorul construiește lejer un om nou care se va integra in
societatea actuală. În acest sens este necesar parteneriatul familie-școală deoarece aceștia sunt factorii
primordiali ai devenirii ființei umane.

233
 AVIZAT DIRECTOR AVIZAT DIRECTOR
Prof. Basarabă Elena Prof. ..................................
AVIZUL I.S.J. GORJ
Inspector Şcolar General
Prof. ..................
Inspector Educatie Permanentă
Prof. ............................

COORDONATORI: COORDONATORI:
Prof. Elena Basarabă Prof. ……………………..

Institutii de învătământ implicate:

 Inspectoratul Şcolar Judeţean Gorj
 Şcoala Gimnazială Novaci şi toate structurile arondate;
 Palatul Copiilor Târgu-Jiu
 ………………………………………….
Perioada de derulare:
 aprilie - iunie 2014
Cadre didactice implicate:
.............................................
ARGUMENT:
În ampla şi dificila activitate de educaţie şi instruire a elevilor , se obţin rezultate superioare când
gradul de apropiere sufletească faţă de copil sau tânar este mai mare. Nivelul de interrelaţionare cu aceştia
este diferit de la caz la caz şi aceasta depinde şi de gradul de dezvoltare afectivă a „partenerului“. Domeniile
in care acestă apropiere a tânărului de actul educaţional se face fără rezerve sunt cu precădere muzica şi
sportul.
Argumentele esentiale ale abordării unei astfel de abordări a educatiei prin muzică şi miscare cu scopul
formării unui comportament ordonat la elevi sunt următoarele:
-La ţară, copiii sensibilizaţi partial de arta populară şi de frumuseţile naturii, care le ies în cale la tot pasul
nu stiu totdeauna să se bucure de adevaratul “frumos” , să-l simtă ascultând muzică sau practipând jocuri
specifice vârstei.
-Copiii crescuţi la oraş, între zidurile gri ale blocurilor şi pe asfaltul dur al străzilor văd o frumuseţe rece în
tot ce-i înconjoară,uitând să se bucure sincer când aud o melodie frumoasă, când învată un pas de dans sau

234
când aruncă mingea într-o poartă motiv din care trebuie să fie sensibilizaţi obligatoriu prin mijlocirea artelor
şi sportului.
Însuşirea ideilor morale şi apoi conduita morală sunt susţinute de trăirile şi sentimentele copiilor.
Neglijarea dezvoltării afective a copilului este o mare greşeală. „Din aceeaşi floare, albina scoate mierea şi
şarpele veninul“, spune un proverb. Nu orice fel de muzică este binefăcătoare, după cum nici orice ciupercă
nu este comestibilă iar sportul, binefăcător sub aspectul importanţei miscării pentru organismul uman poate
deveni si o pârghie de formare şi dezvoltare morală a tinerilor.
Sportul şi muzica au puterea de a-i ajuta pe elevii noştri să se bucure de o viaţă ordonată , de un
comportament corect gândindu-ne la sănătatea individuală si a celor din jur, la comportamentul civilizat in
timpul unui spectacol sau meci, la binele cetăteanului care trebuie sa trăiască in spiritual ordinei şi
disciplinei. Ascultând o muzică bună şi făcând sport ne păstrăm sănătatea simtim că trebuie să-i respectăm
pe cei de lângă noi, să fim buni. să primim cu bucurie în suflet ce natura ne oferă.
Prin muzică şi sport elevii pot face primii paşi spre o viată ordonată, spre un stil de viaţă durabil,
aspecte ce stau în centrul atentiei cadrelor didactice implicate în prezentul proiecr.

SCOPUL PROIECTULUI:
Cultivarea şi valorificarea potenţialului creator, creativ, competitic şi interpretativ al elevilor.

OBIECTIVELE PROIECTULUI:

 Dezvoltarea simţului artistic

 Conştientizarea afectivităţii de grup ca suport al prieteniei;
 Identificarea propriilor valori şi a grupului/comunităţii din care fac parte;
 Stimularea şi promovarea capacităţilor interpretative ale elevilor prin organizarea de spectacole;
 Stimularea activităţii în grup;
 Atragerea efectivă a elevilor în organizarea unor activităţi cu caracter educativ;
 Stimularea interesului elevilor pentru înţelegerea şi păstrarea ordinii şi disciplinei;
 Stimularea activităţii în grup şi atragerea efectivă a elevilor în organizarea unor activităţi cu caracter
extraşcolar.

GRUPUL ŢINTĂ:

Beneficiari: - direcţi: elevii şcolii

-indirecţi: părinţi, comunitatea locală

DURATA: aprilie - iunie 20......

RESURSE PROIECT:

 Resurse umane: elevi, cadre didactice, părinţi, participanţii la proiect.

- Resurse materiale - informaţionale: carti, reviste, ilustratii, site-uri, emisiuni TV;

Nr.crt. Denumirea şi conţinutul Loc Termen Observaţii

activităţii desfăşurare
1.  “Fantezii artistice prin Şcoala ........... -preşcolarii, elevii
muzică şi dans”- spectacol; Gimnazială Aprilie claselor pregătitoare şi
Novaci - I-VIII din Novaci;
Terenul de -membri ai cercurilor
sport de muzică şi dans de la
institutia partenera.

235
 2. „1 Iunie – O zi specială Şcoala 1 iunie -preşcolarii, elevii
pentru toti copiii ” Gimnazială .......... claselor pregătitoare şi
Întreceri sportive pe fond Novaci - I-VIII din Novaci;
muzical terenul de -membri ai cercurilor
sport de muzică şi dans de la
Palatul Copiilor Tg. Jiu.

MEDIATIZARE:
Prezentarea proiectului educaţional în şcoli şi massmedia

EVALUARE:
• Observare sistematică;
• Realizarea de portofolii şi expoziţii cu imagini din timpul activităţilor;
• Postarea pe site-ul şcolii şi pe pagina de facebook a unor imagini din timpul activităţilor de proiect;
• Concursuri sportive.

ACORD DE PARTENERIAT

Încheiat astăzi, ……………….

1. Părţile contractante:

A) Şcoala Gimnazială Novaci cu sediul în Novaci, str. Eroilor, nr. 1, jud. Gorj, reprezentată de director,
prof. ........., coordonator de proiect ..............................................

B) Scoala partenera ........................... cu sediul în ...................................................., jud. ………,

reprezentată de director, prof. ………………………………, coordonatori
…………………………………………………

2. Obiectul contractului

Obiectivul prezentului Acord de parteneriat îl reprezintă colaborarea dintre cele două instituţii în vederea
organizării şi desfăşurării activităţilor extracurriculare cuprinse în cadrul proiectului PAŞI MĂRUNŢI
SPRE O VIAŢĂ ORDONATĂ - EDUCATIE PRIN MUZICĂ ŞI SPORT”
Grup ţintă: elevi, cadre didactice, părinţi.

3. Obligaţiile şcolii organizatoare:

- să trimită unităţii partenere calendarul evenimentelor şi documentaţia necesară încheierii parteneriatului;
- să prezinte materialele care dovedesc desfăşurarea evenimetelor, CD/DVD;
- să prezinte, la solicitare, portofoliul proiectului;
- să mediatizeze evenimentele amintind partenerii de proiect.

4. Obligatiile unităţii partenere:

- să trimită şcolii organizatoare Acordul de parteneriat, completat, semnat şi stampilat;
- să precizeze sprijinul pe care-l poate acorda pentru buna desfăşurare a evenimentelor (Anexa);
- să mediatizeze evenimentele desfăşurate;
- să evite orice situaţie generatoare de risc ce poate afecta în mod negativ imaginea proiectului.

236
 5. Durata parteneriatului:
Acordul poate intra în vigoare la data semnării acestuia de către părţi fiind încheiat pe o perioadă de 1 an.
6. Clauze finale ale acordului:
Partenerii se obligă să colaboreze pe toată durata proiectului pentru ca acesta să se deruleze conform
planului.

Şcoala Gimnazială Novaci Numele scolii partenere

Coordonatori de proiect, Coordonatori de proiect,
Prof. Elena Basarabă Prof..............................

DIRECTOR, DIRECTOR,
Prof. Elena Basarabă Prof. ………………

237
 “VREAU SA AM UN COPIL FERICIT!”

BĂTĂIOSU MARIA
G.P.N. ,,CORABIA PITICILOR,, CORABIA-OLT

De cate ori n-ai auzit sau n-ai gandit lucrul acesta? Dar ce faci pentru a ajunge aici? Desi este un
sentiment admirabil si un obiectiv urmarit de toti oamenii, fericirea este o valoare tot mai greu de atins in
familiile secolului 21.
Prea putini parinti inteleg ce il face cu adevarat fericit pe copilul lor si chiar mai putini reusesc sa-si ajute
odrasla sa gaseasca fericirea. De cele mai multe ori, incercarea de a-si face copilul fericit este boicotata de
mesajele distorsionate propagate de mijloacele de comunicare in masa, care preamaresc cultul puterii, al
opulentei si al atractivitatii fizice. Uneori insa aceste atribute nu aduc dupa ele sentimentul de implinire
sufleteasca.Relatia dintre parinte si copil se formeaza inca inainte de a se naste. Atat mama, cat si tata
comunica cu cel mic, isi doresc sa aiba o relatie parinte-copil extrem de trainica, sa realizeze un parteneriat
bazat pe respect si incredere reciproca. Acest lucru nu este usor, insa nici imposibil. Majoritatea persoanelor
care devin parinti in aceasta perioada au crescut si au fost educati in medii foarte competitive, in
care trebuiau sa lupte pentru note bune, pentru atentia parintilor, pentru un loc la olimpiada etc. Iar de
stimulat eram stimulati mai degraba cu efectele negative ale neindeplinirii vreunei actiuni decat cu cele
pozitive ale indeplinirii ei. In multe cazuri, parintii nostri ne spun si astazi ca e mai bine sa punem raul
inainte, pentru a fi pregatiti, caci daca va fi bine, ne vom bucura oricum. Din pacate, acest mod de gandire
ne face sa ne concentram mai degraba pe partea goala a paharului, sa fim mereu nemultumiti de ceea
ce suntem si de realizarile noastre si sa nu ne putem bucura de viata pe care o avem indiferent de nivelul la
care am ajuns. Practic, nu ne putem relaxa deloc, stiind ca ar fi trebuit sa facem lucrurile mai bine, mai
repede, sa fim mai buni decat colegul, vecinul, fratele sau sora. Stim deja ca, la randul nostru, noi suntem
modelele de viata pentru copiii nostri. Felul cum gandim formeaza modul de gandire al copiilor nostri.
Chiar daca mai avem si noi de luptat cuelemente de gandire negativa, ii putem ajuta pe copii sa-si dezvolte
gandirea pozitiva printr- o modalitate foarte simpla si la indemana tuturor.

1. Lasa copilul sa simta cat de fericit esti sa-l vezi

Copiii simt dansul luminitelor din ochii oamenilor. Lasa-ti copilul sa vada si sa simta bucuria din ochii tai,
zambetul tau, caldura ta. Intampina-l cu caldura cand vine acasa sau cand te duci sa-l iei de la
gradinita/scoala. Spune-i numele tare, mandru. Copiii se bucura cand se aud strigati, in plus se vor simti
validati de cei dragi lui. Cel mai mult pe aceasta lume, copiii isi iubesc parintii. Intoarce-i aceasta iubire si
lasa-l sa vada asta.
2. Invata copilul ca este in regula sa fii plictisit
Ai observat, desigur, cat de repede se plictiseste copilul tau. Copiii au o imaginatie care vrea sa fie
“hranita”. Invata-l sa-si foloseasca aceasta imaginatie creativ, dandu-i cateva coli si creioane colorate sau
cuburi de construit. Este OK sa te plictisesti si este OK sa vrei sa faci altceva. Ar fi de preferat sa nu-l inveti
sa butoneze telecomanda televizorului de “plictiseala” si incurajeaza-l sa faca orice altceva, mult mai
sanatos pentru el.
3. Limiteaza-i canalele media
In primii ani de viata, parintele este “creatorul” deciziilor unui copil. Il poti invata inca de mic ca viata
inseamna mult mai mult decat televizor, telefon, computer. Nu numai ca ii vei stimula si mai mult
creativitatea, insa il vei putea ajuta mult mai usor sa ramana calm. De multe ori, fara sa-ti dai seama, chiar,
copilul aude sau vede lucruri pe care n-ar fi trebuit, la varsta lui: un program de stiri, o poza de pe internet
etc. Aceste lucruri ii pot suprasolicita sistemul nervos, facandu-l mai agitat.

238
 4. Copilul este mult mai important decat munca
Copilul nu simte doar nevoia de a sta langa el. El vrea sa si fii prezent. Sa te joci, sa interactionezi, sa-i
raspunzi la intrebari, sa-i pui intrebari, sa-i asculti raspunsurile. Copilul simte nevoia contactului vizual, a
atingerilor. Indeplineste-i aceste nevoi lasand pentru o clipa legumele pentru cina de-o parte sau mail-urile
pe care mai trebuia sa le trimiti in interes de serviciu. Copilul trebuie sa fie si trebuie sa simta ca este mult
mai important decat munca ta. Acest lucru il va face foarte fericit.

5. Lasa copilul sa impuna si el cateva reguli

Nu trebuie sa fii sau sa faci pe seful tot timpul. Iti poti lasa copilul sa ia cateva decizii de unul singur, sa faca
propriile reguli in anumite privinte. Copiii se simt bine cand au credinta ca detin si ei controlul. Il poti lasa
sa faca niste reguli in ceea ce priveste curatenia in camera sau sa te ajute la spalatul vaselor sau alte sarcini
domestice (daca este mai mare). Copilul este mult mai doritor sa accepte si sa urmeze regulile care nu sunt
impuse cu strictete de cazarma.
6. Fii un model de comportament
Copiii fac ceea ce vad, nu ceea ce li se spune. Daca vrei sa ai un copil altruist, trebuie sa fii altruist, daca
vrei sa ai un copil respectuos, trebuie sa fii, la randul tau, respectuos. Daca vrei sa nu mai tipe, ai grija la
tonul pe care il folosesti. Daca vrei sa ai un copil fericit, zambeste si tu cat mai des. Si exemplele pot
continua. In primii ani de viata, aceasta influenta a parintilor este mult mai puternica decat orice altceva.
Odata ce te vei concentra pe nevoile copilului si te vei asigura ca poti face orice sa i le intelegi si sa i le
indeplinesti, eforturile tale de a avea un copil fericit vor fi rasplatite pe deplin.

Bibliografie:

1. Bătrânu, Emilia, “Educaţia în familie”, Ed. Politică, Bucureşti, 1980;

2. Bodo, Victor; Bodo, Sorina, “Ghid practic de educaţie a copilului”, Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 2000;
3. Cosmovici, Andrei; Iacob, Luminiţa (coord.), “Psihologie şcolară”, Ed. Polirom, Iaşi, 2005;
4. Dolean, Ioan; Dolean, Dacian Dorin, „Meseria de părinte”, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002;
5. Stănciulescu, Elisabeta, „Sociologia educaţiei familiale”, vol. I, Ed. Polirom, Iaşi, 1997;

239
 PARTENERIAT GRĂDINIȚĂ- FAMILIE- COMUNITATE

Grădinița P. P. Nr. 11 Brăila

Prof. înv. preșc. Bâtcă Sofia
Motto:
"Copilul este copia părinţilor săi, atâta timp cât se poate menţine în umbra acestora."

Grădinița și familia sunt doi factori primordiali în educația copiilor când se

fac primii pași în viață. Acum se pun bazele unei personalități care mai târziu va fi
parte integrantă a unei societăți a cărei cerințe se diversifică în permanență.
Grădinița găsește o punte de legătură cu familia, prezintă părinților noi căi spre
educație în beneficiul copiilor.
Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca
funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității
sociale. Una dintre sarcinile grădiniței, este pregătirea copilului pentru școală, prin
intermediul a două forme specifice, jocul și învățarea.
Parteneriatul educațional este forma de comunicare, cooperare și colaborare
în sprijinul copilului la nivelul procesului educațional. El presupune o unitate de
cerințe, opțiuni, decizii și acțiuni educative între factorii educaționali.
Parteneriatul educațional se desfășoară permanent și împreună cu actul
educațional propriu-zis. El se referă la cerința ca proiectarea, decizia, acțiunea și
evaluarea în educație să fie realizate în cooperarea și colaborarea dintre instituții,
influențe și agenți educaționali.
La educarea copilului contribuie deci, ca instituții bine determinate ale
societății – familia, școala și comunitatea. În momentele diferite ale creșterii,
dezvoltării și devenirii ființei umane, fiecare dintre aceste instituții sociale are rol
important. Mai mult, azi, este determinată nevoia unui parteneriat educațional între
acestea, în favoarea unei educații eficiente pentru individ și societate.
Colaborarea dintre grădiniță și familie presupune o comunicare efectivă și
eficientă, o unitate de cerințe și o unitate de acțiune când este vorba de interesul
copilului prin participarea părinţilor la activităţile de la grupă. Părintele poate
participa ca simplu observator sau se poate implica în activitate alături de
educatoare. Dacă doreşte părintele să participe activ, este bine că educatoarea să
precizeze activităţile pe care să le desfăşoare, în funcţie de aptitudinile şi interesele
acestuia.
De exemplu, un părinte poate citi copiilor o poveste, îi poate învăţa un
cântec, un dans sau un joc. Implicându-se activ, părintele va putea observa felul în
care decurge o zi în grădiniţă, ce activităţi se desfăşoară, ce metode sunt folosite de
către educatoare, care sunt materialele utilizate şi, mai ales, îşi poate observa copilul
în grupul de colegi, cunoaşte progresele lui şi cum ar trebui sprijinit acasă.

240
 Dacă părinţii sunt implicaţi în activităţile copiilor, educatoarele pot observa
în mod direct, felul în care aceştia motivează. În coordonarea şi colaborarea din
cadrul unor evenimente speciale, părinții caută resurse pentru desfăşurarea
activităţilor sau proiectelor, ajută la desfăşurarea acestora, pot participa şi ajuta la
organizarea excursiilor, a vizitării unor obiective turistice etc.
Folosindu-şi talentele, părinţii pot organiza, în cadrul unor proiecte, acţiuni
de colectare a fondurilor. De exemplu, organizarea unei tombole cu obiecte
confecţionate de părinţi (mărțișoare, felicitări, jucării, picturi etc.), a unei expoziţii
cu vânzare, identificarea şi contactarea unor sponsori din comunitate etc.
În sprijinul părinţilor pot fi organizate activități de tipul „școala părinţilor“
care constă în activităţi de informare, formare şi consiliere a părinţilor în vederea
creşterii abilitaţilor parentale și „centrul de consiliere” în care consilierul sau
terapeutul desfăşoară activităţi cu părinţii şi copiii pentru optimizarea sau
reconstrucţia relaţiilor dintre aceştia.
Colaborarea cu Primăria este esenţială întrucât această instituţie se implica în
dezvoltarea şi întreţinerea bazei materiale a grădiniţei, dar şi în derularea şi
sprijinirea unor acţiuni sau proiecte educative. Primăria, în colaborare cu
Inspectoratul Şcolar Judeţen şi cu alte instituţii, iniţiază programe care vin în
sprijinul îmbunătăţirii activităţii educative din grădiniţe (de exemplu: „Concurs de
desene pe asfalt“, „Festivalul dansului pentru copii –Ritmurile copilăriei“, „Concurs
de biciclete, trotinete, role -La drum prin Europa”). Grădiniţa poate solicita ajutorul
Primăriei în susţinerea unor proiecte, atât din punct de vedere material, cât şi pentru
promovarea acestora în comunitate.
Colaborarea cu Poliţia ajuta în educaţia preventivă şi cultivarea
comportamentelor prosociale. Această colaborare se poate concretiza în activităţi de
informarea a copiilor asupra unor reguli care trebuie respectate astfel încât viaţa şi
siguranţa lor să nu fie pusă în pericol. Exemple de proiecte: „A fost odată un poliţist
“, „Hai la drum mici pietoni”, „Stop pe roșu, treci pe verde!” (pe teme de educaţie
rutieră).
Colaborarea cu biserica înlesneşte promovarea valorilor moral-religioase care
sunt importante în educaţia morală şi comunitară a copilului. Copiii participă de
sărbători la slujbele religioase, împărtăşindu-se. Se subliniază dorinţa copiilor de a fi
în legătură permanentă cu obiceiurile sfinte de-a lungul anului. Ei sunt entuziasmaţi
şi participă cu plăcere la sărbătorile prilejuite de Crăciun și Sfintele Paști.
Și brigada de pompieri se implică în informarea şi îndrumarea cadrelor
didactice şi a copiilor cu privire la stingerea și paza față de incendiu, cum ne
comportăm în cazul unui cutremur.
Iniţierea şi derularea de activităţi în parteneriat reprezintă o provocare pentru
cadrele didactice, necesitând multă creativitate în concepere, dinamism în derulare,
responsabilitate în monitorizare.
Pornind de la ideea că preşcolarul trebuie scos cât mai mult din atmosfera
obişnuită a grădiniţei pentru a intra în relaţie cu semenii, am iniţiat proiectul „Florile
în universul copilăriei” alegându-ne ca parteneri copiii preşcolari din orașul nostru,

241
Brăila, din diferite grădinițe din țară și chiar și școlari. Fiind o temă pe care
majoritatea copiilor, atât preșcolari cât și școlari, o cunosc, am considerat că este o
oportunitate pentru noi să desfăşurăm activităţi comune pentru a ne cunoaşte.
Colaborarea cu şcoala este foarte importantă întrucât în această instituţie va
continua educaţia copilului. Parteneriatul dintre cele două şcoala şi grădiniţă – are
ca scop primordial identificarea celor mai eficiente căi de adaptare a copiilor la noul
mediu educativ. Parteneriatul s-a concretizat prin schimburi de experienţă între
învăţători şi educatoare, lecţii deschise, mese rotunde, ateliere de lucru, activităţi
comune la care au participat copiii şi părinţii (vizite la şcoală, proiecte educative de
genul „Ziua porţilor deschise “, „Şcolar pentru o zi“).
Prin crearea parteneriatului grădiniță–familie–comunitate copiii câştigă un
mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi se creează relaţii pozitive şi fiecare
îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

BIBLIOGRAFIE :
1. Dumitrana, M. „Copilul, familia și grădinița”, Editura Compania, 2000
2. Paisi Lăzărescu, M., Ezechil, L.„Laborator preșcolar”, Ed.V&I 2002

242
 ANII COPILĂRIEI
Prof.înv.preşcolar. STELA BÂZGAN
Grădiniţa cu program normal
Com. Lunca Bradului Jud. Mureş

,,Lăsaţi copiilor, copilăria! Înfrumuseţaţi şi îmbogăţiţi farmecul ei”. Iată ,,strigătul” comun al copiilor, al
părinţilor, al educatorilor. Aceasta este deviza sub care-şi organizează activitatea educatorii şi toţi cei
interesaţi să asigure copiilor un viitor fericit.
Copilăria – perioadă cu sunet de clopoţel – începutul ascensiunii spre cunoaştere, spre lumină, spre
frumos îşi pretinde drepturile ei. Nu există om care să nu-şi întoarcă cu emoţie gândurile spre anii copilăriei.
Ceea ce întipăreşte atât de adânc anii copilăriei în amintirea fiecăruia este receptivitatea,
marea plasticitate a organismului şi uimirea cu care sunt descoperite tainele naturii. Să nu uităm că într-un
fel ea este prima ,,şcoală” a vieţii, cea în care copilul îşi dobândeşte premisele întregii sale dezvoltări de mai
târziu. Elementele vieţii intelectuale, estetice, morale acum înmuguresc. Socializarea începe tot acum, prin
sistemul de relaţii ce se înfiripă şi mai ales prin caracterul lor activ şi dinamic, chiar dacă încă instabil.
Una din problemele dificile pe care le pune creşterea şi formarea copiilor a fost, şi este încă, aceea a
dozării tratamentului educativ. Nu mă refer acum la conţinutul educaţiei, la valorile pe care căutăm să le
insuflăm ci la atitudinea pe care părinţii o au faţă de cele două obiective fundamentale: formarea patrimoniului
de cunoştinţe şi formarea personalităţii. În principiu, pentru formarea patrimoniului de cunoaştere, pentru
instruirea copilului, societatea a creat şi perfecţionat o instituţie strict specializată pe care o ştim cu toţii:
şcoala. Formarea personalităţii rămâne un proces nedeterminat, uneori chiar confuz, pentru că el presupune
intervenţia a numeroşi factori ce nu pot fi controlaţi la fel de riguros ca cei ce intervin în procesul predării sau
însuşirii cunoştinţelor. Familia, şcoala, societatea joacă fiecare un rol în cazul formării personalităţii.
De multe ori însă familia nu ştie prea bine ce este formarea personalităţii, nu ştie ce obiective trebuie
urmărite în executarea prestaţiei sale educative. Este bine ca un părinte să ştie că viitorul copilului este
asigurat sub aspect practic. Acestui părinte i se poate da încredinţarea că dacă instrucţia, stiinţa (cartea) este în
stare de a asigura acest viitor, ea o va face cu atât mai temeinic cu cât va fi însoţită de o personalitate mai bine
echilibrată, mai bine orientată.
Atunci când creştem un copil, când dorim binele acestui copil, este foarte important să ştim cât interes
trebuie acordat pregătirii intelectuale, îmbogăţirii cunoştinţelor, şi cât trebuie acordat formării caracterului,
personalităţii. Căci pentru a reuşi în viaţă nu ajunge să fi ,,tobă de carte”. Nu încape îndoială că ştiinţa este
indispensabilă, dar această ştiinţă nu poate fi aplicată cu succes decât dacă este expresia unor oameni în care
însuşirile intelectuale se echilibrează cu cele afective şi cu cele fizice, a unor oameni a căror personalitate s-a
dezvoltat în toată complexitatea ei, adică a unor oameni care ştiu să fie şi energici şi exigenţi în munca lor, dar
şi drepţi şi devotaţi, generoşi în relaţiile cu ceilalţi oameni.
În succesiunea generaţiilor s-au conturat luminile şi umbrele modului ăn care sentimentele părinţilor se
răsfrâng în personalitatea şi conduita urmaşilor, măsura în care dragostea părintească a reuşit să clădească
oameni adevăraţi, pregătiţi pentru muncă şi viaţă, sau a reuşit, dimpotrivă, să producă nişte epave eşuate
înainte de a porni în largul vieţii. De aceea este firesc să aducem în prim plan răspunderile iubirii părinteşti.
Dintre ele, m-aş referi la datoria de a evita extremele: îngăduinţa excesivă faţă de copil, precum şi
severitatea excesivă. Este nevoie aici de un simţ al măsurii, care aplicat consecvent poate contribui la
formarea şi dezvoltarea pozitivă a trăsăturilor de caracter ale copiilor precum şi la creşterea apropierii între
părinţi şi copii.
Măiestria, câştigată prin experienţa proprie şi pilda celor din jur, poate pune iubirea părintească, prin
măsuri educative juste, în slujba făuririi unor personalităţi complexe, înzestrate cu trăsăturile dezirabile ale
omenescului: hărnicie şi perseverenţă în muncă, corectitudine, simţ al datoriei şi al dreptăţii, curaj şi forţă a
convingerilor, generozitate clădită pe cunoaştere şi iubire.
Dragostea părintească trebuie să ştie, mai presus de orice, să fie dreaptă în raport cu copiii,
prin îmbinarea generozităţii cu severitatea fermităţii. Fermitatea şi convergenţa acţiunilor părinteşti poate
avea profunde valenţe educative, ea întărind la copil convingerea în caracterul întemeiat al demersurilor

243
educative. Dacă nu e fermă în hotărârile luate, atitudinea părinţilor, printr-o falsă înţelegere a iubirii, poate
deforma copilul, făcând din el un tiran egoist şi impertinent.
Dar nici nu e cazul căderii în extrema cealaltă, căci severitatea excesivă, duritatea, atitudinea dictatorială
faţă de copii, grija excesivă de a-ţi ascunde sentimentele, pentru a fi mai eficient în educaţie, se pot transforma
în contrariul lor, rupând copiii de părinţi, ridicând bariere de netrecut între generaţii.
Să nu uităm că nu numai copiii sunt de educat şi educabili, ci şi vârstnicii, părinţii şi dascălii,
au şi ei de învăţat în curgerea anilor. Părintele trebuie să se formeze, în primul rând, pe sine şi să-şi învingă
propriile scăderi şi neajunsuri. Educând, el se autoeducă mereu.
Să nu trecem cu vederea faptul că pe măsură ce trec anii, copiii devin din ce în ce mai exigenţi şi
totodată mai îndrăzneţi în aprecierile lor asupra părinţilor. Şi ajung, chiar la maturitate să reproşeze părinţilor
greşelile de educaţie, pe care aceştia le-au săvârşit, fie din prea mare şi nesăbuită dragoste, fie din prea mare
severitate.
Cum putem să înfrângem tendinţele de supraapreciere a propriilor copii, tendinţe pornind din dragoste
prea mare pentru ei? Cum putem să înfrângem tendinţele dictatoriale care frâng personalitatea în formare a
copilului? Cum putem mări zona de obiectivitate în raporturile noastre cu copiii? Străduindu-ne să fim
capabili să apreciem mai corect performanţele şi personalitatea copilului, începând cu jocurile copilăriei şi
terminând cu lansarea propriului copil în meseria ce şi-a ales-o şi pentru care s-a pregătit. Nu e uşor, dar
trebuie să învăţăm să o facem cât mai bine.
Dacă se bat doi copii şi unul e al nostru, să încercăm să judecăm lucrurile prin prisma adevărului
celuilalt, deoarece numai astfel adevărul copilului propriu capătă mai multă greutate. Să nu lăsăm să ne
orbească iubirea noastră pentru copil şi nevoia noastră de ocrotire ş tandreţe, iertându-l prea des şi prea uşor
pentru relele făcute sau pentru ceea ce nu a reuşit să facă bine. Dacă în anii şcolii, copilul are de întâmpinat
anumite dificultăţi de adaptare sau de performanţe profesionale, să-l ajutăm să le înfrângă corect, să nu plecăm
prea uşor urechea la plângerile lui că ar fi nedreptăţit, ci să avem curajul şi tăria să descoperim pe lângă feţele
pozitive ale personalităţii sale şi pe cele slabe.
Exigenţa, perseverenţa, fermitatea părintească sunt trăsături importante de oţelire a caracterelor tinere,
atunci când sunt consecvent aplicate.
Dar, nici invers, să nu impunem copiilor noştri, din orgoliu personal, pretenţii de performanţe, pe care ei
nu le pot realiza şi să le chinuim copilăria şi tinereţea cu ambiţii deşarte. Dacă intervin momente de tensiune
între noi şi copii, să avem tăria detaşării, încercând să descifrăm şi adevărul şi dreptatea lor, pe lângă adevărul
şi dreptatea noastră. Şi, să nu uităm, ca factor educativ major forţa şi autoritatea exemplului personal, a
concordanţei dintre vorbă şi faptă.
Toate aceste aspecte înţelese corect pot transforma relaţiile dintre părinţi şi copii într-o interacţiune
educativă, într-un proces de reciprocă cunoaştere, de reciprocă formare. Şi, forţa, frumuseţea de caracter a
părintelui rezultă şi din capacitatea de a recunoaşte că a greşit, că i s-a întâmplt să se înşele, că el însuşi ca
educator are de învăţat de la cei tineri.

Bibliografie:
• Silvia Dima – ,,COPILĂRIA-fundament al personalităţii umane”
• Revista ,,Învăţământul preşcolar” nr 3-4 / 2004
• Jean Piaget - ,,Copilul şi copilăria”

244
 COPILĂRIA, VÂRSTA BUCURIEI

Prof. înv. Preşcolar Becheru Tatiana-Angela

Grădiniţa Cornăţel, Com.Buzoeşţi, Jud. Argeş

Să fii un copil e un lucru serios,

Nimic pe lume nu e mai frumos!
Nici un minut nu stai pe loc,
Poti să zâmbesti şi ai noroc…

Ziua copilului, este un prilej de a sărbători unicitatea acestuia, puritatea sa. Fiecare copil este diferit, are
ceva aparte şi nicăieri în lume nu o să găseşti doi copii la fel.
Copilaria este cea mai frumoasă perioadă din viaţa fiecaruia, reprezintă vârsta inocenţei şi a purităţii.
Jocul şi joaca sunt elemente caracteristice copilăriei, ele ii dau farmec, reprezentând o modalitate prin care
copiii pot descoperi lumea înconjuratoare şi totodata minunatele clipe de fericire pe care aceasta vârstă le
poate oferi.
Copilăria este cu adevarat paradisul inocenţei, este cea mai frumoasă parte a vieţii pentru fiecare dintre
noi. Inocenţa şi naivitatea fac din copilărie o lume fericită, înconjurată de bine şi apărată de puritate.
Dincolo de aparenta realitate există o lume a sentimentelor şi trăirilor intense, de unde noi, adultii, ne
extragem esenţa continuităţii pentru a putea supravieţui obstacolelor vieţii.
Inocenţa care însoţeşte vârsta copilăriei surprinde mereu prin surâs şi candoare. Copiii au felul lor de a
vedea lumea şi sunt singurii cărora nu le este frică de viitor. Işi zidesc fericirea pe visuri, iar poveştile şi
basmele în care binele învinge răul fac parte din realitatea lor. Toate gândurile măreţe, toate invenţiile cu
adevărat importante au izvorât cândva din sufletul unui copil care a visat.
E atât de greu să ajungi la sufletul unui copil, însă e o aventură pe care noi, oamenii mari , merită să o
trăim! Merită să luptăm pentru a câştiga încrederea copiilor, căci inima lor e mai preţioasă şi mai fragilă
decât întreaga avere a lumii!
Cărţile, jocul şi jucăriile sunt nelipsite din orice casă în care trăiesc copii, antrenându-i într-o mulţime
de activităţi care au un rol benefic în dezvoltarea personalităţii şi a intelectului copilului.
Toţi copiii se bucură şi zâmbesc când spun prima poezie, când primesc daruri de la Moş Craciun şi îşi
amintesc şi povestesc cu drag întâmplări cu orice prilej, de zi cu zi. Serbările au un farmec aparte pentru
copii ,sub orice formă ar fi organizate, au un efect pozitiv asupra copiilor, sunt un izvor de energie şi iubire.
Copilul se descoperă cu adevărat în universul copilăriei, în cadrul colectivului de copii. În lumea
minunată a copilăriei există comunicare interumană, prietenie, cooperare. Acţionând alături de ceilalţi din
grup, începe să rezolve sarcini şi să se simtă că este o persoană importantă, capabilă să ia decizii pentru
bunul mers al activităţii de grup. În grupul de copii fiecare trebuie să ştie să descopere, compare, clasifice
cunoştinţele dobândite. Efortul copiilor este unul intelectual, prin care se exersează procesele psihice
cognitive. Metodele interactive îl motivează pe copil, îi oferă o încărcătură afectivă deosebită. Un copil va
învăţa mult mai multe lucruri despre un subiect dacă el este direct implicat, rolul educatoarei, fiind acela de
a-l ajuta să descopere singur şi nu de a-i oferi informaţii „de-a gata”.
Vârsta preşcolară este, fără îndoială, temelia educativă a întregii vieţi. Datorită vârstei mici, educaţia
preşcolară capătă un caracter specific. Această perioadă, ca îngrijire şi educaţie, formează temelia întregii
vieţi de mai târziu. Copilăria cuprinde prima şi cea mai importantă „ decolare” în marile zboruri ale unei
vieţi omeneşti. In perioada copilăriei influenţele educative sunt hotărâtoare. Vârstele mici constituie baza
dezvoltării personalităţii, preocuparea educaţiei de a intervenii cât mai devreme în formarea şi dezvoltarea
copilului. Şi ce loc mai potrivit decât grădiniţa putem găsi pentru îndeplinirea acestui scop nobil?
Aici,departe de forfota şi apăsarea cotidianului, copilul intră într-un mediu cald, protector şi stimulativ, un
mediu pe care îl putem asemui unei cărţi cu poveşti în care literatura, muzica, artele plastice, natura,
mişcarea, socialul sunt într-un permanent dialog între ele şi, implicit cu copilul.
La reuşita copilului in viaţă contribuie, in egală măsură, principalii factori educativi: familia, grădiniţa
şi şcoala prin asigurarea unui parteneriat real între aceştia. Integrarea copilului în forma de colectivitate
preșcolară comportă un prim efort de adaptare la viața socială și totodată extinderea mediului social
accesibil copilului. În perioada preșcolară el își dobândește rolul său social într-o colectivitate și obține o
245
altă dimensiune în interiorul familiei. În colectivitate copilul stabilește cu totul alte raporturi decât în
familie.
Jocul – este „tovarăşul” nedespărţit al copilăriei şi constituie una din formele cele mai importante de
activitate a preşcolarului. Prin el, copilul învaţă să cunoască lumea reală. Esenţa jocului constă în reflectarea
şi transformarea pe plan imaginar a realităţii înconjurătoare, jucându-se, copilul cunoaşte şi descoperă lumea
şi viaţa. Pe măsură ce copilul înaintează în vârstă şi se dezvoltă, conţinutul jocurilor se extinde, se
îmbogăţeşte, iar acestea încep să oglindească tot mai multe fenomene complexe ale vieţii sociale, aspecte
din viaţa celor cu care copilul relaţionează. Prin joc copilul se aventurează în necunoscut, experimentează,
testează materialul de joc, dar şi pe sine, apoi capătă mai multă încredere în forţele proprii şi o dorinţă
nestăvilită de autodepăşire; îşi poate folosi imaginaţia şi creativitatea pentru propria sa plăcere, dar şi a
altora.
Jocul stimulează interesul şi curiozitatea preşcolarului, favorizând acumularea unei mari cantităţi de
cunoştinţe într-un timp redus şi aparent fără efort. Prin joc copilul învaţa cu plăcere, devine interesat faţă de
activitatea care se desfăşoară. Cu timpul, jocul schimba comportamentul unor copii timizi, nesiguri. El
stimulează şi modelează procesele afectiv-emotionale, îmbogăţind viaţa afectivă a copiilor şi ajutându-i să-
şi stăpânească emoţiile.
Se poate considera că jocurile constituie o adevărată şcoală de educaţie a conduitei, a fanteziei
şi imaginaţiei. Ele formează atenţia, spiritul de observaţie şi redare (povestire), perseverenţă, îndemânarea,
ordinea, abilitatea, perspicacitatea, promptitudinea, contribuind astfel la dezvoltarea şi antrenarea
capacităţilor fizice şi intelectuale şi a trăsăturilor de caracter. Jocul reprezintă în acelaşi timp, o activitate în
procesul căreia se modelaza dimensiunile etice ale conduitei.
Comportamentul social și emoțiile preșcolarilor se dezvoltă odată cu fiecare etapă de vârstă și
potrivit temperamentului fiecărui copil. Unii preșcolari sunt veseli și se adaptează ușor, în vreme ce alții au
tendința de a răspunde negativ în fața unor situații diverse. Aptitudinile sociale se învață treptat, copilul
trecând de la o stare de dependență și egocentrism la creativitate, independență și sensibilitate. La începutul
perioadei preșcolare copilul este nesigur din punct de vedere afectiv și abia după vârsta de 4 ani emoțiile
devin mai profunde și interne, iar copilul reușește să-și stăpânească emoțiile sau să le evoce. Sentimentele
estetice, intelectuale și morale, precum și descoperirea aspectelor frumoase ale lucrurilor, sunt caracteristice
pentru vârsta preșcolară.
Acum, copiii extind relațiile sociale în afara familiei și dezvoltă aptitudini de joc interactiv și în
cooperare cu ceilalți. Copilul preșcolar învață să facă deosebirea dintre „bine” și „rău”, începând să
înțeleagă regulile, iar atunci când greșește, apare sentimentul de vinovăție. Un mediu pozitiv este esențial
pentru ca preșcolarul să aibă încredere și să se simtă în siguranță. În această privință părinții trebuie să-i
ofere copilului afecțiune,
stabilitate, siguranță și oportunitatea de a socializa. Preșcolarul achiziționează aptitudini sociale
interacționând cu ceilalți copii.
Jocul este un puternic stimulent cognitiv atât pentru învǎţarea independentă, cât şi pentru invǎţarea
in grup; existǎ feedback-ul, care determinǎ adevaratul progres. Jocul se imbinǎ cu invǎţarea dar şi cu creaţia
astfel îi dǎ posibilitatea copilului de a experimenta rolul de creator al realitǎţii. In cadrul jocului liber,
copilul are posibilitatea de a lua decizii, de a exersa roluri sociale, el invatǎ sǎ se adapteze la ceilalţi, sǎ
comunice cu ei, işi configureaza primele noţiuni a ceea ce e bine şi a ceea ce e rau, a ceea ce e frumos şi a
ceea ce e urât. Totodatǎ jocul este cel mai sigur mediu de manifestare a creativitǎţii, imaginatiei şi
concomitent modalitatea prin care copilul îşi dezvoltǎ şi işi afirmǎ individualitatea; incepe sa-şi cristalizeze
imaginea de sine.

BIBLIOGRAFIE:
Silvia Dima-Copilăria-fundament al personalităţii,cunoaştere-explorare-educare,Revista Învăţământului
Preşcolar,Bucureşti,1997;
U.Şchiopu,E.Verzea,Psihologia vârstelor,E.D.P.,Bucureşti,1995;
Elena Gheorghian,Maria Taiban-Metodica jocurilor şi a programului distractive în grădiniţa de
copii,E.D.P.,Bucureşti;
Revista Învăţământului Preşcolar-Nr.1-2/2010

246
 Zâmbetul copilului meu

Alina Dumitrache, Școala Gimnazială ”Liviu Rebreanu”, Mioveni

Andreea Bedereagă, Școala Gimnazială Dîrmănești

“Învăţaţi să lăsaţi pe chipul vostru să înflorească un zâmbet, este darul pe care-l oferiţi aproapelui, este darul
pe care-l oferiţi întregului Univers!” Octavian Paler
“De ce zâmbim atunci când vedem un copil? Poate pentru ca avem în fata noastră pe cineva care nu are toate
acele straturi de protectie: diplome, titluri, demnitate, statut social… pe cineva al cărui zambet stim cu sigurantă
că este absolut natural si neprihănit. si atunci… sufletul de copil din noi zâmbeste trist… în semn de
recunoastere.” Hanoch McCarty

Specialistii in psihologia copilului au afirmat ca parintii nu acorda importanta necesara educatiei

copilului. Un tanar are nevoie sa isi cunoasca propria personalitate si sa fie constient de pozitia pe care o ocupa
in societate. Prin intelegerea exacta a elementelor care contribuie la dezvoltarea unui copil parintele poate sa
controleze modul in care acesta isi formeaza personalitatea. Parintii trebuie sa raspunda nevoilor copiilor, in
special cele emotionale, care se concretizeaza in dorinta de a fi ascultati, ingrijiti si apreciati. In functie de
varsta si nivelul de dezvoltare al acestuia, atitudinea parintilor trebuie sa fie corespunzatoare.
A acorda atentia necesara unui copil presupune mai multe eforturi din partea parintelui. Pentru a putea
percepe sentimentele copilului, parintele trebuie sa fie capabil sa transmita propriile lui emotii. Uneori este greu
sa intelegem dorintele celor mici si explicatiile lor nu ne lamuresc. O analiza mai atenta a situatiei, a mediului
in care traiesc, a pasiunilor lui sau a persoanelor cu care interactioneaza ne poate lamuri. Chiar daca sunt
sinceri, acestia trebuie sa fie stimulati sa-si marturiseasca gandurile.
Educatia copilului este o provocare pentru orice parinte. Daca invatam sa facem o reprezentare clara si
complexa a telului pe care vrem sa il atingem atunci situatiile pot fi mai simplu de abordat. Greselile nu trebuie
sa ne descurajeze. Mai devreme sau mai tarziu vom ajunge sa ne intelegem copiii si sa le acordam sprijinul
necesar. Experienta ne ajuta sa devenim parinti mai buni si sa preluam exemple din propria educatie.
Lumea nu este perfecta si nici noi nu suntem parinti perfecti. Trebuie sa avem grija sa nu transmitem
frustrarile si nemultumirile noastre. Defectele noastre trebuie sa fie exemple negative pentru copil iar calitatile
noastre sa constituie un model demn de urmat. Ideea principala este sa determinam sursa nemultumirilor care
ne afecteaza si sa ne controlam atitudinea. Echilibrul este trasatura perfecta care defineste educatia copilului.
Dilema cu privire la cat de corect este realizata educatia unui tanar a fost dezbatuta de foarte multi
psihologi. Parerea comuna este aceea ca fiecare cuplu trebuie sa aplice metodele care se potrivesc personalitatii
copilului. Nu exista o lege stricta ci doar sfaturi care trebuie mai intai analizate si apoi aplicate.
Familia promoveaza diferite valori care sunt transmise celor mici si care, la randul lor, le vor transmite
familiei pe care si-o vor intemeia. Copiii nu au nevoie de parinti ideali; ei isi doresc ca acestia sa le reflecte
dorintele si sa le inteleaga nemultumirile, sa ii ajute cand sunt nelamuriti si sa ii aprecieze atunci cand merita.
Schimbul reciproc de opinii pune bazele unei legaturi sincere intre parinti si copii si ii ajuta sa se cunoasca mai
bine.
Este esential sa constientizam ca esecurile noastre constituie un motiv de a ii incuraja pe tineri sa lupte
pentru atingerea telurilor si sa nu isi paraseasca niciodata idealurile. In ciuda eforturilor noastre, exista situatii
care ne depasesc dar care ne ajuta sa realizam ca, uneori , dezamagirile ne transforma in oameni mai puternici.
Mediul pe care il asiguram copiilor nostri este oglindirea dorintelor si aspiratiilor noastre.
Parintii trebuie sa se concentreze asupra modului in care se desfasoara comunicarea in familie, asupra
felului in care copilul isi manifesta interesul sau dezinteresul cu privire la propunerile sau regulile care se aplica

247
in casa. Trebuie sa isi lase nemultumirile deoparte atunci cand discuta cu fiii lor si sa isi canalizeze intreaga
atentie asupra lor. Orice cuvant spus acestora transmite nu doar ideile parintilor ci si sentimentele lor
Abilitatea de a ne asuma rolul de parinti depinde nu doar de copil, ci si de gradul de dezvoltare si
intelegere a legaturilor sentimentale pe care le-am trait in propria noastra familie. Abilitatea de a te atasa de
copilul tau depinde foarte mult de temperamentul si personalitatea lui si de gradul de acceptare a defectelor si
calitatilor lui. Educarea unui tanar presupune identificarea cu acesta si, mai tarziu, la adolescenta, empatia in
ceea ce priveste situatiile in care se implica si lumea pe care si-o creeaza.
Este o dorinta a celor mai multi dintre noi ca intamplarile nefericite prin care am trecut cand eram tineri sa
nu se repete in cazul copiilor nostri. Din acest motiv, deseori, tindem sa exageram cu grija pentru cei mici si sa
ii sufocam cu dragostea noastra; psihologii considera ca este o modalitate de a ne vindeca ranile din trecut.
Proiectarea experientelor din copilarie asupra tinerilor este o greseala frecventa si se explica prin dificultatea
parintilor de a se detasa de acestia si de a distinge situatiile. Exista o forta subliminala care ne impinge sa
retraim intamplarile prin copiii nostri si sa alegem, de aceasta data, solutia potrivita. Incercarea noastra de a ne
vindeca ranile trecutului poate sa induca acest sentiment de frustrare copilului nostru, doar pentru ca "pare sa fie
o situatie asemanatoare". In astfel de cazuri, parintii nu iau in considerare faptul ca tinerii sunt persoane
complet diferite si care trec prin experiente distincte.
Repetarea greselilor pe care le-au facut parintii nostri este o trasatura a majoritatii. Vechea zicala, "ce a fost
bine pentru mine e bine si pentru tine", reflecta atitudinea eronata de a transmite generatiilor urmatoare o
educatie nu tocmai potrivita. Daca nu suntem capabili sa realizam greselile in propria noastra educatie, atunci
nu vom fi capabili sa ne educam corect copiii.
Familia înseamnă înțelegere, bucuria de a sta împreună în jurul bradului, de a participa împreună la
diferite evenimente, de a pleca în vacanțe. Ea este locul privat al fiecărui individ, locul unde se simte bine cu
cei dragi și pe care îl consideră intim, locul unde se încarcă cu energie pentru a rezista la presiunile din viața
publică. Familia nu înseamnă doar înțelegere și armonie deoarece există familii în care apar diverse conflicte
care se pot rezolva numai prin efortul tuturor, cu tact și prin comunicare adevărată. Această comunicare este
necesară între soți, între copii și între copii și părinți.
La o privire superficială totul pare simplu. Doar că, în marea grabă în care trăim, se pare că ne găsim
timp pentru toate, mai puțin pentru a vorbi cu cei din familie. Astăzi mediul convențional este tot mai sărac.
Fiecare își urmărește propriile idei și propriul interes, este interesat de computer, televizor, internet fără să-și
dea seama că nu comunică suficient cu cei apropiați și cu cei din jur. Chiar dacă lucrează ambii părinți, o
discuție reală, chiar redusă ca timp, este foarte importantă pentru sănătatea relației lor și pentru echilibrul
copilului.
Când copilul aude și vede discuții vesele, calme, cu umor se simte ocrotit. Este relativ ușor să vezi ce
simt părinții pentru copiii lor. Uneori, când copilul vrea și el să vorbească i se răspunde cu ”da” sau ”nu”, fără
niciun efort de a lărgi aria de conversație. Aceasta este una dintre cauzele pentru care copilul se simte mai bine
în preajma altor persoane care îl ascultă sau intră în anturaje dubioase. Discuțiile cu copilul trebuie să decurgă
în așa fel încât el să se simtă un membru important al echipei pe care o formează familia. Copiii reacționează
pozitiv și respectă calmul, încrederea, fermitatea și afecțiunea părinților. Ei nu trebuie să ne audă criticându-i în
fața celorlalți, deoarece se vor simți umiliți și chiar dacă apoi îi vom lăuda va fi în zadar. Părinții au
responsabilități față de copii, dar și copiii au drepturile lor. Dacă în trecut părinții aveau ultimul cuvânt, astăzi
situația s-a schimbat și gradul de independență al tinerilor a crescut. Părinții nu trebuie să uite că și ei au fost
tineri și ”rebeli” iar copiii trebuie să știe că părinții acționează în interesul celor pe care i-au născut sau doar
crescut și cărora le doresc numai bine.
Copiii au nevoie să fie consultați în problemele de familie, informați și să le fie ascultat punctul de
vedere. Există psihologi care susțin că trebuie să răspundem afirmativ la cererile copiilor, dar sunt și situații
când răspunsul adultului trebuie să fie ”nu”. Le este greu copiilor să accepte acest răspuns deoarece aceștia nu

248
au maturitatea necesară, nu cunosc consecințele unui pas greșit. Când spun ”nu”, părinții trebuie s-o facă după o
pauză de gândire, nu imediat. Dacă părinții spun inițial ”nu”, apoi schimbă răspunsul în ”da” își pierd
credibilitatea în fața copiilor. Aceasta duce la un conflict aproape permanent, la pierdere de timp, energie,
încredere, la refuzul copilului de a accepta autoritatea părintelui. Acel ”nu” trebuie să fie ferm și irevocabil.
Există excepții când apar informații noi iar răspunsul trebuie schimbat, dar în acest caz este explicată cauza
schimbării răspunsului. Echipa soț-soție trebuie să susțină același răspuns.
Dacă un părinte face o promisiune, aceasta trebuie respectată deoarece, în caz contrar, urmând exemplul
părintelui, nici copilul nu-și va respecta promisiunile și încrederea reciprocă scade vizibil. De cele mai multe ori
spusele părintelui nu-i convin copilului. Atunci adultul trebuie să aibă argumente solide și nu să facă referire la
lipsa de maturitate a copilului. Dacă părintele este întrebat care este motivul hotărârii luate, el îi poate răspunde
copilului printr-o întrebare: ”Care crezi că este motivul?”. Nu trebuie lăsată impresia că refuzul îi face plăcere
adultului. Dacă se întâmplă așa, copilul va trece adultul în ”tabăra adversă”.
Toate acestea presupun efort, implicare și nu e deloc ușor. Cheia unei relații sănătoase între membrii
unei familii este ca fiecare să-l asculte pe celălalt cu adevărat, nu de fațadă. Fiecare trebuie să simtă că spusele
lui sunt importante pentru ceilalți din familie, că nu e singur.
Părinții și copiii au datoria de a asigura liniștea și armonia în familie. Depinde însă de capacitatea
fiecăruia de a-și asuma responsabilitățile și de gradul de toleranță cultivat. Părinții, prin acțiunile lor, trebuie să
inoculeze în mintea și în sufletul copiilor ideea că oricând au unde să vină și să găsească sfat și alinare, la
bucurie sau la necaz.
Sfaturi pentru părinți:
Învață să-ți asculți copilul!
Fii răbdător și maleabil!
Nu fi partea care atacă, nu te enerva, nu țipa, nu jigni copilul!
Exprimă-te clar și hotărât!
Discută cu copilul tău cât mai des și despre orice!
Fă-ți timp pentru el și fii gata să-i oferi siguranța de care are nevoie!
Fă din fiecare realizare o sărbătoare!
Laudă și răsplătește-i orice efort!
Învață-l să gândească pozitiv!
Nu fă nimic din ce ți-au făcut părinții și nu ți-a plăcut!
Îmbrățișează-l și sărută-l în fiecare zi! Spune-i ”Te iubesc!”, deoarece copiii au nevoie de reafirmarea
dragostei părintești. Pușculița lor sentimentală va fi astfel plină.

Biografie:
Andrei Cosmovici, Luminița Iacob, Psihologie școlară, ed. Polirom, 1998.
Daciana Angelica Lupu, Activitatea de consiliere. Reușita și stima de sine în viața preadolescenților, ed.
ASCR, 2013.
Georgia De Gangi, Anne Kendall, Cum să fii un părinte eficient pentru copilul dificil, ed. ASCR, 2013.
Thomas Gordon, Părintele eficient, ed. Trei, 2014.

249
 “Educatia fara frontiere”-Relatia Gradinita-Scoala-Familie-Societate

Propunator :Prof. Bejan Oana

În societatile în care nu exista un control centralizat (ca de exemplu în Statele Unite ale
Americii), exista deseori lupte între diferite grupari politice, economice, publice si private asupra ideilor si
valorilor ce vor fi transmise publicului
Prin educaţie, omul evoluează de la starea de natură biologică la cea de fiinţă culturală, asimilând cultura şi
uneori fiind capabil să o creeze. De aceea, educaţia reprezintă o funcţie esenţială şi permanentă a societăţii, care
asigură transmiterea eredităţii sociale a culturii şi civilizaţiei, fiind în acelaşi timp un instrument fundamental
pentru formarea individului ca personalitate. De la o generaţie la alta, cultura se propagă prin intermediul
educaţiei, diversificându-se şi dezvoltându-se continuu. În contextul societăţii actuale, se impune din ce în ce
mai mult educaţia în perspectiva deschiderii către valori multiple, venind astfel în întâmpinarea fenomenului de
globalizare a lumii contemporane. Astfel, educaţia interculturală vine în sprijinul individului, ajutându-l să
perceapă, să accepte, să respecte şi să experimenteze alteritatea. Încă din şcoală, trebuie să se creeze un mediu
educaţional, care să ofere omului şansa de a interacţiona cu purtători de expresii culturale diferite, dezvoltându-
se astfel posibilitatea deschiderii spre alte culturi, în perspectiva unei civilizaţii comune .
"Experienţa a demonstrat că mersul la şcoală este plăcut, organizarea nu este o sarcină dificilă
iar învăţatul este mai uşor când copiii au şansa de a experimenta activităţi fizice care le transformă impulsurile
naturale în joc. Uneori este posibil ca jocurile şi activităţile constructive să fie desfăşurate doar din aceste
motive şi în special pentru diminuarea eforturilor impuse de activităţile şcolare “obişnuite”. Totuşi, nu există
niciun motiv ca acestea să fie folosite doar ca activităţi agreabile de divertisment. Studiile vieţii mentale au
evidenţiat valoarea fundamentală a tendinţelor native de a explora, de a manipula instrumente sau materiale, de
a construi, de a exprima bucuria, emoţiile, etc. Când exerciţiile concentrate pe exprimarea acestor instincte fac
parte din programul şcolar obişnuit, copilul este pe deplin implicat, diferenţa artificială între viaţa în şcoală şi
viaţa în afara şcolii este redusă, se identifică motive pentru acordarea atenţiei unei game vaste de materiale şi
procese educative prin excelenţă, se asigură asocieri care fac posibilă aplicarea informaţiilor în mediul social.
Pe scurt, motivele pentru care se alocă jocului un spaţiu bine definit în programa sunt de natură intelectuală şi
socială şi nu ţin doar de avantaje temporare şi divertisment de moment. "- John Dewey, »Democratie si
educatie », 1916.
J. Dewey are marele merit de a fi sesizat printre primii ritmul accelerat al schimbarilor din
lumea contemporana si de a fi propus o metoda de instruire adecvata, care intruneste caracteristicile unei
metode de cercetare, stimuleaza motivatia intrinseca si dezvolta capacitatile cognitive, in general, pe cele
creative, in special.
In scrierea sa la care ne-am referit, « Democratie si educatie » J. Dewey stabileste urmatoarele
etape ale acestei metode :
a) crearea unei situatii empirice problematice, foarte apropiata experientei de viata a copilului ;
b) incepand sa lucreze acesta se confrunta cu obstacole nebanuite; sesizarea dificultatilor
stimuleaza gandirea si, in consecinta, constientizarea problemei;
c) apare necesitatea valorificarii experientei trecute si a obtinerii unor noi informatii pentru
rezolvarea problemei;
d) ansamblul informatiilor detinute permite formularea unei ipoteze de rezolvare; se imagineaza
totodata, consecintele probabile ale fiecareia dintre ipoteze;
e) se alege ipoteza care pare a fi cea mai adecvata si se verifica eficienta ei. Daca
se confirma, ea devine o noua cunostinta, un nou adevar si, in consecinta un nou instrument de actiune in viitor.
Esentialistii considerau ca principalul scop al scolii era pregatirea intelectuala a tinerilor, prin
transmiterea mostenirii culturale.
Perenialismul aduce argumente în sprijinul ideii ca trasatura fundamentala a lumii nu este
schimbarea, ci permanenta, iar educatia trebuia sa se desfasoare în conformitate cu natura umana.
250
 Reconstructionismul solicita scolii sa-si asume responsabilitatea construirii unei ordini sociale în
cadrul democratic american. Dincolo de aceste dispute ce au avut loc între progresivism, ca si curent pedagogic
dominant în SUA si curentele antiprogresiviste, depasind aceasta perioada a polemicilor, trebuie sa remarcam
ca pe masura ce teoria pedagogica promovata de John Dewey era supusa criticilor is forta de afirmare a
progresivismului în educatie scadea, s-a redus si intensitatea disputei dintre orientarile amintite. Aceasta nu
înseamna ca aceste orientari nu s-au manifestat si în deceniile urmatoare. Esentialismul si perenialismul s-au
constituit în fazele incipiente ale umanismului traditional american. Reconstructivismul sta la bazele
meliorismului social, iar sub impulsul dezvoltarii economice si tehnologice s-a dezvoltat educatia pentru
eficienta sociala, care utilizeaza în cadrul cercetarii experimentale tehnicile moderne ale statisticii matematice,
iar în domeniul didactic instruirea programata, operationalizarea obiectivelor, proiectarea pedagogica si testarea
standardizata.
Crearea unor parteneriate cu familia este un proces care necesita coalizarea energiilor si unirea efortului
tuturor partenerilor si care trebuie considerat un element legitim al procesului educativ, element care
influenteaza dezvoltarea si activitatea de invatare a elevilor. Parteneriatele cu familia ating un maxim de
eficienta si contribuie la obtinerea unor beneficii pe termen lung atunci cand sunt comprehensive si bine
planificate.
Multă vreme s-a considerat că şcoala joacă rolul central şi că forme diferite de acţiuni organizate ar
putea înlocui familia, care de multe ori nu are aspiraţiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune
societatea. În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, şcoala dezvoltă o serie de structuri de
sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acelaşi timp este nevoie de activităţi de susţinere în afara clasei şide
activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a cadrelor didactice.
Structurile de sprijin ale şcolii merg pe linia cabinetelor de asistenţă psihopedagogică, de consiliere, de
rezolvare a unor probleme specifice(cabinete de logopedie şi orientare profesională) şi a centrelor de
resurse pentru familie sau pentru profesori. La nivelul acestor structuri se dezvoltă programe specifice de sprijin
individualizat şi de grup pentru copii, părinţi şi profesori. Specialiştii care desfăşoară aceste activităţi trebuie să
aibă experienţă didactică şi pregătire specială în domeniul psihopedagogiei.
Şcoala de azi nu se poate perfecţiona decât evaluând permanent nevoile sale şi apelând la stucturile de
sprijin care să organizeze, să planifice şi să intervină în rezolvarea problemelor mai mult sau mai puţin speciale.
Pentru realizarea unor şcoli eficiente în care toţi elevii să înveţe şi să fie valorizaţi, pachetul de resurse pentru
profesori trebuie să includă următoarele:
-profesorii trebuie să fie interesaţi ca toţi elevii să înveţe:
◦ profesorii să îşi cunoască foarte bine fiecare elev;

251
 Relația familie - școală și comunitatea locală

Prof. Béládi Tamara

,,Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni ! Numai cei ce vin din altă parte spun:,,Vai, ce-a crescut !” Dar
nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte.El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost ceea ce urma să
fie.(Antone de Saint -Exupery)

Un rol deosebit de important pentru reuşita în viaţă îl are educaţia. Prin educaţie ca fenomen social
înţelegem transmiterea experienţei de viaţă de la o generaţie la alta, cunoaşterea bunelor maniere şi
comportarea în societate conform cu aceste deprinderi.
Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să
știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se
dezvolta și a-și construi un viitor de succes.
Aici se pun bazele formării personalităţii, echilibrului emoţional şi premisele realizărilor sale de mai
târziu. Cei “şapte ani de acasă” nu mai sunt îndeajuns în condiţiile schimbărilor şi transformărilor majore din
societatea contemporană în care se pune tot mai des întrebarea „Ce se întâmplă cu noile generaţii?”
Calitatea educaţiei primite în familie – acei ,,şapte ani de casă”- depinde îndeosebi de nivelul
educaţiei al părinţilor şi al celorlalţi membri ai familiei ce vin în contact cu copilul, în special sub aspect
moral, comportamental. Atunci când copilul aude că se înjură, va înjura şi el, dacă vede că se fură , va fura şi
el, dacă vede că se minte, va minţi şi el; dacă cei din jur se poartă respectuos, tot aşa va face şi el.
Performanţa şi eficienţa procesului educativ depinde de gradul şi calitatea implicării tuturor factorilor
în acest proces.
În primul rând comunicarea joacă un rol esenţial ce poate hotărâ parcursul viitor al copiilor. Familia
trebuie să înţeleagă importanţa rolului comunicării. Multe familii consideră şcoala singura responsabilă de
educaţie în viitorul copiilor. Lipsa dialogului părinte-copil este resimţită de către majoritatea cadrelor
didactice; cu greu se pot stabili relaţii bazate pe încredere şi respect în activitatea şcolară dacă acest gen de
relaţie nu este cultivat in mediul familial.
Implicarea părinţilor în dezvoltarea copiilor pe termen lung trebuie făcută cu multă responsabilitate şi
în deplina conştiinţa de cauza a situaţiei.
Există câteva modele ale relaţiilor părinte-copil în care se reflectă gradul de angajare, sprijinul,
timpul sau receptivitatea parintilor in activitatile copiilor:
- permisiv, caracterizat de un control scăzut al activităţii copiilor şi prin urmare de lipsa unor norme
sau reguli de conduită;
- autoritar, ce impune reguli şi norme rigide dar care nu ofera nici un fel de susţinere;
- autorizat, în care se combină controlul cu acordarea de sprijin şi care încurajează libertatea şi
autonomia de actiune şi gândire prin dialog deschis.
Familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun
bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. În familie, copilul începe să-şi formeze vocabularul şi
modul de a se comporta cu cei din apropierea sa, aici învaţă acele expresii şi moduri de manifestare care îi
vor servi în educaţia ulterioară sau dimpotrivă. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea
în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita
școlară a copilului.
În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și
dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți
la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui.În anii de școală părinții se pot
implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea acestora și manifestarea interesului față de
activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță procesului educativ. În funcție

252
de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod eficient.
Şcoala este locul unde tânărul începe să trăiască zilnic o parte din timpul său, în cadrul unei
comunităţi ce depăşeşte cadrul familial. În şcoală copilul trebuie să înceapă să respecte reguli de
comportament pentru a- şi continua educaţia civică. Rolul educatorilor - învăţători şi profesori – în formarea
ca cetăţean a elevului este foarte mare şi trebuie ca aceştia să-şi cunoască menirea. În şcoală se clarifică
noţiunile de drepturi şi îndatoriri civice , de respect şi supremaţie a legii, de democraţie, de societate civilă,
de patriotism şi sentiment naţional, de cult al eroilor, de prietenie, etc. Calitatea educaţiei civice în şcoală
depinde de educaţia primită de copil în familie şi de comportamentul grupului de învăţători sau profesori.
Este necesară cunoaşterea nevoilor tinerilor, pentru a oferii măsuri educative eficiente, ce ar asigura
în felul acesta o şansă reală de integrare socio-profesională.

253
 “EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE! “
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Prof. Belbe Maria

Grădinița cu Program Prelungit „ Draga Mea„ Satu Mare

MOTTO:
„ Nu ne putem imagina copilăria fără râsetele și jocurile sale. Sufletul și inteligența devin mari prin joc.
Despre un copil nu se poate spune că el crește și atât; trebuie să spunem că el se dezvoltă prin joc. ( jean
chateau )

Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce
ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.
Referitor la acţiunea educativă a familiei, ea este eficientă numai atunci când scopul său se înscrie pe
aceeaşi linie cu a şcolii, când între cei doi factori există o concordanţă în ceea ce priveşte obiectivele
urmărite, subordonate idealului social şi educaţional. În centrul acestei relaţii stă, desigur, copilul-elev, ca
beneficiar al actului educaţional promovat de cei trei factori deopotrivă.
Școala și familia urmăresc același scop educativ- formarea copiilor pentru a deveni oameni
multilaterali dezvoltați, iar pentru realizarea acestui scop unic este necesară unitatea de acțiune, concordanța
dintre mijloacele specifice folosite de cele două instituții. Școala este interesată să colaboreze cu famila,
pentru ca acțiunea sa educativă să fie mai profundă și de durată, în vederea unei informări reciproce cu
privire la dezvoltarea și comportamentul copilului.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul.
Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de
felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. În familie se formează cele mai importante
deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea
acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de comportamente în
diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e
nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se
exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familia, educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o
acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a
informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului. Educaţia copilului
este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în
dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional dintre familie
şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.
În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie
în beneficiul acestora. În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate
cu: instituţii sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor membrilor
comunităţii; asociaţiile nonguvernamentale , pentru rezolvarea unor probleme de ordin social; parteneri
privaţi care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat; mass-media, pentru

254
promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor; agenţii educaţionali (copii, părinţi,
personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie: psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi,
terapeuţi), care desfășoară activități cu părinții și copiii pentru optimizarea sau reconstrucția relațiilor dintre
aceștia; instituţii ale educaţiei (centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale copiilor etc
Aceste parteneriate se poate concretiza prin schimburi de experiență între învățători și educatori
(lecții deschise, mese rotunde, ateliere de lucru etc.), activități comune la care să participe copiii și părinții
(vizite la școală, proiecte educative de genul „Săptămâna lecturii“, „Ziua porților deschise“ , „Școlar pentru
o zi“ etc.).
Colaborarea cu Primăria este esențială întrucât această instituție se implică în dezvoltarea și
întreținerea bazei materiale a grădiniței, dar și în derularea și sprijinirea unor acțiuni sau proiecte educative.
Colaborarea cu Poliția ajută în educația preventivă și cultivarea comportamentelor prosociale.
Această colaborare se poate concretiza în activități de informare a copiilor asupra unor reguli care trebuie
respectate astfel încât viața și siguranța lor să nu fie pusă în pericol. Exemple de proiecte: „A fost odată un
polițist“(transformarea derularii evenimentelor în povești cunoscute: „Capra cu trei iezi“, „Scufița Roșie“,
dramatizări ale acestora); „Orașul bicicletelor“ (pe teme de educație rutieră).
Colaborarea cu Biserica înlesnește promovarea valorilor moral-religioase care sunt importante în
educația morală a copilului. Această colaborare este foarte importantă în special în comunitățile multietnice,
în care oamenii aparțin diferitelor culte religioase. Copiii trebuie să învețe că, indiferent de religie, toți
suntem egali și avem aceleași drepturi. Exemple de proiecte: „Crăciunul - sărbătoarea tuturor creștinilor“,
„Bucate de sărbători“.
Prin reușita acestor partneriate cu întreaga comunitate, consider că adevăratul căștig este reprezentat, de
fapt, de conturarea unui amplu profil socio-moral al copiilor prin focalizarea interinstituțională.

255
 Familia şi grădiniţa – parteneri în dezvoltarea personalităţii copiilor

Prof. Belciu Silvia, Grădiniţa P.P. Nr. 23 Botoşani

Complexitatea actului educaţional, a realităţii umane şi sociale contemporane, sarcinile tot mai dificile
cărora trebuie să le facă faţă procesul educaţional, determină luarea deciziilor comune de mediile
responsabile: familie, şcoală şi comunitate. Astăzi, mai mult ca oricând se dezvoltă concepte ca: opinia
copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc, opţiunea personală, implicarea acestuia de la vârstele
cele mai mici în responsabilitatea şi drepturile pe care societatea le identifică şi recunoaşte; se dezvoltă un
nou concept care să întărească schimbarea în relaţia grădiniţă-familie-şcoală.
Îndemnurile care trebuie să ne călăuzească permanent sunt: Fiţi pozitivi, aveţi deschidere către opiniile
părinţilor! Implicaţi activ părinţii în activitatea grădiniţei şi a şcolii, în organizarea activităţilor
extraşcolare; Nu refuzaţi dialogul, mai ales când este vorba de o decizie în ceea ce priveşte copilul!
Armonizaţi punctele de vedere ale familiei cu ale dumneavoastră şi cu ale specialiştilor atunci când este
nevoie de o opinie avizată! Motivaţi şi explicaţi părinţilor întotdeauna deciziile luate! Sintetizaţi discuţiile
referitoare la luarea unor decizii! Centraţi-vă deciziile pe o viziune cât mai adecvată despre copil şi căutaţi
să aveţi obiective comune cu familia! Copilul are nevoie să fie ajutat, călăuzit, să se simtă important
pentru cei din jurul său.

După ce copilul a intrat în grădiniţă, sarcinile educaţiei se divizează între aceasta şi familie. Este firesc
ca educatorii de profesie să fie mai bine pregătiţi decât părinţii. Aceştia trebuie să simtă în continuare
responsabilitate pentru educaţia copiilor. Îndrumarea părinţilor, atât cea realizată prin şedinţe, cât şi cea
individuală trebuie să se facă în mod diferenţiat, în funcţie de nivelul de cultură al părinţilor cât şi de
particularităţile lor de personalitate.
La grupa pe care o conduc, activitatea cu părinţii s-a desfăşurat după următoarea planificare:
Octombrie-„ Specificul programului step-by-step”-activitate de informare a părinţilor privind specificul
acestui program. Părinţiiu pun întrebări şi află cum îşi vor desfăşura copiii activităţile pe centre.
Noiembrie-„Bazarul părinţilor”-strângere de fonduri prin vânzarea unor haine, jucării, prăjituri, cafea,
dulciuri. Din banii adunaţi s-au cumpărat cadouri pentru copii cu ocazia sosirii lui Moş Nicolae.
Decembrie-„Vine Moş Crăciun”-implicarea părinţilor în pregătirea costumaţiei necesare desfăşurării
serbării de Crăciun.
Ianuarie-„ Vizionarea casetei video de la serbarea de Crăciun” –acţiune cu toţi părinţii.
Februarie-„ Seara tăticilor”-acţiune de confecţionare a cadourilor pentru mame-participă numai taţii şi
copiii.
Martie-.” Seara mămicilor”-vizionarea casetei video cu cele mai frumoase momente de la acţiunea „
Seara tăticilor”. Copiii cântă şi oferă cadouri mamelor.
Aprilie-„ Seara bunicilor”-bunicii povestesc nepoţilor şi se joacă împreună.
Mai-„ O zi la iarbă verde”-acţiune desfăşurată împreună cu părinţii, bunicii, unchii, mătuşile, verişorii şi
prietenii.
Iunie-„ Ziua copilului”- program artistic realizat de părinţi pentru copii. Părinţii cântă, recită, dansează
sau etalează alte talente ascunse.

În toate acţiunile am urmărit ca părinţii să participe activ în cadrul parteneriatului familie-grădiniţă, să

solicite sprijinul cadrului didactic ori de câte ori este nevoie, să fie alături de copil, să-l sprijine, dar să nu
preia sarcinile acestuia, să continue în familie activităţile propuse în grădiniţă, să informeze educatoarea
cu sinceritate asupra atitudinilor şi comportamentelor copilului în familie.
Ca modalităţi de colaborare cu familia am abordat:
- participarea la acţiuni, activităţi la grupă, excursii, vizite;
- acţiuni de consiliere individuală şi în grup pe teme de educaţie în conformitatea cu evoluţia copilului
preşcolar;
- realizarea unor activităţi demonstrative cu participarea părinţilor;
- seminarii de informare urmate de dezbateri şi noutăţi din domeniul legislativ.

256
 Pentru că am participat la cursurile de educare a părinţilor prin metoda-„ Educăm aşa!” părinţii copiilor
din grupă au căpătat abilităţi specifice prin abordarea celor şapte teme majore:
Tema 1. – „ Acordarea atenţiei”. Părinţii au înţeles că dacă acordă atenţie pozitivă vor stimula
comportamentul pozitiv al copilului.
Tema 2. – „ Aprecierea”. Părinţii au învăţat să formuleze o apreciere pozitivă şi să explice copilului de
ce este lăudat. Am stimulat părinţii să-şi laude copilul mereu.
Tema 3. – „ Stabilirea limitelor”. Părinţii au învăţat cum să fixeze limite, cum să reacţioneze când
copilul nu ascultă. Au înţeles că există alte modalităţi decât abuzul fizic. Îşi pot atinge scopul mai repede
când reacţionează pozitiv decât atunci când reacţionează negativ faţă de încălcări de reguli.
Tema 4. – „ A spune NU şi a interzice”. Au înţeles cum să formuleze clar o interdicţie şi care sunt
limitele între un comportament acceptabil şi unul inacceptabil.
Tema 5. – „ Ignorarea”. Părinţii au înţeles cum să ignore comportamentul nedorit al copilului, care
comportamente pot fi ignorate şi ce efect are ignorarea.
Tema 6. – „ Izolarea”. Am urmărit ca părinţii să conştientizeze ca izolarea să se facă într-un loc unde
copilul să nu se poată distra şi să înţeleagă care sunt situaţiile când trebuie izolat.
Tema 7. – „ Pedepsirea”. Aceasta este temporară şi nu trebuie să înspăimânte copilul. Părinţii să
găsească modalităţi eficiente de pedepsire ( ex. confiscarea unui lucru).
În timpul cursului cu părinţii le-am cerut mereu părerea, m-am străduit să creez o atmosferă destinsă şi
aşa i-am făcut să capete încredere, să fie deschişi.
Părinţii au înţeles că apreciind comportamentul pozitiv al copilului acesta va reacţiona pozitiv, ceea ce
este spre binele familiei.
Accentul pus pe participarea familiei în cadrul programului step-by-step este foarte important pentru că
familia doreşte binele copilului şi împreună cu educatoarea vor fi o forţă în procesul educaţional.

Bibliografie:
1. Ecaterina Adina, „ Consilierea şi educaţia preşcolară”, Editura Aramis, 2002
2. „Programa activităţilor instructiv-educative din grădiniţă”, Editura Integral, 2001
3. Szanton Eleonor, „ Carte pentru profesioniştii care lucrează cu părinţii”, Editura Vanemonde
Bucureşti, 2005

257
 Relația Școală-Familie-Biserică- Societate
Prof. Belciug Marilena-Liceul Teoretic
Amărăștii de Jos, județul Dolj

Motto: "Nu există artă mai frumoasă decât arta educației.

Pictorul și sculptorul fac doar figuri fără viață,
dar educatorul creează un chip viu(...)" –Sf. Ioan Gură de Aur
Educaţia este forma cea mai înaltă în lucrarea de modelare şi formare a caracterului şi personalităţii
copiilor şi tinerilor. Din acest motiv, educaţia ar trebui să fie prioritatea fundamentală a oricărei societăţi care
doreşte progress spiritual și material.
În dezvoltarea unei educaţii autentice pentru viaţă este esenţială cultivarea unei legături statornice şi a
unei cooperări rodnice între Biserică, Familie şi Şcoală, precum şi valorificarea contribuţiilor specifice acestora.
Scopul vieții noastre creștine este să-L cunoaștem pe Dumnezeu. Iar ca să putem atinge acest scop,
Dumnezeu ne-a dat posibilități nenumărate: în familie Îl putem cunoaște pe Hristos prin dragostea și credința
părinților noștri: în Biserică, prin preotul sau părintele duhovnic care predică cuvântul Evangheliei și aruncă
sămânța bună în sufletele noastre: în societate, Îl putem cunoaște pe Hristos datorită minunilor pe care le face
cu noi prin oameni, dar mai ales prin modelele de viață duhovnicească ale unor creștini.
Dar, în afară de toate acestea, omul Îl poate descoperi pe Hristos în școală: învățătorii și profesorii sunt ca
niște făclii pe care Dumnezeu le-a lăsat ca să lumineze tinerilor calea către viața veșnică:. Însuși Mântuitorul a
spus Apostolilor Săi: "Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei, văzând faptele voastre cele
bune, să slăvească pe Tatăl vostru din ceruri". (Matei 3,16)
În școală tinerii își conturează caracterul, își formează personalitatea, încep să se zidească pe sine pentru a
deveni adevărați creștini ai societății. Dar, vorbind în termeni metaforici, orice casă ca să reziste, trebuie
construită pe stâncă, adică temeinic. "De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le îndeplinește
asemăna-se-va bărbatului înțelept care a clădit casa lui pe stâncă". Stânca pe care se clădește viața noastră
pământească și viața noastră cea veșnică este iubirea lui Hristos, credința în El, nădejdea în marea Lui
milostivire față de oameni.
Așadar, școala nu ne învață doar să ne îmbogățim cunoștințele, ci și să dobândim virtuțile creștine,
deprinderile de viață duhovnicească, cu alte cuvinte să dobândim viața veșnică. Profesorii, la rândul lor au
datoria să înmulțească copiilor talanții pe care i-au primit de la Dumnezeu: blândețea, răbdarea, credința,
iubirea de învățătură.
A fi bun creștin în societatea în care trăiești înseamnă înțelegerea particularităților celuilalt, acceptarea
oamenilor din jurul nostru, solidaritatea, ajutorarea și sprijinirea celui aflat în nevoi, indiferent de naționalitate,
religie, educație sau concepție de viață.
Activitatea educativă trebuie să existe într-o acțiune unitară asupra formării personalității elevului, care este
beneficiarul direct al acestui demers. Eforturile de promovare a reușitei adaptării elevului în școală au dus la
atragerea familiei în interiorul școlii, pentru cunoașterea elevilor, a activității, a nevoilor și dificultăților cu care
se confruntă aceștia. Școala și Biserica poporului nostru au fost când leagăn al începuturilor noastre naționale,
când scut împotriva hoardelor năvălitoare, când cetăți de dârză rezistență, când focare de lumină, când izvoare
de îmbărbătare și făurire ale idealului național, când râuri de balsam și nădejde.
Biserica completează opera educativă începută de părinți și se dovedește a fi o modalitate complementară
alături de școală în materie de formare spirituală , de educație morală .
Credința în Dumnezeu este cea mai mare zestre spirituală pe care Familia, Biserica, Școala și Comunitatea o
pot transmite copiilor, pentru că ea îi ajută pe tineri să facă deosebire între valori eterne și valori efemere,şi le

258
formează personalitatea, învăţându-i să cultive bunătatea şi omenia, iubirea de Dumnezeu şi de semeni,
recunoştinţa faţă de generaţiile trecute şi responsabilitatea faţă de prezent şi de viitor.
Pentru a transmite generaţiilor viitoare valorile creştine autentice este neapărat nevoie să ne preocupăm de
cadrul moral, în care trăieşte omul. Acest cadru este familia. Mai precis, familia creştină, întemeiată în duhul
Evangheliei lui Hristos. Aici se formează personalitatea.

Bibliografie:
1.Băran-Pescaru, Adina, Parteneriat în educație: famile–şcoală–comunitate, Ed. Aramis, București, 2004:
2. Braghi, Maria, Aspectul polifuncțional al parteneriatului şcoală-famile- comunitate.

259
 Conceptul de interculturalitate în grădiniţă-şcoală-familie-societate

Beldugan Adelina

Aşa cum era şi firesc, Aderarea României la Uniunea Europeană, în urmă cu 7 ani, a determinat o
serie de schimbări şi în cadrul învăţământului românesc atât la nivel conceptual cât şi curricular. In acest
context trebuie menţionat că unul dintre obiectivele majore ale Consiliului Europei şi Comisiei
Internaţionale UNESCO este “a învăţa să trăim împreună, a învăţa să trăim cu ceilalţi” 1. Educaţia
interculturală şi-a făcut apariţia pe agenda politică a Europei o dată cu desfiinţarea graniţelor între statele
membre când fenomenul migraţiei a devenit o realitate tot mai des întâlnită, astfel că şcoala trebuia să-i facă
pe elevi să înţeleagă că respectul pentru celălalt, toleranţa, cooperarea şi acceptarea diversităţii să devină
priorităţi.
Majoritatea disciplinelor acordă o importanţa deosebită acestui fenomen, mai cu seamă limba şi
literatura română, întrucât aceasta dezvoltă competenţe de comunicare interculturală, care ajută la atenuarea
conflictelor şi eradicarea violenţei din instituţiile de învăţământ. Printre acestea se pot aminti aptitudinea de
a comunica (a asculta şi a vorbi), respectul de sine şi al altora, acceptarea opiniilor celorlalţi, evitarea
conflictelor prin soluţionarea problemelor interpersonale. Pentru o bună comunicare interculturală este
necesar să-ţi cunoşti propria limbă şi cultură, altfel este greu de crezut că-i poţi respecta pe alţii cu
obiceiurile si tradiţiile lor.
Educaţia interculturală trebuie să pornească de la ideea că toate culturile, sau mai bine spus, orice
cultură este la fel de importantă, în felul acesta evitându-se discriminările de orice tip. Astfel de informaţii
trebuie să le primească cei mici încă de la grădiniţă, evident într-un limbaj specific vârstei. Aceştia trebuie
ajutaţi să înţeleagă că deşi se poate întâmpla ca unii copii să aibă o altă culoare a pielii, o altă limbă, un alt
fel de a trăi etc. cu toţii percepem la fel bucuria, tristeţea emoţia, fericirea. De asemenea, mai târziu, în
şcoală este indicat să se studieze şi limba maternă a celui aflat în minoritate pentru a exista o apropiere şi
mai mare între elevi, eliminându-se o serie de bariere în comunicarea şi relaţionarea acestora. Dacă din
motive obiective nu se poate realiza acest lucru s-ar putea opta pentru studiul unei limbi moderne care să fie
la îndemâna ambelor tabere.
Pe de altă parte, acceptarea şi relaţionarea cu partenerii de etnie diferită (romă, maghiară, germană,
turcă etc., de religii diferite sau chiar elevi descendenţi ai unor culturi indepartate (arabă, africană, chineză
etc) trebuie să fie încurajată şi de educaţia primită în familie. Dacă se întamplă ca acasă, parinţii să aibă
anumite păreri/ idei preconcepute cu privire la diversitatea culturală şi resping orice legatură cu elevii care
nu au acelaşi crez cu al lor, şcoala este pusă în faţa unui eşec în ceea ce priveşte relaţiile interculturale. Intr-
o astfel de situaţie delicată, consilierii educativi sau persoane instruite în acest domeniu trebuie să
organizeze întâlniri frecvente pentru a aboli aceste concepţii şi a-i face pe toţi să înţeleagă că de pe urma
socializării cu semenii noştri puţin diferiţi, dar în esenţă aceiaşi, câstigă ambele părti. Pentru o şi mai bună
acceptare a diversităţii culturale şi o adaptare fără rezerve între exponenţi, comunicarea şi relaţionarea este
indicat să se facă şi în afara orelor de curs, într-o atmosferă mai destinsă. În plus, benefic ar fi dacă s-ar găsi
diferite modalităţi prin care elevii să poată vizita din când în când ţara de baştină a minoritarilor pentru a le
înţelege pe cât posibil modul de viaţă.
O realitate destul de frecventă şi ruşinoasă în şcolile din România o constituie faptul că unii
profesori fac diferenţe clare între elevii de alte etnii. De exemplu, copiii de etnie rromă sunt adesea
defavorizaţi şi marginalizaţi de cei care ar trebui să asigure contrariul, adică o relaţie de colegialitate, de

1
J. Delors, Comoara launtrica. Raportul catre UNESCO al Comisiei Internationale pentru Educatie in secolul XXI, Editura
POLIROM, Iasi, 2000.

260
acceptare şi convieţuire fără rezerve. Există unităţi de învăţământ în care se formează clase exclusiv din
elevi rromi în condiţiile în care acestea ar trebui să fie mixte pentru ca subiecţii să înveţe unii de la ceilalţi.
Se întâmplă adesea ca intr-o altercaţie între elevi vina să aparţină din punctul de vedere al unor cadre
didactice doar celui minoritar, din cauza ideii că “ţiganii ar fi mai iuţi la mânie”, lucru total nedovedit cu
date concrete. În plus, elevii de etnie romă sunt primii care abandonează şcoala din cauza condiţiilor precare
de viaţă. Pentru a elimina toate aceste neajunsuri şi concepţii eronate, a cărei existenţă este negată de cele
mai multe ori, cu toţii ar trebui să participe la cursuri de formare continuă şi perfecţionare având ca temă
educaţia interculturală şi astfel multe dintre neajunsurile şcolii ar putea fi eliminate.
În concluzie, putem gândi ca ceilalţi dacă suntem educaţi de aşa manieră să înţelegem că, în esenţă
oamenii sunt la fel. Grădiniţa, şcoala, familia, dar şi societatea trebuie să desfăşoare orice demers pentru a
elimina diferenţele de orice natură.

Bibliografie:
CHEVALIER, J., „Educaţia interculturală: concepte cheie şi elemente de metodologie”, în Institutul
Intercultural Timişoara, Educaţie interculturală în comunităţi multietnice, Timişoara, 2002.
CIOBANU, O., COZĂRESCU, M. (coord.), Manual de educaţie interculturală, Editura ASE,
Bucureşti, 2010.
Consiliul Europei, Comitetul Director pentru Educaţie, Répertoire analytique des textes officiels et projets
du Conseil de l'Europe dans le domaine de l'éducation interculturelle, (DGIV/EDU/DIAL2004 (10))
DUMINICĂ, G., IVASIUC, A., O şcoală pentru toţi? Accesul copiilor romi la o educaţie de
calitate, Ed. Vanemonde, Bucureşti, 2010.
FYFE, A., „Multicultural or Anti-Rasist Education: the Irrelevant Debate”, în FYFE, A.,
FIGUEROA, P., Education for Cultural Diversity. The Challenge for a New Era, Routledge,
Londra, New York, 1993.
Ministerul Culturii şi Cultelor, 2008 – Anul european al dialogului intercultural: Strategia
naţională a României, Bucureşti, 2007.

261
 Relaţia Grădiniţă – Şcoală – Familie – Societate
Autor: ed. Belicaru Ancuţa – Elena
GPP. Castelul Fermecat, Piteşti, Argeş

Şcoala şi comunitatea sunt două aspecte care i-a preocupat în egală măsură pe pedagogi, sociologi,
psihologi, filozofi, antropologi etc., fiecare încercând să surprindă aspectele ce contribuie la mecanismele de
funcţionare ale acestora, agenţii implicaţi şi gradul de implicare al acestora în promovarea educaţiei.
Asistăm astăzi la dezvoltarea unui adevărat curent social care are în centrul său comunitatea şi dezvoltarea
sa. De cele mai multe ori, termenii şi expresiile folosite de practicieni, specialişti şi chiar oamenii de rând
sunt confuzi, ne întâlnim cu o mare diversitate semantică în acestă problematică.
Şcoala este una din instituţiile centrale ale comunităţii, are roluri specifice dar nu poate funcţiona şi
nu se poate dezvolta fără a ţine cont de specificul comunităţii în care funcţionează.
Abordarea temei „Şcoala şi comunitatea locală – parteneriat pentru educaţie” îşi găseşte legitimarea
în tendinţele actuale ale extinderii câmpului educaţional de la organizaţia şcolară către alţi agenţi
educaţionali.
Şcoala este pe de o parte o instituţie care oferă un serviciu social, care este direct influenţată de ceea
ce se întâmplă în mediul social, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, norme, valori recunoscute şi
acceptate social; pe de altă parte are o logică internă de dezvoltare, reproduce propriile norme şi valori, are
propriul sistem de organizare.
Privită dintr-o altă perspectivă, şcoala, este o instituţie care funcţionează într-o comunitate alcătuită
din mai mulţi factori de educaţie: familie, autorităţi, organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, agenţi
economici etc. care au la rândul lor o ofertă educaţională explicită şi/sau implicită. Organizaţiile şcolare sunt
astfel, supuse presiunii multiplilor factori: a grupurilor ideologice care activează la nivel local, a sistemelor
politice, a condiţiilor economice şi a diverselor tendinţe manifestate în societate. Astfel, asupra şcolilor sunt
manifestate influenţe de ordin: economic, politic, culturale şi ideologice. Şcolile depind de mediul în care
funcţionează în ceea ce priveşte: obţinerea resurselor materiale, resursele umane, resursele financiare,
resursele informaţionale etc.
Şcoala funcţionează într-un context social larg, complex alcătuit din societatea globală, constitută ca
sistem social global (naţional, statal). Influenţele contextului social global asupra instituţiilor de învăţământ
se materializează în: finalităţi ale educaţiei (scopuri şi obiective), conţinuturi ale disciplinelor, modul de
organizare al sistemului de educaţie şi al instituţiilor, reglementări de ordin juridic şi administrative.
Pe de altă parte, şcoala funcţionează într-un context social imediat, într-o comunitate locală şi
zonală, care furnizează elevii dar care are un set de aşteptări cărora instituţia şcolară trebuie să le răspundă.
Construirea parteneriatului este un proces deliberat ce implică aptitudini specifice, strategii şi
cunoştinţe pe care părţile implicate trebuie să le cunoscă şi să le folosească.
Succesul parteneriatului şcoală – comunitate locală este bazat pe legătura permanentă, constantă
între agenţii comunitari şi reprezentanţii şcolii. Se realizează astfel un echilibru între schimbare şi
continuitate, între specific şi global, între împlinirea individuală şi exigenţele de ordin social.
Şcoala ca şi organizaţie, pentru a-şi atinge obiectivele, are nevoie de un sistem managerial adecvat
definit prin funcţii specifice: proiectare, decizie, organizare, coordonare, evaluare etc. Managementul şcolii
trebuie să asigure funcţionarea şi dezvoltarea şcolii ca sistem deschis, aflat în relaţie permanentă cu mediul
său exterior, cu comunitatea în care funcţionează şi nu numai. Pentru a-şi realiza obiectivele propuse şcoala
este nevoită să atragă, aloce, folosească o gamă diversă de resurse: materiale, financiare, umane,
informaţionale şi de timp.
Parteneriatul şcoală – familie poate contribui la creşterea factorilor educogeni ai familiei, prin activităţi
specifice părinţii pot fi sprijiniţi să conştientizeze rolul pe care-l au în educaţia copiilor lor, să conştientizeze
şi să îndrepte comportamente şi atitudini greşite în familie, să fie sprijiniţi să se implice în activităţi
educative.
Fenomenele sociale care influenţează evoluţia familiei şi parteneriatul şcoală – familie sunt:
- evoluţia natalităţii;
- divorţialotatea;
- migraţia forţei de muncă;
- trecerea de la familia comunitară la familia societală.
262
 Implicarea familiei în parteneriatul şcolii este condiţionat de gradul de interes al familiei faţă de
şcoală. Acesta este crescut dacă familiile au copii care frecventează şcoala.
Cu cât şcoala reprezintă o valoare a familiei cu atât gradul de implicare al familiei este mai mare. Se
constată că acei copii care sunt sprijiniţi de părinţi, care au în familie atitudini pro-şcoală adecvate obţin
performanţe şcolare ridicate şi au un grad de aspiraţie ridicat faţă de nivelul de şcolarizare pe care doresc să-
l atingă. Atitudinea familiei faţă de şcoală se transferă şi copiilor şi se manifestă în gradul de interes faţă de
activităţile şcolii, faţă de teme, faţă de rezultatele evaluării, faţă de aprecierile cadrelor didactice etc.
Parteneriatul şcoală – comunitate locală se desfăşoară mai ales pe acele componente care vizează
copiii: educaţie, sănătate, siguranţă, instruire, petrecere a timpului liber, administrarea spaţiului şcolar etc.
Cu cât cei implicaţi sunt mai educaţi, au mai multe informaţii, au acces la mai multe resurse, cu atât
parteneriatul şi formele de manifestare ale acestuia sunt mai diverse. Important este ca fiecare dintre cei
implicaţi să-şi conştientizeze interesele (personale sau instituţionale), să vadă avantajele parteneriatului.
Acolo unde, şcoala vine cu oferte diverse pentru copii, familii, comunitate şi face cunoscute aceste oferte,
comunitatea, reprezentanţii acesteia pot fi mai implicaţi şi mai conştienţi de avntajele parteneriatului.
Pe fondul schimbărilor accentuate ale socităţii contemporane, educaţia, învăţământul, şcoala este
principala instituţie care are rolul de refacere a identităţii sociale şi de valorizare a potenţialului uman.
Considerăm benefic pentru toţi cei analizaţi dezvoltarea parteneriatului între şcoală şi comunitatea locală, ca
răspuns la nevoi locale diverse.
În concluzie, putem afirma că parteneriatul dintre şcoală şi comunitate locală trebuie să aibă în
vedere crearea unei reţele comunitare. Funcţionarea optimă a acestei produce efecte benefice atât asupra
celor educaţi cât şi întregii comunităţi locale.

BIBLIOGRAFIE
1. Osterrieth, P., Copilul si familia, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973
2. Potolea Dan (coord.) - Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative, Editura Polirom, Iaşi,
2002

263
 Parteneriatul educațional: familie- școală –comunitate
,,Dăruind, veți dobândi!”
prof. coordonator proiect Benchea Claudia
Colegiul Tehnic „Anghel Saligny” - Bacău

,,Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dăruit societăţii.”

(N. Iorga)

Procesul educaţional este un act de socializare, de culturalizare, de formare şi dezvoltare a

personalităţii, realizat de o echipa didactică, însă parteneriatul educaţional este forma de comunicare,
cooperare şi colaborare care vine în sprijinul copilului la nivelul procesului educativ.
Parteneriatul educaţional presupune o unitate de cerinţe, de opţiuni, de decizii şi de acţiuni educative
între factorii educaţionali. In articolul ,,Despre parteneriatul educational”, Ionela Petrosel clasifică factorii
parteneriatului educațional în trei categorii:
- instituţiile educaţiei: familie, şcoală şi comunitate;
- agenţii educaţionali: copii, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme educaţionale
(psihologi, consilieri psiho-pedagogi, terapeuţi etc.);
- membri ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării şi dezvoltării copilului (medici, factori de
decizie, reprezentanţii bisericii, ai poliţiei etc.).

Abordarea parteneriatului şcoală, familie şi societate presupune construirea unor relaţii pozitive
între cele trei mari „instituţii” și atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia,
dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra ELEVULUI.
Termenul de ”parteneriat” presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective
comune. Astfel, orice program educativ poate deveni eficient în măsura angajării părţilor componente ale
parteneriatului. Prin intermediul proiectelor de parteneriat educaţional se urmărește întărirea relaţiilor dintre
părinţi, elevi, dascăl şi comunitate. Prin creşterea gradului de implicare a tuturor factorilor educaţionali, se
oferă un nou cadru de dezvoltare a personalităţii elevului.

Iniţierea unui proiect de parteneriat educaţional între Colegiul Tehnic „Anghel Saligny”, Școala
„Spiru Haret”, Bacău și Asociația „Dă mai departe 2010”, pe parcursul anului școlar 2014-2015, a avut un
impact major atât în rândul elevilor, cât şi pentru toţi factorii implicaţi: şcoală, familie, comunitate.

Proiectul intitulat „Dăruind, veți dobândi!” a urmărit transformarea reală a elevilor în principalii
actori ai demersului educaţional, prin atingerea unor obiective de natură formală, nonformală și socio-
comportamentală și a fost coordonat de dna prof. Benchea Claudia (Colegiul Tehnic „Anghel Saligny”), înv.
Miia Dumitrașcu (Școala „Spiru Haret”, Bacău) și dna manager. fin. Aura Maxim (Asociația „Dă mai
departe 2010”).
Organizarea activităților de către factorii educaționali în colaborare cu elevi din școli și nivele
diferite, a vizat lărgirea experienţei de învăţare formală, în sfera nonformală și dezvoltarea simțul
responsabilității și al compasiunii. Prin acest proiect am urmărit să dezvăluim copiilor de la ciclul primar
frumuseţea vieţii de şcolar, iar adolescenților, responsabilitățile adulților și să le dezvoltăm capacitatea de a
empatiza și de a-și arăta generozitatea, prin implicarea în activităţi comune de voluntariat.
Prin activitățile desfășurate am realizat o punte între generații: elevii clasei 0, clasa I – elevii din
clasa a IV-a și elevii clasei a IX-a. Deasemenea, prin parteneriatul dintre elevi – cadre didactice – părinţi –
comunitate, am reușit să dezvoltăm latura umanitară și social-civică, necesare integrării sociale și
profesionale.
Pentru elevii din clasa a IX-a, care se află, în fața unui nou început: viața de liceu, relaționarea cu
școlarii mici, sub forma voluntariatului, le-a oferit o perspectivă diferită asupra propriei copilării, dar mai
ales asupra realităților vieții din afara zonei de confort familial propriu.

264
 Astfel, înainte de a pleca în vacanța de iarnă, elevii claselor a IV-a A și a IV-a C de la Școala cu
clasele I-VIII „Spiru Haret”, împreună cu liceenii din clasa a IX-a E de la Colegiul Tehnic „Anghel
Saligny” – Bacău, coordonați de cadrele didactice și susținuți de părinți, au fost mesagerii lui Moș Crăciun,
ducând o tolbă plină cu jucării și rechizite celor mai mici școlari din cartierul C.F.R.. Impreună au cântat
colinde și au împărțit cadourile oferite de ”spiridușii” lui Moș Crăciun.
Cea de-a doua parte a proiectului s-a desfășurat în cadrul săptămânii dedicată programului „Să știi
mai multe, să fii mai bun!”. Elevii de la Colegiul Tehnic „Anghel Saligny”, au realizat împreună cu elevii
din clasele mai mici de la școala aflată în structura colegiului, diferite obiecte specifice perioadei pascale, pe
care le-au oferit elevilor din clasa a IV, ca semn de mulțumire pentru gestul lor de Crăciun.
La final, elevii de la Școala cu clasele I-VIII „Spiru Haret”- Bacău, coordonați de dna inv. Miia
Dumitrașc, au realizat o expoziție cu darurile primite de la școlarii mai mici. Această activitate justifică și
alegerea titlul proiectului de parteneriat: „Dăruind, vom dobândi!” și menține relațiile între partenerii acestui
proiect de parteneriat.
Impactul acestei colaborări și extinderea actului educațional dincolo de pereții unei clase, prin
responsabilizarea elevilor, a cadrelor didactice și a părinților care s-au implicat în acţiuni de voluntariat, a
contribuit la îmbunătăţirea imaginii instituțiilor implicate în spaţiul comunităţii locale.
Parteneriatul educaţional a favorizat proiectarea, decizia, acţiunea şi colaborarea dintre instituţii,
agenţi educaţionali și comunitate, făcând posibilă dezvoltarea sentimentului de coeziune socială, astfel încât
actul educaţional să permită integrarea socială și profesională a tinerilor de mâine.
Practic, am dovedit că democratizarea educaţiei presupune deplasarea centrului de interes de pe
cunoştinţele impuse, pe nevoile curente ale elevului, astfel încât acesta să fie centrul de interes al tuturor
părților acestui parteneriat educațional: familie- școală –comunitate.
Împreună putem fi mai puternici și mai buni!

265
 Unitatea de cerinţe şi acţiune între familie şi grădiniţă

PROF.BENEA LIGIA
PROF.STRUBER EVA
G.P.P. „ TOLDI” SALONTA
JUD. BIHOR

Familia şi grădiniţa sunt factori educativi de mare însemnătate şi ceea ce realizează unul depinde de
celălalt. Este firesc ca între aceşti factori să se realizeze o strânsă unitate de cerinţe şi exigenţe.
Familia constituie ,,prima şcoală”, iar grădiniţa este forma instituţionalizată care continuă şi
completează ceea ce începe familia. Familia reprezintă mediul psiho-pedagogic şi moral cel mai potrivit
dezvoltării copilului, iar grădiniţa preia şi continuă această acţiune de educare a a copilului. În consecinţă, în
mod normal familia caută să intre în relaţii cu educatoarea tocmai din dorinţa dezvoltării multilaterale a
copilului. În plus, grădiniţa exercită o influenţă formativă, vrea să cunoască modul cum se dezvoltă copilul şi ce
dificultăţi ridică educatoarei. De asemenea, părinţii vor să ştie cum se adaptează copilul la regimul grădiniţei,
cum se integrează în colectivitate, cum se comportă în relaţiile cu alţi copii şi cum se încadrează
în disciplina grădiniţei.
Dacă în primii ani ai dezvoltării sale copilul suferă numai influenţele familiei, după trei ani sarcina
educatorului se împarte între familie şi grădiniţă. În acţiunea de colaborare dintre educatoare şi părinţi, evident
rolul conducător îi revine educatoarei. Pentru aceasta însă, educatoarea trebuie să fie competentă, să manifeste
afectivitate şi dragoste faţă de copil, dar şi înţelegere şi receptivitate faţă de situaţiile părinţilor.
Una dintre problemele pedagogice importante pe care le ridică conlucrarea dintre familie şi grădiniţă
priveşte instituirea unui regim raţional de viaţă. În familia în care copilul continuă regimul pedagogic instituit
de comun acord cu grădiniţa, dialogul educatoarei cu părinţii constă în confruntarea de opinii în legătură cu
imaginea despre dezvoltarea copilului. Relaţia de colabolare fructuoasă dintre cei doi factori urmăreşte ca
mediul de viaţă al copilului în grădiniţă şi cel în familie să fie unitar. Copilul care este supus acasă unui regim
de viaţă prea încărcat şi chiar de suprasolicitare-şi care vine în contradicţie cu cel de la grădiniţă-presupune un
dialog viu al educatoarei cu părinţii. Educatoarea trebuie să-i convingă pe părinţi, cu tact şi discernământ
pedagogic, despre necesitatea unui discernământ raţional de viaţă care să ţină seama de capacităţile copilului.
Înlăturarea unor relaţii conflictuale intervenite la un moment dat între grădiniţă şi unele familii poate fi făcută
de educatoare şi cu ajutorul altor părinţi. Un dezechilibru educativ poate fi generat de cazul copiilor preferaţi fie
acasă, fie în grădiniţă. Aceasta presupune o atitudine pedagogică, iar consecinţele vor fi suportate de către copil
în viaţă. De aici nevoia imperioasă din partea grădiniţei de a desfăşura o susţinută propagandă pedagogică în
rândul părinţilor.
Formele prin care se poate realiza o colabolare între educatoare şi părinţi sunt variate: convorbiri
individuale, şedinţe cu părinţii pe grupe, vizite la domiciliu şi chiar la locul de muncă al părinţilor. Aceste
acţiuni se realizează în afara programului de activitate din grădiniţă, dar intră în sarcina educativă ce trebuie
îndeplinită de fiecare educatoare. În sprijinul unei strânse conlucrări între grădiniţă şi familie vintact şi
discernământ pedagogic, despre necesitatea unui discernământ raţional de viaţă care să ţină seama de
capacităţile copilului.
Eficienţa actului pedagogic cu preşcolarii se reflectă aşadar în relaţiile dintre educatoare şi părinţi.
Exemplul părinţilor şi al educatoarei stimulează comportamentul imitativ al copilului care face mai repede ceea
ce vede decât ceea ce i se spune.
Funcţia prioritară a grădiniţei fiind cea formativ-pedagogică, este firesc ca acţiunea ei să-i vizeze atât pe
copii cât şi pe părinţii lor, deoarece părinţii educă, dar se şi educă prin copiii lor.

266
 GRĂDINITA, FAMILIA SI COMUNITATEA – PARTENERI ÎN EDUCATIE

Prof. inv. presc. BEREA DOINA

Scoala Gimnaziala „Ciprian Porumbescu”, Comanesti, Bacau

"Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dăruit societăţii" (N. Iorga)

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii

individului cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai
existenţei sale.
În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de
comportament, mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială,
pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de
viaţă, în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale:
familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de
informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. Activitatea educativă din grădiniţă nu
poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din
familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi
familiei.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de
sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc. În
acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat
a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. În crearea parteneriatului între grădiniţă şi
familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a familiei lui orice angajat al instituţiei este
important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet în fiecare dimineaţă, bucătăreasa, bunica
ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare care-i ajută pe cei mici să-şi
îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este întotdeauna un sprijin. Fiecare, prin
specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin modul în care colaborează cu familia,
influenţează dezvoltarea copilului.

267
 Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între
toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca
parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.
În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu:
instituţii sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor
membrilor comunităţii.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

BIBLIOGRAFIE:
Abrujdan, Anamaria Bianca -„Dezvoltarea copilului de la întrebări şi nelinişti, la sprijin”
Jitariu, Alina Codruţa Editura Diana, Piteşti, 2010

Dolean, Ioan;
Dolean, Dacian Dorin -„Meseria de părinte”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

268
 PREGĂTIREA PENTRU ȘCOALĂ
Educatoare Berechet Luminița
Liceul Tehnologic I. C. Petrescu Stîlpeni –
GPP Stîlpeni jud.Argeș

Problema debutului şcolar reprezintă o preocupare atât pentru educatori, cât şi pentru părinţi.
Concepută ca unul din obiectivele majore ale taxonomiei educaţionale, pregătirea pentru şcoală trebuie
înţeleasă ca o adaptare reciprocă, pe de o parte, a copilului la şcoală, pe de altă parte a şcolii la copil.
Aceasta este optimă în condiţiile în care copilul este pregătit, atât sub aspect cognitiv, cât şi socio-afectiv.
La grădiniţă, preşcolarul se va integra şi adapta la activitatea de aici în funcţie de modelele pe care le
foloseşte educatoarea, de felul cum îi stimulează interesul de a se implica în jocurile cu copiii, de ambianţa pe
care o pregăteşte ca acesta să se simtă în grădiniţă în siguranţă şi să poată relaţiona. O adevărată educatoare
este cea care iubeşte şi înţelege copilul, oferindu-i şanse egale şi ajutându-l să-şi rezolve nevoile şi
trebuinţele, în funcţie de ritmul său propriu de dezvoltare şi de particularităţile sale individuale.
La grădiniţă, printr-o muncă sistematică a educatoarelor, copilul îşi dezvoltă aptitudinea de
şcolaritate, care presupune existenţa unui ansamblu de calităţi, însuşiri în plan senzorio-motor, cognitiv,
afectiv, motivaţional şi relaţional, care permit celui în cauză să facă faţă cerinţelor formulate în şcoală -
însuşiri ce asigură desfăşurarea cu succes a activităţii şcolarului.
Cea mai importantă problemă legată de aptitudinea de şcolaritate este cea referitoare la
capacităţile necesare preşcolarului de a se integra cu succes în clasa pregătitoare. Fiind o aptitudine specială,
complexă, în competenţă relaţionează următorii factori: dezvoltarea fizică, întărirea sănătăţii, dezvoltarea
motorie, complexă, pregătirea mâinii pentru scris, dezvoltarea intelectuală, formarea unor noţiuni, capacitatea
de a înţelege fenomene simple, capacitatea perceptivă (de vorbire cursivă, de gândire logică, de memorare,
atenţie şi imaginaţie, orientare în spaţiu), formarea unor deprinderi de muncă intelectuală.
Dezvoltarea socio-afectivă implică rezolvarea unor sarcini care necesită efort de voinţă şi atenţie,
perseverenţă, cooperare cu alţii, subordonarea intereselor personale celor colective şi trezirea interesului
pentru activitatea şcolară.
Experienţa noastră practică a confirmat că, din punct de vedere somato-psihic, copilul trebuie să
dispună de o perfectă stare de sănătate, integritate senzorială şi o dezvoltare fizică armonioasă. În caz contrar,
apare mai frecvent oboseala, agitaţia psihomatică, atenţia instabilă.
Capacitatea de creaţie se dezvoltă prin activităţi muzicale - cântece, dansuri, jocuri şi audiţii
muzicale, prin practicarea desenului, a picturii, a modelării cu ajutorul diferitelor mijloace şi materiale.
Învăţământul preşcolar a preluat sarcina pregătirii mâinii pentru însuşirea scrisului, desfâşurând
această activitate prin exerciţii grafice. Odată pregătită mâna pentru scris, acestea vor da naştere viitoarelor
litere cu care se confruntă preşcolarul la intrarea în şcoală.
Adaptarea intelectuală integrează toate structurile şi funcţiile psihice superioare - gândire,
memorie, limbaj, imaginaţie. Vorbirea copilului apt pentru şcolarizare trebuie să fie corectă şi expresivă, să
stăpânească limbajul ca instrument de informare, comunicare şi exprimare.
Aptitudinea de şcolaritate este o noţiune complexă care se raportează la starea multidimensională a
personalităţii copilului, cuprinzând şi sfera afectivă voliţională şi socială. La reuşita şcolară participă
următorii factori: biologici, psihologici, sociali, pedagogici, învăţătorul cu personalitatea sa, metoda folosită,
dozarea cerinţelor şcolare şi gradul de activare a elevului.
Toate acestea cunosc o dinamică individualizată specifică fiecărei relaţii ce intervine între învăţător şi
elev.

BIBLIOGRAFIE

1. Birch , Ann, ,,Psihologia dezvoltării”, Editura Tehnică, 2000 ;

2. Claparede, Edouard, „Psihologia copilului şi pedagogia experimentală”, Editura Didatică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1975.

269
 INTERACŢIUNI DINAMICE RECIPROCE
Prof :ELENA BERENDE
Liceul Tehnologic,,Liviu Rebreanu”Maieru
Jud.Bistriţa-Năsăud
Motto:
,,Într-o şcoală niciodată nu se ştie cine dă şi cine primeşte!”
Constantin Noica

Orice activitate pe care o desfăşurăm în cadrul activităţilor instructiv - educative presupune schimbul
de informaţii, adică procese şi relaţii de comunicare.
Arta de a comunica nu este un proces natural sau o abilitate cu care ne naştem. Noi învăţăm să
comunicăm. Orice comunicare implică creaţie şi schimb de înţelesuri.
Relaţia dintre profesor şi elevi pare a se reduce la acea comunicare zilnică, prin care se realizează
actul educaţional. Semnificaţia ei este mult mai largă şi implică o multitudine de laturi ale personalităţii
umane, circumscrise acţiunii de realizare a scopurilor şi idealurilor învăţământului românesc.
Se spune că meseria de dascăl este dificilă, nu din cauza laturii ştiinţifice, ci din cauza celei
metodice. Se pune foarte serios problema alegerii celor mai eficiente modalităţi de lucru pentru a obţine
performanţe/competenţe atât în domeniul cunoaşterii, cât şi în cel relaţional-comportamental. Pentru a avea
succes în această muncă, profesorul trebuie să aibă competenţe cognitive, apoi relaţionale, cât şi
comportamental-atitudinale. El trebuie să îndeplinescă standardele de performanţă ce se fundamentează pe
un sistem de principii care exprimă concepţia actuală asupra conţinutului specific al profesiei didactice şi
asupra calităţilor unui bun pedagog.
Procesul instructiv-educativ se realizează în contextul unor reţele complexe şi dinamice de
interacţiuni reciproce între profesor şi elev. Activităţile de predare - învăţare –evaluare angajează relaţii
multidimensionale, cu o puternică încărcătură psiho-socială şi pedagogică, a căror optimizare reprezintă una
dintre cele mai importante condiţii de reuşită. Calitatea şi eficienţa demersului didactic depinde de
capacitatea educatorului de a stabili relaţii adecvate cu fiecare copil în parte şi cu clasa în ansamblul său.
În cadrul activităţilor instructiv-educative se crează multiple raporturi interpersonale între
participanţi antrenaţi cu toţii într-un proces constant de influenţare reciprocă. Interacţiunile nu se limitează
la comunicarea unor conţinuturi, ci se extind la modalităţile de conducere a activităţii, la sentimentele şi
atitudinile personale.
Reuşita unui profesor depinde de natura relaţiilor pe care le stabileşte cu elevii în cadrul acestor
interacţiuni, aspect deosebit de important deoarece, multe dificultăţi de învăţare sau lipsuri înregistrate în
pregătire şi educare se datorează unor relaţii deficitare.
Relaţia profesor-elev, ca element vital al procesului instructiv-educativ impregnează şi influenţează
totul. De aceea, orice abatere de la criteriul competenţei relaţionale se răsfrânge negativ asupra dezvoltării
personalităţii elevului. Ansamblul manifestărilor relaţionale este determinant pentru evoluţia personalităţii

270
elevilor. Atmosfera generală ce predomină în sala de clasă condiţionează reuşita. În clasă au loc interacţiuni
psiho-sociale, toţi cei implicaţi, acţionând unii asupra altora, influenţându-şi comportamentele. Profesorul se
implică în activitatea didactică cu întreaga sa personalitate: motivaţie, aptitudini, nivel de competenţă,
experienţă personală.
Natura relaţiilor pe care profesorul le stabileşte cu elevii este determinată nu numai de stilul de
abordare a activităţii şi trăsăturile sale de personalitate, ci şi de trăsăturile individuale şi de grup ale elevilor.
De aici rezultă necesitatea cunoaşterii partenerilor de activitate. După cum apreciază Pantelimon Golu şi
între elevi există relaţii de atracţie sau de respingere bazate pe: “colegialitate, sinceritate, modestie,
onestitate, bunătate, altruism”. Profesorul poate avea un rol benefic în structurarea interrelaţiilor din
colectiv. Elevul îşi desfăşoară activitatea şi se manifestă într-un grup - deci într-un context social unde îşi
însuşeşte comportamente, valori, îşi formează convingeri prin imitaţie sau preluare. Acţiunile fiecăruia se
desfăşoară în faţa grupului, trezind reacţii aprobatoare sau critice, preţuirea sau sancţiunea din partea
colegilor, ceea ce joacă u rol deosebit de important în selectarea propriilor tipare de comportament şi în
formarea imaginii de sine. Grupul asigură sistemul de referinţă pentru membrii săi.
Nu de puţine ori, educatorul se ocupă cu precădere de individ şi acordă mai puţină atenţie grupului
din care acesta face parte.
Studiile întreprinse în acest sens atrag atenţia asupra importanţei aspectelor şi caracteristicilor
activităţii de grup, relevând impactul pe care îl au asupra formării personalităţii.
Mesajul profesorului are o valoare specifică pentru toţi elevii, dar şi rezonanţe particulare pentru
fiecare dintre ei. Pentru a stabili relaţii eficiente profesorul caută să-şi cunoască elevii, diferenţele dintre ei
sub aspectul nivelului cultural, potenţialului individual, intereselor şi aptitudinilor, aşteptărilor şi dorinţelor,
adaptării şi integrării, atitudinilor şi conduitelor manifestate şi a trăsăturilor de personalitate. Capacitatea de
a cunoaşte elevul şi de a-l înţelege, de a stabili relaţia necesară cu fiecare în parte şi cu grupul este
indispensabilă unui cadru didactic.
Abordarea diferenţiată a elevilor îi permite profesorului să perceapă unicitatea fiecăruia, orientându-i
conduita în cadrul organizării şi funcţionării procesului instructiv-educativ. În sensul cunoaşterii elevilor un
rol esenţial joacă comunicarea verbală. Aceasta de multe ori nu este suficientă, deoarece se produce la nivel
general, de aceea este necesară utilizarea unor modalităţi alternative de relaţionare care să medieze
legăturile dintre cei doi factori: profesor-elev, cum ar fi cunoaşterea psihologică de tip empatic.
A manifesta un comportament empatic înseamnă a te pune în situaţia unei alte persoane în scopul de
a înţelege ce i se întâmplă acesteia: stările emoţionale, motivaţia şi dorinţele. În strucura personalităţii
oricărui cadru didactic este necesar să se regăsească capacitatea de a fi empatic pentru a putea surprinde
trăsăturile psihice şi trăirile elevilor. Optând pentru un stil democratic de relaţionare, profesorul
facilitează comunicările, respectă preferinţele, stabileşte relaţii de conlucrare, sprijinire, influenţare indirectă
şi cooperare. El caută să stabilească relaţii afective pozitive (simpatie, acceptare), să creeze o atmosferă
armonioasă în clasă.

271
 O persoană care educă este o persoană care oferă, în primul rând dragoste fără de care nu poate
exista nici o legătură, nici viitor, nici colaborare pozitivă. Fiecare elev simte nevoia să fie preţuit, iubit.
Profesorul le poate demonstra elevilor iubirea sa prin fiecare cuvânt, gest, prin grija pe care le-o poartă. Îi
respectă prin faptul că îi tratează ca personalităţi unice.
Le dă sentimentul siguranţei, mai ales atunci când acţiunile şi cuvintele sale sunt conforme cu un
înalt cod moral.
O mare greşeală este nerecunoaşterea şi neaprecierea celolalţi. O simplă apreciere verbală despre
modul în care elevul a scris un eseu, de exemplu, poate să însemne enorm pentru imaginea de sine a
acestuia. E bine ca dascălul să recunoască meritele elevilor ori decâte ori are ocazia. Un bun pedagog poate
să le insufle elevilor încredere prin motivarea succeselor anterioare ale elevilor, prin încurajare în caz de
eşec, prin motivarea obţinerii unor succese viitoare printr-o colaborare strânsă care conferă o încredere
reciprocă.
Atunci când există empatie între profesor şi elevii săi, când se află pe aceeaşi lungime de undă,
procesul de predare-învăţare-evaluare se desfăşoară firesc, fără blocaje, iar rezultatele sunt superioare. Un
bun dascăl va şti să le insufle elevilor un mod de gândire pozitiv, optimism şi să se poarte cu fiecare ca şi
când ar fi cea mai importantă persoană din lume pentru el, comunicându-le acest lucru.
Universul clasei este un câmp dinamic în care se desfăşoară jocul unor forţe multiple: atracţie,
respingere, afirmare de sine, ascensiune, retragere, suspiciune, pretenţii, stimă. Pentru a avea o
eficienţă maximă în activitatea instructiv-educativă, profesorul trebuie să-şi cunoască foarte bine
clasa, dar şi elevii luaţi individual.
Relaţiile individului cu grupul social căruia îi aparţine (clasă de elevi) au o importanţă deosebită atât
asupra evoluţiei personalităţii sale, cât şi asupra randamentului activităţii desfăşurate. Elevii trebuie deprinşi
să respecte regulile de comunicare şi muncă în grup. Învăţătorul, printr-o comunicare directă, deschisă şi
onestă îi ajută pe elevi să vadă realitatea cu alţi ochi, îi ajută să înţeleagă că prin comportamentele lor pot
răni oamenii fără să îşi dea seama. Totodată, acesta trebuie să fie preocupat de formarea unor deprinderi de
comportare civilizată a elevilor în şcoală, în familie şi în comunicarea socială.
Impactul emoţional se exercită constant asupra abilităţilor şi de învăţare asupra dezvoltării copilului.
Înainte de a aborda problema impactului relaţiilor sociale familie/ şcoală, trebuie apreciat impactul unor
experienţe traumatizante.
Acestea apar, adesea, fără importanţă, banale, dar ele pot marca serios sentimentele care sunt
asociate simplului fapt de a se prezenta la şcoală după un incident devenit „violenţă” pentru copil, chiar
dacă, numai el va acorda importanţă capitală întâmplării din cauza intensităţii cu care o va trăi.
În învăţământul preuniversitar îndrumătorul educativ al elevilor este invatatorul, „educatorul activ”,
care are pe lângă sarcinile organizatorico-administrative şi sarcina de „ modelare educativă” a elevilor.
El trebuie să se preocupe de socializarea elevilor, adică să îl ajute să trieze influenţele mediului în
care trăieşte şi să îl înveţe cum să se comporte conform normelor în vigoare, cum să înţeleagă cultura, să îl

272
facă capabil să întreţină şi să îndeplinească anumite roluri sociale - mai ales când unul sau ambii părinţi
sunt plecaţi în străinătate sau nu-şi îndeplinesc atribuţiile corespunzător.
Principalul conţinut al muncii educative desfăşurate de psiholog sau profesorul diriginte ar trebui să
fie acela de a-i ajuta pe elevi să supună analizei critice şi să stabilească valoarea diferitelor experienţe socio-
umane pe care le trăiesc, a diferitelor stiluri comportamentale între care oscilează, a feluritelor valori sociale
care li se opun, precum şi să experimenteze diferite roluri şi comportamente interpersonale şi modalităţi
practice de adaptare la diferite situaţii de viaţă socială.
Cu atât mai mult se amplifică rolul dirigintelui în cazul abordării elevilor afectaţi de fenomenul
migraţiei părinţilor în ţări unde muncesc, crezând că banii trimişi copiilor vor suplini lipsa lor. De multe ori
educatorul trebuie să suplinească rolul părintelui plecat, prin îndrumarea elevilor în cazuri de criză de
personalitate, afecţiuni diverse, abandon şcolar, insucces şcolar, abateri grave, stări conflictuale. Oricât de
priceput şi implicat va fi un educator nimeni şi niciodată nu va putea înlocui total un părinte, care de cele
mai multe ori nu înţelege consecinţele lipsei lui într-o anumită perioadă din viaţa copilului. Totuşi , şcoala
rămâne singura alternativă pentru suplinirea parţială a absenţei părinţilor în ceea ce priveşte educaţia
morală a elevilor în cauză.
Tactul pedagogic este acea calitate a profesorului de a reacţiona, de a interveni în toate
împrejurările prin cele mai potrivite procedee şi metode. Dascălul trebuie să aplice în mod creator
mijloacele educative, adaptându-le la particularităţile individuale ale elevilor. Aplicarea creatoare a
cunoştinţelor pedagogice în funcţie de specificul clasei de elevi şi a fiecărui elev în parte este o condiţie
absolut necesară activităţii educative.
Astăzi educaţia eficientă a devenit un act de înalt profesionalism care cere: competenţă, seriozitate,
perseverenţă. Dar pentru a fi adevărată şi autentică mai presupune şi ceva foarte important şi necesar – şi
anume multă dragoste faţă de educat şi prin aceasta – dăruire şi pasiune.
Competenţa şi dragostea sunt două dimensiuni esenţiale ale educaţiei adevărate !
* „Ca să poţi povesti sau cânta copiilor, trebuie să-i iubeşti, să cauţi să pricepi firea şi lumea
aparte în care trăiesc, să ştii să cobori până la nivelul personalităţii lor. Trebuie să iei parte împreună
cu dânşii la toate manifestările sufleteşti; într-un cuvânt, rămânând om mare, să fii cât se poate de
copil.”
George Coşbuc

BIBLIOGRAFIE:
1. Golu, P. (1985), Învăţare şi dezvoltare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
2. Andre De Peretti, Jean-Andre Legrand, Jean Boniface (2001), Tehnici de comunicare, Editura
Polirom, Iaşi
3. Goody, J. (2003). Familia europeană – O încercare de antropologie istorică. Editura Polirom.
Iaşi.
4. Nicola, I. (2000). Tratat de pedagogie şcolară. Editura Aramis. Bucureşti.

273
 ZAMBET DE COPIL

Prof. înv. primar BESOIU CARMEN LIANA

TOŢI OAMENII MARI AU FOST CÂNDVA COPII DAR PUŢINI DINTRE EI ÎŞI MAI ADUC
AMINTE.
Antoine de Saint Exupery

Zeul ostenit de vremuri… nu ştia în ce colţuri de lume îşi uitase umbra şi alerga către sine visând la
ultima întâlnire cu infinitul.
Aripile verzi îi atingeau sufletul cu neputinta lor de a zbura.
Pe o scoică scrisese ultimele versuri pe care le-ar fi dăruit poate mării, dacă nu ar fi fost acel copil care
îi adusese zâmbind un ciob de sticla.
Atunci zeul i-a daruit lui scoica cu toate visurile lui de a fi poet.
Jurase să uite de sine, să zboare nepăsător spre albastrele ţărmuri. Dar, vai, ciobul acela i-a oglindit
întregul univers, i-a aratat infinitul însuşi prin zâmbetul inocent al unui copil.
Ziua Copilului este sărbătorită în lume la date diferite, în funcţie de istoria naţională a fiecărei ţări. Ce
ar trebui să fie 1 Iunie, Ziua Internaţională a Copilului la noi, în România? Multe bucurii pentru copii, baloane
colorate, jucării, dulciuri, hăinuţe noi, jocuri şi distracţii în parcuri, prietenii noi, generozitate, dragoste,
inocenţă, puritate, duioşie, pictură, dansuri, plimbări, desene pe asfalt, filme, urări, felicitări.
1 iunie, Ziua Copilului - este ziua în care se celebrează miracolul naşterii, miracolul purităţii dar şi
întoarcerea la inocenţă. Nu există limite de vârstă când vine vorba de a sărbători această zi. Orice nemuritor e
un om care a fost copil, orice om e un copil nemuritor, orice copil e veşnic viu, în timp şi spaţiu – orice copil
are dreptul la viaţa şi lumea lui.
Ziua copilului este un prilej de a sărbători copilăria, de a oferi sprijin copiilor,de a aduce zambete pe
chipul copiilor care nu au nici o vina ca s-au nascut, de a inspira comunitatea şi familia noastră, de a aprecia şi
iubi şi conferă an de an un prilej de mare bucurie, o „întâlnire” fericită a celor mari cu cei mici, nu doar prin
intermediul unor atenţii şi cadouri, ci şi prin participarea împreună la acţiuni şi evenimente inedite, atractive
pentru copii şi aducătoare de amintiri şi nostalgii pentru cei mari, care mai păstrează însă un crâmpei din
sufletul lor ce copil.
Proiectul de faţă oferă o astfel de ocazie, de întâlnire a tuturor: copii, părinţi, dascăli, într-o lume
inocentă, hazlie, plină de neastâmpăr şi energie: lumea copiilor. Prin propunerile noastre copiii ne vor fi ghizi
printr-o lume a jucăriilor realizate de ei pentru ei, ne vor fi gazde într-o lume de poveşti, costumaţi în personaje
pline de farmec şi ne vor îmbogăţi sufleteşte prin melodii şi ritmuri vesele, pline de dragoste, declaraţia lor de
Iubire fata de alti copii care nu au fost asa de norocosi ca ei sa se bucure de dragostea parinteasca , iar din
putinul lor au daruit copiilor fara parinti pentru a aduce macar pentru o zi zambetul pe chipul acestor copii.

274
 Şcoala şi familia
Prof. inv.primar Bica Simona
Scoala Gimnaziala ,,Prof. I. Popescu’’, Şotânga

Familia reprezintă principalul factor al parteneriatului şcoală-comunitate . Familia este un factor de

educaţie informală aceasta având obligaţii şi drepturi ce decurg din statutul de elevi ai copiilor ei în sistemul de
educaţie. Dispunând de o influenţă semnificativă ȋn raport cu fiecare dintre membrii săi, familia se
caracterizează prin: structura specifică de statusuri şi roluri, seturi de relaţii interpersonale specifice, influenţa
puternică asupra membrilor, printr-un complex diversificat de factori, funcţii relativ precise ȋn raport cu fiecare
membru, influenţe educative reciproce.
Prin intermediul acestor elemente, fiecare familie influenţeaza atât copiii şi adolescenţii care sunt elevi
ai unităţilor de ȋnvăţământ, cât şi adulţii cu status de părinte, care reprezintă parteneri reali sau virtuali ai şcolii.
Din această perspectivă, cunoaşterea mediului familial din care provin elevii şi părinţii lor se constituie ca o
condiţie indispensabilă atât pentru succesul demersului educaţional adresat copiilor, ctâ şi din punctul de vedere
al reuşitei parteneriatului.
Cunoaşterea şi ȋnţelegerea familiei ȋn calitate de partener constant şi autentic devine o prioritate mai ales
ȋn contextul actual, ȋn care familia ȋnsăşi trebuie să se adapteze unor schimbări semnificative.
În ansamblul agenţilor educativi, şcoala joacă un rol esenţial. Evaluarea locului şi rolului ei în societatea
contemporană comportă însă nuanţări substanţiale. Dintre acestea:
a) concepţia holistă în abordarea educaţiei, fundamentată în pedagogia modernă şi confirmată de programele
UNESCO, aşează şcoala într-o lumină nouă. Realitatea lumii moderne arată că „şcoala nu-şi mai poate permite
să ignore mesajele celorlalte tipuri ale educaţiei sau să intre în concurenţă cu ele.” (Nicolau, Cozma, 1994, 56).
b) cercetarea pedagogică actuală evidenţiază faptul că „valorile şcolii eficiente trebuie să se constituie într-o
cultură a dezvoltării, menită să susţină perfecţionarea activităţii şcolare” ( Păun, 1998, 87). Printre valorile
dominante ale şcolii „eficiente” se situează „valorizarea părinţilor”.
Pe fondul schimbărilor sociale din ultimul timp, relaţia şcoală-familie a devenit un subiect supus
atenţiei publicului larg şi des abordat ȋn literatura de specialitate.
Odată cu integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană s-au impus o serie de schimbări, atât la nivel
macro socio-economic, cât şi ȋn şcoli.
Relaţia şcoală-familie reprezintă una dintre aceste schimbări , documente emise ȋn cadrul Consiliului
Europei referindu-se strict la colaborarea dintre şcoală şi familie.
Conform acestor documente, ȋn cadrul colaborării şcolă-familie accentul trebuie pus pe un angajament
mutual stabilit ȋntre părinţi şi profesori, ȋn baza unui "contract parental". Un astfel de contract se realizează
precum un sistem de obligaţii reciproce ȋntre părinţi şi profesori şi implică parinţii ȋn activităţile şcolare, nu
doar sub aspect economic, ci şi sub aspect educaţional-cultural.
Un anumit grad de autonomie, salariu asigurat şi o competiţie restrânsă se consideră a fi privilegii
tradiţionale ale profesorilor. Din aceast punct de vedere câştigurile profesorului din acest parteneriat şcoală-
familie ar putea fi : statutul valorizator în ochii societăţii; o cooperare strânsă cu familia poate fi considerată ca
parte din datoria profesionala a profesorului. Părinţii sunt consideraţi clienţi ai şcolii.
Eficacitatea învăţământului poate fi ȋmbunătăţită prin cooperarea dintre şcoală şi familie. Părinţii pot
evalua rezultatele activităţii şcolare ȋn calitatea lor de responsabili legali de educaţia copiilor lor .
Numai o colaborare perfectă ȋntre cei doi factori educaţionali care acţioneaza ȋn aceeaşi perioadă de
timp urmărind acelaşi obiectiv, poate determina eficientizarea la maxim a muncii educative. Ȋn acest proces de
colaborare, şcoala are rol conducător .Ca instituţie specializată pentru munca instructivă şi educativă, ea este
factorul poate să orienteze şi să ajute familia ȋn sarcinile ce-i revin, asigurând o unitate de vedere şi de acţiune ,
prin intermediul cadrelor pregătite pentru această activitate .

275
 Oricâte intenţii şi preocupări valoroase poate avea familia, ȋn legatură cu educaţia copiilor, aceasta nu va
putea obţine rezultate pozitive decât atunci când acţionează ȋmpreună cu şcoala.
Colaborarea se impune datorită faptului că ambii factori acţionează asupra aceleiaşi persoane şi
urmăresc realizarea aceluiaşi obiectiv , astfel că, orice neconcordanţă, orice divergenţă, poate determina
deficienţe ȋn procesul dezvoltării tinerei generaţii.
Conlucrarea este menită să realizeze cel puţin două obiective de extremă importanţă, indisolubil legate
ȋntre ele :
-Să asigure unitatea de influenţe educative;
-Să sprijine pregatirea pedagogică şi psihologică a părinţilor ȋn vederea participării lor calificate
la munca de educaţie.
In privinţa primului aspect, este necesar să subliniem, că fără o unitate de concepţie şi acţiune nu ar
putea fi atinse obiectivele educative impuse de societate. Acţiunea separată, paralelă a celor doi factori
presupunând influenţe diferite, cerinţe diferite, impiedică formarea la elevi a unor idealuri, a unor concepţii
clare, convingeri corecte, atitudini ferme etc. Ȋn ansamblul pregătirii pentru viaţă tineretul are nevoie de opinii
şi influenţe unitare pe baza cărora, formarea lor să tindă către atingerea idealului de personalitate solicitată de
societate.
In ceea ce priveste cel de al doilea aspect pregatirea pedagogică şi psihologică a părinţilor se poate
afirma ca una din cele mai actuale şi stringente probleme privind colaborarea şcolii cu familia.
Colaborarea şcolii cu familia se realizează ȋn diferite forme, care pot varia de la un sistem educaţional la
altul. De cele mai multe ori, ele se referă la :
• Şedinţele cu părinţii
• Discuţii individuale între cadrele didactice şi părinţi
• Organizarea unor întâlniri cu părinţii
• Implicarea părinţilor în manifestări culturale ale şcolii şi activităţi recreative
• Voluntariat
• Asociaţiile de părinţi .

BIBLIOGRAFIE:

1. Nicolau, A., Cozma, T., (1994), Psihopedagogie, Iaşi: Editura Spiru Haret
2. Păun, E., (1998), Şcoala –o abordare sociopedagogică, Iaşi: Editura Polirom

276
Activități extracurriculare organizate la nivelul clasei pregătitoare în cadrul programului
„Școala altfel: Să știi mai multe, să fii mai bun!”

Prof. Florina Biculescu

Școala Gimnazială “Nicolae Cristescu”
Topoloveni, județul Argeș

Activitățile extracurriculare sunt de o reală importanță într-o lume dominată de mass media și ne referim la
televizor, calculator și internet, care nu fac altceva decât să contribuie la transformarea copiilor noștri în niște
persoane incapabile de a se controla comportamental, emoțional și mai presus de toate slab dezvoltați
intelectual. Se știe că începând de la cea mai fragedă vârstă, copiii acumulează o serie de cunoștințe punându-i
în contact direct cu obiectele și fenomenele din natură.
Activitățile de acest gen cu o deosebită influență formativă, au la baza toate formele de acțiuni turistice:
plimbări, excursii, tabere, colonii. În cadrul activităților organizate în mijlocul naturii, al vieții sociale, copiii se
confruntă cu realitatea și percep activ, prin acțiuni directe obiectele, fenomenele, anumite locuri istorice. Fiind
axate în principal pe viața în aer liber, în cadrul acțiunilor turistice, copiii își pot forma sentimentul de respect și
dragoste față de natură, față de om și realizările sale. In urma plimbărilor, a excursiilor în natură, copiii pot
reda cu mai multă creativitate și sensibilitate, imaginea realității, în cadrul activităților de desen și modelaj, iar
materialele pe care le culeg sunt folosite în activitățile practice, în jocurile de creație. Plimbările prin parc din
această toamna, frunzele ruginii, stolurile de păsări care se pregateau de plecare, frumusețea deosebită a acestui
anotimp le vor rămâne în suflet celor mici, creându-le emoții estetice.
O direcție valoroasă în activitățile de educație non formală este aceea directă, în cadrul căreia în fața
elevilor sunt aduși participanți din universul prezentat în cadrul activităților non formale și are loc o învățare
(co) participativă din partea elevilor. Elevii au astfel posibilitatea cunoașterii în mod direct a subiectelor care
fac obiectul învățării non formale, conferindu-le acestora credibilitate, substanțialitate și autenticitate. Aceste
trăsături definitorii ale educației nonformale devin deziderate pentru profesorii implicați în activitățile de
învățare nonformală.
Este o tendință mai nouă și nu suntem suficient de experimentați pentru a realiza în mod adecvat aceste
activități. Pentru a le realiza în modul cel mai eficient, profesorii au la dispoziție o gamă largă de posibilități de
colaborare cu diverse instituții și organizații. Printre partenerii activităților de educație nonformală realizate se
pot număra instituții publice locale, ONG-uri, persoane fizice și juridice din comunitate.
Exemple de educație non formală directă și coparticipativă sunt activitățile realizate cu elevii în cadrul
programului “Să știi mai multe să fii mai bun”. Aceste activități se axează, în primul rând, pe susținerea de
activități prin metode nonformale pe diferite teme. În cadrul acestor activități elevii sunt încurajați să învețe, pe
tema educației interculturale, despre identitatea proprie, identitatea națională şi europeană. Activitățile
nonformale îi ajută pe elevi
să-şi dezvolte atitudini nondiscriminatorii, să achiziţioneze şi să dezvolte cunoștinţe, valori, atitudini şi abilităţi
necesare pentru combaterea inechității. De asemenea, elevii pot învăța despre alte țări ale Uniunii Europene,
despre obiceiuri, tradiții, obiective turistice în celelalte țări ale UE.
O activitate realizată în Săptămâna Altfel a fost “De vorbă cu medicul stomatolog”, din cadrul
proiectului de parteneriat “Școala și medicul stomatolog”, activitate la care au participat copiii clasei
pregătitoare C din Școala Gimnazială „Nicolae Cristescu” Topoloveni. Alături de copii au participat dr.
stomatolog Ivan Corina Ionela, asistentul medical al cabinetului, părinții copiilor din clasa pregătitoare.
Scopul colaborării cu cabinetul medical dentar a fost obţinerea de rezultate concrete în păstrarea stării
de sănătate a copiilor prin prevenirea îmbolnăvirilor la nivelul cavității orale, implicarea copiilor din clasa
pregătitoare în acţiunile întreprinse.
Obiectivele activității:
 Să explice noțiunile de sănătate și boală.
277
  Să-și însușească norme de comportament care să asigure sănătatea cavității orale și prevenirea
îmbolnăvirilor.
 Să cunoscă și să aplice reguli de igienă personală și colectivă.
 Să explice necesitatea controlului periodic la cabinetul stomatologic.
 Să identifice factorii de risc ce dăunează sănătații cavității orale și evitarea acestora.
D-na dr. Ivan Corina a prezentat copiilor cabinetul medical dentar, a explicat necesitatea controlului
stomatologic periodic, cel al profilaxiei cariei dentare în cadrul segmentului de vârstă școlară, cu atât mai mult
cu cât literatura de specialitate abundă într-o vastă cazuistică a bolilor copiilor ca urmare a complicațiilor
datorate cariei dentare.
Astfel d-na doctor a avut în vedere o explicare corespunzătoare și cât mai eficientă a importanței
spălatului dinților, a alimentației echilibrate și corecte, a obiceiurilor vicioase care apar în această perioadă la
copii și cum pot fi ele îndreptate, cât și a controlului în cabinete de specialitate la măcar 6 luni pentru o
eficientizare maximă a stării de sănătate orală.
Formarea unui stil de viaţă sănătos devine o condiţie esenţială pentru o dezvoltare armonioasă a
personalităţii copilului. Educaţia pentru sănătate trebuie să înceapă la vârste mici pentru că în această etapă se
dobândesc obiceiuri care sunt relevante activităţilor ulterioare.
Activitatea a avut drept finalitate formarea unei atitudini pozitive și responsabile față de sănătatea
cavității orale proprie și a celor din jur prin obținerea unor rezultate concrete în păstrarea stării de sănătate și
prevenirea îmbolnăvirilor.
Copiii au raspuns intrebărilor adresate de d-na dr., au spus poezii si cântecele legate de tema activității.
La întoarcerea în sala de clasă au desenat și au pictat ce au văzut la cabinetul stomatologic, au împărtășit
impresii din timpul vizitei la stomatolog.
Ca metode și procedee s-au folosit brainstormingul, conversația, observarea dirijată, dezbaterea,
problematizarea. Formele de organizarea activității au fost activitatea frontală, activitatea individuală, lucrul în
echipă.
Şcoala din zilele noastre nu poate ignora experienţele acumulate de elevi în cadrul acestor activitǎţi. Ca
şi educaţia formalǎ, cea nonformalǎ urmǎreşte formarea unor comportamente propice învǎţǎrii continue, chiar şi
prin mijloace proprii, achiziţionarea unui volum de informaţii şi transferarea lui în diverse domenii ale
cunoaşterii, dezvoltarea gândirii critice, multiplicarea experienţelor pozitive.

278
 RELAŢIA FAMILIE-GRĂDINIŢĂ, FACTOR IMPORTANT ÎN EDUCAREA
COPILULUI PREŞCOLAR

Profesor învăţământ preşcolar Any Alina BIDALACH

Şcoala Gimnazială Siminicea, judeţul SUCEAVA
G.P.N. Siminicea, judeţul SUCEAVA

O condiţie importantă în derularea eficientă a procesului instructiv - educativ din grădiniţă o constituie
asigurarea unui raport direct proporţional între factorii implicaţi în dezvoltarea la această vârstă: familia,
grădiniţă, societatea. Este recunoscut faptul că, în cadrul acestui ,,complex formativ", rolul preponderent revine
grădiniţei, instituţie specializată cu cadre anume pentru realizarea obiectivelor educaţiei preşcolare. Activitatea
educatoarei implică un înalt grad de responsabilitate personală şi civică, deoarece, de modalităţile complete de
realizare ale educaţiei preşcolare depinde, în mare măsură, întreaga dezvoltare ulterioară a personalităţii
copilului. Pentru reuşita actului educaţional , munca depusă de cadrele didactice din grădiniţă trebuie
continuată, susţinută şi întărită de familie. În acest sens educatoarea trebuie să asigure o permanenţă colaborare
între grădiniţă şi familie şi să-i convingă pe părinţi să păstreze unitatea de cerinţe adresate preşcolarilor cu cele
ale grădiniţei. Iniţierea părinţilor în problemele specifice educaţiei şi instrucţiei copiilor se face prin diverse
metode şi procedee, alese cu mult tact de către educatoare. Astfel, în discuţiile libere cu părinţii, prin
participarea acestora la unele activităţi din grădiniţă realizăm un învăţământ modern şi în acelaşi timp, facem
cunoscută activitatea noastră în rândul părinţilor.

De-a lungul timpului, am observat că, atunci când nu se acordă importanţa cuvenită comunicării cu părinţii
copiilor, în educaţia acestora rămân unele lacune importante în formarea şi educarea copiilor preşcolari. Un rol
important în colaborarea dintre familie şi grădiniţă, îl constituie lectoratele cu părinţii. În cadrul acestor întâlniri
cu părinţii am organizat expoziţii cu lucrări ale copiilor, constând în desene din imaginaţie, picturi, lucrări din
plastilină, obiecte efectuate în cadrul activităţilor de lucru manual, construcţii din diferite truse, mape conţinând
diferite lucrări ale copiilor. În acest fel, părinţii au posibilitatea să vadă ce fac copiii lor la grădiniţă şi, în
acelaşi timp, să compare lucrările copiilor lor cu ale celorlalţi copii din grupă, să înţeleagă ce aptitudini au şi ce
posibilităţi de interese dovedesc. În prima zi când un părinte rămâne în sala de grupă, el trebuie întâmpinat cu
drag de către educatoare şi prezentat copiilor. Părintele este lăsat să observe sala, să pună întrebări sau să
răspundă el însuşi unor întrebări. Apoi este implicat într-o activitate simplă cu copiii. Implicarea activă a
părinţilor în activitatea grupei are un avantaj important pentru copil. Educatoarei îi revine sarcina de a încuraja
familia să vină în sala de grupă. La începutul perioadei preşcolare este important să li se explice părinţilor că
sunt bineveniţi în grădiniţă şi pot participa la orice activitate doresc. Ei sunt informaţi cu câteva probleme de
ordin general: cunoaşterea regulilor şi procedeelor grupei respective, familiarizarea părinţilor cu modul de
dispunere al sălii de grupă, cerinţele educatoarei în implicarea activă a acestora la bunul mers al procesului
instructiv - educativ.

Recunoaşterea şi aprecierea muncii educatoarei îi face pe părinţi să se implice şi mai mult în activitatea din
grădiniţă. Săptămânal, am afişat în grădiniţă tema activităţilor ce urmează a fi desfăşurate în cursul săptămânii
respective. Astfel, părinţii au posibilitatea de control asupra activităţii copilului. Consider că este dreptul
fiecărui părinte de a cunoaşte ce se realizează zilnic în materie de educaţie cu copilul său. De asemenea, un
accent deosebit l-am pus pe participarea părinţilor la activităţi deschise, trimestriale. Activitatea demonstrativă
cu grupa de copii, permite părintelui să fie propriul evaluator al copilului său şi să-l aprecieze, ţinând seama
atât de cerinţele educatoarei, cât şi de ale colectivului din care face parte. Acest gen de activităţi a fost primit cu
un interes deosebit de către părinţi, aceştia înţelegând şi mai bine rolul pe care-l are colaborarea permanentă

279
dintre grădiniţă şi familie. Participând la diferite activităţi din grădiniţă, părinţii îşi dau seama de bogăţia şi
varietatea materialelor necesare pentru buna desfăşurare a activităţilor cu copiii. Astfel, ei devin preocupaţi de
adunarea unor materiale necesare desfăşurării acestor activităţi. Serbările organizate cu ocazia diferitelor
evenimente: Crăciunul, 8 Martie, 1 Iunie, sfârşitul anului şcolar, au şi ele o importanţă deosebită în cunoaşterea
de către părinţi a copiilor lor, de talentul şi aptitudinile pe care aceştia le au.

Consultaţiile individuale (convorbirile) cu părinţii ne dau posibilitatea să discutăm cu aceştia despre fiecare
copil în parte, să luăm măsuri educative comune. Convorbirile cu părinţii creează un climat de încredere
reciprocă. Ele necesită mult tact, multă atenţie, vocabular ales din partea educatoarei. Prin aceste convorbiri ne
putem aduna datele necesare pentru ,,Caietul de însemnări asupra evoluţiei copiilor”:-numele şi prenumele;-
data şi locul naşterii;-boli suferite până la intrarea în grădiniţă;-la ce vârstă a început copilul să meargă, să
vorbească;-de către cine este supravegheat copilul în familie: părinţi, fraţi, bunici. Vizitele educatoarei la
domiciliul copiilor au o importanţă deosebită în ceea ce priveşte colaborarea familie - grădiniţă. Educatoarea
observă mediul în care copilul trăieşte, se joacă, ce posibilităţi materiale au părinţii, vine cu unele sfaturi,
completări. Desfăşurând în acest mod activitatea instructiv-educativă din grădiniţă, cu participarea efectivă a
familiei îi dăm acesteia posibilitatea să vadă în grădiniţă nu doar o supraveghere a copilului în timpul absenţei
acestuia din familie, ci şi desfăşurarea unui proces instructiv - creativ, bine organizat.

Bibliografie:

(2008) - ,,Curriculum pentru învăţământul preşcolar, Ed.DPH, Bucureşti

Ezechil, L., Păiş, L .(2001 )- Laborator preşcolar-ghid metodic, Ed.Integral, Bucureşti

280
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Prof. Inv. Primar : Bilea Cornelia

Scoala Gimnaziala Bagaciu

Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage după
sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important, e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra copilului. Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte
este ceva normal, însă faptul că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un
lucru deosebit.
Parteneriatul educational este forma de comunicare, cooperare si colaborare in sprijinul copilului la nivelul
procesului educational. El presupune o unitate de cerinte, optiuni, decizii si actiuni educative intre factorii
educationali.
Parteneriatul educational se desfasoara permanent si impreuna cu actul educational propriu-zis. El se
refera la cerinta ca proiectarea, decizia, actiunea si evaluarea in educatie sa fie realizate in cooperarea si
colaborarea dintre institutii, influente si agenti educationali.
Parteneriatul educational se realizeaza intre :
- institutiile educatiei : familia, scoala si comunitate ;
- agenti educationali : copil, parinti, cadre didactice, specialisti in rezolvarea unor probleme
educationale (psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuti, etc.) ;
- membrii ai comunitatii cu influenta asupra cresterii, educarii si dezvoltarii copilului (medici, factori
de decizie, reprezentantii bisericii, ai politiei, etc.) ;
- influente educative exercitate la anumite momente asupra copilului ;
- programe de crestere, ingrijire si educare a copilului ;
- forme de educatie in anumite perioade.
Cei patru termeni: grădinița,scoala, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici fiind
foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de congeneri.
Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o comunitate
închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo unde copilul
petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa răspunde deci unor
funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că şi curriculum educativ
ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai
mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi există
şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează schimbările
din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este reprezentată de acei
oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui, dar şi de oamenii
importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale. Casa copilului este

281
mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere, locul explorării şi al
construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiu intim pe care copilul nu-l împarte decât cu oameni
foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi
pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi aproprie spaţii şi să-şi creeze
obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă cu casa
bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă.
El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei
comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care nu este
prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să legestioneze. Tot prin societate, copilul poate
adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă.
Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.

Astazi se cere tot mai mult intelegerea parteneriatului educativ, ca forma de unificare, sprijin si asistenta
a influentelor educativ-formale. Experienta dovedeste ca o atmosfera destinsa intre agentii educationali
faciliteaza invatarea. Exista o retea complexa de relatii in cadrul unei institutii scolare, care are un potential in
influentarea educatiei copiilor.Colaborarea dintre institutia de invatamant si familie presupune o comunicare
efectiva si eficienta, o unitate de cerinte si o unitate de actiune cand este vorba de interesul copilului. O bună
colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru buna dezvoltare a
copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care o are copilul de a
fi în societate.

Bibliografie:

http://www.scrigroup.com/didactica-pedagogie/gradinita/Colaborarea-dintre-gradinita-s23359.php
http://www.didactic.ro/materiale-didactice/relatia-gradinita scoalafamilie-societate-referat

282
 Educația fără frontiere: Relația Grădiniță – Școală – Familie – Societate

Şcoala Gimnazială Luncani,

Structură a Şcolii Gimnaziale „Al.Piru”, Mărgineni
prof.înv.primar Biliboc Loredana
Funcţia centrală a educaţiei este aceea de a forma şi a dezvolta permanent personalitatea individului cu
scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul vieţii
omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Copilul este un mic univers, iar creșterea și devenirea lui ca adult reprezintă un drum lung și sinuos, plin
de urcușuri și coborișuri, al cărui aspect central îl reprezintă personalitatea, în toate aspectele ei.
Invatamantul preşcolar ca parte integrantă a învăţământului preuniversitar, are scopul de a oferi copiilor
aflaţi la vârsta preşcolara condiţiile necesare pentru o dezvoltare normală şi deplină. Ea are in vedere asigurarea
acelor experiente care să ţină seama de ritmul propriu al copilului, de nevoile sale şi de activitata sa fundamentală
– jocul.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită
asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune coerentă,
complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a
informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.

Pregătirea copiilor pentru şcoală a fost şi este o problemă de mare actualitate mai ales în condiţiile
intensificării şi accelerării întregului proces de învăţămînt, a schimbărilor din întreaga lume.
Dezvoltarea copilului este dependenta de ocaziile pe care i le oferă rutina zilnică, de interacţiunile cu
ceilalţi, de organizarea mediului şi activităţile sau situaţiile de învăţare special create.
Grădinita realizează sprijinirea viitoarei activităţi şcolare prin două forme specifice: jocul şi învăţarea,
calea cea mai importantă prin care copilul primeşte învăţătura este – jocul.
Activităţile de învăţare reprezintă un ansamblu de acţiuni cu caracter planificat, sistematic, metodic,
organizate şi conduse de cadrul didactic, în scopul atingerii finalităţilor prevăzute în curriculum. Desfăşurarea
acestora necesită cordonarea eforturilor comune ale celor trei parteneri ai procesului de predare-învăţare-
evaluare, respectiv: cadre didactice, părinţi şi copii dar si a partenerilor educaţionali din comunitate (şcoala,
primărie, biserica, biblioteca, casă de cultură, muzeu)
Cu privire la partenerii de mai sus, legătura grădiniţă – şcoala are un dublu sens, scopul acesteia fiind
continuitatea dezvoltării copilului şi continuitatea muncii educaţionale.
Realizarea continuităţii grădiniţă – şcoala presupune asigurarea posibilităţii reale de frecventare a grădiniţei,
realizarea unei unităţi a punctelor de vedere cu privire la conţinutul activităţii, a strategiilor didactice,
cunoaşterea reciprocă a programei, preocupare pentru conţinutul şi formele de pregătire a copiilor din grupa
mare.
Pasul către școlaritate reprezintă un prag ce implică o serie de aspecte psihologice specifice adaptării
școlare, iar acest lucru imprimă o direcție generală a întregii perioade pe care copilul o va petrece în școală.
Frecventarea grădiniței de către copil alături de crearea unei imagini pozitive a școlii în ochii micului
om, au un rol important în adaptarea cu succes a copilului în școală. Copilul trebuie învățat că școala nu este o

283
modalitate de constrângere, de încetare a jocului, de îngrădire a activităților libere din cadrul grădiniței ci
reprezintă o continuare absolut normală a activității copilului, care este în continuă evoluție, fiind capabil să
realizeze jocuri mult mai complexe decât cele din grădiniță.
Pentru a înlesni cu mai multă ușurință adaptarea optimă a copilului în școală, se dorește să se mențină o
strânsă legătură între școală și grădiniță, două instituții asemănătoare și deosebite, în același timp, scop
operaționalizat prin efectuarea de vizite, de colaborări, de schimburi de experiență, ce pun preșcolarii în legătură
directă atât cu școlarii cât mai ales cu şcoala.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–societate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat,
între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

284
 Copiii Terrei

prof. Bîrgu Maria

Colegiul Tehnic “Dumitru Mangeron”, Bacău

“Mă numesc PĂMÂNT, iar unii îmi mai zic şi TERRA.

Când m-am născut, m-au asistat stelele, iar luna mi-a ursit să trăiesc o veşnicie.
Am împlinit câteva milioane de ani. Pentru oameni ar trebui să fiu foarte bătrân.
Chiar am aflat de la ei că m-am născut în ziua de 22 aprilie, în urmă cu multe milenii.
Acum sunt iarăşi mândru de oamenii mei, care îmi fac în fiecare an câte un cadou, păstrându-mă curat.
Mulţumesc oameni buni!” (Vicovanu Daniela)

Pe 22 aprilie, în lumea întreagă se sărbătoreşte Ziua Pământului. Milioane de oameni manifestă împotriva
consecinţelor ireversibile ale poluării industriale: încălzirea globală, epuizarea stratului de ozon, depunerile
acide, defrişarea pădurilor, reducerea diversităţii biologice, problema apei etc.
„Să iubim, să preţuim şi să respectăm PĂMÂNTUL!”
Cum să rămâi indiferent la un asemenea mesaj, primit parcă din neant, imaginat în mintea umană ca
fiind de la minunatul nostru Pământ!
Aşa că, un grup de profesori ai colegiului împreună cu elevii a căror diriginţi suntem, am iniţiat un
proiect la care tinerii au depus mult suflet şi dăruire – Proiectul judeţean “Cultură şi civilizaţie băcăuană”.
O secţiune a acestui proiect a fost – Copiii Terrei, unde ne-am făcut simţită prezenţa prin:
− activităţi de igienizare în jurul şcolii;
− plantări de flori înainte de ziua şcolii ( Sf. Dumitru ) ;
− activităţi de educaţie ecologică în aer liber;
− „Sunt parte a acestui pământ”: prezentări de referate, proiecţie foto, dezbateri pe teme ecologice;
− realizarea de expoziţii de desene şi de lucrări practice în parteneriat cu Muzeul de Ştiinţele Naturii
„Ion Borcea” din Bacău.
Obiectivul principal:
Proiectul a urmărit implicarea elevilor, a profesorilor, a părinţilor şi a comunităţii locale în dezvoltarea
conştiinţei şi a conduitei ecologice a cetăţenilor, bazate pe respectul faţă de natură, responsabilizarea pentru
prevenirea poluării şi gestionarea resurselor fără a periclita echilibrul mediului şi sănătatea cetăţenilor.
Competenţe specifice:
− implicarea elevilor în activităţi de igienizare;
− valorificarea şi dezvoltarea simţului artistic şi practic al elevilor;
− stimularea creativităţii elevilor;
− informarea elevilor cu privire la înţelegerea importanţei voluntariatului în acţiunile de ecologizare a
mediului înconjurător;
− conştientizarea faptului că fiecare dintre noi este direct responsabil de sănătatea mediului
înconjurător;
− conştientizarea elevilor asupra importanţei protejării naturii pentru o viaţă sănătoasă, pentru un
aspect estetic al mediului social, pentru alinierea la standardele europene.
Rezultatele obţinute:
− schimbarea mentalităţii elevilor privind rolul lor în menţinerea calităţii mediului înconjurător;
− dezvoltarea conduite ecologice la elevi;
− creşterea imaginii Colegiului Tehnic ” Dumitru Mangeron “Bacău;
− crearea unui mediu ambiental ecologic în cadrul Colegiului Tehnic “Dumitru Mangeron” Bacău şi în
comunitatea băcăuană.
Sustenabilitate:
Educaţia civico-ecologică este una dintre componenţele importante ale programelor de educaţie modernă.
Prin activităţile şi proiectele conduse de dascăli, participanţii învaţă prin experimentare ce înseamnă să fie
cetăţeni mai buni şi responsabili, care servesc interesele mediului înconjurător şi ale comunităţii lor.

285
 Prin proiectul mai sus menţionat, se vede această implicare ecologică, prin dezvoltarea capacităţilor
educative, cetăţeneşti, ajungându-se astfel ca generaţia noastră să participe activ la luarea deciziilor care ne
vor afecta propriile vieţi.
Pentru a da relevanţă celor afirmate mai sus, exemplific prin câteva fotografii grăitoare şi relevante.

286
 Împreună pentru copii: grădiniţa şi comunitatea
Educatoare: Bîrliba Iuliana
Şcoala Gimnazială Topoliţa - Grumăzeşti

“Fiecare copil pe care îl educăm este un OM dăruit societăţii” (N. Iorga)

Ştim cu toţii: copiii sunt diferiţi. Şi totuşi, câteva lucruri esenţiale îi fac să fie asemenea: toţi au
nevoie de dragoste, de securitate, de hrană bună şi de stimulare, toţi simt nevoia de siguranţă, de acceptare, de
recunoaştere, toţi caută sprijin în adult şi au nevoie de acesta pe măsură ce îşi dezvoltă încrederea în sine şi îşi
dobândesc propria independenţă. Independenţa spre ce anume? Independenţa de a fi membri participativi ai
comunităţii, membri care ştiu să îşi asume responsabilităţi şi să urmărească să le fie respectate drepturile.
Grădiniţa este unul dintre partenerii comunitari implicaţi şi consecvenţi a cărei existenţă în societate marchează
începutul traseului educaţional al copilului şi primii paşi către viitoarea sa devenire, de cetăţean responsabil.
Întregul personal al grădiniţei se străduieşte să acopere aceste nevoi sprijinind copilul în mod nemijlocit, prin
intervenţie directă şi continuă. Relaţia dintre comunitate şi grădiniţă este de determinare şi susţinere reciprocă.
De nenumărate ori, grădiniţa este pusă în situaţia de a rezolva o serie de probleme pe care, prin dimensiunea şi
locul pe care îl ocupă, nu pot fi soluţionate fără un sprijin adecvat şi o susţinere directă din partea comunităţii.
În mod firesc, părinţii sunt primii educatori ai copilului. Vine apoi rândul profesioniştilor din
grădiniţe şi şcoli să se ocupe de educarea şi formarea copiilor printr-o metodologie şi un curriculum specific
vârstei acestora. Dar educaţia copiilor, priviţi ca cei mai tineri membri ai unei comunităţi, este responsabilitatea
întregii comunităţi. Ea este leagănul creşterii şi devenirii copiilor ca viitori adulţi responsabili de menirea lor în
folosul întregii comunităţi. Comunitatea de oameni care trăiesc şi învaţă împreună constituie contextul
primordial în care se desfăşoară educaţia şi are la bază următoarele caracteristici:
• Ca fiinţe sociale, oamenii au, din cele mai vechi timpuri, tendinţa firească de a se organiza în comunităţi
guvernate de o serie de norme formale şi informale care asigură funcţionarea şi progresul comunităţii.
• În cadrul comunităţii, în diversele domenii de manifestare, fiecare persoană are drepturi şi responsabilităţi.
Astfel, asigurarea accesului egal la educaţie este dreptul fiecărui membru al comunităţii, dar şi responsabilitatea
întregii comunităţi. Sistemul de educaţie devine astfel parte integrantă în viaţa comunităţii, cu toate cerinţele ce
decurg pentru buna lui funcţionare.
• O comunitate care plasează educaţia printre priorităţile sale este o comunitate care acţionează conştient în
folosul tuturor membrilor săi. Este bine ştiut faptul că, pe termen lung, investiţia în educaţie este cea mai
valoroasă pentru societate.
• În cadrul unei comunităţi, grădiniţa şi şcoala sunt instituţii care asigură educaţia copiilor dar sprijină, în
acelaşi timp preocuparea şi nevoia adulţilor pentru perfecţionare continuă şi învăţarea pe tot parcursul vieţii.
Atunci când părinţii, copiii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră parteneri în educaţie, se
creează o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Grădiniţa reprezintă un sprijin pentru comunitate şi
nu doar un loc în care copiii îşi însuşesc cunoştinţe. Din acest motiv, parteneriatele trebuie văzute ca o
componentă esenţială şi necesară în organizarea grădiniţei şi a grupei de preşcolari. Atunci când membrii
comunităţii sunt implicaţi în activităţi ale grădiniţei precum concertele, serbările, spectacolele desfăşurate de
copii atât în grădiniţă, cât şi în afara ei, sau atunci când copiii participă la activităţi de ecologizare a
împrejurimilor sau fac vizite pentru a cunoaşte specificul local, toţi cei implicaţi trăiesc experienţe valoroase de
învăţare în situaţii noi . În fiecare zi copiii învaţă despre oameni şi locuri din comunitatea lor atunci când îşi
însoţesc educatoarele sau părinţii în plimbări şi vizite, dar şi în cadrul activităţilor desfăşurate în grădiniţă.
Grădiniţa, prin implementarea proiectelor, caută soluţii prin care să fie utilă societăţii, dar şi privită pe măsura
investiţiilor şi speranţelor. Parteneriatele organizate de grădiniţe pot conduce la:

287
 • formarea unei reţele de sprijin comunitar, complementar grădiniţei, pentru realizarea unor obiective; •
cunoaşterea specificului cultural, a valorilor mediului comunitar;
• antrenarea membrilor comunităţii în luarea unor decizii privitoare la dezvoltarea grădiniţei;
• oferirea unui suport material şi cultural copiilor din grădiniţă;
• invitarea membrilor comunităţii la momentele festive sau la evenimentele importante ale grădiniţei;
• participarea copiilor din grădiniţă la unele manifestări festive organizate de comunitate;
• stimularea continuă a învăţării şi introducerea copilului în ambianţa şcolii prin formarea reprezentărilor
despre şcoală.
Marea provocare pentru educatorul de azi o reprezintă propunerea şi derularea unor activităţi în
parteneriat, care necesită creativitate şi imaginaţie în iniţiere, dinamism în organizare şi desfăşurare, toleranţă şi
flexibilitate în luarea deciziilor şi responsabilitate în evaluare. Pentru a desfăşura un proiect de succes în
parteneriat cu actorii comunitari trebuie să cunoaştem arta de a şti să răspundem, în egală măsură, nevoilor
comunităţii.

Bibliografie
• DUMITRANA, Magdalena, „Copilul, familia şi grădiniţa“, Editura Compania, Bucureşti, 2000.
• AGABRIAN, Mircea, Şcoala, familia, comunitatea. Didactica Universitaria, 2007.

288
 Influenţa familiei in evoluţia copilului

Prof.înv.primar BISORCA FLOARE

ŞCOALA GIMNAZIALĂ nr.1, Nojorid, Jud. BIHOR

Familia e stâlpul societăţii, locul unde copilul, viitorul elev face cunoştinţă cu primii pedagogi ai vieţii sale.
Educaţia primită de copil în primii şapte ani e cea mai importantă, fiind considerată oglinda sa în societate. Rolul
acestora continuă chiar şi dupa această perioadă, părinţii implicându-se şi în ciclul preşcolar dar şi în cel şcolar.
Din păcate, implicarea prea deasă a părinţilor în activitatea de formare intelectuală şi emoţională a copilului
poate duce la pierderea integritaţii copilului dar şi afectarea modului de predare a profesorului. Reuşita şcolară nu
depinde doar de implicarea părinţilor ci si de atenţia dată de profesor. Legătura dintre profesor, elev şi familie
trebuie să se bazeze pe încredere şi conlucrare reciprocă.
Învăţământul românesc nu oferă prea multe metode prin care să creeze o legăture profesională şi emoţională
între părinte şi elev, în cadru instituţional. Eficienţa actului educativ este dată de disponibilităţile educaţiei, de
adaptare şi autoreglare faţă de sfidările tot mai numeroase ale spaţiului social. Dezvoltarea de noi metode
educaţionale nu trebuie doar să modifice sistemul educaţional, ele trebuie să creeze o legătură cu nucleul
familiei.
Odată cu creşterea în vârstă a copilului familia trece pe planul al doilea pierzandu-şi din atribuţi, pe de altă
parte, elevul caută în profesori noi modele care îl pot ajuta în drumul său spre cunoaştere. Înstrăinarea de familie
nu doar că trimite elevul pe căi greşite dar şi la părăsirea sistemului educţional. Un rol important în această
maturizare o are şi dezvlotarea personlitaţii dar şi apariţia anturajului în viaţa elevului.
Chiar dacă majoritatea famililor îşi doresc doar binele pentru propriii copii, există şi cazuri izolate în care
influenţa familiei în educaţia copilului duce la efecte dezastroase, sau din cauza dorinţelor prea ambiţioase ale
parinţilor pot suprasolicita capacitatea de învăţare a elevului.

Bibliografie:
Bonchiş E (2004)-Psihologia copilului, Oradea, Editura Univers;
Sf.Ioan Gură de Aur (2007)-Despre creşterea copiilor,Bacău, Editura Bunavestire

289
 Educatoarea şi primii paşi în grădiniţă
Prof.inv.presc. NADIA BISTRAN
G.P.P.Nr 1 ARMONIA, Marghita
Judeţul Bihor

Motto : ,,Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi
reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire! Educă-mă, te rog,
ca să pot fi o binecuvântare pentru lume!’’
din Child’s Appeal

Marele psihopedagog Pestalozzi , afirma acum două secole că “vârsta preşcolară a fost şi va rămâne
pentru copii, temelia educativă a întregii vieţi”. Acest lucru se poate aplica şi demonstra, chiar acum în
zilele noastre. Pornind de la această premisă, putem susţine faptul că la o evoluţie pozitivă a copilului, unul
dintre cei mai importanţi factori este grădiniţa. Fiind prima verigă a sistemului de învăţământ, ea reprezintă
un element crucial în procesul, dar şi în dezvoltarea fizică, psihică şi emoţională a copilului. Un rol foarte
important în realizarea cu succes a acestui proces îl are educatoarea. Rolul acesteia este să promoveze, să
coordoneze şi să dirijeze întregul proces educativ. Menirea fiecărei educatoare este de a-şi apropia fiecare
copil pentru ca acesta să devină partener în demersul educativ, la fel ca şi părinţii acestuia.. Ea trebuie să
susţină şi să consolideze dezvoltarea şi comportamentul copilului, raporturile cu sine şi cu ceilalţi, astfel
încât acesta să poată atinge momentul când îşi formulează singur reguli şi principii.
Educatoarea trebuie să se transforme într-un model pentru cei pe care-i îndrumă, creionând profilul
unei persoane calde şi sensibile. Ea este mai mult decât un exemplu în materie de comportament,
personalitate şi prezenţă estetică. Însă cum se poate atinge acest obiectiv, dacă educatoarea nu este aceeaşi
pe parcursul întregului proces educativ? Acest element s-a transformat într-o problemă foarte serioasă care a
acaparat sistemul de învăţământ românesc. Continuitatea unui pedagog în rândul colectivului de copiii,
constituie baza unui proces educaţional eficient. Instituţia preşcolară este indispensabilă, iar integrarea şi
încrederea copilului în mediul social, depinde de educatoare. Acest prim efort de adaptare la viaţa socială
va avea un mai mare succes atunci când se consolidează relaţia între copil şi educatoare. Trebuie înţeles
faptul că fiecare copil va depăşi orizontul restrâns al familiei şi va avea nevoie de o persoană care să-l
îndrume pe termen lung. Aceste schimbări de personal didactic nu fac decât să bulverseze procesul educativ
şi dezvoltarea emoţională a copiiilor.
Educatoarea este prima persoană cu care cel mic ia contact şi alături de care îşi va petrece o mare
parte a timpului. Este foarte important ca această persoană să se menţină aceeaşi, indiferent de influenţele
externe. În aceste cazuri, singurii care vor avea de suferit sunt ei, copiii, cele mai inocente fiinţe. După
părerea mea, exemplul pedagogului personifică acele calităţi pe care doreşte să le regăsească la copii:
implicare, entuziasm, curiozitate intelectuală. Dacă acest pedagog se schimbă la intervale de timp,
încrederea, siguranţa în forţele proprii şi în modelul ales, se năruie. Ne dorim copii puternici, din punct de
vedere emoţional, voioşi, curajoşi şi perfect ancoraţi în vremurile pe care le trăiesc.
Meseria de educator este o frumoasă profesie, care nu seamănă cu nici o alta, o meserie care nu se
părăseşte seara, odată cu hainele de lucru. Este aspră şi plăcută, umilă şi mândră, exigentă şi liberă, o meserie în
care mediocritatea nu e permisă, o meserie care epuizează şi înviorează, plină de un farmec anume.
Puţine profesiuni cer atâta competenţă, dăruire şi umanism precum cea de educator, pentru că doar în
câteva se lucrează cu un material atât de preţios, de complicat şi de sensibil precum omul în devenire. Ancorat în
prezent, întrezărind viitorul şi sondând dimensiunile posibile ale personalităţii, educatorul instruieşte, educă,
îndeamnă, dirijează, cultivă, corectează, perfecţionează şi evaluează neîncetat procesul formării şi desăvârşirii
calităţilor necesare omului de mâine.
Educatoarea este atenta la felul în care copiii simt, vorbesc şi acţionează şi încearcă să se mişte în
pas cu ei, în aceeaşi direcţie, şi nu împotriva lor, deci , este înzestrată cu flexibilitate. Educatoarea trebuie să
accepte copilul aşa cum este, fără a-l eticheta, ori a face haz de el. Ea trebuie să accepte sentimentele
copilului fără a se implica personal.
290
 Oferta educatoarei înseamnă înţelegere, afecţiune, prietenie şi ajutor în situaţii conflictuale, stresante.
Orice educatoare ştie că este o mijlocitoare nu numai între copii şi familie, între ei şi mediul exterior, ci şi
între ei înşişi (C. Noica), ceea ce nu este deloc uşor în această perioadă. În această calitate, ea joacă roluri
foarte diferite şi i se cere o abilitate specială, un talent deosebit, pentru a găsi modalităţile cele mai potrivite
pentru a-l ajuta pe fiecare copil să realizeze obiectivele comune tuturor. Educatoarea este un ax al copilăriei.
Ea este cea care dezvăluie sensuri noi într-o lume închisă, în sensurile existente. Ea este cea care dă sensuri
vieţii copiilor şi prin ea, lumii. Este locul unde arde şi se purifică lumea şi datorită căruia oamenii în
devenire îşi văd clar drumul, rostul, destinul. Educatoarea este cea care înnobilează timpurile, locurile,
societatea prin care se înalţă la demnitatea şi eternitate viaţa fiecărui individ.

Educaţia vârstelor mici este privită într-o perspectivă de ansamblu ca temelia personalităţii, iar
societatea nu-şi poate permite să lase la voia întâmplării procesele şi situaţiilor în care se formează copilul.

Bibliografie:
- Revista învăţământului preşcolar, nr. 3-4/1998, Bucureşti, 1998;
- Ecouri educaţionale, nr. 3-4/2005, Constanţa, Editura Europolis, 2005.

291
 RELAŢIA FAMILIE-ŞCOALĂ-COMUNITATE

Bistrian Nicoleta
Şcoala Gimnazială Nr. 2 - Grădiniṭa PP Nr. 29 Timişoara

Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în
educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa funcţioneze. In relaţia şcoală –
familie – comunitate, fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi. Societatea este instanţa superioară care
imprimă un anumit format atât şcolii cât şi familiei, iar prin idealul educaţional trasează liniile directorii pe
care acestea trebuie să le urmeze.
Familia şi şcoala sunt cele care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii . Colaborarea dintre
şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea
copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care comportă această acţiune. Referitor la
acţiunea educativă a familiei, ea este eficientă numai atunci când scopul său se înscrie pe aceeaşi linie cu a
şcolii, când între cei doi factori există o concordanţă în ceea ce priveşte obiectivele urmărite, subordonate
idealului social şi educaţional. În centrul acestei relaţii stă, desigur, copilul-elev, ca beneficiar al actului
educaţional promovat de cei trei factori deopotrivă: şcoală – familie – comunitate.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în
şcoală şi de la comunitate. Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează
cu ceilalţi. Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul
elevilor se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.
Educaţia este un fenomen social de transmitere a experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a
culturii, către generaţiile de copii şi tineri, in scopul pregătirii lor pentru integrarea in societate. Factorii
instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica s.a.m.d.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Menirea
şcolii este nu numai de a inzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea
de om. Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa
materială, cât şi un climat familial, afectiv şi moral. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra
copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele din familie. In familie se conturează
caractere. Familiile pot întãri învãtarea acasã, prin implicarea în scolile în care studiazã copiii lor,
încurajându-i pe acestia sã participe la lectii si sustinându-le interesul pentru discipline incitante si lãrgindu-
si propriile abilitãti parentale.
Principii ale colaborării familie şcoală:
- Copiii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile familie şcoala, centrată pe învăţare;
- Să ofere tuturor parinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale copiilor lor,
chiar dacă vin sau nu la şcoală,
- Colaborarea familie şcoala să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile şi, drept cadru de
sărbatorire a realizarilor, a performanţelor deosebite,
- Relaţia dintre cele doua instituţii atât de importante să constituie fundamentul restructurării educaţionale şi
al reinnoirii comunităţii;
- Eficienţa profesională a cadrelor didactice, a administratorilor şi a întregului personal al şcolii să fie
maximizată prin dezvoltarea unor abilitaţi concrete, esenţiale, conexiuni cu părintii şi comunitatea.
Şcoala şi familia trebuie să găsească făgaşul colaborării autentice bazată pe încredere şi respect
reciproc, pe iubirea faţă de copil, să facă loc unei relaţii deschise, permeabile, favorizante schimbului şi
comunicării de idei. Factorul hotărâtor pentru succesul şcolar este colaborarea directă și activă în cadrul
ecuației şcoală - familie. Efectul colaborării cu părinţii asigură reușita scopului educaţional.
Gradul de implicare al părinţilor în viaţa şcolară a copiilor lor influenţează şi rezultatele acestora, în
sens pozitiv: cu cât părinţii colaborează mai bine cu şcoala, cu atât notele copiilor sunt mai mari.
Randamentul educaţiei depinde nu numai de parteneriatul şcoală -familie, dar şi de modul în care se
realizează colaborarea între acestea şi comunitatea locală, care este considerată principalul garant al
prevenirii unor neplăcute surprize sociale.
Buna colaborare şi comunicare între şcoală, familie şi autoritarea locală determină îmbunătăţirea
climatului şcolar şi creează un mediu sigur, propice actului educaţional de calitate. Adunările pe şcoală cu
părinţii, şedinţele pe clasă, consultaţiile în grup şi convorbirile individuale, vizitele în şcoală şi cu şcoala,
292
excursiile şi călătoriile, lectoratele pedagogice pentru părinţi, formează un complex de activităţi necesare
creşterii continue a valorilor educate poate face şcoala, profesorul, comunitatea?
¬ să educe copiii cu cerinţe speciale în şcoli obişnuite, alături de copiii normali;
¬ să asigure servicii de specialitate (recuperare, terapie educaţională, consiliere şcolară, asistenţă medicală
şi socială etc) în şcoala respectivă;
¬ să acordă sprijinul necesar personalului didactic şi managerilor şcolii în procesul de proiectare şi aplicare
a programelor de integrare;
¬ să permită accesul efectiv al copiilor cu cerinţe speciale la programul şi resursele scolii obişnuite
(biblioteca, terenuri de sport etc);
¬ să încurajeze relaţiile de prietenie şi comunicarea între toţi copiii din clasă/şcoală;
¬ să educe şi ajute toţi copiii pentru înţelegerea şi acceptarea diferenţelor dintre ei;
¬ să ţină cont de problemele şi opiniile părinţilor, încurajându-i să se implice în viaţa scolii;
¬ să asigure programe de sprijin individualizate pentru copiii cu cerinţe speciale;
¬ să accepte schimbări în organizarea şi dezvoltarea activităţilor instructiv -educative din şcoală.ive atât în
şcoală cât şi în familie.
Îmbunãtãtirea relatiei scoalã-familie-comunitate este un obiectiv prioritar la nivelul învãtãmântului
românesc. În conditiile în care scoala reprezintã pionul principal al educatiei tinerei generatii, dar nu
suficient, educatia de tip familial devine necesarã cu atât mai mult cu cât bazele formãrii personalitãtii se
pun în mediul familial. Familia se poate constitui într-un factor de risc sau în unul de protectie în functie de
abilitãtile pe care le dezoltã, climatul educational si afectiv existent la nivel familial.
Acordul familiei cu scoala înseamnã gãsirea în comun a unei solutii care sã corespundã atât intereselor
copilului si familiei cât si scolii si societãtii. Când şcolile, familiile și comunităţile lucrează împreuna ca
parteneri, beneficiari sunt elevii .

Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

293
 INTERACŢIUNI ŞI INFLUENŢE ÎN CADRUL PARTENERIATULUI GRĂDINIŢĂ –
FAMILIE
PROF. ANA-MARIA BÎZDOACĂ
GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT ,, MIHAI EMINESCU ” TG-JIU, GORJ

Întrucât familia şi grǎdiniţa sunt factori educativi de mare însemnǎtate şi ceea ce realizeazǎ unul depinde
de celǎlalt, este firesc ca între aceşti factori sǎ existe o strânsǎ unitate de cerinţe şi exigenţe.
Educarea copiilor nu este o problemǎ numai a întregii societǎţi.
Familia constituie prima şcoalǎ în care copilul se socializeazǎ, iar grǎdiniţa este forma instituţionalizatǎ
care continuǎ şi completeazǎ ceea ce familia începe. De aceea, este necesar ca între grǎdiniţǎ şi familie sǎ
existe o legǎturǎ permanentǎ.
Familia reprezintǎ mediul psihopedagogic şi moral cel mai potrivit dezvoltǎrii copilului, iar grǎdiniţa
preia şi continuǎ aceastǎ acţiune de educare şi socializare a copiilor.
În mod normal, familia cautǎ sǎ intre în relaţii cu educatoarea tocmai din dorinţa dezvoltǎrii
multilaterale a copilului. Grǎdiniţa exercitǎ o influenţǎ formativǎ, dorind sǎ se cunoascǎ modul cum se dezvoltǎ
copilul şi ce dificultǎţi ridicǎ educatoarei. De asemenea, pǎrinţii vor sǎ ştie cum se comportǎ în relaţiile cu alţi
copii şi cum se încadreazǎ în disciplina grǎdiniţei.
Dacǎ în primii ani ai dezvoltǎrii sale, copilul suferǎ numai influenţele familiei, dupǎ trei ani, sarcina
educǎrii lui se împarte între familie şi grǎdiniţǎ. În acţiunea de colaborare dintre educatoare şi pǎrinţi, evident
rolul conducǎtor îi revine educatoarei. Pentru aceasta, educatoare trebuie sǎ fie cooperantă, sǎ manifeste
afectivitate şi dragoste faţǎ de copil, dar şi înţelegere şi receptivitate faţǎ de situaţiile pǎrinţilor.
Sub aspect organizatoric, colaborarea grǎdiniţei cu familia prezintǎ douǎ laturi mai importante:
rǎspândirea cunoştinţelor psihopedagogice în rândul pǎrinţilor; familiarizarea pǎrinţilor cu metodele şi
procedeele ştiinţifice de educaţie.
Rǎspândirea cunoştinţelor psihopedagogice în rândul pǎrinţilor, are o mare importanţǎ pentru
educarea în condiţii optime a copilului în familie. Un bun pedagog, poate fi numai acela care este înarmat cu
cunoştinţe ştiinţifice despre educaţie. Existǎ numeroase forme de rǎspândire a cunoştinţelor psihopedagogice.
Formele sub care se realizeazǎ propaganda psihopedagogicǎ în rândurile pǎrinţilor, sunt diverse: întâlniri cu
pǎrinţii; prezentarea de referate; expoziţii; biblioteci sau puncte de documentare, pentru pǎrinţi.
Întâlnirile cu pǎrinţii cu prezentarea unor referate pentru pǎrinţi sunt organizate în grǎdiniţǎ şi sunt
axate pe o tematicǎ interesantǎ, care sǎ-i atragǎ şi sǎ-i ajute pe pǎrinţi în rezolvarea problemelor pe care le
ridicǎ practica educǎrii copiilor în familie. Acestea, dau rezultate foarte bune dacǎ sunt întemeiate pe un
material concret, care poate fi adunat, selectat din însǎşi experienţa pǎrinţilor în educarea copiilor.
Este foarte bine, ca permanent în grǎdiniţǎ sǎ existe expoziţii pentru pǎrinţi. Aceste expoziţii vor
prezenta materiale care sǎ reflecte specificul activitǎţilor desfǎşurate de cǎtre copii în grǎdiniţǎ: obiecte
confecţionate de cǎtre copii, desene, picturi, modelaje, confecţii, decupǎri, lipiri, fişe de lucru etc.
Astfel, pǎrinţii pot înregistra cu satisfacţie progresele pe care le realizeazǎ copiii lor, de la un an la altul.
De asemenea, foarte important pentru pǎrinţi este afişarea programului zilnic al copiilor – orarul
sǎptǎmânal. Este dreptul fiecǎrui pǎrinte de a cunoaşte ce se realizeazǎ zilnic, în materie de educaţie cu copilul
sǎu.
În scopul rǎspândirii cunoştinţelor pedagogice este util sǎ se organizeze în grǎdiniţe biblioteci sau
puncte de documentare, pentru pǎrinţi. Este bine ca aceste biblioteci sau puncte de documentare, sǎ fie
înzestrate cu cǎrţi de specialitate, legate de psihologia copilului, de modul de educaţie al acestuia, metodici de
„literaturǎ pentru copii ". Astfel, pǎrinţii se pot documenta, iar educatoarea poate rǎspunde la multe întrebǎri
venite din partea acestora. Cǎrţile pot fi împrumutate acasă părinţilor, spre studiu, cu scopul îmbogǎţirii
cunoştinţelor specifice cunoaşterii copilului sau a activitǎţii ce se desfǎşoarǎ în grǎdiniţǎ.
Pe lângǎ cunoştinţe psihopedagogice, pǎrinţii trebuie sǎ-şi însuşeascǎ metode şi procedee ştiinţifice,
pentru a realiza în concordanţǎ cu grǎdiniţa sarcinile educaţiei şi instrucţiei copiilor.
294
 Educatoarea are datoria sǎ-i îndrume pe pǎrinţi cum se organizeazǎ un regim de viaţǎ pentru copii,
cum sǎ le îndrume jocurile, cum sǎ contribuie la educarea lor, la formarea personalitǎţii acestora.
Stǎpânirea de cǎtre pǎrinţi a acestor metode şi procedee nu este un lucru uşor. Calea de a le însuşi, este
aceea de a asista la desfǎşurarea programului din grǎdiniţǎ, implicarea directǎ a lor în unele activitǎţi şi acţiuni.
Aici, pǎrinţii vor vedea în mod concret cum lucreazǎ educatoarea. De asemenea, analizând manifestǎrile
copilului, explicând cauza apariţiei lor ( în raport cu influenţele primite de copii în familie), educatoarea, poate
sǎ-i înveţe pe pǎrinţi cum sǎ procedeze mai bine în viitor.
Participarea la activitatea ce se desfăşoară în grădiniţă, permite pǎrintelui sǎ fie propriul evaluator al
copilului sǎu şi sǎ-l aprecieze, ţinând seama atât de cerinţele educatoarei, cât şi de ale colectivului din care face
parte.
Desfiinţarea pragului dintre familie şi grǎdiniţǎ şi a barierei de comunicare dintre educatoare şi pǎrinţi,
se reflectǎ în relaţia de colaborare şi ajutor reciproc dintre aceşti factori educativi care sunt chemaţi sǎ
conlucreze în vederea obţinerii celor mai bune rezultate în ceea ce priveşte educaţia copiilor.
Un obiectiv fundamental al relaţiei dintre educatoare şi pǎrinţi, îl constituie grija de a asigura sǎnǎtatea
fizicǎ şi mintalǎ a copiilor, de a le înlesni procesul socializǎrii şi integrǎrii în şcoalǎ.
Paralel cu pregǎtirea copiilor pentru clasa I, educatoarea şi pǎrinţii, le cultivǎ copiilor sentimentul de
dragoste pentru şcoală şi le stimulează curiozitatea şi dorinţa acestora de a deveni şcolari. În grǎdiniţǎ, copiii se
joacǎ de-a şcoala, dar nu fac şcoalǎ.
Cunoaşterea copiilor şi tratarea lor individualǎ şi diferenţialǎ stimuleazǎ cristalizarea noilor relaţii dintre
educatoare şi pǎrinţi.
Imaginea pǎrinţilor despre copil, se confruntǎ cu imaginea educatoarei despre copil. Din aceastǎ
confruntare, se clarificǎ dimensiunile personaltǎţii copilului în formare. În plus, se depisteazǎ interese şi
aptitudini şi se cautǎ modalitǎţi eficiente de cultivare şi afirmare a lor.
Rǎspunzând cerinţelor unei educaţii psihopedagogice complete, colaborarea cu părinţii preşcolarilor şi
integrarea pǎrinţilor în activitǎţile instructiv-educative din grǎdiniţǎ, rǎmâne un deziderat prioritar, cu atât mai
mult cu cât materializarea lui dovedeşte practic, cǎ oferǎ avantaje tuturor pǎrţilor implicate în procesul
educaţional.
Porţile grǎdiniţei nu sunt închise pentru pǎrinţi.
Continuându-se procesul instructiv – educativ din grǎdiniţǎ în familie , eşecul şcolar de mai târziu
poate fi preîntâmpinat .

295
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Învățătoare:Blaga Adina
Școala Gimnazială Budești
Jud. Bistrița-Năsăud,România

Activitatea educativă din grădiniță nu poate fi izolată de influiențele educative care se exercită asupra
copilului în familie.Educația trebuie să se manifeste permanent ca o acțiune coerentă ,complexă si unitară a
gradiniței ,școlii,familiei si comunitații.
Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și posibilitățile
oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerințelor
dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor de
predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție
majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile
și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal însă faptul că în
dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici fiind
foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de congeneri.
Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o comunitate
închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo unde copilul
petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa răspunde deci
unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că şi curriculum
educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Școala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi
bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.

296
 Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun
pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească
mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.
Educația trebuie să se manifeste în permanență ca o acțiune unitară, convergentă , orientată către formarea
și dezvoltarea personalitații copilului.

BIBLIOGRAFIE:

1. ADINA BĂRAN-PESCARU, „PARTENERIAT ÎN EDUCAŢIE – FAMILIE, ŞCOALĂ,

COMUNITATE, EDIŢIA XXI, ARAMIS.
2. ECATERINA ADINA VRĂJMAŞ, „CONSILIEREA ŞI EDUCAŢIA PĂRINŢILOR”, EDITURA
ARAMIS, EDIŢIA XXI.
3. GEORGESCU BUNESCU, GABRIELA ALECU, DAN BADEA, „EDUCAŢIA PĂRINŢILOR
STRATEGII ŞI PROGRAME, EDITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ, BUCUREŞTI, 1997.

297
 Şcoală, individ, familie

Prof. înv. primar - Blaga Adriana - Şcoala Gimnazială Nr. 1 Bunteşti

Colaborarea şcolii cu familia este o acţiune fină şi suplă, de educare a ambelor categorii. Acţiunile de
consultaţii, discuţiile individuale, discuţii pe teme psihopedagogice, lectoratele de părinţi, comportarea
civilizată, sunt condiţiile necesare învăţării.
Pentru majoritatea familiilor, şcoala reprezintă o instituţie specializată, care preia şi continuă una
dintre sarcinile ei, şi anume „ opera de socializare ” a copiilor (Bontaş, I., 1994). Orice familie cu copil,
datorită duratei mari de şcolarizare, este interesată ca această influenţă să fie pozitivă şi continuă în toţi
aceşti ani, caută să intre în anumite relaţii cu ea. Convinsă că şcoala exercită şi o influenţă formativă şi că nu
rămâne o simplă informare, familia vrea să cunoască modul cum se dezvoltă copilul sub acest sistem de
influenţă.
În trecut, şcoala făcea mai mult instruire, educaţia fiind lăsată pe seama familiei. Astăzi şcoala vrea să
formeze conştiinţe, conduita, concepţia, atitudinile, interesele şi să asigure pregătirea profesională, „
comedia umană debutează în şcoală ”, deci şcoala are două daruri de preţ: cunoaşterea oamenilor şi
cunoaşterea de sine. Dacă în familie se garantează curăţenia morală, vorbind ideal, la şcoală copilul capătă „
sentimentul integrării într-un tot supradotat şi implacabil ” (Iluţ, P., 2005).
Mulţi părinţi consideră că, odată cu intrarea copilului în rândurile şcolii, o parte din funcţiile lor
încetează. Unii cred că funcţia educativă este rezervată numai şcolii şi ca atare nu se mai ocupă sau chiar
devin dezinteresaţi de evoluţia, în continuare, a copilului, chiar acuză şcoala când este ceva rău („doar de
aceea este la şcoală ”).
Modul de a colabora cu şcoala şi interesul părinţilor pentru activitatea copilului cu statutul de elev
trebuie abordată din ambele direcţii, atât din partea familiei, cât şi a şcolii.
Elementele comune familiei şi şcolii se vor răsfrânge într-o organizare ierarhică a acestor două
sisteme sociale, care au diferite graniţe: „ generale, ierarhice şi între sisteme ” (Iluţ, P., 2005). Trebuie
elucidat cine este în familie şi în şcoală subsistemul executiv, adică cine ia deciziile. Regulile şi limitele
formează constant, vin în ajutorul copiilor de a se simţi în siguranţă, deoarece cineva este implicat şi capabil
să îi înveţe despre limite şi încălcarea regulilor atrage consecinţele negative.
În fiecare sistem există reguli care guvernează oamenii în privinţa modului de a face, de ce să facă şi
ce să facă. Trebuie să ne imaginăm imposibila poziţie în care un copil nu poate găsi singur poziţia corectă,
pendulând între regulile şcolii şi cele familiale. Fiecare sistem îi cere loialitate copilului, acest fapt
dezorientându-l pentru început.
Există, totuşi, puncte comune ale acestor sisteme, reflectate în următoarele relaţii (Iluţ, P., 2005):
- familia vede problema ca având originea în şcoală şi, implicit sau explicit, plasează responsibilitatea
şcolii, nerecunoscându-şi partea sa de vină. Îmbunătăţirea acestor relaţii se face prin sesizarea
părinţilor în legătură cu dimensiunea dificultăţilor (terapie şcolară şi familială);
- şcoala atribuie neadaptările familiei (situaţii de divorţ, separare, apariţia unui copil, etc.). Între şcoală
şi familie au existat mereu graniţe şi discuţii, însă s-a încercat să se ajungă la o soluţie comună;
ambele sisteme recunosc problema copilului şi admit că ceva trebuie realizat.
Diferenţele dintre şcoală şi familie sunt, de obicei, micşorate şi înfăţişează doar aspectele
diferenţiative sub forma a ceea ce este copilul şi ceea ce face copilul.
După cum arată datele pedagogiei familiale, nici o instituţie nu poate exercita o influenţă atât de
remarcabilă asupra integrării sociale de mai târziu a copilului, ca aceea pe care o exercită familia (Bontaş, I.,
1994). Aici, în familie, copilul realizează primele contacte sociale, directe şi de cea mai lungă durată.
Socializarea copilului, pregătirea rolurilor în vederea vieţii conjugale, gospodăreşti, profesionale şi politice,
sunt oferite de modelele concrete şi accesibile ale tipurilor de familie.
Într-o formulare succintă, pregătirea psiho – socială a copilului în familie se rezumă, deci, la
întrebările: ce este, ce vrea, ce poate, ce trebuie să devină acest copil?
Ce este copilul ? Problema vizează înţelegerea, cunoaşterea de către părinţi a naturii, locului şi
rolului copilului. Ei văd în copil un adult incomplet, în loc să se apropie de înţelegerile, trebuinţele lui,
încercând să le substituie cu propriile lor gânduri şi idei. În felul acesta optica proprie a copilului este
înlocuită în mod denaturat cu cea a adultului. Prin urmare, unii părinţi văd „ cum ar dori să fie şi nu aşa cum
este copilul în realitate ” (Berge, A., 1973). Aceasta generează conflictele între generaţii. Deci nu este deloc
obligatorie concordanţa între ceea ce vor părinţii şi ceea ce sunt pe cale să devină copiii.
298
 Ce vrea să devină copilul ? „ Spune-mi spre ce aspiri şi ce doreşti, ca să-ţi spun cine eşti! ”. Dacă
acest adevăr este valabil pentru adult, nu mai puţin va fi şi pentru copilul cu aspiraţiile şi dorinţele sale.
Copilul trebuie să ştie ce să pretindă de la viaţă, însă trebuie să îl învăţăm să nu încerce „ să răstoarne munţii
”. Pe acest temei, în perioada copilăriei şi la fiecare copil în parte trebuie să se fixeze nivelele de aspiraţie
corespunzătoare.
Ce poate să devină copilul ? Trebuie avuţi în vedere termenii de disponibilitate, posibilitate şi
capacitate. Aflat în pragul opţiunii profesionale, adolescentul trebuie să se decidă numai sub îndemnul
vocaţiei puternice pe care o resimte. De fiecare dată un nivel de dezvoltare exprimă o nouă treaptă de
adaptare şi integrare socială a copilului. La adolescenţă, copilul va ajunge la stabilizarea şi structurarea celor
mai importante componente ale personalităţii. Copilul devine ceea ce am reuşit să realizăm din el (Bonchiş,
E., 2002).
Ce trebuie să devină copilul ? Alături de factorii psihologici subiectivi, alegerea profesiunii este
puternic influenţată şi de factori obiectivi, de ordin social, de care familia poate să nu ţină seama. Numai
punerea în concordanţă a celor două categorii de factori va permite, la timpul său, alegerea adecvată şi apoi
exercitarea reuşită a rolului profesional ce îi va reveni copilului în viaţă.
Transmiterea familială a cunoştinţelor şi abilităţilor profesionale a căpătat o amploare pe care a
dovedit-o educaţia şcolară în ultima jumătate de secol (Iluţ, P., 2005). Bourdieu spunea că „ socializarea
familială creează structuri profunde (habitus – ul) care orientează către un anume tip de activitate
profesională şi facilitează însuşirea acesteia ” (Hatos, A., 2006).

Bibliografie
Berge, A., (1973), Copilul dificil, E.D.P., Bucureşti.
Bonchiş, E., (2002), Învăţarea şcolară, Editura Universităţii Emanuel din Oradea.
Bonchiş, E., (2007), Psihologia copilului, Editura Universităţii din Oradea.
Bontaş, I., (1994), Pedagogie, Ed. ALL, Bucureşti
Hatos, A., (2006), Sociologia educaţiei, Polirom, Iaşi.
Iluţ, P. (2005) Sociopsihologia şi antropologia familiei, Iaşi, Ed. Polirom

299
 Importanţa relaţiei grădiniță-familie- societate in dezvoltarea socioemoţională
a copilului

Blaga Emilia

Perioada preşcolarităţii este una din etapele de intensă dezvoltare psihică. Aceasta are loc sub presiunea
structurilor sociale, culturale, prin influenţele mass-mediei şi frecventarea instituţiilor preşcolare unde copilul ia
contact cu cerinţe multiple privind autonomia şi adaptarea la mediul de viaţă. În multe situaţii apar diferenţe de
cerinţe din partea educatoarelor comparativ cu cele din familie, ceea ce implică o mai mare varietate de
conduite. Ca atare, contradicţiile dintre solicitările externe şi posibilităţile interne devin mai active. Pot apărea
şi contradicţii cum ar fi contradicţia dintre cerinţele interne, dorinţele, aspiraţiile, interesele copilului şi
posibilităţile de a fi satisfăcute. Pe acest plan se dezvoltă negativismul infantil, dar şi o concepere mai profundă,
de fond a întregii activităţi psihice, asimilarea şi înţelegerea a ceea ce e permis şi a ceea ce nu este permis, a
ceea ce este posibil şi a ceea ce nu este posibil, a ceea ce este bun şi ce este rău.
La copilul mic, influenţele sunt organizate şi structurate de adulţii ce îl înconjoară: mai întâi părinţii şi
ceilalţi membrii ai familiei, apoi educatoarele şi ceilalţi copii cu care relaţionează. Responsabilitatea cea mai
mare privind dezvoltării copilului, în primele etape ale vieţii sale, revine familiei şi nu întotdeauna influenţele
sunt pozitive. Chiar şi atunci când grădiniţa oferă programe bune şi eficiente, experienţele negative acumulate
de copil, uneori, în familie, nu pot fi contracarate. Mai mult, ceea ce asimilează copilul de la grădiniţă se poate
pierde dacă familia nu întăreşte şi nu valorifică suficient aceste achiziţii. Prin urmare, pentru ca activitatea
desfăşurată în cadrul unui program de educaţie preşcolară să fie, realmente, pe termen lung, eficientă, este
necesar ca specificul şi obiectivele acesteia să fie prezentate familiei, pentru ca, ulterior, să se existe o
colaborare strânsă între aceasta şi grădiniţă.
Copilul preşcolar traversează etapa cunoaşterii prin lărgirea comportamenului cu mediul social şi cultural din
care asimilează modele de viaţă ce determină o integrare tot mai activă la condiţia umană. Mediul solicită
copilului nu numai adaptări ale comportamentului la sisteme diferite de cerinţe în condiţii de tutelă, protecţie şi
afecţiune, dar creează în acelaşi timp o mai mare sesizare a diversităţii lumii şi vieţii, o mai densă şi complexă
antrenare a deciziilor, curiozităţii, trăirilor interne la situaţii numeroase şi inedite. Concomitent se dezvoltă
bazele personalităţii copilului, capacităţile de cunoaştere, comunicare, expresia şi emanciparea
comportamentelor ce ating grade de complexitate raportate la caracteristicile de vârstă şi dezvoltare psihofizică.
Rolul educatorilor în dezvoltarea competnţelor emoţionale şi sociale ale copiior este foarte important,
deoarece începând cu vârsta preşcolară ei petrec la grădiniţă mai mult timp decât alături de părinţi. În acest
mediu copiii pot sî înveţe mai bine şi sistematic despre emoţii şi comportamente, dar în acelaşi timp este mult
mai atent observat de către educatori. Unii copii reuşesc să se adapteze mai uşor cerinţelor, iar alţii riscă să fie
percepuţi copii „problemă” şi trataţi ca atare. Aici intervine rolul consilierului, care sprijină atât activitatea
educatoarei cât şi formarea unor comportamente sosio – emoţionale.
Puţini dintre părinţi sunt instruiţi pentru rolul de părinte, deşi toţi suntem de părere că este cel mai important
rol dintre câte avem în viaţă. Avem impresia că ştim din naştere cum se cresc copiii, cum să ne descurcăm cu ei
când nu sunt cooperanţi, cum să împăcăm nevoile lor cu ale noastre, cum să-i ajutăm să crească fericiţi şi
împliniţi, dar uneori e atât de dificil.
Părinţii trebuie să încurajeze exprimarea emoţionala a copilului consolând copilul când e trist, empatizând cu
copilul când e furios, ajutându-l când îi este frică. Ei vor permite copiilor să experimenteze emoţii, încurajând
exprimarea emoţiilor pozitive si ajutându-i în controlul emoţiilor negative.
Consilierul poate să fie un sprijin şi pentru unitatea şcolară, sprijinind grădiniţa în procesul de educare a
copiilor, fiind iniţiatorul unui parteneriat de succes între grădiniţă, familie şi alţi factori. Sprijinul consilierului

300
vizează atât dezvoltarea rolului de părinţi, cât şi dezvoltarea personală a adultului care se găseşte într-o situaţie
problematică.

Bibliografie

Glava, A., Glava, C. (2001). Introducere în pedagogia preşcolară. Cluj – Napoca: Editura Dacia.
Petrovai, Domnica, Preda, Viorica, Petrică, Sorina & Brănişteanu, Rodica. (2012). Pentru un copil sănătos
emoţional şi social.Bucureşti: Editura V& I INTEGRAL.
Bonchiş, E. (2007). Psihologia copilului. Oradea Editura Universităţii.

301
 CE TREBUIE SĂ STIE PĂRINȚII…

Blaga Lucreția
Centrul Școlar de Educație Incluzivă Beclean

Educarea copiilor într-o țară de drept cu o economie de piață constituie o sarcină deosebit de
importantă atât pentru fiecare părinte în parte cât și pentru întreaga societate.
Rolul principal în educarea copiilor îl au părinții,familia.De multe ori,apreciindu-se felul de a fi al
unuia dintre noi,se aminteștete de educația primită în viața copiilor.Deprinderile bune,însușite din frageda
copilărie,de la părinți și ceilalți membri ai familiei,se dezvoltă și înfrumusețează caracterul omului.Cu greu însă
se dezrădăcinează deprinderile rele căpătate în primii ani ai vieții copilului.
Deși părinții nu sunt calificați pentru activitatea de instruire,ei au privilegiul,în raport cu învățătorul, de a
lucra cu mai puțini copii în același timp.
Conceptele pe care le învață copilul înainte de a împlini 5 ani sunt printre cele mai dificile,iar
învățarea ,care este un exercițiu complex,trebuie să se facă progresiv.Limbajul e mijlocul cel mai rapid și cel
mai sigur pentru materializarea noțiunilor abstracte.Este bine să admitem faptul că întotdeauna regulile se pot
extrapola și exprima în termeni de limbaj.De aceea se pot prezenta un minim de reguli necesare și să încercăm
să observăm ce sens acordă copilul unui concept.Trebuie să ținem seama de rezistența copilului!Când îi cerem
unui copil să învețe îi cerem să renunțe la răspunsurile pe care le știe și să experimenteze noi răspunsuri.Îi
cerem să schimbe lumea,atunci când el preferă să se agațe de aceasta.
Recompensele potențiale pentru sacrificiul la care consimte sunt laudele și sentimentul că a realizat
ceva.Copilul trebuie stimulat în permanență, pentru a-l ajuta să se acomdeze cu situația de ”a învăța” și de a
depăți cu bine această care nu-i convine.Copilul nu poate discerne asupra a ccea ce poate învăța și nici asupra
momentului potrivit pentru a o face.De aceea părinții vor fixa un program.Rigiditatea manifestată de copii în
învățare este o apărare împotriva unei lumi prea plină de surprize.Un program le va permite să știe exact ce se
va întâmpla în continuare.Crescând , ei îți vor da seama de faptul ca rigiditatea le limitează accesul la
cunoaștere și vor manifesta dorința de a renunța la obiceiurile lor stereotipe.Ar trebui încurajați să facă acest
lucru.Explicațiile vor fi scurte și simple,pentru a putea fi urmărite si pentru a căpăta sens pentru copil.Conceptul
care va fi prezentat copilului trebuie izolat și pentru dobândirea lui de către copil e indicat un demers care să
ajute copilul să înțeleagă rapid și clar.De aceea este necesar :
-să exprimați cum ați putea prezenta noul concept în momentul cel mai simplu;
-să prevedeți interpretările eronate pe care le-ar putea face copilul;
-să-l dirijați ,evitând impasurile;
-să corectați imediat eroarea,făcându-l să înțeleagă ce demers propriu a adaptat care îl conduce la
eroare;
-să pretindeți răspunsurile complete,care corespund unei exigențe practice,prin care se fixează
reguli;(ex: Câte zile are săptămâna? ”Săptămâna are șapte zile.”.Nu se admite răspunsul eliptic: șapte.);
-să evitați șocurile emoționale în procesul învățării,prin prevenirea răspunsurilor incorecte sau prin
corectarea celor greșite ,introducîând cât mai puține elemente traumatizante posibile.Cuvintele care
caracterizeză eșecul ( NU-ul !) încetinesc învățarea,crescând tensiunea emoțională.Folosiți-le cât mai puțin
posibil!
-să terminați ”lecția” pe un ton plăcut ,nu morocănos sau certăreț deoarece ultima parte a lecției lasă
cea mai puternică impresie asupra copilului.Imprimați-i senzația că a fost la înălțime prin efortul depus;
-să fiți comsecvenți,dar umani în educația propriului copil;

302
 - nu-l mințiți pe copil,iar când pune întrebări ”șirul DE CE-urilor” străduiți-vă să-i arătați că absolut
totul în lume poate fi pus în discuție ,dar că există limite chiar ți în acțiunea de a întreba,atunci când aceasta
devine sâcâitoare sau când întrerupe conversația persoanelor adulte;
-să nu vă pretați șiretlicurilor copilului,care prin întrebări repetate vă determină la crizele de
autoritate paternă și amenințări;
- ajutați copilul să-și formeze o atitudine pozitivă ,dar realistă despre sine însuși!Dați copilului
întotdeauna impresia că este inteligent și poate mai bine și mai mult.Nu –i spuneți niciodată că este prost și nu
admiteți nici fraților să sugereze acest lucru.Nu comparați propriul copil cu alții,deoarece fiecare copil
constituie o entitate;
-ajutați copilul să se dezvolte pe plan fizic,dar și intelectual!Dacă un copil nu este la înălțime din
punct de vedere al capacităților fizice ,nu se va asocia celorlalți,se va retrage în sine.Cu cât se va retrage mai
mult ,va fi mai în întârziere,față de ceilalți copii.Cu cât va fi mai în întârziere,cu atât va fi mai greu acceptat de
egalii săi.Aptitudinile fizice îl ajută să fie acceptat și de aceea ele trebuie cultivate printr-un program echilibrat;
-recunoașteți-vă propriile limite!Arătați solidaritate față de copil,dar nu vă identificați cu acesta
sufocându-l, și nici nu-l tratați ca pe un dușman,încercând să-l stăpânți.Dacă îl mustrați adeseori și îl pedepsiți
pentru orice greșeală,copilul va deveni un nesigur pe sine și un nefericit.
Creați copilului dumneavoastră UN MEDIU ÎNCONJURĂTOR activ și realist,nu unul
stereotip,schematizat în care învață CINE ESTE,CARE ÎI este rolul,CĂ ESTE IUBIT,CARE ARE DREPTURI
ȘI ÎNDATORIRI CARE ÎL DOTEAZĂ CU INSTRUMENTE FIZICE ȘI INTELECTUALE,de care va avea
nevoie de a se impune în viață.

BIBLIOGRAFIE:
1. A.Gheorghe, F . Miu , O. Ghiță, A.Dumitrache,A. Gherea, A. Negreanu, M. Duțescu, G. Cătană,
C.Mitrică, S. Petcu, D. Pavelea, T.Deaconu, M.Ciobanu, S.Rotaru, T.Geta,Școala și familia,editura ”Gheorghe
Cârțu Alexandru”,Craiova,2005.
2. Andre Berge, Mediul familial în psihologia copilului,E.D.P.,1970.
3. Pernoud ,L., Cum îmi cresc copilul,editura Terra,București,2001.
4. Bătrânu E.,Educația în familie,editura Politică,București,1997.

303
 RELAŢIA GRĂDINIŢĂ –ŞCOALĂ- FAMILIE-COMUNITATE

Prof. înv. preşcolar – Bleoju Geanina Alina

Grădiniţa cu P.P.nr.11 Bârlad

Fiecare instituţie din comunitatea apropiată copilului poate influenţa formarea şi instruirea acestuia prin
modalităţi indirecte, dar şi prin modalităţi directe: sprijin, colaborare, cooperare. În fapt este o responsabilitate
pe care o au diferitele instituţii de a contribui la efortul educativ şi de a sprijini grădiniţa.
Pentru educatoare este foarte important să identifice acei părinţi sau factori de comunitate care pot sprijini,
să-i antreneze în acest domeniu, să valorifice şi să facă cunoscută contribuţia lor.
Parteneriatul grădiniţă – familie îşi propune schimbarea mentalităţii părinţilor, a atitudinilor şi
comportamentelor acestora. O preocupare permanentă în întâlnirile cu părinţii trebuie să fie identificarea
dificultăţilor pe care le întâmpină aceştia în comunicarea cu propriii lor copii, precum şi mijloace de optimizare
a comunicării dintre aceştia. Cunoaşterea copilului este o necesitate, părintele are obligaţia să cunoască
temperamentul copilului, pentru că educaţia trebuie individualizată în funcţie de temperamentul şi reactivitatea
lui. În perioada copilăriei, temperamentul se află în forma lui nativă, dar treptat se modelează, pe măsură ce
educaţia din familie şi şcoală îşi spune cuvântul. Din experienţa la catedră am constatat că educaţia realizată în
grădiniță nu este solidă dacă copilul nu are „cei şapte ani de acasă”, ceea ce relevă că în familie trebuie să se
pună bazele unei educaţii sănătoase pentru viaţă.Este important ca părintele să ştie că mediul de viaţă şi
educaţia sunt factori esenţiali în dezvoltarea copilului. În orice familie, copiii au nevoie de multă iubire, grijă şi
atenţie. Ei se simt iubiţi şi în siguranţă când sunt ascultaţi fără să fie certaţi. Dacă „li se tot face morală şi nu vor
fi ascultaţi, ei vor începe să-şi ascundă sentimentele, nevoia de comunicare fiind strâns legată de nevoia de
dragoste.
Parteneriatele cu familia cooptează părinţii ca parteneri în procesul educativ, îi informează despre valorile
promovate în aceste instituţii specializate în educaţia celor mici, formându-i ca beneficiari direcţi ai achiziţiilor
de ordin educaţional al propriilor copii. Exemple de parteneriate: „ Eu sunt unic” , „ Eu şi ceilalţi” , „ Părinţi şi
copii” .
Pentru realizarea parteneriatului cu părinţii este esenţial ca:
- părinţii să fie priviţi ca participanţi activi care pot aduce o contribuţie reală şi valoroasă la educarea
copiilor lor;
- părinţii să fie parte la adoptarea deciziilor privitoare la copiii lor;
- să se recunoască şi să se aprecieze informaţiile date de părinţi referitoare la copiii lor;
- să se valorifice aceste informaţii şi să se utilizeze în completarea informaţiilor profesionale;
- responsabilitatea să fie împărţită între părinţi şi educator.
Parteneriate cu comunitatea
Copilul vine în contact cu persoane diferite, creşte şi se dezvoltă într-un mediu comunitar variat, necunoscut
pentru el. Specificul cultural, valorile promovate de acest mediu trebuie avute în vedere. De aceea este nevoie
ca membrii comunităţii să fie antrenaţi în luarea unor decizii, direcţionarea unor activităţi, remedierea unor
aspecte negative. Cu sprijinul acestora educatoarea îşi poate manifesta disponibilitatea de colaborare în cele mai
diverse domenii.
Colaborarea cu primăria - Această instituţie se poate implica în activităţi didactice şi de distracţie pentru
copii cum ar fi: înotul sau gimnastica; întreţinerea şi reparaţia localurilor de învăţământ; dotarea unităţilor de
învăţământ cu mobilier şi alte materiale necesare, echipament informatic; finanţarea unor acţiuni colective:
concursuri cu prilejul zilei de 1 Iunie, cu ocazia sărbătorilor de iarnă.
Exemple de acţiuni comune cu primăria: „La mulţi ani, copilărie!”, „Urări de Anul Nou”, „Datini şi obiceiuri
la români”, „Artişti în devenire” .
În urma acestor acţiuni copiii pot fi răsplătiţi cu dulciuri, jucării, cărţi, diplome.
Parteneriat grădiniţă–şcoală
În cadrul acţiunii de reformare a sistemului de învăţământ şi reaşezare a lui pe baze moderne, se subliniază tot
mai intens ideea parteneriatelor educaţionale, ce creează oportunităţi de cooperare, consultare, comunicare,
conlucrare în vederea atingerii unui scop comun. În urma consultărilor reciproce, a nevoilor resimţite de ambii

304
parteneri s-a stabilit un acord între unităţile de învăţământ implicate. Acest parteneriat se naşte dintr-o serie de
neajunsuri întâmpinate cum ar fi: relaţia sporadică dintre şcoală şi grădiniţă, necunoaşterea suficientă a
prevederilor celor două instituţii, neconcordanţa de cerinţe, dezorientarea părinţilor în ce priveşte cerinţele
scolii, nehotărârea lor cu privire la înscrierea copiilor la şcoală.
Parteneriatul între cele două instituţii de învăţământ urmăreşte găsirea celor mai eficiente căi pentru a asigura
adaptarea copiilor cu vârste între 3-6 ani la noua etapa din viaţa lor, şcoala, după cum vizează şi îmbunătăţirea
pregătirii profesionale a cadrelor didactice prin activităţi organizate în şcoală şi grădiniţă, valorificând
cunoştinţele, experienţa cadrelor şi baza materială a unităţilor implicate.

305
 GENERAŢIA DE MÂINE
Înv. Blidaru Dumitru
Şcoala Gimnazială Nr. 11, Buzău, judeţul Buzău

Tema generoasă pe care o propune acest simpozion m-a convins să particip şi să-mi exprim, prin
intermediul acestor rânduri, părerea mea despre relaţia şcoală – familie – societate…
De-a lungul istoriei, idealul educaţional a fost schimbat în funcţie de cerinţele comunităţilor, de
dezvoltarea economică, socială, religioasă sau, uneori, autoritară a celor care conduceau. Astfel, dacă în Evul
Mediu existau modelele Michelangelo, Leonardo da Vinci şi câţi alţii care stăpâneau cunoştinţele scrise sau
nescrise ale vremii lor, în cărţile lui Alvin Toffler – care face o analiză pertinentă a epocii noastre, dar şi
proiecţii de viitor, apare ideea de echipă de specialişti, din varii domenii, pentru a inventa, a descoperi în
folosul umanităţii. “Boomul” informativ, multitudinea domeniilor de cercetare ştiinţifică, specializările
unidirecţionale, tehnologia tot mai avansată duc spre necesitatea de a pune laolaltă “minţi luminate” din
domeniile lor pentru a proiecta viitorul. De altfel, şi marii psihologi şi pedagogi spun acelaşi lucru.
Plecând de la aceste considerente, în acest prezent tot mai mondializat şi de care suntem cu toţii
răspunzători, şcoala trebuie să ofere cele mai eficiente soluţii pentru educarea viitoarei generaţii de
pământeni. Dar ea nu poate singură…
Am o experienţă bogată în învăţământul primar (40 de ani), iar de 17 ani sunt în alternativa educaţională
Step by Step. Elaborată de şcoala de gândire psihopedagogică “Children Resource International” din
Washington – SUA, această alternativă educaţională a apărut şi în Europa de Est (în fostele ţări comuniste)
din iniţiativa Fundaţiei Söros.
În România a debutat la grădiniţă şi, în urma succesului său, a continuat în învăţământul primar şi chiar
gimnazial. Iată deja o unitate între ciclurile de învăţământ românesc (preşcolar, primar, gimnazial) care se
bazează pe filosofia acestei alternative.
Individualizarea (persoane diferite se dezvoltă în ritmuri diferite, existând perioade critice individualizate
de dezvoltare), multiculturalismul, educaţia centrată pe copil, parteneriatul cu părinţii, comunicarea,
incluziunea – sunt doar câteva din principiile care stau la baza filosofiei alternativei.
Am să mă opresc, în continuare, doar la parteneriatul cu părinţii şi cu comunitatea din care elevii noştri
fac parte. Preluând buna experienţă americană unde funcţionează alternativa (mai ales în comunităţi de o
mare diversitate etnică, religioasă, socială, culturală), şi la noi în ţară, în clasele Step by Step, sunt respectate
tradiţiile, religia, etnia fiecărui elev. Toţi copiii acestor clase se bucură de ziua de naştere a fiecăruia, de
sărbătorile religioase ale etniei sau de tradiţiile lor. În acest sens sunt invitaţi şi părinţii – care pot participa
efectiv la astfel de evenimente, având şi posibilitatea să cunoască mai bine pe colegii copiilor şi chiar
membri din familiile acestora. Trăim într-o lume mult diversificată, iar părinţii copiilor sunt specialiştii cei
mai autorizaţi (uneori mai mult decât noi, învăţătorii) în diferite domenii. De aceea sunt invitaţi în activităţile
clasei atât ca specialişti, dar şi ca părinţi, relaţia de parteneriat căpătând dimensiuni concrete. Au fost şi
situaţii în care “ruptura” de familie a copiilor de 6 ani s-a produs mai greu, iar unul dintre părinţi a trebuit să
participe la activităţile clasei. Învăţătorii l-au folosit în derularea “Activităţii pe centre” – activitate
dominantă la clasele de Step. De altfel, părinţii pot participa oricând la activităţile clasei – prin sarcini
adecvate competenţelor profesionale.
Parteneriatul cu părinţii însă nu se rezumă la atât. Pe lângă cunoscutele “ şedinţe cu părinţii” în care se
abordează tematici educaţionale, didactice, organizatorice etc., mai există “ Corespondenţa cu părinţii” care
constă în trimiterea de scrisori informale privind conţinuturile abordate din programa şcolară, cât şi
referitoare la aspecte educative, organizatorice, generale sau individuale. De asemenea, discuţiile cu aceştia
privind progresul individual al copilului, organizate după program, edifică părintele în legătură cu
competenţele şi individualitatea fiecăruia.
Nu doresc să fac o caracterizare a alternativei, nici o invitaţie “pro domo” de a determina colegii să
lucreze în alternativă, dar nici pentru ca părinţii din comunitate să-şi înscrie copiii în astfel de clase. Şi asta
pentru că învăţătorii care vin în alternativă trebuie să urmeze multe cursuri, pentru că trebuie să-şi schimbe
mentalul didactic pe măsură ce înţeleg filosofia acesteia, iar referitor la părinţi pentru că trebuie să înţeleagă
alternativa în esenţa ei şi nu numai pentru avantajul de a avea copilul supravegheat până la ora 1600
(programul alternativei este de la 800 la 1600) şi care nu are teme pentru acasă…

306
 Dar, în condiţiile în care copiii comunică şi colaborează în rezolvarea cerinţelor de lucru, când aceştia
sunt prin formatul alternativei în permamenţă faţă în faţă – fie în “Centrele de activitate”, la “Intâlnirea de
dimineaţă” sau la celelalte activităţi specifice, când nu există o clasificare a acestora sau ideea de concurenţă
inhibatoare – evaluarea urmărind progresul fiecăruia raportat la programa şcolară, dar şi la propriile
performanţe, când ai părinţi cooperanţi în activităţi şi conştienţi că sunt parte în educaţia propriilor copii, nu
am cum să nu îndrăgesc Alternativa !
Iar dacă foştii elevi ai alternativei au dovedit că s-au integrat cu succes în învăţământul românesc tot mai
reformat, că au ajuns, prin performanţele lor, olimpici internaţionali sau studenţi la universităţi de prestigiu
ale lumii (Oxford, Princeton etc.) sau realizaţi profesional în ţară sau străinătate, am convingerea că glasul
acestor generaţii se va armoniza cu cel al copiilor lumii pentru a construi o lume mai bună şi mai sigură.

307
 RELATIA GRADINITA- SCOALA- FAMILIE- SOCIETATE!
Prof. Boada Ileana
Colegiul Economic Rm. Valcea

De la bun inceput se impune sa sesizam ca explozia informationala in perioada pe care o parcurgem

determina o serie de schimbari profunde in mediul social si intelectual, ca si dealtfel in mediul industrial,
politic si cultural. In conditiile mereu schimbatoare ale mediului, in general, scoala, familia si societatea sunt
angrenate in prelucrarea si transmiterea experientei acumulate in tranzitul spre generatiile viitoare.
Dreptul fiecarui individ la educatie trebuie constientizat de societate.
Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezinta un factor important in stabilirea parteneriatului intre
institutiile de educatie timpurie si societate.
Eforturile depuse de parinti si educatori trebuie sa se bazeze pe un schimb bogat de informatii, de experiente
si pe colaborare in asigurarea celor mai bune conditii de crestere si dezvoltare ale copiilor. Ca urmare este
necesar ca dascalul sa fie interesat de cunoasterea cat mai profunda a psihologiei copiilor la diferite varste
pentru a-si asigura o comunicare didactica cat mai adecvata si mai eficienta.
Insa in fiecare clasa in functie de numarul si abilitatile elevilor existenti dascalul trebuie sa tie seama
de faptul ca fiecare elev constituie o individualitate aparte care pe deoparte are o serie de insusiri comune cu
aceiasi elevi de aceiasi varsta iar pe de alta parte va avea o serie de particularitati si trasaturi individuale (aceste
particularitati individuale il separa pe fiecare elev de ceilalti din clasa si ei dau nota lui distincta).
Procesul de învatamant reprezinta principalul subsistem al sistemului de învatamant, care reflecta
dimensiunea generala (sensul larg) si particulara (sensul restrans) a acestuia la nivelul unor activitati specifice
proiectate conform unor programe de instruire, formale şi nonformale, realizate cu cadre didactice specializate
in contextul unui plan organizat unitar în diferite circumstante de timp (an, trimestru, semestru şcolar,
saptamana, zi scolară) si spatiu (şcoala, clasa, cabinet, laborator, biblioteca, mediateca etc.). Calea spre
"normalitate" a insemnat o traiectorie individuala care a fost sustinuta de familie, dar mai ales de societate si de
nivelul ei de dezvoltare din acel moment. Nu trebuie neglijat nici efortul personal necesar in asemenea situatii.
Cunoasterea legilor de dezvoltare ne ajuta sa folosim potentialul fiecarei fiinte umane, din prima zi de viata
pana la maturitate. Toate functiile psihologice se dezvolta in context social, oricat de puternic ar fi motorul
genetic responsabil de emergenta noilor abilitati si de tranzitia spre noi niveluri de functionare. Un potential nu
devine realitate daca cel care ingrijeste copilul nu ofera sprijin, nu mentine si nu duce mai departe eforturile
copilului.
Sistemul de învatamant ca produs al dezvoltarii sociale, a reflectat intotdeauna cerintele si
posibilitatile oferite de societate, afirmandu-se, la randul sau, ca factor al dezvoltarii sociale. Sub impulsul
cerintelor dezvoltarii sociale, sistemele de invatamant se modifica, tinzandu-se spre modernizarea metodelor de
predare, a continutului, a formelor de organizare, precum si a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele institutii educative. Invatamantul prescolar trebuie sa realizeze educatia prescolara avand ca functie
majora formarea si dezvoltarea personalitatii copilului in raport cu nevoile specifice varstei, cu posibilitațile si
dotăarile sale, in interesul sau si al comunitatii sociale.
In context, scoala are posibilitatea dar si datoria de sesiza elevilor ca o transformare inteligenta nu se poate
desfasura decat pe baza unor cunostinte sistematice si nu pe improvizatii. Prin pedagogie se impune patrunderea
in esenta mediilor schimbatoare in care traiesc copii si tinerii, precum si sesizarea cauzelor mai profunde ce
genereaza transformarile uluitoare si foarte rapide din perioada pe care o traim.
Astfel, se pot constitui baze stiintifice pentru formularea obiectivelor prin care sa se asigure tendinte de
dezvoltare intelectuala pozitive.
Necesitatea colaborarii si interactiunii scoala- familie- societate atrage după sine o mare responsabilitate din
partea fiecareia dar ceea ce e important e ca toate sunt directionate si canalizate asupra elevului.

308
 Faptul că elevul intra in contact cu mediul in care traieste este ceva normal, insa faptul ca în
dezvoltarea lui sunt antrenati alti factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
In familie, fiecare membru este special, are rolul sau si in raport cu ceilalti isi
constituie o identitate specifica. Aici sunt valorizate diferentele pentru ca fiecare este
important şi indispensabil. Familia insasi exista si se structureaza prin caracteristicile
membrilor ei, ea evolueaza impreuna cu aceştia, integreaza schimbarile din viata lor si se lasa modificata de
fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este reprezentata de acei oameni cu care locuieste in acelasi spatiu
si care participa la satisfacerea nevoilor lui, dar si de oamenii importanti
pentru parinti in al caror spatiu copilul merge des si unde are tabieturile sale. Casa copilului este
mediul in care copilul creste si se dezvolta in siguranta, este locul de odihna si retragere, locul
explorarii si al constructiei de sine. Prin participarea la activitati in societate copilul reuseste sa
pasească dincolo de mediul casei, in conditii de siguranta. El se afla printre semeni, dar care nu sunt
si intimi. Aici relatiile sunt mai puţin afectivizate si au detasarea unei comunicari sociale. Este un
spatiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realista (care nu este prea incarcata de afectiv)
si poate stabili relatii pe care el insusi sa le gestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera
la un model de grup, poate obtine opusul individualitatii: starea de apartenenta. Comuniunea cu
ceilalţi asemenea, colectivitatea ii oferă omului forţa, stabilitate, siguranta.
Parteneriatul gradinita – familie- societate se referă la construirea unor relatii pozitive între familie,
gradinita si comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci cand acestia vad educatoarea sfatuindu-se cu parintii si membrii comunitatii. Activitatea cu parintii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor in programul educativ din gradinita, poate deveni un start bun
pentru a crea parintilor respectul de sine, incredere in competentele lor, facandu-i mai buni. Copiii cauta modele
in parintii lor si în membrii societatii (actori, sportivi, etc), iar acestia, la randul lor vor sa creasca mici genii.
O buna colaborare si comunicare intre familie, scoala si societate este necesara, dar nu este suficienta
pentru buna dezvoltare a copilului in acest mediu. Este nevoie ca aceasta colaborare sa se poarte în jurul nevoii
pe care o are copilul de a fi în societate, in viitorul sau ca adult.
BIBLIOGRAFIE
I. Petrescu, G. Procopie- Ghid al activitatii profesorului diriginte, Tipografia Episcopiei Ramnicului,
1992,
II. S. Marinescu, R. Dinescu- Invitatie la educatie, Editura Carminis, 2003.

309
 COLABORARE FAMILIE-GRADINITA-SCOALA-SOCIETATE

Prof.inv.presc.Boangher Alina-Lucia
Gradinita cu PP nr.6 Alexandria

Sistemul de invatamant ca produs al dezvoltarii sociale, a reflectat intotdeauna cerintele si

posibilitatile oferite de societate, afirmandu-se, la randul sau, ca factor al dezvoltarii sociale.. Sub
impulsul cerintelor dezvoltarii sociale, sistemele de invatamant se modifica, tinzandu-se spre
modernizarea metodelor de predare, a continutului, a formelor de organizare, precum si a formelor de
colaborare, de cooperare dintre diferitele institutii educative.
La educarea si formarea copilului prescolar contribuie mai multi factori
educationali:gradinita,familie,societate.Este recunoscut faptul ca,in cadrul acestui ,,compelex formativ”
,rolul cel mai important revine gradinitei,institutie specializata,cu cadre pregatite pentru realizarea
obiectivelor educatiei prescolare.
Gradinita trebuie sa constituie o etapa fundamental in dezvoltarea copilului,nu doar prin
continutul stiintific al procesului instructive –educativ,ci si prin libertatea de actiune oferita prescolarului
care-I stimuleaza interesele de cunoastere si contribuie la largirea campului de relatii sociale.Gradinita
are rolul de a sistematiza si de a integra cunostintele,experientele si influientele dobandite de copii in
primii ani de viata, de a largi contactele cu lumea exterioara,de a dezvolta capacitatea si modalitatile
de receptare si comunicare a informatiei,de a realiza o serie de obiective ale educatiei
fizice,estetice,etice si afective,de a contribui la socializarea copiilor, la satisfacerea nevoii lor de relatii
sociale si de activitate.
Educatia prescolara este considerata tot mai frecvent ca o treapta distincta si necesara a
procesului de invatamant,dar si parte integranta structurilor educative globale, ca prima faza a
educatiei permanente,astfel invatamantul prescolar isi reevalueaza obiectivele,continutul si tehnologia
didactica in perspectiva noii conceptii.
Varsta presolara este,fara indoiala,temelia educative a intregii vieti.Datorita varstei
mici,educatia prescolara capata un character specific.Aceasta perioada,ca ingrijire si
educatie,formeaza temelia intregii vieti de mai tarziu.
La reusita copilului in viata contribuie,in egala masura,principalii factori educative:
familia,gradinita,scoala,comunitatea.
Asigurarea unui parteneriat real intre acestia,implicarea tuturor in realizarea unei unitati de
cerinte va duce implicit la o educatie corecta a copiilor,la evitarea erorilor in educatie si la solutionarea
problemelor inerente care apar.Activitatea educatoarei implica un inalt grad de responsabilitate
personala si civica,deoarece de modalitatile concrete de realizare a educatiei prescolare depinde, in
mare masura,intreaga dezvoltare ulterioara a personalitatii copilului.
Initiera parintilor in problemele specific educatiei si instructiei copiilor se face in diverse
moduri,prin metode si procedee alese cu mult tact de catre educatoare.Discutiile libere cu
parintii,vizitele la domiciliul copiilor,lectorate si consultatii cu parintii,prin participarea acestora la unele
activitati din gradinita,prin acestea realizam un invatamant modern si de calitate,dar in acelasi timp ne
facem cunoscuta si activitatea noastra in randul parintilor.Din experienta acumulata am observant ca
lectoratele cu parintii au un rol important,dau rezultate foarte bune daca sunt intemeiate pe un material
concret pe care educatoarea l-a adunat si selectat din activitatea proprie cu grupa pe care o conduce.
O forma distincta de organizare a colaborarii dintre gradinita si familie o constituie excursiile si
plimbarile cu parintii,activitati in cadrul carora acestia au posibilitatea de a observa comportamentul

310
copiilor in colectivitate,implicarea lor in activitati,rezistenta la effort,reactiile manifestate de copii in fata
noului si a necunoscutului.
Raportul dintre gradinita si scoala trebuie sa fie un raport de continuitate ce
vizeaza:planificarea,organizarea,obiectivele continutul,metodele,mijloacele,relatia
cadrul didactic-copil.Exista inca un prag intre cele doua institutii,in cadrul carora se practica ,in buna
masura,o pedagogie diferita.
Integrarea copilului in scoala presupune mai intai formarea unor prezentari corecte despre
scoala,care sa le permita prescolarilor o adaptare afectiv-motivationala la mediul scolar.In scopul
adaptarii prescolarului la mediul scolar,al formarii si adancirii reprezentarilor cu privire la scoala este
necesar a se intreprinde actiuni comune gradinita-scoala,cum ar fi:prezentarea unor casete video cu
aspect de la primirea copiilor in prima zi de scoala;asistarea la lectii demonstrative de la clasa
I;organizarea unor activitati extracurriculare impreuna cu elevii clasei I;plimbari in jurul orasului;excursii
in tara;organizarea de serbari.
Concurand alaturi de scolari se inlatura reticenta prescolarilor si ii face sa-si incerce puterile,sa
demonstreze ca sunt pregatiti pentru scoala,sa le dea mai multa incredere in fortele lor.
Parteneriatul educational este forma de comunicare,cooperare si colaborare in sprijinul copilului
la nivelul procesului educational.El presupune o unitate de cerinte,potiuni,decizii si actiuni educative
intre factorii institutionali.Parteneriatul educational se desfasoara permanent si impreuna cu actul
educational propriu-zis.Se refera la cerinta ca proiectarea,decizia,actiunea si evaluarea in educatie sa
fie realizate in colaborare si cooperarea intre institutiile influiente si agentii educationali.Parintii pot
influienta comunitatea ca indivizi sau ca membrii unui grup.Ei pot contribui la dezvoltarea comunitatii si
la fixarea prioritatilor sociale..La educarea copilului contribuie ca institutii bine determinate ale
societatii-familia-scoala-comunitatea.
Atat la nivelul gradinitelor,dar si al scolilor se recunoaste tot mai mult influienta si a altor
institutii din comunitate asura formarii si informarii copilului.
Astfel la nivelul gradinitelor au loc activitati de religie,concepute de cadrele didactice cu ajutorul
preotilor din comunitate.Copiii participa la slujbele religioase de serbatori cu mult entuziasm si placere.
Colaborarea cu politia este marcata prin actiuni sustinute de politisti,prin educatia rutiera.
Primaria este principalul factor al comunitatii locale care sustine si sprijina institutiile locale.
Atat gradinita,scoala,biserica,politia cat si primaria sunt institutii care sprijina integrarea
copilului in societate,cat si formare lui ca membru al societatii.

Bibliografie:
1. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001
2. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

311
 ROLUL CLIMATULUI DIN FAMILIE ÎN EDUCAŢIE

Prof. Bobeică Daniela

Școala Gimnazială „Alexandru Sever“ Moinești

În concepţia sociologică, familia este un grup primar, caracterizat înainte de toate prin relaţii directe,
de la om la om, şi, mai ales prin rolul fundamental pe care îl joacă în formarea trăsăturilor sociale şi a
structurii spirituale a naturii umane.
Strânsa legătură de natură psihologică ce caracterizează relaţiile dintre membrii ei, are ca rezultat o
anumită fuziune a indivizilor într-un întreg, comun, în aşa fel încât fiecare membru este totodată scop al
tuturor, viaţa în comun a tuturor devenind centrală pentru fiecare. Exprimată în modul cel mai simplu
posibil, familia este „NOI”, un noi care are semnificaţii puternice în ceea ce priveşte sentimentele comune şi
identificarea reciprocă. (Horton Cooley)
În cadrul familiei ca grup social primar se formează experienţele umane şi natura umană de bază,
esenţială, în aşa fel încât cultura familiei devine cultura fiecărui membru al ei. Din acest motiv grupul pe
care îl reprezintă ea mai poartă numele de „pepinieră a naturii” umane.
Revenind la relaţiile ce se instaurează între membrii săi, acestea sunt de un tip special, personale,
spontane, emoţionale. Direcţia socială de dezvoltare a individului uman, a personalităţii sale este dată
tocmai de familie, care realizează, în acelaşi timp, socializarea, întreţinerea lui biologică, culturală;
constituind mediul uman prin care se asigură legătura cu societatea, pregătind pentru responsabilizare
socială, oferind suport afectiv. „Maturizarea fiecărui comportament se petrece în timp şi de la declanşare
până la maturizare produce schimbări în dimensiunea psihologică a personalităţii.”
Alături de şcoală, familia, prin forţa sa afectivă, este cea care trebuie să asigure satisfacerea celor
două nevoi esenţiale: securitatea şi evoluţia(schimbarea). Creşterea rolului constructiv pe care trebuie să-l
joace familia în procesul de modelare a tânărului devine cu atât mai necesar de reconsiderat cu cât atacul
anticultural şi antivaloric al mijloacelor de circulaţie şi de difuzare a informaţiei este tot mai virulent,
provocând nu de puţine ori mutaţii chiar şi la nivelul societăţii.
Rolul părintelui este deci nu doar acela de educator, ci de partener, de asociat al acestuia,
impunându-se asocierea copilului la preocupările familiei(în măsura în care este posibil), excluzând astfel
cele două forme extreme de atitudini parentale: autoritarismul şi/sau protecţia nelimitată. Apelul la
capacităţile de înţelegere şi de simpatie ale copilului, dezvăluirea şi autointuirea consecinţelor posibile ale
faptelor dau copilului posibilitatea cunoaşterii răului pe care l-ar putea provoca faptele sale şi
responsabilizarea(asumarea responsabilităţii).
Climatul(atmosfera, ambianţa) familial autoritar nu este cel care va determina puberul să accepte
atitudinea adultului; cel mult va provoca teamă şi anxietate ce pot deveni declanşatori ai unor conduite de
respingere, violente sau chiar delicvente.
Climatul educativ familial democratic, care asigură în acelaşi timp „dragoste necondiţionată” şi o atenţie
focalizată , fără a altera autoritatea parentală, presupune calm şi echilibru, indiferent de situaţie şi un cuplu
familial care să „vină permanent în întâmpinarea nevoilor” copilului, sprijinindu-l neîncetat.
Nu pot să nu fie aici amintiţi părinţii care, chiar fără să-şi dea seama, au tendinţa de a impune
copiilor propriile exigenţe şi dorinţe, modele. Un astfel de copil îşi va construi o platoşă, un gen de
„impermeabilitate” la dorinţele şi nevoile celorlalţi, devenind, nu de puţine ori, incapabil de a iniţia relaţii
profunde cu aceştia. În cele mai multe cazuri membrii mediului socio-cultural în care acest tip de persoane
încearcă să se integreze, îl izolează.
Să nu cădem însă în capcana culpabilizării excesive şi în exclusivitate a părinţilor în situaţia unui
puber sau a unui adolescent care are dificultăţi. „Responsabilitatea părinţilor în cadrul educaţiei este imensă,
ea nu este însă totală (…). Într-o formă sau alta, răspunderea formării tinerilor dincolo de copilărie, a fost
întotdeauna, în tot cursul istoriei, problema întregii comunităţi.”
Deoarece „o adaptare eficientă la lume reclamă flexibilitate şi declanşarea unor variate tendinţe
determinante în situaţii diferite” şi avându-se în vedere complexitatea personalităţii, adaptarea este un
element important în evaluarea comportamentului uman, fiind „criteriul cel mai generic”(D. Prelipceanu) la
care se raportează. „Fenomen cu vădite tente finaliste,(…) adaptarea este un echilibru care se stabileşte între
312
personalitate şi lumea înconjurătoare” şi în realizarea ei pot fi utilizate unele „mecanisme stereotipe” sau
scheme comportamentale din care unele au fost învăţate(urmare a asimilării şi algoritmizării), iar altele au
doar o presupusă finalitate, prezentând un oarecare risc pe care individul şi-l asumă.
Concluzionând, climatul afectiv al familiei constituie una dintre premisele pozitive ale abordării cu
succes a tuturor problemelor care vizează familia în ansamblul său, dar şi fiecare membru în parte, cu
noianul său de probleme cărora, într-un mediu cât mai educativ-afectiv, le va găsi rezolvare.

BIBLIOGRAFIE
1. Piaget, Jean - Psihologia inteligenţei – Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1998
2. Zlate, Mielu - Eul şi personalitatea – Editura Trei, Bucureşti, 1994

313
 EDUCAŢIA FĂRĂ FRONTIERE!:RELAŢIA GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-
SOCIETATE

AUTOR:BOBEICĂ LOREDANA

„Eu sunt copilul. Tu ţii în mână destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau
voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi
o binecuvântare pentru lume. ”
Child`s Appeal
Preşcolaritatea este perioada formării iniţiale a personalităţii, perioada apariţiei primelor relaţii şi
atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vieţii psihice a copilului. În locul dependenţei
copilului de impresiile externe, în locul instabilităţii şi fluctuaţiei emoţionale, în preşcolaritate vom întâlni
detaşarea, desprinderea copilului de câmpul perceptiv, o mai mare organizare şi stabilizare a
comportamentelor, fapt posibil datorită modificărilor esenţiale care se produc în structura activităţii psihice.
De un real folos în formarea personalităţii este jocul, mai ales cel bazat pe roluri, în care copilul,
asimilându-şi rolul îşi asimilează implicit şi relaţiile interioare de comportament incluse în rolul respectiv.
La fel de importante pentru formarea personalităţii preşcolarului sunt şi stilurile comportamentale parentale.
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei individului.
Copilul nu este un adult în miniatură, ci el este un ”candidat la maturizare”(H. Pierot), deosebit de receptiv la
influenţele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. Copilul trebuie socializat şi modelat, iar
fundamentarea personalităţii sale se realizează, în mare măsură, în interiorul familiei acestuia, care
concentrează primul său univers afectiv şi social. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează în
raport cu modelul şi natura situaţională trăită în mod direct, nemijlocit, de către copil în mediul său familial,
iar atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra personalităţii, în formare, a copilului. La vârstele mici,
adaptarea copilului se realizează prin imitaţie, acesta raportându-se permanent la persoana adulţilor. Primul
model oferit copilului este familia sa, iar calitatea şi tipul relaţiilor copil-părinţi vor marca profund
evoluţia viitoare a copilului (G. Mauco).
După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această instituţie îl
aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi obiecte
care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune, incipient,
angajarea în relaţiile sociale de grup. Adaptându-şi metodele la formele particulare ale vieţii mentale ale
copilului, grădiniţa încearcă să răspundă specificului activităţii fiecărei vârste şi să identifice mijloacele şi
activităţile necesare pentru o dezvoltare complexă a forţelor infantile în vederea maturizării lor.
Copilul preşcolar începe să-şi definească treptat începutul personalităţii sale. În cadrul grupei el trăieşte
prima experienţă a vieţii în colectivitate, a vieţii sociale, alta decât familia. De la intrarea în grădiniţă copilul
realizează o adaptare la un anumit ritm al vieţii cotidiene. Este vorba de încadrarea şi respectarea unui
anumit program.
Educaţia făcută de primii educatori – părinţii - ca şi cea a grădiniţei, se răsfrâng asupra tuturor laturilor
personalităţii copilului, în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia. Pe măsură ce
copilul se dezvoltă, cresc şi trebuinţele şi dorinţele lui. În acelaşi timp şi grădiniţa, ca primă instituţie care se
conduce după principii şi metode ştiinţifice, contribuie la formarea şi dezvoltarea copilului. Investită cu
această nobilă şi plină de răspundere sarcină, educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui
stadiu de dezvoltare a copilului, disponibilităţile intelectuale, precum şi particularităţile lui temperamentale
şi caracteriale.
Educatoarea se preocupă de socializarea preşcolarului prin integrarea în mediul grădiniţei, dar îi oferă
prilejul să cunoască mediul înconjurător organizând vizite în împrejurimile grădiniţei, în instituţii şi la
locurile de muncă ale părinţilor. În acest timp, aceasta poate observa cum se comportă copiii nu numai la
grădiniţă ci şi în afara grădiniţei. Având în vedere particularităţile lor de vârstă şi ţinând seama de
temperamentul lor, educatoarea va putea acţiona diferenţiat astfel încât eficienţa demersului său educativ să

314
fie optimă. Treptat şi cu răbdare, cultivându-le încrederea în propriile posibilităţi, folosind jocul şi jucăria,
educatoarea participă la dezvoltarea personalităţii copiilor.
Parteneriatul, asigurarea coerenţei influenţelor educative şi ale tuturor factorilor care acţionează asupra
copiilor este un deziderat major şi trebuie să se realizeze.
În concluzie, putem spune că reuşita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare
prodigioasă dintre doi factori educaţionali de bază: grădiniţa şi familia. De aceea, în cadrul acestui
parteneriat coresponsabil dorim să descoperim cheia unităţii de acţiune ce deschide porţile succesului
educaţional.

315
 COLABORAREA FAMILIE – ŞCOALĂ
PAS IMPORTANT PENTRU ASIGURAREA
REUŞITEI ŞCOLARE
Prof. înv. primar Bobeică Mariana
Școala Gimnazială Ion I. Graure ,Bălteni

Creșterea și educarea copiilor începe de la cea mai fragedă vârsta și cere sprijin nu numai din partea
familiei și a școlii ci și din partea comunității.Școala joacă un rol extrem de important în întărirea relației cu
familia.În situația în care cadrele didactice și conducerea unităților de învățământ știu să atragă și să îndrume
familia către procesul educației se va observa clar un progres al elevilor.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul
decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viaţă, să fie
pregătit pentru muncă.Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de
cerinţele vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în
mod special pentru a asigura reuşita şcolară.Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care
copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate.Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în
cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi
marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de puternică şi de
neînlocuit.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele despre
natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite în
familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual,
moral estetic, ş.a.. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale
(despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea care ar trebuie să dezvolte
spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în
care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului cele necesare studiului,
trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind
indicat să se efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la controlarea temei de acasă şi a
carnetului de note. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul,
politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri
încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”. Un
elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult.A fi părinte este ceva
înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi
o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel
moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea
părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu şcoala
este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei şcoli sau
unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai sursele
greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg uneori şi
din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor.
De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite
reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
316
 Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula
calitatea de om.
În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop –
formarea personalităţii umane integrale şi armonioase.

BIBLIOGRAFIE :
1. Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E.D.P., R.A., 1997;
2. Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992.
3. Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974;
4. Nicola, I., „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992;

317
 COLABORAREA ŞCOALĂ –FAMILIE- COMUNITATE

CONDIŢIE DE BAZĂ ÎN REALIZAREA EFICIENTĂ A

EDUCAŢIEI COPILULUI

Prof: BOBUS RAMONA VALENTINA

ŞCOALA GIMNAZIALA NR.1 BUNTESTI

Cooperarea activă a şcolii şi a învăţătorilor cu ceilalţi factori educaţionali – familia, comunitatea locală,
mass-media, biserica, organizaţii nonguvernamentale – trebuie să conducă la realizarea unor parteneriate
viabile, de natură să permită o abordare pozitivă a problemelor diverse ale tinerilor elevi. Şcoala trebuie să
găsească formele optime prin care cei implicaţi în acest proces de educare să poată gestiona resursele umane, să
aibă cunoştinţe de psihologie şi pedagogie, să se poată adapta rapid la managementul schimbărilor din
societatea actuală. Totuşi, rolul important, cel puţin acum, îl are şcoala, cadrele didactice, învăţătorul care, prin
activităţile elaborate, pot dezvolta la elevi norme şi conduite sociomorale, pot dezvolta abilităţi şi conduite
morale şi civice, în contextul european actual.
În acest sens, şcoala poate participa şi interacţiona cu familiile elevilor, poate iniţia activităţi utile în
şcoală sau în afara acesteia, sprijină actorii implicaţi pentru a se cunoaşte pe sine şi pentru a înţelege normele
moral - civice, poate îmbunătăţi calitatea vieţii şi performanţele elevilor, poate forma abilităţi de gândire
independentă şi critică etc. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea copilului cu ceilalţi copii din clasă
fiind consultată cu privire la activităţile educative (extracurriculare) şi cu privire la activităţile opţionale pe care
doresc să le desfăşoare copiii.
Atunci când părintii, elevii şi ceilalti membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie, în
jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.
Parteneriatele reprezintă o componentă esenţiala în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală şi în clasele
de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor
publice. Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-o
mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi continuând cu
identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de mediul economic
sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, rezultatele determină
performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar si scăderea fenomenului
delicvenţei.
În relaţia şcoală - familie - comunitate trebuie să existe relaţii de respect, de acceptare reciprocă, de
simpatie şi admiraţie, nu de suspiciune, nedumerire sau iritare şi provocare. Relaţiile dintre şcoală, elevi,
familiile acestora şi comunitate trebuie să fie bazate pe contact şi colaborare, pe transmitere de informaţii şi
prezentare a unor stări de lucruri, de influenţe pozitive asupra comportamentelor elevilor, pe trăiri afective şi
emoţionale reciproce în diferite forme de manifestare.
Pentru atingerea unui nivel de calitate ridicat în eficientizarea relaţiei şcoală - elev - familie -comunitate,
este necesar de abordat un stil empatic de comunicare între părţi ce trebuie transpus în psihologia mentală a
elevului astfel încât să se producă o apropiere între părţi, păstrând însă o neutralitate necesară şi un echilibru
constant şi permisiv.
Colaborarea cu familia este foarte importanta intrucat parintii sunt cei care detin toate informatiile
legate de copil: stare de sanatate, obiceiuri alimentare, particularitati de invatare, mod de comportare, probleme
in dezvoltare etc. In acelasi timp, scoala, ca prima institutie care se conduce dupa principii si metode stiintifice,
detine mijloace specifice pentru valorificarea potentialului fizic si psihic al fiecarui copil. Imbinarea in
parteneriat a informatiilor detinute de parinti cu cele ale scoli trebuie sa fie in beneficiul copilului.
Colaborarea cu Primaria este esentiala intrucat aceasta institutie se implica in dezvoltarea si intretinerea
bazei materiale a gradinitei, dar si in derularea si sprijinirea unor actiuni sau proiecte educative. Primaria, in
colaborare cu Inspectoratele Scolare Judetene si cu alte institutii, poate sa initieze programe care vin in sprijinul

318
imbunatatirii activitatii educative din scoala.Scoala poate solicita ajutorul Primariei in sustinerea unor proiecte,
atat din punct de vedere material, cat si pentru promovarea acestora in comunitate.
Colaborarea cu Politia ajuta in educatia preventiva si cultivarea comportamentelor prosociale. Aceasta
colaborare se poate concretiza in activitati de informarea a copiilor asupra unor reguli care trebuie respectate
astfel incat viata si siguranta lor sa nu fie pusa in pericol.
Colaborarea cu biserica inlesneste promovarea valorilor moral-religioase care sunt importante in
educatia morala si comunitara a copilului. Aceasta colaborare este foarte importanta in special in comunitatile
multietnice, in care oamenii apartin diferitelor culte religioase. Copiii trebuie sa invete ca, indiferent de religie,
toti suntem egali si avem aceleasi drepturi. Exemple de proiecte: „Craciunul - sarbatoarea tuturor crestinilor“,
„Bucate de sarbatori“.
Prin colaborarea scoala–familie–comunitate copiii castiga un mediu de dezvoltare mai bogat, intre
participanti se creeaza relatiile pozitive si fiecare isi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Bibliografie:
Agabrian Mircea, „Parteneriate familie – şcoală - comunitate”, Editura Institutul European, Iaşi, 2005;
Baran Pescaru Adina, „Parteneriat în educaţie: şcoală - familie - comunitate ”, Editura Aramis, Bucureşti,
2004

319
 Colaborarea şcoală – familie, baza societății moderne

BOCA Maria Daniela

Școala Gimnazială Ioan Vlăduțiu,
Luduș, Mureș
Relaţia şcoală – familie – societate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Societatea este instanţa superioară care imprimă un anumit format atât şcolii, cât şi familiei, iar prin idealul
educaţional trasează liniile directoare pe care acestea trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, familia şi şcoala
sunt cele care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea
ce ţine de orientarea copilului, ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune.
Referitor la acţiunea educativă a familiei, ea este eficientă numai atunci când scopul său se înscrie pe
aceeaşi linie cu a şcolii, când între cei doi factori există o concordanţă în ceea ce priveşte obiectivele
urmărite, subordonate idealului social şi educaţional. În centrul acestei relaţii stă, desigur, copilul-elev, ca
beneficiar al actului educaţional promovat de cei trei factori deopotrivă.
Un raport asupra relaţiilor dintre şcoală şi familie în ţările Comunităţii Europene, bazat pe cercetări
comparative, documentare şi empirice (prin ancheta de opinie cu chestionare) enumeră patru motive pentru
care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor (legislaţia reflectă astfel libertatea părinţilor de
a-şi creşte copiii aşa cum doresc;
b. există diferenţe între ţări privind măsura în care părinţii pot alege între diferitele şcoli şi cursuri pe care
să le urmeze copiii lor, măsura în care părinţii trebuie consultaţi de responsabilii şcolari etc.);
c. învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului, o bună parte a educaţiei petrecându-se în afara
şcolii. Cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în
special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate
datorită dialogului cu şcoala;
d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi cadrele didactice) au dreptul să
influenţeze gestiunea şcolară.
Obstacolele relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât şi la
cadrele didactice sau administratorii şcolari) sau de ordin material (relaţia şcoală-familie cere un surplus de
efort material şi de timp).
Se consideră, în general, că problema este de atitudine; „este dificil de pretins, atât la părinţi, cât şi la cadre
didactice, ca relaţia de colaborare şcoală-familie să nu fie doar un drept de opţiune", afirma dr. Gheorghe
Bunescu de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei într-un articol intitulat „Democratizarea educaţiei şi educaţia
părinţilor”.
Date fiind toate aceste probleme şi revenind la necesitatea educaţiei părinţilor în ideea alinierii la cerinţele
şcolii şi cele impuse de idealul socio-educaţional, trebuie remarcate cele trei direcţii de acţiune:
a. sprijinul emoţional (a se da părinţilor ocazia de exprimare a emoţiilor fără critică sau condamnare);
b. sprijinul informaţional ( a li se da părinţilor ocazia de a înţelege propria situaţie şi cea a educaţiei
copilului lor)
c. sprijinul instrumental (ajutor în rezolvarea problemelor care ţin de educaţia copilului).
Îmbunătăţirea relaţiei şcoală-familie implică informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte
şcolaritatea copilului şi presupune, cel puţin, ca fiecare părinte să cunoască:
- obligaţiile legale privind educaţia copilului;
- drepturile de care dispune pentru educaţia copilului;
- importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului;
- metodele de colaborare cu şcoala.

320
 În acest scop este necesar un dialog între cadre didactice şi părinţi. Cadrele didactice trebuie să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în aceasta materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesională. Pe de altă parte, părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în
cooperare cu învăţătorii şi profesorii, iar şcolile trebuie să asigure părinţilor asistenţa necesară.
În ţările Comunităţii Europene se trece la o nouă etapă a colaborării şcolii cu familia în care accentul este
pus pe angajamentul mutual clar stabilit între părinţi şi profesori; contractul între famlie şi şcoală este
considerat ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu profesorii. Astfel de parteneriate au
început să fie încheiate și în școala noastră și în alte școli din țara noastră, punându-se bazele unei colaborări
mai strânse între școală și familie, în folosul copiilor.

Bibliografie:
Bunescu, Gheorghe- Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor,
http://articole.famouswhy.ro/democratizarea_educatiei_si_educatia_parintilor/
Nicola, Ioan- Pedagogie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994;

321
 COLABORAREA DINTRE GRĂDINIȚĂ ȘI ȘCOALĂ

Institutor: BOCSA GHEORGHITA ELENA

GPN NOSLAC

,,Educația nu este o pregătire pentru viață, educația este însăși viața”.

John Dewey
Preșcolaritatea constituie o etapă de vârstă de mare receptivitate la stimulările educative și are o
importanță deosebită pentru procesul școlarizării copilului. Este necesar să se asigure o colaborare funcțională
în procesul instructiv-educativ din grădiniță și din școală,dar și unitatea influențelor educaționale prin
colaborarea educatoare-învățătoare. În perspectiva unei bune colaborări între grădiniță și școală este necesară
crearea în grădiniță a unor condiții favorizante pentru noi achiziții și progrese în sfera cognitivă, afectivă și
psihomotrică a preșcolarilor deoarece vârsta preșcolară este considerată de specialiști ca fiind una dintre cele
mai importante perioade psihogenetice, datorită progreselor remarcabile în toate planurile și în special în sfera
sentimentelor și a personalității copilului.
Ca un scop final important al învățământului preșcolar, pregătirea copilului pentru startul școlar este
unanim acceptată și promovată în toate sistemele de învățământ dezvoltate și se află într-un accelerat proces de
modernizare. În cadrul colaborării educator-învățător aceștia trebuie să fixexe obiectivele care vizează
pregătirea preșcolarului pentru școală în vederea dezvoltării vorbirii, cultivării inteligenței, a spiritului de
observație, a independenței în gândire și acțiune, stimularea creativității, familiarizarea copiilor cu limbajul
matematic, cu limbajul artei și cu limbajul muncii, constituirea premiselor proceselor cognitive, afective și
voliționale, dezvoltarea perceptiv-motorie și accentuarea pregătirii pentru scris-citit, dezvoltarea deprinderilor
de integrare în colectivitate, de adaptare l mediul social și înconjurător.
Pentru ca învățământul să se bucure de însușirea de a fi eficient, de a se dovedi un învățământ de
calitate trebuie să țină cont de câteva cerințe :
- o strânsă cooperare între educatoare, învățător și părinți ; adică colaborarea, concursul lor comun în
îndeplinirea unor sarcini precise cu scop final de modelare si formare a personalițătii umane, conlucrarea și
ajutorarea reciprocă pentru binele copiilor încredințați spre instruire și educare.
- cunoașterea elevului- una dintre cele mai dificile încercări în școală; fără aceasta, munca,
învățătorului este foarte grea și cu rezultate slabe .
Pregătirea copiilor preşcolari pentru şcoală capătă o chestiune de vie actualitate, în condiţiile
intensificării şi accelerării întregului proces de învăţământ. Sprijinirea viitoarei activităţi şcolare o realizează
grădiniţa, scopul final al activităţii ei fiind pregătirea multilaterală a copilului, pentru munca din şcoală, prin
intermediul a două forme specifice: jocul urmat îndeaproape de învăţare.
Jocul reprezintă calea cea mai importantă prin care copilul mic primeşte informaţii, iar învăţarea la
nivelul copiilor de grupă mare apare atunci când structurile psihice permit trecerea din planul acţiunii în cel al
vorbirii, fiind considerată drept impuls principal al dezvoltării inteligenţei, servind la formarea şi sistematizarea
cunoştinţelor elementere pe care copiii le pot dobândi şi asimila. Activităţile de învăţare dirijată din grădiniţă
pregătesc preşcolarii pentru lecţia din şcoală (îi pregătesc atât formal cât şi informal). Aprecierea activităţii
copiilor prin analiza rezultatelor obţinute în cadrul diferitelor activităţi, a concentrării atenţiei, a comportării, a
conştiinciozităţii este un mod real de pregătire a preşcolarilor pentru şcoală.
Formele de colaborare dintre grădiniță și școală se asigură prin măsuri de ordin psihopedagogic. O
primă măsură de natura psihopedagogică menită să contribuie la asigurarea continuității între grădiniță și școală
este plasată la nivelul conținutului învățământului, oglindit în special în programele grădiniței și ale clasei I(
pregatitoare). Legătura dintre grădiniță și școală se realizează și prin măsuri de ordin pedagogic care acționează
în sfera tehnologiei didactice. Este vorba de asigurarea continuității în însăși folosirea metodelor și procedeelor
didactice, în activitatea de învățare precum și de intervenții în formele de organizare a procesului de învățământ
în primul rând lecții. Astfel, este bine de știut că învățătura dominantă a vârstei școlare este prezența în diferite
forme și la vârsta preșcolară, ca izvorând din necesitatea de a satisface interesul, curiozitatea copilului pentru
322
 cunoaștere. În clasa I, învățătorul folosește jocul atât ca activitate de învățare, cât și ca mijloc de relaxare, de
destindere pentru copii. Printre aspectele continuității grădiniței cu școala nu sunt mai puțin importante cele
care privesc formele de organizare și desfășurare a activității. În acest sens, experiența dovedește că
desfășurarea unor activități comune cum ar fi vizite la școală, vizita școlarilor în grădiniță, serbări comune,
plimbări și programe distractive comune, contribuie la atenuarea distanței dintre grădiniță și școală. Vizitele
preșcolarilor în școală trebuie să fie bine organizate pentru a le produce o impresie plăcută și puternică pentru a
le stimula dorința vie de a deveni școlari. Prin stabilirea contacte cu școala și cu învățătorii, copiii se vor
familiariza din timp cu instituțiia dar și cu cele mai importante personaje ale ei ceea ce va contribui la reducerea
neliniștilor și a stărilor afective negative pe care le generează perspectiva primei zile de școală.
În sfera acestor modalități de colaborare dintre grădiniță și școală vor fi valorificate și alte forme de
strângere a legăturilor dintre cele două instituții cum ar participare reciprocă la consfătuirile anuale ale cadrelor
didactice, la activitățile comisiilor metodice, la lecții/activității model, la sesiuni de comunicări.
Cooperarea învăţător – educatoare îşi are temeiul şi în a învinge teama celor care urmează să
frecventeze ciclul primar. Ideal ar fi ca educatoarea să fie cea care le face cunoşţintă micuţilor elevi cu viitorul
învăţător , îl prezintă, îi face o scurtă prezentare, pentru ca atunci cand vor păşi pragul şcolii , sa fie familiarizaţi
cu persoana care îi va dirija în actul învăţării , şi de ce nu chiar cu clasa unde vor învăţa.

Bibliografie:
- “Relaţia şcoală-familie pentru calitate în educaţie”, Viorica Goras- Postica, Editura PRODIDACTICA,
Chisinau, 2010;
- Revista Invăţămantului Preşcolar, nr1/2011
- Golu,P.- Invăţare şi dezvoltare, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985

323
 Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate

Prof. Bodea Dorina-Ana

Școala Gimnazială Nr. 1, Brusturi, Bihor

Copiii de vârstă preșcolară și școlară își trăiesc viața în două lumi: cea a căminului, a familiei, a
comunității, pe de o parte, și cea a grădiniței, școlii, pe de altă parte. Când aceste două lumi nu reușesc să se
cunoască sau nu se respectă reciproc, copiii sunt puși într-o situație dificilă.
Parteneriatul educational este forma de comunicare, cooperare si colaborare in sprijinul copilului la
nivelul procesului educational. El presupune o unitate de cerinte, optiuni, decizii si actiuni educative intre
factorii educaţionali.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească
mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.
Într-o localitate, școala trebuie să realizeze strânse legături cu toate instituțiile: primărie, poliție,
biserică, spital, teatru sau casa de cultură pentru a realiza un proces educativ optim,dar nu trebuie pierdută
din vedere colaborarea cu cea mai importantă componentă a comunității-familia. Școala este interesată să
colaboreze cu familia, să-și facă din ea un aliat, pentru ca acțiunea educativă să fie mai profundă și de
durată. Familia este cea care pregătește primii pași ai copilului, având interesul de a-și vedea copilul
dezvoltat într-un cadru cât mai potrivit, de aceea este necesar să se implice în deciziile cele mai importante
ale școlii.
Angajarea părinților în activitățile de învățare ale elevilor acasă și la școală poate lua în esență
următoarele forme:
• Implicarea în efectuarea temelor de casă, inclusiv verificarea acestora;
• Supravegherea copilului și monitorizarea felului în care acesta își petrece timpul în afara
școlii;
• Discuții inițiate acasă despre școală și despre ce se învață la școală;
• Participarea la evenimente organizate la școală, la ședințele cu părinții, la întâlniri cu
profesorii și voluntariat în beneficiul clasei în care este copilul sau în beneficiul școlii.

324
 Consider că cele mai importante modalități de colaborare se fac prin intermediul profesorilor
diriginți, care organizează regulat ședințe cu părinții, constituindu-se comitetele de părinți pe clase, iar apoi
comitetul de părinți pe școală. Toate hotărârile importante se dezbat în aceste comitete, iar câțiva
reprezentanți ai părinților fac parte din consiliul de administrație al școlii și din comisia de calitate,
constituita recent la nivelul fiecărei unități de învățământ.
Este foarte important ca părinții cu posibilități financiare să fie stimulați în sponsorizarea școlilor,
mai ales în condițiile în care dotarea materială și fondurile bugetare sunt insuficiente. În afara acestor
modalități, exista permanenta legatură a dirigintelui sau a profesorilor cu familia prin vizite la domiciliu
(când este nevoie), corespondența cu părinții și invitarea acestora la școală în situații problematice.

Interesantă este opinia unor elevi care consideră că legatura școlii cu familia a fost mai puternică în
clasele primare, cu cât cresc copiii, părinții au mai multă încredere în ei, dar recunosc faptul că n-ar fi rău în
cazul unor colegi, o mai strânsă legătura a familiei cu școala. Desigur, există de multe ori tendința ca
școala să emită pretenții părintilor, dar important este ceea ce le oferă acestora: ședințe de consiliere prin
care sunt educați părinții, organizarea unor spectacole sau alte activități la care părinții să fie implicați.
In concluzie, se poate spune că elevul este pionul de legatură între școală și familie, colaborarea dintre
cele două instituții reflectându-se în succesele acestuia.

BIBLIOGRAFIE

1. Păcurari, Otilia & colab, Cunoaşterea elevului, Educaţia 2000+, Bucuresti, 2009
2. HO SUI-CHE, E., WILLMS, J.D. (1996)- Effects of parental involvement on eight-grade
achivement, în Sociology of Education

325
 Educație fără frontiere
Relația școală-familie-societate

Prof. înv. primar: BODIN CORINA-MARIA

Școala Gimnazială „Nicolae Popoviciu” Beiuș, Bihor

Ca instituţie de educaţie, formare si orientare, reacţia scolii la mobilitatea socială și economică, trebuie
să fie de adaptare a conţinutului, structurii și funcţiilor sale, de creare de premise favorabile pentru elevi care să
le permită integrarea socială rapidă, flexibilitatea, iniţiativa și rezolvarea de probleme. Şcoala trebuie să facă tot
ce-i stă în putinţă pentru valorizarea maximă a fiecărui individ printr-o raţională stimulare intelectuală a
elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor și a trăsăturilor lor de personalitate.
Parteneriatele dintre școli, familii și comunitate pot:
- ajuta profesorii în munca lor;
- perfecţiona abilitățile şcolare ale elevilor;
- îmbunătăți programele de studiu și climatul şcolar;
- îmbunătăți abilitățile educaţionale ale părinţilor;
- conecta familiile cu membrii școlii și ai comunității;
- stimula serviciul comunității în folosul şcolilor;
- oferi servicii și suport familiilor;
- crea un mediu mai sigur în scoli.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes
la şcoală și, mai târziu, în viață. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunității se consideră unii pe
alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea școlii și a clasei de elevi.
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii, modificarea statutului copilului,
progresele sociologiei și psihologiei, precum și alte cauze au dus la înţelegerea faptului că orice sistem de
educaţie rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferența sau de opoziţia părinţilor. Școala capătă astfel o
misiune suplimentară.
Au existat întotdeauna educatori excelenţi și părinţi iubitori, care nu și-au pus probabil atâtea probleme
și totuşi au reuşit foarte bine, dar poate că acest lucru era mai uşor într-o lume foarte statornică, în care tradiţia
avea ultimul cuvânt.
Obstacolele relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât și la
profesori) sau de ordin material (relaţia şcoala-familie cere un surplus de efort material și de timp). Dificultăţile
pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului și a familiei privind educația copiilor,
libertatea de alegere a școlii de către părinţi sau unicitatea învățământului, impactul mediului familial asupra
rezultatelor şcolare ale copilului, randamentul pedagogic și datoria parental, participarea părinţilor la
gestionarea și procesul decizional din instituţia şcolară. Se consideră, în general, că problema este de atitudine;
este dificil de pretins, atât la părinţi, cât și la profesori, ca relaţia de colaborare şcoală-familie (nu)este doar un
"drept de opţiune". Reproşurile care li se fac părinţilor privind colaborarea cu şcoala sunt: apatia (nu vin la
reuniuni anunţate), lipsa de responsabilitate (aşteaptă iniţiativa profesorilor), preocupări excesive (exclusive)
pentru randamentul şcolar (notele copilului), rolul parental rău definit (nu înţeleg corect funcţiile și rolurile în
educaţia copilului), contacte limitate cu şcoala (numai în situaţii excepţionale), conservatorism (reacţii negative
la idei noi). Reproşurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare (nu
identice!), inclusiv privind: dificultatea de a stabili relaţii cu adulţii (tratează părinţii ca pe copii și nu ca
parteneri în educaţia copilului, decizând autoritar la reuniunile cu părinţii), definirea imprecisă a rolului de
professor, lipsa pregătirii privind relaţia şcoală-familie.
Informarea și formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului, drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului, importanța atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului, metodele de colaborare cu şcoala.
În acest scop este necesar un dialog între profesori și părinţi; profesorii trebuie sa primească o pregătire în
materie de relaţie cu părinţii iar competența lor în aceasta materie trebuie considerată ca o aptitudine
326
profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; şcolile
trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistența necesară.
Se pune întrebarea: ce câştigă profesorul într-o cooperare cu familia? Se apreciază că acest câştig poate
fi un statut revalorizator în ochii societății; cooperarea cu familia poate fi un test profesional și poate fi
considerată ca făcând parte din datoria profesională a profesorului deoarece: eficacitatea învățământului
(evaluată la școli și profesori) poate fi ameliorată prin cooperarea între şcoală și familie; părinţii sunt
responsabili legali de educaţia copiilor lor și pot avea exigențe de a evalua rezultatele activităţii şcolare.
Școala și familia urmăresc același scop educativ: formarea copiilor spre a deveni oameni multilateral
dezvoltați. Pentru realizarea acestui scop unic este necesară unitatea de acțiune, concordanța dintre mijloacele
specifice de influențare folosite de aceste două instituții sociale. Școala este interesată să colaboreze cu familia,
să-și facă din ea un aliat, pentru ca acțiunea sa educativă să fie mai profundă și de durată. Colaborarea școlii cu
familia este necesară și în vederea unei informări reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea
lui.
În convorbirea cu părinții, profesorul (învățătorul) trebuie să dovedească mult tact, să aibă atitudinea
unui prieten, să fie apropiat, să găsească argumente potrivite și temeinice. Toată lumea apreciază efectele
benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la activităţile şcolare. Această recunoaştere a importanţei
părinţilor în favorizarea succesului şcolar a determinat autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi
legăturilor dintre părinţi şi şcoală. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot mai mult simpla atingere
a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar având în vedere şi faptul că mulţi părinţi sunt prea
preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări evoluţia copiilor lor sau
coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară. Implicarea părinților în viața activă
a școlarului este foarte importantă, deoarece copiii dacă sunt ajutați devin mai motivați și mai ambițioși în tot
ceea ce fac.
Eu cred că implicarea părinților în viața micului școlar îl face pe acesta să fie mai încrezător în sine și
mai puternic, putând să depășească toate obstacolele pe care le întâlneste nu doar la școală, ci și în viața de zi cu
zi. Dialogul cu familia este unul din elementele indispensabile ale reușitei școlare.
Prezenţa părinţilor poate transforma cultura şcolii.”
( S. L. Lightfoot )
Bibliografie:
- www.didactic.ro
- Mircea Agabrian -,,Școală, familie, comunitate”- Editura Intitutul European, 2007;
- Șincai Eugenia, Alexandru Gheorghe –„Școala și Familia” - Editura Gheorghe Alexandru, Craiova, 1993;

327
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Prof. Înv . primar si preșc. BERCIU MARIA-LIDIA

Prof.Inv. prescolar BODNAR MIHAELA CATALINA

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și posibilitățile

oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerințelor
dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor de
predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca
funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu
posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate
sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că în
dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:

Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici fiind
foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de congeneri.
Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o
comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că
şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!

Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.

Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
328
dar şi de oamenii importanţipentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi
retragere, locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care
copilul nu-l împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui:
părinţii, fraţii şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu
ezită să-şi aproprie spaţii şi să-şi creeze
obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă
cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.

Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă.
El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea
unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care
nu este prea încărcatăde afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să legestioneze. Tot prin societate,
copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă.
Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească
mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru buna
dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care o
are copilul de a fi în societate.

329
 SCOALA ȘI FAMILIA - PARTENERI IN EDUCAREA COPILULUI
PROF. BOEȚI NATALIȚA
CLUBUL COPIILOR LUGOJ, TIMIȘ

Educatia este un fenomen social de transmitere a experientei de viata a generatiilor adulte si a culturii
catre generatiile de copii si tineri, in scopul pregatirii lor pentru integrarea in societate. Factorii institutionali
ai educatiei sunt scoala, familia, biserica, armata, s.a. Școala este instituția socială în care se realizează
educația organizată a tinerei generații. Ea este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la
dezvoltarea societații, să ia parte activa la viata, sa fie pregătit pentru muncă. Procesul de învatamant este cel
care confera școlii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea școlii este aceea de a contribui la realizarea
idealului educativ impus de cerințele vieții sociale. Procesul de educație din cadrul școlii este îndrumat și
condus de persoane pregătite în mod special pentru acest lucru. Menirea școlii nu este numai de a înzestra
elevii cu un bagaj de cunoștinte cat mai mare, ci și de a le stimula calitatea de om. Factorul important care
contribuie la educarea copiilor este familia.
Familia exarcita o influența deosebit de adancă asupra copiilor. O mare parte despre cunoștintele despre
natură, societate, deprinderile igienice, obisnuintele de comportament, elevul le datoreaza educației primite
în familie. Rolul familiei este foarte important in dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual,
moral, estetic, s.a. Ca prim factor educativ, familia ofera copilului aproximativ 90% din cunostintele uzuale.
Copilul obține rezultatele școlare în funcție de modul în care parinții se implică în procesul de învatare.
Parinții trebuie să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-si ajute copilul la învatatura. Deci,
atitudinea parinților trebuie sa fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici sa ajunga sa nu se
intereseze deloc de rezultatele acestuia.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politetea,
cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpatarea, grija față de lucrurile încredintate.
Toate acestea reprezinta de fapt ilustrarea cunoscuței expresii a avea cei 7 ani de-acasa. Un elev fara cei 7
ani de-acasa va crea mereu probleme chiar si ca viitor adult. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la
scoala 5-6 ore, de restul timpului fiind responsabila familia elevului. Uneori parinții uita că trebuie să facă
front comun cu profesorii, deoarece și unii si alții nu doresc decat dezvoltarea armonioasa a elevului,
educarea și imbogatirea cunoștintelor acestuia.
Una dintre cele mai importante preocupari ale familiei si un punct comun pe care il are aceasta cu
școala este orientarea școlara și profesională. Cei mai multi parinți sunt bine intentionați în alegerea unei
școli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lui. Dar, de multe ori, buna intenție și buna credință sunt tocmai
sursele greșelilor lor deoarece acestea nu țin loc de competenta și de pricepere. Greselile parintilor decurg
uneori si din prea marea dragoste pe care o poarta copiilor. Iata cateva dintre ele:
Neincrederea in copil, copii tratati ca proprietate personala de care parintii dispun dupa bunul lor plac. La
polul opus se afla o alta categorie de parinti, a neutrilor. Aceștia se complac în situatia de neamestec în
treburile copiilor și își motivează atitudinea cam asa: este destul de mare ca sa poata judeca ce face sau :
are si mai multa scoala decat mine asa ca ce sa-l mai invat eu?. Fară îndoiala ca fiul este destul de mare
pentru a ști ce e bine si ce e rău, dar fiind fără experiență simte nevoia unui sfat, a unui sprijin. Chiar dacă
sunt mai putin instruiti decât copiii, parinții au mai multa experiență, au școala vietii.
Parinșii orgoliosi fac din alegerea profesiunii pentru fiul lor o problema de ambitie: vreau sa-i arat lui
cutare ca si fiul meu face o facultate. Acesti parinti nu se intreaba daca fiul lor vrea sa faca o facultate, daca
are aptitudini pentru profesia aleasa de ei. Grija pentru copii ii face pe unii parinți să doreasca pentru fii o
profesiune banoasă și de aceea fac eforturi ca fiii s-o apuce pe drumul unei asemenea profesii.
Toate situatiile de mai-nainte trebuie evitate. De aceea între familie și școala trebuie să existe o
permanentă colaborare ce se poate realiza prin vizite reciproce și ședinte cu parinții.
Comportamentele educaţionale ale părinţilor, chiar dacă sunt bine intenţionate, pot avea efecte
negative asupra copiilor din cauza neadecvării lor la particularităţile de vârstă şi individuale, la situaţiile
concrete de acţiune, la sistemul de cerinţe adresate copiilor. Severitatea exagerată, manifestată prin

330
interdicţii, prin brutalitate şi prin privaţiuni de tot felul, îşi va lăsa amprenta asupra personalităţii în formare a
copilului. Ei impun copiilor un volum mare de sarcini, interzic participarea la activităţi recreative, la jocurile
specifice vârstei şi utilizază pedepse care lezează demnitatea copiilor.
La rândul lor, părinţii superprotectori care depun eforturi exagerate pentru a proteja copilul, pot constitui
piedici în formarea şi devenirea personalităţii copilului. Atitudinea protectoare a părinţilor se poate manifesta
şi prin limitarea excesivă a libertăţii şi independenţei de acţiune a acestora, a iniţiativei. Părinţii devin
deosebit de preocupaţi de copil, manifestă o teamă permanentă pentru viaţa şi activitatea copilului. Copilul
va avea un comportament lipsit de acţiune şi în ultimă instanţă va avea o timiditate exagerată. Şcolarul are
nevoie acasă de un cadru general de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Pentru aceasta el are nevoie de
părinţi calmi, înţelegători, afectuoşi, destul de maleabili în raporturile cu copilul fără a da dovadă de
slabiciune. Dar în acelaşi timp el are nevoie de un cadru de disciplină destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-şi
închipuie că libertatea lui este fără margini şi, totodată, să ştie că părinţii săi împărtăşesc acelaşi nivel de
exigenţă.
Procesul de colaborare cu părinţii asigură atingerea scopului educaţional. Pornind de la necesitatea
cunoaşterii socopsihopedagogică a copilului, şcoala impune colaborarea cu familia sub diferite aspecte.
Urmărind aspectele comune, speciale şi diferenţiate pe care viaţa de elev o prezintă, părinţii pot completa,
sprijini şi dezvolta personalitatea copilului cu o singură condiţie – colaborarea cu şcoala..
Colaborarea şcolii cu familia se realizează în diferite forme:
- vizitele la domociliul elevilor, consultaţii individuale, corespondenţa cu familia.
A creşte şi a educa un copil este o operă care cere, înainte de toate, multă dragoste; aceasta nu înseamnă că
ea nu impune şi raţiune, bazată pe cunoştinţe precise. Copilul pe care noi îl creştem şi educăm nu este la fel
cu toţi ceilalţi, el este unic pentru noi şi de aceea educaţia pe care i-o dăm trebuie adaptată personalităţii lui.
Ca şi o plantă, copilul creşte diferit în funcţie de ambianţa favorabilă sau defavorabilă a mediului familial.
Copilul are nevoie să fie ajutat, apărat, călăuzit, are nevoie să se simtă important pentru cei din jurul său. Să
conduci către maturitate o fiinţă umană nu este deloc simplu; eforturile, descurajările, slăbiciunile fac drumul
greu. Dacă pe acest drum părinţii şi copiii vor găsi sprijin din partea noastră a educatorilor, mai târziu, peste
ani, efortul ne va fi răsplătit.

Bibliografie:
- Cercel, Renata, (2004), Paşi în profesia didactică, Ed. Universităţii din Oradea
- Sas, Cecilia, (2006), Activitatea şi personalitatea cadrului didactic pentru ciclul primar, Ed.
Universităţii din Oradea
- Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1974;
- Nicola, I., Pedagogie, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992;

331
 Educație fără frontiere!Relația grădiniță-școală-familie-societate

BOGDAN MELINDA,
profesor învățământ preșcolar
Grădinița de Copii Cimbora, Baraolt, jud. Covasna

Marele psiholog G. Berger afirma: ,, Specificul lumii noastre este că se schimbă din ce în ce mai
repede şi că ne pune în prezenţa unor situaţii originale, neprevăzute, ba chiar indispensabile. Trebuie deci
să-i pregătim pe copiii noştri să fie inventivi şi să dea în acelaşi timp dovadă de curajul necesar ca să ia
iniţiative şi să aibă gândirea necesară descoperirii unor soluţii noi “. (G. Berger:„Omul modern şi
educaţia sa”, Editura Pedagogică, 1973).
Copiii sunt bucuria familiei, prezentul şi viitorul societăţii. Ambele sunt responsabile de creşterea şi
dezvoltarea lor, cu respectarea tuturor drepturilor care li se cuvin: la viaţă şi dezvoltare, identitate,
nediscriminare, participare în interesul lor superior. În primii ani de viaţă, copilul are un potenţial uriaş de
receptare a informaţiilor şi cunoştinţelor şi de formare a deprinderilor care-i vor folosi în viitor. Alături de
asigurarea sănătăţii şi îngrijirea cu dragoste părintească, educaţia are un rol primordial pentru dezvoltarea
armonioasă a copilului.
Cadrul definirii finalităților educației preșcolare: “Modelarea personalității, pregătirea omului
pentru integrarea social – în mod conștient, sistematic, organizat – se realizează în instituțiile de
învățământ” (Tomșa Gh., coord., 2005, pag. 56).
Prima instituție de învățământ cu care copiii intră în contact este grădinița – instituția menită să
ocrotească și să facă educația copiilor aflați la vârsta copilăriei mijlocii (3-6/7 ani).
Idealul educațional este modelul de personalitate spre care tinde o societate și la realizarea căruia
contribuie procesul de învățământ și alte infuențe exercitate asupra tinerei generații. El cuprinde valori
împărtășite de societate dintr-o perioadă istorică, dintr-o națiune. El este „întemeiat pe tradițiile umaniste, pe
valorile democratice și pe aspirațiile societății și contribuie la păstrarea identității naționale” și constă
în „dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome
și creative” (Legea învățământului 84/1995). Deciziile, acțiunile și rezultatele educației nu mai pot fi
realizate decât în comunitatea de opțiuni dintre mediile responsabile – familie, școală și comunitate. Mai
mult, se dezvoltă concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc, opțiunea
personală, implicarea acestuia de la vârstele cele mai mici în responsabilitatea și drepturile pe care
societatea le identifică și recunoaște. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care să întărească schimbarea
în relațiile școală - familie. Acest concept este parteneriatul educțional : este unul dintre cuvintele cheie
ale pedagogiei contemporane. Este un concept și o atitudine în câmpul educației.
Parteneriatul educaţional presupune participarea activă la realizarea unor acţiuni comune bazate pe
schimbul de propuneri şi idei. Cuvântul „ parteneriat” presupune existenţa a doi sau mai mulţi parteneri
care, împreună încearcă să rezolve o problemă, sarcină prin acţiuni comune. În orice parteneriat trebuie să
existe totuşi unul sau mai mulţi coordonatori precum şi participanţii activi, la care se pot adăuga ca parteneri
diferite instituţii din comunitateam locală. Reuşita parteneriatului nu se datorează în exclusivitate
coordonatorilor sau numai participanţilor, ci este rezultatul muncii fiecărei părţi, rezultatul muncii
partenerilor care comunică permanent şi învaţă unul de la celălat. Într-un parteneriat membrii participanţi au
personalităţi diferite, studii diferite, competenţe şi experienţe diferite. Este foarte important ca pentru reuşita
desfăşurării parteneriatului toţi să se concentreze asupra scopului propus, să manifeste solidaritate şi
camaraderie. Partenerii trebuie să înţeleagă că randamentul şi calitatea muncii fiecăruia influenţează
rezultatul final. Buna desfăşurare a parteneriatului presupune existenţa unor competenţe din partea
coordonatorului sau dobândirea unora noi, prin experienţă proprie pe parcursul activităţilor.
Scopul educației preșcolare este o educație fără frontieră, de a îmbunătăţi calitatea infrastructurii
sistemului de educaţie preşcolară şi de a se adresa nevoilor de bază ale copiilor prin intermediul
îmbunătăţirii serviciilor, pentru a le permite acestora să-şi valorifice potenţialul într-un grad maxim şi să îi
pregătească pentru un start bun la şcoală şi în viaţă.

332
 IMPORTANŢA RELAŢIEI DE COLABORARE GRĂDINIŢĂ – FAMILIE
Prof. înv. preşc. BOGDAN TUDORIŢA
GRĂDINIŢA NR. 1 CHIRAFTEI
COM. MĂSTĂCANI, JUD. GALAŢI

Activitatea educativă ce se realizează în grădiniţă nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce
se exercită asupra copilului şi, mai ales, nu poate face abstracţie de toate acestea.
În actul de educare a copilului preşcolar, o componentă importantă constituie procesul informativ-educativ la
care contribuie familia şi grădiniţa.
Mediul familial este primul mediu educativ pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi marchează
esenţial dezvoltarea ca individ. Astfel, familia are rolul central în asigurarea condiţiilor necesare trecerii prin
stadiile de dezvoltare ale copilăriei, condiţii ce stau la baza structurării personalităţii individului.
Relaţia grădiniţă - familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiţii de bază, fundamentală:
cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ. Educatoarea trebuie să
cunoască mai multe aspecte ale vieţii de familie, deoarece aceasta o ajută în cunoaşterea şi înţelegerea copiilor
cu vârste cuprinse între 3-6/7 ani.
Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată în aceasta instituţie nu va avea rezultate bune, dacă nu se va
sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor. Nu putem educa în mod just un copil fără a-l observa atent, fără
a-l studia, fără a-i înţelege personalitatea.
Căldura raporturilor dintre părinţi şi educatoare, încrederea şi respectul reciproc se stabilesc prin schimbul de
informaţii - pentru care trebuie să găsim întotdeauna timpul necesar. Astfel, educatoarea poate ajuta familia în
cel mai simplu şi natural mod să urmeze calea justă în raporturile cu copilul său, să prevină îndepărtarea lui
sufletească, să înlăture eventualele carenţe educative. Complexitatea problemelor lumii contemporane cere
deschiderea şi flexibilizarea raporturilor în parteneriatul educaţional. Implicarea, ca agenţi ai educaţiei, a
diferitelor instituţii şi persoane din comunitate dezvoltă în prezent o imagine complexă şi dinamică a
influenţelor educaţionale. Grădiniţa, fiind puntea de legătură cu familia, are şi menirea de a asigura părinţilor
asistenţă de specialitate, informându-i asupra etapelor de evoluţie a copiilor şi venind în sprijinul celor ce
întâmpină dificultăţi în înţelegerea rolului de părinţi şi în îndeplinirea cu succes a educării copiilor.
Ocaziile de a discuta cu părinţii pentru a găsi împreună soluţii problemelor cu care se confruntă copilul trebuie
căutate chiar şi atunci când ele nu se oferă cu uşurinţă. În general ele sunt prilejuite de acele momente în care
copilul este introdus ori este extras din programul grădiniţei. Altfel spus, cele mai frecvente ocazii pe care le are
educatoarea de a comunica cu părinţii sunt: când părinţii aduc copiii la grădiniţă; la sfârşitul programului, când
părinţii îşi iau copiii de la grădiniţă; cu prilejul diferitelor evenimente festive ce se organizează la nivelul
grădiniţei: sărbători diverse, festivităţi de început de ciclu ori la sfârşit de ciclu preşcolar; vizite la domiciliu,
lectorate cu părinţii, consultaţii pedagogice.
Cu cât cunoaştem mai bine familiile copiilor, cu atât mai eficient va fi parteneriatul cu ele. Cu cât părinţii vor
cunoaşte mai bine programul educaţional, cu atât va fi mai coerentă influenţa ambilor factori educaţionali şi a
ambelor medii educaţionale. Cu cât colaborarea dintre educator şi părinţi este mai strânsă cu atât mai bine ambii
actori vor cunoaşte mai bine copilul.

BIBLIOGRAFIE:
Băran, Adina, Parteneriat în educaţie: familie – şcoală – comunitate, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004;
Bunescu, G., Alecu, G., Badea, D., Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1997;
Dumitrana, Magdalena, Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti, 2000.

333
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE:
RELAȚIA - GRĂDINIȚA - ȘCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE
Prof. inv. primar: Bogosel Voichita

Sistemul de invatamant sub impulsul cerințelor dezvoltării sociale se modifică, tintandu-se spre
modernizarea metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de
colaborare, de cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze
educația preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu
nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor
statusuri şi roluri succesive.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare ce îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât, aceștia reprezentând mereu
un model pentru copii.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de
sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc,
acesta fiind prea mic pentru a se putea exprima.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice,
deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în
parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului..
Parteneriatul dintre grădiniţă, mai târziu școală şi familie reprezintă relaţia de colaborare a părinţilor
cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a
colabora cu personalul grădiniţei - școlii, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
Prin crearea unor relații corecte de bază, parteneriatului grădiniţă-școală-familie- comunitate câştigă
un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi creându-se relații pozitive ce fac posibilă dezvoltarea
sentimentului de coeziune socială. Comportamentele cadrelor didactice au un mare rol în crearea acestor
punți între instituții și familia copilului, atitudinea cestora și poziția adoptată reprezentând cheia succesului.

334
 “Educație fără frontiere!”
Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate
Prof. Inv. Prescolar Boiciuc Adina
GPP „PRICHINDEL” Intorsura Buzaului

Cei mai importanţi parteneri care susţin formarea şi dezvoltarea personalităţii integrale a copilului
sunt:familia, şcoala(unde grădiniţa este primul mediu instituţionalizat, specializat, care oferă educaţie),
societatea.Pentru ca relaţiile dintre aceştia să aibă succes este nevoie de funcţionarea unor relaţii ca respect,
încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de
asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii.Astfel, rolul familiei în cadrul acestei legături se referă la: asigurarea unui climat sigur, propice
dezvoltării fizice şi emoţionale a copilului; oferirea unei baze disciplinare (“cei 7 ani de-acasă”); asigurarea
unei baze de valori solide, pe baza cărora să poată opera şi grădiniţa apoi şcoala; extrapolarea în mediul
familial a cunoştinţelor dobândite la şcoală;crearea unei continuităţi între cunoştinţele acumulate la şcoală şi
comunitate prin acţiunile întreprinse cu copiii la nivelul comunităţii; modelarea copiilor în spiritul toleranţei,
a acceptării diferenţelor.
Rolul şcolii se va concretiza în: oferirea unui cadru stabil, nediscriminatoriu, nonabuziv de
învăţare; asigurarea unei bune pregătiri prin personal format, specializat, stabilirea continuităţii dintre
cunoştinţe şi aplicarea lor (rolul şcolii fiind acela de a pregăti elevi pentru a se adapta mai bine realităţii, nu
numai unei realităţi abstracte); suprinderea problemelor/ dificultăţilor de învăţare/ adaptare ale elevilor şi
acordare de sprijin în soluţionarea lor; formare şi informare.
Rolul comunităţii va viza: sprijinirea şcolii şi familiei în exercitarea rolurilor lor; crearea cadrului de
desfăşurare în siguranţa a rolurilor familiei şi şcolii; anticiparea şi sprijinirea familiilor (în special a
familiilor defavorizate sau cu copii cu CES) şi a şcolii (prin parteneriate, organizarea de activităţi care să
antreneze spiritul civic); crearea de modele la nivelul comunităţii care să vină în completarea cunoştinţelor,
competenţelor, valorilor promovate de şcoală şi/ sau familie.
Legătura familie – şcoală – comunitate reprezintă un continuum, o relaţie de interdependenţă în care
fiecare dintre elemente consituie o proiecţie pe scară mai mică a celorlalte, bazându-se în acelaşi timp pe
celelalte. Astfel, orice eşec, orice inconsecvenţă, orice ruptură la nivelul uneia dintre ele se va reflecta şi în
celelalte.
Dacă la modul teoretic lucrurile par bine aşezate, în practică, ele întâmpină foarte multe dificultăţi,
existând fragmentări între toate segmentele acestei relatii.
Astfel, în vreme ce se consideră că familia aşteaptă prea mult din partea şcolii, şcoala, prin personalul său
şi-ar dori să primească doar elevi, cuminţi, sănătoşi şi frumoşi. În acelaşi timp nici comunitatea nu se implcă
nici ea foarte mult în formarea unei conştiinţe publice din acest punct de vedere (prin informare, pregătirea
unor profesionişti în domeniu, etc.), aşteptând mai degrabă ca lucrurile să se aranjeze de la sine.
Prin umare, pentru ca viitorii noştri copii, elevi, sau cetăţeni să crească şi să se dezvolte frumos într-o
societate sănătoasă este necesar să se îmbunătăţească schimburile şi comunicarea între fiecare dintre
elementele relaţiei în discuţie .
Este la fel de important tot în acest sens, ca fiecare să îşi asume propriul rol şi propriile responsabilităţi fără
a se mai încerca găsirea vinovaţilor de o parte sau de alta, fapt care nu ar face decât ca lucrurile să rămână pe
loc .

BIBLIOGRAFIE:
MECT, PRET “Gata pentru şcoală“ Ed. Educaţia 2000+ Bucureşti, 2008
MECT, PRET ”Împreună pentru copii: grădiniţa şi comunitatea “ Ed. Educaţia 2000+, Bucureşti, 2008
Lăzărescu Mihaela-Păişi, Ezechil Liliana, Laborator preşcolar, Editura V& I Integral, Bucureşti, 2002

335
 ZÂMBETUL COPILULUI STĂ ÎN PUTEREA NOASTRĂ
Bolbos Tamara Stela

Copiii sunt viitorul omenirii. De felul în care ne creştem şi educăm urmaşii depinde lumea de mâine.
Poate fi o lume a progresului, a păcii sau o lume măcinată de conflicte, de ură şi distrugeri.
Într-o lume tot mai izolată , mai puţin dispusă pentru socializare ( din motive de timp sau
preocupări) cooperarea între factorii educaţionali: grădiniţă-familie-comunitate devine necesară şi se
impune şi ca obligaţie morală din partea acestora, pentru a favoriza socializarea copiilor, pentru a-i
familiariza prin exemple şi modele cu adevăratele valori ale spiritualităţii.
La vârsta preşcolară un factor important este grădiniţa care desfăşoară un amplu proces instructiv-
educativ aplicând metode şi procedee didactice moderne. Pentru reuşita actului educaţional munca depusă
de cadrele didactice din grădiniţă trebuie continuată, susţinută şi întărită de familie.
Unitatea de acţiune a celor doi factori (grădiniţă-familie) în opera de formare a copilului este
condiţionată de unitatea de vederi, de un front comun de lucru şi o bună cunoaştere reciprocă. Interesul
comun al celor două instituţii trebuie să determine o mişcare cu dublu sens, familie-grădiniţă, grădiniţă-
familie, în vederea unei suficiente cunoaşteri a ambelor părţi.
Din punct de vedere pedagogic coordonarea presupune, pe de o parte, selectarea si valorificarea
influenţelor pozitive ce se exercită în familie, iar pe de alta, îndrumarea familiei în vederea exercitării unor
acţiuni educative care să fie in concordanţă cu idealul educativ.
Familia reprezintă un element cheie în dezvoltarea sanătaţii, competenţei şi activităţii copilului însa
ea nu poate exercita această funcţie fără colaborarea cu grădiniţa, care asigură resurse suplimentare.
Fiecare părinte este unic, cum de altfel unică este fiecare familie. De aceea, pentru găsirea
unor soluţii optime la problemele educative ale familiei, părintele trebuie văzut mai ales ca un colaborator,
ca un partener care se implică activ în aceste forme de intervenţie socio-educaţională.
Una dintre formele cele mai dezvoltate în ultima vreme este intervenţia socio-educativă bazată pe
grădiniţă.
Parteneriatul între grădiniţă şi familie şi-a demonstrat eficienţa pretutindeni unde a fost implicat,
dacă s-au respectat anumite condiţii de realizare a acestuia:
-părinţii să fie percepuţi de către cadrele didactice ca persoane active şi valoroase pentru educarea
copiilor;
-părinţii să se implice în mod concret în luarea de decizii referitoare la activităţi extraşcolare, la
modificarea orarului, la stabilirea disciplinelor opţionale;
-responsabilitatea pentru evoluţia copilului să fie împărţită între grădiniţă şi părinţi.
Formele de manifestare ale colaborării dintre familie şi grădiniţă sunt cunoscute. Iată câteva dintre
acestea:
• Adunările/şedinţele cu părinţii
• Întâlnirile săptămânale sau ori de câte ori sunt solicitate de către părinţi
• Realizarea unor afişe speciale
• Implicarea părinţilor în organizarea şi realizarea uno activităţi extraşcolare.
• Sărbătorirea în comun a unor evenimente din viaţa preşcolarilor sau din viaţa grădiniţei
Desigur, în acest proces de colaborare, rolul conducător îl are grădiniţa.
Grădiniţa colaborează cu familia în domeniul învăţării copilului, în domeniul comportamentului, în
domeniul dezvoltării lui fizice, intelectuale, estetice, în domeniul deprinderilor şi priceperilor de muncă,
igienico-sanitare, în domeniul activităţilor recreative, angajării copilului în domenii de activitate
extracuricculare. Ea trebuie să identifice situaţiile problematice, să dirijeze strategiile educative ale familiei
în favoarea copilului şi mai ales să conştientizeze faptul că relaţia de colaborare grădiniţa – familie este
determinantă în obţinerea performanţelor şcolare.

336
 Obiectivul fundamental al acestor activităţi vizează transferul de experienţă, cunoaşterea aprofundată a
exemplelor de succes fiind unul dintre cele mai eficiente mijloace de a motiva părinţii pentru a deveni aliaţi
ai educaţiei.
Atunci când părinţii, copiii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie,
se creează în jurul preşcolarilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
În concluzie, nu putem preamări rolul uneia din cele două instituţii partenere, în detrimentul celeilalte,
dar cadrul social în care educaţia este la ea acasă este şi va rămâne grădiniţa, această instituţie din care îşi
iau zborul spre alte trepte şcolare şi, în final spre viaţa adultă, toţi tinerii, însă să nu uităm că bucuriile şi
eşecurile primelor experienţe şcolare sau a celor de mai târziu se raportează şi se rezolvă în cadrul familiei.
Locul în care copilul învaţă să fie iubit şi să iubească, cu mult înainte ca el să fie în stare să facă această
distincţie, este cadrul familial.
Cadrul didactic trebuie să încurajeze familia în relaţia cu grădiniţa, să acorde părinţilor dreptul de a lua
decizii, să colaboreze, să coopereze cu părinţii, să nu critice, ci să sugereze cu delicateţe, să facă
recomandări, să-i facă să înţeleagă că cea mai dificilă, dar şi cea mai uşoară meserie din lume este cea de
părinte: este uşoară pentru că se face cu iubire şi este dificilă pentru marea-i responsabilitate.
Având în vedere că, în condiţiile economice actuale, eşecul şcolar depăşeşte cadrul strict al
învăţământului şi se impune ca o problemă stringentă a societăţii, cele două instituţii fundamentale pentru
educarea copilului- ŞCOALA ŞI FAMILIA- trebuie să-şi concentreze eforturile, acordând astfel copilului
interesul pe care acesta îl merită, ştiut fiind faptul că „cine începe bine, sfârşeşte frumos!”, acolo în
comunitatea din care face parte.
Bibliografie:

1. Bătrânu, Emilia, “Educaţia în familie”, Ed. Politică, Bucureşti, 1980;

2. Bodo, Victor; Bodo, Sorina, “Ghid practic de educaţie a copilului”, Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 2000;
3. Cosmovici, Andrei; Iacob, Luminiţa (coord.), “Psihologie şcolară”, Ed. Polirom, Iaşi, 2005;
4. Dolean, Ioan; Dolean, Dacian Dorin, „Meseria de părinte”, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002;
5. Stănciulescu, Elisabeta, „Sociologia educaţiei familiale”, vol. I, Ed. Polirom, Iaşi, 1997;

337
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE:
RELAȚIA GRĂDINIȚA - ȘCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE
Prof. înv. prescolar: Boldea Liliana
Școala Gimnazială Miron Radu Paraschivescu
Gradinita cu pp nr.5 - Zimnicea Judetul Teleorman

1. Rolul familiei în educarea copilului

Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Alături de funcţia de socializare, familia îndeplineşte şi alte funcţii educative. Acestea au fost
sintetizate de N. Mitrofan după cum urmează:
• funcţia instituţional formativă realizată prin influenţe directe (răspunsuri la întrebări ale copilului,
explicaţii şi informaţii despre lumea înconjurătoare), dar şi în mod indirect, prin mediul informaţional din
familie (copierea de către copil a rolurilor pe care le regăseşte în familie, asumarea unor tipuri de relaţii între
mamă şi tată, între fraţi etc.);
• funcţia psiho-morală, realizată prin modelele de conduită oferite de părinţi, prin discuţiile şi
intervenţii pe marginea unor comportamente curente pozitive sau problematice ale copiilor;
• funcţia socio-integrativă, prin implicarea copiilor în activitatea familială, prin acordarea autonomiei
de acţiune, dar şi printr-un climat familial dominat de relaţii de încredere şi sprijin reciproc, în care
maturitatea de gândire a adulţilor se îmbină cu entuziasmul, energia şi curiozitatea copiilor;
• funcţia cultural-integrativă, prin implicarea copiilor în viaţa culturală şi prin mediul cultural al
familiei.
Rezultatele unor cercetări recente au demonstrat că dezvoltarea copilului este influenţată în proporţie de
peste 70% de către familie. Responsabilitatea creşterii copilului revine cu prioritate părinţilor, care oferă
copilului îngrijirile de bază, siguranţă, căldură emoţională, îndrumare, înţelegere. Primele deprinderi de viaţă
sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea
constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi. Tot în familie,
copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de
modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Aceste
noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens
moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, tolerant, să colaboreze, să fie un bun coleg şi prieten.
Familia reprezintă mediul în care copilul învaţă şi exersează comportamentele sociale, să se descopere
pe sine şi pe cei din jur, se familiarizează cu sistemul valorilor sociale şi culturale. Mediul familial ocupă un
loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei copilului. Copilul nu este un adult în
miniatură, ci este un „candidat la maturizare“ (H. Pierot), deosebit de receptiv la influenţele pozitive sau
negative care se exercită asupra lui. De aceea, copilul trebuie socializat şi modelat, iar fundamentarea
personalităţii se realizează, în mare măsură, în interiorul familiei care concentrează primul său univers
afectiv, social şi cultural. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii copilului se construiesc în relaţie cu
mediul social, cu situaţiile pe care trebuie să le trăiască în familie, atitudinile părinţilor având o influenţă
importantă asupra personalităţii copilului în devenirea sa ca adult.
Educaţia din familie a copilului se va continua cu cea din grădiniţă. Uneori, între cele două medii
educative, există diferenţe majore de reguli, valori, cultură etc. În această situaţie, copilul este supus
adaptărilor şi readaptărilor repetate, care îl marchează profund: se instalează o stare de confuzie internă,
copilul neştiind ce reguli să-şi asume, care valori sunt acceptate social. Mai mult chiar, putem vorbi şi despre

338
o traumă emoţională, copilul simţindu-se vinovat dacă va adera la valorile grădiniţei, în defavoarea valorilor
familie (sau invers).esionişti
Prevenirea unor dezacorduri nu se poate asigura fără o relaţie corespunzătoare dintre grădiniţă şi
familie. Educatorul joacă un rol important în cunoaşterea familiei, a caracteristicilor şi potenţialul ei
educativ. Cei doi factori implicaţi în educarea copiilor cu vârste cuprinse între 3–6/7 ani, familia şi grădiniţa,
trebuie să armonizeze modelele educative promovate, să-şi transmită reciproc informaţii privind
particularităţile de dezvoltare ale copilului, valorile promovate, climatul educaţional, aşteptări în ceea ce
priveşte educarea acestuia.

2. Parteneriatul familie – grădiniţă

Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită
asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune
coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei. La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate
informaţiile legate de copil: stare de sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de
comportare, probleme în dezvoltare etc. În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după
principii şi metode ştiinţifice, deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al
fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie
în beneficiul copilului. Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor
obiective comune. Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens
cu privire la scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere,
dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
Uneori, părinţilor li se poate reproşa:
• neimplicarea (absenţa la orice activitate propusă de grădiniţă);
• lipsa de responsabilitate (consideră că sarcina educării copilului aparţine
exclusiv instituţie de învăţământ);
• critica nefondată a acţiunilor desfăşurate în grădiniţă;
• timiditatea (lipsa încrederii în sine, a capacităţii de a se implica în
activităţile educative);
• minimizarea rolului grădiniţei în dezvoltarea copilului (consideră că rolul
grădiniţei este doar acela de a asigura supravegherea copilului pe o
perioadă limitată de timp);
• individualism (ignorarea importanţei relaţiilor sociale pe care copilul le
stabileşte cu adulţii şi covârstnicii din grădiniţă, sunt interesaţi numai de
achiziţiile propriului copil);
• conservatorism (reacţia de respingere a ideilor noi).
Pe de altă parte, personalului grădiniţei i se pot reproşa:
• dificultăţi în stabilirea relaţiilor cu adulţii (tratează părinţii ca simpli
beneficiari ai unor servicii, decid autoritar fără a se consulta cu ei, îi
consideră simpli executanţi ai activităţilor propuse sau formulează aşteptări
nerealiste de la aceştia);
• existenţa unor idei preconcepute privind dorinţa şi capacitatea părinţilor de
a se implica în activităţile organizate (consideră părinţii ca persoane
neavizate în educarea copilului, ignorând abilităţile şi experienţa acestora
sau că aceştia nu au interes pentru conceperea şi punerea în aplicare a unor
activităţi, proiecte comune).

339
 După cum am amintit, parteneriatul presupune existenţa unui obiectiv comun. Acesta este, în cazul
parteneriatului familie–grădiniţă, dezvoltarea globală a copilului în raport cu particularităţile sale
individuale. El se poate realiza doar printr-o mişcare de apropiere în dublu sens, în vederea unei suficiente
cunoaşteri de ambele părţi.rofesionişti
Iată ce trebuie să ştie părintele despre grădiniţă:
• specificul şi programul de activitate al grădiniţei;
• principiile de bază ale grădiniţei în ceea ce priveşte îngrijirea, creşterea,
dezvoltarea şi învăţarea copiilor de 3–6/7 ani;
• dotarea materială a grădiniţei şi condiţiile de amenajare a spaţiului
grădiniţei (a grupei, a întregii instituţii);
• nivelul pregătirii cadrelor didactice;
• performanţele atinse de grădiniţă în ceea ce priveşte educaţia şi îngrijirea
copilului;
• oferta activităţilor opţionale (se studiază limbile moderne, dansul, pictura
etc.);
• conţinutul regulamentului interior al grădiniţei;
• aşteptările grădiniţei în raport cu relaţia de colaborarea cu familia;
• aşteptările şi aspiraţiile colaboratorilor instituţiei în privinţa
comportamentului copilului şi al familiei.
Iată ce trebuie să ştie grădiniţa despre familie:
• structura şi componenţa familiei (familie nucleară, extinsă, monoparentală,
concubinaj etc.);
• informaţii privind particularităţile copilului (vârstă, stare de sănătate,
interese, deprinderi elementare de bază etc.);
• modele de relaţionare (existenţa fraţilor în familie, ataşamentul puternic
faţă de o persoană etc.);
• stilul educativ al familiei;
• nivelul educaţional al părinţilor;
• modele culturale care definesc mediul familial (valori importante pentru
familie, tip de alimentaţie, sărbători etc.);
• dorinţele pe care le are în raport cu creşterea şi educarea copilului
(menţinerea unui anumit program sau derularea unei activităţi specifice din
familie, sprijin în anume situaţii etc.);
• aşteptările şi aspiraţiile părinţilor faţă de relaţia şi colaborarea cu grădiniţă
(ce ar dori de la grădiniţă, cum se poate implica, ce idei are pentru
îmbunătăţirea activităţii etc.).Profesionişti
După înscrierea copilului la grădiniţă, relaţia dintre părinţi şi educatori trebuie să se bazeze pe un bogat
schimb de informaţii, de experienţe şi pe colaborare cu scopul asigurării celor mai bune condiţii de creştere
şi dezvoltare a copilului. Părinţii trebuie să regăsească un sprijin în serviciile oferite de grădiniţă, dar, în
acelaşi timp, să se simtă şi să acţioneze responsabil pentru a colabora cu personalul la orice activitate
realizată pentru şi împreună cu copiii.
Roluri şi responsabilităţi ale părinţilor:
• să recunoască grădiniţa ca instituţie incluzivă, care asigură drepturi egale
pentru toţi copiii;
• să-şi cunoască copilul şi posibilităţile lui, colaborând cu grădiniţa şi cu
educatorul;
• să fie dispuşi la activităţi de voluntariat în beneficiul copiilor;
• să colaboreze şi să coopereze cu o deschidere permanentă spre grădiniţă,
comunitate în interesul copilului;
• să recunoască rolul grădiniţei în dezvoltarea copilului;

340
 • să respecte personalul din grădiniţă;
• să sprijine activitatea educatoarei, în scopul dezvoltării integrale a
copilului.
Roluri şi responsabilităţi ale personalului grădiniţei:
• să ofere şanse egale copiilor la accesul serviciilor oferite de grădiniţă;
• să informeze părintele cu privire la oferta educaţională a grădiniţei pentru
creşterea şi dezvoltarea copilului;
• să motiveze părintele să se implice şi să colaboreze cu grădiniţa;
• să prezinte ce aşteaptă de la părinte: colaborare, cooperare, încredere,
sprijin, ajutor reciproc, confidenţialitate, respect;
• să manifeste transparenţă în procesul educativ;
• să ofere familiei informaţii privind modalităţi de educare a copiilor;
• să determine părinţii să colaboreze pentru ca educaţia din grădiniţă să aibă
continuitate şi consecvenţă, şi acasă;
• să evite stările conflictuale, tensionate, cu părinţii, pentru a nu avea efecte
negative asupra copilului.
Şedinţele cu părinţii – acestea se organizează de obicei semestrial şi în cadrul lor părinţii sunt
informaţi despre:
• Regulamentul de ordine interioară al grădiniţei;
• Oferta educaţională a grădiniţei;
• Obiectivele precizate în curriculum;
• Aspecte legate de programul desfăşurării activităţii în grădiniţă (programul
zilnic, forme de organizare reperele orare ale unei zile, formele de
comunicare între personalul grădiniţei şi părinţi
etc.)
• Programul de funcţionare a cabinetului medical şi a celui de consiliere,
precum şi rolul acestora;
• Oferta de formare pentru părinţi;
• Evenimente importante ale grădiniţei sau grupei (organizarea de excursii,
participarea la activităţi educative în afara grădiniţei);
• Nevoile grupei şi ale grădiniţei şi modul de satisfacere a acestora (inclusiv
strângerea de fonduri, alegerea materialelor auxiliare, organizarea unor
ateliere pentru părinţi pentru confecţionarea materialelor necesare clasei
etc.)
Aceste şedinţe sunt organizate într-un cadru formal şi presupun participarea tuturor părinţilor. De
aceea, în niciun caz în aceste situaţii nu vom discuta probleme care presupun respectarea confidenţialităţii şi
care ar putea pune părinţii în situaţii jenante. Nu se fac comparaţii între familii sau între copii ai
diferitelor familii.
Consultaţiile cu părinţii sunt întâlniri stabilite de cadrele didactice, în care se discută individual (sau
cu familia) despre copil, despre situaţii speciale (probleme comportamentale, probleme de sănătate, situaţii
conflictuale cu colegii, tehnici de lucru cu copiii cu CES etc.) Această formă de colaborare este importantă,
individualizată, în relaţia grădiniţei cu familia şi priveşte global copilul, iar procesul educaţional ca pe un
continuum pe care copilul îl parcurge, în egală măsură, la grădiniţă şi acasă. Aceste întâlniri ai un rol
important pentru cunoaşterea copilului, comunicare, susţinerea învăţării şi soluţionarea de conflicte.
Vizitele periodice la domiciliu permit comunicarea dintre educatoare şi părinţi într-un cadru mai puţin
formal, care-l poate face pe părinte să se simtă mai în largul său. Scopul acestor vizite este întărirea legăturii
cu familia, cunoaşterea particularităţilor acesteia (cultura, modul de interacţionare dintre membrii familiei,
aptitudinile acestora etc.). Prin intermediul acestor vizite trebuie să le arătăm părinţilor că ei şi copiii lor sunt
importanţi pentru noi şi că le acordăm atenţia cuvenită. Vizitele trebuie făcute numai cu acordul părinţilor şi
nu trebuie percepute de aceştia ca fiind intruzive.

341
 Ateliere de lucru cu părinţii sunt activităţi pe teme de interes pentru părinţi, care se desfăşoară la
iniţiativa educatoarei, a personalului medical al grădiniţei sau a consilierului şcolar. Atelierele presupun
implicarea activă şi directă a adulţilor şi au ca scop formarea şi dezvoltarea competenţelor parentale ale
acestora. Ele pot fi organizate sub formă de jocuri, joc de rol, activităţi pe centre etc. Alături de părinţi, pot
participa şi copii. Este important ca grupurile constituite să nu depăşească 20 de persoane şi ca participarea
să fie la libera alegere a adulţilor, întrucât astfel de activităţi necesită multă disponibilitate.didactice
Participarea părinţilor la activităţile de la grupă. Părintele poate participa ca simplu observator sau
se poate implica în activitate alături de educator. Dacă doreşte ca părintele să participe activ, este bine ca
educatorul să precizeze activităţile pe care să le desfăşoare, în funcţie de aptitudinile şi interesele acestuia.
De exemplu, un părinte poate citi copiilor o poveste, îi poate învăţa un cântec, un dans sau un joc.
Implicându-se activ, părintele va putea observa felul în care decurge o zi în grădiniţă: ce activităţi se
desfăşoară, ce metode sunt folosite de către educator, care sunt materialele utilizate şi, mai ales, îşi poate
observa copilul în grupul de colegi, cunoaşte progresele lui şi cum ar trebui sprijinit acasă. Dacă părinţii sunt
implicaţi în activităţile copiilor, educatorii pot observa în mod direct, felul în care aceştia motivează copiii,
cum comunică cu ei sau felul în care îşi împărtăşesc experienţele.Cadre didactice
Voluntariatul. Ca voluntari, părinţii îşi pot folosi cunoştinţele şi abilităţile pentru sprijinirea grădiniţei
în asigurarea condiţiilor optime de desfăşurare a activităţilor educative precum şi în elaborarea unor direcţii
de organizare şi sprijin financiar al grădiniţei. Câteva dintre sarcinile pe care le pot avea părinţii voluntari
sunt:
• Coordonarea şi colaborarea în cadrul unor evenimente speciale. Aceştia caută resurse pentru
desfăşurarea unor activităţi sau proiecte, ajută la desfăşurarea acestora, pot participa şi ajuta la organizarea
excursiilor, a vizitării unor obiective turistice etc.
• Desfăşurarea unor acţiuni de reparare şi îmbunătăţirea a bazei materiale a grădiniţei. Părinţii pot ajuta
la zugrăvirea unor spaţii, vopsirea jucăriilor din curtea grădiniţei, amenajarea spaţiului de joacă,repararea
aparaturii electrice etc.
• Supravegherea pe terenul de joacă. Alături de educatori, părinţii pot supraveghea copiii în curtea
grădiniţei, pot ajuta la organizarea jocurilor.
• Colectarea de fonduri. Folosindu-şi talentele, părinţii pot organiza, în cadrul unor proiecte speciale,
acţiuni de colectare a fondurilor. De exemplu, organizarea unei tombole cu obiecte confecţionate de părinţi
(jucării, picturi etc.), a unei expoziţii cu vânzare, identificarea şi contactarea unor sponsori din comunitate
etc.
3. Parteneriatul grădiniţă – comunitate
Unicitatea fiecărui copil este determinată de particularităţile individuale, dar şi de influenţele socio-
culturale ale comunităţii în care trăieşte. Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de
experienţe, de competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în
contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către
comunitatea care le include.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
• Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie:
psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.);
• Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale
copiilor etc.);
• Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai
Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.);
În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie în
beneficiul acestora.Profesionişti
Colaborarea cu cabinetele de asistenţă psihopedagogică se adresează în egală măsură copiilor,
părinţilor şi cadrelor didactice, urmărind o educaţie eficientă şi o dezvoltare optimă a personalităţii copilului
prin armonizarea comportamentelor acestora.
În sprijinul părinţilor pot fi organizate servicii de tipul:

342
 • „Şcoala părinţilor“ care constă în activităţi de informare, formare şi consiliere a părinţilor în vederea
creşterii abilităţilor parentale;
• „Centrul de consiliere“ în care consilierul sau terapeutul desfăşoară activităţi cu părinţii şi copiii pentru
optimizarea sau reconstrucţia relaţiilor dintre aceştia;
• „Clubul pentru părinţi şi copii“ constă în amenajarea unui spaţiu în care părinţii şi copiii pot petrece
timpul liber într-un mod cât mai plăcut (au la dispoziţie o ludotecă, bibliotecă cu cărţi pentru copii, filme de
desene animate etc.);.
Colaborarea cu şcoala este foarte importantă întrucât în această instituţie va continua educaţia
copilului. Parteneriatul dintre cele două – şcoală şi grădiniţă – are ca scop primordial identificarea celor mai
eficiente căi de adaptare a copiilor la noul mediu educativ. Parteneriatul se poate concretiza prin schimburi
de experienţă între învăţători şi educatori (lecţii deschise, mese rotunde, ateliere de lucru etc.), activităţi
comune la care să participe copiii şi părinţii (vizite la şcoală, proiecte educative de genul „Săptămâna
lecturii“, „Ziua porţilor deschise“ , „Şcolar pentru o zi“ etc.).
Colaborarea cu Primăria este esenţială întrucât această instituţie se implică în dezvoltarea şi
întreţinerea bazei materiale a grădiniţei, dar şi în derularea şi sprijinirea unor acţiuni sau proiecte educative.
Primăria, în colaborare cu Inspectoratele Şcolare Judeţene şi cu alte instituţii, poate să iniţieze programe care
vin în sprijinul îmbunătăţirii activităţii educative din grădiniţe (de exemplu: „Concurs de desene pe asfalt“,
„Festivalul de teatru pentru copii“, „Expoziţie de carte pentru preşcolari“ etc.) Grădiniţa poate solicita
ajutorul Primăriei în susţinerea unor proiecte, atât din punct de vedere material, cât şi pentru promovarea
acestora în comunitate.
Colaborarea cu Poliţia ajută în educaţia preventivă şi cultivarea comportamentelor prosociale. Această
colaborare se poate concretiza în activităţi de informarea a copiilor asupra unor reguli care trebui respectate
astfel încât viaţa şi siguranţa lor să nu fie pusă în pericol. Exemple de proiecte „Micul pieton” , „Oraşul
bicicletelor“ ( teme de educaţie rutieră).
Colaborarea cu biserica înlesneşte promovarea valorilor moral-religioase care sunt importante în
educaţia morală şi comunitară a copilului. Această colaborare este foarte importantă în special în
comunităţile multietnice, în care oamenii aparţin diferitelor culte religioase. Copiii trebuie să înveţe că,
indiferent de religie, toţi suntem egali şi avem aceleaşi drepturi. Exemple de proiecte: „Crăciunul -
sărbătoarea tuturor creştinilor“, „Să fim mai buni, să fim mai darnici“.
În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu:
• instituţii sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor membrilor
comunităţii;
• asociaţiile nonguvernamentale, pentru rezolvarea unor probleme de ordin social;
• parteneri privaţi care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat;
• mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Bibliografie:
• Dumitrana, M. (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti;
• Farca, S. (2010), Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori, Editura Trei,
Bucureşti;
• (2008), Educaţia timpurie şi specificul dezvoltării copilului preşcolar.

343
 Relația familiei cu școala

Înv. Irina Bolovan

Școala Gimnazială Gherăseni

Familia este nucleul în care copilul se formează ca om. Ea are un rol decisiv în ceea ce priveşte
viitorul social şi spiritual al copilului. Mediul familial este cel în care se desfășoară acțiunea educativă a
familiei, este mediul optim pentru formarea și devenirea umană, un mediu afectiv, social și cultural.
Familia reprezintă pentru copil structura socio-afectivă securizantă, principala structură protectoare,
oricând și întotdeauna primitoare absolut necesară existenței lui. În familie copilul are parte de primele lecții
de viață, părinții sunt cei care îi oferă un prim model de învățare.

Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este
reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își
formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul
în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ.

Părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și
dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte
important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului.
În perioada grădiniței și în anii de școală, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și
dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți
la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu cadrele didactice. Implicarea acestora și
manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță
procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod
eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată, verificarea
temelor, etc.
Din neștință sau prea multă grijă, mulți părinți fac greșeli în educația copiilor lor, greșeli care pot produce
ecouri largi, puternice in personalitatea acestuia, generând si alte efecte decat cele scontate de adulti. Printre
acestea enumăr: lipsa unui regim de viață ordonat, răsfățul, hiperprotecția, lipsa de fermitate măsurile de
severitate excesivă cu reprimarea oricărei libertăți și inițiative, dezinteresul total al unor părinți față de copil,
decizii arbitrare și de neclintit în legatură cu activități sau dorințe ale copilului, pretextându-se ca el nu știe
ce e bine pentru el, adultul știind mai bine, reproșul de a se fi născut fată sau băiat, tratamentul părtinitor și
discriminatoriu în raport cu ceilalți frați sau copii din anturaj, compararea copiilor între ei și scoaterea în
evidență a minusurilor, aplicarea unor pedepse iraționale și disproporționate, supraestimarea sau
subestimarea posibilităților reale ale copilului, interzicerea prieteniilor și a contactelor sociale cu alți copii
din vecinatate pe motivul ca ar fi nocivi, generatori de experiente negative, de obiceiuri reprobabile, din
familii cu statut social modest etc., ceea ce duce la izolarea copilului, supraîncărcarea cu activități,
abandonul socio-afectiv parintesc, ore în şir în faţa calculatorului şi a televizorului.
Specialiştii sunt de acord că este foarte important, în egală măsură, ca părinţii să renunţe la mândria
de a nu primi sfaturi de la alţi oameni. Nu este o problemă să nu cunoşti, dar este o eroare să nu vrei să afli.
Chiar dacă din când în când mai facem și erori în educarea copiilor, este important să conștientizăm acest
lucru și să facem tot posibilul să nu le mai repetăm și să nu uităm : ,,Copilul nu este o problemă, el are o
problemă.’’
Comunicarea părintelui cu şcoala este importantă, ca şi cea dintre el şi copil, pe
subiecte ce vizează şcoala. De asemenea, părinţii au nevoie de un sprijin puternic din partea
şcolilor, pentru a se implica eficient.
Este astfel evident că părinţii şi profesorii împărtăşesc o responsabilitate uriaşă. Împreună oferă
copiilor dorinţa de a învăţa şi a munci din greu. O bună comunicare între ei este esenţială succesului, în
scopul motivării copiilor pentru învăţare şi al creşterii interesului lor în această direcţie.

344
 Părinţii trebuie să îşi pregătească copiii pentru a învăţa, să discute cu profesorii copiilor
lor. Să stabilească o relaţie adecvată cu ei. Să conştientizeze faptul că fiecare are de învăţat de la celălalt.
Să participe la evenimentele din şcoală. Să discute permanent cu copilul despre ce se întâmplă la şcoală. Să-i
pună întrebări specifice, legate de activitatea din clasă, de profesori şi de alte acţiuni suplimentare. Să creeze
acasă un mediu bun de învăţare. Să sprijine învăţarea, prin desfăşurarea de activităţi zilnice cu copilul. Să
citească cu el. Să-i verifice tema. Să-i limiteze accesul la TV sau la jocurile video. Să observe şi să asculte.
Să ceară şi sfatul profesorilor. Aceştia ştiu mai multe despre dezvoltarea copilului şi îşi petrec mult timp cu
el. Să le ofere informaţii utile profesorilor. Schimbarea condiţiilor familiale, cum ar fi divorţul, boala
părinţilor sau chiar moartea unui animal preferat pot determina tulburări de concentrare în învăţare;
Părinţii şi profesorii, împreună pot să aibă expectaţii ridicate şi să-i laude adesea pe copii să stabilească
obiceiuri bune de învăţare. Să-i ajute pe copii să îşi planifice activităţile şi să le dezvolte interesul în diverse
domenii. Să se angajeze în discuţii unii cu alţii, fie personal, fie la telefon, pentru că dacă apare o situaţie
dificilă le va fi mai uşor s-o discute, dacă anterior au stabilit o relaţie bună;
Nu trebuie să se uite că părinţii şi profesorii au cea mai mare influenţă asupra tinerilor. Fiecare să încerce
să ofere oportunităţi de învăţare. Să lucreze ca parteneri. Urmările greșelilor "educative" ale adulților în
evoluția ulterioară a copilului sunt multiple și diverse, de la situații de eșec școlar și social, conflicte cu cei
din jur, insatisfacții pe diverse planuri, multiple dificultăți de adaptare socială la un mediu schimbat,
sentimente de însingurare, timiditate și multe altele, până la depresii, nevroze și alte tulburări psihice grave.
Pentru a înțelege cât mai bine nevoile copiilor noștri trebuie să fim deschiși la nou, să fim receptivi la
nevoile lor, să fim capabili să ne adaptăm, dar și să învățăm de la ei. Părintele este profesorul copiilor, dar și
elevul acestora. Copiii invață de la părinți, iar părinții învață de la copii, crescând în acest fel conexiunea
între ei.

345
 Relația Școală-Familie-Societate
Prof. înv. primar Bonchiş Marcela
Școala Gimnazială "Nicolae Popoviciu" Beiuș

Relaţia şcoală – familie – societate, este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi și are la
bază ideea că profesorii, elevii, părinţii ceilalţi membri ai comunităţii sunt parteneri în educaţie . Societatea
este instanţa superioară care imprimă un anumit format atât şcolii cât şi familiei iar prin idealul educaţional
trasează liniile directorii pe care acestea trebuie să le urmeze. Dacă este adevărat că şcoala este factorul de care
depinde în mod covârşitor devenirea personalităţii umane, tot atât de adevărat este că educaţia coerentă nu
poate face abstracţie de rosturile familiei în această comuniune. Şcoala şi familia sunt două instituţii care au
nevoie una de alta.
Se poate afirma că şcoala este unul din cei mai importanţi factori ai dezvoltării personalităţii elevului. Dar
alături de acest pilon important trebuie să mai existe încă unul aşa cum pentru construirea unui pod,
constructorii pun la temelie piloni durabili. Cel de-al doilea pilon este reprezentat de familie. Factorii
antrenaţi în procesul educaţional sunt diferiţi : familia, şcoala, comunitatea, etc.
Contribuţia acestora este foarte valoroasă, însă ponderea cea mai mare a influenţelor le revine părinţilor ,
familiei în întregime.Influenţa ei are o putere considerabil mai mare decât suma influenţelor fiecăruia dintre
membrii acesteia.
Familia, ai cărei membrii sunt reuniţi prin drepturi şi obligaţii comune, are ca funcţie principală creşterea
şi educarea copiilor.Acestora, familia le asigură existenţa materială şi climatul afectiv şi moral necesar
dezvoltării personalităţii. “Familia, ca matrice pentru adulţi şi copii, trebuie să aibă capacitatea de suport
(emoţional şi financiar) , să asigure securitatea membrilor, să îi poată încuraja în iniţiativele lor sau în situaţii
limită ”(C.Ciofu, 1998, p. 105).
Unitatea de acțiune a școlii si a familiei este o cerință de bază pentru buna educație a copiilor.Între
sarcinile pe care le pune școala în fața copiilor și cele pe care le pune familia trebuie sa existe consecvență și
unitate.Dacă școala ar cere copilului o anumită comportare iar familia alfel de comportare ,educatia copilului
ar suferi, fiindcă el n-ar ști pe care să aleagă.Rolul conducător în educație îl are școala .Familia trebuie sa
sprijine permanent activitatea educativă a școlii. Ajutorul pe care familia îl poate da școlii vizează multe
aspecte.
Părințtii trebuie să-l pregătească pe copil pentru școală înainte ca acesta sa înceapă să o frecventeze. Ei au
sarcina să insufle copilului dragostea de a deveni scolar, de a învăța să scrie și să citească , de a afla lucruri noi,
de a respecta cadrele didactice.Procedează greșit părinții care cultivă în copii frica față de școală și față de
cadrele didactice sau vorbele cu dispreț față de rostul învățatorului
Familia este prima şcoală a copilului. Ea este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi
de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei ramân, uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral - spiritual al acestuia.
Familia oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l încojoară, primele norme şi reguli de
conduită, dar si climatul socioafectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
" Pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi profilului spiritual - moral al personalităţii propriilor
copii se menţine toata viata " . (M. Golu) Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se
pot manifesta fie direct - prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect - prin modele de conduita
oferite de către membrii familiei, precum şi prin climatul psihosocial existent în familie.
Factorul decisiv în succesul şcolar îl reprezintă raportarea corectă a realităţii în existenţa activităţii comune
familie - scoală. Sunt necesare sisteme complexe de dezvoltare a responsabilităţilor individuale şi colective, în
concordanţă deplină cu preocupările, interesele, deprinderile si aptitudinile fiecărui copil.
Procesul de colaborare cu părinţii asigură atingerea scopului educaţional. Pornind de la necesitatea
cunoaşterii sociopsihopedagogică a copilului, şcoala impune colaborarea cu familia sub diferite aspecte.
Urmărind aspectele comune, speciale si diferenţiate pe care viaţa de elev o prezintă, părinţii pot completa,
sprijini şi dezvolta personalitatea copilului cu o singură condiţie - colaborarea cu şcoala.
Familia, oricâte merite şi preocupări valoroase ar avea în legatură cu educaţia copiilor, nu va obţine
rezultate pozitive decât în condiţiile în care acţioneaza împreună cu şcoala.
346
 Cea mai trainică legatură dintre şcoala si familie se realizează la nivelul învăţământului primar. Învăţătorii
sunt cei ce cunosc îndeaproape particularităţile individuale ale elevilor, condiţiile de viaţa, membrii familiei,
prietenii, iau contact direct şi indirect cu toţi cei ce gravitează în jurul copilului şi cunosc dorinţele şi aspiraţiile
acestora. Relaţia familie-şcoala are loc şi la nivelul conducerii unităţii respective prin comitetele de părinţi.
Învăţătorii şi familia trebuie să acţioneze la unison, să nu se combată si dezaprobe, să nu se lase pradă
compromisurilor şi abandonului. Familia trebuie să ştie că şcoala se ocupa cu transmiterea de cunoştinţe,
priceperi şi deprinderi, cu formarea de comportamente dezirabile, cu educarea elevului sub toate aspectele şi
formele. Predarea implică numereoase cunoştinţe de didactica, tact pedagogic dar şi experienţe de viaţă.
Colaborarea şcolii cu familia se realizează în diferite forme:comitetele de părinţi - sunt forme organizate
de colaborare între şcoală şi familie contribuind la perfectionarea pocesului de instruire şi educare a elevilor;
vizitele la domiciliul elevilor;consultaţii individuale;corespondenţa cu familia.
Educația, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluții prin care copilul să se adapteze rapid și
eficient la societatea în care trăiește. Oricât s-ar strădui, școala nu poate înlocui restul instituțiilor care au
misiunea de formare a cetățenilor conștienți, cu o conduită civilizată. Educația școlarilor în școală nu are sorți
de izbandă fără o colaborare strânsă cu alti factori activi implicați în procesul instructiv-educativ. Între aceștia,
familia, considerată dintotdeauna celula de bază a societății și "un soi de personalitate colectivă" de a cărei
armonie generală depinde dezvoltarea personalității copilului, are un rol foarte important în ajutorul pe care
trebuie să îl dea școlii.
Aşa cum spunea Tom Bodett că „ diferenţa dintre şcoală şi viaţă constă în faptul că la şcoala înveţi o
lecţie apoi dai un test iar în viaţă dai testul ce te învaţă o lectie”noi, cadrele didactice, vom trebuie să lucrăm
eficient astfel încât testul vieţii să nu fie o necunoscută pentru copiii nostri ci o izbândă.

BIBLIOGRAFIE:

Cucoş, Constantin – Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2002 ;

Nicola, Ioan – Tratat de pedagogie şcolară, Ed. Aramis, Bucureşti, 2003 ;
Şoitu, Laurenţiu – Pedagogia comunicării, Institutul European, Iaşi, 2001.
Sterm, H. H, ,,Educaţia părinţilor în lume’’, 1972, E.D.P., Bucureşti
Vrasmaş E., ,,Educaţia şi consilierea părinţilor”, 2004, Ed. Aramis, Bucureşti
Revista ,,familia mea’’-,,Piramida părinţilor”, nr. 2, 1997.
Bunescu Gheorghe “ Şcoala şi valorile morale “, EDP , R.A, Bucureşti , 1998

347
 SCOALA SI COMUNITATEA

Prof. Boncoi Daniela

Scoala Gimnaziala”Nanu Muscel” Campulung, Jud.Arges

Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Comunitatea este definită în Dicţionarul Explicativ al limbii române ca un grup de oameni cu
interese, credinţe sau norme de viaţă comune, totalitatea locuitorilor unei localităţi, ai unei ţări, totalitatea
celor care trăiesc în acelaşi loc şi au aceleaşi obiceiuri, aceleaşi norme de viaţă etc. În România putem vorbi
despre câteva tipuri de comunităţi: -comunităţi locale în mediul rural - indivizii stabilesc relaţii
interpersonale frecvente, se cunosc, îşi sancţionează abaterile de la normele comunităţii; - comunităţi locale
în mediul urban din oraşele mici- spiritul comunitar este prezent, majoritatea oamenilor se cunosc, controlul
comportamentelor funcţionează, dar nu este aşa de sever ca în mediul rural; - comunităţile din marile oraşe -
nu putem vorbi de comunităţi locale, există comunităţi diverse( comunităţi academice, comunităţi ale
persoanelor cu o anumită orientare socială etc.),normele sociale sunt complexe, iar valorile tradiţionale
încep să se piardă.
Din punct de vedere juridic, parteneriatul se defineşte ca o înţelegere legală în care partenerii
definesc împreună scopul general al parteneriatului şi presupune colaborarea strânsă şi combinarea
avantajelor specifice pentru ambii parteneneri. Din punctul de vedere al beneficiilor pe care le aduce,
parteneriatul poate fi definit ca o modalitate eficientă în realizarea reformei managementului, prin
schimbarea modului în care sunt abordate problemele publice, astfel încât soluţionarea lor să devină fezabilă
prin parteneriat. Parteneriatul poate fi o soluţie pentru alocarea şi folosirea resurselor locale, la nivel
comunitar, pentru atragerea altor resurse, în vederea rezolvării problemelor comunităţii. Ideea de parteneriat
între şcoală şi comunitate trebuie să se bazeze pe principiul complementarităţii serviciilor oferite de către
organizaţiile care activează în comunitate. Construirea parteneriatului este un proces deliberat ce implică
adoptarea unui management bazat pe colaborare, comunicare şi acceptarea diversităţii, responsabilizarea
partenerilor şi implicarea reciprocă.
Principiile care stau la baza parteneriatului Şcoală - Comunitate sunt stipulate în Legea Educaţiei
Naţionale art. 3:
-Principiul echităţii- în baza căruia accesul la învăţare se realizează fără discriminare; - Principiul
calităţii- în baza căruia activităţile de învăţare se raportează la standarde de referinţă şi la bune practici;
- Principiul relevanţei- în baza căruia educaţia răspunde nevoilor de dezvoltare personale şi social-
economice,
- Principiul eficienţei- în baza căruia se urmăreşte obţinerea de rezultate educaţionale maxime prin
gestionarea resurselor existente;
- Principiul descentralizării- în baza căruia deciziile principale se iau de către actorii implicaţi direct
în proces;
- Principiul răspunderii publice- în baza căruia unităţile de învăţământ răspund public de rezultatele
lor;
- Principiul transparenţei- concretizat în asigurarea vizibilităţii totale a deciziei şi a rezultatelor,
- Principiul asigurării egalităţii de şanse;
- Principiul incluziunii sociale;
- Principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia;
- Principiul participării şi responsabilităţii părinţilor;
- Principiul fundamentării deciziilor pe dialog şi consultare;
- Principiul respectării dreptului la opinie al beneficiarilor direcţi ai sistemului de educaţie.
Necesitatea parteneriatului Şcoală-Comunitate ca idee de a folosi şcoala în beneficiul comunităţii a
apărut în anii 90 în SUA, când s-a cristalizat convingerea că şcolile pot servi comunităţilor, prin furnizarea

348
de servicii după orele de curs: culturale, sportive, recreative, de - 3 - socializare, de pregătire a forţei de
muncă etc. După anii 90, în Europa şcolile şiau diversificat activităţile oferite comunităţii, derulând: cursuri
IT, concerte, conferinţe, cluburi pentru pensionari etc. În contextul în care resursele acordate educaţiei nu
sunt suficiente, parteneriatul şcoală-comunitate poate fi o modalitate prin care se realizează o mai bună
gestionare a resurselor locale, de atragere a resurselor către şcoală şi de valorificare a resurselor şcolii în
beneficiul comunităţii. Şcolile sunt organizaţii puternic ancorate în comunitate, care prin statutul lor, prin
competenţele resurselor umane implicate în sistemul educaţional pot deveni promotorul parteneriatului
comunitar. În relaţia de parteneriat pot interveni şi blocaje, datorate: - raportării la valori diferite; - lipsei
unei politici a şcolii în ceea ce priveşte relaţia cu comunitatea; - lipsei educaţiei civice; - neidentificării
avantajelor şi a finalităţilor; - rezistenţei cadrelor didactice la colaborarea cu agenţii comunitari, în condţiile
efectuării unor activităţi neremunerate.
În consecinţă, se impune adaptarea şcolii la nevoile comunităţii, prin: adoptarea unui management
participativ, care să implice şcoala în proiectele comunităţii şi să conştientizeze agenţii comunitari asupra
rolului pe care îl au în educaţia viitorilor cetăţeni; schimbarea mentalităţii angajaţilor şcolii;adaptarea
curriculară la nevoile comunităţii locale; îmbunătăţirea ofertei de activităţi extracurriculare; -implicarea
reprezentanţilor comunităţii în procesul de dezvoltare instituţională a şcolii; includerea în obiectivele şcolii a
dezvoltării spiritului comunitar.

349
 EDUCATIA FARA FRONTIERA” RELATIA GRADINITA-SCOALA-FAMILIE-
SOCIETATE”
Bondar Delia
Profesor de Educatie Fizica
Scoala Gimnaziala nr.1 Tarian, jud.Bihor

Sistemul de invatamant ca produs al dezvoltarii sociale, a reflectat intotdeauna cerintele si posibilitatile

oferite de societate, afirmandu-se, la randul sau, ca factor al dezvoltarii sociale. Sub impulsul cerintelor
dezvoltarii sociale, sistemele de invatamant se modifica, tinzandu-se spre modernizarea metodelor de predare, a
continutului, a formelor de organizare, precum si a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele
institutii educative.

Preşcolarul ar trebui să aibă toate condiţiile unui cadru optim în care să se dezvolte şi această răspundere
revine în mare măsură familiei care poate îndeplini această sarcină doar printr-o colaborare eficientă cu
grădiniţa. Familia oferă copilului un mediu afectiv, social şi cultural. Mediul familial, sub aspect afectiv, este o
şcoală a sentimentelor deoarece copilul trăieşte în familia sa o gamă variată de relaţii interindividuale,
copiindu-le prin joc în propria conduită. Cu triplă funcţie, reglatoare, socializatoare şi individualizatoare,
familia contribuie în mare măsură la definirea personalităţii şi conturarea individualităţii fiecărui copil.
Grădiniţa este prima unitate de învăţământ cu care copilul dar şi familia intră în contact. Ea poate oferi
părinţilor o imagine obiectivă a copilului, poate sprijini şi orienta familia în educarea copiilor. Educatoarele
trebuie să lucreze cu familiile în scopul organizării activităţilor zilnice, asigurării educaţiei şi întâmpinării
nevoilor sale, urmand ca aceste sarcini sa fie preluate de invatatoare, respectiv profesori.. Copilul este un
membru nou şi unic al familiei care trebuie să înveţe să-l cunoască cu tot ce ţine de personalitatea,
temperamentul şi stilul său. Intrevederile familiale sunt o componentă importantă a relatiei grădiniţă- scoala-
familie-societate. Există câteva tipuri de întâlniri familiale: întâlniri planificate de consultanţă, cele ale
grupurilor de opinie şi dialog, întâlniri informale şi cele organizate cu ocazia unui eveniment special. Cadrele
didactice au responsabilitatea de a programa întâlnirile de consiliere cu părinţii săptămânal pentru a discuta
despre proiectele tematice desfăşurate şi despre alte probleme care preocupă ambele părţi. Pentru că aceste
întruniri sunt destinate părinţilor subiectele alese trebuie să fie de interes pentru aceştia. Întrunirile vor fi
benefice numai dacă se axează pe problemele (grădiniţă şi familie; scoala-familie) în vederea formării copiilor.
Meseria de părinte se învaţă în timp şi cu sprijinul cadrelor didactice pe perioada preşcolarităţii, iar de buna
colaborare a familiei cu grădiniţa si mai apoi scoala, depinde dezvoltarea armonioasă şi unitară a copilului. Cu
toate acestea, complexitatea actului educational, a realitatii umane si sociale contemporane si sarcinile tot mai
dificile carora trebuie sa le faca fata procesul educational fac sa se identifice tot mai multe fisuri in relatia
amintita. Se recunoaste faptul ca deciziile, actiunile si rezultatele educatiei nu mai pot fi realizate decat in
comunitatea de optiuni dintre mediile responsabile – familie, scoala si societate. Parintii, copiii si societatile se
influenteaza puternic unii pe altii. Mediul in care traiesc parintii poate sprijini sau devia vietile lor, poate
determina unele dintre valorile lor, poate sa se comporte ca o sursa de forta si siguranta sau ca o relatie a
dezvoltarii. Ei pot contribui la dezvoltarea comunitatii si la fixarea prioritatilor sociale. La educarea copilului
contribuie deci, ca institutii bine determinate ale societatii – familia, scoala . In momentele diferite ale cresterii,
dezvoltarii si devenirii fiintei umane, fiecare dintre aceste institutii sociale are rol important. Mai mult, azi, este
determinata nevoia unui parteneriat educational intre acestea, in favoarea unei educatii eficiente pentru individ
si societate.

350
 In rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare si invatare, institutia scolara dezvolta o serie de
structuri de sprijin in favoarea copilului si a familiei. In acelasi timp este nevoie de activitati de sustinere in
afara grupei si de activitati de sprijin atat a copilului aflat in situatii dificile sau de risc, cat si a familiei si a
cadrelor didactice.

Structurile de sprijin ale institutiei scolare merg pe linia cabinetelor de asistenta psihopedagogica, de
consiliere, de rezolvarea unor probleme specifice (cabinete de logopedie si orientare profesionala) si a centrelor
de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvolta astfel la acest nivel, programe specifice de sprijin
individualizat si de grup pentru copii, parinti si cadre didactice. Se recunoaste tot mai mult influenta si a altor
institutii din comunitate asupra informarii si formarii copilului. Astfel la nivelul gradinitelor si scolilor au loc
activitati de educatie fizica, dans sportiv, activitati de religie, concepute de cadre didactice cu avizul specializat
al preotilor din parohie. De asemenea, colaborarea cu politia, este marcata prin activitati sustinute de politisti,
prin educatia rutiera, comportament civic etc. Brigada de pompieri se implica in informarea si indrumarea
cadrelor didactice si a copiilor.

Primaria este principalul factor al comunitatii locale, care sprijina institutiile scolare.

Astazi se cere tot mai mult intelegerea parteneriatului educativ, ca forma de unificare, sprijin si asistenta
a influentelor educativ-formale. Experienta dovedeste ca o atmosfera destinsa intre agentii educationali
faciliteaza invatarea. Exista o retea complexa de relatii in cadrul unei institutii scolare, care are un potential in
influentarea educatiei copiilor.

Bibliografie

Dumitrana, Magdalena, 2000 „Copilul, familia şi grădiniţa”, Editura Compania, Bucureşti Voiculescu,
Elisabeta, 2001 „Pedagogie preşcolară”, Editura Aramis, Bucureşti Popescu, Eugenia (coord.), 1995
„Pedagogie preşcolară. Didactica” E.D.P., Bucureşti

351
 PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL ŞCOALĂ-GRĂDINIŢĂ
PARTENERI –LICEUL TEORETIC TEIUS
Inv. Borbely Simona
-GRĂDINIŢA CU PROGRAM NORMAL NR. 1 TEIUS
Ed. Lazea Laureta Maria

ARGUMENT:
Începând cu vârsta de patru ani se desfăşoară procesul formării a noi şi numeroase însuşiri psihice,
dintre care cele mai semnificative sunt cele legate de creşterea capacităţii simbolistice a funcţiilor mentale
imaginative şi a celor de comunicare. Caracteristică este şi creşterea gustului şi a capacităţii de fabulaţie.
Copilul foloseşte, acum, o vorbire mai bogată, are unele tendinţe de a atrage atenţia asupra lui fabulând,
bravând. Aceasta este vârsta unei mari sensibilităţi faţă de influenţele pozitive şi negative ce se exercită asupra
copilului, motiv pentru care această vârstă poate fi considerată ca o vârstă de cristalizare a viitoarei lui
personalităţi.
Prin mobilizarea specială a activităţii psihice, dramatizarea devine o modalitate optimă şi complexă de
influenţare formativă.

SCOPUL PROIECTULUI:
Dezvoltarea structurilor intelectual-creative, influenţarea caracteristicilor comportamentale de bază,
îmbogăţirea reacţiilor afectiv-voliţionale ale copilului.

OBIECTIVE :
• Să interacţioneze cu membrii grupului conform cu normele impuse de specificul activităţii;
• Să-şi îmbogăţească reprezentările morale referitoare la trăsături pozitive şi negative de caracter;
• să evalueze corectitudinea atitudinilor comportamentale ale personajelor şi din viaţa reală, consecinţele
acestor comportamente;
• să creeze poveşti, să emită judecăţi morale simple;
• să-şi manifeste sensibilitatea şi reacţia emoţională faţă de evenimente cu semnificaţie pozitivă sau
negativă prin dramatizări.

PERIOADA DE DERULARE: 15.09.2014-15.06.2016

RESURSE:
• Umane :preşcolari, şcolari, cadre didactice, părinţi
• Materiale: -hârtie colorată, adeziv, carioca, materiale textile etc.
- jucării, păpuşi de mânuit, siluete reprezentând personaje din poveşti, accesorii pt.
dramatizări

LOCUL DE DESFĂŞURARE :
Sala de clasa, respectiv sala de grupă (conform graficului activităţilor)

RESPONSABILITĂŢILE COORDONATORILOR:
-stabilirea tematicii, a formei de realizare, a orarului şi a locului de desfăşurare a activităţilor ;
-pregătirea materialelor şi a mijloacelor didactice;
-organizarea şi desfăşurarea activităţilor conform graficului;
-evaluarea rezultatelor prin mijloace şi manifestări specifice: expoziţii, portofolii, spectacole,
concursuri.

352
 PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL
Secretul cărţii

PARTENERI: LICEUL TEORETIC TEIUS

- Inv. Borbely Stefania Simona
- Ed. Lazea Laureta Maria
- BIBLIOTECA ORASULUI TEIUS

ARGUMENT:
Respectul pentru carte şi gustul pentru lectură par a-şi fi diminuat importanţa şi semnificaţia pentru
tânăra generaţie. Din păcate, accesul informatizat la cunoaştere prin maniera facilă în care se realizează,
îndepărtează copilul de actul complex al cunoaşterii prin lectură.
Acest aspect, dar şi convingerea că gustul pentru lectură poate fi educat începând chiar de la vârsta
preşcolarităţii, ne-au determinat să iniţiem acest parteneriat.

SCOPUL PROIECTULUI:
Educarea disponibilităţilor de receptare a creaţiei literare, stimularea interesului pentru creaţia literară
specifică vârstei, formarea deprinderilor de exprimare corectă, expresivă.

OBIECTIVE:
• Să înţeleagă importanţa mesajului scris;
• să manipuleze cu grijă cartea;
• să cunoască elemente importante, distinctive, ale unei cărţi (coperţi, foi, pagini, titlu, autor, text scris,
imagine, numerotarea paginilor);
• să comunice impresii despre cărţi lecturate-audiate;
• să cunoască reguli de respectat în împrumutarea, lecturarea, returnarea cărţilor împrumutate de la
bibliotecă;
• să selecteze în cărţi ilustrate, reviste, dicţionare informaţii pe o temă dată;
• să organizeze informaţia (imagini, text decupate) sub forma unor albume.

PERIOADA DE DERULARE: OCT. 2014- IUNIE 2016

RESURSE:
• Umane: cadre didactice, profesor documentarist, şcolari, părinţi;
• Materiale: publicaţii existente în inventarul Bibliotecii Orasanesti, cărţi, reviste pentru copii,
pliante, carioca, markere, planşe ce ilustrează poveşti etc.

LOCUL DE DESFĂŞURARE: sediul bibliotecii, sala de clasa, Casa de Cultura

RESPONSABILITĂŢILE COORDONATORILOR:
-stabilirea tematicii, a formei de realizare, a orarului şi a locului de desfăşurare;
-pregatirea materialelor si mijloacelor didactice;
-organizarea si desfasurarea activitatilor conform graficului;
-evaluarea rezultatelor prin mijloace si manifestari specifice: expozitii, portofolii, spectacole,
concursuri, albume.

PROGRAMUL ACTIVITĂŢILOR:

353
 • Implicarea şcolarilor în acţiuni cu impact emoţional asupra preşcolarilor- Ziua mamei, Ziua copilului,
Moş Nicolae;
• Activităţi demonstrative, în general cu caracter practic sau artistico-plastic( la grupa mică şi mijlocie), a
căror desfăşurare impune colaborarea şcolar-preşcolar;
• Implicarea preşcolarilor în derularea unor manifestări festive (1 Decembrie, 24 Ianuarie) ce se
desfăşoară în şcoală;
• Antrenarea şcolarilor şi a preşcolarilor în acţiuni de protejare a mediului;
• Activităţi demonstrative interactive de evaluare a nivelului cognitiv şi psiho-motor al preşcolarilor
grupei mari pregătitoare, cu participarea şcolarilor în calitate de membrii ai juriului;
• Marcarea Zilei Europei prin acţiuni în parteneriat, ceea ce implică constituirea unor echipe mixte şi
distribuirea sarcinilor corespunzător vârstei şi colaborarea eficientă pentru rezolvarea acestora.

LICEUL TEORETIC TEIUS

Dir. Prof. Rusu Octavian Mihai
Inv. Borbely Simona

GRADINITA CU PROGRAM NORMAL ,,PRIETENIA”, TEIUS

Ed. Lazea Laureta Maria

BIBLIOTECA ORASULUI TEIUS

Bibliotecar: Ciorbea Luminiţa

354
 Şcoala şi familia- agenţi ai socializării
Prof. înv. primar. Nicoleta-Adriana Borcan
Şcoala Gimnazială „Iancului”, Bucuresti

Orice individ trebuie să acorde o deosebită atenţie grupului social din care face parte, aşadar nu poate
exista în afara unei experienţe de grup. Naşterea, creşterea, educaţia, asigurarea traiului zilnic, locul de muncă
etc. sunt doar câteva etape prin care trece omul în decursul vieţii sale.
Însă, pentru ca individul (copil, adult, vârstnic) să poată trăi într-un mediu social, trebuie să respecte
unele norme şi reguli importante pentru societate. Aceste reguli după care se ghidează individul în viaţa socială
au şi caracter social, motiv pentru care sociologia pune accent pe socializare.
Socializarea nu este un proces mărginit şi temporar, pentru că orice individ participă vrând-nevrând la
viaţa socială şi trebuie să se adapteze permanent schimbărilor care apar în societate, fiind tot timpul supus unor
cerinţe şi provocări sociale.
Copilul cu dizabilităţi trebuie considerat ca făcând parte din societate. Nu putem să-l ascundem, nu are
nevoie de mila noastră, ci de sprijinul nostru, permiţându-i să trăiască alături de ceilalţi copii, ca parte integrantă
a comunităţii.
Pentru a socializa o persoană cu dizabilităţi est important:
• Să beneficieze de intervenţie individuală;
• Să participe la activităţile de grup.
Educaţia trebuie făcută posibilă pentru orice copil, pentru orice persoană cu dizabilităţi, atât în familie cât şi
în grădiniţă, în şcoală, în grupuri sociale, în comunitatea locală.
Teoretic, fiecare copil tebuie să aibă şanse egale la educaţie. Practic, rămâne în afara şcolilor, a
grădiniţelor un număr semnificativ de copii. Aceştia, cu timpul, vor fi marginalizaţi de către societate,
nemaiputând fi nicicând socializaţi.
Referindu-mă la copiii cu dizabilităţi, este foarte importantă colaborarea specialiştilor din domeniul
educaţiei speciale, a O.N.G.-urilor cu specific, cu colegii din învăţământul obişnuit.
Urmând deviza socializării copiilor cu dizabilităţi : « ÎNVĂŢÂND ÎMPREUNĂ, COPIII ÎNVAŢĂ SĂ
TRĂIASCĂ ÎMPREUNĂ ! », tragem concluzia că termenul de socializare se referă, de fapt, la integrare.
Integrarea şcolară reprezintă procesul de includere în şcolile de masă/clasele obişnuite, la activităţile formale şi
non-formale ale copiilor cnsideraţi ca având cerinţe educative speciale.
Considerând şcoala ca principala instanţă de socializare a copilului, integrarea şcolară reprezintă o
particularizare a procesului de integrare socială a acestei categorii de copii, proces care are o importanţă
fundamentală în facilitatea integrării ulterioare în viaţa comunitară prin formarea unor conduite şi atitudini, a
unor aptitudini şi calităţi favorabile acestui proces.
Relaţia dintre normalizare şi integrare este, la rândul ei, una complexă. Un punct de vedere des invocat
est acela că dacă normalizarea reprezintă scopul general, integrae , în diversele ei forme, niveluri sau moduri,
constituie mijlocul de atingere al normalizării.
Integrarea şcolară ca situaţie particulară a socializării, se poate defini, de asemenea, în două feluri:
• Într-un sens larg, care se referă la adaptarea oricărui copil la cerinţele şcolare;
• În sens retrâns, legat de problematica unor copii cu cerinţe speciale, în contextul normalizării,
cuprinderea acestora în instituţii şcolare obişnuite, sau în moduri de organizare cât mai apropiate de acestea.
Şcoala şi familia, ca agenţi ai socializării, au un rol foarte important în integrarea copiilor cu dizabilităţi în
învăţământul de masă. Aşadar, în urma deciziei că acel copil se va înscrie în învăţământul obişnuit , se iau
măsuri pentru integrarea lui reală:
• Pregătirea clasei care va primi copilul;
• Pregătirea părinţilor copiilor;
• Pregătirea cadrului didactic care va prelua cazul;
• Adaptarea programei:
• Terapii specifice pentru copilul cu dizabilităţi;
• Evaluarea după criterii stabilite iniţial, se va evalua progresul;
355
 • Creare unei atmosfere calme, lucrând pe grupuri mici, educatorul supervizând şi îndrumând discret
fiecare grup de elevi;
• Înainte de a vorbi, educatorul trebuie să se asigure că este linişte, atrăgând atenţia copiilor când va
anunţa ceva important, deci şi copilului cu dizabilităţi să se asigure că recepţionează (ar putea fi nevoie ca
anumite informaţii să fie dcodificate special pentru el );
• Folosirea unui limbaj simplu şi direct, însoţit de mimică expresivă şi gesturi adecvate;
• Solicitarea copilului cu dizabilităţi să rezolve sarcini diferite, astfel încât să aibă timp să le încheie; de
reuşita în aceste activităţi va depinde motivaţia lui pentru învăţare şi progresele înregistrate;
• Chiar dacă la început timpul necesar este mai lung pentru a finaliza o activitate, rezolvând singur
sarcina, elevul este capabil de anumite perfomanţe şi astfel îşi îmbunătăţeşte imaginea de sine;
• Educatorul trebuie să păstreze faţă de copii aceeaşi atitudine; cu toţii trebuie să stabilească reguli de
comportare în grup , cu toţii trebuie să le respecte;
• Păstrarea legăturii cu părinţii, informându-i despre progresele copilului şi despre modul în care îşi pot
ajuta copilul acasă.
Analiza perspectivei psihologice a socializării copiilor cu dizabilităţi necesită pe de o parte, o abordare din
punct de vedere al psihologiei individului şi pe de altă parte, o abordare din punct de vedere al psihologiei
colective (de grup).
Dacă privim problema din perspectiva psihologiei individului, atunci trebuie să evidenţiem cunoaşterea
trăsăturilor dominante ale personalităţii copilului, reacţiile şi comportamentele sale în diferite situaţii,
conştientizarea de către copii a propriilor nevoi, identificarea căilor de satisfacere ale acestor nevoi. De
asemenea, se va avea în vedere setul de interse şi aspiraţii ale copilului care îi motivează orientarea selectivă şi
durabilă spre anumite activităţi şi setul de atitudini care se manifestă în contextul relaţiilor speciale.
Dacă privim problema din perspectiva psihologiei de grup, trebuie să urmărim stadiul intercunoaşterii şi
aprecierii interpersonale dintre membrii grupului de elevi, stadiul coeziunii socio-afective care influenţează
dinamica grupului , stadiul conştiinţei de sine a grupului ca rezultat al maturizării relaţiilor şi interiorizării
setului de reguli şi norme existente în viaţa şi activitatea grupului.
În viaţa grupurilor sociale şi şcolare există şi momente de disfuncţionalitate care pot fi prevenite sau
înlăturate prin intervenţii focalizate pe:
• Schimbarea unor atitudini sau opinii necorespunzătoare;
• Sensibilizarea membrilor grupului faţă de anumite probleme;
• Satisfacerea unor cerinţe ale grupului sau exprimarea unor păreri cu privire la reorganizarea grupului.
Educaţia atentă a acestor copii asigură o dezvoltare mai rapidă decât s-a considerat a fi posibil iniţial,
educaţia primită acasă şi la şcoală/ grădiniţă are un rol hotărâtor în dezvoltarea şi socializarea acestor copii.
Putem să socializăm copiii cu dizabilităţi, indiferent dacă ştim cauza dificultăţilor sale. Cel mai important lucru
este ajutorul timpuriu dat copilului (în familie, grădiniţă, şcoală).
Atitudinea pozitivă zilnică a adultului faţă de copilul cu dizabilităţi îl poate ajuta efectiv în dezvoltarea
capacităţilor de comunicare. Copilul va comunica mai uşor dacă doreşte să o facă, dacă doreşte să exprime
lucrurile pe care le trăieşte. Folosind eficient capacităţile noastre de comunicare, vom putea stimula modul de
comunicare al copilului.
Este foarte important ca un copil cu dizabilităţi să fie ajutat să devină cât mai independent posibil în toate
acţiunile pe care le întreprinde.
Însă, orice demers în abordarea strategiilor de implementare a învăţământului integrativ, sistemul de
învăţământ actual trebuie să pornească atât de la analiză la nivelul macro-social, cât şi de la analiza la nivelul
micro-social a acestei problematici.
Analiza micro-socială are în vedere :
• Disponibilitatea şi interesul cadrelor didactice de a susţine învăţământul integrat prin activităţile
desfăşurate cu colectivul claselor pe care le au în primire;
• Acceptul părinţilor care au copii în clasele unde se practică integrarea- acest fapt evită posibile stări de
tensiune sau conflict care se pot ivi pe parcurs;
• Actuala structură numerică a claselor din învăţământul de masă permite integrarea ?
• Poate cadrul didactic să facă faţă unei abordări diferenţiate a categoriilor de copii din clasă?
356
Însă, orice educator care-şi centrează activitatea pe copil, nu trebuie să uite că:
• Fiecare copil este important pentru societate.
• Fiecare copil are nevoi speciale.
• Fiecare copil ae particularităţi specifice.
• Fiecare copil este unic.
• Cu toate că sunt diferiţi, toţi copiii sunt egali în drepturi.

357
 “Educație fără frontiere!”: Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate

SCOALA GIMNAZIALA “TOMA COCISIU” BLAJ

PROFESOR EDUCATIE PLASTICA : BORCEA IOAN

Inca din primele zile de viata, omul beneficiaza de educatie care o primeste din familie, din aceasta
cauza putem sa spunem ca atat familia cat si societatea alaturi de scoala are un efect intructiv –educativ
asupra individului , in cazul nostru prescolarul si elevul. Relatia familiei cu scoala si desigur societatea este
foarte importanta deoarece toate cele trei ( familie, scoala, societate ) contribuie la formarea instrictiv-
educativa a elevilor pentru reusita in viata, realizarea unei cariere de succes, a relatiilor interumane.
In relatia scoala-familie se impun deschideri oferite parintilor privind aspectele scolare,
psihopedagogice, pe langa aspecte medicale, etc. Forme mai importante de organizare institutionalizata a
educatiei parintilor si a colaborarii scoala – familie sunt cunoscute ca fiind:
-asociatii ale parintilor si cadrelor didactice care o larga libertate de initiative, devin mai creative, fara
ihibari aparute inca din secolul trecut in SUA.
-consilii de adiministratie scolara formate din parinti cu rol informational, consultative si decisional,
infiintate in mai multe tari occidentale.
- scoli ale parintilor, scoli ale mamelor, infiintate in Franta si Germania.
-comitete de parinti pe clase si scoli, infiintate fara scop decisional, care sprijina scoala in rezolvare unor
problem.
In tara noastra implicarea parintilor in rezolvarea problemelor din scoala este destul de redusa, desi s-au
facut pasi si proiecte pentru a fi posibila o comunicare mai buna dintre familie si scoala.
Imbunatirea relatiei scoala- familie implica informarea si formarea parintilor in ceea ce priveste
scolaritatea copilului si presupune, cel putin, ca fiecare parinte sa cunoasca:
Obligatiile legale privind educatia copilului;
Drepturile de care dispune pentru educatia copilului;
Importanta atitudinii lui pentru reusita scolara a copilului;
Metode de colaborare cu scoala;
In acest scop este necesar un dialog intrecadrele didactice si parinti. Cadrele didactice trebuie sa primeasca o
pregatire in materie de relatie cu parintii iar competent lor in aceasta materie trebuie considerate o aptitudine
profesionala. Pe de alta parte parintii trebuie sa fie pregatiti pentru a juca rolul lor in cooperare cu invatatorii
si profesorii iar scolile trebuie sa le asigure acestora asistenta necesara.
Metode alternative de educare a parintilor in spiritual implicarii active in aducatia copiilor sunt:
Testul docimologic;
Elaborarea si aplicarea fisei de comunicare cu familia;
Particilarea parintilor la actiuni educative ale elevilor;
Testul docimologic consta in masurarea realitatii esistente in ceeea ce priveste atitudinea familiei fata de
societate,scoala si ea insasi cu implicatii in educatia copiilor si imbunatatirea parametrilor existenti, prin
constientizarea de catre acestia a realitatii educationale si a necesitatii implicarii lor active in acest aspect al
vietii copiilor.
358
Fisa de comunicare cu familia vine sa suplineasca lipsa de interes a unor parinti fata de activitatea educative
din scoala, deficientele in comunicarea scoala- familie.
Participarea parintilor la actiuni educative ale copiilor, devine altfel mijloc de formare a lor in spiritual unei
educatii mai eficiente. Parintii vor acorda sprijin la colectarea hartiei si vor intelege importanta ecologilor
voluntary pentr usalvarea naturii, precum si dorinta puternica a copiilor de a atinge un scop in folosul
eucatiei lor.
In calitate de supraveghetori ai elevilor in cadrul planificatei excursi “Orasean pentru o zi”, unii parinti vor
redescoperi alaturi de copiii lor o realitate cotidiana, cultural, istorica si stiintifica, excursia avand ca scop
vizitarea unor muzee de istorie sau obiective cu subiect stiintific.
In concluzie,in urma aplicarii unor metode bine alcatuite si structurate de cadre didactice specializate, se
poate realize si imbunatati cu mult relatia celor trei factori ( familia- scoala - societate)care contribuie
impreuna la educatia si instruirea elevilor, realizarea acestora pe plan profesional si asigurarea unei
comunicari mai bune intre cei trei factori, care asigura procesul instructic- educative atat de necesar
societatii din totdeauna si mai ales de azi.

359
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Prof. înv.primar, Borceanu Florentina

Şcoala primară Groşi - Băbana

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor
de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca
funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu
posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate
sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul
că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:

Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean.
Aici fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o
comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că
şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!

Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.

Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi există şi
se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează schimbările din
viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este reprezentată de acei oameni cu
care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui, dar şi de oamenii importanţi pentru
părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale. Casa copilului este mediul în care copilul
creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere, locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa
este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi
lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze
cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi aproprie spaţii şi să-şi creeze
obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă
cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.

360
 Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.

Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească
mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

361
 EXEMPLE DE BUNĂ PRACTICĂ PRIVIND
ABORDAREA ORELOR DE EDUCAŢIE PENTRU SĂNĂTATE

Înv. Bordan Ana ,Scoala Gimnaziala,,Ioan Vladutiu,,Ludus-jud Mures

I-am auzit adeseori, pe oamenii din jurul nostru urându-şi „Sănătate!”sau „Sănătate, că-i mai bună decât
toate!” V-aţi întrebat vreodată de ce oamenii s-au oprit tocmai la sănătate şi nu la altceva? De ce, de exemplu, nu-şi
urează în mod obişnuit „Veselie” sau „Înţelepciune” ori „Bogaţie”? Răspunsul e simplu: sănătatea este extrem de
importantă pentru viaţa fiecăruia dintre noi şi nu poate fi înlocuită cu nimic. Omul nu poate fi înţelept dacă mintea îi e
atinsă de o boală psihică; nu poate fi vesel, dacă îl chinuie o boală trupească; nu poate deveni nicicum bogat, dacă nu
este pe deplin sănătos pentru a munci, cu perseverenţă, zi de zi.
Dreptul la sănătate este unul din drepturile fundamentale ale omului. Conform Organizaţiei Mondiale a
Sănataţii, sănătatea individului este definită drept „o stare de bine fizică, mentală şi socială, şi nu doar absenţa bolii
sau a infirmităţii”. Din perspectivă publică sănătatea constituie, datorită imenselor sale implicaţii individuale, dar şi
sociale şi demografice, unul dintre elementele cele mai vizate de politicile şi strategiile guvernamentale din întreaga
ţară.
Introducerea „Educaţiei pentru sănătate” ca disciplină opţională în şcoli reprezintă recunoaşterea importanţei
acesteia pentru viaţa individului. Educaţia pentru sănătate la nivelul şcolii reprezintă una dintre principalele căi de
promovare a cunoştinţelor corecte privind diferite aspecte ale sănătăţii şi totodată de formare a atitudinilor şi
deprinderilor indispensabile unui comportament responsabil şi sănătos. Necesitatea educaţiei pentru sănătate în rândul
elevilor este impusă, în primul rând de finalitaţile acesteia. Se ştie că numai din partea unor copii sănătoşi se poate
aştepta un randament şcolar optim, iar mai târziu o bună inserţie profesională şi socială.
Consider că prin îndeplinirea obiectivelor generale cum ar fi: a) ridicarea nivelului de cunoştinţe medicale la
elevi în ceea ce priveste un trai sănătos, protecţia mediului ambiant şi prevenţia bolilor; b) formarea şi dezvoltarea
unor comportamente corecte care să promoveze sănătatea; c) formarea unei atitudini pozitive şi crearea unei poziţii
active faţă de sănătatea individuală şi faţă de problemele sănătăţii publice, dar şi a celor specifice din care amintim: a)
apărarea şi întărirea sănătăţii personale şi colective; b) însuşirea de către elevi a cunoştinţelor cu privire la igiena
individuală şi de grup; c) formarea unor deprinderi de alimentaţie corectă, se va ajunge la înfăptuirea celebrului dicton
latin „Mens sana in corpore sano”, care sintetizează o adevărată filozofie a educaţiei pentru sănătate fizică, mentală şi
spirituală a tinerei generaţii.
Pornind de la toate acestea am căutat să ofer elevilor mei în cadrul opţionalului „Educaţie pentru sănătate”,
dar şi în cadrul celorlalte discipline :limbă şi literatură română, ştiinţe, educaţie civică, teme şi activităţi prin care să le
stârnim interesul şi conştientizarea asupra factorilor de risc ce le agresează în ultimul timp tot mai mult organismul,
oferindu-le câteva soluţii prin care să preîntâmpine îmbolnăvirea sau să sporească starea de sănătate. În acest sens am
ales pentru orele de educaţie pentru sănătate texte care să le satisfacă nevoia de lectură, imagini şi exerciţii dar şi
jocuri didactice care să răspundă nevoilor vârstei şi îi antrenează in competiţie.
Vă prezint câteva exemple de bună practică privind abordarea temelor din programa de ”Educaţie pentru
sănătate” legat de tema: ”Mâncăm ca să trăim, nu trăim ca să mâncăm!”
Am afişat la unul din panourile clasei o listă cu câteva reguli elementare pentru o alimentaţie sănătoasă si
echilibrată, reguli propuse chiar de elevi.
Deosebit de atractivă a fost şi propunerea de a realiza meniul pentru o zi (trei mese principale şi două gustări),
cu atât mai mult cu cât s-a lucrat în echipe şi fiecare dintre ele a motivat alegerea făcută.
Interesante şi de un real ajutor au fost si curiozităţile ştiinţifice legate de alimentaţia sănătoasă, dar şi impactul
negativ pe care îl are nerespectarea regulilor de igienă alimentară asupra organismului uman prin provocarea unor boli
ca hepatita.
O altă temă care a plăcut elevilor mei a fost „Trista poveste a drogurilor”. Activitatea s-a derulat pornind de la
citatul: „Drogurile sfăşie societăţi,intensifică criminalitatea şi răspândesc boli, cum ar fi SIDA, distrugându-ne tinerii
şi viitorul...În prezent se estimează că, în întreaga lume, există 190 milioane de consumatori de droguri.”(Kofi
Annan), citat ce a reprezentat suportul pentru o dezbatere despre:Ce sunt drogurile? De ce consumă oamenii droguri?
Cum îi afectează afectează drogurile pe cei care le consumă? Dar pe oamenii din jurul lor? Se consumă droguri în
România? Cum aţi proceda, dacă vi s-ar oferi şi vouă droguri? V-aţi informa părinţii?Consideraţi ţigara un moft sau
un drog?
Am format apoi echipe de câte cinci elevi şi am cerut să realizeze afişe cu imagini culese din ziare, reviste, ale
unor persoane care se droghează.Acestea au fost expuse la un panou,având titlul „Spunem NU drogurilor!”
Am prezentat copiilor şi următoarele curiozităţi :
-drogurile sunt de foarte multe feluri, ele putând fi inhalate, înghiţite sau injectate;
-drogurile se scot din plante: macul de opiu(heroina), o specie de cânepă numită canabis, cocaina;
-consumul de droguri dă dependenţă;
-si tutunul este un drog; el dă multe boli, precum: tuberculoza, boli de cancer, de stomac, de ficat;
362
-şi persoanele care nu fumează, dar se află în preajma celor ce fumează, se pot îmbolnăvi;
-cu secole în urmă, sultanul Murad al VI-lea şi şahul Persiei tăiau nasurile supuşilorlor, care fumau.
Activitatea s-a încheiat cu un joc didactic „Procesul consumatorului de droguri”. Au fost aleşi inculpaţii,
avocaţii apărării, avocaţii acuzării şi judecătorii. Am asistat la o avalanşă de pledoarii contra consumului de
droguri,dovedind astfel că ştiu să spună un NU hotărât pentru a-şi proteja sănătatea sau chiar viaţa.
La fel de antrenante sunt şi temele referitoare la educaţia pentru sănătatea
mentală şi emoţională. Toate dimensiunile sănătăţii mentale sunt absolut necesare ca părţi ale vieţii cotidiene: modul
în care oamenii se înţeleg în familie, la şcoală, la joacă, în cadrul comunităţii, modul în care fiecare îşi poate armoniza
dorinţele, ambiţiile, capacităţile, idealurile, sentimentele şi conştiinţa pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii. Una
dintre pietrele de temelie pe care se bazează sănătatea mentală o constituie „conceptul de sine”. Acesta este alcătuit
din mii de concepţii pe care le avem despre noi, unele pozitive, altele negative. Imaginea de sine poate fi înţeleasă ca
o conştientizare a „cine sunt eu” şi a „ceea ce pot să fac eu.” Primele imagini despre sine pe care le dezvoltă copiii, nu
sunt numai imagini despre corpul fizic, ci şi idei despre sine reflectate de persoanele care le sunt apropiate şi
importante. Reflecţia pe care copilul o primeşte de la aceste persoane îi spune despre sine dacă este bun sau rău, iubit
sau nu, agreat sau nu, plin de succes sau ratat. Prin interacţiunea socială cu acestea copilul ajunge să-şi construiască
imaginea de sine, conceptul de sine.
Ofer câteva exemple de activităţi sub formă de joc, prin care am căutat să realizez o parte din dimensiunile
legate de sănătatea mentală: autocunoaşterea; locul meu în colectiv; eu şi ceilalţi.
A) Cine sunt şi cum sunt?
a)Cercul de conversaţie - Copiii sunt dispuşi în cerc şi răspund învăţătorului, completând enunţurile date:
Ceea ce prefer eu este.............; mi-ar plăcea să fiu...............; activitatea mea preferată este............; cred că
numele meu semnifică...............; nu mi-ar plăcea să fac..............; sunt fericit când...........; sunt trist când...............; aş
vrea să fiu mai..............; într-o zi sper să............... .
Copiilor li se acordă acelaşi timp pentru a da răspunsul potrivit, precum şi libertatea de a nu răspunde, dacă nu
doresc acest lucru, fiind „ocoliţi” fără a li se cere să-şi exprime opţiunea. Toate răspunsurile pot fi consemnate,
eventual într-un album intitulat: „Cine sunt eu?”
b)Expoziţia autoportretelor - Pe o foaie de hârtie, copilul va trasa silueta proprie şi va indica pe o etichetă ataşată mai
târziu: numele şi câteva trăsături fizice, sufleteşti dar şi ce-i place să facă sau să înveţe la şcoală.Portretele vor fi
expuse pe perete, pentru a putea înlesni copiilor să se cunoască mai bine pe ei înşişi şi între ei.
c)Jocul „Fântâna dorinţelor” - Copiii sunt aşezaţi în cerc şi îşi imaginează că se află pe marginea unei fântâni
miraculoase ce îndeplineşte dorinţe. Exemplu: Dacă aş putea fi o altă vieţuitoare din lumea animală aş fi........, pentru
că .........;
Dacă aş putea fi o pasăre (o insectă, o floare, un copac, un instrument muzical, o casă, un aliment), aş fi..........., pentru
că...........
B)Eu şi ceilalţi
Jocul „Familia de marionete” - Fiecare copil îşi confecţionează o familie de marionete, din care o figurină îl
reprezintă. Copilul le dă un nume, descrie şi explică raporturile pe care le întreţine cu fiecare dintre membrii familiei.
Interesant a fost imaginarea sărbătoririi unei zile de naştere a unuia dintre membrii familiei.
Jocurile pe care le-am propus elevilor mei i-au stimulat să se exprime, să comunice între ei, le-au dezvoltat
sentimente de încredere şi toleranţă faţă de aproapele lor şi totodată ne-au oferit posibilitatea de a-i cunoaşte mai
profund, de a le înţelege stările sufleteşti si de a-i ajuta. Să nu uitam că „sănătatea este cea mai de preţ avuţie” şi să le
dăruim elevilor noştri, pe lângă cheia care deschide taina cititului şi scrisului, şi cheia care să-i îndrume spre un stil de
viaţă sănătos ce le va premite să aibă, mai târziu, o viaţă productivă din punct de vedere economic şi social .

BIBLIOGRAFIE

Dumitrescu,Elena, Dumitrescu, Constanţa, „Educaţia pentru sănătate mentală şi emoţională-ghid metodologic pentru
pregătirea cadrelor didactice”,Editura Arves,Bucureşti,2005 ,capitolul II;
Ibric, Elena, Farcaş,Elena,Cati, „Educaţie pentru sănătate-clasele III-IV”,Editura Erc Press,Bucureşti, 2006, capitolele
12, 13;
Poenaru, Michiela, „Minte sănătoasă în corp sănătos-sfaturi practice pentru copii”, Editura Coresi, Bucureşti,
2006,capitolele 3, 4;
***Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul Sănătăţii, Programe Şcolare pentru disciplina opţională „Educaţie
pentru sănătate”;
***Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Programul „Educaţia pentru sănătate în şcoala românească”-Buletine de
informare si documentare, 2002 ,2004.

363
 Simpozion Internațional
Tema: “Educație fără frontiere!”

Relația școală-familie-societate

PROFESOR : Bordeianu Janina

Scoala Gimnaziala Nr. 1 Șendreni
Jud.Galați

MOTTO: ” Copiii sunt mesajele vii pe care le trimitem unor vremuri ce nu le vom vedea” (JOHN
W. WHITEHEAD)
” Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare
măsură,dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă. Dă-mi,te rog , acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire.
Educă-mă, te rog,ca să pot fi o binecuvântare pentru lume!” ( „ Child s Appeal”)

Școala , familia și societatea sunt aspecte care i-a preocupat în egală măsură pe pedagogi,
sociologi psihologi, filozofi, antropologi , fiecare încercând să surprindă aspectele ce contribuie la
mecanismele de funcționare ale acestora. Școala este una din instutuțiile centrale ale comunității, are roluri
specifice ,dar nu poate funcționa și nu se poate dezvolta fără a ține cont de specificul comunității în care
funcționează. Pentru a înlătura blocajele actuale și a optimiza legătura școlii cu societatea este necesar să
gândim și să elaborăm împreună cu colegii , elevii și părinții strategii și activități prin care școala să devină o
instituție –magnet în comunitate , capabilă să-și asume rolul major care îi revine , printr-o colaborare activă,
eficientă și permanentă cu factorii comunitari.
Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc. De asemenea, are un rol primordial în refacerea
identităţii sociale şi valorizarea potenţialului uman, conform direcţiilor europene prioritare de acţiune în
domeniul educaţiei: Astfel , școala contribuie la :
∗ identificarea factorilor implicaţi în domeniul educaţional şi stabilirea rolului şi a responsabilităţilor
fiecărui factor;
∗ susţinerea parteneriatelor cu toţi factorii sociali interesaţi de dezvoltarea educaţiei;
∗ stabilirea setului de valori care să orienteze evoluţia societăţii şi a educaţiei sale.
În schimb , familia este principalul factor al parteneriatului şcoală-societate . Pe de o parte, familia este un
factor de educaţie informală, pe de altă parte, aceasta are obligaţii şi drepturi care decurg din statutul de elevi
ai copiilor ei în sistemul formal de educaţie. Trebuie admis faptul că există fenomene sociale care
influenţează evoluţia familiei şi parteneriatul şcoală-familie:
Natalitatea influenţează fluxurile de elevi care intră în şcoală, numărul acestora condiţionând resursele ;
Divorţialitatea – divorţul părinţilor este o experienţă traumatizantă pentru copii, iar efectele acestuia se
resimt în performanţele şcolare, în comportamentul şi atitudinea copiilor ( acte de violenţă, nesupunere,
putere scăzută de concentrare la lecţii, performanţe şcolare scăzute etc.)
Migraţia forţei de muncă este un fenomen social care a luat amploare în ultimii ani. Consider că
parteneriatul dintre şcoală şi comunitate este absolut necesar în cazul copiilor ai căror părinţi au migrat la
muncă în străinătate. Şcoala ar trebui să-şi diversifice oferta prin extinderea serviciilor de asistenţă
psihologică la nivelul întregii ţări, cadrele didactice ar trebui mai mult informate şi motivate salarial pentru
a se implica în activităţi specifice de asistenţă socială, iar autorităţile locale trebuie să facă eforturi pentru
optimizarea serviciilor de asistenţă socială şi de colaborare cu şcoala.
Implicarea familiei în viaţa şcolii este condiţionată de gradul de interes al familiei faţă de şcoală. Acesta
este crescut dacă familiile au copii care frecventează şcoala. Cu cât şcoala reprezintă o valoare a familiei, cu
atât gradul de implicare al familiei este mai mare. Observăm că acei copii care sunt sprijiniţi de părinţi, care
au în familie atitudini pro-şcoală adecvate, obţin performanţe şcolare ridicate şi au un grad de aspiraţie
ridicat faţă de nivelul de şcolarizare pe care doresc să-l ajungă.

364
 La nivelul şcolii, părinţii sunt implicaţi în mai mult tipuri formale de organizare:
• Consiliul reprezentativ al părinţilor/ Asociaţia de părinţi,
• Consiliul clasei,
• Comisia pentru evaluarea şi asigurarea calităţii în şcoală,
• Comitetul de părinţi al clasei etc.
Părinţii se pot implica şi în alegerea disciplinelor din curriculum la decizia şcolii.
Asociaţiile de părinţi pot realiza parteneriate cu unităţile de învăţământ, organizaţii nonguvernamentale cu
competenţe în domeniu pentru organizarea şi funcţionarea programelor Şcoala după şcoală.
Reproşurile care li se fac părinţilor privind colaborarea cu şcoala sunt: nu vin la reuniuni anunţate,
lipsa de responsabilitate, timiditate, preocupări excesive/exclusive pentru randamentul şcolar(notele
copilului), nu înţeleg corect funcţiile şi rolurile în educaţia copilului, contacte limitate cu şcoala (numai în
situaţii excepţionale,de criză în comportamentul copilului), reacţii negative la idei noi, etc. Reproşurile care
li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare cu cele pentru părinţi, dar nu
identice: dificultăţi de a stabili relaţia cu adulţii, definirea imprecisă a rolului de profesor, lipsa pregătirii
privind relaţia şcoală-familie.
Dar se pune întrebarea: ce câştigă profesorul într-o cooperare cu familia? Se apreciază că acest
câştig poate fi un statut revalorizator în ochii societăţii; cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi
poate fi considerat ca făcând parte din datoria profesională a profesorului.
Prin implicarea părinţilor poate fi îmbunătăţită calitatea educaţiei ce decurge din activitatea în comun, dar
şi printr- o coordonare a tuturor factorilor care formează comunitatea educativă. Cert este că părinţii doresc
tot ce este mai bun pentru copilul lor: un colegiu bun, un mediu sănătos şi propice dezvoltării personalităţii
acestuia. În momentul în care părinţii au participat la şedinţe, s- au implicat mai mult în nevoile educaţionale
ale copiilor, au sponsorizat diferite acţiuni, au devenit mai conştienţi de abilităţile şi acţiunile acestora, într -
un cuvânt au simţit că au contribuit mai mult la educaţia propriului copil, au comunicat mai bine cu proprii
copii, dar şi cu profesorii.
În concluzie, școala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei , iar între aceştia şi
comunitate, mediul extraşcolar şi extrafamilial , activează elevul , obiect şi subiect al educaţiei.
Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin , ele asigură într-o mare măsură buna integrarea
elevului, a şcolarului în activitatea educativă, şi pe plan general, în viaţa socială.

BIBLIOGRAFIE
Băran -Pescaru, Adina-Parteneriat în educație . Familie-școală-comunitate, Editura Aramis Print ,
București, 2004;
Cosma, Traian.,- Şedinţele cu părinţii în gimnaziu, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
Ciohondaru ,Elena.,- Succesul relaţiei dintre părinţi şi copii, acasă şi la şcoală , Humanitas, Bucureşti,
2004
Velea,Luviana Simona (coord)-Participarea elevilor în școală și comunitate,Ghid pentru profesori și elevi,
Ed. Agata, Botoșani, 2006;

365
 PARTENERIATUL ŞCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE
Prof. înv. primar şi preşcolar BOROŞ Andrea
Şcoala Gimnazială nr.1, Drăgeşti, Bihor

Şcoala, familia şi comunitatea sunt aspecte care i-a preocupat în egală măsură pe pedagogi, sociologi,
psihologi, filozofi, antropologi etc., fiecare încercând să surprindă aspectele ce contribuie la mecanismele de
funcţionare ale acestora, agenţii implicaţi şi gradul de implicare al acestora în promovarea educaţiei..
Şcoala este una din instituţiile centrale ale comunităţii, are roluri specifice dar nu poate funcţiona şi nu se
poate dezvolta fără a ţine cont de specificul comunităţii în care funcţionează, de implicarea familiei
Familia şi şcoala sunt agenţii educativi cu o influenţă deosebită asupra formării şi dezvoltării personalităţii
copilului. Dacă părinţilor le revine rolul primordial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora condițiile
materiale şi un climat afectiv şi moral, şcolii îi revine rolul de a crea premise favorabile pentru dezvoltarea
personalităţii elevilor, pentru a le facilita integrarea socială, spirituală și economică. În plus, pentru succesul
şcolar important este colaborarea dintre cei doi agenţi, adică parteneriatul şcoală-familie.
Parteneriatul cu familia insistă pe formarea anumitor competenţe şi deprinderi de pregătire a copiilor pentru
viaţa şcolară şi cea socială, iar părinţilor pentru asigurarea unei educaţii de calitate copiilor (Agabrian, M.,
Milea V., 2005).
Prin activităţi specifice, părinţii pot fi sprijiniţi să conştientizeze rolul pe care-l au în educaţia copiilor lor, să
conştientizeze şi să îndrepte comportamente şi atitudini greşite în familie, să fie sprijiniţi să se implice în
activităţi educative. Implicarea familiei în parteneriatul şcolii este condiţionat de gradul de interes al familiei
faţă de şcoală. Acesta este crescut dacă familiile au copii care frecventează şcoala.Cu cât şcoala reprezintă o
valoare a familiei cu atât gradul de implicare al familiei este mai mare. Se constată că acei copii care sunt
sprijiniţi de părinţi, care au în familie atitudini pro-şcoală adecvate obţin performanţe şcolare ridicate şi au un
grad de aspiraţie ridicat faţă de nivelul de şcolarizare pe care doresc să-l atingă. Atitudinea familiei faţă de
şcoală se transferă şi copiilor şi se manifestă în gradul de interes faţă de activităţile şcolii, faţă de teme, faţă de
rezultatele evaluării, faţă de aprecierile cadrelor didactice etc.
În ceea ce priveşte relaţia dintre şcoală şi familie, cele mai frecvente forme de organizare a acestei relaţii sunt
[ Cosma, T.,2001]:
• Şedinţele cu părinţii, care oferă acestora ocazia de a se cunoaşte între ei, de a acţiona ca o echipă, de a se
cunoaşte reciproc cu cadrele didactice, de a discuta aspecte ale programului şcolar, de a afla
despre progresele/regresele copiilor, schimbările intervenite în evoluţia lor ș.a
• Lectoratele cu părinţii cu teme diverse, prin care părinţii sunt informaţi cu privire la importanţa
cunoaşterii personalităţii propriului copil, aprecierea corectă a comportamentelor copiilor, cunoaşterea unor
măsuri şi soluţii pentru ignorarea sau limitarea comportamentelor negative, a unor tehnici şi metode prin care-şi
pot ajuta copilul la lecţii etc.;
• Discuţii individuale între cadrele didactice şi părinţi care oferă prilejul abordării individualizate a
problemelor cu care se confruntă copilul sau părintele, se pot oferi sfaturi, părinţii pot furniza informaţii mai
intime pe care nu doresc să le facă publice, dar sunt relevante pentru educaţia şi instrucţia copilului;
• Organizarea unor cursuri psihopedagogice pentru părinţi (şcoala părinţilor)
• Implicarea părinţilor în manifestări culturale ale şcolii şi activităţi recreative: excursii, drumeţii, expoziţii
cu lucrări ale copiilor, serbări şcolare, ateliere de lucru cu părinţii etc
• Vizitele ale cadrelor didactice la părinţii copiilor - specificul acesteia constă în aflarea directă a
condiţiilor concrete de viaţă şi educaţie ale copilului în familie
• Vizite la locul de muncă al părinţilor - contribuie la cunoaşterea specificului unor profesii și competenţele
necesare practicării acestora; părintele poate fi ghidul acestor acţiuni
Parteneriatul şcoală – familie poate lua forma unor servicii dezvoltate de către şcoală şi de care familiile
elevilor să beneficieze: centre de consiliere, centre de sănătate, de practicare a diverselor sporturi, centre pentru
supravegherea copiilor la teme după orele de curs (after-school) care pot avea şi alte servicii incluse: predarea

366
limbilor străine, sport, miniexcursii, teatre, spectacole, vizite în diverse locuri etc.; centre de voluntariat;
cluburi; cantine; seminternate etc.
Oferta de servicii pentru familii prin intermediul şcolii reprezintă o strategie de întărire a relaţiilor şcoală-
familie. Părinţii capătă încredere în şcoală, instituţie care devine mai transparentă şi mai apropiată de nevoile
comunităţii. Un punct câştigat este coerenţa serviciilor, părinţii nu mai sunt nevoiţi să caute prin mijloace
proprii să beneficieze de diverse servicii, ei le găsesc în şcoală. Şcoala ca furnizor de servicii complexe va face
trecerea de la educaţia instituţională, cu accent pe instituţie (care are un program, curriculum la care elevii
trebuie să se adapteze) la şcoala centrată pe elev, pe nevoile acestuia şi pe ale comunităţii [Stăiculescu, C.,
2007].
Parteneriatul între şcoală şi comunitate se bazează pe principiul complementarităţii serviciilor sociale
oferite de către diversele organizaţii care activează în comunitate. Ca proces, acest parteneriat implică aptitudini
specifice, strategii şi cunoştinţe pe care părţile implicate trebuie să le cunoscă şi să le folosească.
Succesul parteneriatului şcoală – comunitate locală este bazat pe legătura permanentă, constantă între agenţii
comunitari şi reprezentanţii şcolii. Se realizează astfel un echilibru între schimbare şi continuitate, între specific
şi global, între împlinirea individuală şi exigenţele de ordin social.
Şcoala ca şi organizaţie, pentru a-şi atinge obiectivele, are nevoie de un sistem managerial adecvat definit prin
funcţii specifice: proiectare, decizie, organizare, coordonare, evaluare etc. Managementul şcolii trebuie să
asigure funcţionarea şi dezvoltarea şcolii ca sistem deschis, aflat în relaţie permanentă cu mediul său exterior,
cu comunitatea în care funcţionează şi nu numai. Pentru a-şi realiza obiectivele propuse şcoala este nevoită să
atragă, aloce, folosească o gamă diversă de resurse: materiale, financiare, umane, informaţionale şi de timp
[Stăiculescu, C., 2007].
În concluzie,, o şcoală dezvoltată într-o comunitate este motorul dezvoltării comunitare. Şcoala trebuie săfie
deschisă la nevoile comunităţii, să identifice acele domenii în care poate dezvolta parteneriate comunitare:
alternative de petrecere a timpului liber pentru copii şi tineri, activităţi de educaţie rutieră, educaţie pentru
sănătate, ajutorarea vârstnicilor, a familiilor sărace etc. O şcoală dezvoltată este aceea care răspunde unei game
cât mai largi de nevoi ale beneficiarilor săi, este deschisă la parteneriate, cu oameni pregătiţi şi motivaţi.

Bibliografie
1. Agabrian, M., Milea V., (2005), Parteneriate şcoală-familie-comunitate, Ed. Institutul European, Iaşi
2. Batrânu, E., (2005), Educaț ia în familie, Ed. Politică, Bucuresti
3. Cosma, T., (2001), Şedinţele cu părinţii în gimnaziu, Ed. Polirom, Iaşi
4. Cristea, S., (2010), Fundamentele pedagogiei, Ed. Polirom, Iași
5. Stăiculescu, C., (2007), Managementul parteneriatului şcoală – familie”, în volumul Managementul
grupului educat, Editura ASE, Bucureşti

367
 NECESITATEA PARTENERIATULUI EDUCATIV
GRADINIŢĂ- FAMILIE

Prof. BOROS OANA

Gradinita nr. 14 Targoviste

“ Eu sunt copilul . Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi
reuşi sau dacă voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te
rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume”

Educaţia vârstelor mici este considerată temelia personalităţii fiecărui individ, de aceea, educaţia trebuie
să răspundă în primul rând nevoilor individuale şi să realizeze echilibrul între acestea şi dezvoltarea socială.
Responsabilitatea dezvoltării copilului în primele etape revine în primul rând familiei sale. Chiar şi atunci când
grădiniţa oferă programe foarte bune şi eficiente, ea nu poate contracara experiaenţa negativă acumulată de
copil în familia sa. Ceea ce învaţă copilul de la educatoare poate să nu prezinte importanţă pentru copil dacă
părinţii nu întăresc şi nu valorifică suficient programul. În consecinţă, pentru ca activitatea derulată în cadrul
unui program de educaţie preşcolară să-şi dovedească eficienţa este necesar ca aceasta să se facă cunoscută
părinţilor şi ulterior să existe o colaborare strânsă între aceştia şi educatoare.
Existenţa unor reguli comune cunoscute şi fixate împreună uşurează mult efortul educativ. Dacă părinţii
sunt implicaţi în programul educativ încă de la început, ei vor înţelege importanţa colaborării cu grădiniţa şi cu
educatoarele şi îşi vor forma deprinderea de a se interesa şi a sprijini activitatea pe care copilul o desfăşoară
aici.
Contactele dintre părinţi şi educatoare pot îmbrăca forma unor întâlniri colective desfăşurate în cadrul
formal al negocierilor dintre administrarea grădiniţelor şi asociaţiile părinţilor, al reuniunilor de informare a
părinţilor cu privire la conţinuturile şi metodele didactice. Într-un cadru informal părinţii pot colabora cu
grădiniţa cu prilejul excursiilor, serbărilor, vizitelor, aniversărilor. Anul trecut în instituţia noastră s-au derulat
câteva întâlniri cu părinţii în cadrul programului “ Educaţi aşa!”.
Relaţia părinţi – educatoare se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi grădiniţă, la o
unificare a sistemului de valori şi cerinţe referitor la copii. Efectele asupra copilului vor fi benefice, putând
contribui la rezolvarea unor probleme înainte ca acestea să devină necontrolabile.
Colaborarea şi cooperarea celor doi agenţi educaţionali sunt eficiente şi benefice ambilor factori, dacă
îndeplinesc condiţiile unei comunicări eficiente în limitele unor dimensiuni umane.
Părinţii trebuie implicaţi permanent în activitatea grădiniţei şi nu doar atunci când se ivesc probleme.
Totodată părinţilor trebuie să li se ofere frecvent informaţii referitoare la copil, să cunoască progresele făcute de
copilul lor şi să se implice în luarea unor decizii.
Părinţii pot fi parteneri în educaţie numai dacă deţin multe informaţii despre copiii lor. Pentru realizarea
parteneriatului este esenţial ca părinţii să fie priviţi ca participanţi activi, să recunoască şi să valorifice
informaţiile date de ei despre copii, iar responsabilitatea să fi împărţită între părinţi şi educatoare. Pentru a avea
un parteneriat real cu părinţii educatorul trebuie să fie sincer, să asculte cu răbdare, să laude iniţiativele, iar
părinţii trebuie să solicite asistenţă şi sprijin când este nevoie, să fie perseverenţi şi să caute împreună cu
educatorii soluţiile şi să-şi ajute copii atunci când greşec.
Pentru a realiza eficient un program de parteneriat educativ cu familia este necesar ca la nivelul
grădiniţei să se cunoască unele particularităţi ale climatului familial din care provine copilul.
Mediul în care trăieşte şi se dezvoltă copilul, nivelul de educaţie al părinţilor, valorile morale care sunt
transmise noilor generaţii îşi pun amprenta asupra relaţiillor vieţii de familie. Într-o familie în care domneşte o

368
atmosferă de stimă reciprocă, care manifestă stabilitate, iar membrii se declară satisfăcuţi de rezultatele
interacţiunii lor, copilul ocupă un loc central.
Familiile dezorganizate au în mod caracteristic afectat tiparul de comunicare, iar echilibrul familiei este
sever tulburat de existenţa conflictelor de aceea interacţiunile părinţi –copii au mult de suferit. Pot apărea
situaţii de rivalitate iar copilul va utiliza mecanisme de apărare cum ar fi: încordarea , izolarea, prefecătoria şi
minciuna. Este suficient o singură carenţă a familiei pentru a afecta planul vieţii psihice a copilului şi dificultăţi
în activitatea lui dominantă.
În scopul formării personalităţii copiilor şi găsirii celor mai bune metode de educaţie s-au organizat
consfătuiri şi întâlniri cu specialişti, iar în urma dezbaterilor s-au stabilit zece reguli pe care trebuie să le aibă în
vedere deopotrivă, părinţii şi educatorii pentru educarea copiilor.
 Să-ţi iubeşti copilul, adică să te bucuri de el, să-l accepţi aşa cum este să nu-l jigneşti, să nu-l umileşti, să
nu-l pedepseşti pe nedrept, să-i dai prilej să te iubească.
 Să-ţi protejezi copilul – să-l aperi de primejdii fizice şi sufleteşti, la nevoie prin sacrificarea propriilor
interese.
 Să fii bun exemplu pentru copilul tău- să-I transmiţi valorile şi normele etice ale societăţii, să trăiască în
cinste, în adevăr şi să simtă tot timpul comunicarea mamă-copil-tată.
 Să te joci cu copilul tău, să-ţi faci timp pentru el, să vorbeşti cu el, să te joci cu el cum îi place şi să iei în
serios jocurile lui.
 Să lucrezi cu copilul tău, să-ţi ajuţi copilul când încearcă să participe la muncă în casă ori în grădină.
 Să laşi copilul să dobândească singur experienţe de viaţă chiar dacă suferă, deoarece acceptă numai
experienţele pe care le face singur pentru că propriile tale experienţe sunt lipsite de valoare pentru el.
 Să-i areţi copilului posibilităţile şi limitele libertăţii umane, dar în acelaşi timp să-i areţi că orice om
trebuie să recunoască anumite limite în faptele sale, chiar şi în familie, faţă de părinţi.
 Să-l înveţi să fie ascultător şi răsplăteşte-l pentru resoectarea regulilor stabilite, iar la nevoie încearcă să-
i impui respectarea regurilor prin pedepsire.
 Să aştepţi de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitate şi propriei
experiente, ajută-l cât timp poţi şi cere-i o părere proprie numai când este în stare s-o dea.
 Să-i oferi copilului trăiri cu valoare de amintire ( călătorii, excursii, vacanţe, serbări de familie,
manifestări sportive)
Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată în această instituţie nu va avea rezultate bune dacă nu se va
sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor.

369
 Factori principali ai educației în noul context european: școală-familie-comunitate

Prof. Boșonea Georgeta

Grădinița cu Program Prelungit Cozia, Rm. Vâlcea

Alături de instituţia de învătământ, familia şi comunitatea au un rol deosebit în formarea

personalităţii copilului. Parteneriatele dintre şcoli, familii şi comunităţi pot ajuta cadrele didactice în munca
lor, pot perfecționa abilităţile şcolare ale copiilor, pot îmbunătăţi programele de studiu şi climatul şcolar, pot
îmbunătăţi abilităţile educaţionale şi de lideri ale parinţilor, pot conecta familiile cu membrii şcolii şi ai
comunitatii, pot stimula serviciul comunităţii în folosul şcolilor, pot oferi servicii şi suport familiilor, pot
crea un mediu mai sigur în şcoli.
Parteneriatele cu familia şi comunitatea locală angajează părinţii şi reprezentanţii comunităţii ca
parteneri în procesul educativ, îi informează despre valorile promovate în aceste instituţii specializate în
educaţia copiilor, formându-i ca beneficiari direcţi ai achiziţiilor de ordin educaţional ale propriilor copii.
Sunt necesare o colaborare şi o responsabilitate din partea acestor factori, toate acţiunile lor fiind îndreptate
asupra copiilor.
Colaborarea dintre cei trei factori implicați în educația copiilor este foare importantă deoarece:
- copiii au nevoie de o interpretare unitară a mesajelor care le vin din medii diferite, o
interpretare coerentă şi echilibrată pentru a se evita confuziile în orientarea lor către adevăratele valori;
- procesul de descentralizare în care se află educaţia presupune parteneriatul cu un evantai de
factori sociali care pot prelua roluri şi responsabilităţi la nivel local;
- contactul permanent al instituţiilor şcolare cu diferiţi parteneri sociali facilitează racordarea
efectivă a şcolilor la realitate şi, totodată, cunoasterea realităţilor şcolii de către comunitatea locală.
Copilul vine în contact cu diferite persoane, creşte şi se dezvoltă într-un mediu comunitar variat
şi necunoscut pentru el. Specificul cultural, valorile promovate de acest mediu, trebuie avute în vedere în
structurarea activităţii. Este necesară antrenarea membrilor comunităţii în:
- luarea unor decizii,
- direcţionarea unor activităţi;
- remedierea unor aspecte negative.
În urma colaborării cu noii parteneri, personalul unităţii îşi poate manifesta disponibilitatea de
colaborare în cele mai diverse domenii (educativ, sanitar, rutier, religios, gospodăresc, informativ, cultural-
social etc.).
Trebuie încurajate acţiunile de voluntariat, ţinându-se seama de corespondenţa dintre
competenţele personale şi activităţile prestate. Orice contribuţie va fi stabilită prin precizarea rolului, a
limitelor de competenţă, precum şi a obligaţiilor celor implicaţi.
Parteneriatele dintre şcoli, familii şi comunităţi pot ajuta cadrele didactice în munca lor, pot
perfectiona abilităţile şcolare ale copiilor, pot îmbunătăţi programele de studiu şi climatul şcolar, pot
îmbunătăţi abilităţile educaţionale şi de lideri ale parinţilor, pot conecta familiile cu membrii şcolii şi ai
comunitatii, pot stimula serviciul comunităţii în folosul şcolilor, pot oferi servicii şi suport familiilor, pot
crea un mediu mai sigur în şcoli.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta copiii să aibă
succes la şcoală şi mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, copiii şi ceilalţi membri ai comunităţii se
consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul copiilor o comunitate de suport care începe să
funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea activitatii cu copiii. Ele
nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura
relaţiilor publice. Parteneriatele şcoală – familie-comunitate sunt esenţiale în procesul de educaţie a elevilor
şi în succesul lor la şcoală.
Rolul este de a crea viitori cetăţeni, iar acest lucru nu este suficient a se învăţa doar în cadrul
activităţilor de educaţie pentru societate. De aceea, este nevoie de participarea la activităţi extracurriculare,
la viaţa comunităţii. Astfel, procesul educaţional început în grădiniţă se extinde şi asupra comunităţii.
Copilul are posibilitatea să recunoască problemele acesteia, să fie mult mai atent la ce se petrece în jurul lui,
să caute să rezolve probleme, să-şi dezvolte spiritul de iniţiativă. Proiectele de parteneriat educaţional cu
comunitatea locală: Primărie, Poliţie, Muzeu, Biserică etc. au ca argument educaţia preşcolarilor pentru
370
cetăţenie democratică în vederea formării unor cetăţeni activi si responsabili. Beneficiile participării elevilor
la viaţa comunităţii se reflectă în dezvoltarea capacităţii de cooperare cu autorităţile locale în rezolvarea
unor probleme.

BIBLIOGRAFIE :
1. Culea, Laurenţia- Curriculum pentru educarea timpurie- o provocare?, Editura Diana,
Piteşti,2009
2. Vlăsceanu, Gheorghe, Neculau, Adrian- Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în
curriculumul învătământului obligatoriu. Studiu şi impact, Editura Polirom, Iaşi, 2002

371
 Protecția mediului- ocrotirea vieții

Prof. Boșonea Georgeta

Educ. Dragomirescu Andreea
Grădinița cu Program Prelungit Cozia, Rm. Vâlcea

Protecţia mediului înconjurător aflat într-o continuă degradare este o preocupare a societăţii actuale.
Copiii manifestă interes faţă de natură, iar deprinderile şi convingerile formate de la o vârstă fragedă
se păstrează toată viaţa. De aceea, trebuie conştientizaţi asupra necesităţii protecţiei mediului şi a ocrotirii
vieţii. Aceştia trebuie învăţaţi să descopere natura, să pătrundă tainele sale şi să o protejeze. În activităţile
ecologice pe care le-am desfăşurat împreună cu copiii, am pornit de la interesul acestora faţă de plante,
animale, pentru natură în general, încercând să le formez o atitudine personală pozitivă şi responsabilă faţă
de mediul în care trăiesc.
În acţiunile pe care le-am desfăşurat împreună cu copiii am stabilit obiective clare şi accesibile,
posibil de realizat.
Am considerat ca primă etapă a educaţiei ecologice perceperea şi observarea naturii. Este primul pas
de contact nemijlocit al preşcolarului cu mediul şi constituie premisa etapelor următoare.
Contactul nemijlocit cu aspectele mediului înconjurător oferă copilului multiple şi noi oportunități de
cunoaştere a legăturilor dintre om şi natură, dintre plante şi animale. Acest interes este indisolubil legat de
dorinţa de a cunoaşte şi de curiozitatea proprie vârstei.
În activităţile de observare a unor plante (flori, legume etc.), copiii grupelor mari au înţeles bine
procesul de fotosinteză. După fiecare observare de acest gen am efectuat împreună cu cei mici experienţe în
urma cărora am dedus influenţa pozitivă a luminii, căldurii, apei asupra plantelor, demostrând în acelaşi
timp efectul nefast, distrugător al unor substanţe poluante asupra acestora. Aceste activităţi au constituit şi
un prilej de îmbogăţire a vocabularului copiilor cu o serie de cuvinte cu conţinut ecologic.
Îmbinând sistematic jocul cu activitatea didactică şi munca, satisfacem în acelaşi timp nevoia de
mişcare şi de cunoaştere a copilului.
Este bine să observăm anumite caracteristic ale insectelor, păsărilor şi animalelor. Aceste obiective
le-am realizat prin scurte povestiri, plimbări, observări spontane, care îi ajută pe copii să înţeleagă totodată
că şi acestea au suflet, au pui, o viaţă a lor şi trebuie ocrotite.
Cum, la vârsta preşcolară, exemplul are o puternică influenţă, este foarte important ca adulţii din
jurul copiilor să-şi controleze comportamentul, deoarece copiii imită ceea ce văd. Totodată, le place să
participe la activităţi de îngrijire a plantelor, animalelor, dar şi la cele de curăţare a locului în care stau. De
aceea, este necesar să-i antrenăm în astfel de activităţi ori de câte ori este posibil pentru că în afară de
plăcere, ele oferă copilului posibilitatea de mişcare şi le cultivă sentimente de responsabilitate.
În sprijinul realizării educaţiei ecologice în grădiniţă a venit Programul Nţional de Educaţie
Ecologică „Ecogrădiniţa”, care, prin activităţile multiple desfăşurate în cadrul lui, a contribuit la creşterea
gradului de conştientizare a problemelor de mediu. Astfel, am desfăşurat activităţi practice de colectare de
deşeuri, care „îmbolnăvesc” şi sufocă pământul. În felul acesta, copiii s-au simţit importanţi şi au înţeles că
acţiunea lor este binefăcătoare pentru natură.
Cu prilejul plimbărilor în natură, copiii au adunat diverse materiale (ghindă, frunze, conuri de brad,
castane etc.) pe care le-am folosit apoi în activităţile practice de confecţionare de jucării şi pentru pregătirea
elementelor de decor folosite la serbări.
Într-o altă activitate cu caracter practic-aplicativ am confecţionat împreună cu copiii costume din
materiale refolosibile şi reciclabile, pe care apoi le-am folosit la serbări şi la o paradă a modei.
Cu ocazia ”Zilei Pământului” am prezentat sceneta „Să fim civilizaţi”, scenetă cu rol educativ, având
ca scop consolidarea cunoştinţelor referitoare la protejarea mediului înconjurător.
Tot în cadrul programului „Ecogrădiniţa” am participat la diverse acţiuni organizate de Agenţia de
Protecţie a Mediului Vâlcea, prilej cu care copiii au înţeles că rolul lor în natură este foarte important, că
aceasta este cea mai preţioasă comoară şi datoria noastră este de a o îngriji şi proteja.
La sfârşitul Programului „Ecogrădiniţa” am constatat că preşcolarii şi-au consolidat cunoştinţele
dobândite şi şi-au format atitudini pozitive faţă de mediul înconjurător.

372
 Sensibili la frumuseţile naturii, grijulii cu ea, copiii simt că trebuie să o aibă permanent alături.
Având în vedere impactul nefast al omului asupra naturii, care a dus la dezastrul ecologic actual, este o
necesitate contactul copilului cu splendorile naturii, dezvăluirea secretelor acesteia, descoperirea de cauze,
dar şi de soluţii de reducere sau chiar eliminare a acesteia.

Bibliografie:

1. Ciobotaru Melania, Geamănă Nicoleta Adriana, Jalbă Cornelia- „Educaţia ecologică în grădiniţă”,
Bucureşti, edit. CD Press, 2005

2. Breben Silvia- „Activităţi bazate pe inteligenţe multiple”, (Inteligenţa naturalistă, vol. II), Craiova, edit.
Reprograph,2004

373
 RELAȚIA GRĂDINIŢĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

GRĂDINIȚA UNGURENI
EDUCATOARE: BOȘTENARU MIHAELA

Preşcolaritatea este perioada formării iniţiale a personalităţii, perioada apariţiei primelor relaţii şi
atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vieţii psihice a copilului. În locul dependenţei
copilului de impresiile externe, în locul instabilităţii şi fluctuaţiei emoţionale, în preşcolaritate vom întâlni
detaşarea, desprinderea copilului de câmpul perceptiv, o mai mare organizare şi stabilizare a
comportamentelor, fapt posibil datorită modificărilor esenţiale care se produc în structura activităţii psihice.
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei individului.
După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această instituţie
îl aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi
obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune,
incipient, angajarea în relaţiile sociale de grup.
Educatoarea se preocupă de socializarea preşcolarului prin integrarea în mediul grădiniţei, dar îi
oferă prilejul să cunoască mediul înconjurător organizând vizite în împrejurimile grădiniţei, în instituţii şi la
locurile de muncă ale părinţilor. În acest timp, aceasta poate observa cum se comportă copiii nu numai la
grădiniţă ci şi în afara grădiniţei. Având în vedere particularităţile lor de vârstă şi ţinând seama de
temperamentul lor, educatoarea va putea acţiona diferenţiat astfel încât eficienţa demersului său educativ să
fie optimă. Treptat şi cu răbdare, cultivându-le încrederea în propriile posibilităţi, folosind jocul şi jucăria,
educatoarea participă la dezvoltarea personalităţii copiilor.
Familia îl pregăteşte pe copil pentru integrarea în grădiniţă, orientându-l spre lumea cunoaşterii, a
activităţilor curente, iniţiindu-l în deprinderi fundamentale. Fără o susţinere afectivă, fără un ansamblu de
activităţi, de achiziţii şi experienţe, întâlnirea copilului cu grădiniţa va fi cu atât mai violentă, iar procesul de
instrucţie şi educaţie ar deveni inoperant.
Familia trebuie convinsă că o bună educaţie în familie, şi nu numai, depinde de stilul de viaţă al
acestei, iar măsurarea efectelor influenţelor educative în funcţie de timpul acordat de părinţi copilului este o
practică greşită. Întotdeauna ambianţa, climatul de familie, prin elementele sale concrete, influenţează în
raport cu natura sa, personalitatea copilului.
Activitatea cu părinţii, ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copilului in programul educativ din
grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respect de sine, încredere în competenţele lor,
făcându-i mai buni.
Relația grădiniţă-familie-societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi
grădiniţa, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor, atunci când
aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii.
Toţi părinţii au nevoie de informaţii de bază referitoare la copiii lor. Ei trebuie informaţi despre
scopul de bază al programului educativ la care participă copiii lor şi trebuie implicaţi în luarea deciziilor.
Părinţii trebuie să fie la curent cu progresele copilului lor, dar şi cu percepţia pe care o are grădiniţa despre
calităţile şi problemele copilului. Educatoarea va sugera acestora modul în care îşi pot ajuta copiii acasă,
căci sunt părinţi care oferă copiilor sprijin suplimentar în învăţare.
Copiii care vin in grădiniţă pot avea dificultăţi de adaptare, atât în sensul socializării, cât şi din
punct de vedere intelectual, estetic, fizic. Cauzele acestora se pot identifica de către educatoare, împreună cu
părinţii. Atât părinţii copiilor cu dificultăţi, cât şi ai celor cu dezvoltare firească, este bine să fie consultaţi
pentru a stabili programe educative, în care să se implice şi familia. Parteneriatul dintre grădiniţă,școală şi
familie cunoaşte numeroase forme în care activitatea propusă conduce la creşterea şi educarea copilului prin
armonizarea celor doi factori educativi: şedinţe cu părinţii – în care sunt prezentate principalele aspecte ale
activităţii grădiniţei; mese rotunde; propaganda vizuală – afişarea diverselor materiale pe teme de educaţie,
în special materiale ce arată activitatea copiilor; vizitarea grădiniţei de către părinţi; participarea la activităţi,
plimbări, excursii, alături de copiii lor, serbări.
Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată în această instituţie nu va avea rezultate bune, dacă
nu se va sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor.

374
 În concluzie, putem spune că reuşita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare
prodigioasă dintre doi factori educaţionali de bază: grădiniţa şi familia. De aceea, în cadrul acestui
parteneriat coresponsabil dorim să descoperim cheia unităţii de acţiune ce deschide porţile succesului
educaţional.

BIBLIOGRAFIE:
Abrujdan, Anamaria Bianca
„Dezvoltarea copilului de la întrebări şi nelinişti, la sprijin”
Jitariu, Alina Codruţa , Editura Diana, Piteşti, 2013
Dolean, Ioan; „Meseria de părinte”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

375
 Împreună pentru copii: grădinița și comunitatea

Prof.înv.preșc. Bota Daniela Elena

Gradinița cu program prelungit „Piticot” Cîmpeni

“Fiecare copil pe care îl educăm este un OM dăruit societăţii” (N. Iorga)

Ştim cu toţii: copiii sunt diferiţi. Şi totuşi, câteva lucruri esenţiale îi fac să fie asemenea: toţi au
nevoie de dragoste, de securitate, de hrană bună şi de stimulare, toţi simt nevoia de siguranţă, de acceptare,
de recunoaştere, toţi caută sprijin în adult şi au nevoie de acesta pe măsură ce îşi dezvoltă încrederea în sine
şi îşi dobândesc propria independenţă.
Independenţa spre ce anume? Independenţa de a fi membri participativi ai comunităţii, membri care
ştiu să îşi asume responsabilităţi şi să urmărească să le fie respectate drepturile.
Grădiniţa este unul dintre partenerii comunitari implicaţi şi consecvenţi a cărei existenţă în societate
marchează începutul traseului educaţional al copilului şi primii paşi către viitoarea sa devenire, de cetăţean
responsabil. Întregul personal al grădiniţei se străduieşte să acopere aceste nevoi sprijinind copilul în mod
nemijlocit, prin intervenţie directă şi continuă.
Relaţia dintre comunitate şi grădiniţă este de determinare şi susţinere reciprocă. De nenumărate ori,
grădiniţa este pusă în situaţia de a rezolva o serie de probleme pe care, prin dimensiunea şi locul pe care îl
ocupă, nu pot fi soluţionate fără un sprijin adecvat şi o susţinere directă din partea comunităţii.
Pe de altă parte, comunitatea încearcă să preia tot ceea ce îi oferă societatea şi în egală măsură
intervenţiile sistemului de educaţie.
În mod firesc, părinţii sunt primii educatori ai copilului. Vine apoi rândul profesioniştilor din
grădiniţe şi şcoli să se ocupe de educarea şi formarea copiilor printr-o metodologie şi un curriculum specific
vârstei acestora. Dar educaţia copiilor, priviţi ca cei mai tineri membri ai unei comunităţi, este
responsabilitatea întregii comunităţi. Ea este leagănul creşterii şi devenirii copiilor ca viitori adulţi
responsabili de menirea lor în folosul întregii comunităţi.
Comunitatea de oameni care trăiesc şi învaţă împreună constituie contextul primordial în care se
desfăşoară educaţia şi are la bază următoarele caracteristici:
• Ca fiinţe sociale, oamenii au, din cele mai vechi timpuri, tendinţa firească de a se organiza în
comunităţi guvernate de o serie de norme formale şi informale care asigură funcţionarea şi progresul
comunităţii.
• În cadrul comunităţii, în diversele domenii de manifestare, fiecare persoană are drepturi şi
responsabilităţi. Astfel, asigurarea accesului egal la educaţie este dreptul fiecărui membru al
comunităţii, dar şi responsabilitatea întregii comunităţi. Sistemul de educaţie devine astfel parte
integrantă în viaţa comunităţii, cu toate cerinţele ce decurg pentru buna lui funcţionare.
• O comunitate care plasează educaţia printre priorităţile sale este o comunitate care acţionează
conştient în folosul tuturor membrilor săi. Este bine ştiut faptul că, pe termen lung, investiţia în
educaţie este cea mai valoroasă pentru societate.
• În cadrul unei comunităţi, grădiniţa şi şcoala sunt instituţii care asigură educaţia copiilor dar sprijină,
în acelaşi timp preocuparea şi nevoia adulţilor pentru perfecţionare continuă şi învăţarea pe tot
parcursul vieţii.

La ora actuală deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu mai pot fi realizate decât împreună cu
toate mediile responsabile: familie, şcoală şi comunitate, pentru aceasta fiind nevoie de un nou concept care
să întărească această relaţie: „parteneriat educaţional“
În realizarea acestor tipuri de activităţi sunt antrenaţi cei mai importanţi factori în actul educaţional:
copiii, familia, grădiniţa şi comunitatea locală, iar prezenţa sistematică a părinţilor şi a comunităţii în „viaţa
grădiniţei“ sporesc interesul pentru educarea integrală a copiilor.

376
 În toate tipurile de activităţi în parteneriat, un factor important, îl constituie climatul vieţii de grup şi
al relaţiei grădiniţă–familie–comunitate. Este absolut necesar un climat stimulativ pentru fiecare, de
încredere şi prietenie, care să facă posibilă comunicarea liberă.
Unele activităţi au efecte imediate, pe plan cognitiv, emoţional, relaţional, dar trebuie subliniat faptul
că influenţa acestor activităţi nu se exprimă în activităţi singulare, ci prin sisteme de activităţi de diferite
tipuri, într-o succesiune gradată. Această influenţă sistematică, de durată, îşi poate găsi expresia în planurile
de activităţi educative în parteneriat ale grădiniţei urmărind dezvoltarea armonioasă a copiilor, vizând toate
dimensiunile personalităţii acestora.
Se poate pune problema: „De ce unele grădiniţe au succes în activităţile cu diferiţi parteneri, iar
altele nu?“ Un argument important este cel al modului în care grădiniţa înţelege să comunice cu partenerii
educaţionali. Eficienţa tuturor formelor de comunicare depinde de folosirea adecvată şi inventivă a canalelor
existente de comunicare.
O bună parte a teoriilor despre comunicare utilizate în relaţiile publice se sprijină pe ideea lui Carl
Hovland că, pentru a schimba atitudinile,trebuie mai întâi să schimbăm opiniile,iar încercarea de a face
acest lucru se bazează pe comunicare.
Pentru a obţine eficienţă în comunicare, obiectul efortului de comunicare trebuie să acorde atenţie
comunicării, să o înţeleagă, să o accepte şi să şi-o amintească. O dată ce această comunicare atinge nivelul
de acceptare, apare problema credibilităţii motivaţionale. Când acest mecanism rezistă unei posibile
destructurări, putem considera că preşcolarul s-a maturizat psihologic pentru a lua startul în şcolaritate:
adică, fără să uite de joc, el să simtă că este condus spre noua formă de activitate, învăţarea.
Suntem contemporani cu schimbările profunde care s-au derulat în ţara noastră în ultima vreme si
totul confirmă că acestea vor continua într-un ritm tot mai accelerat.
Reacţia grădiniţei, ca instituţie de educaţie, formare şi orientare, la mobilitatea socială şi economică, trebuie
să fie de adaptare a conţinutului, structurii şi funcţiilor sale, de creare de premise favorabile pentru
preşcolari care să le permită integrarea socială rapidă, flexibilitatea, iniţiativa şi rezolvarea de probleme,
diminuarea imprevizibilului.
Grădiniţa trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru valorizarea maximă a fiecărui individ prin
stimularea intelectuală a copiilor, a aptitudinilor, a atitudinilor si a trăsăturilor lor de personalitate.
O problemă stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru calitatea
educaţiei, care reclamă căi diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare între grădiniţe, familii şi comunitate.
Grădiniţele care duc la bun sfârşit mult mai eficient aceasta responsabilitate se consideră pe ele însele şi pe
copiii lor ca parte a sistemului social ce include familiile şi comunităţile.
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările materne şi
gospodăreşti adăugându-se preocupările profesionale şi de studiu), modificarea statutului copilului,
dispersia familiei, încercarea de a valoriza prestigiul educaţiei familiale, progresele sociologiei şi
psihologiei, precum şi alte cauze au dus la înţelegerea faptului că orice sistem de educaţie rămâne
neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau de opoziţia părinţilor şi a comunităţii.

377
 Relaţia gradinita-şcoală – familie – societate

SCOALA GIMNAZIALA NR.1 NUCET,BIHOR

PROF. INV. PRIMAR : BOTA-IOANA RODICA-ADINA

Relaţia gradinita- şcoală – familie- societate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu
ceilalţi. Societatea este instanţa superioară care imprimă un anumit format atât şcolii cât şi familiei, iar prin
idealul educaţional trasează liniile directorii pe care acestea trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, familia şi
şcoala sunt cele care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii .
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea
ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune.
Referitor la acţiunea educativă a familiei, ea este eficientă numai atunci când scopul său se înscrie pe
aceeaşi linie cu a şcolii, când între cei doi factori există o concordanţă în ceea ce priveşte obiectivele
urmărite, subordonate idealului social şi educaţional.
În centrul acestei relaţii stă, desigur, copilul-elev, ca beneficiar al actului educaţional promovat de cei trei
factori deopotrivă.
Paradoxul constatat provine din faptul că, în ciuda perfecţionării mijloacelor de comunicare în masă,
se simte o lipsă de comunicare interumană în special în sensul relaţiilor socio-afective, de cooperare şi
colaborare.
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările materne şi
gospodăreşti adăugându-se preocupările profesionale şi de studiu), modificarea statutului copilului,
dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educaţiei familiale (pe care l-a avut până la introducerea
învăţământului obligatoriu), progresele sociologiei şi psihologiei, precum şi alte cauze au dus la înţelegerea
faptului că orice sistem de educaţie rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau de opoziţia
părinţilor. Şcoala capătă astfel o misiune suplimentară, aceea de intervenţie reglatorie în relaţia familiei cu
societatea.
În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Se cunosc următoarele forme mai
importante de organizare instituţionalizată a educaţiei părinţilor şi a colaborării şcoală-familie:
• asociaţii ale părinţilor şi cadrelor didactice, care au o largă libertate de iniţiativă (au apărut pentru prima
oară în Statele Unite ale Americii în secolul trecut);
• şcoli ale părinţilor (iniţiate în Franţa în perioada interbelică) şi şcoli ale mamelor (iniţiate în Germania); J
• consilii de administraţie şcolară formate (exclusiv sau în majoritate) din părinţi, cu rol informaţional,
consultativ şi decizional (fiinţează în Belgia, Danemarca, Olanda şi în alte ţări occidentale);
• comitete de părinţi pe clase şi şcoli, fără rol decizional, care sprijină şcoala în rezolvarea unor
probleme (în ţările est-europene)

Din păcate, în România, deşi s-au făcut paşi semnificativi în acest sens, implicarea părinţilor în astfel
de instituţii este destul de redusă.
Pentru a eficientiza cu adevărat învăţământul nu se poate face abstracţie de relaţia şcoală-familie, cu
atât mai mult cu cât este deseori întâlnită în faza incipientă, a şcolii autosuficiente.

378
Instrumentele clasice de colaborare a şcolii cu familia – şi ne referim aici la şedinţele şi lectoratele cu
părinţii, la vizitele la domiciliul elevilor sau la obligativitatea semnării carnetelor de note de către ambii
parteneri în educaţie – sunt departe de a fi suficiente. De aceea am căutat identificarea unor metode
alternative, menite să le completeze pe cele vechi. S-a trecut la etapa a doua cu scopul atingerii în cel mai
scurt timp a idealului conlucrării familie-şcoală, etapa dezvoltării încrederii mutuale. S-au identificat ca
metode alternative de educare a părinţilor în spiritul implicării active în educaţia copiilor următoarele:
a. Testul docimologic;
b. Elaborarea şi aplicarea Fişei de comunicare cu familia;
c. Participarea părinţilor la acţiuni educative ale copiilor.
Testul docimologic a avut drept obiective:
o măsurarea realităţii existente în ceea ce priveşte atitudinea familiei faţă de societate, şcoală şi ea însăşi cu
implicaţii în educaţia copiilor;
o îmbunătăţirea parametrilor existenţi, prin conştientizarea de către părinţi a realităţii educaţionale şi a
necesităţii implicării lor active în acest aspect al vieţii copiilor.
Fişa de comunicare cu familia este o variantă adăugită a celei utilizate în anul anterior în Şcoala Nr.
3 Drăguşani şi vine să suplinească lipsa de interes a unor părinţi faţă de activitatea educativă din şcoală,
deficienţele în comunicarea şcoală-familie. De asemenea, în această nouă variantă devine încă un instrument
pentru stimularea participării pozitive a copiilor în procesul de învăţământ şi a combaterii faptelor
reprobabile.

Întrucât între viziunea părinţilor asupra procesului de învăţământ şi realităţile cerute de noul
curriculum naţional există un decalaj considerabil s-a recurs la toate aceste metode, dar şi la o reconsiderare
a unora mai vechi: campania de colectare a deşeurilor şi excursia literară.
Participarea părinţilor la acţiuni educative ale copiilor devine astfel mijloc de formare a lor în
spiritul unei educaţii mai eficiente. Părinţii vor acorda sprijin la colectarea hârtiei şi vor înţelegere
importanţa ecologilor voluntari pentru salvarea naturii, precum şi dorinţa puternică a copiilor de a atinge un
scop în folosul educaţiei lor (dotarea şcolii cu un calculator).
În calitate de supraveghetori ai elevilor în cadrul planificatei excursii Orăşean pentru o zi unii părinţi
vor (re)descoperi alături de copiii lor o realitate cotidiană, culturală, istorică şi ştiinţifică, cea a Băcăului,
excursia urmărind vizitarea Muzeului de Istorie, a Bibliotecii Judeţene, a Teatrului de Animaţie, a
Vivariului, Muzeului de Ştiinţe ale Naturii a Planetariului, precum şi servirea mesei de prânz într-un loc
public (restaurant / fast-food).
Bibliografie:
Ecaterina Adina Vrasmas, Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura „Aramis”, 2002;
Gheorghe Bunescu, Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor, articol publicat pe Internet.
Ioan Nicola, Pedagogie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994;
Vasile Fetescu, Familia şi atitudinea copilului faţă de învăţătură în revista Învăţământul primar,
nr.2, 1992;
George Văideanu, Familia şi viitorul, în Almanahul părinţilor, Bucureşti, 1983;
Ion Drăgan, Unde, cum şi de ce greşesc unii părinţi, în Almanahul părinţilor, Bucureşti, 1983;

379
 Parteneriatul gradiniță - familie în societățile preindustriale

Prof. Botaș Georgiana, Școala Gimnazială George Tutoveanu, Bârlad

Relația gradiniță - familie este un subiect des abordat în literatura de specialitate și supus atenției,
mai ales pe fondul schimbărilor sociale multiple din ultimul timp. Vorbim despre integrarea țării noastre în
Uniunea Europeana. Acest proces atrage după sine o serie de schimbări, la nivel macro-socio-economic, dar
și în școli și grădinițe.
Parteneriatul grădiniţă – familie - comunitate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu
părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni
un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor
să crească mici genii. Intensitatea raporturilor exterioare de sociabilitate făcea ca raporturile intrafamiliale,
inclusiv cele dintre copii si părinți, să fie rarefiate. Sentimentul între soți, între părinți și copii nu era necesar
pentru existența și nici pentru echilibrul familiei: cu atat mai bine dacă se întamplă totuși să apară.
Schimburile afective și relațiile sociale de comunicare erau asigurate de vecini, prieteni copii, femei etc, în
care inclinaâia se manifesta fără prea multa constrângere. În literatura română, tema familiei este predilectă
în literatura realistă. Una dintre operele literare narative ce abordează acestă temă este romanul
“Moromeţii”, al lui Marin Preda. Prima realitate scriitoricească a rămas constantă în opera lui Marin Preda,
cea rurala, a satului românesc din Câmpia Dunării. În primul volum al romanului, tema familiei este mai
precis conturată.
Societatea este o retea de indivizi constant relaționali. Dacă putem vorbi despre constrângerea
exercitată de diferite formațiuni sociale asupra individului, limitându-ne la această simplă observație, fără a
o nuanța, riscăm să cădem, dupa cum s-a subliniat și anterior, într-un sociologism strict. Aceasta din cauza
folosirii unor modele de interpretare împrumutate din alte domenii și aplicate ca atare întelegerii lumii
sociale. Din aceasta categorie pot face parte : constientizarea interpersonală, expresivitatea creativă,
încrederea în sine, organizarea unor activitați extracurriculare, abilitatea de a raționa logic, lucrul în grup,
spiritul practic etc. Abordarea sistemică a acestor tipuri de activități conduce la dezvoltarea spiritului etic,
psihologic, estetic, social, cultural, familial. Factorilor educativi tradiționali, familia și scoala, li s-au
adaugat alții noi, precum biserica, instituțiile de cultură, mass-media, diferite centre de agrement, adica toți
aceia care asigură educația non-formală. Nu este posibil în zilele noastre o existență izolată, în afara
comunității, cu binele și relele acesteia, deci o educație concepută și derulată exclusiv în cadrul familiei, fără
aportul calificat calificat al școlii. Ca formă particulară a dezvoltării , dezvoltarea psihică şi fizică a
individului cuprinde atât etape de evoluţie pur cantitativă – creşterea – cât şi procesul calitativ al maturizării

380
, deci al trecerii, de exemplu, de la structura infantilă la cea adultă a personalităţii. Majoritatea covârşitoare a
specialiştilor înclină astăzi spre teza că personalitatea este o rezultantă a interacţiunii dialectice dintre
ereditate , mediu şi educaţie. Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de
interacţiune pentru atingerea scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică,
aceasta fiindu-i suport, în care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul
profesorilor şi al elevilor, precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative. Faptul că
micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că în dezvoltarea lui
sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Grădinița se conduce după reguli scrise unanim acceptate de societate şi avizate de specialişti în
educaţie: programe, curriculum, manuale şcolare, auxiliare didactice, materiale didactice, etc. Prin
instituţionalizarea copilului nu se neglijează rolul părinţilor, de aceea în condiţiile actuale, rolul familiei în
activitatea grădiniţei este major. Părinţii sunt cei care vor sta alături de educatoare la formarea şi
dezvoltarea copiilor lor, rolul lor nu va fi înlocuit de educatoare, ci aceasta va completa ştiinţific ceea ce
părintele nu poate sau nu are abilitatea respectivă de a putea asigura copiilor ceea ce au nevoie.

Părintele pentru copil constituie primul lui contact cu lumea înconjurătoare, reprezentând modelul
de viaţă şi conduită. El influenţându-i dezvoltarea psihică în mod decisiv în primii ani de viaţă ai copilului.
S-a crezut multă vreme că instituţiile de învăţământ poartă întreaga responsabilitate a educării copilului,
familia fiind doar beneficiarul acestei acţiuni. Familia nu poate fi parte separată în acest context, rolul
părinţilor nu încetează odată cu intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se schimbă doar modalitatea de
abordare a copilului, în raport cu noul său statul şi în deplină concordanţă cu ceea ce se întâmplă în mediul
educaţional. Relaţiile dintre părinţi se răsfrâng asupra copilului şi involuntar el este cel care are de câştigat
sau de pierdut în formarea sa.

Comunitatea reprezintă o potenţialitate virtuală pentru dezvoltarea personalităţii individului. Mediul

social oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor native ale individului; putem
spune că unei diversităţi genetice îi corespunde o infinitate de posibilităţi oferite de mediu.

Comportamentul este o activitate observabilă a unui organism, o interacţiune cu mediul său; termenul se
referă la activitate în general sau la o anumită activitate, deci un caz particular. Comportamentul copiilor se
defineşte prin ceea ce copilul face sau spune şi poate fi observat în mod obiectiv. Anumite comportamente
considerate a fi negative sunt observate de familie şi dacă nu pot fi rezolvare în interiorul acesteia prin
următorii paşi:naprecierea şi acordarea atenţiei; stabilirea limitelor şi a regulilor; a spune Nu şi a interzice;
ignorarea; izolarea; recompensarea, pedepsirea. Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele
trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi comunitate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din
partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra copilului.

381
 RELAȚIA ȘCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE
Întocmit, prof. înv. primar BOTEZ TINCUȚA
(Școala Gimnazială Nr. 1, Drăgănești, jud. Galați)

Dacă până nu demult parteneriatul școala-familie a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe ori
considerat "responsabilitatea școlii", acest lucru tinde să se schimbe tot mai mult pe viitor.
Analizând documentele recente emise în cadrul Consiliului Europei (organizație internațională cu
rol important în stabilirea standardelor educaționale internaționale, și care influențează major
politicile sociale, respectiv educaționale, în cadrul Uniunii Europene) se remarcă o nouă abordare
privind dezvoltarea acestui parteneriat.
Conform acestor documente, în cadrul colaborării școlii cu familia accentul este pus pe un
angajament mutual clar stabilit între părinți și profesori, pe baza unui "contract parental". Acest tip
de contract se contituie ca un sistem de obligații reciproce în cooperarea părinților cu profesorii și
implică colaborarea părinților în activitățile școlare, nu numai sub aspect economic, respectiv de a
participa, susține și evalua eforturile și acțiunile financiare ale școlii, ci si sub aspect educațional-
cultural. Acestă tendință prezentă deja în unele țări vest-europene, în cazul societății românești
încă se lucrează la acest proiect..
Se depun eforturi deosebite pentru ca societatea, reprezentată atât de părinți cât și de
membri ai comunității locale să se implice în toate demersurile intreprinse de către școală. .
Relația cu familiile este din ce în ce mai încurajată de școală; consiliul școlar include reprezentanti
ai părinților, cu rol decizional în toate problemele educaționale; profesori specializați (consilieri)
tratează problemele excepționale ale colaborării cu familiile elevilor; organizațiile de profesori
recunosc statutul și rolul asociațiilor de părinti; formarea profesorilor abordează problema relației
școală-familie ca fiind una din problemele importante.
Colaborarea dintre școală și familie - factor hotărâtor în educarea școlarului pentru integrare în
societate, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluții prin care copilul să se adapteze
rapid și eficient la societatea în care trăiește. Oricât s-ar strădui, școala nu poate înlocui restul
instituțiilor care au misiunea de formare a cetățenilor conștienți, cu o conduită civilizată. Educația
școlarilor în școală nu are sorți de izbandă fără o colaborare strânsă cu alți factori activi implicați în
procesul instructiv-educativ,îintre aceștia, familia, considerată dintotdeauna celula de bază a
societății și "un soi de personalitate colectivă" de a cărei armonie generală depinde dezvoltarea
personalității copilului, are un rol foarte important în ajutorul pe care îl poate oferi școlii.
Educația este o acțiune la care își dau concursul școala, familia, întreaga societate.
Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie este stringentă.
Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, dacă nu cunoaște condițiile familiale de
muncă și viață ale copiilor.
Parteneriatul între școală și familie și-a demonstrat eficiența pretutindeni unde a fost
aplicat, dacă s-au respectat anumite condiții de realizare a acestuia:
- părinții să fie percepuți de către cadrele didactice ca persoane active și valoroase pentru
educarea copiilor;
părinții să se implice în mod concret în luarea de decizii referitoare la activitățile extrașcolare, la
modificarea orarului, la stabilirea disciplinelor opționale;
responsabilitatea pentru evoluția copilului să fie împărțită între școală și familie.
Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor, dacă nu află și modul lui de
comportare în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice de
la școală și invers – activitatea de la școală este o continuare a activității de acasă.
Acțiunea educativă a familiei este eficientă numai atunci când scopul său se înscrie pe
aceeași linie cu al școlii, când între cei doi factori există o concordanță în ceea ce privește
obiectivele urmărite.

382
 Societatea, prin reprezentanții săi legali are posibilitatea de a se alinia nevoilor crescânde ale
școlii prin sponsorizări, parteneriate educaționale, activități umanitare prin care elevii sunt implicați
activ și permanent în diverse acțiuni. În acest sens, școala organizează frecvent activități de
voluntariat (strângerea de deșeuri, peturi, reciclarea de hârtie, dar și colete de hăinuțe, jucării
pentru copii nevoiași), serbări școlare , programe artistice cu prilejul unor evenimente cultural (
Ziua Eroilor, 1 Decembrie, etc) la care sunt invitați să ia parte familiile elevilor, dar și membri ai
comunității locale ( primar, consilieri).Alături de reprezentanți ai părinților, din cadrul consiliului
profesoral fac parte și membri ai consiliului local – societatea, având rol în luarea deciziilor ce se
impun la nivelul școlii.
Legătura strânsă și permanent dintre școală, familie și societate va avea întotdeauna un rol
important în educarea tinerei generații, fiecare din cele trei componente asigurând condițiile
necesare pentru ca actul educațional să aibă ca rezultat elevi bine instruiți, educați, responsabili,
de care societatea va avea cu siguranță nevoie.

383
 RELAŢIA GRĂDINIŢĂ – ȘCOALĂ, PREMISĂ PENTRU ADAPTAREA CU
SUCCES A PREȘCOLARILOR LA ACTIVITĂŢILE DE TIP ȘCOLAR
Prof. înv. primar Botezan Ioana,
Școala Gimnazială Nr.1 Luduș, jud. Mureș

Educaţia timpurie a dobândit în ultimii ani o importanţă deosebită în cadrul politicilor educaţionale, cu
valenţe multiple în sensul stimulării dezvoltării psihice, sociale și emoţionale a copiilor, încă de la vârste
fragede. Activităţile instructiv-educative desfășurate în grădiniţă urmăresc pregătirea copiilor pentru a face
faţă cerinţelor și sarcinilor școlare, precum și pregătirea pentru viaţă, prin dezvoltare socială, pe termen lung.
În acest sens, relatia grădiniţă-şcoală trebuie să îmbrace forma unui raport de colaborare, ce are în vedere
o continuitate, atât în ceea ce privește dezvoltarea copilului, cât și a muncii educaționale (conţinut, metode,
mijloace, relaţia cadru didactic-elev). Realizarea acestei legături, grădiniță - școală, este mult mai ușor pusă
în practică acum, prin introducerea clasei pregătitoare în învăţământul primar, și prin constanaţa specificului
demersului educaţional început în grădiniţă și continuat în școală: abordarea de tip integrat a activităţilor
instructiv-educative.
Pentru a avea succes în activităţile de tip școlar, viitorul elev trebuie să facă dovada unui set de conduite,
în ceea ce privește dezvoltarea fizică și motorie, abilităţile cognitive, abilităţile sociale și emoţionale,
abilităţile preacademice, temperamentul și personalitatea.
Pornind de la aceste premise, am realizat un parteneriat grădiniță-școală, având titlul ,,Mici și mari, ne
jucăm și împreună învățăm!”, care a cuprins diverse activități, de colaborare/cooperare, schimb de
experienţă și cunoaștere reciprocă a programelor școlare, pentru a căuta cele mi potrivite modalităţi menite
să asigure continuitatea între cele două instituţii, cu rezultate pozitive în adaptarea și reușita școlară. Un
obiectiv important care ne-a suscitat interesul și preocuparea în urma derulării parteneriatului a fost și
rămâne dezvoltarea competenței de comunicare a celor mici. Problematica dezvoltării abilităților de
comunicare a preșcolarilor constituie o temă cu un nivel ridicat de aplicabilitate, de actualitate.
Competența de comunicare este capacitatea unei persoane de a-și transmite gândurile, trăirile, intențiile
prin mijloace verbale și extraverbale de exprimare, de a recepționa și înțelege mesaje primite în actul
comunicării. Competența de comunicare a școlarului mic este acea capacitate care permite elevilor să
recunoască și să producă enunțuri accesibile nivelului lor de percepere și operaționalizare, corecte din
punct de vedere al sistemului limbii, adecvate contextului situațional în care are loc comunicarea. (Ilyes,
2010, 57).
În învățământul primar, pe parcursul ciclului achizițiilor fundamentale (clasa pregătitoare, clasa I, clasa a
II-a), la disciplina Comunicare în limba română se continuă formarea acestor aptitudini și competențe
lingvistice, pentru a contura profilul unui elev civilizat, sociabil, comunicativ, interesat, creativ, care știe să
se facă înțeles, transmițând celor din jur propriile gânduri, opinii, sentimente, care va respecta regulile unui
dialog civilizat, care va descoperi posibilitatea comunicării și prin limbaje convenţionale şi neconvenţionale,
un elev care va realiza importanța comunicării în relaționarea cu ceilalți, în găsirea soluțiilor potrivite la
diferite probleme și abordarea oportunităților care i se vor deschide (modelul comunicativ-funcțional).
Optimizarea activității didactice depinde de calitatea parteneriatului grădiniță-școală. Agenții educaționali
(copii, educatori, părinți) trebuie să contribuie în egală măsură la formarea personalităţii copilului. Evident,
condiţia de bază, cu statut de principiu, al acestui parteneriat este continuitatea, în special, la nivel de
curriculum şcolar, înţeleasă ca o corelaţie dintre existent şi nou în procesul dezvoltării. Potențialul formativ
al raportului între cele două praguri educaționale, preprimar și primar, este ilustrat de conținuturile
curriculare abordate în cadrul auxiliarului didactic.

Bibliografie:
- Curriculum pentru învățământul preșcolar, M.E.C.T., 2005, p.14.
- Gherghina, D., Novac, C., Mitrache, A., Ilie V., 2005, ,,Didactica activităților instructiv-educative
pentru învățământul preprimar”, Editura Didactica, Craiova.

384
 - Ilyes, Ibolya, 2010, Competența de comunicare a școlarului mic, Editura Sfântul Ierarh Nicolae,
Galați, p.57.
- O.M. Nr.3418/19.03.2013, Programa școlară pentru disciplina Comunicare în limba română,
București.
- Revista Învățământul Preșcolar și Primar nr. 3-4/ 2012, Editura Arlequin, p.127.

385
COLABORAREA GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ, CONDIŢIE DE BAZĂ ÎN REALIZAREA
EFICIENTĂ A EDUCAŢIEI COPILULUI

Prof. înv. preşcolar Botorcu Lucia

G.P.P. „Fantezia” Costeşti

Este necesar să se asigure o colaborare funcţională în procesul instructiv-educativ din grădiniţă şi din
şcoală, dar şi unitatea şi continuitatea influenţelor educaţionale prin colaborarea educatoare-învăţătoare.
Întrebări pe care şi le pun atât părinţii cât şi educatorii sunt,,De ce se manifestă chiar din primele zile de
şcoală unele forme de inadaptare?”, ,,De ce unii elevi din clasa I-a nu fac faţă cerinţelor
şcolare?”.Răspunsurile la aceste întrebări trebuie căutate în mediile în care se asigură pregătirea copilului
pentru şcoală.
Grădiniţa trebuie să constituie o etapă fundamentală în dezvoltarea copilului ,nu doar prin conţinutul
ştiinţific al procesului instructiv-educativ,ci şi prin libertatea de acţiune oferită preşcolarului care-i
stimulează interesele de cunoaştere şi contribuie la lărgirea câmpului de relaţii sociale.
Intrarea copilului în şcoală constituie un moment crucial în viaţa sa, date fiind,,statutul” şi ,,rolul” de
elev,natura relaţiilor cu adulţii şi cu colegii ,noutatea condiţiilor de activitate,şi mai ale,specificul învăţării-
act complex care angajează dintr-o nouă întreaga sferă a vieţii sale psihice ,diferitele structuri anatomo-
fiziologice ,toate cunoştinţele şi deprinderile dobândite anterior.
În perspectiva unei bune colaborări între grădiniţă şi şcoală este necesară crearea în grădiniţă a unor
condiţii favorizante pentru noi achiziţii şi progrese în sfera cognitivă,afectivă şi psihomotrică a preşcolarilor
deoarece vârsta preşcolară este considerată de specialişti ca fiind una dintre cele mai importante perioade
psihogenetice,datorită progreselor remarcabile în toate planurile şi în special,în sfera sentimentelor şi a
personalităţii copilului.
Evident că nici ,,inteligenţa şcolară”,de care depinde în mare măsură succesul la învăţătură şi care,în
concepţia lui J.Piaget desemnează echilibrul dinamic dintre asimilarea cerinţelor şcolare şi acomodarea la
acestea,nu poate fi structurată ca atare înainte de intrarea copilului în clasa I.
Ca un scop final important al învăţământului preşcolar,pregătirea copilului pentru startul şcolar este
unanim acceptată şi promovată în toate sistemele de învăţământ dezvoltate şi se află într-un accelerat proces
de modernizare. În ceea ce priveşte însă conţinutul propriu-zis al pregătirii respective şi modalităţile de
realizare a acesteia,se constată mari deosebiri şi se poartă vii discuţii bazate pe argumente ce ţin nu numai
de vârsta la care începe şcolarizarea,ci şi de locul pe care îl ocupă învăţământul preşcolar în structura de
ansamblu a învăţământului,de funcţiile dominante ale grădiniţei,de legătura acesteia cu ciclul şcolar
elementar.
În condiţiile societăţii contemporane şi,mai ales în perspectivă,se manifestă tendinţa de creştere
apreciabilă a rolului formativ al grădiniţei,funcţia pedagogică devenind net preponderentă în raport cu
sarcinile de îngrijire,de asistenţă socială şi medicală,de supraveghere,suplinind în parte sarcinile părinţilor
angajaţi în activitatea profesională.
Grădiniţa are rolul de a sistematiza şi de a integra cunoştinţele,experienţele şi influenţele dobândite de
copii în primii ani de viaţă ,de a lărgi contactele cu lumea exterioară,de a dezvolta capacitatea şi modalităţile
de receptare şi comunicare a informaţiei,de a realiza o serie de obiective ale educaţiei fizice,estetice,etice şi
afective,de a contribui la socializarea copiilor,la satisfacerea nevoii lor de relaţii sociale şi de activitate.
În cadrul colaborării educator-învăţător aceştia trebuie să fixeze obiectivele care vizează pregătirea
preşcolarului pentru şcoală, în vederea dezvoltării vorbirii, cultivării inteligenţei, a spiritului de observaţie, a
independenţei în gândire şi acţiune, stimularea creativităţii, familiarizarea copiilor cu limbajul matematic,cu
limbajul artei şi cu limbajul muncii,constituirea premiselor proceselor cognitive, afective şi
voliţionale,dezvoltarea perceptiv-motorie şi accentuarea pregătirii pentru scris-citit,dezvoltarea
deprinderilor de integrare în colectivitate,de adaptare la mediul social şi înconjurător.
Educaţia preşcolară este considerată tot mai frecvent ca o treaptă distinctă şi necesară a procesului de
învăţământ, dar şi parte integrantă a structurilor educative globale, ca primă fază a educaţiei permanente,
astfel învăţământul preşcolar îşi reevaluează obiectivele, conţinutul şi tehnologia didactică în perspectiva
noii concepţii.
386
 În perspectiva pregătirii preşcolarului pentru şcoală trebuie avută în vedere eficientizarea procesului de
învăţare prin pregătirea terenului psihologic pe care se grefează cunoştinţele şi modul cum este acesta
pregătit.
Investigaţiile ştiinţifice întreprinse pe copiii din grădiniţă şi din clasa I,susţinute şi de experienţa cadrelor
didactice –educatoare şi învăţători – impun concluzia ca în momentul intrării în şcoală,copilul de 6-7 ani
trebuie să aibă o serie de însuşiri psihofiziologice structurate în ceea ce se numeşte,,capacitatea complexă de
învăţare”, ,,maturitate şcolară”, ,,starea de pregătire pentru şcoală”,echilibru care nu se poate realiza fără o
bună colaborare între grădiniţă şi şcoală.
Pregătirea copiilor din grădiniţă în vederea integrării cu succes în clasa I necesită o muncă stăruitoare
din partea educatoarelor, deoarece acestea trebuie să insiste mai mult asupra unor procedee care pregătesc
copilul pentru şcoală.
Ponderea activităţii din grădiniţă cade pe latura formativă, pe exersarea proceselor psihice de cunoaştere
pentru a realiza procesul optim de integrare şcolară sau maturitatea şcolară.

Deci grupa pregătitoare constituie o verigă de legătură firească între grădiniţă şi şcoala primară. Ea
trebuie înţeleasă prin funcţia mixtă pe care o îndeplineşte, concomitent, ea îl tratează pe copil atât ca
preşcolar , cât şi şcolar începător.
Atâta timp cât fiecare ţară are stipulată prin lege o anumită vârstă de intrare a copilului în clasa I a şcolii
primare, această vârstă consider că rămâne cea a învăţării formale a citit-scrisului. Grădiniţei îi rămâne în
special rolul de pregătire a copilului pentru mânuirea cuvântului scris, oferirea tuturor copiilor a unui mediu
de informaţie – educaţie , egalizarea şanselor tuturor copiilor şi prevenirea unui potenţial eşec şcolar.
Referindu-mă strict la grupa pregătitoare curriculum –ul elaborat în grădiniţă trebuie să răspundă la
necesităţile educaţionale actuale, astfel încât copii acestei grupe să nu trăiască nici o clipă sentimentul că le
se cere să repete activităţile parcurse la grupa mare.
Deşi nu s-a ajuns la o variantă definitivă este important că învăţământul preşcolar poate pregăti mai bine
copilul în vederea integrării acestuia în normele didactice ale clasei I.

387
 Împreună spre succes!

Prof. înv. preșcolar Brăescu Floarea

G.P.N.,,Albinuța”/Școala Gimnazilă ,,Regina Elisabeta”
Rădăuți, jud. Suceava

”Eu pot să fac ceea ce tu nu poți face, iar tu poți face ceea ce eu nu pot face.
Împreună putem face lucruri mari. Nimeni nu poate realiza vreodată singur ceea ce poate realiza
prin parteneriat cu alții.” (Maica Tereza)

În grădiniţa contemporană eficienţa educaţiei depinde de gradul în care se pregăteşte copilul pentru
participarea la dezvoltarea de sine şi de măsura în care reuşeşte să pună bazele formării personalităţii
copiilor. Procesul educaţional început în grădiniţă se extinde şi asupra comunităţii. Copilul are posibilitatea
să recunoască problemele acesteia, să fie mult mai atent la ce se petrece în jurul lui, să caute să rezolve
probleme, să-şi dezvolte spiritul de iniţiativă – prin parteneriate. Participând în realizarea unei dorințe/sarcini
împreună cu alți factori, copiii îşi însuşesc concepte cheie – comunicare, cooperare, colaborare, libertate,
justiţie, egalitate, solidaritate, cunosc modul de funcţionare a instituţiilor democratice, sunt puşi în diferite
situaţii de a respecta pe cei de lângă ei, îşi formează deprinderi de a-şi proteja propria persoană şi pe ceilalţi.
Pe lângă activitățile curriculare este nevoie și de participarea copiilor la activităţi extracurriculare, la viaţa
comunităţii.
Prin acțiunile desfășurate în parteneriat cultivăm copiilor preșcolari calitățile esențiale ale adultului de
mai târziu, iar noi – educatorii – trebuie să găsim cele mai eficiente metode, mijloace și strategii de
comunicare și relaționare atât cu părinții- încercând să modelăm sufletele părinților, să-i inițiem în minunata
“artă”de a fi părinte - cât și cu comunitatea Astfel, copiii grădiniței noastre beneficiază de o paletă largă de
colaboratori: familia, grădinițe (din oraș și zone limitrofe), școala, poliția, pompieri, biserica, teatru de
păpuși, ONG-uri, CJRAE – Sv (profesor logoped și psiholog), biblioteca, muzeu, mass-media, etc. –
experimentând împreună activități/proiecte în beneficiul copiilor.
Exemple de proiecte: ,, Împreună vom reuși!” – proiect în parteneriat cu familia; „Crăciunul - sărbătoarea
tuturor creştinilor“, „Să fim mai buni, să fim mai darnici !“ - proiecte în parteneriat cu biserica ,,Sf. Cuvioasă
Parascheva”; ,,Târgul de toamnă pentru copii”- proiect cu ONG- părinți; „Dăruiește o jucărie, fă un copil să
zâmbească!” activitate umanitară în parteneriat cu TV Rădăuți; ,, În lumea mirifică a păpuşilor " – proiect în
parteneriat cu Teatrul de Păpuși ,,Arabela” – Sv; ,, Joc, mișcare și culoare = sănătate” – activități/concurs cu
parteneri din alte unități preșcolare/școlare; ,,Ne pregătim, mici pompieri să devenim!” – partener ISU -
,,Bucovina” Suceava (Rădăuți), etc.
Și exemplele ar putea continua…din toată activitatea și profesia aleasă cu dăruire și dragoste față de
actorul copil. Concluzia este că trebuie să-i tratăm pe copiii preșcolari din perspectiva dezvoltării,
percepându-i ca fiind unici, demni de respect şi înţelegere, doar astfel vom putea creea pentru ei experienţe
satisfăcătoare. Realizând o educaţie care răspunde necesităţilor copilului, stilului predominant de învăţare al
acestora,care se centrează pe proces, nu pe produs, cadrul didactic îndeplineşte mai multe roluri: „arhitect”,
observator/evaluator, regizor, mediator/facilitator.

Bibliografie:
Lespezeanu M.- ,,Tradiţionalism şi modern în învăţământul preşcolar’’2007, Editura S.C. Omfal,
Bucureşti
Viorica, Preda - ,,Educaţia pentru ştiinţă în grădiniţă”, 2000, Editura Compania, Bucureşti

388
 Copilul - centrul atenţiei factorilor educaţionali

Prof. Brânduşa Popescu

Colegiul Tehnic „Anghel Saligny” Bacău

Moto: "Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dăruit societăţii" (N. Iorga)

Argument
Familia este nucleul societăţii şi îndeplineşte funcţii variate, fiind primul mediu educativ cu care
intră în contact copilul şcolar. Familia îşi pune amprenta de timpuriu asupra copilului, acţionând din punct
de vedere fizic, fiziologic, intelectual, moral, estetic, religios.
Educaţia timpurie se realizează ca: educaţie informală în familie, în relaţii de vecinătate, relaţii
comunitare, prin mass-media; educaţie formală în creşe, grădiniţe şi alte instituţii de ocrotire şi educaţie; şi
prin educaţie nonformala în cluburi ale copiilor şi elevilor, biblioteci, muzee, etc.
Relaţia şcoală-familie are un rol din ce în ce mai important, cu atât mai mult, cu cât ele nu pot
funcţiona una fără cealalta. Succesul activităţii educative este un rezultat comun şi depinde de modul în
care ele relaţionează. O dată cu intrarea în şcoală, copilul trăieşte în două planuri diferite – unul al
familiei încărcat de afectivitate, celălalt al şcolii, încărcat de exigenţe. Dacă aceste medii se susţin şi se
completează, ele asigură o bună integrare a copilului în activitatea şcolară.

Cuvinte cheie : şcoală, societate, copil, profesor.

O problemă stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru calitatea educaţiei
şi succesul şcolar, care reclamă căi diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare între şcoli, familii şi
comunităţi. Şcolile de toate gradele sânt organizaţii responsabile pentru educaţia formală a copiilor şi
adolescenţilor.
Pentru că vârsta timpurie este cea mai importantă perioadă pentru dezvoltarea personalităţii
copilului, şi perioada de la naştere până la intrarea în şcoală cere stimulare, în dezvoltarea optimă a copilului
este necesar parteneriatul educaţional încheiat între grădiniţă, respectiv şcoală şi familie, comunitate ori
instituţii care au rol în creşterea, îngrijirea şi educarea copilului.
Aceste parteneriate pot: ajuta profesorii în munca lor; perfecţiona abilităţile şcolare ale elevilor;
îmbunătăţi programele de studiu şi climatul şcolar; îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale părinţilor;
dezvoltă abilităţile de lideri ale părinţilor; conecta familiile cu membrii şcolii şi ai comunităţii; stimula
serviciul comunităţii în folosul şcolilor; oferi servicii şi suport familiilor; crea un mediu mai sigur în şcoli,
etc.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă
succes la şcoală şi mai târziu, în viaţă. Când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii
pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
În fiecare ţară din Uniunea Europeană există structuri formale organizate, de participare a părinţilor
în sistemul educaţional. Legislaţiile şi proiectele de reformă educaţională ale anilor 90 au definit în
majoritatea ţărilor noi legi referitoare la participarea parentală în sistemele educaţionale. Autonomia
şcolilor şi participarea părinţilor la gestiunea lor se afla în centrul dezbaterilor şi legislaţiilor actuale.
Au existat întotdeauna educatori excelenţi şi părinţi iubitori, care nu şi-au pus probabil atâtea
probleme şi totuşi au reuşit foarte bine; dar poate că acest lucru era mai uşor într-o lume foarte statornică, în
care tradiţia avea ultimul cuvânt.
Sentimentul de siguranţă - singurul care permite copilului să se emancipeze şi să-şi dobândească
personalitatea - depinde de următoarele condiţii (Osterrieth, P., 1973, p.71-72):
1. Protecţia împotriva loviturilor din afară;
2. Satisfacerea trebuinţelor elementare;
3. Coerenţă şi stabilitatea cadrului de dezvoltare;
4. Sentimetul de a fi acceptat de ai săi:
a) ca membru al familiei: să fie iubit; să dăruiască dragoste, să fie izvor de bucurie şi de
mulţumire pentru adulţi; să fie condus şi îndrumat;
b) ca fiinţă umană: să i se accepte caracteristicile individuale; să aibă posibilitatea de acţiune şi
experienţă personală; să aibă asigurată o anumită arie de libertate.
389
 S-ar putea spune că aceste condiţii sunt constante indispensabile, dacă ele nu ar cere să fie satisfăcute
într-un mod care diferă riguros de la o vârstă la alta. În educarea părinţilor cu copii mici, un rol deosebit au
instiţutiile de puericultura pentru îngrijirea medicală, fizică a copiilor; se impune o colaborare strânsă între
educatori (psihopedagogi)şi părinţi în adaptarea copiilor la gradiniţă şi la şcoală.
Pe plan mondial se cunosc următoarele forme importante de organizare (instituţionalizată) a
educaţiei părinţilor şi a colaborării şcoală-familie:
• asociaţii ale părinţilor (şi profesorilor) care au o largă libertate de iniţiativă (au apărut pentru prima
oara în Statele Unite ale Americii în secolul trecut);
• şcoli ale părinţilor (iniţiate în Franţa în perioada interbelică) şi şcoli ale mamelor (iniţiate în
Germania);
• consilii de administraţie şcolară formate (exclusiv sau în majoritate) din părinţi, cu rol informaţional,
consultativ şi decizional (fiinţează în Belgia, Danemarca, Olanda şi în alte ţări occidentale);
• comitete de părinţi pe clase şi şcoli, fără rol decizional, care sprijină şcoala în rezolvarea unor
probleme (în ţările est-europene).
Se consideră că punctul cheie îl constituie programele de pregătire a formatorilor, a celor care vor
îndruma auto/educaţia părinţilor; toate persoanele care prin profesia lor sunt în relaţie cu copiii şi familia
(profesori, medici, jurişti, preoţi etc.) au nevoie de o pregătire pe probleme ale educării familiei. Anumite
categorii de părinţi pot fi folosite ca "formatori voluntari".
Un Raport asupra relaţiilor dintre şcoală şi familie în ţările Comunităţii Europene (Macbeth, Al.,
1984), bazat pe cercetări comparative, documentare şi empirice (prin ancheta de opinie cu chestionare
aplicate pe un lot de 1744 conducători de instituţii şcolare) enumeră patru motive pentru care şcoala şi
familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
a. părintii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor (legislaţia reflectă astfel libertatea
părinţilor de a-şi creşte copiii aşa cum doresc; există diferenţe între ţări privind: măsura în care părinţii pot
alege între diferitele şcoli şi cursuri pe care să le urmeze copiii lor; măsura în care părinţii trebuie consultaţi
de responsabilii şcolari etc.);
b. învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se petrece în
afara şcolii;
c. cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în
special asupra motivaţiilor învăţării;
d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi profesorii) au dreptul să
influenţeze gestiunea şcolară.
Obstacolele relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât şi
la profesori şi administratori şcolari) sau de ordin material (relaţia scoală-familie cere un surplus de efort
material şi de timp).
Dificultăţile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului şi a familiei privind
educaţia copiilor; libertatea de alegere a şcolii de către părinţi sau unicitatea învăţământului; impactul
mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului; randamentul pedagogic şi datoria parentală;
participarea părinţilor la gestionarea şi procesul decizional din instituţia şcolară.
Se consideră, în general, că problema este de atitudine; este dificil de pretins, atât la părinţi, cât şi la
profesori, că relaţia de colaborare şcoală-familie-comunitate (nu) este doar un "drept de opţiune".
Nu există „graniţe” în educarea actorilor implicaţi în procesul de educaţie.
La fiecare nivel de studiu se impune:
 acceptarea şi încurajarea organizaţiilor de părinţi în activitatea şcolară;
 profesori specializaţi (consilieri) să trateaze problemele excepţionale ale colaborării cu familiile;
 administratorii şi politicienii educaţiei să insiste asupra importanţei relaţiei familie-şcoală-
comunitate;
 formarea profesorilor să abordeze problema relaţiei cu familia, ca una din problemele importante;
 să se organizeze cursuri pentru profesori şi părinţi.

Educaţia este contiună. Ea începe din primele momente ale vieţii şi se încheie odată cu ea. Fiecare
copil este unic, iar educaţia trebuie să ţină cont de particularităţile individuale ale fiecărui copil. Educaţia
pentru şi într-o Europă unită trebuie să cultive valori precum toleranţa, respectul reciproc, credinţa în
egalitatea sau complementaritatea culturală, însă aşa cum afirma John Jacke: „Oricâte îndrumări s-ar da
copiilor şi oricâte lecţii savante de bună creştere li s-ar ţine zilnic, nimic nu va avea mai mare influenţă
390
asupra conduitei lor ca societatea în care se află şi purtarea celor din jur. Copii ba chiar şi oamenii mari
învaţă din exemple”.

Bibliografie:
1. Culea, Laurenţia. - Curriculum pentru educarea timpurie - o provocare?, Editura Diana, 2009;
2. Gutium I, Mămăligă M, Mumjiev G - Parteneriatul pas cu pas, Editura Fundaţia Internaţională
pentru sisteme Electorale, Chişinău, 2000 ;
3. Vlăsceanu, Gheorghe coord., Neculau, Adrian - Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în
curriculumul învăţământului obligatoriu. Studiu de impact, Editura Polirom, 2002.

391
 Relația grădiniță-școală-familie-societate!

Gradinita cu Program Normal “Petru Rares”com. Frumusita

Educatoare: Bratosin Stirbu Anna

Sub impulsul cerintelor dezvoltarii sociale, sistemele de invatamant se modifica, tinzandu-se spre
modernizarea metodelor de predare, a continutului, a formelor de organizare, precum si a formelor de
colaborare, de cooperare dintre diferitele institutii educative. Una dintre sarcinile gradinitei, este pregatirea
copilului pentru scoala, prin intermediul a doua forme specifice, jocul si invatarea. Invatamantul prescolar
trebuie sa realizeze educatia prescolara avand ca functie majora formarea si dezvoltarea personalitatii
copilului in raport cu nevoile specifice varstei, cu posibilitatile si dotarile sale, in interesul sau si al
comunitatii sociale.

Cu toate acestea, complexitatea actului educational, a realitatii umane si sociale contemporane si

sarcinile tot mai dificile carora trebuie sa le faca fata procesul educational fac sa se identifice tot mai multe
fisuri in relatia amintita. Se recunoaste faptul ca deciziile, actiunile si rezultatele educatiei nu mai pot fi
realizate decat in comunitatea de optiuni dintre mediile responsabile – familie, scoala si comunitate.

Mai mult, se dezvolta concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc, optiunea
personala, implicarea acestuia de la varstele cele mai mici in responsabilitatea si drepturile pe care
societatea le identifica si recunoaste. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care sa intareasca schimbarea
in relatiile scoala - familie. Acest concept este parteneriatul eductional : este unul dintre cuvintele cheie ale
pedagogiei contemporane. Este un concept si o atitudine in campul educatiei.

Parteneriatul educational este forma de comunicare, cooperare si colaborare in sprijinul copilului la

nivelul procesului educational. El presupune o unitate de cerinte, optiuni, decizii si actiuni educative intre
factorii educationali. Parteneriatul educational se desfasoara permanent si impreuna cu actul educational
propriu-zis. El se refera la cerinta ca proiectarea, decizia, actiunea si evaluarea in educatie sa fie realizate in
cooperarea si colaborarea dintre institutii, influente si agenti educationali.

Parteneriatul educational se realizeaza intre :

- institutiile educatiei : familia, scoala si comunitate ;

- agenti educationali : copil, parinti, cadre didactice, specialisti in rezolvarea unor probleme educationale
(psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuti, etc.) ;

- membrii ai comunitatii cu influenta asupra cresterii, educarii si dezvoltarii copilului (medici, factori de
decizie, reprezentantii bisericii, ai politiei, etc.) ;

- influente educative exercitate exercitate la anumite momente asupra copilului ;

- programe de crestere, ingrijire si educare a copilului ;

- forme de educatie in anumite perioade.

Conceptul se adreseaza in principal parintilor si cadrelor didactice si se refera la actiunea in acelasi sens. Ceea ce
hotaraste familia, sa fie in acord cu masurile scolare si ceea ce un parinte face sa nu fie legat de celalalt. Actual, relatia
educator - copil are sensuri noi, este o relatie de colaborare, datorita aspectelor ei de conducere democratica si
flexibilitatii in luare deciziilor. Nu numai copilul invata si se dezvolta sub influenta educatorului, ci acesta se
formeaza si se transforma prin relatie educativa. Rezolvarea fiecarei probleme educative adauga competente noi
cadrului didactic. Numai un cadru didactic de tip reflexiv, creator si dinamic care accepta schimbarea in raport cu
fiecare generatie, va gasi raspuns la noile intrebari. Parintii, copiii si comunitatile se influenteaza puternic unii pe altii.
Mediul in care traiesc parintii poate sprijini sau devia vietile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate sa se
comporte ca o sursa de forta si siguranta sau ca o relatie a dezvoltarii.
392
 Primul educator: şcoala sau familia?
Prof. Bratu Rodica
Școala Gimnazială ”Alexandru Ioan Cuza” Bacău

Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru.
Părinţii care au primit ei înşişi o educaţie sunt deja modele după care se îndreaptă copiii. Dar pentru
a-i face pe aceştia mai buni, este necesar să facem din pedagogie un studiu; altfel, nu este nimic de sperat de
la dânsa, iar educaţia este încredinţată unor oameni cu pregătire rea" spunea Immanuel Kant. Accelerarea
transformărilor sociale, democratice, modificarea statutului copilului, dispersia familiei, încercarea de a
restitui prestigiul educaţiei familiale (pe care l-a avut până la introducerea învăţământului obligatoriu),
progresele sociologiei şi psihologiei, precum şi alte cauze au dus la înţelegerea faptului că orice sistem de
educaţie rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau de opoziţia părinţilor. Şcoala capătă astfel o
misiune suplimentară. Au existat întotdeauna educatori excelenţi şi părinţi iubitori, care nu şi-au pus
probabil atâtea probleme şi totuşi au reuşit foarte bine; dar poate că acest lucru era mai uşor într-o lume
foarte statornică, în care tradiţia avea ultimul cuvânt.
Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generaţie sau două, relaţiile dintre părinţi şi copii, dintre
adulţi şi tineri, apare mai vădită în consideraţia pentru copilul ce "are semnificaţia de recunoaştere intimă şi
profundă a valorii persoanei copilului şi de încredere în potenţialul lui de dezvoltare" (Osterrieth).
Activitatea educativă ce se realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe
educative ce se exercită asupra copilului. Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care
copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate. Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi
familial constituie trei aspecte ale unei interacţiuni dinamice între copilul individual şi cercul său imediat.
Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care implică
părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii lor, cât
şi ale copiilor înşişi. Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi
a cărui influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de
puternică şi de neînlocuit. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte
despre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le
datorează educaţiei primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct
de vedere fizic, intelectual, moral estetic, ş.a.. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ
90% din cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor,obiectelor casnice), familia este
cea care ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele
şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure
copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la
o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la
controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să
nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia. Tot în
familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri încredinţate.
Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”.
Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie
reamintit că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea
influenţându-l în afara şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 5 – 6 ore, de restul
timpului fiind responsabilă familia elevului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii,
deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea
cunoştinţelor acestuia. A fi părinte este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se
întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie,
să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii
familiei, renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
393
şcoli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai
sursele greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg
uneori şi din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor. De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe
o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea
este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la
viaţă, să fie pregătit pentru muncă.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea şcolii
este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale.

Bibliografie:

1. Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E.D.P., R.A., 1997;
2. Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992.
3. Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974;
4. Osterrieth, P., Copilul şi familia. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973.
5. Stern, H.H., Educaţia părinţilor în lume. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972.
6. Şerbănescu, D., Exemplul în educaţia copiilor, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1967;

394
 COLABORAREA DINTRE ŞCOALĂ ŞI FAMILIE -
CONDIŢIE A UNEI
EVOLUŢII ARMONIOASE A COPILULUI
Prof. Inv. Prim. BREBAN RAMONA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ DAROVA, TIMIȘ

Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană. O importanţă covârşitoare în acest sens o are
colaborarea familie-şcoală, aceasta fiind în egală măsură cerintă, condiţie şi modalitate de realizare a
formării şi dezvoltării personalităţii copilului.
Familia are obligaţia de a asigura creşterea, îngrijirea, sănătatea fizică si intelectuală a copilului şi de
a se ocupa de educarea, învăţarea şi pregătirea acestuia pentru colectivitate, pentru viaţă în general. Privită
ca nucleu social ,familia este prima care influentează dezvoltarea omului, punându-şi amprenta pe întreaga
sa personalitate. Cea dintâi şcoală este familia, ea fiind temelia pe care se zideste edificiul prersonalităţii.
Părinţii exercită direct sau indirect influenţe educaţional-formative asupra propriilor copii. Prin
întreg sistemul său de acte comportamentale, cuplul conjugal, constituie un adevărat model social care are
un cuvânt de spus în formarea concepţiei lor despre viaţă, în relaţiile cu normele şi valorile sociale.
Şcoala este mediul social organizatoric în care universul copilului se extinde depăşind constrângerea
dependenţei materne, educaţia desfăşurându-se în mod unitar, pe baza unui ansamblu de principii
psihopedagogice şi a unei metodologii clar conturate, în care copilul şi actul educaţional se află situate pe
primul loc.. Succesul actului educativ este în strânsă corelaţie cu gradul de cunoaştere a fiecărui educat de
către cel ce realizează educaţia, cu evidenţierea resurselor intelectuale şi psihice ale fiecărui copil în
procesul educativ, cu spaţiul corespunzător acordat pregătirii, cu gradul de receptare a cunoştintelor de
către elev şi atitudinea faţa de şcoală, faţa de educaţie în general.
Şcoala, alături de familie influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de
învăţământ, personalitatea elevului.De o mare importanţă sunt: tipul de şcoală, tradiţia şcolii, dotarea ei
materială, conţinutul învăţământului, expectanţele profesorului.
Reacţia şcolii, ca instituţie de educaţie, formare şi orientare la mobilitatea socială şi economică,
trebuie să fie de adaptare a conţinutului, structurii şi funcţiilor sale, de creare a unor premise favorabile
pentru elevi, pentru a le permite integrarea socială rapidă, flexibilitatea, iniţiativa şi rezolvarea de probleme,
diminuarea imprevizibilului. Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru valorizarea maximă a
fiecărui individ, prin stimularea intelectuală optimă a aptitudinilor, a atitudinilor şi a trăsăturilor de
personalitate ale elevilor. Acest lucru devine posibil doar în măsura în care colaborarea dintre şcoală şi
familie reprezintă o prioritate .Informaţiile utile factorilor educaţionali se obţin prin conlucrare permanentă,
schimb de idei şi depind nu numai de gradul de influenţare pe care îl are şcoala asupra personalităţii
elevului, ci şi de reacţia familiei la solicitările şcolii. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu
numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea copilului, ci şi la înarmarea părinţilor
cu toate instrumentele pe care le comportă această acţiune.
Este necesar ca profesorii să conştientize influenţa negativă pe care o poate avea asupra evoluţiei
copilului o stare prelungită de stress (creată în cadrul grupului şcolar, sau din diferite motive care trenează
în familie), să dovedească un interes sporit faţa de problemele şi trăirile elevului, să îi inducă încredere în
capacităţile sale, să îl încurajeze permanent, să îl solicite într-un grad adecvat capacităţilor sale în activităţi
antrenante, interesante.De asemenea, părinţii ar trebui să se străduiască să creeze un climat familial cât mai
adecvat, să se straduiască să se autoperfecţioneze sub raport psihopedagogic, pentru a reuşi să asigure un
fundament solid devenirii copilului, evoluţiei armonioase a acestuia.
Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei. Colaborarea şcolii cu familia trebuie să
se axeze în mod firesc pe calitatea educatiei.

Bibliografie selectivă:
1. Adina Băran-Pescaru-Familia azi.O perspectivă sociopedagogică, Ed.Aramis, 2004;
2. Adina Băran-Pescaru-Parteneriat în educaţie, Ed.Aramis, 2004;
3. Andrei Cosmovici şi Luminiţa Iacob (coord.)-Psihologie şcolară, Ed. Polirom 2000;
4. ***Curs „Consiliere psihologică - Metode şi strategii de implicare a părinţilor în consilierea
copiilor şi adolescenţilor” (2005), Centrul Expert, UBB Cluj-Napoca, ,,Învăţământul primar”, l4, Editura
Discipol, 1997.
395
 ŞCOALA INCLUZIVĂ SAU ŞCOALA PENTRU DIVERSITATE

Prof. Brebenel Vasilica,

Şc. ,,Grigore Alexandrescu", Târgovişte

În Declaraţia de la Salamanca, se spune că ―şcoala obişnuită cu o orientare incluzivă reprezintă

mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor de discriminare, un mijloc care creează comunităţi
primitoare, construiesc o societate incluzivă şi oferă educaţie pentru toţi.‖ Astfel, conceptul de educaţie
specială a primit valenţe noi, în relaţie directă cu obiectivul educaţie pentru toţi şi pentru toată viaţa.
Obiectivul s-a concretizat în sintagma „educaţia / şcoala incluzivă‖.
La sfârşitul anului 1995, a fost aprobat „Planul naţional de acţiune în favoarea copilului‖, care conţine şi
o serie de prevederi centrate pe integrarea copiilor cu cerinţe speciale în comunitate. Acest act normativ
recomandă, printre altele, accesul copiilor cu deficienţe sau cerinţe educative speciale, în funcţie de
potenţialul acestora, la structurile şi programele învăţământului de masă, precum şi educaţia şcolară în
comunitate a acestor copii.
Educaţia integrată se referă la includerea în structurile învăţământului de masă a copiilor cu cerinţe
educative speciale şi vizează: implementarea unor programe cu caracter corectiv-recuperator, crearea
climatului afectiv în vederea formării motivaţiei pentru învăţare, asigurarea unui progres continuu în
achiziţia comunicării, formarea unor abilităţi de socializare şi relaţionare cu cei din jur.
Învăţământul incluziv presupune ca tinerii şi copiii cu dizabilităţi şi cei fără probleme să înveţe împreună
în instituţiile de învăţământ, având sprijinul corespunzător.
Şcoala incluzivă presupune recunoaşterea dreptului fiecărui copil la educaţie şi înţelegerea diferenţelor
de adaptare şi învăţare, specifice fiecărui copil în parte, ca fiind naturale. Aşadar, într-un mediu
şcolar optim integrării sociale a elevilor cu dizabilităţi, se realizează adaptarea şcolii la diversitatea
copiilor dintr-o comunitate. Învăţământul integrat este, în esenţă, un învăţământ „centrat pe elev‖ şi
răspunde dezideratului societăţii viitorului - „o societate pentru toţi‖.
Ideea de incluziune pleacă de la principiul că orice individ, oricât ar fi de diferit, aparţine grupului
social. Cele câteva principii necesare pentru a construi o societate incluzivă ce se aplică la o şcoală
incluzivă sunt: nediscriminare, egalitatea în drepturi şi în şanse, evaluarea capacităţii persoanei, evaluarea
nevoilor, dreptul la întelegere, accesibilitatea. Este vorba de o nouă orientare, care pune accentul pe
cooperare, parteneriat, învăţare socială şi valorizare a relaţiilor pozitive, umaniste în educaţie. Politicile şi
strategiile naţionale pentru copii şi tineri cu nevoi speciale au la bază ideea de educaţie pentru toţi şi, în
acelaşi timp, educaţia pentru fiecare.
Observaţiile la nivel de clasă confirmă faptul că nu toţi copiii pot face faţă în mod susţinut cerinţelor
şcolare, dar că, folosind metodele potrivite de predare – învăţare – evaluare şi respectând ritmul propriu al
fiecărui copil, elevii pot înregistra progrese şcolare, uneori remarcabile.
Cadrele didactice implicate în educaţia incluzivă pun accent pe desfăşurarea de activităţi care presupun
lucrul în echipă şi cooperarea, respectarea identităţii culturale a fiecărui copil, monitorizarea eficacităţii
activităţilor de predare – învăţare – evaluare, sprijin şi remediere şcolară.
Un obiectiv important al şcolii inclusive îl reprezintă sprijinul acordat pentru menţinerea în familie a
copiilor cu CES. De aceea, se pune problema respectării principiului normalizării ce se referă la accesul
persoanelor cu nevoi speciale la condiţii de existenţă cotidiană cât mai apropiate de circumstanţele normale,
includerea într-un mediu şcolar şi de viaţă cotidiană nediscriminatoriu, eliminarea separării copiilor cu CES
şi acceptarea lor alături de ceilalţi copii.
Învăţarea la copiii cu CES, ca proces de achiziţie de noi cunoştinţe şi de formare de capacităţi cognitive,
este mult mai eficientă dacă se realizează în grupuri mici, dacă este activ- participantă, cooperativă,
partenerială.
Actul educativ în şcoala incluzivă are şanse de reuşită dacă cei trei factori implicaţi - elevul cu deficienţe,
familia, echipa de specialişti - cooperează, conlucrează în aceeaşi direcţie: dezvoltarea copilului cu cerinţe
educative speciale.

396
 Fiecare copil cu CES trebuie să beneficieze de un program adecvat şi adaptat de recuperare, care să
dezvolte la maximum potenţialul fizic şi psihic pe care îl are.

Etape în abordarea strategiilor educaţionale incluzive:

- identificarea elevilor ce întâmpină dificultăţi sau care nu reuşesc să facă faţă exigenţelor
programului educativ;
- diagnosticarea elevilor cu dizabilităţi sau cu dificultăţi de învăţare – natura
dificultăţilor, disciplinele unde se manifestă, lacune, nivel de interes;
- depistarea complexului cauzal care a determinat apariţia dificultăţilor de învăţare;
- proiectarea unui curriculum diferenţiat şi personalizat, în funcţie de situaţiile şi
problemele identificate;
- desfăşurarea unui proces didactic activ, formativ, cu accent pe situaţiile motivaţionale
favorabile învăţării şi evaluarea formativă;
- colaborarea cu specialiştii din cadrul serviciilor de sprijin, consiliere şcolară şi
antrenarea familiei.

Echipa de intervenţie este compusă, în general, din:

- învăţător/profesor care predă la clasă;
- profesor de sprijin - coordonatorul întregului program;
- părinţii copilului;
- alţi profesori care predau la clasă;
- psihologul şcolii incluzive;
- consilieri scolari;

După caz, atunci când se impune:

- profesor TTL (terapia tulburărilor de limbaj);
- profesor CFM (cultură fizică medicală);
- asistent social;
- medicul instituţiei;
- specialişti pentru recuperarea deficienţelor senzoriale .

Bibliografie
1.Gherguţ, Alois – 2005, Sinteze de psihopedagogie specială, Editura Polirom, Iaşi .
2. Popovici, Doru Vlad, Elemente de psihopedagogia integrării, Editura Pro Humanitate, Bucureşti,
1999.
3.Ungureanu, Dorel – 2000, Educaţia integrată şi şcoala incluzivă, Editura de Vest, Timişoara.
4.Verza, Emil – 1995, Psihopedagogie specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti .
5.Vrăşmaş, Traian – 2001, Învăţământul integrat şi/ sau incluziv, Editura Aramis, Bucureşti.

397
 COPILUL, FAMILIA, GRĂDINIŢA ŞI SOCIETATEA
Brenoaia Aurora
Grădiniţa Cu Program Normal NR.2
Rm. Vâlcea

,,Omul este o fiinţă socială,,.Nu poate trăi izolat .Afirmaţia pare banală,dar are semnificaţie cu atât mai
importantă ,cu cât societatea este in continuă evoluţie.Studiile de psihologie socială au ajuns la concluzia că
societatea,pentru a putea rezista în forma sa actuală,trebuie să genereze, în mod constant,un sentiment de
comunitate.Comunitatea este formată dintr-un grup de oameni cu interese,credinţe sau norme de viaţă
comune,constituind un fel de remediu împotriva singurătăţii,conferind membrilor ei sentimentul de
apartenenţă la grup.Societatea actuală se caracterizează printr-o explozie informaţională,dar şi printr-o
incapacitate accentuată a membrilor ei de a comunica cu adevărat.
În acest context,relaţionarea socială trebuie să înceapă şi să se extindă de la cele mai mici vărste.Numai
integrat în grup,in colectivităţi umane,copilul se poate umaniza,se poate dezvolta normal ca fiinţă
umană,datorită efectului socializator al acestora.Socializarea copiilor,reprezintă un proces complex,dinamic
şi continuu la a cărei realizare sunt angajaţi o mulţime de factori şi condiţii.
Sarcina fundamentală a educaţiei este aceea de a forma oameni capabili să se integreze social,să-şi
asume responsabilităţi în cadrul diferitelor grupuri din care fac parte.De aceea,copilului trebuie să-i dăm
viziunea lumii pentru care îl pregătim,spre a-i permite să se orienteze în funcţie de viitor.
Intrarea în grădiniţă este o etapă importantă în lărgirea câmpului interacţiunilor sociale.Copilul este
confruntat cu un alt mediu,structurat diferit.Nemaifiind în centrul atenţiei din familie,el trebuie să înveţe
pentru a stabili relaţii de cooperare cu ceilalţi copii cu care intră în contact zilnic.Relaţia adult-copil este
diferită.Treptat,activităţile grădiniţei ocupă un loc important în viaţa copilului.Între copii se stabilesc relaţii
de prietenie,stabilind şi intâlniri la locurile de joacă,sau participarea la aceleaşi activităţi distractive in afara
grădiniţei.Prin joc copilul învaţă să interacţioneze la această vârstă.Învaţă regulile convieţuirii
sociale,comportamentele la care trebuie să se aştepte.Mediul familial şi instituţional în care trăieşte,părinţii şi
educatoarea,precum şi mediul stradal îi oferă copilului,în fiecare zi,o bogăţie de impresii despre modul cum
sunt oamenii ,cum se poartă unii cu alţii,cum sunt copiii şi cum se poartă cu cei de vărsta lor.Toate acestea
formează pentru copilul preşcolar o adevărată şcoală de socializare.Echilibrul între libertatea de manifestare
şi necesitatea subordonării la regulă sunt factori importanţi pentru socializarea copilului.Libertatea de
manifestare nu este îngrădită şi relaţionarea lor cu grupul nu este impusă.Cunoscând specificul
copilăriei,nevoia ei de libertate ,de ocrotire şi securizare afectivă,educatoarea va putea să echilibreze optim
relaţia între libertate şi dirijare,ca relaţie decisivă în socializarea copilului preşcolar.Prin procesul de
socializare se constituie integrarea socială şi identitatea persoanei.
În procesul de socializare,limbajul are un rol însemnat în dezvoltarea inteligenţei,precum şi a întregii
personalităţi.Limbajul nu este doar un mijloc de comunicare,ci şi un mijloc de stabilire şi menţinere a
relaţiilor cu alţi oameni.Ei manifestă o deosebită o deosebită plăcere să-şi însuşească cuvinte noi şi să se
mândrească pentru că le ştiu.
Socializarea copilului nu se relizează de la sine,în mod spontan.Comportamentele sociale se învaţă prin
imitaţie şi prin instruire, familia având un rol important în acest sens.Un mediu familial
închegat,pozitiv,stimulant şi suportiv pune bazele unor atitudini pline de încredere la copil,făcând să apară
indici de sociabilitate,autonomie,originalitate şi curiozitate,toleranţă crescută la frustrare şi la stres,integrare
facilă în planul social.Relaţiile adecvate şi echilibrate cu mediul familial conduc la o adaptare socială optimă
a copilului.
Grădiniţa nu poate face totul.Ea poate puţin în comparaţie cu ce pot şi trebuie să facă părinţii.Pentru a
determina copilul să adopte comportamente adecvate,morale,familia trebuie să discute cu el pe această
tema,să-l provoace la analiza diverselor situaţii de viaţă.Colaborarea cu educatoarea asupra
comportamentului,dar şi a dezvoltării cognitive a copilului nu poate avea decât efecte benefice asupra
viitorului copilului.În familie ar trebui să existe reguli pentru a-l deprinde de mic cu acestea pentru atunci
când va fi adult.Lipsa regulilor,a educării în sensul autocontrolului duce la formarea unor tineri
impulsivi,incapabili să aştepte,să depună eforturi pentru a obţine ceva,să respecte drepturile celorlalţi.
398
 O existenţă solitară a individului uman este,practic,de neimaginat în afara colectivităţii umane.

Bibliografie
Tomşa,Gh.,O prescu,N.,2007,Bazele teoretice ale psihopedagogiei preşcolare,Editura V&I Integral,Bucureşti
Dumitrana,M.,Copilul,familia şi grădiniţa,Editura Compania,Bucureşti

399
 EDUCAREA PĂRINŢILOR-MODALITATE DE A FORMA ABILITĂŢI DE
CUNOAŞTERE ŞI ACCEPTARE A PROPRIULUI COPIL

prof. înv. primar Bribete Cornelia

Colegiul Naţional „Mircea Eliade” Reşiţa

Condiţiile favorabile de dezvoltare psihică şi fizică, climatul spiritual şi nivelul aspiraţiilor

familiei şi al mediului social lărgit, conlucrarea familiei cu şcoala, constituie premise temeinice pentru educarea
capacităţii de învăţare a copiilor. Experienţa arată că influenţa acestor factori, deşi se face simţită la orice
vârstă, are un rol mai mare pe primele trepte ale şcolarităţii, respectiv în învăţământul preprimar şi primar.
Recunoaşterea contribuţiei mediului familial la formarea şi dezvoltarea personalităţii elevilor a generat
multiple forme şi modalităţi de colaborare a şcolii cu familia, privind participarea copiilor la gestiunea
instituţiilor de învăţământ, realizarea în comun a unor acţiuni educative pe probleme concrete, interesul
manifestat de educatori pentru o mai bună cunoaştere a mediului familial.
Munca pedagogică cu părinţii, pentru a crea elevului condiţii cât mai bune de studiu, îndrumarea acestora
pentru a stabili elevului un regim de muncă şi a-i supraveghea timpul liber, organizarea condiţiilor de pregătire
a lecţiilor la şcoală pentru unii elevi, înlăturarea golurilor din cunoştinţele anterioare ale acestora prin muncă
suplimentară cu ei, folosirea unor procedee adecvate prin care să se înlăture consecinţele unor particularităţi
individuale sunt măsuri prin care se poate asigura progresul la învăţătură al elevilor prin grija învăţătorilor,
profesorilor sau asistenţilor sociali. Cu cât ajutorul este acordat mai curând, când lacunele sunt mici, cu atât el
este mai eficace, oferind perspectiva aducerii elevului la nivelul celor buni din clasă.
Dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului apare atunci când el beneficiază de dragoste şi
securitate, de experienţe noi, de apreciere şi de stimă, de responsabilitate şi autonomie. Schimbările de
natură socio-economică din societate au consecinţe negative asupra situaţiei copiilor în familie. Părinţii, mult
prea preocupaţi de satisfacerea nevoilor materiale ale vieţii nu mai oferă suficientă afectivitate şi sprijin
copilului-elemente atât de necesare dezvoltării armonioase.
Una din modalităţile de ameliorare a acestor efecte este educarea părinţilor.
Educarea părinţilor are în vedere acţiuni îndreptate spre exersarea funcţiei educative şi spre dezvoltarea
unor practici eficiente de comunicare şi interacţionare în familie. Aceste acţiuni vor conduce la cunoaşterea şi
acceptarea propriului copil, abordarea pozitivă a trăsăturilor personalităţii copilului, înţelegera
comportamentului copilului, influenţe pozitive în dezvoltarea competenţelor sociale ale copiilor, cunoaşterea
etapelor dezvoltării în timp a copilului, procesul de educaţie a copilului, crearea unui echilibru între factorii
familiali de educaţie a copilului-rolul egal al ambilor părinţi, modalităţi non-violente de rezolvare a conflictelor
în familie.
Orice adult al sistemului educativ ar putea, tocmai în perspectiva ameliorării respectului faţă de sine al
elevilor, să-şi îndrepte eforturile către obiectivele următoare:
 să favorizeze conştientizarea competenţelor şi calităţilor prin intermediul unor realizări obiective; să
conducă la descoperirea domeniilor de împlinire de sine pe care le valorizează şi la conştientizarea largului
evantai de caracteristici posibile ale valorii în specia umană;
 să sprijine copilul în formarea unor idealuri congruente cu competenţele şi interesele sale;
 să-l ajute să se insereze în contexte sociale mai valorizante pentru el;
 să-i împărtăşească strategii adecvate pentru a face faţă situaţiilor dificile, în care apare teama de eşec sau
de respingere socială; să-i atragă atenţia asupra caracterului controlabil al situaţiilor (de exemplu, invitând
tinerii să discute în grup despre modurile lor diferite de răspuns în situaţii dificile);
 să lupte împotriva suprageneralizării eşecului, recentrând eşecul asupra sarcinii şi oferind metode pentru o
reuşită ulterioară şi la nivelul instituţiei şcolare, unde sunt uneori enunţate judecăţi negative care, dincolo cu
mult de performanţe, aduc atingere persoanei;

400
  să se situeze el însuşi ca dătător de valoare pentru copil, care are nevoie să fie tratat ca persoană şi nu
numai ca elev.
Educând părinţii, se va realiza şi o schimbare în percepția acestora despre copil. Trebuie să fie informaţi şi să
accepte că orice copil este o persoană cu anumite caracteristici, speciale, diferite, în concordanţă cu gradul de
dezvoltare, având o personalitate individualizată; fiecare copil are drepturi egale care trebuie recunoscute de
către societate şi în special de către părinţi.

Bibliografie:
1. Davitz, Joel, Ball, Samuel, Psihologia procesului educaţional, E. D. P., Bucureşti, 1978
2. Nicola, Ioan, Tratat de pedagogie şcolară, E.D.P., Bucureşti,1996

401
 SIMPOZION INTERNATIONAL
“Educație fără frontiere!”: Relația grădiniță-școală-familie-societate

EDUCATOARE: BRȊNZICĂ MIHAELA

GRADINITA” PRICHINDEL “STRUCTURA GRADINITA “MICUL PRINT” PUCIOASA
STRADA :BULEVARDUL TRANDAFIRILOR NR.126

Ȋn actul de educare a copilului preşcolar , o componentă importantă constituie procesul informativ-educativ

la care contribuie familia şi grădiniţa.
Familia este factorul educativ prioritar , ȋntrucât educaţia ȋncepe din familie , aceasta fiind modelul pe care
copilul ȋl imită şi-l urmează .Ȋn familie copilul ȋşi face pregătirea pentru viaţă .Contribuţia familiei este cu atât
mai mare cu cât copilul este mai mic şi scade pe măsură ce etapele de creştere ȋnaintează .
Familia oferă mediul ȋn care copilul se naşte ,trăieşte primii ani de viaţă , se dezvoltă şi se formează pentru
viaţă .Acesta reprezintă primul instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social.Familia este
modelul pe care copilul ȋl imită .Comunicarea intrafamiliară influenţează decisiv dezvoltarea psihofizică a
copilului , formarea personalităţii lui.
Tot ȋn familie ,copilul ȋşi ȋnsuşeşte limbajul.Volumul , calitatea vocabularului , corectitudinea exprimării
depinde de modelele oferite de părinţi , de felul ȋn care aceştia interacţionează şi ȋi solicită pe copii.Ȋn familie
se formează cele mai importante deprinderi de comportament : respectul , politeţea , cinstea, sinceritatea ,
ordinea, răbdarea etc.
Ȋn realizarea acestor sarcini , modelul parental ajută cel mai mult ,părinţii oferind copilului exemple de
comportamente ȋn diferite contexte.
De la părinţi , cei mai mici vor ȋnvăţa să aprecieze ce este bine şi ce este rău , ce este drept şi ce este nedrept
, ce este frumos şi ce este urât ȋn comportamente .
La vârsta preşcolară un factor educativ important este grădiniţa , care desfăşoară un amplu proces
instructive-educativ şi are cadre cu pregătire profesională corespunzătoare , ce aplică metode şi procedee
consacrate.
Meseria de educator este o frumoasă profesiune , care nu seamănă cu nici o alta , o meserie care nu se
părăseşte seara, odată cu hainele de lucru.Este aspră şi plăcută , umilă şi mândră , exigent şi liberă, o meserie ȋn
care mediocritatea nu este permisă , o meserie care epuizează ş ȋnviorează , ingrată şi plină de farmec
deopotrivă.
Puţine profesiuni cere atâta competenţă , dăruire şi umanism precum cea de educator, pentru că doar ȋn
câteva se lucrează cu un material atât de preţios , de complicat şi de sensibil precum “omul ȋn devenire”.
Ancorat ȋn prezent, ȋntrezărind viitorul şi “sondând “ dimensiunile posibile ale personalităţii , educatorul
instruieşte , educă, ȋndeamnă , dirijează, cultivă şi organizează , corectează , perfecţionează şi evaluează
neȋncetat procesul formării şi desăvârşirii calităţilor necesare omului de mâine.
Grădiniţei ȋi revine rolul de partener ȋn relaţiile ei cu familia , iar acest rol derivă din faptul că este un
serviciu specializat , cu cadre bine pregătite pentru realizarea sarcinilor educaţiei copiilor cu vârste cuprinse
ȋntre 3-6ani.
Necesitatea colaborării grădiniţă –familie rezidă din obiectivul comun pe care ȋl au cei doi factori
educaţionali:asigurarea unui sistem unitar de cerinţe de instruire şi educare a preşcolarului.
Dacă familia este primul mediu educativ, grădiniţa este primul factor de socializare instituţionalizat .Se pot
evidenţia câteva forme concrete de colaborare dintre grădiniţă şi familie.
Munca cu colectivul de părinţi ȋmbracă forma şedinţelor care au loc ȋn primul rând la ȋnceputul anului şcolar
şi apoi ori de câte ori este nevoie .Ȋn cadrul acestor adunări părinţii iau cunoştinţă de greutăţile sau realizările
grupei , de situaţii nou apărute etc.

402
 Lectoratele dezbat tematici educative şi probleme pedagogice care interesează ȋntreaga masă a părinţilor .Ele
permit ca ei să-şi ȋmpărtăşească din experienţa personală privind educarea copilului.
Vizitarea familiei este o formă de colaborare individuală prin care educatoarea se poate edifica asupra unor
aspecte legate de viaţa de familie , de modul de existenţă , de atmosfera şi relaţiile care domnesc acolo.
Lecţiile deschise ajută la cunoaşterea performanţelor pe care le atinge copilul.Vitrinele cu cărţi care se
referă la educaţia preşcolară , va ajuta familia să ȋnţeleagă multe din problemele cu care se confruntă .
Expoziţiile pentru părinţi se realizează pe tot parcursul anului.Acesta este momentul ȋn care familia observă
priceperi şi deprinderi ale copilului.
Serbările şi activităţile din cadrul parteneriatelor şi proiectelor educaţionale , susţinute cu diferite ocazii de
către copii oglindesc cel mai relevant dinamica grădiniţei , implicarea ȋn viaţa comunităţii , şi nu ȋn ultimul rând
ceea ce se ȋnvaţă ȋn instituţia respectivă .
Ȋn concluzie familia trebuie să ne fie un aliat ȋn munca noastră care să ne aprecieze , care să ne sprijine şi să
colaboreze necondiţionat ori de câte ori este solicitată.

403
 Forme ale colaborării familie – grădiniţă
Prof. inv pres.Brinzuca Marcelica
Scoala gimnaziala Hangu

Societatea contemporană a adus o nouă percepţie a influenţei pe care o are familia asupra personalităţii
copilului. Deşi s-a ştiut întotdeauna că familia este un factor determinant al acţiunii educative, s-a constatat că
cele mai importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o fiinţă umană. Educaţia
este o acţiune socială organizată, ce se desfăşoară într-un cadru constituit pe baza unor valori perene şi cu
participarea tuturor factorilor educaţionali: familie, grădiniţă, instituţii culturale. La nivelul acestor factori se
formează medii educaţionale care exercită influenţe specifice asupra noilor generaţii.
Familia şi grădiniţa reprezintă cei mai importanţi factori educaţionali fiind adevăraţi piloni ai educaţiei.
Mediul familial îi conferă copilului modele de comportamente pe care, de regulă, acesta le imită cu fidelitate.
Acum şi aici se pun bazele unor deprinderi şi obişnuinţe elementare de comportare morală, dar se face şi
trecerea spre înfiriparea unor reprezentări, noţiuni, valori morale, prin care se exprimă atitudinea copilului faţă
de el însuşi, faţă de ceilalţi şi faţă de societatea în care se afirmă. Ca factor al educaţiei formale,
instituţionalizate (şcoala, grădiniţa), este organizaţia socială special creată pentru educarea tinerei generaţii. În
cadrul mediului şcolar, educaţia şi instrucţia se împletesc armonios într-o formă optimă, în mod gradat, conform
unor standarde şi finalităţi propuse. Statutul de părinte se câştigă, nu se cuvine de la sine oricărui adult. Prin
urmare, există diferite grade de reuşită în dobândirea caracteristicilor unui părinte autentic. Contribuţia
părinţilor la efortul formativ al şcolii se poate regăsi pe o scală ce porneşte de la prezenţa în toate tipurile de
activităţi (curriculare, consultative, sportive) şi ajunge până la plasarea ca public pentru reprezentaţiile şcolare
ocazionale.. Numai printr-o colaborare strânsă, susţinută şi fluentă, familia şi şcoala pot pune în aplicare acest
proces de educare a „fiinţei umane”. Esenţial este ca cei doi factori să-şi dirijeze acţiunile spre un scop comun,
să-şi concentreze şi să-şi focalizeze influenţele spre acelaşi deziderat: formarea tipului de personalitate solicitat
de imperativele lumii moderne.
Concomitent cu intrarea copilului în mediul educaţional, acţiunea educativă a familiei se îmbogăţeşte şi
devine mai profundă. Pentru ca preşcolarul să socializeze, este necesară o punte de comunicare, o conexiune
reală între cei doi factori la care ne referim. O bună informare a părinţilor cu privire la frecvenţă, mod de
manifestare intelectuală şi comportamentală, precum şi identificarea unor căi, direcţii, procedee acţionale
pentru ameliorarea ori dezvoltarea personalităţii preşcolarului pot asigura succesul . Nevoia de a forma o echipă
între cadrele didactice, preşcolari, părinţi, autorităţile comunităţii în vederea corelării acţiunilor influenţelor
educative este justificată pe de o parte de tendinţa de autoservire cu responsabilitatea părinţilor, preocupaţi de
viitorul copiilor, iar pe de altă parte, de acumularea de către „şcoală” a atributelor socializatoare, proprii unor
instituţii inactive la nivelul local.
. Vizitele reciproce familie – grădiniţă şi grădiniţă – familie se constituie pe de o parte în oportunităţi ale
educatoarei în ceea ce priveşte culegerea unor date preţioase, referitoare la climatul educativ din familie, la
personalitatea copilului. Pe de altă parte, părinţii află date relevante asupra modului în care copiii lor răspund
sarcinilor didactice şi măsura în care le duc la îndeplinire. Şedinţele comune cu părinţii şi copiii vizează o vie
interacţiune a acestora în activitatea de educare şi autoeducare.. Părinţii beneficiază în cadrul lectoratelor de
prezenţa şi consilierea unor specialişti din domeniul psiho-pedagogiei sau a unor reprezentanţi ai instituţiilor cu
care şcoala derulează programe de parteneriat(poliţie, dispensar, institiţii culturale, ONG-uri)..
Realizarea unor vitrine cu material informativ de specialitate, complex şi diversificat, poate stimula interesul şi
curiozitatea părinţilor. Consultarea unora dintre acestea (cărţi, broşuri, referate, studii de caz, planuri de
intervenţie) contribuie la lărgirea experienţei pedagogice a părinţilor şi implicit la o implicare potrivită în
anumite situaţii educaţionale. Realizarea unor afişe speciale poate avea un rol stimulativ de a oferi copiilor

404
condiţii corespunzătoare de viaţă, de activitate intelectuală, de hrană, pentru eliminarea exploatării copiilor,
sporirea interesului pentru lectură, determinarea părinţilor de a-şi integra copiii in activităţi recreative, de
cultură şi creaţie, prin tabere şcolare, cluburi ale copiilor, baze pentru tineret. Implicarea părinţilor în
organizarea şi realizarea unor activităţi extraşcolare (serbări, şezători, excursii, drumeţii, concursuri, cercuri,
ateliere de lucru) sudează colectivul lărgit al grupei, favorizează cunoaşterea reciprocă. Sărbătorirea în comun a
unor evenimente din viaţa de preşcolar sau din viaţa de grădiniţă constituie momente de cunoaştere reciprocă şi
de implicare în actul educativ. Scrisorile către părinţi pot fi de informare cu privire la rezultatele, progresele,
eşecurile copiilor, de felicitare cu ocazia manifestării deosebite a copilului în diferite situaţii (activităţi deschise,
concursuri, întâlniri, dezbateri), de mulţumire pentru implicarea deosebită în rezolvarea unor probleme ale
grădiniţei. Factorii de modelare a personalităţii umane trebuie să interacţioneze ca un tot unitar sub forma unui
sistem bine închegat, pentru atingerea ţelului comun: educarea copilului.

405
 “Educație fără frontiere!”: Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate

EDUCATOARE:Prof. BROICEA NORICA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ DUMBRAVA
JUD. TIMIŞ

Se ştie că una dintre condiţiile fundamentale pentru realizarea optimă a procesului de învăţământ este
asigurarea unui sistem unitar de cerinţe în instruirea şi educarea copilului.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familiile copiilor, desfăşurat în termeni amiabili şi de respect reciproc, oferă
un mediu propice influenţării pozitive în ceea ce priveşte educarea copilului.
Relaţia instituţie preşcolară – familie nu se poate constitui in fapt fără asigurarea unei condiţii de bază,
fundamentale: cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi a potenţialului educativ.
Investigarea mediului familial al copilului preşcolar cere efort din partea educatoarei, tact şi pricepere
pedagogică.
După familie, prima instituţie care se ocupă de educaţia copilului, implicit de socializarea şi integrarea lui in
societate, este grădiniţa. Aici el invaţă să se imprietenească si să comunice cu alţii de aceeaşi vârstă. Tot acum
ia contact şi cu alţi adulţi, in afară de părinţi şi de bunici. La grădiniţă încet-încet copilul se descoperă pe sine, ii
descoperă pe ceilalţi şi, ajutat de educatoare, îşi modelează şi işi struneşte propria voinţă, gesturile, reflexele,
ticurile, dacă ele există, limbajul.
Noi, educatoarele de la Grădiniţa P.N.Răchita, am acordat dintotdeauna o atenţie şi un respect aparte
fiecărui copil. Grădiniţa din localitatea noastră are o experienţă de peste jumatate de veac.
Toate cadrele didactice care au lucrat aici, şi care şi-au dedicat o parte din sufletul şi inima lor în folosul
comunităţii educându-i pe micii răchiţeni, au fost oameni deosebiţi, inzestraţi de Bunul Dumnezeu cu
capacitatea de a sonda şi de a fora în sufletelele copiilor spre a-i cunoaşte, spre a le descoperi talanţii – darurile
primite de la Dumnezeu. Aceste cadre didactice au reuşit să insufle celor mici dorinţa de a fi mai buni, da a-i
respecta pe ceilalţi, de a vrea să inveţe multe şi felurite lucruri.
Vreau să subliniez si următorul fapt : de-a lungul celor aproape 60 de ani de viaţă ai grădiniţei, educatoarele
s-au bucurat nu numai de respectul şi aprecierea părinţilor, ci şi de implicarea acestora în rezolvarea dificultăţilor
de la grupă, din punct de vedere financiar, material şi manual, dacă a fost nevoie. Părinţii sunt informaţi ori de
câte ori intervine ceva în programul zilnic de la grădiniţă : dacăa sunt spectacole de teatru şi circ, dacă se fac
excursii sau plimbări in localitate, vizite la diferite instituţii, dacă apar reviste, cărti, CD-uri pentru copii.
Părinţii au înţeles că numai cooperând cu educatoarele pot să asigure copiilor lor condiţii optime de
dezvoltare intelectuală şi fizică. Totodată în unitatea noastrăa s-a derulat programul ‘Educaţie pentru părinţi’ în
cadrul căruia părinţii au participat cu mult interes.
În cadrul parteneriatelor, educatoarele au ocazia să popularizeze experienţe pozitive, propunând
procedee didactice polifuncţionale ce pot fi utilizate în acţiuni educative comune, renunţând la monotonie,
implicându-se atât ele cât şi copiii în activităţi atractive şi interesante.
Un alt parteneriat fructuos am avut cu doamna bibliotecara, d-na Bors Eva, care ne-a sponsorizat în multe
rânduri,cu ocazia diferitelor evenimente şi concursuri pe care le-am desfăşurat în grădiniţă sau în afara ei.
Pentru ca sufletele copiilor să se şlefuiască, pregătind viitorii adulţi şi părinţi la rândul lor, preotul satului
nostru şi educatoarele am convenit ca la fiecare sărbătoare din timpul săptămânii, atunci când se săvârşeşte
Sfânta Liturghie, să-i aducem pe copii să se împărtăşească.
Împreună cu cadrele didactice de la Şcoala cu cls.I-VIII Răchita, am organizat de-a lungul anilor activităţi
comune cu diferite teme, de exemplu „Ziua Naţională a României – 1 Decembrie”, „Ziua Copilului – 1 Iunie”.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi şcoală este unul dintre cele mai importante, deoarece noi ii pregătim pe copii
pentru şcoală.
Am organizat vizite la dispensar. Grădiniţa colaborează cu medicii şi cu asistenţii medicali de la
dispensarul comunal pentru o atentă observare a stării de igienă şi de sănătate a copiilor.

406
 Ca să reliefăm importanţa poştei în viaţa comunităţii din care facem parte, am efectuat vizite la sediul
acesteia, în care copiii au vizualizat cunostinţele asimilate în grădiniţă (telefoane, scrisori, cutie poştală, poştas,
etc.).
De asemenea, colaborarea cu poliţia, este marcată prin activităţi susţinute de poliţişti, prin educaţia rutieră,
comportament civic etc., unde li s-au reamintit celor mici regulile fundamentale din cadrul educaţiei rutiere, s-
au prezentat semnele de circulaţie, li s-a demonstrat şi au exersat traversarea.
Alte parteneriate pe care le-am iniţiat ,au fost parteneriatele cu celelalte grădiniţe din comună şi cu Grădiniţa
P.N. Begeiu-Mic. Împreună cu copiii de la aceste grădiniţe am desfăşurat diferite activităţi educative,precum şi
unele activităţi extraşcolare.
BIBLIOGRAFIA
• “Consilierea şi educaţia preşcolară”, Ecaterina Adina, Editura Aramis 2002 ;
• “Educaţia preşcolară în România”, Romiţă Iucu, Emil Păun, Editura Polirom 2002.
• Petroman Pavel, coord ( 2004) – Psihologia familiei, Editura Eurobit, Timisoara

407
 ZÂMBET DE COPIL

prof. înv. preșcolar BROJBĂ ELENA,

G.P.N.Buzoești, judeţul Argeș

Copilăria este vârsta marilor superlative pe care le merită viaţa, vârsta celei mai depline libertăţi, vârsta
viselor fără graniţă, vârsta care trăiește prin flori și se exprimă prin exclamaţii.
E vârsta în care orice copil dă voie imaginaţiei să-și împlinească visurile și are dreptul la orice. Ea e frumoasă,
candidă și fiinţele cele mai bune sunt cele care păstrează cel mai mult sau pierd cel mai puţin din această candoare și
din această sensibilitate. Sentimentele faţă de copilărie împreună cu toate frumuseţile ei sunt puse în mișcare de către
neputinţă. Primele impresii despre copilărie au o importanţă enormă și tot restul vieţii noastre nu-i adesea altceva
decât o urmare a lor. Nu este om care să nu își amintească de copilărie
Ea este singurul moment al vieţii în care trăim totul la maximă intensitate, în care plângem și râdem în
aceeași zi, în care ne supărăm și iertăm după câteva momente, în care suntem singuri și totodată cu toată lumea. Apoi,
odată cu trecerea anilor, toată această magie dispare, făcând loc unei lumi mult mai serioase, o lume în care uităm să
zâmbim, să ne bucurăm de tot ceea ce ne înconjoară și este frumos, ne pierdem bucuria jocului, libertatea și infinitul
imaginaţiei copilăriei. Ne spunem de multe ori că am da orice pentru a redeveni copii, și iată că acel moment poate să
apară o dată cu momentul în care noi inșine devenim părinţi și ne imaginăm că o dată cu copiii noștri avem
posibilitatea retrăirii acelor clipe magice ale copilăriei.
Copilăria este cea mai fericită perioadă a vieţii. Lipsa de griji, apoi dragostea celor din jur, posibilitatea de a
năzui către tot ce este mai luminos sau mai greu de atins pe lume.
Indiferent de situaţia lui socială, copilul trebuie ocrotit, tratat cu căldură și dragoste, cu onestitate si înconjurat
cu afecţiune, cu acea tandreţe de care simte nevoia numai el. Şcoala trebuie să fie factorul major de educaţie înaltă și
pilduitoare. Educaţia este un proces complex și delicat, este o artă și o știinţă, o înţelepciune. Dacă până acum simţea
că lumea era organizată în funcţie de el, o dată sosit în școală, copilul constată un mediu afectiv neutru și observă că
trebuie să-și ia răspunderea proprie pentru tot ceea ce va trăi aici: bucurii, satisfacţii, dificultăţi, mici necazuri.
Important este rolul familiei, care trebuie să-l pregătească pe copil pentru acest moment. De asemenea, trebuie
obișnuit să gândească că el se poate descurca foarte bine atunci când este lăsat singur, ori când învaţă alături de alţi
copii. El trebuie să știe clar de ce este necesar să meargă la școală: pentru a cunoaște alte lucruri, pentru a învăţa și a
scrie, pentru a vedea cum sunt alţi copii, pentru că acolo este o lume a lor, a copiilor, creată pe măsura lor și pentru că
acolo este doamna învăţătoare care știe o mulţime de lucruri și care îi va invăţa și pe ei tot ceea ce este necesar.
Fiecare copil are o anumită personalitate și propriul său potenţial intelectual, de aceea, copiii au nevoie să știe
cine sunt și să-și formeze o idee clară a propriei identităţi, a sentimentului că sunt o persoană distinctă de altele,
deosebită, specială, importantă; acest lucru presupune ca fiecare fiinţă umană să se respecte pe sine și să aibă grijă de
ea insăși.
La vârsta copilăriei, în etapa școlară, copiii încep să devină conștienţi de ei înșiși, ca fiinţe existente în lume și
își formează involuntar o imagine despre sine în care sunt înscrise gradat și nedeslușit încă datele fizice și
posibilităţile intelectuale. Prima imagine pe care și-o formează nu le aparţine, ci este a celor din jur de la care ei o
preiau. Este foarte important cu ce imagine despre ei pornesc în viaţă, deoarece în funcţie de ea vor trăi dezinvolţi sau
complexaţi afectiv. În formarea imaginii de sine au un rol important părinţii, școala, anturajul în care se dezvoltă
copilul. Subaprecierea de către educatori, batjocura colegilor, utilizarea necenzurată de către părinţi a unor expresii de
genul „nu va ieși nimic din tine, ești un prost”, pot avea pentru un copil sensibil un efect dezastruos asupra motivării
psihologice în viaţă. Înţelegând că valoarea sa este modestă, copilul nici nu va avea aspiraţii înalte, nu va dori un loc
de frunte în societate, mulţumindu-se cu un loc modest în viaţă în loc să năzuiască la mai mult.
Pe măsură ce crește, copilul învaţă să recunoască și să înţeleagă sentimentele pe care ei și alţi copii le
examinează, iar aceste sentimente vor fi împărtășite cu alte persoane. Atitudinea adultului faţă de copil, aprobativă și
mai ales participativă, amplifică disponibilităţile creative ale copilului. Numai un educator deschis, cald, apropiat, va
stimula potenţialul creativ al acestuia.
Creativitatea, ca produs, se caracterizează prin noutate, originalitate, aplicabilitate, armonie, relevanţă. În
general, la această vârstă, copilul are tendinţa de a-l imita pe celălalt și de a repeta cuvintele care au fost apreciate de
adult. De aceea se impune orientarea școlarului spre original și util. Educatorul, părinte sau cadru didactic, va avea
grijă să aprecieze toate strădaniile copilului, chiar și atunci când ele nu corespund unor criterii riguroase, și să-l
mobilizeze să-și finalizeze proiectele.
Ridicarea potenţialului creativ al copiilor începe de la munca creatoare a cadrului didactic (pentru aceasta sunt
necesare cunoștinţe vaste, o bună pregătire și multă muncă).
Este adevărat că stimularea creativităţii, a originalităţii și a gândirii critice presupune o serie de riscuri pe care
învăţătoarea trebuie să și le asume, conștientă fiind că rezultatul final merită un asemenea preţ. Niciodată nu este prea
408
târziu pentru cunoașterea, stimularea, educarea și dezvoltarea creativităţii. Dar cu cât această acţiune începe la o vârstă
mai mică și continuă de-a lungul anilor, cu atât va fi mai productivă, conducând la obţinerea unor realizări creative
mai valoroase. Dezvoltarea creativităţii presupune stimularea la copii a curajului de a emite ipoteze, chiar hazardate,
capacitatea de a aprecia în ce măsură este plauzibilă o anumită ipoteză, de a elabora o strategie de lucru și nu de a
aștepta de-a gata soluţiile adulţilor.
Receptivitatea și curiozitatea copilului, bogăţia imaginaţiei, tendinţa sa spontană către nou, pasiunea pentru
fabulaţie, dorinţa lui de a realiza ceva constructiv și creativ pot fi „alimentate” și împlinite efectiv. Beneficiul învăţării
creativităţii în școală face ca activităţile să fie mai eficiente, dând un farmec imaginaţiei și învăţării copiilor, care o sa
dureze toată viaţa.
În acest sens, atmosfera sau climatul psiho-social în care își desfășoară activitatea copilul constituie aspectul
hotărâtor. Rolul unui climat caracterizat prin deschidere și stil relaxat de creaţie, prin asigurarea libertăţii de afirmare
și expresie independentă, prin recunoașterea și aprecierea pozitivă ca și prin încurajarea și promovarea efortului
creativ pot participa în mod decisiv la dezvoltarea creativităţii copiilor.
Atmosfera stimulativă pentru creativitate presupune și o activizare specifică a copiilor prin angajarea lor în
efortul de prelucrare și reorganizare a datelor, de generare a unor sisteme sau configuraţii noi, prin asigurarea unui
dinamism intelectual și afectiv opus oricăror tendinţe spre inerţie și platitudine.
Dezvoltarea capacităţii de acţiune, îmbogăţirea experienţei senzoriale ca și evoluţia întregului plan al
cunoașterii, pot oferi elemente care să concure la acea expansiune subiectivă specifică și la acea independenţă
acţională pe care o presupune potenţialul creativ al copiilor. Însăși îmbogăţirea repertoriului de experienţe și
evenimente cu care se confruntă copilul poate conferi noi premise pentru cultivarea unor elemente de creativitate sau a
unor componente ale potenţialului creativ.
Pentru a asigura autoexpresia creatoare a individualităţii copilului, importantă este și „adaptarea constructivă
la natura copilului” prin asigurarea în fapt a posibilităţilor de „desfășurare liberă a copilăriei lor, de a realiza în toată
plenitudinea condiţiile copilăriei, satisfacerea intereselor lor și exercitarea funcţiilor proprii vârstei lor.” Ca strategie
generală de acţiune în stimularea creativităţii în învăţământul școlar, este utilă valorificarea în sistemul activităţilor
instructiv-educative a condiţiilor și principiilor învăţării de tip creativ.
Prin tot ceea ce are specific manifestarea liberă a opţiunilor, ideea libertăţii depline în acţiune, spiritul de
independenţă generat și întreţinut de ideea realei competenţe, realizarea imediată a scopului, caracterul fictiv al
acestuia și al acţiunii, precum și al mijloacelor implicate în acţiune, trăirile afective intense în tot timpul acţiunii, etc.,
jocul permite copilului să întreţină legătura permanentă cu realitatea cotidiană, să-i înţeleagă exigenţele și să acţioneze
în modul propriu și creator, în lumea în care trăiește.
Materialele didactice bogate și atractive, indicaţiile verbale, descrierile adultului amplifică manifestările
creative ale copilului în joc, în desen, în povestea creată. Un mijloc important pentru a-l face pe copil să acţioneze
într-o direcţie sau alta pentru a-i mobiliza întregul potenţial psihic, constă în a-l introduce în diverse activităţi și
situaţii care să-l determine la o participare activă.
La fiecare nivel de vârstă copiii trebuie să fie învăţati cum să înveţe și cum să se exprime creator.
Educatorii sunt cei care respectă ideile copiilor, îi ajută să gândească și să-și rezolve problemele singuri. Copiii
care sunt liberi să greșească, să exploreze și să experimenteze, se vor simţi liberi să inventeze, să creeze și să găsească
multiple modalităţi de a rezolva situaţiile întâlnite.
Copiii sunt viitorul omenirii. De felul în care ne creştem şi educăm urmaşii depinde lumea de mâine. Poate fi o
lume a progresului, a păcii sau o lume măcinată de conflicte, de ură şi distrugeri.
Într-o lume tot mai izolată , mai puţin dispusă pentru socializare ( din motive de timp sau preocupări)
cooperarea între factorii educaţionali: şcoală - familie - comunitate devine necesară şi se impune şi ca obligaţie morală
din partea acestora, pentru a favoriza socializarea copiilor, pentru a-i familiariza prin exemple şi modele cu
adevăratele valori ale spiritualităţii.

Bibliografie:
1. Bătrânu, Emilia, “Educaţia în familie”, Ed. Politică, Bucureşti, 1980;
2. Bodo, Victor; Bodo, Sorina, “Ghid practic de educaţie a copilului”, Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 2000;
3. Cosmovici, Andrei; Iacob, Luminiţa (coord.), “Psihologie şcolară”, Ed. Polirom, Iaşi, 2005;
4. Dolean, Ioan; Dolean, Dacian Dorin, „Meseria de părinte”, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002;

409
 PARTENERIATUL EDUCAŢIONAL,
FAMILIE - GRĂDINIȚĂ

Prof. BROTAC Daniela

Grădiniţa Nr. 168, Sector 5, Bucureşti

Complexitatea actului educaţional, a realităţii umane şi sociale contemporane şi a sarcinilor tot mai
dificile cărora trebuie să le facă faţă procesul educaţional împreună cu acţiunile şi rezultatele educaţiei pot fi
relizate numai în comunitatea de opţiune dintre mediile responsabile: familia, instituţia de educaţie,
comunitatea.
Principalii factori care contribuie la succesul reformei educaţionale sunt: comunitatea locală, părinţii,
conducerea instituţiei şi managementul acesteia şi, abia în al doilea rând, autorităţile publice.
Părinţii elaborează diferite criterii şi au diferite percepţii în legătură cu „o instituţie de educaţie bună”
pentru copilul său.
Mentalităţile lor se schimbă odată cu schimbările din societate, în raport cu pregătirea, cultura lor, de
interesele proprii ale familiei.
Un rol important în schimbarea percepţiei părinţilor îl are comunitatea în care trăiesc.
Participarea comunităţii locale la evaluarea necesităţilor prin intermediul dialogului cu autorităţile
publice şi grupurile sociale interesate reprezintă elemente importante în lărgirea accesului la educaţie şi în
îmbunătăţirea acesteia.
Învăţarea artei de „a trăi alături de ceilalţi” este una din modalităţile generale acceptate pentru
vindecarea maladiilor ce afectează societăţile contemporane.
Societatea de consum şi individualismul care caracterizează prima generaţie a tehnicilor
informaţionale şi de comunicare este astăzi înlocuită de o a doua generaţie tehnologică, în cadrul căreia ideea
de creare a legăturilor şi de valorizare a relaţiilor de vecinătate încep să-şi facă din nou apariţia.
Solidaritatea şi noul spirit comunitar pot fi percepute astfel ca elemente ale unui principiu organic de
ordonare a vieţii umane, o alternativă la excluderea socială.
În acest context, instituţiile stabile care au rol fundamental în procesul educaţional – şcoala, familia –
trebuie să-şi asume din nou rolul de nucleu în jurul căruia să se poată construi baza durabilă a societăţii.
Contrarea pe elemente semnificative care dau valoarea calităţii unei instituţii de educaţie se referă la
respectarea unui set de principii în domeniul educaţiei: principiile managementului calităţii, principiul
excelenţei, principiul educaţiei de calitate.
O listă a principiilor care stau la baza parteneriatului cu familia şi comunitatea definesc educaţia de
calitate astfel:
1. asigură participarea/implicarea tuturor actorilor educaţionali, valorizarea şi dezvoltarea
potenţialului şi competenţelor resurselor umane din educaţie şi învăţământ;
2. se realizează prin dialog, prin parteneriat cu întreaga comunitate educativă, cu toţi vectorii
educaţionali interesaţi;
3. se bazează pe inovaţie, diversificare, creativitate, cercetare, noile tehnologii de informare şi
comunicare;
4. se bazează pe interdependenţă între actorii educaţiei, furnizori şi beneficiari, în scopul cauzei
copiilor, al avantajelor reciproce.
Cele structurate ca percepţii de ordin subiectiv se referă la faptul că fiecare părinte doreşte ca, atunci
când copilul este integrat într-o instituţie, să beneficieze de toate ofertele care să-l sprijine în creşterea,
dezvoltarea şi educaţia optimă, să-i asigure compatibilitatea cu programele educaţionale oferite astfel încât
copilul să se simtă bine, să se integreze armonios în aceste programe, să-şi dezvolte abilităţile necesare. O
altă percepţie subiectivă se referă la mediul promovat de instituţie.
Unii părinţi promovează discriminarea socială/materială şi etnică datorită faptului că grădiniţa care
promovează libertatea alegerii ofertei educaţionale, încearcă să integreze toţi copiii în programele oferite,
însă părinţii care, probabil din snobism, neştiinţă sau mentalităţi greşite evită aceste unităţi.

410
 Se tinde spre alegerea unei grădiniţe luxoase, cu servicii multiple şi cu funcţionalităţi diverse.
Principiile obiective ale părinţilor se bazează pe faptul că însăşi „calitatea” se asociază cu:
- funcţionalitatea optimă a instituţiei, cu scop de a-şi îndeplini integral şi obiectiv funcţiile pentru
care a fost creată;
- fiabilitatea exprimată în termeni reali de funcţionare, în timpul prestabilit (an şcolar, cu flux
continuu pe perioada vacanţelor, cu program sezonier, temporar, cu program redus, etc.).
Aceste caracteristici se exprimă în coordonarea altei calităţi care vizează: utilitatea spaţiilor,
condiţiile sanogenetice de funcţionare, forma estetică, condiţii ecologice, etc.
Ceea ce este determinant în abordările subiective sau obiective ale părinţilor este faptul că valorizarea
educaţiei de calitate reprezintă termenul cel mai exigent de raportare.
Calitatea educaţiei depinde de calitatea resurselor umane, de modul de pregătire a acestora, de
strategiile aplicate în procesul de predare - învăţare şi de abordarea individuală a personalităţii copilului.
Una din percepţiile pozitive ale părinţilor care poate avea rol determinant în alegerea grădiniţiei este
reuşita procesului instructiv - educativ care depinde, în bună măsură, de valoarea pe care comunitatea şi
cadrele didactice o acordă educaţiei, considerându-se faptul că educaţia include un sistem coerent de situaţii
concrete din viaţa de zi cu zi a copiilor, adaptate nevoilor şi aspiraţiilor acestora.
Orice unitate doreşte să atingă aceste performanţe, dacă este sprijinită de comunitate/factori locali, de
părinţi şi de resursele umane existente.
Percepţia părinţilor se schimbă în funcţie de rezultatele şi performanţele instituţiei, ca atare calitatea
educaţiei implică realizarea unor parametri de eficienţă şi de performanţă care contribuie la dezvoltarea
armonioasă, globală şi individuală a copilului.

Bibliografie:

- UNICEF - Convenţia cu privire la drepturile copiilor.

- Fundaţia Căminul Philip - Parteneriatul educaţional grădiniţă – familie - pachet de
resurse.
- M.E.C., (2005). Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor de
învăţământ preuniversitar.
- Brotac, D. (2011), Valori şi percepţii ale părinţilor cu privire la calitatea grădiniţei
de copii ca instituţie de educaţie, Universitatea Bucureşti.

411
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Prof. Înv. Primar Bucicoiu Veronica

Lic. Tehn. „Matei Basarab”
Mânăstirea - Călărași
Motto:
“Fiecare copil pe care îl educăm este un OM dăruit societăţii” (N. Iorga)

Într-o lume tot mai izolată, mai puţin dispusă pentru socializare, cooperarea între factorii educaţionali
– grădiniţă, şcoală, familie – devine necesară şi se impune şi ca obligaţie morală din partea acestora pentru a
favoriza socializarea copiilor, pentru a-i familiariza, prin exemple şi modele, cu adevărate valori ale
spiritualităţii umane. Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele
și posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor
de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție
majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile
și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate
sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o
comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că
şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi
bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.

412
 Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun
pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească
mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.
În concluzie, pot afirma că numai printr-o colaborare strînsă, susţinută, familia şi şcoala pot pune în
aplicare procesul de educare a copilului, că numai aşa se pot forma copii calmi, într-o viaţă zbuciumată,
copii fericiţi, într-o societate în permanentă schimbare.

413
 Relația dintre grădiniță- școală- familie-societate

Budau Lucia

,,Eu sunt copilul. Tu ții în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură,
dacă voi reuși sau voi eșua in viață! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre
fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume!,,
din Child s Appeal

Sistemul de invatamant se modifica, tinzandu-se spre modernizarea metodelor de predare,

a continutului, a formelor de organizare, precum si a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele institutii educative. Una dintre sarcinile gradinitei, este pregatirea copilului pentru scoala,
prin intermediul a doua forme specifice, jocul si invatarea. Invatamantul prescolar trebuie sa realizeze
educatia prescolara avand ca functie majora formarea si dezvoltarea personalitatii copilului in raport
cu nevoile specifice varstei, cu posibilitatile si dotarile sale, in interesul sau si al comunitatii sociale.
Complexitatea actului educational, a realitatii umane si sociale contemporane si sarcinile
tot mai dificile carora trebuie sa le faca fata procesul educational fac sa se identifice tot mai multe
fisuri in relatia amintita. Se recunoaste faptul ca deciziile, actiunile si rezultatele educatiei nu mai pot
fi realizate decat in comunitatea de optiuni dintre mediile responsabile – familie, scoala si comunitate.
Se dezvolta concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc,
optiunea personala, implicarea acestuia de la varstele cele mai mici in responsabilitatea si drepturile
pe care societatea le identifica si recunoaste. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care sa
intareasca schimbarea in relatiile scoala - familie. Acest concept este parteneriatul eductional : este
unul dintre cuvintele cheie ale pedagogiei contemporane. Este un concept si o atitudine in campul
educatiei.
Parteneriatul educational este forma de comunicare, cooperare si colaborare in sprijinul
copilului la nivelul procesului educational. El presupune o unitate de cerinte, optiuni, decizii si actiuni
educative intre factorii educationali.
Parteneriatul educational se desfasoara permanent si impreuna cu actul educational
propriu-zis. El se refera la cerinta ca proiectarea, decizia, actiunea si evaluarea in educatie sa fie
realizate in cooperarea si colaborarea dintre institutii, influente si agenti educationali.
Conceptul se adreseaza in principal parintilor si cadrelor didactice si se refera la actiunea
in acelasi sens. Ceea ce hotaraste familia, sa fie in acord cu masurile scolare si ceea ce un parinte
face sa nu fie legat de celalalt. Actual, relatia educator - copil are sensuri noi, este o relatie de
colaborare, datorita aspectelor ei de conducere democratica si flexibilitatii in luare deciziilor. Nu
numai copilul invata si se dezvolta sub influenta educatorului, ci acesta se formeaza si se transforma
prin relatie educativa. Rezolvarea fiecarei probleme educative adauga competente noi cadrului
didactic. Numai un cadru didactic de tip reflexiv, creator si dinamic care accepta schimbarea in raport
cu fiecare generatie, va gasi raspuns la noile intrebari. Parintii, copiii si comunitatile se influenteaza
puternic unii pe altii. Mediul in care traiesc parintii poate sprijini sau devia vietile lor, poate determina
unele dintre valorile lor, poate sa se comporte ca o sursa de forta si siguranta sau ca o relatie a
dezvoltarii.
Parintii pot influenta comunitatea ca idivizi sau ca membrii ai unui grup. Ei pot contribui la
dezvoltarea comunitatii si la fixarea prioritatilor sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca
institutii bine determinate ale societatii – familia, scoala si comunitatea. In momentele diferite ale
cresterii, dezvoltarii si devenirii fiintei umane, fiecare dintre aceste institutii sociale are rol important.

414
Mai mult, azi, este determinata nevoia unui parteneriat educational intre acestea, in favoarea
unei educatii eficiente pentru individ si societate.
In rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare si invatare, institutia scolara dezvolta o
serie de structuri de sprijin in favoarea copilului si a familiei. In acelasi timp este nevoie de activitati
de sustinere in afara grupei si de activitati de sprijin atat a copilului aflat in situatii dificile sau de risc,
cat si a familiei si a cadrelor didactice.
Structurile de sprijin ale institutiei scolare merg pe linia cabinetelor de asistenta
psihopedagogica, de consiliere, de rezolvarea unor probleme specifice (cabinete de logopedie si
orientare profesionala) si a centrelor de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvolta astfel
la acest nivel, programe specifice de sprijin individualizat si de grup pentru copii, parinti si cadre
didactice.
Gradinita eficienta realizeaza un parteneriat cu copiii, prin valorizarea si respectarea
identitatii sale, cu familia- prin cunoasterea importantei acesteia si atragerea in procesul didactic cu
toate resursele educative ale societatii, pe care le identifica, le implica si le foloseste activ.
Identificand si valorizand dimensiunea personala a individului, realizam insa, nevoia valorizarii si
aprecierii familiei ca un mediu primordial si afectiv necesar formarii individuale. Familia trebuie
sprijinita si nu inlocuita in educatia tinerei generatii. Si pe parcursul varstelor scolare familia ramane
mediul afectiv cel mai viabil de securitate si stimulare.
Se recunoaste tot mai mult influenta si a altor institutii din comunitate asupra informarii si
formarii copilului.
La nivelul gradinitelor au loc activitati de religie, concepute de cadre didactice cu avizul
specializat al preotilor din parohie. Copiii participa de sarbatori la slujbele religioase, impartasindu-se.
Se subliniaza dorinta copiilor de a fi in legatura permanenta cu obiceiurile sfinte de-a lungul anului. Ei
sunt entuziasmati si participa cu placere la sarbatorile prilejuite de Craciun si Sfintele Pasti.
Colaborarea cu politia, este marcata prin activitati sustinute de politisti, prin educatia rutiera,
comportament civic etc.
Unitatea de pompieri se implica in informarea si indrumarea cadrelor didactice si a copiilor.
Primaria este principalul factor al comunitatii locale, care sprijina institutiile scolare.
Astazi se cere tot mai mult intelegerea parteneriatului educativ, ca forma de unificare,
sprijin si asistenta a influentelor educativ-formale. Experienta dovedeste ca o atmosfera destinsa
intre agentii educationali faciliteaza invatarea. Exista o retea complexa de relatii in cadrul unei
institutii scolare, care are un potential in influentarea educatiei copiilor.
Colaborarea si cooperarea parintilor cu institutia de invatamant sunt eficiente si benefice ambilor
factori, in conditiile in care comunicarea este reala, in functie de dimensiunea sa umana.

415
 Pentru un zâmbet de copil

Budișan Steluța
Școala Gimnazială Baciu/Structura Suceagu Jud. Cluj

Școala, centru de formare și informare pentu comunitate! O analiză/ prezentare pe care am realizat-o
recent. Subiectul vast și totuși atât de subiectiv, determinat deontologic dar, mai ales, personalizat, obligă la
o analiză pertinentă a contextului educațional, a valorilor pe care dorim să le descoperim, formăm,
amplificăm prin activitățile desfășurate în școală. Cum percepem școala noi, ca dascăli de modă mai veche
sau de școală nouă, cum privesc elevii procesul educațional(și de aici selectarea motivațională a ceea ce se
predă/ propune spre învățare), părinții ca parteneri educaționali și control de calitate, tot subiectiv de obicei,
și comunitatea ca beneficiar și selector de capacități, societatea ca și componentă integratoare condiționată
de cerințe performante... Undeva , pe traseu, „ joacă” actorul principal, copilul, care trebuie să respecte
scenariul, ceea ce se gândește, analizează, sintetizează, prognozează că ar fi modalitatea optimă de formare,
dezvoltare, afirmare individuală. O condiție esențală- mediul, ambientul și colectivul, micul social.
Copilul! Docil, receptiv la persuasiuni, recalcitrant- vârsta „ nu” perpetuatizată indiferent de motivația
socială, de fapt ce dorește el? Cum consideră că va fi? Are suficientă maturitate de analiză sau instinct
declanșator de comportamente conservatoare cu rol protector sau propulsator în poziții cheie- lider, are forța
și rezistența necesară afirmației și , mai ales, menținerii responsailității? Copilul învață- ce și cât- conform
programei, un raționament pragmatic, o focalizare pe obiective, dar și cum învață, o centrare pe proces,
dependentă de ambianța educațională, de motivație. Școala, ca mediu educațional, trebuie să proiecteze și
acceseze resorturi psihologice adecvate pentru procesul de pregătire și formare a elevilor pentru viață. Prin
dezvoltare persoală și relațională va asigura inserția socială competitivă, atitudinea civică conștientă și
responsabilă, capacitatea de a propune și selecta modele utile etice, morale. Este dificil să convingi un copil
să își formeze un filtru atitudinal corect, moral, să conștientizeze că este responsabil dpentru propria
dezvoltare.
Prin organizarea activităților extracurriculare în care se pune accent pe tradițiile și obiceiurile
comunității, se crează mediul propice de cunoaștere și exprimare artistică, se formează și se dezvoltă cultura
generală, capacitatea de documentare, selectare, interpretare a datelor, se pun bazele culturii comunitare.
Coabitarea, orientarea activităților pentru realizarea unui scop comun, dezvoltă spiritul civic, promovarea
egalității.
Școala Suceagu are un colectiv format din copii români, maghiari, romi. Contextul educațional
eterogen obligă la perspective diferite, interpretări diverse, în funcție de profilul individual, moral, social.
Inducerea analizei critice poate fi punctul de plecare pentru „ cuvintele mari ” toleranță, empatie, asertivitate,
pentru realizarea unității prin diversitate. În acest context consilierea și orientarea, clasica oră de dirigenție,
trebuie să asigure un suport informațional concret adaptat cerințelor sociale actuale, se pot stabili direcții
comportamentale și de atitudine în concordanță cu normele etice și morale
Promovarea educației interculturale prin accentuarea importanței cunoașterii culturii și civilizației altor
popoare sau etnii, asigură cunoașterea valențelor culturale specifice, permite realizarea saltului educațional
cognitiv. Diversitatea etnică din comunitate nu trebuie să fie un impediment în evolușia ei, trebuie să fie
punctul zero in elaborarea conceptelor culturii comunitare bazată pe toleranță și coeziunea grupurilor
socioculturale,prin evidențierea și utilizarea valorilor specifice. Programele școlii, briefing- ul cu caracter
sinectic pentru realizarea sintalității empatice prin analiza epistemologică a sistemului au ca rezultat- design-
ul educațional- optimizarea și eficiența sistemului de învățământ, formarea și dezvoltarea etosului școlii. O
școală în care copiii știu să zâmbească, o școală cu un cer senin!

416
 Educație fără frontiere!
Prof.BUICĂ ADINA CARMEN
G.P.N.GODENI

Copilăria reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa unui individ prin consecinţele durabile
pe care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia. Fiecare copil este unic iar unicitatea lui reprezintă
punctul de plecare în toate deciziile luate în privinţa lui, cu scopul primordial de a-l ajuta să se dezvolte
deplin. Cu cât ne vom apropia mai mult de el şi îl vom înţelege mai bine, cu atât vom învăţa mai multe
despre ceea ce ar trebui să facem pentru a-l ajuta să crească şi să se dezvolte la nivelul întregului potenţial de
care dispune. Succesul educaţiei se bazează pe adaptarea demersului educaţional la nevoile individuale ale
fiecărui copil. Construirea unui parteneriat educativ în comunitatea în care creşte, se dezvoltă şi este educat
copilul constituie o cerinţă a educaţiei de azi. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele
educaţiei nu mai pot fi realizate decât în comunitatea de opţiune dintre mediile responsabile: familie-
grădiniţă-şcoală-societate. Din experienţă se trage concluzia următoare: colaborarea familie-grădiniţă-şcoală-
societate este benefică şi cu rezultate deosebite atât pentru implicarea părinţilor dar şi pentru membrii
comunităţii care îşi dau silinţa să se integreze în atmosfera grădiniţei şi să se împrietenească cu copii.
Grădiniţa este a doua familie, un loc unde se poate practica educaţia, spaţiul unde se asigură nu
numai un volum important de cunoştinţe, dar se formează şi mentalităţi moderne, deschise.
Educaţia însumează acţiunile – delibereate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau
nesistematice – de modelare şi formare a omului din perspectiva unor finalităţi racordate la reperele socio-
economicoistorico- culturale ale arealului în care se desfăşoară. Se poate afirma că educaţia este activitatea
complexă realizată în cooperare de educator şi educabil (a căror rol este şanjabil) în vederea formării şi
autoformării asistate, cu scopul dezvoltării personalităţii şi sădirii unei mentalităţi pozitiv-contructiviste.
Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile educative organizate de
alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educaţie nonformală, iar
influenţele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educaţie
informal
Şi şcoala - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea
unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale. Aceasta deoarece
învăţarea „nu este legată” numai de şcoală sau de alte contexte organizate.
Educaţia formală şi cea nonformală au drept notă comună faptul că ambele sunt special organizate de
societate, cu scopul de a uşura, de a grăbi, de a eficientiza procesul formării unor comportamente propice
învăţării continue, inclusiv prin mijloace proprii, precum şi de a asigura achiziţionarea unor informaţii cu
largi resurse de integrare în sisteme, de transferare a lor în diverse domenii ale cunoaşterii. De asemenea,
ambele sunt instituţionalizate, deosebindu-se doar prin cadrul şi modalităţile lor specifice de a acţiona. În
zilele noastre se constată atât o extindere, cât şi o intercorelare strânsă a tuturor acestor forme, ceea ce face
să le crească potenţialul educativ. Astfel, educaţia formală trebuie să cunoască valorile şi influenţele
exercitate prin intermediul educaţiei ocazionale, nonformale şi informale, să exercite o funcţie de sinteză, de
integrare a acestora în procesul unitar de formare şi cultivare a personalităţii copiilor, a tinerilor. Pe de altă
parte, trebuie spus că experienţa acumulată în cadrul educaţiei şcolare contribuie la creşterea randamentului
celorlalte forme ale educaţiei, în condiţiile în care tinerii sunt înarmaţi cu capacitatea de a discerne, de a
selecta, de a sintetiza, din multitudinea de experienţe acumulate, pe cele care au în mod cert, valoare
educaţională şi pot influenţa comportamentele lor pozitive Cei trei termeni fundamentali pe care se bazeaza
semnificatia conceptului sunt „viata―, "permanent―, "educatie―. Educaţia nu se termină la sfârsitul
instrucţiei şcolare, ci constituie un proces permanent. Educaţia permanentă îmbracă un caracter universal ,
democratic şi trebuie să răspundă schimbărilor care se produc în societate, în ştiinţă, tehnică, cultură.
Multă vreme s-a considerat că şcoala joacă rolul central şi că forme diferite de acţiuni organizate ar putea
înlocui familia, care de multe ori nu are aspiraţiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune societatea.
În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, şcoala dezvoltă o serie de structuri de sprijin în

417
favoarea copilului şi a familiei. În acelaşi timp este nevoie de activităţi de susţinere în afara clasei şi de
activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a cadrelor didactice
Şcoala, singura instituţie care îşi propune planificat şi organizat să sprijine dezvoltarea individului
prin procesele de instrucţie şi educaţie,concentrate în procesul de învăţământ, simte tot mai mult nevoia să
realizeze un parteneriat activ cu familia şi comunitatea în care se dezvoltă copilul.
Relaţia dintre părinţi şi profesori implică ieşirea din frontierele şcolii şi determină o altă abordare a
profesiei didactice. În pedagogia tradiţională această temă era tratată sub denumirea de „colaborarea dintre
şcoală şi familie”. Actualmente, dimensiunile acestei relaţii sunt mult mai cuprinzătoare datorită lărgirii
conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare şi, mai nou, prin conceptul de parteneriat
care le cuprinde pe toate şi, în plus, exprimă şi o anumită abordare pozitivă şi democratică a relaţiilor
educative.
O categorie aparte şi relativ recent apărută de specialişti o reprezintă specialiştii în intervenţia
socio-educativă. Aceasta cuprinde un ansamblu de acţiuni finanţate, organizate şi desfăşurate de societate în
direcţia susţinerii, orientării, corectării sau suplinirii activităţii educative a părinţilor. Toate tipurile de
specialişti cu care familia intră în contact prin copil (cadre didactice, pediatrii, medici, psihologi, jurişti etc.)
exercită un rol explicit sau implicit pe lângă părinţi. Educaţia copiilor a devenit, în societăţile moderne, o
problemă de interes naţional .
Colaborarea dintre grădiniţă -şcoală–familie-societate presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o
unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului..

Bibliografie:

1. Agabrian, Mircea, Scoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iasi, 2006..

2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.
4. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

418
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ - ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Prof. Buică Florina-Cristina,Grădinița Steaua, București

P. Popescu Neveanu afirma: ”pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi profilului spiritual-
moral al personalităţii propriilor copii se menţine toată viaţa” .
Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii
individului cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai
existenţei sale.În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de
comportament, mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială,
pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de
viaţă, în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale:
familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de
informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, (socializarea primară /
de bază), şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive
(socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie(deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul
parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la
părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e
urât în comportamente.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se
exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se
manifeste permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei,școlii şi familiei.
Stăruind asupra rolului modelelor în procesul de educaţie, M.Peretti subliniază că: formarea nu e
realizată prin cărţi, şcoală, ci se consolidează în urzeala relaţiilor trăite în copilărie, adică în relaţiile de
comportament cu persoanele întâlnite zilnic, cu modul lor de a explica, de a comanda, de a cere, de a
exprima sentimente, preocupări, preferinţe.
Parteneriatul grădiniţă – școală- familie - comunitate implică construirea unor relaţii pozitive între
acestea, o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când
aceştia văd educatorul/profesorul sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii, ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, motivându-i.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele patru mari „instituţii”, grădiniță, şcoală, familie şi
comunitate, atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia, toate fiind
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI, având ca finalitate, eficiența acestuia în societate.

Bibliografie:

Dumitrana, M.,(2000),Copilul, familia si grădinița, Editura Compania, Bucureşti

Dima,S.(coord.),(1997) Copilăria- fundament al personalitatii, Imprimeria Coresi, Bucureşti

419
 „Educatie fără frontiere!”
Relația grădiniță-școală-familie-societate

Prof. în.primar: Bujoreanu Ionela Amalia

Liceul „Ștefan Diaconescu” Potcoava, Olt

Sistemul de învăţământ, ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerinţele şi

posibilităţile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
dezvoltării sociale sistemele de învăţămînt se modifică, tinzându-se spre modernizarea metodelor de predare,
a conţinutului, a formelor de organizare precum şi a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele
instituţii educative. Una dintre sarcinile grădiniţei este pregătirea pentru şcoală, prin intermediul a două
forme specifice : jocul şi învăţarea.Învăţământul preşcolar trebuie să realizeze educaţia preşcolară având ca
funcţie majoră formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu
posibilităţile şi dotările sale, în interesul său sau a comunităţii sociale. Şcoala este instituţia socială în care se
realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să
contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de
învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a
contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul
şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod special pentru a sigura reuşita şcolară.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi
de la comunitate.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi
marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de puternică şi de
neînlocuit.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele despre
natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite
în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual,
moral estetic, ş.a.. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale
(despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea care ar trebuie să dezvolte
spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în
care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului cele necesare studiului,
trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind
indicat să se efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la controlarea temei de acasă şi a
carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil,
dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri încredinţate.
Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”. Un elev fără
„cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit că, în general,
elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-l în afara şcolii.
Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 5 – 6 ore, de restul timpului fiind responsabilă familia
elevului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc
decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. A fi părinte este
ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră
părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie
copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii
din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu şcoala
este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei şcoli sau
unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai sursele

420
greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg uneori şi
din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor.
De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite
reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest demers.
Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul
nostru.
Un studiu realizat în ceea ce priveşte necesitatea colaborării şcoală–familie enumeră patru motive pentru
care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor;
b. învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se petrece în afara
şcolii;
c. cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în special
asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate datorită
dialogului cu şcoala;
d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi profesorii) au dreptul să influenţeze
gestiunea şcolară.
De asemenea, colaborarea cu poliţia este marcată prin activităţi susţinute de poliţişti, prin educaţie rutieră,
comportament civic, etc.
Brigada de pompieri se implică în informarea şi îndrumarea cadrelor didactice şi a copiilor.
Primăria este principalul factor al comunităţii locale care sprijină instituţiile şcolare.
Astăzi se cere tot mai mult înţelegerea parteneriatului educativ ca formă de unificare, sprijin, asistenţă
a influienţelor educativ-formative. Experienţa dovedeşte că o atmosferă destinsă între agenţii educativi
facilitează învăţarea. Există o reţea complexă de relaţii în cadrul unei instituţii şcolare care are un potenţial în
influenţarea potenţialului copiilor.
Cele mai importante relaţii sunt :
- relaţia dintre cadru didactic şi elev ;
- relaţii interindividuale ( dintre elevi, dintre cadrele didactice, dintre cadrele didactice şi specialişti
care sprijină şcoala, dintre cadre didactice şi personalul administrativ al şcolii, etc.) ;
- relaţia dintre cadrele didactice şi părinţi ;
Colaborarea dintre instituţia de învăţământ şi familie presupune o comunicare efectivă ţi eficientă, o
unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba despre interesul copilului.
Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu instituţiile de învăţământ sunt eficiente şi benefice ambilor
factori în condiţiile în care comunicarea este reală, în funcţie de dimensiunea sa umană.
Din relaţia grădiniţă-şcoală-familie-comunitate copiii cîştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, iar
între participanţi se crează relaţii pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

421
 RELAŢIA ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF.BULAC GABRIELA
LICEUL TEHNOLOGIC I.C.PETRESCU STÎLPENI

Scoala si familia urmaresc acelasi scop educativ formarea copiilor spre a deveni oameni multilateral
dezvoltati. Spre a ajuta eficient pe copii, parintii trebuie sa tina legatura cu scoala, spre a se informa despre
rezultatele muncii si despre comportarea lor la scoala.
Pentru realizarea acestui scop unic este necesara unitatea de actiune, concordanta dintre mijloacele specifice
de influentare folosite de aceste doua institutii sociale.
Scoala este interesata sa colaboreze cu familia, sa-si faca din ea un aliat, pentru ca actiunea sa educativa sa
fie mai profunda si de durata. Colaborarea scolii cu familia este necesara si in vederea unei informari reciproce
cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui.
Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca fiecare
părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru educaţia
copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu şcoala. În acest
scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie să primească o pregătire în materie de
relaţie cu părinţii iar competenta lor în această materie trebuie considerată ca o aptitudine profesională; părinţii
trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; şcolile trebuie să asigure
(asociaţiilor) părinţilor asistenta necesară.
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţina rezultate foarte bune
în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să paşească pe treptele superioare ale invaţării şi pentru
pregătirea lor de viitori adulţi.
Exista doua teorii importante privind relatia scoala-familie:
- teoria profesionalismului care considera ca un element esential serviciul facut altora, fara a te gandi la
avantaje personale, criteriile acestei teorii sunt: competenta, servirea clientilor, un cod de etica profesionala,
- teoria schimbului care considera actiunea umana in functie de un castig personal, se considera privilegii
traditionale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competitie restransa.
Din aceasta perspectiva se pune intrebarea: ce castiga profesorul intr-o cooperare cu familia? Se apreciaza ca
acest castig poate fi un statut revalorizator in ochii societatii, cooperarea cu familia poate fi un test profesional
si poate fi considerata ca facand parte din datoria profesionala a profesorului deoarece: parintii sunt clienti ai
scolii, eficacitatea invatamantului poate fi ameliorata prin cooperarea intre scoala si familie, parintii sunt
responsabilii legali de educatia copiilor lor si pot avea exigente de a evalua rezultatele activitatii scolare.
In acest context se pune si problema: de relatia cu familiile trebuie sa se ocupe profesori specializati sau toti
profesorii? Solutia ideala pare a fi: toti profesorii sa aiba relatii obisnuite de colaborare cu familiile, profesorii
specializati (consilieri educationali) sa rezolve cazuri particulare, dificile, sa efectueze vizite in familii, cand
este necesar si sa organizeze reuniunile cu parintii.
Obstacolele relatiei scoala-familie pot fi de ordin comportamental (intalnite, atat intre parinti, cat si la
profesori si administratori scolari) sau de ordin material (relatia scoala-familie cere un surplus de efort material
si de timp). Dificultatile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului si a familiei privind
educatia copiilor, libertatea de alegere a scolii de catre parinti sau unicitatea invatamantului, impactul mediului
familial asupra rezultatelor scolare ale copilului, randamentul pedagogic si datoria parentala, participarea
parintilor la gestionarea si procesul decizional din institutia scolara. Se considera, in general, ca problema este
de atitudine, este dificil de pretins, atat la parinti, cat si la profesori, ca relatia de colaborare scoala-familie nu
este doar un "drept de optiune".
Reprosurile care li se fac parintilor privind colaborarea cu scoala sunt: apatia, lipsa de responsabilitate,
timiditate, participare cu ingerinte, preocupari excesive pentru randamentul scolar, rolul parental rau definit,
contacte limitate cu scoala, conservatorism.

422
 Reprosurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare inclusiv privind:
dificultati de a stabili relatia cu adultii (trateaza parintii ca pe copii si nu ca parteneri in educatia copilului,
decizand autoritar la reuniunile cu parintii), definirea imprecisa a rolului de profesor, lipsa pregatirii privind
relatia scoala-familie.
Dimensiunea structurala a procesului de invatamant angajeaza si raporturile contractuale stabilite de scoala
cu comunitatea educativa teritoriala si locala, reprezentata prin diferiti agenti sociali si prin consiliile parintilor.
La acest nivel pot fi atrase noile resurse pedagogice, necesare pentru optimizarea activitatilor didactice:
- resurse materiale: noi spatii de scolarizare, noi mijloace de invatamant,
- resurse umane: cadre didactice asociate, specialisti in informatizarea invatamantului, in proiectarea
educatiei tehnologice, in realizarea actiunilor de educatie nonformala,
- resurse financiare: initiative proiectate in cadrul sistemelor de sponsorizare institutionalizate la nivel
national, teritorial local,
- resurse informationale: manuale alternative, materiale de analiza-sinteza

Bibliografie:
1. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001
2. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

423
 IMPORTANŢA PERIOADEI TIMPURII
ÎN DEZVOLTAREA INDIVIDULUI

BULARDA SANDA
GRĂDINIȚA CU P.P. NR. 2 BÂRLAD

,, Copilul nu este copil fiindcă e mic, el este copil ca să devină adult '' - scria Ed.Claparede, în
lucrarea,,Psihologia copilului şi pedagogia experimentală” (1972, pag.16).

În secolul XXI, copilul este perceput ca individualitate, are un anumit statut distinct şi drepturi
universal recunoscute. Copilăria este recunoscută şi valorizată ca o perioadă unică, distinctă de alte perioade
de dezvoltare. Mai mult, copilăria este perioada cea mai bogată în experienţe de învăţare, pe care se clădeşte
ulterioara evoluţie ca adult.

Abordarea dominantă asupra copilului este, în prezent, relaţională şi holistică. Copilul este privit ca
întreg, cu corpul său, cu mintea sa, cu emoţiile şi creativitatea sa, dar şi cu istoria sa personală, ca identitate
socială. Copilăria este perioada de ,,umanizare'' a individului, de ucenicie a manifestărilor sale umane.
Această lungă ucenicie nu se poate realiza decât în cadrul unui mediu uman adult care, neîncetat, dezvăluie
şi propune copilului comportamente caracteristice speciei sale şi ale grupului căruia îi aparţine.

Caracteristicile speciei sale se referă la ereditatea sa înţeleasă ca însuşire fundamentală a materiei

vii de a transmite, de la o generaţie la alta, mesajele de specificitate (ale speciei, grupului, individului) sub
forma codului genetic.

Trebuie subliniate câteva particularităţi ale acestui factor al devenirii umane :

- moştenirea ereditară nu apare ca transmitere a însuşirilor predecesorilor, ci ca un complex de
predispoziţii şi potenţialităţi;
- ereditatea caracterelor morfologice şi biochimice este mult mai bine cunoscută decât ereditatea
însuşirilor psihice, care în cele mai multe cazuri pare a fi rodul unor determinări poligenetice;
- ereditatea conferă unicitate biologică, ca premisă a unicităţii psihice care se construieşte şi prin reacţiile
selective faţă de mediu (şi de bază ereditară);
- ceea ce ţine de ereditate se poate manifesta în diferite perioade de vârstă sau poate rămâne în stare
latentă toată viaţa;
- prin ,,orarul'' proceselor de creştere şi maturizare ereditatea creează premisele unor momente de optimă
intervenţie din partea mediului educativ, în aşa numitele perioade sensibile sau critice;
- anticiparea sau producerea acestor momente se poate dovedi neeficientă (ex : formarea mersului,
limbajului, operaţiilor gândirii, etc.)
- rolul eredităţii nu este acelaşi în diferite aspecte ale vieţii, psihice : unele poartă puternic amprenta
eredităţii (temperamentul, aptitudinile, emotivitatea, patologia psihică), altele mai puţin (atitudinile,
voinţa, caracterul).
- aceeaşi trăsătură poate fi, la persoane diferite, rodul unor factori diferiţi.

La cineva poate fi hotărâtoare ereditatea (de obicei la persoanele excepţionale – sub sau
supradotate), la altcineva mediul sau educaţia poate să fi avut un rol decisiv.

Mediul, ca factor al dezvoltării umane, este constituit din totalitatea elementelor cu care individul
interacţionează direct sau indirect pe parcursul dezvoltării sale.
Din punct de vedere al conţinutului, în influenţele mediului se pot distinge o multitudine de planuri :
cel natural – general (climă, relief), cel social (indispensabil unei dezvoltări de tip uman, familie, grup de
joacă).

Factorii de mediu se prezintă individului atât ca realităţi fizice concretizate în prezenţa nemijlocită
şi perceptibilă a persoanelor şi obiectelor care îl înconjoară şi în funcţie de care trebuie să se modeleze, dar
şi ca ansamblu de relaţii şi semnificaţii care prin interiorizare, formează însăşi substanţa, materialul de
424
construcţii necesar dezvoltar dezoltării psihice. Atunci când este favorabil, mediul contribuie la realizarea
sau accelerarea punerii în funcţie a potenţialului nervos, deci are o acţiune directă vizând dezvoltarea
psihică, corelată cu cea indirectă de susţinere a dezvoltării fizice (dezvoltarea sistemului nervos, osificare,
greutate şi înălţime).

Trebuie să subliniem că nu este importantă doar prezenţa sau absenţa factorilor de mediu ci măsura
interacţiunii dintre aceştia şi individul uman. Un factor de mediu prezent dar indiferent subiectului uman
este inert din punct de vedere al dezvoltării. Condiţia dezvoltării este ca acel factor să acţioneze asemenea
individului care la rândul său să reacţioneze, intrând în interacţiune ca bază a propriei activităţi. Fără
medierea deliberată şi specializată care este educaţia, şansa acestei interacţiuni spontane ar fi limitată şi
rolul lor puţin eficient.
Acţiunea mediului poate fi în egală măsură o şansă a dezvoltării (mediu favorabil) sau o frână (chiar
un blocaj) al dezvoltării (mediu substimulativ, ostil, alienat, nesecurizant).

În condiţiile în care şi ereditatea şi mediul sunt prezenţe obligatorii dar cu contribuţie aleatoare, în
raport cu procesul dezvoltării, societatea umană a perfecţionat un mecanism de prevenire a imprevizibilului
şi de creştere a controlului asupra dezvoltării. Acest rol îl are educaţia.

În această perspectivă educaţia apare ca liantul dintre potenţialitatea de dezvoltare (oferită de

ereditatea individului) şi oferta de posibilităţi a mediului.

Pentru o abordare corectă a educaţiei centrate pe copil trebuie pornit de la teoriile solide care au pus
bazele conceptului de educaţie timpurie.

Teoriile constructiviste acordă atenţie în egală măsură eredităţii şi educaţiei în dezvoltarea

copilului, dezvoltarea cognitivă fiind în prim-plan. Copiii sunt abordaţi ca subiecte care îşi utilizează
capacităţile fizice şi intelectuale în continuă dezvoltare, pentru a interacţiona cu mediul şi a acţiona asupra
acestuia. J. Piaget, (Epistemologia genetică, p. 104) identifică stadiile dezvoltării în procesul de învăţare şi
formare a personalităţii copilului:
• stadiul inteligenţei senzorio-motorii, cuprins între 0 şi 2 ani;
• stadiul gândirii preoperaţionale, cuprins între 2-6 ani;
• stadiul operaţiilor concrete, cuprins între 6/7 – 10/11 ani;
• stadiul operaţiilor formale, peste 11 ani.

Piaget a demonstrat rolul activ al copilului în explorarea mediului în care trăieşte, în dezvoltarea sa
cognitivă şi morală. Interacţiunea copilului cu mediul este hotărâtoare în primii doi ani de viaţă, când se
formează structurile mentale, prin învăţare senzorială, realizată pe etape.

Teoria dezvoltării psihosociale a lui Erik Erikson completează teoria dezvoltării cognitive a lui
J.Piaget., considerând dezvoltarea ca un proces de integrare a factorilor biologici individuali (ereditatea),
cu cei socio-culturali (mediul) şi cu factorii de educaţie.

Teoria învăţării socio-culturale şi zona proximei dezvoltări a lui Lev Vâgotsky subliniază
caracterul social al învăţării, în timp ce teoria inteligenţelor multiple a lui Howard Gardner evidenţiază
laturile forte şi punctele vulnerabile care influenţează dezvoltarea fiecărui individ, iar John Dewey
subliniază necesitatea îmbogăţirii experienţei personale în faza de dezvoltare a conceptelor ca o componentă
vitală. Studiile privind problemele dezvoltării psihice ale omului consideră copilăria (ca primă etapă a
vieţii) etapa de maximă importanţă pentru întreaga dezvoltare ulterioară. Cercetările ştiinţifice arată
imensa plasticitate a copilului, nevoia sa de a trăi într-un mediu uman, pentru a fi nu doar ,,candidat la
maturitate'', ci o fiinţă umană autentică.

În copilărie se formează toate conduitele adaptative importante, se pun bazele personalităţii, se

constituie structurile importante energetice, intelectuale, creative, sociabilitate, o serie de aptitudini,
caracteristicile comportamentelor de bază, reacţiile afective – voliţionale, multilateralitatea aspiraţiilor, etc.

425
 Tot în copilărie se pregăteşte copilul pentru procesul alfabetizării, proces ce în societatea modernă
începe înaintea intrării copilului în şcoală. Prin alfabetizare, copilul se adaptează condiţiilor fundamentale şi
primare ale nivelului social de cultură. Dezvoltarea pe acest plan va continua până în momentul în care
posibilitatea de a citi şi a scrie, devenite active, încep să servească trebuinţe şi interese psihice intelectuale
dobândite (interne) şi întreţine astfel un nivel de cultură, dinamismul şi apetitul său.

Copiii care beneficiază de un mediu stimulativ au o dezvoltare accelerată în comparaţie cu cei

crescuţi într-un mediu nefavorabil.

Cercetările subliniază importanţa educaţiei la vârste timpurii ca vârste la care unele achiziţii sunt
foarte rapide, economice şi productive. La alte vârste aceste achiziţii ar fi zadarnice şi sterile sau laborioase
şi nerentabile. Tot ce se întâmplă în primii ani de viaţă ai copilului este esenţial, atât pentru progresul său
imediat, cât şi pentru viitorul său. De aceea copilăria este o perioadă fundamentală pentru dezvoltarea
sistemului nervos central, dezvoltare ce determină progresele pe plan fizic, cognitiv, lingvistic, social şi
emoţional ale copilului.

Cercetările atrag atenţia asupra corelaţiei dintre dezvoltarea copilului şi calitatea nutriţiei, îngrijirii,
educaţiei şi, implicit, asupra vulnerabilităţii copilului în timpul acestei perioade formative, considerată
critică sau sensibilă.
Conform noilor abordări, perioada copilăriei timpurii este considerată perioada de vârstă cuprinsă
între 0 – 6/7 ani (Curriculum pentru educaţie timpurie, p. 2) Din punct de vedere al dezvoltării, în această
perioadă sunt foarte importante aspectele privind:
• evoluţia fizică, mentală, socială şi emoţională, care îmbracă faze, stadii, ritmuri şi repere de evoluţie
specifice, fiind distinctă de cea a copiilor mai mari sau a adulţilor;
• gradul cel mai mare de dependenţă, în perioada timpurie, de relaţiile cu ceilalţi (părinti, fraţi, co-
vârstnici, alţi adulţi) nu doar pentru a supravieţui, ci şi pentru securitate emoţională, integrare
socială, formarea competenţelor cognitive şi achiziţii culturale;
• rolul societăţii moderne în transformările progresive ale competenţelor fizice, mentale, cognitive şi
social-emoţionale ale copiilor, din perioada micii copilării până la intrarea în şcoală. Aceste
transformări marchează formarea competenţelor şi capacităţilor, modurilor de relaţionare,
comunicare, învăţare şi joc etc;
• satisfacerea nevoilor de bază ale copiilor: asigurarea îngrijirii şi alimentaţiei corecte, asigurarea
afecţiunii parentale - malnutriţia, îngrijirea neadecvată şi lipsa afecţiunii parentale afectând decisiv
dezvoltarea acestora;
• tratamentele la care este supus: dacă este maltratat sau abuzat, efectele se resimt în toată perioada
copilăriei şi, în funcţie de durata şi gravitatea tratamentului la care a fost supus, şi în perioada
maturităţii;
• deşi se poate vorbi de principii generale universale, contextele şi experienţele ce marchează
dezvoltarea variază foarte mult, fiind marcate în special de capacităţile individuale ale copilului, de
nevoile lui speciale, gen apartenenţă etnică, circumstanţe economice, sociale şi culturale.

Aceasta perspectivă – a dezvoltării - documentată în numeroase cercetări pretutindeni în lume,

reflectă regularităţile ce se regăsesc în dezvoltarea fizică şi psiho-socială în timpul copilăriei. Copiii îşi
construiesc propria modalitate de înţelegere a lumii. Ei învaţă interacţionând cu adulţii, cu copiii şi cu
mediul înconjurător, corelând noile experienţe cu ceea ce deja au înţeles. Adulţii trebuie să ofere materiale,
sprijin, ghidarea copilului, pentru a asigura valorificarea oportunităţilor de învăţare.

426
 Relația grădiniță-școală-familie-societate

BULAT GABRIELA DANIELA

G.P.P ,,Csipike”Sfântu Gheorghe, Jud. Covasna

Motto:
"Educația este cea mai puternică armă pe care o poți folosi pentru a schimba lumea."
( Nelson Mandela)

Sistemul de învățământ, ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, tinzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Una dintre sarcinile grădiniței, este pregătirea copilului pentru
școală, prin intermediul a două forme specifice, jocul și învățarea. Invățământul preșcolar trebuie să
realizeze educația preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului, în
raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Cu toate acestea, complexitatea actului educațional, a realității umane și sociale contemporane și
sarcinile tot mai dificile cărora trebuie să le facă față procesul educațional, fac să se identifice tot mai multe
fisuri în relația amintită. Se recunoaște faptul că deciziile, acțiunile și rezultatele educației nu mai pot fi
realizate decât în comunitatea de opțiuni dintre mediile responsabile – familie, școală și comunitate.
Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii
individului, cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă
interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile
societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este
pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a
lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al
unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al
mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când
intervin primele contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de
bază) şi continuă de-a lungul vieţii omului.
Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea
ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral putem urmări
implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea
copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative( extracurriculare) şi cu
privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii.
Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi, in primul rând prin caracterul său. După cum un tâmplar nu lucrează
în acelaşi mod şi bradul si stejarul, tot aşa şi noi trebuie să ţinem cont de,,lemnul” fiului sau fiicei noastre,
elevului sau elevei noastre, adică de elasticitatea şi rezistenţa,,capitalului său biopsihic”, pentru a şti ce
putem face din el fără prea multe riscuri. In ziua de azi educaţia este un fenomen social de transmitere a
experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a culturii, către generaţiile de copii şi tineri, in scopul pregătirii
lor pentru integrarea în societate. Factorii instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, comunitatea, totul
educă: oamenii, lucrurile, fenomenele, dar în primul rând și în cea mai mare măsură – oamenii. Între aceștia
primul loc îl ocupă părinţii și educatorii. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia
organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv care contribuie pentru formarea unui om apt capabil să
participe la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viață, să fie pregătit pentru muncă . Menirea şcolii
este nu numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Ajungem şi la un alt factor care contribuie la educarea copilului, care este familia. Familia exercită o
influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele
din familie. In familie se conturează caractere. Atât părinţii cât și educatorii trebuie să intervină în timpul
427
procesului de învățământ în numeroase situaţii, pentru a corecta comportamentul copilului. Odată copilul
ajuns la vârsta preşcolară, familia împarte într-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii si pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ, care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil, în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme aşa-zis ,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de dragoste, de viaţa
sexuală, etc. Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoală este nu numai recomandabilă ci şi
obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de înfruntat alte şi alte
probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-o
mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă și depăşirea stereotipurilor şi continuând cu
identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de mediul
economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, rezultatele
determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar si
scăderea fenomenului delicvenţei.
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri în educaţie, în jurul elevilor
se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.

"Scopul educației este să înlocuiască o minte goală cu una deschisă."

( Malcolm S. Forbes)

428
 RELAŢIA ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Profesor: Bulc Mirela

Şcoala Gimnazială Nr.1 Sîmbăta, judeţul Bihor

Rolul şcolii este acela de formare a persoanelor capabile să utilizeze o bază de informaţii tot mai
largă, să se adapteze flexibil la noile medii şi condiţii, să lucreze în mod efectiv în echipă, să aibă o atitudine
empatică autentică faţă de alte grupuri şi culturi şi să rezoneze moral în mod responsabil la noile provocări
şi influenţe distructive.
Oricât de bine ar fi pregătit un elev, nu se va integra în viaţa socială dacă nu practică un
comportament civic (activ, liber, responsabil, deschis, tolerant, comunicativ, reflexiv, autoevaluativ), unele
atitudini şi valori morale (cinstea, corectitudinea, sinceritatea, respectul faţă de prieteni, părinţi, oameni în
general, faţă de şcoală, muncă).
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă
succes la şcoală şi, mai târziu, in viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se
consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa
funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţiala în organizarea şcolii şi a clasei de elevi.
Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura
relaţiilor publice.
Parteneriatele şcoală – familie - comunitate au la bază ideea că profesorii, elevii, părinţii ceilalţi
membri ai comunităţii sunt parteneri în educaţie. Dacă în trecut aceste parteneriate erau activităţi cu caracter
opţional şi ţineau mai mult de domeniul relaţiilor publice, în prezent ele au un rol esenţial în procesul de
educaţie a elevilor, deoarece îi ajută să-şi dezvolte competenţe şi abilităţi sociale încă din primii ani ai
copilăriei, pregătindu-i să aibă succes la scoală şi mai târziu, în viaţă şi în carieră.
Relaţia şcoală - comunitate reprezintă perspectiva din care reiese faptul că educaţia şcolară poate
contribui la diminuarea devianţei şcolare numai dacă se deschide către problemele comunităţii şi ale
elevilor. Conexiunea şcoală - comunitate este remarcată în probleme „delicate" precum abandonul şcolar,
devianţă juvenilă şi integrarea copiilor cu cerinţe educative speciale. Din punct de vedere cultural şi
asistenţial, această relaţie se poate concretiza prin iniţierea unor manifestări în care elevii să poată
dovedi ce pot face pentru comunitate: expoziţii, ateliere de creaţie, implicare în acţiuni comunitare (de
exemplu, acţiuni de ecologizare a unor parcuri), implicare în campanii umanitare, activităţi de voluntariat
etc. Se urmăreşte şi crearea oportunităţii implicării membrilor comunităţii în activităţile elevilor:
organizarea şi sponsorizarea unor evenimente, participarea la campanii de ajutorare şi susţinere a elevilor
care înregistrează performanţe şcolare, dar care au posibilităţi materiale reduse în cadrul familiei. Avem în
vedere utilitatea unor acţiuni precum: informarea comunităţii cu privire la starea de fapt și atragerea atenţiei
asupra gravităţii şi consecinţelor în plan socio-economic la nivelul localităţii (dat fiind faptul că abandonul
datorat sărăciei generează la rândul său sărăcie). Pregătirea şcolară şi profesională deficitară creează
premise pentru rata ridicată a şomajului şi a situaţiei financiare precare. Cei care abandonează şcoala nu vor
avea formată morala şi cultura civică necesară rolului de părinte şi a celui de cetăţean al comunităţii.
Autorităţile locale se pot implica în procesul educaţional şi asistenţial prin acordarea de fonduri pentru
reparaţii sau investiţii familiilor nevoiaşe şi şcolilor, asigurarea resurselor materiale pentru desfăşurarea
activităţilor didactice, colaborarea în vederea derulării unor proiecte pentru diminuarea riscurilor de eşec
şcolar. Facilitarea obţinerii de surse financiare extrabugetare în vederea organizării unor activităţi didactice
se poate realiza prin: organizarea unor concursuri, expoziţii, târguri educaţionale şi activităţi extraşcolare cu
rolul de a contribui la asimilarea cunoștinţelor şi dezvoltarea unor abilităţi specifice (tabere de pictură, de
modelaj, de sculptură etc.), alocarea unor spaţii în folosinţa şcolii etc. Parteneriatul dintre şcoală şi agenţii
economici se înscrie în stabilirea unui echilibru între cererea şi oferta educaţională. Sursele de finanţare
externă pot fi: închirierea unor spaţii în vederea desfăşurării unor activităţi educative sau comerciale,
vânzarea unor produse realizate de către elevi și/sau profesori în cadrul unor expoziţii sau târguri,
sponsorizări pentru diverse proiecte, susţinerea cheltuielilor legate de şcolarizarea elevilor.

429
 Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţina rezultate
foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să paşească pe treptele superioare ale
invaţării şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul elevilor
se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.
Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia
formală a copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a
sistemului social ce include şi familiile si comunitaţile.

Bibliografie:
1. Pescaru, Băran, A. „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
2.Nicola,I. „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000
3.Neamţu,C. Devianţa şcolară.Ghid de intervenţie în cazul problemelor de comportament
ale elevilor, Editura Polirom, Iaşi,2003
4.Agabrian, M. Şcoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iaşi,2006
5. Agabrian, M. & Milea, V. Parteneriate şcoala - familie - comunitate, Institutul
European, Iaşi,200

430
 “Educație fără frontiere!”: Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate

Înv.Bulhac Mihaela

Întrebarea care trebuie să stea în atenţia tuturor participanţilor la actul educaţional este următoarea:
Cum va trebui să educăm copilul de azi, tînărul/adultul de mîine, pentru a se încadra într-o societate în care
numai responsabilitatea,voinţa, hotărîrea, curajul şi dorinţa de a munci îi poate asigura o existent optimă?
Răspunsul este deosebit de complex şi nu poate fi oferit de familie fără şcoală sau de şcoală fără familie.
Bineînţeles, dintre cei doi factori, familia, ca cel mai apropiat colaborator al şcolii, care o secondează sau ar
trebui să o facă, aproape şi sincer, vine cu decizii esenţiale. Problema educaţiei tinde să devină o problemă
prioritară a tuturor celor ce văd limpede evoluţia fiinţei umane .
Educaţia presupune participare, trăire, comunicare între indivizi concreţi, presupune o cunoaştere
profundă a evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă.Educaţia se clădeşte având ca fundament şcoala şi
familia, iar între ele şi comunitate, mediul extraşcolar şi extrafamilial, activează elevul, obiect şi subiect al
educaţiei.Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna
integrare a elevului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile sociale interesate direct sau indirect de domeniul
educaţiei copilului de vârstă şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare şi colaborare. Ea contribuie la
transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală şi colectivă. Totodată şcoala face posibilă
participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi luarea deciziilor.Schimbul de informaţii
favorizează interacţiunea socială şi permite unui număr mare deoameni să ia parte activă la soluţionarea
problemelor care îi privesc. Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care schimbările s-au accelerat simţitor, într-
o societate a opţiunilor individuale şi sociale multiple, marcată de o multitudine de tranziţii, de naturi diferite.
Educaţia este solicitată să răspundă provocărilor unei lumi şi a unor indivizi în derută, o lume în care s-au
pierdut şi se pierd repere, iar sistemele etice se află în criză.
Instituţiile de învăţământ trebuie să fie sprijinite permanent de familie pentru a-şi putea atinge
obiectivele . Copilul pleacă din familie şi, după cele patru- şase ore petrecute la şcoală, se întoarce în famile, care
trebuie să-i asigure un climat favorabil astfel încât elevul să se pregătească în mod constant pentru a face faţă mai
târziu cerinţelor societăţii. În familie, copilul învaţă să se aprecieze pe sine şi pe ceilalţi, depinde de un anumit
mod de viaţă, vine în contact cu valorile şi normele societăţii.
Societatea contemporană are nevoie de tineri bine pregătiţi,competitivi pe piaţa muncii, dispunând
de abilităţi multiple.Elevul are uneori o atitudine ostilă faţă de şcoală, nu este suficient de motivat pentru ase
integra cerinţelor ei. La originea acestei abordări este fie educaţia necorespunzătoare din familie, fie greşelile
pedagogice ale profesorului. Rezolvarea educativă poate fi eficientă şi pozitivă în aceste situaţii numai dacă se
bazează pe tratarea individuală a elevilor, ţinând cont de trăsăturile personalităţii elevului, de relaţia dintre el,
educator şi părinţi, de atitudinea lui faţă de procedeul educativ folosit.
Majoritatea părinţilor de astăzi consideră ruptura dintre generaţii inevitabilă, şi totuşi, ei recunosc că
temelia pentru o disciplină corespunzătoare şi pentru stabilirea unui sistem de valori sănătos este o comunicare
corespunzătoare. Majoritatea dintre noi consideră că, în vederea dezvoltării caracterului copilului nostru, trebuie
să-i spunem ceea ce nu ne place la el.

Ne încărcăm discursul cu predici, sfaturi şi porunci – şi toate acestea transmit neacceptare. În multe familii,
comunicarea verbală constă doar în critici. Critica îl face pe copil să se apere;astfel, pentru a evita şi alte
complicaţii, el se retrage într-o lume tăcută acasă şi comunică doar cu colegii şi prietenii bine aleşi. Îi este uşor să
vorbească, pentru că ştie că, orice ar spune, va fi acceptat.Părinţii care doresc să deschidă comunicarea cu copiii
lor trebuie să se pregătească să audă unele lucruri destul de alarmante. Ce fel de ascultător eşti dacă asculţi numai
lucruri bune şifrumoase?
Copiii simt nevoia să-şi împărtăşească bucuriile, dar au, de asemenea, nevoie de cineva căruia să-i
împărtăşească problemele, neliniştile inimii, temerile, eşecurile, cineva care sănu spargă şi să nu fărâme, care să
nu învinovăţească.Atât părintele, cât şi copilul au nevoie să transmită, dar este important ca transmiterea să se

431
facă la momentul potrivit. Dacă problema nu se rezolvă ascultând, atunci părintele trebuie să discute.Iniţiativa de
a reface comunicarea deteriorată stă în mâinile adultului. Părintele a greşit prin faptul că a permis realizarea unei
rupturi fără să facă nimic să o împiedice. Adevărata comunicare există, dacă se păstrează legătura cu copilul
mărindu-se capacitatea de a-l accepta ca pe o persoană cu drepturi, nevoi şi valori proprii.
Un dialog permanent cu şcoala facilitează relaţia părinte-copil, deoarece părintele află
comportamentul şi rezultatele copilului în acest mediu şi poate lua măsuri eficiente în cazul în care este nevoie.
Această relaţie nu este univocă, pentru că şi profesorul poate afla care este cauza unui eventual eşec, datorat unor
probleme în cadrul familiei.Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea personalităţii copilului, care
este urmărit atât în familie, cât şi în şcoală, astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de educaţie şi
instrucţie se împletesc şi se sprijină reciproc. Rolul cadrelor didactice nu se mai reduce doar la educaţia la catedră
sau în clasă.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă
(care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin societate,
copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea
cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Relația grădiniţă – şcoala - familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
instituţiile de învăţământ şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic
asupra copiilor atunci când aceştia văd cadrul didactic sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii.
Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ , poate deveni un
start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici
genii. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.

Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

432
 GRADINITA- SCOALA-FAMILIA-COMUNITATE- PARTENERI IN EDUCATIE
BUMBES NICOLETA
GRADINITA CU P.N. GURA FOII

Educatia prescolara nu se reduce la pregatirea intelectuala, ci reprezinta mai cu seama educatia simturilor,
a comportarii civilizate, a stapanirii de sine, a vointei, a creativitatii, a atitudinii pozitive fata de semeni.In
contextul actual al existentei noastre, educatia isi multiplica importanta si functiile. Acest fenomen este intr-o
legatura fireasca cu dinamica evenimentelor si evolutiilor sociale, cu ritmul si amploarea cercetarilor stiintifice
realizate in domeniul psihologiei invatarii si dezvoltarii, cu nevoile educationale crescande ale copiilor si
tinerilor care se formeaza ca personalitati la acest inceput de mileniu.
Gradinita este prima dintre aceste institutii care resimte impactul reformelor de tot felul, prin
efectele pe care le genereaza in planul relatiilor cu caracter interpersonal si care se reflecta asupra climatului
afectiv in care se dezvolta noile generatii de copii.
Tinand cont de multimea fenomenelor sociale care influenteaza procesul formarii si dezvoltarii
personalitatii copilului mic, semnalam cresterea importantei actiunilor educative care se realizeaza in
contextul gradinitei.Aceste actiuni alatura traditionalului, modernismul ca urmare a faptului ca la aceasta
varsta copilul receptioneaza cu multa usurinta evenimentele percepute direct: sosirea unei persoane straine
in gradinita, o serbare, o sezatoare, o vizita la muzeu, o excursie. Toate aceste impresii se imprima in sufletul
copilului, iar intr-o forma sau alta sunt transpuse in propria sa activitate.
Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu mai pot fi realizate decât în
comunitatea de opţiuni dintre mediile responsabile – familie, grădiniţă, şcoală şi comunitate.Mai mult, se
dezvoltă concepte ca : opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc, opţiunea personală,
implicarea acestuia de la vârstele cele mai mici în responsabilităţile şi drepturile pe care societatea le
identifică şi le recunoaşte.
Este nevoie de a se dezvolta un nou concept care să întărească schimbarea în relaţiile dintre instituţiile de
învăţare şi familie.Acest concept este parteneriatul educaţional, unul dintre cuvintele cheie ale pedagogiei
contemporane. Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul
copilului la nivelul procesului educaţional.El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, deciziişi acţiuni educative
între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se desfăşoară permanent şi împreună cu actul educaţional propriu-zis.El se
referă la cerinţa că proiectarea, decizia, acţiunea şi evaluarea în educaţie să fie realizate în cooperarea şi
colaborarea dintre instituţii, influienţe şi agenţi educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între :
- instituţiile educaţiei : familie, grădiniţă, şcoală şi comunitate;
- agenţii educaţionali : copii, părinţi, cadre didactice, specialişti în rezolvarea unor probleme
educaţionale ( psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuţi, etc.);
- membrii comunităţii cu influienţă asupra creşterii, educării şi dezvoltării copilului (medici, factori de
decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei, etc.) ;
Actual, relaţia educator-copil are sensuri noi, este o relaţie de colaborare, datorită aspectelor ei de
conducere democratică şi flexibilităţii în luarea deciziilor.Nu numai copilul învaţă şi se dezvoltă sub influienţa
educatorului, ci şi acesta se formează şi se transformă prin relaţia educativă. Rezolvarea fiecărei probleme
educative adaugă competenţe noi cadrului didactic. Numai un cadru didactic de tip reflexiv, creator şi dinamic
care acceptă schimbarea în raport cu fiecare generaţie, va găsi răspuns la noile întrebări.
Părinţii şi comunitatea se influienţează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii poate sprijini sau
devia vieţile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate să se comporte ca o sursă de forţă şi
siguranţă sau ca o relaţie a dezvoltării. Părinţii pot influienţa comunitatea ca indivizi sau ca membri ai unui

433
grup.Ei pot contribui la dezvoltarea comunităţii şi la fixarea prioritătilor sociale. La educarea copilului
contribuie deci, ca instituţii bine determinate ale societăţii, familia, grădiniţa, şcoala şi comunitatea. În
momentele diferite ale creşterii, dezvoltării, devenirii fiinţei umane, fiecare dintre aceste instituţii sociale are
rol important. Mai mult, astăzi este determinată nevoia unui parteneriat educaţional între acestea, în
favoarea unei educaţii eficiente pentru individ şi societate.
În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, instituţia şcolară dezvoltă o serie de
structuri de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acest timp este nevoie de activităţi de susţinere în afara
grupei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile, cât şi familiei şi cadrelor didactice.
Structurile de sprijin ale instituţiilor şcolare merg pe linia cabinetelor de asistenţă psihopedagogică, de
consiliere, de rezolvarea unor probleme specifice ( cabinete de logopedie şi orientate profesională ) şi a
centrelor de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvoltă astfel la acest nivel programe specifice de
sprijin individualizat şi de grup pentru copii, părinţi şi cadre didactice.
Grădiniţa eficientizează realizarea unui parteneriat cu copiii prin valorizarea şi respectarea identităţii
sale cu familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic cu toate resursele
educative ale societăţii, pe care le identifică, le implică şi le foloseşte în activitatea educativă. Identificând şi
valorificând dimensiunea personală a individului, realizăm însă nevoia valorizării şi aprecierii familiei ca un
mediu primordial şi afectiv necesar familiei individuale. Familia trebuie sprijinită şi nu înlocuită în educarea
tinerei generaţii. Se recunoaşte tot mai mult influienţa şi altor instituţii din comunitate asupra informării şi
formării copilului.
Astfel, la nivelul grădiniţelor au loc activităţi de religie, concepute de cadrul didactic cu avizul
specializat al preoţilor din parohie. Copiii participă de sărbători la slujbe religioase, împărtăşindu-se. Se
subliniază dorinţa copiilor de a fi în legătură permanentă cu obiceiurile sfinte de -a lungul anului. Ei sunt
entuziasmaţi şi participă cu plăcere la sărbătorile prilejuite de Crăciun şi Paşti.
De asemenea, colaborarea cu poliţia este marcată prin activităţi susţinute de poliţişti, prin educaţie
rutieră, comportament civic, etc.
Brigada de pompieri se implică în informarea şi îndrumarea cadrelor didactice şi a copiilor.
Primăria este principalul factor al comunităţii locale care sprijină instituţiile şcolare.
Astăzi se cere tot mai mult înţelegerea parteneriatului educativ ca formă de unificare, sprijin, asistenţă
a influienţelor educativ-formative. Experienţa dovedeşte că o atmosferă destinsă între agenţii educativi
facilitează învăţarea. Există o reţea complexă de relaţii în cadrul unei instituţii şcolare care are un potenţial în
influenţarea potenţialului copiilor.
Cele mai importante relaţii sunt :
- relaţia dintre cadru didactic şi elev ;
- relaţii interindividuale ( dintre elevi, dintre cadrele didactice, dintre cadrele didactice şi specialişti
care sprijină şcoala, dintre cadre didactice şi personalul administrativ al şcolii, etc.) ;
- relaţia dintre cadrele didactice şi părinţi ;
Colaborarea dintre instituţia de învăţământ şi familie presupune o comunicare efectivă ţi eficientă, o
unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba despre interesul copilului.
Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu instituţiile de învăţământ sunt eficiente şi benefice ambilor
factori în condiţiile în care comunicarea este reală, în funcţie de dimensiunea sa umană.
Din relaţia grădiniţă-şcoală-familie-comunitate copiii cîştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, iar
între participant se creeaza relatii positive si fiecare isi dezvolta sentimental coeziunii sociale.
Bibliografie:
• Dumitrana, M. (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti;
• Farca, S. (2010), Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori, Editura Trei, Bucureşti;
• (2008), Educaţia timpurie şi specificul dezvoltării copilului preşcolar.

434
 EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERE:
RELAŢIA - GRĂDINIŢĂ - ŞCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE
Prof. înv. preşcolar: Bunea Elena,
Grădiniţa cu program prelungit nr 2(5),Brăila

Plecând de la funcţia centrală a educaţiei de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului

tot timpul urmărim scopul principal şi anume cel al integrării sociale optime, deoarece copilul, mai apoi
adultul se află într-o permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. Acesta asimilează normele
şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană, o
interacţiune permanentă fiind astfel pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi
responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme
specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala,
instituţiile culturale, societatea în general dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de
informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici(de la naştere), când intervin
primele contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea
unor statusuri şi roluri succesive.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă,de comportament), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare ce îşi pun
amprenta asupra întregii personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării
depinde de modelele oferite de părinţi,de familie în general, de felul în care aceştia interacţionează şi îi
solicită pe copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât, aceştia reprezentând mereu
un model pentru copii.
Activitatea educativă din grădiniţă şi mai târziu şcoală nu poate fi izolată, separată de alte influenţe
educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste
permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a instituţiei cu familia.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc, acesta fiind
prea mic pentru a se putea exprima.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a
informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie întotdeauna în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe,legături strânse cu familia pentru atingerea unor
obiective comune. Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens
cu privire la scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă, mai târziu şcoală şi familie reprezintă relaţia de colaborare a părinţilor cu
persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a
colabora cu personalul grădiniţei - şcolii, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului grădiniţă - şcoală - familie – societate este bine să ne amintim că în viaţa
copilului şi a familiei orice angajat al instituţiei este important: bunica ce pregăteşte cele mai grozave
mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare care-i ajută pe cei mici, educatoarea-persoana care le este
întotdeauna un sprijin, învăţătoarea care-i îndrumă şi-i pregăteşte pentru experienţele vieţii viitoare, astfel,

435
fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul său îndeplinindu-şi atribuţiile şi influenţeazând dezvoltarea
copilului.
Relaţia dintre toţi aceşti factori externi poate influenţa pozitiv sau negativ educaţia copilului care
trebuie să fie o acţiune ce presupune schimb de experienţe, de competenţe şi de valori între toţi adulţii ce îl
susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional
dintre familie şi instituţie să se extindă şi către comunitatea care le include.
Prin crearea unor relaţii corecte de bază, parteneriatului grădiniţă-şcoală-familie- comunitate câştigă
un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi creându-se relaţii pozitive ce fac posibilă dezvoltarea
sentimentului de coeziune socială. Comportamentele cadrelor didactice au un mare rol în crearea acestor
punţi între instituţii şi familia copilului, atitudinea acestora şi poziţia adoptată reprezentând cheia succesului.

436
 PARTENERIAT EDUCATIONAL:GRADINITA-FAMILIE-COMUNITATE

Burca Anisoara

După familie,grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate.Această instituţie îl

aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său.Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi obiecte
care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune,îl provoacă să se exprime şi îi propune,incipient,angajarea
în relaţiile sociale de grup.Copilul preşcolar începe să-şi definească treptat începutul personalităţii
sale,învăţământul preşcolar reprezentând din acest punct de vedere piatra de temelie,premisa dezvoltării
ulterioare,baza de la care se porneşte în construirea personalităţii fiecărui viitor cetăţean.
În munca oricărei educatoare se întâlnesc două realităţi de care trebuie să ţină seama tot timpul şi anume :
trăsăturile comune copilăriei,universalitatea vârstei copilăriei şi diversitatea,unicitatea fiecărui copil cu care va
lucra.Principala preocupare a educatoarei,în tot timpul activităţii sale,este aceea de a realiza un echilibru stabil
între ceea ce este comun şi ceea ce este individual în grupă,între dezvoltarea psihică şi cea fizică a fiecărui
copil,între activitatea desfăşurată şi progresele realizate etc.Dificultatea constă în a găsi exerciţii şi tipuri de
activităţi potrivite,atât pentru întreaga grupă,cât şi pentru fiecare membru în parte,raspunzând fiecărei nevoi
individuale.Teza educabilităţii şi a maleabilităţii fiecărui copil în practică devine mai dificilă,datorită
experienţei şi specificului conduitei fiecărui copil.Educaţia devine artă,în cazul descoperirii portiţei deschise
spre cunoaştere şi acomodare a fiecărui preşcolar.Trăsăturile individuale (temperamentul,predispoziţiile
ereditare,experienţa dobândită etc.) devin premise ale succesului sau insuccesului în primele săptămâni de
activitate.
Ştim cu toţii : copiii sunt diferiţi.Şi totuşi câteva lucruri esenţiale îi fac să fie asemenea:toţi au nevoie de
dragoste,de securitate,de hrană bună şi de stimulare,toţi simt nevoia de siguranţă,de acceptare,de
recunoaştere,toţi caută sprijin în adult şi au nevoie de acesta pe măsură ce îşi dezvoltă încrederea în sine şi îşi
dobândesc propria independenţă. Independenţa spre ce anume? Independenţa de a fi membri participativi ai
comunităţii, membri care ştiu să îşi asume responsabilităţi şi să urmărească să le fie respectate drepturile.
Grădiniţa este unul dintre partenerii comunitari implicaţi şi consecvenţi a cărei existenţă în societate
marchează începutul traseului educaţional al copilului şi primii paşi către viitoarea sa devenire de cetăţean
responsabil. Întregul personal al grădiniţei se străduieşte să acopere aceste nevoi sprijinind copilul în mod
nemijlocit, prin intervenţie directă şi continuă. Relaţia dintre comunitate şi grădiniţă este de determinare şi
susţinere reciprocă. De nenumărate ori, grădiniţa este pusă în situaţia de a rezolva o serie de probleme pe
care,prin dimensiunea şi locul pe care îl ocupă ,nu pot fi soluţionate fără un sprijin adecvat şi o susţinere directă
din partea comunităţii. Pe de altă parte, comunitatea încearcă să preia tot ceea ce îi oferă societatea şi în egală
măsură intervenţiile sistemului de educaţie.
Conceptul de parteneriat (provenit din engl.partnership), în sens etimologic desemnează relaţiile stabilite
între asociaţi din instituţii diferite. Termenul parteneriat se bazează pe premisa că partenerii au un fundament
comun de acţiune şi un principiu al reciprocităţii, ceea ce le permite să-şi unească eforturile spre atingerea unui
ţel comun. Colaborarea partenerilor implicaţi în educaţie presupune construirea unei relaţii clădite pe unificarea
unui sistem de valori şi cerinţe adresate copilului.Conceptul de parteneriat educaţional constituie o atitudine
în câmpul educaţional, şi presupune colaborare, cooperare, comunicare eficienta, acces egal, acceptarea
diferenţelor şi interacţiuni îndreptate în scopul optimizării rezultatelor educaţiei.
Datorită abordării curriculare flexibile şi deschise pe care o presupune în rezolvarea problemelor cu care
se confruntă astăzi educaţia, parteneriatul educaţional tinde să devină un concept central.Din abordarea
curriculară a educaţiei rezultă nevoi precum aceea de cunoaştere, respect şi valorizare a diversităţii, ce
presupune unicitatea fiinţei umane şi multiculturalitatea. Fiecare copil este unic, are particularităţi diferite,
determinate de caracteristici individuale şi de apartenenţa lor la un spaţiu şi o identitate socio-culturală.

437
Copilul intră, de la începutul existenţei sale, în interacţiuni umane, care se manifestă în diverse forme: ca
interdependenţă a factorilor sociali, ca influenţare, ca schimb de idei, sentimente şi stiluri de conduită.
Particularităţile individuale reprezintă răspunsurile personale la solicitările mediului, unicitatea venind din
ecuaţia subiectivă a fiecăruia, din stilurile de învăţare, din ritmurile dezvoltării, din trăsăturile, capacităţile,
competentele şi comportamentele fiecăruia, amprenta culturală fiind importantă pentru că determină bogăţia
diversităţii la nivelul grupului social.
Parteneriatul educaţional se instituie între următoarele instituţii: familie (partener tradiţional al şcolii),
şcoală (ca instituţie socială transmiţătoare de valori), comunitate (ca beneficiar al serviciilor educaţionale),
agenţii educaţionali (elevi, părinţi, cadre didactice, psihologi, alţi specialişti), instituţii de cultură
(universităţi, biblioteci, muzee, centre de cultură), şi alţi factori interesaţi în dezvoltarea instituţională a
sistemului de educaţie.
Obiectivele parteneriatelor educaţionale sunt:
1 să asigure coerenţa politicilor şi strategiilor de menţinere a educaţiei ca sector prioritar ;
2 să consolideze cadrul instituţional şi legislativ al dezvoltării umane ;
3 să asigure instrumente instituţiilor şcolare necesare în dezvoltarea programelor specifice;
4 să implice comunitatea în asigurarea calităţii educaţiei;
5 să asigure colaborarea şcolii cu beneficiarii în sensul realizării echităţii, a egalităţii de şanse;
6 să elaboreze programe comune, menite să faciliteze integrarea socio-profesionale a absolvenţilor;
7 să confirme şi să întărească rolul unităţilor de învăţământ în viaţa comunităţii;
8 să asigure articularea programelor europene şi internaţionale care determină măsuri de inovare şi de
dezvoltare la nivel local, judeţean sau regional;
9 să asigure, în cooperare cu mass-media, informarea corectă şi completă a beneficiarilor şi publicului în
ceea ce priveşte impactul social al programelor şi măsurilor din domeniul educaţional.
Grădiniţa reprezintă un sprijin pentru comunitate şi nu doar un loc în care copiii îşi însuşesc
cunoştinţe.Atunci când părinţii,copiii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră parteneri în educaţie,se
creează o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Din acest motiv, parteneriatele trebuie văzute ca o
componentă esenţială şi necesară în organizarea grădiniţei şi a grupei de preşcolari.Pentru realizarea unui
parteneriat trebuie stabilite câteva forme de relaţionare necesare.Astfel ,trebuie respectate cele patru condiţii de
realizare ale acestui proces: comunicare,coordonare,cooperare şi în final,parteneriat.
În ceea ce priveşte relaţia dintre grădiniţă şi părinţi cele mai frecvente forme de organizare a acestei
relaţii sunt :
1 Şedinţele cu părinţii;
2 Discuţii individuale între cadrele didactice şi părinţi;
3 Organizarea unor întâlniri cu părinţii ;
4 Implicarea părinţilor în manifestări culturale ale şcolii şi activităţi recreative;
5 Voluntariatul ;
6 Asociaţiile de părinţi ;
Există câteva tipuri de implicare a familiei care ne pot ajuta să creăm parteneriate
eficiente cu painţii,comunitatea,pentru a spori eficienţa procesului educativ.
1. Părinţii pot primi ajutor pentru a crea medii familiale care să sprijine experienţele
de învăţare ale copiilor prin modalităţi diverse, printre care: oferirea de informaţii despre organizarea
spaţiului de acasă al copiluluipentru a-i sprijini învăţarea,dar şi jocul,sprijinirea în înţelegerea unei relaţii cu
dublu sens,între familie şi grădiniţă.
2. Comunicarea cu părinţii este recunoscută drept esenţială, iar stabilirea unui canal de
comunicare cu două sensuri despre progresul copiilor se poate realiza prin: organizarea
consultaţiilor individuale ritmice cu părinţii, dar şi prin realizarea unor dosare/ portofolii în care să se

438
prezinte activitatea copiilor care vor fi trimise acasă spre consultare.
3. Voluntariatul reprezintă o practică de succes şi presupune organizarea acţiunilor de ajutor din partea
părinţilor (la grădiniţă, acasă sau în alte locaţii) sau a altor agenţi care să sprijine echipa grădiniţei, dar şi pe
copii. Pentru a identifica disponibilitatea părinţilor şi timpul pe care îl pot aloca e indicat să se dea un chestionar
la început de an şcolar. Părinţii, în spaţiul
grupei, pot acţiona ca voluntari prin activităţi precum:
1 acordarea ajutorului în derularea activităţilor din centre sau supravegherea lor;
2 însoţirea copiilor în activităţile extraşcolare (excursii, vizite la obiective turistice sau
3 culturale);
4 implicare în realizarea decorurilor pentru un eveniment, o serbare.
4. Implicarea părinţilor în luarea deciziilor reprezintă o verigă importantă a parteneriatului.
5. Colaborarea cu comunitatea, prin identificarea resurselor care vor susţine învăţarea şi vor
spori experienţa copiilor se poate realiza prin mijloace precum: integrarea serviciilor comunităţii prin
parteneriate care implică grădiniţa şi alte agenţii care sunt interesate de aspecte legate de viaţa civică, sănătate,
cultură, recreere etc.
Pentru a avea rezultate deosebite cu copii,pentru a crea un mediu adecvat desfăşurării cu succes a
procesului instructive-educativ este indicat să existe un parteneriat educaţional funcţional grădiniţă familie
,începând de la grupa mică şi continuând până la grupa pregătitoare.Din experienţa mea cu copiii şi cu părinţii
pot spune ca numai existând o colaborare strânsă educatore-copii-părinţii poţi avea rezultatele scontate,doar
astfel poţi realiza obiectivele propuse,poţi crea o atmosferă benefică de învăţare,de joc,de
prietenie,încredere,reuşită,etc.În cadrul parteneriatelor cu părinţii am prezentat grădiniţa,oferta educaţională,am
specificat drepturile şi obligaţiile părinţilor şi copiilor,regulile grupei,am organizat
serbări,lectorate,şedinţe,excursii,ieşiri la locuri de joacă pentru copii,lecţii deschise,expoziţii ale proiectelor
tematice desfăşurate cu copiii,acţiuni de voluntariat,ecologie,studii de caz(copii cu
CES;ADHD),etc.Parteneriatele mi-au oferit ocazia de a închega o echipă puternică,,familia nostră’’,de a crea
o atmosferă plăcută şi de încredere reciprocă ,siguranţa reuşitei copiilor noştri. Până în prezent,am reuşit să ne
cunoaştem mai bine copiii,să ne cunoaştem mai bine pe noi,să ne cunoştem între noi,cu bune şi rele,să învăţăm
unii de la alţii,să ne acceptăm,şi consider că e un start bun pentru cristalizarea celor 7 ani de-acasă!Prin
intermediul parteneriatului am pus bazele unei educaţii democratice,interculturale şi incluzive,am reuşit să
formez caractere frumoase şi puternice!
În urma derulării acestor parteneriate,ca urmare a studiului individual se impun câteva recomandări atât
pentru cadrele didactice cât şi pentru părinţi.Recomandările pentru părinţi ar fi urmatoarele:să le prezinte
copiilor grădiniţa ca un loc unde se pot juca cu alţi copii,unde pot învăţa lucruri interesante;să ceară sfatul
cadrelor didactice;să participe la evenimentele din grădiniţă(serbări,şedinţe,voluntariat,etc);să ceara
educatoarelor informaţii despre copil şi să ofere informaţii despre acesta; să dorească să participe la luarea unor
decizii cât mai bune pentru grădiniţă,etc.Educatoarele ar trebui să ţină seama de următoarele aspecte: să
informeze părinţii în legătură cu problemele curente ale învăţământului (de exemplu, schimbările din
Curriculum); să trimită însemnări despre evoluţia copilului în grădiniţă, să caute oportunităţi pentru discuţii
informale; să invite părinţii la activităţi, să-i implice în organizarea centrelor de interes/ activitate, în crearea
centrelor tematice,în decorarea clasei pentru serbări sau alte activităţi; să ajute pe părinţi să înţeleagă importanţa
sprijinului lor în educaţia copiilor; să participe la activităţile comunităţii,etc.
În educaţie, parteneriatul se prezintă ca o concretizare a acţiunii de ,,renovare” a învăţămâtului. El apare
ca o alternativă ce poate permite accelerarea schimbărilor pe tărâmul educaţional în direcţia unei mai profunde
colaborări între factorii implicaţi în dirijarea dezvoltării personalităţiicopilului. În acelaşi timp relaţia
partenerială în educaţie creează premisele unui învăţământ performant, perfectibil în concordanţă cu dinamica
societăţii.Activitatea ăn parteneriat are nenumărate avantaje,deoarece ceează relaţii de colaborare,clarifică

439
diverse probleme educative,oferă un nou cadrude dezvoltare a personalităţii copiilor. Activitatea în noul
curriculum preşcolar îl citează pe D’Hainaut care atrăgea atenţia asupra faptului că “punctul central al
curricumurilor trebuie sa fie elevul, nu materia…. şi că atunci când se vorbeşte de conţinutul curricumului
trebuie să înţelegem ca nu este vorba de enunţări de materii de învăţat, ci de scopuri exprimate în termeni de
competenţe,moduri de a acţiona sau de a şti în general ale elevului’’. Competenţa se naşte şi se va evalua la
confluenţa verbelor: a şti,a şti să faci, a şti să fii,a şti să devii,astfel devine esenţială capacitatea de
transformare,de autodevenire permanenta,de racordare la cerinţe din ce în ce mai dinamice.Pentru a realiza
aceste competenţe rolul cel mai important revine educatoarei şi modului de realizare a comunicării
didactice,implicit a iniţierii de parteneriate educaţionale benefice pentru copii,cât şi pentru factorii implicaţi:
grădiniţă,familie,comunitate.

Bibliografie:
Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004;
P.R.E.T.,Modul nr.2 :,,Împreună pentru copii:grădiniţa şi comunitatea’’,Bucureşti,2008;
Vrăşmaş, E., A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucureşti, Editura Aramis 2002.

440
 Parteneriate educaţionale: grădiniţă-familie, grădiniţă-şcoală

Prof. Burcheci Tamara Mihaela

Școala Gimnazială Specială ,,Sf. Vasile”, Craiova

Într-o lume tot mai izolată, mai puţin dispusă pentru socializare, cooperarea între factorii
educaţionali – grădiniţă, şcoală, familie devine necesară şi se impune şi ca obligaţie morală din partea
acestora pentru a favoriza socializarea copiilor, pentru a-i familiariza, prin exemple şi modele cu adevărate
valori ale spiritualităţii umane.
Educaţia şi-a multiplicat necontenit formele de organizare, odată cu evoluţia societăţii, în care rolul
său a devenit din ce în ce mai important. Factorilor educativi tradiţionali, familia şi şcoala, li s-au adăugat
alţii noi, precum biserica, instituţiile de cultură, mass-media, diferite centre de agrement, adică toţi aceia
care asigură educaţia non-formală. Nu este posibilă în zilele noastre o existenţă izolată, în afara comunităţii,
cu binele şi relele acesteia, deci o educaţie concepută şi derulată exclusiv în cadrul familiei, fără aportul
calificat al şcolii. Acţiunea concentrată a factorilor educativi este un deziderat important, pe care şcoala şi
grădiniţa trebuie să-l conştientizeze şi să-l concretizeze.
Personalul specializat al grădiniţei şi al şcolii ar trebui să orienteze familia pentru ca aceasta să-şi
sporească rolul în formarea personalităţii copilului. Are drept atu interesul celor mai multe familii pentru
confortul material şi spiritual în care creşte copilul, nivelul cultural la care se prezintă astăzi cele mai multe
familii din ţara noastră.
Până la vârsta preşcolarităţii familia s-a îngrijit de nutriţia copilului, de condiţiile sale de trai, a
imprimat copilului un program zilnic, s-a ocupat de sănătatea sa fizică şi morală, atribuţii pe care şi le
îndeplineşte şi în continuare. În familie s-au pus bazele comunicării prin limbaj, ale interrelaţionării cu
semenii, s-au creat atitudini faţă de realitatea înconjurătoare. Drept factor care frânează relaţia este de luat în
seamă neimplicarea multor părinţi în actul educaţiei din cauza programului de muncă prea complicat sau
întreruperea pentru perioade mai mari sau mai mici, a contactului părinţilor cu copiii lor, adesea lăsaţi în
grija bunicilor sau a unor persoane străine de familie .
Este datoria oricărui cadru didactic să monitorizeze întregul sistem de factori care influenţează
formarea copilului, să-i orienteze astfel încât acţiunea lor să fie pedagogică, mai aproape de şcoală .
Acţiunea adulţilor ar trebui să fie orientată nu doar spre copilul de care sunt legaţi, ci către toţi
copiii. În fond, îi pregătim pe copii pentru o societate mai bună, mai democratică şi nu trebuie să ne fie
indiferent cum se vor comporta copiii noştri peste 15-20 de ani .
Grădiniţa tradiţională a folosit convorbirea zilnică a educatoarei cu părinţii care însoţesc copiii
dimineaţa sau îi iau acasă la sfârşitul programului, serbarea şcolară, lecţia deschisă cu participarea părinţilor,
lectoratul pentru părinţi, care şi-au dovedit eficienţa în timp. Putem găsi şi forme noi de colaborare, reciproc
avantajoase .
Relaţia părinte-şcoală/grădiniţă trebuie să se bazeze pe încredere. Încrederea înseamnă cunoaştere şi
preţuire reciprocă, respect şi dorinţa de comunicare. Ascultarea părinţilor care povestesc mici întâmplări din
familie în care e implicat copilul poate conduce la evaluarea mediului familial, pe baza căreia se ia decizii.
Educatoarea trebuie să fie prietenoasă, să încurajeze, să aprecieze contribuţia familiei la educaţia copilului.
La rândul său, educatoarea prezintă întâmplări din grădiniţă, dovedind familiei interesul faţă de evoluţia
copilului, faptul că nu-i este indiferent cum se prezintă acesta. Educatoarei i se cere să fie relaxată, calmă şi
atentă, să comunice expresiv, înţelegând prin aceasta nu numai limbajul adevărat, ci şi contactul vizual,
expresia feţei, zâmbetul, gesturile.
Misiunea învăţământului preşcolar, ca învăţământ public nu poate fi realizată decât în interiorul
spaţiului comunitar, ca rezultat al interacţiunii grădiniţiei cu mediul social, cultural şi economic. Se impune,
deci, realizarea unei comunicări eficiente cu exteriorul, realizarea de partneriate autentice. Proiectul de
parteneriat le foloseşte părinţilor pentru a cunoaşte şi respecta obligaţiile legale privind creşterea şi educarea
copiilor, cadrelor didactice pentru perfecţionarea muncii în echipă, cunoaşterea copiilor ce vor fi preluaţi în
clasa I, cunoaşterea cerinţelor şcolii.
Educaţia vârstelor mici este considerată temelia personalităţii individului, de aceea educaţia trebuie să
răspundă, în primul rând, nevoilor individuale şi să realizeze echilibrul între acestea şi dezvoltarea socială.

441
 Când copilul este mic influenţele sunt organizate şi structurate de adulţii ce îl înconjoară: mai întâi
părinţii şi ceilalţi adulţi din familie, apoi educatoarea şi ceilalţi copii cu care relaţionează. Responsabilitatea
dezvoltării copilului, în primele etape ale vieţii sale, revine familiei şi nu întotdeaune influenţele sunt
pozitive. Chiar şi atunci când grădiniţa oferă programe bune şi eficiente, experienţele negative acumulate de
copil, uneori, în familie, nu pot fi contracarate. Mai mult, ceea ce asimilează copilul de la grădiniţă se poate
pierde dacă familia nu întăreşte şi nu valorifică suficient aceste achiziţii. Prin urmare, pentru ca activitatea
desfăşurată în cadrul unui program de educaţie preşcolară să fie, realmente, pe termen lung, eficientă, este
necesar ca specificul şi obiectivele acesteia să fie prezentate familiei, pentru ca, ulterior, să se iniţieze o
colaborare strânsă între aceasta şi grădiniţă.
Relaţia dintre familie şi grădiniţă ar trebui să fie o prioritate pe lista parteneriatelor educaţionale.
Dacă familia va fi implicată de la început în programul educativ, ea va percepe corect importanţa colaborării
cu grădiniţa, beneficiile acestei colaborări, iar implicarea sa în activitatea grădiniţei va fi conştientă,
interesată şi reciproc avantajoasă.
Parteneriatul educativ grădiniţă-familie trebuie iniţiat de instituţia preşcolară, ce are autoritatea
socială şi legală de a se ocupa de educarea copiilor, având, în acelaşi timp, şi calitatea -dată de pregătirea
psiho-pedagogică a personalului didactic- de a aprecia care sunt nevoile, posibilităţile copilului, raportate la
cerinţele societăţii.
Termenul de „parteneriat” se bazează pe premisa că partenerii au un fundament comun de acţiune şi
un principiu al reciprocităţii, ceea ce le permite să-şi unească eforturile spre atingerea unui ţel comun.
Colaborarea părinţi-educatoare presupune construirea unei relaţii clădite pe unificarea unui sistem de valori
şi cerinţe adresate copilului. O astfel de relaţie impune respectarea unor condiţii:
• comunicare între cei doi parteneri (educatoare-părinte);
• respect reciproc;
• implicarea partenerilor în identificarea şi promovarea intereselor copilului.
Părinţii vor fi implicaţi permanent în activitatea grădiniţei, nu doar atunci când se ivesc probleme. Ei
vor fi informaţi asupra politicilor educaţionale ale grădiniţei, vor cunoaşte scopul şi obiectivele programului
educativ la care participă copilul lor. Pentru ca parteneriatul să fie eficient, nu doar formal, este esenţial să
fie implicaţi în adoptarea deciziilor, să devină participanţi activi în derularea acţiunilor, să identifice, în
tematica acţiunilor, valorificarea informaţiilor pe care ei le-au oferit despre copiii lor. Părinţi şi educatori, cu
toţii au, în egală măsură, răspunderea contribuţiei şi eforturilor comune pentru a construi o relaţie de bună
colaborare în beneficiul copilului.

Bibliografie:
- Culegere metodică ,,Educația intelectuală a copilului preșcolar”, Editura Didactică și Pedagogică,
București, (1975);
- Bradu, B., ,, Preșcolarul și literatura”, Editura Didactică și Pedagogică, București, (1997);
- Debesse, M., ,,Psihologia copilului de la naștere la adolescență”, Editura Didactică și Pedagogică,
București, (1970);

442
 GRĂDINITA, FAMILIA SI COMUNITATEA – PARTENERI ÎN EDUCATIE
Prof inv.pres.Burda Alexandra Geanina
Gradinita Cu Program Normal Gradinile-Jud.OLT

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului
cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei
sale.
În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru
asumarea unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în
cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia,
grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de
informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a
lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau
secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării
depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult,
părinţii oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită
asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune
coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat
a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere,
dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a
familiei lui orice angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet
în fiecare dimineaţă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora
mai mare care-i ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este
întotdeauna un sprijin. Fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin
modul în care colaborează cu familia, influenţează dezvoltarea copilului.

443
 Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi
adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul
educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
 Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie:
psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.);
 Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale
copiilor etc.);
 Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor,
ai Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.);
În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie în
beneficiul acestora.
În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu:
instituţii sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor
membrilor comunităţii;
 asociaţiile nonguvernamentale , pentru rezolvarea unor probleme de ordin social;
 parteneri privaţi care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat;
 mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Bibliografie:,, Educatia timpurie si specificul dezvoltarii copilului prescolar”- 2008

444
 RELAŢIA GRĂDINIŢĂ – ŞCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE

Profesor: BURDUŢĂ ELENA-INA

Sunt mamă, educatoare, profesor şi îmi doresc cel mai mult să îmi vad copiii realizaţi în această
societate în continuă transformare.

Învăţămîntul romanesc ar trebui să fie un rezultat al cerinţelor sociale, al dezvoltării societăţii, al

prosperităţii în funcţie de alinierea ţării noastre la cerinţele europene.

Incă din perioada preşcolară, copilul trebuie să înţeleagă faptul că este un membru al unei
comunităţi, la început mai mică sala de grupă a grădiniţei apoi, cu cat acesta este pus în mai multe situaţii
externe instituţiei, cu atat sentimentul că aparţine unei societăţi este mai cultivat. Colaborarea dintre
grădiniţă, familie şi societate este esenţială în dezvoltarea individului ca membru cu drepturi dar şi cu
responsabilităţi al societăţii.

Cuvantul de bază în formarea personalităţii este RESPECTUL. Ne dorim o societate bazata pe

respect. În familie, în educaţie, în comerţ, în relaţiile externe graniţelor, în diferenţelor dintre generaţii, în
politică, oriunde ne dorim un comportament civilizat pentru semenii noştrii. Grădiniţa, şcoala şi familia
trebuie să conlucreze în dezvoltarea acestui sentiment ce stă la baza unităţii într-o societate performantă.

Proiectele educative sunt menite să consolideze parteneriatul dintre cele 4 părţi din dorinţa de a ajuta
elevii să aibă succes la şcoală şi mai apoi în viaţă, fiind astfel esenţiale In organizarea organizarea
activităţilor instructiv-educative. Colaborarea dintre părţi este bazată pe comunicare, informare reciprocă,
prin stabilirea unui set de valori concrete care ajută la formarea copiilor într-un ritm de viţă sănătos mental,
emoţional şi fizic.

Şcoala este o instituţie în care se realizează educaţia într-o manieră organizată îndreptand elevul spre
domeniul în care va dori să muncească, să se realizeze şi să se perfecţioneze ca individ, capabil fiind să
participe la dezvoltarea societăţii. Calitatea de om se dezvoltă permanente din familie, cultivată mai apoi de
grădiniţă, de şcoală şi demonstrată în relaţiile socio-umane ale acestuia. În societatea actuală dar mai ales în
cea de maine, succesul individului se bazează pe încrederea de sine, pe independenţă şi pe posibilitatea de a
relaţiona cu alţii. Educarea aceptor sentimente şi deprinderi se realizează mai întai în familie şi apoi în
şcoală.

Rezultatul colaborării dintre toţi factorii de dezvoltare se va vedea în formarea microcelulelor

societăţii şi anume familiile. Stabilitatea acestora va contribui la construirea unei societăţi performante, de
oameni capabili să îşi respecte trecutul şi prezentul, să îşi menţină valorile autentice, să îşi respecte numele
şi ţara, să lupte pentru drepturile lor, să îşi păstreze credinţa şi să transmită mai departe idealuri concrete
generaţiilor ce vor urma.

Ca mamă, îmi educ copii să iubească să îşi respecte semenii şi săaccepte diferenţele dintre oameni.
Ca educatoare, le inspir copiilor spiritul comunitar de într-ajutorare şi colaborare între semeni. Ca profesor
de educaţie plastică le dezvolt imaginaţia, deprinderile practice şi dragostea pentru valorile artistice
autentice şi pentru frumos. Ca om şi membru al comunităţii îmi pun amprenta pe propia-mi cărămidă, care
defineşte zidul unei societăti puternice şi independente.

445
 EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERE !
ŞCOALA ŞI FAMILIA - UN PARTENERIAT EFICIENT

Profesor limba engleză, BURIU ROXANA

Şcoala Gimnazială “Vasile Voiculescu”, Pîrscov, judeţul Buzău

Motto: “Poate că tinerii de astăzi nu simt bine promisiunea de noutate a lumii în care trăiesc.
Lumea lor li se pare atât de firească, încât nu le mai îngăduie să vadă că ei stau sub graţia izotopiei
posibile. Neînţelegând bine cât de aproaope sunt de o altă versiune a omului, s-ar putea să nu aibă nici
percepţia noutăţilor viitoare.
Este atunci datoria celor mai în vârstă, şi tocmai a celor pe care istoria i-a răsucit, la început
împotriva voinţei lor, să povestească, dacă au sfârşit prin a înţelege ce s-a întâmplat cu ei, ceva din
frumuseţea lumii viitoare. Este datoria lor să încerce o cronică a ideilor de mâine.
Şi ce adânc este acest mâine !” ( Constantin Noica)
Formarea şi dezvoltarea personalităţii umane se realizează sub acţiunea a numeroşi factori,
interni şi externi, naturali şi sociali, ca şi sub acţiunea unui ansamblu de influenţe organizate şi
întreprinse deliberat sau ocazional şi lipsite de intenţionalitate.
În lucrarea ,,Pedagogie. Fundamente teoretice”, Liliana Ezechil face diferenţa între două
concepte fundamentale, cu o deosebită semnificaţie teoretică şi practică: ,,factori educaţionali” şi
,,mediul educaţional”.
Familia constituie unul din factorii educativi care prezintă o importanţă covârşitoare în formarea
şi dezvoltarea personalităţii. Familia are un rol important în creşterea şi educarea copiilor, reprezintă
principala verigă în dezvoltarea fizică şi psihică a acestora.
Între mediile educaţionale, şcoala reprezintă o instituţie socială specifică, având destinaţia de a
realiza, preponderent, pregătirea tinerelor generaţii pentru integrarea socială.
În mod constant copiii învaţă cum să relaţioneze cu sine şi cu ceilalţi, cum să exploreze şi să
rezolve probleme, învaţă comportamente. Această învăţare se realizează prin interacţiunea cu ceilalţi:
părinţi, profesori sau copii. Comportamentul acestora reprezintă modele de comportament pentru
copil.
Familia este prima colectivitate care îşi pune amprenta pe caracterul omului şi, în acelaşi timp,
şcoala este cea care pune temelia viitoarei personalităţi.
Între cei doi factori trebuie să existe o permanentă colaborare bazată pe încredere, respect,
stimă, cointeresare în obţinerea eficienţei maxime în educaţia copilului. Elevii noştri vor fi mai bine
pregătiţi cu cât vom şti să colaborăm mai mult cu părinţii şi cu alţi factori educativi.
Unul dintre cele mai importante obiective educative ale şcolii şi familiei este formarea la elevi a
unei atitudini pozitive, conştiente faţă de învăţătură. Acest lucru nu se poate realiza decât dacă există
încrederea în sine. Aceasta se dezvoltă încă din primele zile de viaţă şi se construieşte progresiv în
timpul copilăriei şi al adolescenţei. Făurirea ei se realizează prin achiziţii succesive şi influenţe diverse,
dar totul începe în familie.
Atitudinea elevului faţă de muncă şi faţă de învăţătura este rezultatul influenţelor educative
exercitate de familie şi şcoala asupra lui. Dacă părinţii şi educatorii se preocupă nu numai de suma
cunoştinţelor educative pe care şi le însuşeşte elevul, ci şi de atitudinea lui faţă de munca şcolară, dacă
elevul îşi pregăteşte lecţiile din proprie iniţiativă, în baza unor deprinderi de muncă bine consolidate şi
a obişnuinţei de a munci sistematic, se poate afirma cu certitudine că munca educativă a şcolii şi
familiei a fost încununată cu succes.
După unii analişti, şcoala are de îndeplinit trei obiective majore: de a pregăti individul pentru o
activitate benefică, de a-l forma ca viitor cetăţean şi de a-l împlini ca fiinţă umană. Şcoala nu trebuie să

446
ofere doar informaţii de ordin ştiintific, ci să formeze elevul ca pe un individ capabil să se integreze
socio-profesional, să-şi canalizeze energia şi aptitudinile într-o direcţie corectă, să se manifeste plenar,
să fie receptiv la valorile culturale, religioase şi morale ale societăţii în care trăieşte.
Toate acestea nu se pot realiza decât printr-o colaborare strânsă şi susţinută dintre familie şi
şcoală. Doar aşa ele pot pune în aplicare acest proces de educare a fiinţei umane în devenire. Important
este ca aceşti doi factori să-şi dirijeze acţiunile spre un scop comun.

447
 ,,ÎMPREUNĂ PENTRU COPIII NOȘTRI”
PROIECT EDUCAȚIONAL ÎN PARTENERIAT CU FAMILIILE PREȘCOLARILOR

Prof. Inv. preprimar Burlacu Anita

Grădinița PN ,,Lumea Copiilor” Lupeni

Argument:
Responsabilitatea dezvoltării copilului în primele etape ale vieţii revine în primul rând familiei sale. Intrarea
copiilor în grădiniţă la grupele mici este resimţită, atât de copii cât şi de către părinţi, ca o rupere care provoacă
emoţii, temeri de ambele părţi. Educatoarele care îi preiau pe copii sunt zilnic „asediate” cu întrebări şi cereri
ale familiei, care-şi exprimă astfel dorinţa de a avea în continuare controlul situaţiei, iar impulsul de a verifica
toţi factorii care acţionează asupra copiilor lor evidenţiază grija şi neîncrederea acestora. Orice modificare în
comportamentul copiilor, cu excepţia celor absolut pozitive, devin pentru unii părinţi motive de îngrijorare, de
suspiciune şi ridică semne de întrebare referitoare la influenţele de la grădiniţă.
Pe de altă parte, cadrele didactice din grădiniţă au nevoie oricum de sprijinul familiei copiilor, atât
pentru a prelua şi dezvolta direcţiile de acţiune formativ-educativă pe care le antrenează instituţional, cât şi de a
găsi rezolvări concrete la necesităţi de diverse categorii: financiare, practic-aplicative, organizaţionale sau
logistice.
Toate acestea conduc la necesitatea unui parteneriat real, activ, cu implicarea părinţilor.
Descrierea proiectului: Prin activităţile proiectului, grădiniţa recunoaşte şi accentuează rolul părinţilor de
primi educatori, încercând să-i determine să înţeleagă că aceasta face mai mult decât o simplă instituţie socială,
ea educă şi instruieşte.
Puncte tari (ale aplicării proiectului):
o se va înlesni adaptarea copiilor la viaţa de grup;
o părinţii vor învăţa mai multe despre etapele dezvoltării unui copil;
o părinţii îşi vor împărtăşi experienţele;
o părinţii se vor împrieteni între ei;
o relaţia grădiniţă-familie se va întări;
o părinţii îşi vor putea descoperi copilul sub diferite aspecte care le implică colectivitatea;
o va spori încrederea familiei în grădiniţă;
o va spori eficienţa activităţilor instructiv-educative desfăşurate în grădiniţă.
Puncte slabe:
• posibil ca unii părinţi să nu trateze cu acelaşi interes acest proiect;
• posibil ca unii părinţi să se manifeste în mod nedorit.
Scop:
 Implicarea şi participarea părinţilor în viaţa grădiniţei, astfel încât să devină parteneri activi şi avizaţi în
educaţia copiilor lor;
 Informarea părinţilor cu privire la strategiile de cunoaştere a copilului;
 Crearea de oportunităţi pentru valorificarea experienţelor pozitive dobândite de părinţi în educarea
copilului.
Obiective:
♦ Formarea părinţilor în spiritul ideii de parteneri egali şi responsabili în educaţia copilului preşcolar;
♦ Informarea şi minima formare a competenţelor părinţilor, necesare realizării unei bune şi corecte
educaţii acasă;
♦ Conştientizarea de către părinţi a rolului instructiv educativ al grădiniţei prin trăirea emoţională alături
de copiii lor a satisfacţiei dobândirii unor priceperi şi deprinderi;

448
 ♦ Participarea activă în cadrul parteneriatului familie-instituţie preşcolară;
♦ Convingerea părinţilor pentru a investi în dezvoltarea personală a copiilor şi a grupei în ansamblu.

Metode/tehnici de lucru: întâlniri cu specialişti, consiliere, dezbateri, vizionarea unui documentar, jocuri,
expuneri, prezentare de imagini foto, studiu individual, expoziţie foto şi cu lucrări ale copiilor.
Grup ţintă:
• părinţii neîncrezători şi suspicioşi cu privire la rolul instructiv educativ al grădiniţei;
Etapele proiectului:
 Realizarea unui studiu în vederea identificării comportamentelor la părinţi;
 Investigarea cauzelor ce determină aceste comportamente;
 Organizarea întâlnirilor cu părinţii în vederea analizării cauzelor;
 Distribuirea materialelor de informare a părinţilor (studiu individual);
 Desfăşurarea calendarului de activităţi stabilit pentru proiect.
Rezultate aşteptate:
- schimbarea premiselor relaţiei grădiniţă-familie;
- informarea despre educaţia propriului copil.
Echipa de lucru: educatoarele grupei, psiholog, logoped, medic, asistentă.
Evaluare: chestionar; expoziţie foto; expoziţie cu lucrările copiilor şi ale părinţilor; consemnările din
jurnalul grupei.

449
 PARTENERIATUL GRĂDINIŢĂ, ŞCOALĂ, FAMILIE, COMUNITATE – UN
DEZIDERAT AL SOCIETĂŢII ACTUALE

Prof. Burlacu Corina

Şcoala Gimnazială „Constantin Giurescu” Chiojdu

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului
cu scopul integrării acestuia în societate. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali, el asimilează
normele şi valorile societăţii în care trăieşte, modele socio-comportamentale, precum şi mijloacele sociale de
comunicare umană. Omul modern trebuie pregătit pentru viaţa socială actuală, pentru asumarea rolurilor şi
responsabilităţilor ce îi revin integrării in societate. Acest proces se realizează de-a lungul întregii vieţi, în
cadrul unor forme specifice de activitate socială şi culturala, în cadrul specific al unor instituţii sociale precum:
familie, grădiniţă, şcoală, instituţii culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de
informare.
Procesul de integrare în societate începe în familie, în timpul copilăriei mici, atunci când intervin
primele contacte sociale şi experienţe de viaţă ,continuând de-a lungul întregii vieţi , odată cu dobândirea unor
funcţii şi responsabilităţi. Familia este prima care formează cele mai importante deprinderi comportamentale
(ordinea, respectul, politeţea, răbdarea, cinstea, sinceritatea etc.). Un rol primordial în realizarea acestor sarcini
îl reprezintă modelul parental, părinţii fiind primii care îi oferă copilului modele de comportament în diferite
situaţii. Tot în familie copilul învaţă primele deprinderi de viaţă sănătoasă – deprinderi de alimentaţie, de
igienă, de atitudine etc., toate acestea constituind suportul dezvoltării lui ca persoană şi ca personalitate.
O continuare a procesului de integrare în societate, ca răspuns la cerinţele actuale, îl reprezintă activitatea
educativă din grădiniţă. Odată cu intrarea intr-un nou mediu educativ, copilul ia contact cu o instituţie care se
conduce după principii şi metode ştiinţifice, care deţine o mare parte dintre mijloacele specifice valorificării
potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Apare în acel moment odată cu elementul cheie de integrare a
copilului în grădiniţă şi noţiunea de parteneriat, ce presupune realizarea unor înţelegeri pentru atingerea unor
obiective comune grădiniţă-părinţi. Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă
relaţională şi de colaborare a părinţilor cu cadre didactice competente din domeniul educaţiei. Condiţiile pentru
ca acest parteneriat să funcţioneze o reprezintă nevoia de respect reciproc, încredere şi consens cu privire la
scopurile activităţii educative, precum şi asumarea de ambele părţi a unor drepturi şi responsabilităţi.
Şcoala are un rol primordial în refacerea identităţii sociale şi valorizarea potenţialului uman în
concordanţă cu normele U.E.
Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Şcoala nu poate funcţiona singular, ea fiind alcătuită
din mai mulţi factori de educaţie, care vin la rândul lor cu o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi nonguvernamentale, poliţie, dispensar, biserică etc.
Parteneriatul care trebuie să se realizeze între şcoală – părinţi - comunitate presupune colaborarea
strânsă între aceştia precum şi combinarea avantajelor specifice pentru toţi partenerii. Parteneriatul poate fi
soluţia pentru alocarea şi folosirea resurselor locale, pentru atragerea altor resurse cu scop unic de rezolvare a
problemelor comunităţii. Principiile care stau la baza parteneriatului şcoală - părinţi-comunitate sunt prevăzute
şi în Legea Educaţiei Naţionale, între acestea amintim : principiul calităţii, relevanţei, descentralizării,
eficienţei, transparenţei, asigurării egalităţii de şanse, incluziunii sociale, centrării educaţiei pe beneficiarii
acestora, participării şi responsabilităţii părinţilor, respectării dreptului la opinie al beneficiarilor direcţi ai
sistemului de educaţie, etc.
Este necesară consolidarea parteneriatului şcoală – familie - comunitate , având în vedere că şcolile pot
servi comunităţilor prin furnizarea de servicii după orele de curs: culturale, sportive, recreative, de socializare

450
etc. totuşi în relaţia de parteneriat pot interveni şi blocaje datorate : lipsei unei politici a şcolii în ceea ce
priveşte relaţia cu comunitatea şi familia, identificarea avantajelor şi a finalităţilor, raportarea la valori diferite ,
lipsa educaţiei civice, etc. Pentru depăşirea acestor blocaje se impune adaptarea şcolii la nevoile comunităţii/a
părinţilor prin: adaptarea curriculară la nevoile comunităţii locale, includerea în obiectivele şcolii a dezvoltării
spiritului comunitar, adoptarea unui management activ-participativ, care să urmărească implicarea şcolii în
proiectele comunităţii şi să conştientizeze totodată agenţii economici asupra rolului pe care îl au în educaţia
viitorilor cetăţeni.
Există numeroase forme de implicare a părinţilor în parteneriatul şcoală-familie, precum: Consiliul
reprezentativ al părinţilor/Asociaţia de părinţi, Comitetul de părinţi al clasei, Comisia pentru evaluarea şi
asigurarea calităţii în şcoală, etc.
Şcoala alături de părinţi şi alte instituţii, care funcţionează în comunitatea este direct influenţată de
nivelul de dezvoltare comunitară. O şcoală dezvoltată intr-o comunitate reprezintă motorul dezvoltării
comunităţii. Ea este cea care răspunde unei game cât mai largi de nevoi ale beneficiarilor săi direcţi sau
indirecţi, este mereu deschisă la parteneriate, dispunând de oameni pregătiţi şi motivaţi pentru dezvoltarea
societăţii.

451
 Familia ca mediu socializator și educațional
Prof. Burlacu Geanina
Liceul Teoretic ,,N.Iorga” Botoșani

" Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dăruit societății "

(N. Iorga)

A educa înseamnă a adapta copilul la mediul social al adulților, tinând seama de natura sa proprie, de
posibilitățile sale individuale de asimilare, înseamnă a face apel la mijloacele, metodele și procedeele care
corespund trebuințelor interesului personal al copiilor. Explicând copilului importanța regulilor morale în
acțiunile proprii, la aceasta vârstă, el trebuie privit ca o ființă activă, polivalent înzestrat, nu ca un "recipient
vid", care trebuie umplut. Primind acest ajutor, copilul este în stare să adauge ceva nou la tipul uman
obișnuit; interacțiunea sferelor de dezvoltare a copilului și câteva procese care îi permit să cunoască
realitatea se axează pe trei direcții:
- copilul va deveni capabil să se cunoască pe sine (dezvoltarea percepțiilor, sentimentelor, a gândirii;
adaptarea la propriile nevoi)
- să intre în relații cu alții ( să cunoască realitățile sociale)
- să intre în relații cu mediul social apropiat (să se apropie de informații). Sub influența rigorilor și a
regulilor morale cu care intră în contact, se produce o schimbare de fond a întregii activități psihice, are loc
trecerea progresivă a gândirii copilului de la contemplarea și înțelegerea intuitivă a fenomenului, a cazului
la logica regulii, a legii pe care o exprimă cazul, fenomenul și operarea în această concepție, fapt ce
reprezintă o adevarată schimbare în actul de cunoaștere, o schimbare de structură a înțelegerii. Se modifică
trebuințele, interesele, preferințele, se dezvoltă relațiile cu cei din jur.
Familia reprezintă pentru copil un organism reglator, care permite – în ciuda unei aparente sărăcii de
mijloace – să trăiască o viață foarte intensă , o viață proprie copilăriei. Nici o altă instituție, oricât de
calificată, nu este așa de sensibilă la exprimarea trebuințelor, la manifestarea slăbiciunilor sau a
potențialului dezvoltării copilului fiindcă nici o altă instituție nu cuprinde ființe legate atât de direct, de
vital, de copil, ca mama și ca tata.
Familia oferă copilului un mediu afectiv, social și cultural. Mediul familial, mai ales sub aspect
afectiv, este o școală a sentimentelor în care se modelează sub acest aspect personalitatea. Copilul trăiește în
familia sa o gamă variată de relații interindividuale, copiindu-le prin joc în propria conduită. Cu triplă
funcție ( reglatoare, socializatoare și individualizatoare), familia contribuie în mare măsură la definirea
personalității și conturarea individualității fiecărui copil.
Din punct de vedere practic, responsabilitatea sociala a parintilor se realizeaza in raport nemijlocit cu
modalitatea in care pentru educarea copilului in spiritul idealului de viata acestia stiu sa foloseasca
autoritatea lor parinteasca.
Autoritatea parintilor nu trebuie sa insemne ton autoritar, nici ordine sau dispozitii date copiilor si nici
sanctiuni ( mergand uneori chiar la bataie), ci o stare de ierarhizare a modalitatilor de procedura care incepe
cu "ascultarea" ceruta de parinti si sfarseste cu "intelegerea" dorita de copii. De modul in care parintii stiu sa
foloseasca autoritatea cu care sunt investiti depinde si ascultarea din partea copiilor lor. Aceasta ne
indreptateste sa acordam modului de folosire a autoritatilor parintilor, rolul de metoda a metodelor in
procesul educativ familial.
Educatia, unul din factorii dezvoltarii personalitatii ii permite copilului sa-si defineasca propria
personalitate fara a neglija insusirile fizice, intelectuale, afective, social- morale si volitiv – caracteriale.
Pornind de la aceasta premisa, copilul trebuie privit ca un individ unic inzestrat cu un bagaj de calitati si
defecte si nu trebuie sa-l comparam cu nici un alt copil chiar daca ni se pare ca seamana foarte mult.

Studiile psihologice scot in evidenta existenta a doua tipuri de morala : morala constrangerii si morala
cooperarii. Morala constrangerii este morala datoriei prin care copilul trebuie sa respecte anumite norme,
neconditionat. Oare se potriveste acest fel de morala unui copil de varsta mica? Nu! Copilul nu poate sa
respecte niste reguli impuse care i-ar ingradi dezvoltarea in ceea ce priveste responsabilitatea subiectiva,
individuala. In ceea ce priveste morala cooperarii, regulile de convietuire se constituie pe principiul

452
respectului reciproc, al trairii sentimentului de egalitate prin constientizarea si interiorizarea cerintelor si
normelor respective.
Analizand cele doua concepte ( morala constrangerii si morala cooperarii) ne punem intrebarea
fireasca "Cum inteleg copiii regula, corectitudinea sau incorectitudinea faptelor, minciuna si diferentierea ei
de inselaciune, greseala, gluma, limita de toleranta, normele de sanctionare folosite de adulti , ideea de
corectitudine in evaluarea vinovatiei?"
Mai intai trebuie precizat ca referitor la dezvoltarea caracteristicilor morale la aceasta varsta se poate
vorbi de mai multe stadii si nivele ale dezvoltarii morale :
a. Primul nivel – premoral – prevede stadiul de orientare la pedeapsa, de ascultarea si tinerea in
evidenta a restrictiilor importante. Aceasta inseamna a-l familiariza pe copil cu ceea ce e bine, cu ceea ce nu
este bine si mai ales prin scoaterea in evidenta a consecintelor faptelor rele.
b. Nivelul moralitatii autoacceptate trece prin stadiul acceptarii regulilor morale ca legi sociale
necesare si stadiul moralei ca acceptanta interna care se instituie intr-o ierarhie complexa. Acest sistem este
diferit de la copil la copil.
Adaptarea morala este adaptarea sociala , avand in vedere faptul ca morala este legata de viata sociala.
Cum morala presupune existenta unor reguli care il depasesc pe individ si care nu se pot elabora decat in
contact cu ceilalti oameni, notiunile fundamentale ale moralei copilului sunt rezultatul sintezei intre notiuni
impuse de adult ( morala cooperarr generatoare de responsabilitate subiectiva individuala).
Adoptand si aplicand principiile pedagogiei creativitatii, activitatea copilului nu trebuie redusa la rolul
unui simplu executant. El trebuie sa aiba libertatea de a nu fi numai "autorul propriilor sale ganduri,
atitudini si fapte de conduita". Nu trebuie adaptata o atitudine nonpermisiva , nu trebuie sa pretindem
copilului in toate imprejurarile o ascultare si o supunere absoluta, deoarece acest mod de tratare ar constitui
o frana in dezvoltarea lor psihica.
Un bun dobandit si mult apreciat, castigat de copil in primul rand in familie este comportamentul
moral ca rezultat al unui sistem de cerinte precise , categorice dublat de un permanent respect pentru copilul
care trebuie sa se simta iubit si ocrotit.
In acceptiunea cea mai larga a termenului, "copil bun" reprezinta in fapt suma trasaturilor pozitive
sructurate in dinamica comportamentului: sarguinta, cinste, initiativa creatoare, sociabilitate, politete,
dispozitie de colaborare etc., dupa cum educator bun ( cu referire si la parinti) inseamna: rabdare, calm,
intelegere, un fond afectiv numit, in termeni obisnuiti, dragoste fata de copil.
Cultivarea la prescolar a dragostei de bine, de adevar trebuie sa se desfasoare treptat adaptat varstei, ca
un sistem referential. De asemenea, trebuie avute in vedere si unele circumstante particulare, printre care
cele mai de seama sunt imprejurarile concrete ale fiecarei masuri sau actiuni cu caracter educativ,
considerarea educatiei ca un proces neintrerupt, continuitatea fiindu-i asigurata prin influentele pe care le
exercita coabiatarea, deprinderile, obiceiurile si intreaga comportare a tuturor membrilor grupului familial.
Cultivarea dragostei de bine, de adevar are nevoie, mai ales, de actiune si nu de verbalism, de activitate si nu
de dialog, de descoperire a virtutilor de catre copil si nu de oferire a lor de catre parinti.
Binele ajunge la copilul mic, de cele mai multe ori, sub formula "e bine sa faci asa!" si mai ales "nu e
bine ce faci!" Dar copilul se intreaba de fiecare data "de ce nu este bine?" Curent, la aceasta intrebare,
parintii raspund: "nu am timp sa discut, asa am zis, asa faci, daca n-o faci, ai s-o patesti!" Apropierea
copilului de bine ( cu semnificatia de norma de comportare si nu de ordin ce trebuie ascultat ) constituie
calea spre intelegerea binelui cu participare si cu satisfactiile ce decurg. Interdictia de a nu se juca pe starda
sau pe trotuar cu mingea trebuie sa fie inlocuita cu masuri concrete eficiente, creandu-se in alt loc sau
oferindu-i prilejul unor jocuri mai captivante cu participarea directa chiar a parintilor.
Pentru a putea descoperi "binele", care mai tarziu va deveni "principialitate, cinste, spirit de a-ti ajuta
aproapele, criterii de evaluare a comportarii", este necesar ca in grupul familial sa existe un cod de conduita
bazat pe o egala respectare a normelor atat de catre copii, cat si de catre parinti. Respectiv, cerand copiilor
sa actioneze intr-un anumit mod, parintii sa constituie modelul si imboldul in acea directie si nu factor
derutant.

453
 EDUCAŢIA FARA FRONTIERE!
RELAŢIA GRĂDINIŢA- FAMILIE- COMUNITATE

Prof. învaţământ preşcolar Burlacu Nicoleta

G.P.P.”Bobocei din Micro III”, Buzău
Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii
individului cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai
existenţei sale.
În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea
unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor
forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala,
instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării
depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită
asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune
coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a
informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune. Pentru
ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile
acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere,
dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a
familiei lui orice angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet
în fiecare dimineaţă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai
mare care-i ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este
întotdeauna un sprijin. Fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin modul
în care colaborează cu familia, influenţează dezvoltarea copilului.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi
adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul
educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.

454
 Parteneriatul educaţional se realizează între:
 Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie:
psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.);
 Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale
copiilor etc.);
 Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai
Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.);
În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie în
beneficiul acestora.
În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu:
instituţii sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor
membrilor comunităţii;
 asociaţiile nonguvernamentale , pentru rezolvarea unor probleme de ordin social;
 parteneri privaţi care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat;
 mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

1. Băran, Adina, (2004), Parteneriat în educaţie: familie – şcoală – comunitate, Editura Aramis Print,
Bucureşti
2. Bunescu, G., Alecu, G., Badea, D., (1997), Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
3. Dumitrana, Magdalena, (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti
4. Dumitrana, Magdalena, (2011), Cum creşte un pui de om, Editura Compania, Bucureşti şi educaţia
părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti
5. Mateiaş, Alexandra, ( 2003), Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii, Ghid de parteneriat şi
consiliere, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
6. Vrăşmaş, Ecaterina Adina, (2002), Consilierea

455
 Familia - partener educațional

Autor: Prof.înv.primar: Burnichi Mihaela

Școala Gimnazială ,,Înv. N.Pâslaru” Cașin, jud.Bacău

Şcoala este una dintre instituţiile esenţiale ale societăţii ale cărei rezultate influenţează atât
evoluţia beneficiarilor ei direcţi, cât şi pe cea a comunităţilor- beneficiarii indirecţi Pe fondul
schimbărilor pe care le traversează societatea românească, în încercarea de căutare şi
cristalizare a identităţii, şcoala are un rol primordial în refacerea identităţii sociale şi
valorizarea potenţialului uman, în concordanţă cu direcţiile europene prioritare de acţiune în
domeniul educaţiei: - identificarea factorilor implicaţi în domeniul educaţional şi stabilirea
rolului şi a responsabilităţilor fiecărui factor; - susţinerea parteneriatelor cu toţi factorii
sociali interesaţi de dezvoltarea educaţiei; - stabilirea setului de valori care să orienteze
evoluţia societăţii şi a educaţiei sale.
Activitatea didactică de bună calitate constituie un suport pentru progresul constant al
copilului în plan psihic și social. Copilul își va dezvolta potențialul nativ în măsura în care
școala va reuși să îl identifice corect, să îl cultive , dar nu va omite să se implice în
modelarea influențelor care nu aparțin orei de curs.
Educația este o acțiune la care își dau concursul școala, familia, întreaga societate.
Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie este
stringentă.
Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, dacă nu cunoaște condițiile familiale de muncă
și viață ale copiilor. Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor, dacă nu află
și modul lui de comportare în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a
activității pedagogice de la școală și invers – activitatea de la școală este o continuare a
activității de acasă.
Severitatea exagerată a unor părinți își va lăsa amprenta asupra personalității în formare
a copilului. Astfel de părinți impun un regim de viață și de învățătură peste limitele de
toleranță psihologică și psihofiziologică specifică vârstei. Ei impun copiilor lor un volum
prea mare de sarcini, interzic participarea la activități recreative, la jocurile specifice vârstei
și fac uz frecvent de pedepse care lezează demnitatea copiilor, chiar pedepse corporale.
La celălalt pol se află părinții superprotectori, cei care se învărt în jurul poftelor copilului.
Un astfel de copil va ajunge un egoist, pentru ca în familia sa el a cunoscut numai drepturi ,
nu și îndatoriri. Cu acești copii se lucrează foarte greu și devin dificili, deoarece ei cred că și
la scoală vor avea parte de aceleași privilegii. Atitudinea protectoare a părinților se poate
manifesta și prin limitarea excesiva a libertății și independenței de acțiune, a inițiativei
copilului.
Părinții devin deosebit de preocupați de copil, manifestă o teamă permanentă pentru viața și
activitatea copilului lor și de aceea stabilesc ei direcțiile de acțiune și comportare fără să
accepte abateri, plângeri și nemulțumiri. Principala consecință se exprimă într-un
456
comportament lipsit de inițiativă, instalarea unei temeri nejustificate de acțiune și mai ales
de consecințele ei, în ultimă instanță timiditate exagerata.
Obiectivul primordial al relației școală – familie îl reprezintă obținerea succesului
școlar. Evoluția pozitivă în planul activității școlare se exprimă prin termenii de progres,
reușită și succes școlar.
Școlarul are nevoie acasă de un mediu de viață în care să se simtă în siguranță. Intr-un climat
educativ bun, părinții sunt calmi, înțelegători, afectuoși, destul de flexibili în raporturile cu
copilul, fără însă a-i satisface orice capriciu. Copilul simte că parinții se ocupă de el, că sunt
interesați de necazurile și problemele lui, ca si de rezultatele scolare. Familia este un cadru
de disciplină ferm, în care și copiii și părinții împărtășesc același nivel de exigentă. Studiile
arată ca într-un climat familial pozitiv, copiii sunt originali și spontani, se descurcă singuri,
dovedind autonomie, își exprimă dorința de a crește, de a se impune și de conducători; știu
să se apere, doresc să înfrunte dificultățile, sunt perseverenți în realizarea unor scopuri. In
climatul actual întâlnim două tendințe contradictorii: părinții sunt preocupați de viitorul
copiilor lor, dar, în același timp, nu mai au timp să le acorde atenția cuvenită.
Este o sarcina a școlii, a învățătorului, în special, să identifice situațiile “dificile” din
familiile copiilor, să dirijeze strategiile educative în favoarea elevului și mai ales să
conștientizeze faptul că relația de parteneriat școală – familie este determinantă în obținerea
performanțelor școlare.

457
 Colaborarea grădiniţă-şcoală-comunitate
Prof. RALUCA-GEORGETA BURSUC
Şc. Gimnazială „Alexandru Ştefulescu” Tg-Jiu, Gorj

Sistemul de învăţământ, ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerinţele şi

posibilităţile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
dezvoltării sociale sistemele de învăţămînt se modifică, tinzându-se spre modernizarea metodelor de predare,
a conţinutului, a formelor de organizare precum şi a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele
instituţii educative.Una dintre sarcinile grădiniţei este pregătirea pentru şcoală, prin intermediul a două
forme specifice : jocul şi învăţarea.Învăţământul preşcolar trebuie să realizeze educaţia preşcolară având ca
funcţie majoră formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu
posibilităţile şi dotările sale, în interesul său sau a comunităţii sociale.
Cu toate acestea, complexitatea actului educaţional, a realităţii umane şi sociale contemporane şi
sarcinile tot mai dificile cărora trebuie să le facă faţă procesul educaţional să se identifice tot mai multe fisuri
în relaţia amintită. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu mai pot fi realizate
decât în comunitatea de opţiuni dintre mediile responsabile – familie, grădiniţă, şcoală şi comunitate.Mai
mult, se dezvoltă concepte ca : opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc, opţiunea
personală, implicarea acestuia de la vârstele cele mai mici în responsabilităţile şi drepturile pe care societatea
le identifică şi le recunoaşte. Este nevoie de a se dezvolta un nou concept care să întărească schimbarea în
relaţiile dintre instituţiile de învăţare şi familie.Acest concept este parteneriatul educaţional, unul dintre
cuvintele cheie ale pedagogiei contemporane. Este un concept şi o atitudine în câmpul educaţiei.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului
la nivelul procesului educaţional. El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, deciziişi acţiuni educative între
factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se desfăşoară permanent şi împreunăcu actul educaţional propriu-zis. El
se referă la cerinţa că proiectarea, decizia, acţiunea şi evaluarea în educaţie să fie realizate în cooperarea şi
colaborarea dintre instituţii, influienţe şi agenţi educaţionali.
Conceptul se adresează în special părinţilor şi cadrelor didactice şi se referă la acţiunea în acelaşi
sens. Ceea ce hotărăşte familia să fie în acord cu măsurile şcolare şi ceea ce face ca un părinte să nu fie legat
de celălalt. Actual, relaţia educator-copil are sensuri noi, este o relaţie de colaborare, datorită aspectelor ei de
conducere democratică şi flexibilităţii în luarea deciziilor. Nu numai copilul învaţă şi se dezvoltă sub
influienţa educatorului, ci şi acesta se formează şi se transformă prin relaţia educativă. Rezolvarea fiecărei
probleme educative adaugă competenţe noi cadrului didactic. Numai un cadru didactic de tip reflexiv, creator
şi dinamic care acceptă schimbarea în raport cu fiecare generaţie, va găsi răspuns la noile întrebări.Părinţii şi
comunitatea se influienţează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii poate sprijini sau devia
vieţile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate să se comporte ca o sursă de forţă şi siguranţă sau
ca o relaţie a dezvoltării.
Părinţii pot influienţa comunitatea ca indivizi sau ca membri ai unui grup.Ei pot contribui la
dezvoltarea comunităţii şi la fixarea prioritătilor sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca instituţii
bine determinate ale societăţii, familia, grădiniţa, şcoala şi comunitatea. În momentele diferite ale creşterii,
dezvoltării, devenirii fiinţei umane, fiecare dintre aceste instituţii sociale are rol important. Mai mult, astăzi
este determinată nevoia unui parteneriat educaţional între acestea, în favoarea unei educaţii eficiente pentru
individ şi societate.
În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, instituţia şcolară dezvoltă o serie de
structuri de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acest timp este nevoie de activităţi de susţinere în
afara grupei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile, cât şi familiei şi cadrelor
didactice.
Structurile de sprijin ale instituţiilor şcolare merg pe linia cabinetelor de asistenţă
psihopedagogică, de consiliere, de rezolvarea unor probleme specifice ( cabinete de logopedie şi orientate
profesională ) şi a centrelor de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvoltă astfel la acest nivel
programe specifice de sprijin individualizat şi de grup pentru copii, părinţi şi cadre didactice.

458
 Grădiniţa eficientizează realizarea unui parteneriat cu copiii prin valorizarea şi respectarea
identităţii sale cu familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic cu toate
resursele educative ale societăţii, pe cere le identifică, le implică şi le foloseşte în activitatea educativă.
Identificând şi valorificând dimensiunea personală a individului, realizăm însă nevoia valorizării şi aprecierii
familiei ca un mediu primordial şi afectiv necesar familiei individuale. Familia trebuie sprijinită şi nu
înlocuită în educarea tinerei generaţii.
Şi pe parcursul vârstelor şcolare familia rămâne mediul afectiv cel mai viabil de securitate şi
stimulare.
Se recunoaşte tot mai mult influienţa şi altor instituţii din comunitate asupra informării şi formării
copilului.
Astfel, la nivelul grădiniţelor au loc activităţi de religie, concepute de cadrul didactic cu avizul
specializat al preoţilor din parohie. Copiii participă de sărbători la slujbe religioase, împărtăşindu-se. Se
subliniază dorinţa copiilor de a fi în legătură permanentă cu obiceiurile sfinte de -a lungul anului. Ei sunt
entuziasmaţi şi participă cu plăcere la sărbătorile prilejuite de Crăciun şi Paşti.
De asemenea, colaborarea cu poliţia este marcată prin activităţi susţinute de poliţişti, prin educaţie
rutieră, comportament civic, etc.
Brigada de pompieri se implică în informarea şi îndrumarea cadrelor didactice şi a copiilor.
Primăria este principalul factor al comunităţii locale care sprijină instituţiile şcolare.
Astăzi se cere tot mai mult înţelegerea parteneriatului educativ ca formă de unificare, sprijin,
asistenţă a influienţelor educativ-formative. Experienţa dovedeşte că o atmosferă destinsă între agenţii
educativi facilitează învăţarea. Există o reţea complexă de relaţii în cadrul unei instituţii şcolare care are un
potenţial în influenţarea potenţialului copiilor.
Cele mai importante relaţii sunt :
- relaţia dintre cadru didactic şi elev ;
- relaţii interindividuale ( dintre elevi, dintre cadrele didactice, dintre cadrele didactice şi specialişti
care sprijină şcoala, dintre cadre didactice şi personalul administrativ al şcolii, etc.) ;
- relaţia dintre cadrele didactice şi părinţi ;
Colaborarea dintre instituţia de învăţământ şi familie presupune o comunicare efectivă ţi eficientă,
o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba despre interesul copilului.
Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu instituţiile de învăţământ sunt eficiente şi benefice ambilor
factori în condiţiile în care comunicarea este reală, în funcţie de dimensiunea sa umană.
Din relaţia grădiniţă-şcoală-familie-comunitate copiii cîştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, iar
între participanţi se crează relaţii pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Bibliografie:

 Gheorghe Tomsa, Nicolae Oprescu ,, Bazele teoretice ale psihopedagogiei prescolare”,

 Magdalena Dumitrana ,, Educarea limbajului în învăŃământul prescolar”,
 Revista Invăţământului Prescolar Nr 1-2/2005

459
 ,,EDUCAȚIE FARA FRONTIERE!’’
Relația Grădiniță -Școală-Familie-Societate!

Burzo Aurica –educatoare

Natura ne aseamănă. Educaţia ne deosebeşte.” (Confucius)

Este bine știut că prin educaţie, oamenii pot evolua de la starea biologică la cea de fiinţă
culturală, dacă asimilează cultura şi uneori sunt capabili să o creeze. De aceea, educaţia este o funcţie
esenţială şi permanentă a societăţii, care permite transmiterea eredităţii sociale a culturii şi civilizaţiei, fiind
în acelaşi timp un instrument fundamental pentru formarea individului ca personalitate. De când se știe,
cultura se propagă prin intermediul educaţiei, aceasta transformându-se încontinuu. În zilele noastre, se
impune din ce în ce mai mult educaţia în perspectiva deschiderii către valori multiple, venind astfel în
întâmpinarea fenomenului de globalizare a lumii contemporane. Astfel, educaţia interculturală vine în
sprijinul individului, și-l ajută să perceapă mai bine, să accepte în totalitate , să respecte şi să experimenteze
alteritatea. Încă din grădiniță, trebuie creat un mediu educaţional, care să ofere copilului preșcolar şansa de
a interacţiona cu purtătorii de expresii culturale diferite, dezvoltându-se astfel posibilitatea deschiderii spre
alte culturi, în perspectiva unei civilizaţii comune . În acest sens e bine să ne fixăm câteva obiective, și
anume:
- să înţelegerem diversitatea, toleranţa și comunicarea interumană;
-să avem deschidere către alteritate, pentru a o putea înţelege din prisma propriilor valori;
-să putem conştientiza, respecta şi accepta diferenţa dintre culturi;
-să facem demersul didactic mai eficient , prin valorificarea tradiţiei populare (autentice) şi deschiderea
față de modernitate;
-să stimulăm interesul copilului de grădiniță pentru activităţile educative, prin activități de tip outdoor;
Cum putem face educație interculturală în grădiniță?
În primul rând educatoarea are nevoie de aptitudine de a comunica (a asculta și a vorbi) apoi să știe
promova respectul de sine și al altora evident și toleranță față de opiniile diferite ale cadrelor didactice sau
ale copiilor,părinților,etc..
În al doilea rând mare atenție la luarea de decizii în sens democratic, la acceptarea resposabilității
altora , la modul de stăpânire a emoțiilor primare mai ales la știința evitării altercațiilor și gestionarea
eficientă a comportamentelor socio-emoționale ale copiilor,eliminarea comportamentelor nedorite și
provovarea comportamentelor pozitive prin recunoașterea emoțiilor de către copii și oferirea feed-back-ului
pozitiv acestora.
Educația interculturală vizează dezvoltarea unei educații pentru toți în spiritul recunoașterii diferențelor
ce există în interiorul aceleiași societăți. O educație concepută în perspectiva interculturală va resemnifica
relațiile dintre grădiniță și alte spații educative ; ea va depăși zidurile grădiniței ,transformându-se în educație
de tip informativă cu conotații nonformale. Grădinița , acceptând principii precum toleranța, respectul
mutual, egalitatea sau complementaritatea valorilor, va exploata diferențele spirituale și valorile locale,
atașându-le la valorile generale ale umanității. Orice valoare locală autentică trebuie păstrată de cei ce aspira
la apropierea de cultura mondială (dans popular ,costum popular,etc...). Valorile locale pot funcționa
pentru cultura de origine, ca porți de intrare în perimetrul valorilor generale. Sarcina învățământului de azi
este de a forma la copii o conștiință europeană, prin activități nonformale prin care să cunoască tradiții ale
altor etnii sau popoare.
Încă din grădiniţă ar fi bine să se cultive respectul și solidaritatea față de cultura altor popoare. Câteva
valori-cheie trebuie să-și facă loc, fie în programa școlară, fie în procesul instructiv-educativ: aspirația către
democrație, respectul drepturilor omului, al drepturilor copiilor, justiția socială, echilibrul ecologic, toleranța
și pacea, tradițiile culturale , învățarea simultană a măcar două limbi străine, receptarea valorilor care mai
degrabă unesc oamenii decât îi divizează. Dacă ne uităm bine vedem cum societatea tinde tot mai mult să
depăşească graniţele impuse de frontiere și se mondializează datorită imigraţiei, ce impune creşterea

460
demografică în unele zone ale lumii, precum şi fenomenul de polarizare a bogăţiei/ sărăciei.
Implementarea unui program educaţional intercultural trebuie început încă de la grădiniţă pentru că există
la grupe copii din diferite alte state (Spania ,Moldova,China) alături de copiii minorităţilor ( maghiari și
rromi ). Majoritatea copiilor de la gradinită sunt de religie ortodoxă, dar sunt și de alte confesiuni. În fiecare
an, de ,,Paşte,, , copiii aduc la grădiniţă ouă pe care le vopsesc ,iar la serbările de ,,Crăciun,, sunt
prezentate părinților diferite obiceiuri din zona Bistriței, ,,Mersul cu steaua,, , ,,Irozii,, , ,,Mersul cu
colindatul,,. Doamnele educatoarele știu cum să prezinte situaţia și nu sunt niciodată discuţii cu părinţii sau
sesizări tendenţioase din punctul de vedere al faptului că unii copii sunt de altă etnie sau confesiune.
În învăţământul preşcolar copiii sunt familiarizați cu limba, cultura și tradiţiile minorităților. De regulă
educatoarele sunt cadre didactice deschise spre toţi copiii, tolerante indiferent din ce familii provin copiii
grupei din punct de vedere etnic, religios, rasial sau social.
Cadrele didactice sunt responsabile de crearea unei atmosfere prietenoase și a unor relații de colaborare
și respect între copii, părinţi și comunitatea locală.

461
 NU EU, NU TU, CI ÎMPREUNĂ!

Prof.BUŞTIUC CORINA
Grădiniţa P.P.Nr.32, Timişoara

De la naştere şi până în momentul în care pătrunde în grădinţă, întreaga responsabilitate pentru creşterea
şi educarea copilului revine familiei, pentru ca apoi, această responsabilitate să fie împărţită cu instituţiile
şcolare, precum şi cu alţi membrii ai comunităţii.
Familia a fost, dintotdeauna, apreciată ca fiind o importantă instituţie socială, pentru multiplele funcţii
pe care le îndeplineşte. Rolul ei în formarea copilului pentru viaţă este hotărâtor. Dacă în domeniul instrucţiei,
şcoala îi asigură copilului pregătirea pentru activitatea profesională, în domeniul structurilor de bază ale
personalităţii, fiecare individ evoluează pe baza moştenirii ereditare, iar din punct devedere formativ, în special,
în domeniul moral, caracterul şi conduita generală poartă amprenta climatului familial şi a influenţelor primare.
Odata ce şi-au înscris copiii la grădiniţă, unii părinţi consideră că întreaga responsabilitate privind
educarea acestora revine educatoarelor şi că, orice dificultăţi vor întâmpina copiii în adaptarea lor şcolară, este
rezultatul activităţii defectuoase din grădiniţă. Alţi părinţi, aflaţi la polul opus, consideră că în grădiniţă copilul
este doar supravegheat când se joacă şi preocuparea lor principală este aceea de şti că acesta mănâncă şi doarme
suficient şi la timp.
De multe ori, când işi înscriu copiii, părinţii pornesc cu gândul că “vor lupta până la ultima suflare”
pentru a-I apăra, pentru a le fi bine micuţilor şi, abia după un timp, mai lung sau mai scurt, îşi dau seama că ei
sunt de aceeaşi parte a baricadei cu cadrele didactice, că, împreună, doresc bunăstarea, educarea şi fericirea
copilului; că activitatea din grădiniţă este organizată şi desfăşurată în vederea formării şi dezvoltării
personalităţii copilului, în vedera pregătirii preşcolarilor pentru activitatea şcolară.
Părinţii trebuie să înţeleagă că împreună cu cadrele didactice formează o echipă, că ambele părţi au
întreaga atenţie îndreptată asupra copilului. Părintele trebuie să participe efectiv la activităţile desfăşurate în
grădiniţă, nu doar să ofere sprijin financiar.
Comunicarea dintre cadrele didactice şi părinţi este esenţială. Este important să se înţeleagă că prin
comunicare pot fi rezolvate toate neînţelegerile care pot apărea pe parcursul unui an şcolar, că orice lucru este
perfectibil, trebuie doar să ştim cum trebuie să colaborăm pentru a obţine rezultatele aşteptate. De asemene, este
foarte important ca părintele să-şi găsească timp, în viaţa tumultoasă pe care o trăim, pe care să şi-l petreacă cu
copilul său, să-l înţeleagă, să-i înţeleagă nevoile, acestea ajutându-l să dezvolte relaţia părinte-copil.
Nu doar TU, mamă, tată, nu doar EU, cadru didactic, ci IMPREUNĂ!
Împreună, printr-o colaborare sănătoasă familie-grădiniţă, copilul va fi pregătit pentru şcoală şi viaţă.

462
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE:
RELAȚIA - GRĂDINIȚA - ȘCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE
Prof. înv. primar:BUSUIOC IONELA-CRISTINA
Școala Gimnazială ,,Smaranda Gheorghiu,, Târgoviște

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor
de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituții educative.
Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție majoră formarea și
dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în
interesul său și al comunității sociale.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor
statusuri şi roluri succesive.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât, aceștia reprezentând mereu
un model pentru copii.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi
bunicii.
Activitatea educativă din grădiniţă și mai târziu școală nu poate fi izolată, separată de alte
influenţe educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se
manifeste permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a instituției cu familia.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de
sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc,
acesta fiind prea mic pentru a se putea exprima.
Școala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Parteneriatul grădiniţă – școală-familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive
între familie, grădiniţă/școală şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect

463
benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii.
Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din
grădiniţă/școală, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în
competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori,
sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă/școală este necesară, dar nu este
suficientă pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în
jurul nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.
În crearea parteneriatului grădiniţă - școală - familie – societate este bine să ne amintim că în
viaţa copilului şi a familiei orice angajat al instituţiei este important: bunica ce pregăteşte cele mai grozave
mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare care-i ajută pe cei mici, educatoarea-persoana care le este
întotdeauna un sprijin, învățătoarea carei îndrumă și-i pregătește pentru experiențele vieții viitoare, astfel,
fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul său îndeplinindu-și atribuţiile şi influenţeazând dezvoltarea
copilului.
Prin crearea unor relații corecte de bază, parteneriatului grădiniţă-școală-familie- comunitate câştigă
un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi creându-se relații pozitive ce fac posibilă dezvoltarea
sentimentului de coeziune socială. Comportamentele cadrelor didactice au un mare rol în crearea acestor
punți între instituții și familia copilului, atitudinea cestora și poziția adoptată reprezentând cheia succesului.

464
 Relatia gradinita-scoala-familie-societate
Prof. inv. Prescolar Buzarna-Tihenea Viorica
Gradinita O.N. “Zig-Zag” Ovidiu, structura “Licurici”, jud. Constanta

Sistemul de invatamant, ca produs al dezvoltarii sociale, a reflectat intotdeauna cerintele si posibilitatile

oferite de catre societate, afirmandu-se, la randul sau, drept un important element al dezvoltarii sociale. Este
bine cunoscut faptul ca funcţia centrală a educaţiei este aceea de a forma şi de a dezvolta in mod permanent
personalitatea individului, cu scopul integrării sociale optime. Asa cum afirma si d-na prof. inv. precolar
Neamtu Elena, in „Esential in educatie” 1, sub impulsul cerintelor dezvoltarii sociale, sistemele de invatamant
se modifica, necesitand o modernizare constanta a metodelor de predare, a continutului, a formelor de
organizare, precum si a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele institutii educative. Din punct
de vedere sociologic, dar si psiho-sociologic, omul se afla într-o permanentă interacţiune cu factorii sociali ai
existenţei sale, asimiland normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele
sociale de comunicare interumană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor
roluri şi responsabilităţi, in cadrul grupurilor sociale din care va face parte. Acest proces se realizează de-a
lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi dar în cadrul specific
al unor instituţii sociale, precum familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul
sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare (cum ar fi mass-media, spre exemplu) 2.
In acest sens, una dintre cele mai importante sarcini ale gradinitei consta in pregatirea copilului pentru
scoala, prin intermediul a doua forme specifice, si anume jocul si invatarea. Mai mult, in viziunea autoarei
Colceriu Laura, invatamantul prescolar trebuie sa realizeze educatia prescolara avand ca functie majora
formarea si dezvoltarea personalitatii copilului in raport cu nevoile specifice varstei, cu posibilitatile si
dotarile sale, atat in interesul sau, cat si in cel al comunitatii sociale 3. In opinia aceluiasi autor mai sus
mentionat, complexitatea actului educational, a realitatii umane si sociale contemporane si sarcinile tot mai
dificile carora trebuie sa le faca fata procesul educational fac sa se identifice tot mai multe fisuri in aceasta
relatie dintre scoala/ gradinita si familie. Se recunoaste faptul ca deciziile, actiunile si rezultatele educatiei nu
mai pot fi realizate decat in comunitatea de optiuni dintre mediile responsabile, si anume familie, scoala si
comunitate. Mai mult, in acest sens, se dezvolta concepte precum: opinia copilului, participarea lui la
deciziile care-l privesc, optiunea personala, implicarea acestuia de la varstele cele mai mici in
responsabilitatea si drepturile pe care societatea le identifica si recunoaste. Toate acestea au dus la nevoia de
a dezvolta un nou concept care sa intareasca schimbarea in relatiile scoala – familie, si anume parteneriatul
educational, concept central al pedagogiei contemporane 4.
Atat psihologii cat si pedagogii afirma, in cercetarile lor, faptul ca procesul de integrare în societate
începe în familie, inca din timpul copilăriei mici, atunci când intervin primele contacte sociale şi experienţe
de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive. Primele
deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (cum ar fi deprinderile igienice, de
alimentaţie sănătoasă), iar acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi. Sorin Cristea (ca si multi alti psihologi si pedagogi dealtfel) sustine faptul ca în familie, copilul
îşi însuşeşte limbajul iar volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele
oferite de catre părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. În familie, sustine autorul
sus mentionat, se formează cele mai importante deprinderi de comportament, precum respectul, politeţea,

1 Neamtu Elena, „Esential in educatie”http://www.esential-edu.ro/index.php/simpozioane-2014/colaborarea-

gradinita-scoala/item/2695-prof-%C3%AEnv-pre%C8%99colar-neam%C8%9Bu-elena.html, accesat la data de 15
mai 2015
2 Trandafir Petruţa, “Jocul modalitate de adaptare sociala”,
http://media1.webgarden.ro/files/media1:51cbec0344ef2.pdf.upl/DIVERSDIDACTIC%20nr.1.pdf, accesat la data
de 15 mai
3 Laura Colceriu, “Pedagocia invatamantului prescolar”, 2008
file:///C:/Users/SWAT/Downloads/Psihopedagogia_Invatamantului_Prescolar_Definitivat.pdf, accesat la data de 16
mai 2015
4 Idem

465
cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult,
părinţii oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
faca diferenta dintre bine şi rău, dintre drept şi nedrept, dintre frumos şi urât, la nivel comportamental.
Asadar, activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative care se
exercită asupra copilului, cum ar fi, in special, cea din familie 5.
Prin urmare, parteneriatul educational devine forma de comunicare, de cooperare si de colaborare in
sprijinul copilului la nivelul procesului educational. Conform autoarei Maria Braghis, aceasta implica „o
unitate de cerinte, optiuni, decizii si actiuni educative intre factorii educationali. Parteneriatul educational se
desfasoara permanent si impreuna cu actul educational propriu-zis. El se refera la cerinta ca proiectarea,
decizia, actiunea si evaluarea in educatie sa fie realizate prin cooperarea si colaborarea dintre institutii,
influente si agenti educationali” 6, mai ales dat fiind faptul ca atat scoala, cat si familia urmaresc acelasi scop
educativ, si anume formarea si dezvoltarea copiilor spre a deveni persoane multilateral dezvoltate. Astfel,
scoala/ gradinita trebuie sa colaboreze cu familia, sa o transforme intr-un aliat de nadejde, pentru ca
actiunea sa educativa sa fie una profunda si de durata. Mai mult, colaborarea scolii/ gradinitei cu familia este
necesara si in scopul unei informari reciproce cu privire la comportamentul si dezvoltarea copilului.
Exista o serie de cercetări la nivel de învăţământ primar care au relevat aspectul extrem de important al
calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală/gradinita asupra educaţiei copiilor. Această recunoaştere a
importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat autorităţile educative să
susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. De altfel, în contextul actual, aceste conexiuni
par a fi mai necesare ca oricand. In viziunea prof. Cazacu Mariana, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot
mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar având în vedere şi faptul că
mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări
evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară 7. Asadar,
atât părinţii, cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări, precum o mai bună
cunoaştere reciprocă, depăşirea stereotipurilor, identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor.
Pentru a-si ajuta in mod eficient copiii, parintii trebuie sa tina legatura cu scoala, sa se informeze cu
privire la rezultatele lor scolare si la comportamentul lor la scoala. Unele informatii despre aceste situatii le
pot obtine parintii prin consultarea carnetului cu note al elevului sau din relatarile despre activitatea lui la
scoala si modul cum a fost ea apreciata de catre cadrele didactice, dar mult mai utile sunt informatiile pe care
le primesc parintii in mod direct, de la cadrele didactice.
Conform aceleiasi autoare mai sus mentionate, accelerarea transformarilor sociale, democratice,
emanciparea femeii, modificarea statutului copilului, dispersia familiei, incercarea de a restitui prestigiul
educatiei familiale, progresele sociologiei si psihologiei, precum si alte cauze au dus la intelegerea faptului
ca orice sistem de educatie ramane neputincios daca se izbeste de indiferenta sau de opozitia parintilor.
Scoala capata astfel o misiune suplimentara 8.
La randul dau, dr. Gheorghe Bunescu sustine faptul ca un raport asupra relatiilor dintre scoala si familie
in tarile Comunitatii Europene, bazat pe cercetari comparative, documentare si empirice enumera patru
motive pentru care scoala si familia se straduiesc sa stabileasca legaturi intre ele: parintii sunt juridic
responsabili de educatia copiilor lor; invatamantul nu este decat o parte din educatia copilului, iar o buna
parte a educatiei se petrece in afara scolii; cercetarile pun in evidenta influenta atitudinii parentale asupra
rezultatelor scolare ale elevilor, in special asupra motivatiilor invatarii, precum si faptul ca unele
comportamente ale parintilor pot fi favorizate datorita dialogului cu scoala; grupurile sociale implicate in
institutia scolara (in special parintii si profesorii) au dreptul sa influenteze gestiunea scolara 9.
Asadar, este extrem de important ca parintilor si cadrele didactice sa actioneze in acelasi sens; spre
exemplu, ceea ce hotaraste familia trebuie sa fie in acord cu masurile scolare. Actual, relatia educator - copil

5 Sorin Cristea, “Dictionar de pedagogie”, Ed. Litera International, Chisinau-Bucuresti, 2000.

6 Maria Braghis, “Practici de optimizare a parteneriatului educational la treapta invatamantului primar”, in
“Pedagogie, Seria Stiinte ale educatiei”, http://studiamsu.eu/wp-content/uploads/27.-p.157-164.pdf, accesat la data
de 17 mai 2015
7 Cazacu Mariana, “Scoala, parinti, copii”, http://www.ccdph.ro/pdf/cgp.pdf, accesat la data de 15 mai 2015
8 Idem
9 Gheorghe Bunescu, “Democratizarea educatiei si educatia parintilor”
http://www.1educat.ro/resurse/ise/educatia_parintilor.html, accesat la data de 17 mai 2015

466
a capatat sensuri noi, devenind o relatie de colaborare, datorita aspectelor ei de conducere democratica si
flexibilitatii in luare deciziilor. Nu numai copilul invata si se dezvolta sub influenta educatorului, ci acesta se
formeaza si se transforma prin relatie educativa. Parintii, copiii si comunitatile se influenteaza reciproc iar
mediul in care traiesc parintii poate sprijini sau devia vietile lor, poate determina unele dintre valorile lor,
poate sa se comporte ca o sursa de forta si siguranta sau ca o relatie a dezvoltarii 10.
Autoarea Neamtu Elena afirma, in acest sens, faptul ca parintii pot influenta comunitatea ca indivizi sau
ca membrii ai unui grup. Mai precis, ei pot contribui la dezvoltarea comunitatii si la fixarea prioritatilor
sociale. Prin urmare, la educarea copilului contribuie, ca institutii bine determinate ale societatii, atat familia,
cat si scoala. In diferitele momentele ale cresterii, dezvoltarii si devenirii fiintei umane, fiecare dintre aceste
institutii sociale joaca un rol important. In rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare si invatare,
institutia scolara dezvolta o serie de structuri care vin in sprijinul copilului si al familiei. In acelasi timp,
trebuie desfasurate si o serie de activitati de sustinere in afara grupei si de activitati de sprijin atat a copilului
aflat in situatii dificile sau de risc, cat si a familiei si a cadrelor didactice 11. Conform aceleiasi autoare sus
mentionate, “gradinita eficienta realizeaza un parteneriat cu copiii, prin valorizarea si respectarea identitatii
sale, cu familia, prin cunoasterea importantei acesteia si atragerea in procesul didactic cu toate resursele
educative ale societatii, pe care le identifica, le implica si le foloseste activ. Colaborarea dintre institutia de
invatamant si familie presupune o comunicare efectiva si eficienta, o unitate de cerinte si o unitate de actiune
cand este vorba de interesul copilului. Parintii mai pot colabora si cu prilejul excursiilor, serbarilor, vizitelor,
meselor comune” 12. Alte forme de colaborare in acest sens mai sunt si scoala parintilor, consilierea psiho-
pedagogica; orientarea familiei in functie de nevoile individuale sau de grup intr-o maniera profesionala de
catre specialisti.
Asadar, implicarea parintilor in viata activa a prescolarului este extrem de importanta deoarece copiii,
atunci cand sunt ajutati, devin mai motivati, mai ambitiosi. Mai mult, implicarea parintilor in viata
prescolarului il face pe acesta sa devina mai increzator, pregatit sa depasesca obstacolele pe care le intalneste
nu doar la gradinita, ci si in viata de zi cu zi. Dialogul cu familia devine astfel unul dintre elementele
indispensabile ale reusitei copilului.
Cadre didactice precum Iliescu Valentina si Turbatu Balan Dorinela 13 sustin asadar faptul ca educaţia
trebuie să se manifeste in mod permanent asemeni unei acţiuni coerente, complexe şi unitare a grădiniţei şi
familiei. Nu trebuie uitat faptul ca, la intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile cu
privire la copilul lor. Însa, in acelaşi timp, grădiniţa este prima instituţie cu care copilul intra in contact si
care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine mijloace specifice pentru valorificarea
potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu
cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului. Functionarea acestui parteneriat necesita respect,
încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de
asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor. Asadar, parteneriatul dintre grădiniţă şi familie
reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a părinţilor cu persoanele care activeaza în
domeniul educaţiei. Prin urmare, nu trebuie uitat faptul ca educaţia copilului implica un schimb constant de
experienţe, de competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în
contact.

Bibliografie:
Agabrian Mircea, ,,Scoala,familie,comunitate”, Editura Intitutul European, 2007;

10 “Ghid de bune practici pentru educatia timpurie a copiilor intre 3-6/7 ani”,
http://proiecte.pmu.ro/c/document_library/get_file?p_l_id=16980&folderId=31565&name=DLFE-2702.pdf, accesat
la data de 15 mai 2015
11 Neamtu Elena, op. cit.
12 Idem
13 Iliescu Valentina, „Studiu privind implicarea familiei în cadrul parteneriatului grădiniţă-familie”
si Turbatu Balan Dorinela, „Grădinita, familia si comunitatea parteneri în educatie”,
http://www.timtim-timy.ro/sites/all/themes/timtimtimy/pdf/simpozion_2012-
2013/grupa%20mica/6.%20Articole,%20referate/Turbatu_Balan_Dorinela_PARTENERI_iN_EDUCATIE%20.pdf
si http://www.concursurilecomper.ro/rip/2014/februarie2014/10-IliescuValentina_Studiu_implicarea_familiei.pdf,
accesate la data de 17 mai 2015

467
 Braghis Maria, “Practici de optimizare a parteneriatului educational la treapta invatamantului primar”, in
“Pedagogie, Seria Stiinte ale educatiei”, http://studiamsu.eu/wp-content/uploads/27.-p.157-164.pdf, accesat
la data de 17 mai 2015
Bunescu Gheorghe, “Democratizarea educatiei si educatia parintilor”
http://www.1educat.ro/resurse/ise/educatia_parintilor.html, accesat la data de 17 mai 2015
Cazacu Mariana, “Scoala, parinti, copii”, http://www.ccdph.ro/pdf/cgp.pdf, accesat la data de 15 mai
2015
Colceriu Laura, “Pedagocia invatamantului prescolar”, 2008
file:///C:/Users/SWAT/Downloads/Psihopedagogia_Invatamantului_Prescolar_Definitivat.pdf, accesat la
data de 16 mai 2015
Cristea Sorin, “Dictionar de pedagogie”, Ed. Litera International, Chisinau-Bucuresti, 2000.
Iliescu Valentina, „Studiu privind implicarea familiei în cadrul parteneriatului grădiniţă-familie”,
http://www.concursurilecomper.ro/rip/2014/februarie2014/10-
IliescuValentina_Studiu_implicarea_familiei.pdf, accesat la data de 17 mai 2015
Neamtu Elena, „Esential in educatie”http://www.esential-edu.ro/index.php/simpozioane-
2014/colaborarea-gradinita-scoala/item/2695-prof-%C3%AEnv-pre%C8%99colar-neam%C8%9Bu-
elena.html, accesat la data de 15 mai 2015
Sincai Eugenia, Alexandru Gheorghe, "Scoala si Familia", Editura Gheorghe Alexandru, Craiova,
1993;
Trandafir Petruţa, “Jocul modalitate de adaptare sociala”,
http://media1.webgarden.ro/files/media1:51cbec0344ef2.pdf.upl/DIVERSDIDACTIC%20nr.1.pdf, accesat
la data de 15 mai
Turbatu Balan Dorinela, „Grădinita, familia si comunitatea parteneri în educatie”, http://www.timtim-
timy.ro/sites/all/themes/timtimtimy/pdf/simpozion_2012-
2013/grupa%20mica/6.%20Articole,%20referate/Turbatu_Balan_Dorinela_PARTENERI_iN_EDUCATIE%
20.pdf, accesat la data de 17 mai 2015
“Ghid de bune practici pentru educatia timpurie a copiilor intre 3-6/7 ani”,
http://proiecte.pmu.ro/c/document_library/get_file?p_l_id=16980&folderId=31565&name=DLFE-2702.pdf,
accesat la data de 15 mai 2015

468
 <SCOALA SI FAMILIA>
factori decisivi in integrarea copilului in societate

Prof. inv. primar:Buzea Marioara

Scoala gimnaziala “N. Iorga”, Grindu, Jud. Tulcea

Procesul instructiv-educativ este un proces de comunicare, in care relatia profesor-elev trebuie sa fie
una de comunicare biunivoca, un dialog real, deschis ,sincer.
In contextual actual ea trebuie regandita: alte orizonturi de aspiratie, posibilitati noi de implinire,
situatia economica-sociala si in primul rand protagonistii.
Tonul interactiunii, la scoala, il da invatatorul, care incita creand mereu un dialog provocat, dar si
provocator.Sub aspect moral creditarea, afectiunea, sinceritatea dau drumul lejeritatii sufletului si mintii sa
zboare cand acestea sunt simtite de elev.
Noile metode activ-participative care “ii obliga” pe elevi sa observe, sa coopereze si sa intervina personal
sunt pe placul elevilor si descatuseaza energiile pozitive(mintale si sufletesti).
Adaptarea rapida si eficienta a copilului in societate nu are sorti de izbanda in scoala, fara colaborarea
stransa cu alti factori active implicati si in primul rand familia-celula de baza a societatii, care in ultimul timp s-
a indepartat foarte mult de scoala.Parintii desi par ingrijorati de soarta copiilor lor nu mai au rabdare sa le
acorde atentie, sa se intereseze de rezultatele la invatatura si toate acestea impun o reconsiderare a relatie
familie- scoala.
Influentele familiare asupra copilului pot fi directe sau indirect si pot determina dezvoltare personalitatii
acestuia. Modelul moral- civic propus de scoala trebuie sa gaseasca raspuns pozitiv in familie unde aceste
valori sunt puse la rang de cinste.
Stabilirea unor activitati comune familie-scoala in care familia sa fie participant activ, perceperea de
catre parinti a invatatorului ca pe un prieten, colaborator, un om adecvat care-i poate ajuta prin atitudine
nepartinitoare, identificarea situatiilor problema din familie sunt strategii educative in formarea elevului.
S-a constatat ca parintii aduc deseori resurse suplimentare ce pot sustine rolul educativ al scolii, dar
ofera si cadru pentru o continua reeducare.
In cadrul programelor care vizeaza sprijinul scolar ,parintii sunt invitati sa se implice in conceperea si
sustinerea unor proiecte scolare(strangere de fonduri, asistenta directa, insotirea elevilor in excursii, organizarea
de evenimente sociale si culturale.
Unele proiecte vizeaza educatia parintilor.Ei sunt invitati sa participe la sesiuni de formare pe anumite
teme, sa aiba acces la materiale de formare si chiar sa formeze grupuri de consiliere care se pot interesa de
problemele care privesc scoala.
Familia ramane grupul social vital in asigurarea ingrijirii, protectiei si educatiei copilului, este primul
mediu in care copilul experimenteaza relatii pe care si le va dezvolta in afara familiei pornind de la modelele
preluate de aici.
Copilul are nevoie de legaturi emotionale stabile, apartenenta neconditionata la un grup de personae, de
un mediu securizat care sa ii asigure o viata normala.
Astazi cand toate institutiile si toate tipurile de raporturi sociale se schimba in ritm accelerat familia nu
poate ramane neschimbata, dar nici nu trebuie privita ca o criza ci mai curand ca adaptari alea conduit
individuale.
Factorii familiari sunt ca proximitate si importanta cei mai relevanti in dezvoltarea personalitatii, in
securitatea fizica, materiala si afectiva a copilului.
In familie copilul isi poate satisface nevoile sale primare, isi poate manifesta frustrarile inevitabile,
temperate de dragostea parintilor, poate sa investeasca toate resursele emotionale, sa invete sa si le controleze -
garantie pentru dezvoltarea armonioasa.
Parintii trebuie sa aiba autoritate fata de copii, dar nu obtinuta prin pedepse si nici printr-un exces de
bunatate ci ca o derivatie dintre exigenta parintilor fata de comportamentul copiilor imbinata cu respectul fata
de acestia.

469
 “Dragostea este astfel nu numai cheagul familiei ci si calea cea mai eficienta a educatiei, dar numai daca
ea e potrivita si cu masura”.
Dupa o experienta indelungata la catedra consider ca familia este pentru copil “prima scoala” sau “scoala
de acasa”.
Daca parintii vor intelege lucrul acesta relatia scoala-familie va fi normala si benefica.

470
 Educație fără frontiere!: Relația grădiniță-școală-familie-societate!
Gradinita Kermit Dobroesti, Ilfov
Educatoare: Buzera Andreea-Doinita

Calitatea sociala a relatiei cu familia si contextul social

Relatia cu familia este permanenta si trebuie sa aiba in vedere comunicarea, cunoasterea reciproca si
schimbul de informatii. In acest context se pot desfasura diverse activitati in care pot fi implicati parintii:
chestionare, intalniri, activitati practice.
Serviciile pentru copii trebuie sa realizeze o continuitate cu alte servicii educationale in teritoriu, pentru
a realiza o oferta bogata calitativa si de formare adresata copiilor.
Familia si Institutia educationala trebuie sa colaboreze in mod constructiv, sa stabileasca un raport de
integrare, continuitate si comunicare.
De asemenea, gradinita trebuie sa realizeze actiuni cu scopul de a efectua colaborarea cu alte institutii
educationale-sociale si cu comunitatea din teritoriu.
„Fiecare copil pe care il instruim este un om dăruit societăţii.” (Nicolae Iorga)
Pregătirea pentru viață a omului de mâine începe din primele luni de existență și primii chemați să pună
bazele educației sale sunt părinții, familia. Grădinița de copii este instituția de învățământ căreia îi revine
rolul decisiv în educarea și instruirea copiilor preșcolari . Părinții au nu numai dreptul, ci și obligația de a lua
parte la viața copiilor lor în instituția preșcolară. Educatoarea trebuie să construiască și să consolideze
relația cu părinții, avînd în vedere că beneficiarul este copilul. Dragostea pentru copil și bucuria pe care o
trăiesc atît educatoarea, cât și părintele atunci când copilul face progrese, înflorind sub ochii lor, constituie
liantul unei colaborări permanente.
Se disting diferite tipuri de relatii dintre educatoare si copii:
Relatii de comunicare, sunt relatiile de transmitere a informatiilor, de structurare, de solicitare, de
raspuns al copiilor la solicitarile educatoarei, de reactie, de exprimare a unor stari afective;
Relatii de indrumare- sunt relatiile de dominare; relatii demografice;relatii ingaduitoare;
Relatii socio-afective-sunt relatii foarte importante la varsta prescolara.
Colaborarea dintre grădiniță si societate
In sistemul privat, implicarea familiilor in relatia cu gradinita nu are aceeasi amploare, datorita uneia
dintre particularitatile care fac diferenta pentru optiunea parintilor catre un astfel de sistem de
invatamant, si anume –lipsa timpului.
De aceea, copiii din sitemul de educatie privat sunt in grija educatoarelor pentru o mai mare perioada
de timp , ceea ce ne permite ca in afara programei scolare sa dezvoltam si alte proiecte educationale.
Datoria institutiei educationale este de a integra copilul in societate, caci “ceea ce plantam astazi, vom
culege maine”.
Este importanta încheierea de parteneriate cu alte instituţii educaţionale, sociale, sanitare preocupate
de calitatea serviciilor oferite de grădiniţă: biblioteca, teatrul, biserica, cabinetul medical şcolar, poliţia,
pompierii
Instituitia noastra s-a bazat pe integrarea copilului in societate prin implicarea acestuia in diverse
activitati extracurriculare, de vizitare si exporare a diverselor domenii de activitate. Printre acestea
enumeram diverse vizite , excursii si participari la concursuri .
Pentru a stabili o relatie de intelegere intre mediul familial si mediul din gradinita, este utul sa stim
in ce mod “vede” fiecare copil gradinita (ca o extensie a familiei sau o situatie de care este strain, ca un loc
placut sau ca un loc in care trebuie sa mearga fortat, ca un mediu de joc si distractii sau ca un spatiu trist si
inconfortabil ), precum si modul in care copiiii vorbesc cu parintiii despre mediul si activitatile desfasurate
in gradinita.
Toate relatiile trebuie sa aiba la baza interesul copilului si sa interactioneze cu scopul de a oferi
copilului o educatie valoroasa.
BIBLIOGRAFIE:
“Cum să ne crestem copiii?” Danion Vasile, Editura Sophia, Bucuresti, 2012 Curriculum pentru
invatamant prescolar/2008
“Copilaria-Comunicarea educational in copilarie”-Fausto Presutti
471
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Prof. inv. primar : Cabat Maricica

Școala Gimnazială Filipești, jud. Bacău

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și posibilitățile

oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerințelor
dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor de
predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca
funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu
posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea scopurilor
educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în care se
întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor, precum
şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage după
sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul
că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei patru termeni:grădinița, școală, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:

Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean.
Aici fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o
comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că
şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!

Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.

Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o
identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia
însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia,
integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi
bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze
obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă
cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.

472
 Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.

Parteneriatul grădiniţă – școală- familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu
părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni
un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor
să crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie ,grădiniță, școală este necesară, dar nu este suficientă
pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul
nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.

473
 GRĂDINITA, FAMILIA SI COMUNITATEA PARTENERI ÎN EDUCATIE

Prof.înv. primar. Călin Corina

Școla Gimnazială Lungești

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului cu
scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. În
această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea
unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor
forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala,
instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele contacte
sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul vieţii
omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară). Primele
deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie
sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării
depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. În familie
se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea,
ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind
copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce e
bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Activitatea educativă
din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului şi mai
ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi
unitară a grădiniţei şi familiei. a intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de
copil: stare de sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în
dezvoltare etc. În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode
ştiinţifice, deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil.
Îmbinarea în parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul
copilului. Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor. Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de
colaborare a părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă
deschidere, dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui
parteneriat să fie împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi. În crearea
parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a familiei lui orice
angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet în fiecare
dimineaţă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare
care-i ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este întotdeauna un
sprijin. Fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin modul în care
colaborează cu familia, influenţează dezvoltarea copilului. Educaţia copilului este o acţiune care presupune
schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta
intră în contact. Scoala si familia urmaresc acelasi scop educativ formarea copiilor spre a deveni oameni
multilateral dezvoltati.
Pentru realizarea acestui scop unic este necesară unitatea de acțiune, concordanța dintre mijloacele
specifice de influentare folosite de aceste doua institutii sociale.

474
 Scoala este interesata sa colaboreze cu familia, sa-si faca din ea un aliat, pentru ca actiunea sa educativa
sa fie mai profunda si de durata. Colaborarea scolii cu familia este necesara si in vederea unei informari
reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui.
In convorbirea cu parintii, profesorul (invatatorul) trebuie sa dovedeasca mult tact. Sa aiba atitudinea unui
prieten, nu a unui sef care da ordine. Să fie apropiat, sa gaseasca argumente potrivite si temeinice, ca parintii
sa le accepte fiind convinsi de utilitatea lor, dar sa nu renunte la convingerile sale daca acestea sunt bine
intemeiate. Cadrul didactic se va interesa de modul cum este respectat regimul de zi al copilului, cum este
ajutat acesta la învatatură, dacă are create condiții bune de pregatire a temelor, cum se comportă copilul față
de parinți, frați, bunici, cum se comportă acestia față de el, ce influențe pozitive si negative se exercită
asupra lui, cu ce se ocupă in timpul liber, ce prieteni are, cum se odihnește si cum se hranește, care este
starea sanatații lui, ce interese manifestă.
În general, toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la
activităţile şcolare. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă
aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală asupra educaţiei copiilor.
Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat
autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. De altfel, în contextul
actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot
mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar avâdn în vedere şi faptul că
mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări
evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară.

475
 COLABORAREA DINTRE GRĂDINIŢĂ ŞI ŞCOALĂ

Prof. Înv. preşcolar Călin Daniela

G.P.N. Groşi-Băbana

,,Educaţia nu este o pregătire pentru viaţă, educaţia este însăşi viaţa”. John Dewey

Preşcolaritatea constituie o etapă de vârstă de mare receptivitate la stimulările educative şi are o

importanţă deosebită pentru procesul şcolarizării copilului. Este necesar să se asigure o colaborare
funcţională în procesul instructiv-educativ din grădiniţă şi din şcoală,dar şi unitatea influenţelor
educaţionale prin colaborarea educatoare-învăţătoare. În perspectiva unei bune colaborări între grădiniţă şi
şcoală este necesară crearea în grădiniţă a unor condiţii favorizante pentru noi achiziţii şi progrese în sfera
cognitivă, afectivă şi psihomotrică a preşcolarilor deoarece vârsta preşcolară este considerată de specialişti
ca fiind una dintre cele mai importante perioade psihogenetice, datorită progreselor remarcabile în toate
planurile şi în special în sfera sentimentelor şi a personalităţii copilului.
Ca un scop final important al învăţământului preşcolar, pregătirea copilului pentru startul şcolar este
unanim acceptată şi promovată în toate sistemele de învăţământ dezvoltate şi se află într-un accelerat proces
de modernizare. În cadrul colaborării educator-învăţător aceştia trebuie să fixexe obiectivele care vizează
pregătirea preşcolarului pentru şcoală în vederea dezvoltării vorbirii, cultivării inteligenţei, a spiritului de
observaţie, a independenţei în gândire şi acţiune, stimularea creativităţii, familiarizarea copiilor cu limbajul
matematic, cu limbajul artei şi cu limbajul muncii, constituirea premiselor proceselor cognitive, afective şi
voliţionale, dezvoltarea perceptiv-motorie şi accentuarea pregătirii pentru scris-citit, dezvoltarea
deprinderilor de integrare în colectivitate, de adaptare la mediul social şi înconjurător.
Pentru ca învăţământul să se bucure de însuşirea de a fi eficient, de a se dovedi un învăţământ de
calitate trebuie să ţină cont de câteva cerinţe :
- o strânsă cooperare între educatoare, învăţător şi părinţi ; adică colaborarea, concursul lor comun în
îndeplinirea unor sarcini precise cu scop final de modelare si formare a personaliţătii umane, conlucrarea şi
ajutorarea reciprocă pentru binele copiilor în credinţa şi spre instruire şi educare.
- cunoaşterea elevului- una dintre cele mai dificile încercări în şcoală; fără aceasta, munca,
învăţătorului este foarte grea şi cu rezultate slabe .
Pregătirea copiilor preşcolari pentru şcoală capătă o chestiune de vie actualitate, în condiţiile
intensificării şi accelerării întregului proces de învăţământ. Sprijinirea viitoarei activităţi şcolare o realizează
grădiniţa, scopul final al activităţii ei fiind pregătirea multilaterală a copilului, pentru munca din şcoală, prin
intermediul a două forme specifice: jocul urmat îndeaproape de învăţare.
Jocul reprezintă calea cea mai importantă prin care copilul mic primeşte informaţii, iar învăţarea la
nivelul copiilor de grupă mare apare atunci când structurile psihice permit trecerea din planul acţiunii în cel
al vorbirii, fiind considerată drept impuls principal al dezvoltării inteligenţei, servind la formarea şi
sistematizarea cunoştinţelor elementare pe care copiii le pot dobândi şi asimila. Activităţile de învăţare
dirijată din grădiniţă pregătesc preşcolarii pentru lecţia din şcoală (îi pregătesc atât formal cât şi informal).
Aprecierea activităţii copiilor prin analiza rezultatelor obţinute în cadrul diferitelor activităţi, a concentrării
atenţiei, a comportării, a conştiinciozităţii este un mod real de pregătire a preşcolarilor pentru şcoală.
Formele de colaborare dintre grădiniţă şi şcoală se asigură prin măsuri de ordin psihopedagogic. O
primă măsură de natura psihopedagogică menită să contribuie la asigurarea continuităţii între grădiniţă şi
şcoală este plasată la nivelul conţinutului învăţământului, oglindit în special în programele grădiniţei şi ale
clasei I( pregatitoare). Legătura dintre grădiniţă şi şcoală se realizează şi prin măsuri de ordin pedagogic
care acţionează în sfera tehnologiei didactice. Este vorba de asigurarea continuităţii în însăşi folosirea
metodelor şi procedeelor didactice, în activitatea de învăţare precum şi de intervenţii în formele de
organizare a procesului de învăţământ în primul rând lecţii. Astfel, este bine de ştiut că învăţătura dominantă
a vârstei şcolare este prezenţa în diferite forme şi la vârsta preşcolară, ca izvorând din necesitatea de a
satisface interesul, curiozitatea copilului pentru cunoaştere. În clasa I, învăţătorul foloseşte jocul atât ca
activitate de învăţare, cât şi ca mijloc de relaxare, de destindere pentru copii. Printre aspectele continuităţii
grădiniţei cu şcoala nu sunt mai puţin importante cele care privesc formele de organizare şi desfăşurare a
activităţii. În acest sens, experienţa dovedeşte că desfăşurarea unor activităţi comune cum ar fi vizite la
476
şcoală, vizita şcolarilor în grădiniţă, serbări comune, plimbări şi programe distractive comune, contribuie la
atenuarea distanţei dintre grădiniţă şi şcoală. Vizitele preşcolarilor în şcoală trebuie să fie bine organizate
pentru a le produce o impresie plăcută şi puternică pentru a le stimula dorinţa vie de a deveni şcolari. Prin
stabilirea de contacte cu şcoala şi cu învăţătorii, copiii se vor familiariza din timp cu instituţiia dar şi cu cele
mai importante personaje ale ei ceea ce va contribui la reducerea neliniştilor şi a stărilor afective negative pe
care le generează perspectiva primei zile de şcoală.
În sfera acestor modalităţi de colaborare dintre grădiniţă şi şcoală vor fi valorificate şi alte forme de
strângere a legăturilor dintre cele două instituţii cum ar participare reciprocă la consfătuirile anuale ale
cadrelor didactice, la activităţile comisiilor metodice, la lecţii/activităţii model, la sesiuni de comunicări.
Cooperarea învăţător – educatoare îşi are temeiul şi în a învinge teama celor care urmează să
frecventeze ciclul primar. Ideal ar fi ca educatoarea să fie cea care le face cunoşţintă micuţilor elevi cu
viitorul învăţător , îl prezintă, îi face o scurtă prezentare, pentru ca atunci cand vor păşi pragul şcolii , sa fie
familiarizaţi cu persoana care îi va dirija în actul învăţării , şi de ce nu chiar cu clasa unde vor învăţa.

Bibliografie:
- “Relaţia şcoală-familie pentru calitate în educaţie”, Viorica Goras- Postica, Editura
PRODIDACTICA, Chisinau, 2010;
- Revista Invăţămantului Preşcolar, nr1/2011
- Golu,P.- Invăţare şi dezvoltare, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985

477
 SIMPOZION NAŢIONAL
Educaţie fără frontiere! :
Relaţia grădiniţă-şcoală-familie-societate !

Profesor: Călin Liliana-Dănuţa

Şcoala Gimnazială”Constantin Gh. Marinescu”- Galaţi

Într-o lume dominată de lipsa timpului şi de tehnologie, a vorbi despre educaţie ca despre un proces
complex, care implică prezenţa activă a cel puţin unui părinte în viaţa copilului, despre continua legătură între
familie-educator, familie-învăţător sau profesor, este o necesitate stringentă. Educaţia este, fireşte, apanajul
lumii civilizate din care facem parte, ea reprezintă cel mai preţios factor al dezvoltării sociale. Realitatea
contrazice însă nu o dată aceste deziderate frumoase; când mama şi tata pleacă la muncă în ţări străine, cine mai
poate urmări cu atenţie evoluţia copilului rămas în grija bunicii, sau a mătuşii, cine mai ţine o legătură durabilă
cu educatorul, învăţătorul, sau cu profesorul? Chiar dacă sitaţiile prezentate nu sunt cele mai frecvente, ele se
completează cu altele, în care părinţii sunt aşa de ocupaţi cu serviciul şi cu propriile probleme, că nu mai găsesc
timp să urmărească evoluţia, progresul, situaţia şcolară a copilului şi toată preocuparea constă în dialogul de
noapte, între veghe şi somn: ”-Ce-ai făcut azi la grădininiţă/ la şcoală? ” ”-Bine.” Cumulate, cele două cazuri
creează o situaţie des întâlnită, aceea a neglijării copilului, cu toate problemele pe care le are în mica lui
existenţă. Toate acestea lasă urme adânci...
Primele noţiuni educative pe care micuţul le primeşte sunt cele din familie. Tot aici se conturează caractere.
Copiii imită comportamentul şi atitudinea adulţilor. Primele lecţii de viaţă i le dau părinţii. Dacă în familie este
un climat afectiv, dacă se vorbeşte frumos şi blând, copilul are siguranţa unui cămin fericit, pe care va şti să-l
preţuiască. Altfel, poate fi violent, nesigur, revendicativ, sau agresiv. Cel mai important aspect este ca el să-şi
simtă aproape părinţii. Atât familia, cât si educatorii, trebuie să colaboreze şi intervină în numeroase situaţii
pentru a corecta comportamentul copilului. Un prim pas îl reprezintă grădiniţa.Una dintre sarcinile grădiniţei,
este pregătirea copilului pentru şcoală, prin intermediul a doua forme specifice, jocul şi invăţarea. Învăţământul
preşcolar trebuie să realizeze educaţia vârstei preşcolare, având ca funcţie majoră formarea şi dezvoltarea
personalităţii copilului în raport cu nevoile specifice, cu posibilităţile şi cu dotările sale.
Grădiniţa este un prim pas spre succes. Copilul vrea să se evidenţieze cu ceea ce a învăţat, să fie apreciat,
deopotrivă de cei mari sau mici. Mai mult, se dezvoltă concepte ca: opinia copilului, participarea lui la
deciziile care-l privesc, implicarea de la vârstele cele mai mici în responsabilitatea şi drepturile pe care le are.
Este nevoie de a se dezvolta un nou concept, care să intărească schimbarea în relaţia şcoală - familie. Acest
concept este parteneriatul educţional : este unul dintre cuvintele - cheie ale pedagogiei contemporane. Este un
concept şi o atitudine în domeniul educaţiei.
Şcoala reprezintă o continuare firească a primei etape : grădiniţa. Doamnei educatoare îi urmează doamna
învăţătoare. Este o nouă etapă în evoluţia celui mic, căruia i se spune acum “şcolar.” Alte reguli, alte pretenţii,
alte responsabilităţi îi stau în faţă...
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare
măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Binefacerile sunt
numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor şi continuând cu
identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de mediul economic
sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, rezultatele determină
performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii şi scăderea fenomenului delincvenţei. Atunci când părintii,
elevii şi ceilalti membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie, în jurul elevilor se formează o

478
comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele reprezintă o
componentă esenţiala în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală şi în clasele de elevi.

Se prevede ca în ţările europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării şcolii cu familia, în care accentul să
se pună pe un angajament, clar stabilit între părinţi şi profesori, pe un ,,contract parental” privind copilul
individual, contractul între familie şi şcoală să nu se considere doar un ,,drept opţional”, ci un sistem de
obligaţii reciproce în cooperarea parinţilor cu profesorii, care implică încredere reciprocă. Sub acest aspect, al
încrederii faţă de şcoală şi faţă de sistemul de învăţământ, studiile arată că la nivel mondial, într-un “Top 10”,
pe primul loc ar fi, de necrezut, Coreea de Sud, în care li se cere copiilor să înveţe în permanenţă. Pe locul al
doilea, la fel de incredibil, se află Singapore şi abia pe locul trei este Japonia. Finlanda se află în poziţia a
cincea, urmată de Canada, Regatul Unit, Olanda, Irlanda şi Polonia.
La nivel european, sub aspectul încrederii în educaţie, în valorile învăţământului şi în dascălii care le
promovează, un “Top 10” aduce, deloc surprinzător, în poziţia întâi pe Finlanda, urmată, în ordine, de, Anglia,
Olanda, Irlanda, Polonia, Germania, Danemarca, Belgia, Cehia şi Rusia. România nu figurează în acest top.
Suntem însă într-un top mult mai trist, pe primul loc, ca ţară în care se cheltuiesc cei mai puţini bani pe elev,
comparativ cu Finlanda, unde se alocă 7000 de dolari pe elev! Noi compensăm aceste lipsuri prin muncă,
adeseori voluntară, care se recunoaşte la olimpiadele internaţionale, unde elevii noştri iau medalii de aur,
clasându-se, nu de puţine ori, înaintea finlandezilor...E suficient să amintim că oamenii valoroşi din România
au dus numele ţării pe toate coordonatele Mapamondului; stiloul a fost inventat de un român, la NASA se
vorbeşte mai mult în limba română decât în orice alta, exceptând engleza, iar ca invenţii româneşti de dată
recentă s-ar putea aminti: sângele artificial şi pancreasul artificial, care salvează vieţi...
Mai trebuie să insist asupra legăturii dintre educaţie şi societate? Cred că aceste exemple spun foarte multe
despre cum contribuie şcoala, educaţia, învăţământul la formarea valorilor. Educaţia răspunde atât cererii
sociale, cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare de energiilor lăuntrice, o luptă permanentă
cu sine însuşi şi cu obstacolele, pentru implinirea armonioasă şi creatoare a omului şi-a omenirii, într-o
societate aflată într-o schimbare atât de uluitoare şi de rapidă.

Bibliografie
1.Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001
2. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

479
 COLABORAREA
GRĂDINIȚĂ- FAMILIE-ȘCOALĂ-COMUNITATE

Prof. Călin Marcela,

G.P.P. „Brotăcel”, Modelu, jud. Călărași

Grădinița este treapta formării iniţiale a personalităţii, perioada apariţiei primelor relaţii şi atitudini ce
constituie un nivel superior de organizare a vieţii psihice a copilului. În locul dependenţei copilului de impresiile
externe, în locul instabilităţii şi fluctuaţiei emoţionale, în această etapă vom întâlni detaşarea, desprinderea
copilului de câmpul perceptiv, o mai mare organizare şi stabilizare a comportamentelor, fapt posibil datorită
modificărilor esenţiale care se produc în structura activităţii psihice.
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei individului. Copilul nu
este un adult în miniatură, ci el este un viitor adolescent, deosebit de receptiv la influenţele pozitive sau negative
care se exercită asupra lui. Copilul trebuie socializat şi modelat, iar fundamentarea personalităţii sale se
realizează, în mare măsură, în interiorul familiei acestuia, care concentrează primul său univers afectiv şi social.
Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează în raport cu modelul şi natura situaţională trăită în mod
direct, nemijlocit, de către copil în mediul său familial, iar atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra
personalităţii, în formare, a copilului. La vârstele mici, adaptarea copilului se realizează prin imitaţie, acesta
raportându-se permanent la persoana adulţilor. Primul model oferit copilului este familia sa, iar calitatea şi tipul
relaţiilor copil-părinţi vor marca profund evoluţia viitoare a copilului.
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, modificarea statutului copilului, dispersia familiei,
încercarea de a restitui prestigiul educației familiale, progresele sociologiei și psihologiei, precum și alte cauze au
dus la înțelegerea faptului că orice sistem de educație rămâne neputincios dacă se izbește de indiferența sau de
opoziția părinților. Grădinița, mai târziu școala, capătă astfel o misiune suplimentară.
Cooperarea acestor unități de învățamânt cu familia și comunitatea din care acestea fac parte, poate fi un test
profesional și poate fi considerat ca făcând parte din datoria profesională a cadrului didactic. Eficacitatea
învățământului poate fi ameliorată prin colaborarea între școală și familie, părinții fiind responsabilii legali de
educația copiilor lor, având exigențe în evaluarea rezultatelor activității școlare.
Îmbinarea eforturilor educative din familie, grădiniță şi mai târziu din şcoală este nu numai recomandabilă ci
şi obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de înfruntat alte şi alte probleme
care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare. Atunci când părinții, cadrele
didactice şi ceilalți membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie, în jurul copiiilor se
formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Pregătirea copiilor
preşcolari pentru şcoală capătă o chestiune de vie actualitate, în condiţiile intensificării şi accelerării întregului
proces de învăţământ. Sprijinirea viitoarei activităţi şcolare o realizează grădiniţa, scopul final al activităţii ei
fiind pregătirea multilaterală a copilului, pentru munca din şcoală, prin intermediul a două forme specifice: jocul
urmat îndeaproape de învăţare.
Pornind de la aceste considerente, se simte nevoia unei strânse colaborări între aceste instituții. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială în organizarea şi desfăşurarea activităţii în grădiniță și şcoală. Ele nu mai sunt
considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Printre obiectivele acestor parteneriate se numără: crearea unei relaţii eficiente de colaborare şi cooperare între
cadrele didactice din instituţiile de învăţământ implicate, în vederea armonizării condiţiilor specifice fiecărei
instituţii, cu exigenţele sociale actuale; promovarea dialogului, toleranţei şi respectului, a comunicării între
preşcolari şi elevi, în scopul dezvoltării deprinderilor sociale de comunicare şi de relaţionare eficace; implicarea
efectivă a elevilor şi a preşcolarilor în activităţi cu caracter extracurricular, care să stimuleze şi să promoveze
capacităţile creatoare, să le formeze și sa le dezvolte capacitatea de acceptare a valorilor specifice fiecărui grup;

480
familiarizarea părinţilor preşcolarilor cu specificul şcolii și stimularea interesului acestora faţă de activităţile
şcolare şi extracurriculare realizate în parteneriat. Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se consideră
parteneri în educaţie, în jurul elevilor se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj
bine pus la punct.
Educatoarele, ajung pentru copiii din grupa lor un model de moralitate, de organizare, de implicare, de stil de
muncă. Tot ceea ce facem noi, ceea ce spunem și modul cum reacționăm în situații obișnuite sau dificile este
permanent sub lupa lor. Ei vor corobora aceste informații cu modelele oferite de părinții lor și vor reacționa așa
cum cred ei că ar fi mai potrivit tipului lor de personalitate.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi adulţii
care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional
dintre familie-grădiniţă-școală să se extindă şi către comunitatea care le include.
Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi. Colaborarea
dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea
copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.
Atunci când grădinița, şcoala, familia şi comunitatea colaborează ca parteneri, beneficiarii acestei colaborări
sunt elevii. Parteneriatul are un rol deosebit în funcţionarea unei unități de învățământ, scopul fiind dorinţa
comună de a ajuta elevii să obţină rezultate foarte bune, în toate domeniile, reuşind astfel să păşească pe treptele
superioare ale învăţării, pregătindu-se să devină viitori adulţi.
Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală a
copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a sistemului social ce
include şi familiile și comunitaţile.
Cele două instituții, grădiniţa și școala, nu pot face minuni, iar educaţia dată în aceste instituţii nu va avea
rezultate bune, dacă nu se va sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor și comunitățile din care fac parte.
În concluzie, putem spune că reuşita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare strânsă
dintre factorii educaţionali de bază: grădiniţă-familie-școală-comunitate, în cadrul căreia trebuie descoperită
cheia unităţii de acţiune ce va deschide porţile succesului educaţional.

481
 RELAŢIA GRĂDINIȚĂ- ŞCOALĂ- FAMILIE-SOCIETATE

PROF.CALOIAN FELICIA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ŞTEFAN LUCHIAN’’-MOINEȘTI

,,Copilul râde:Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul. Tânărul cântă: Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea.
Bătrânul tace: Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea.”. - L.Blaga
Familia este mediul în care copilul se naşte, trăieşte, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Este principalul
instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social. De asemenea, în primii ani de viaţă, adică
cei petrecuţi în familie se formează imaginea de sine a copilului care este esenţială pentru funcţionarea sa
socială.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familiile copiilor, desfăşurat în termeni amiabili şi de respect reciproc, oferă
un mediu propice influenţării pozitive a educaţiei copilului. Relaţia partenerială, capabilă să le ofere ambelor
părţi implicate posibilitatea de a acţiona, va avea efecte benefice asupra dezvoltării copilului. Parteneriatul
educațional se desfășoară permanent și împreună cu actul educațional propriu-zis. El se referă la cerința ca
proiectarea, decizia, acțiunea și evaluarea în educație să fie realizate în cooperarea și colaborarea dintre
instituții, influente și agenți educaționali. Parteneriatul educațional este forma de comunicare, cooperare și
colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educațional. El presupune o unitate de cerințe, opțiuni,
decizii și acțiuni educative între factorii educaționali.

Parteneriatul educațional se realizează între :

Instituțiile educației : familia, școala și comunitate ;

Agenți educaționali :copii, părinți, cadre didactice, specialiști în rezolvarea unor probleme
educaționale ;
Membrii ai comunității cu influență asupra creșterii, educării și dezvoltării copilului;
Influențe educative exercitate la anumite momente asupra copilului ;
Programe de creștere, îngrijire și educare a copilului ;
Forme de educație în anumite perioade.

Știm cu toții că școala și familia sunt cei doi poli de rezistență ai educației, care contribuie prin mijloace
specifice, la formarea copilului. Familia este prima școală a copilului.

Mediul familial și mediul de grădiniță își exercită, pe rând, influiența asupra copilului. Copilul stă mai mult
timp la grădiniță decât în familie,iar acesta din urmă constituie un mediu mai stabil. Părinții pot influența
comunitatea ca indivizi sau ca membrii ai unui grup. Ei pot contribui la dezvoltarea comunității și la fixarea
priorităților sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca instituții bine determinate ale societății- familia,
școala și comunitatea. Familia nu este numai primul adăpost al copilului, ci este şi prima bază de lansare a lui în
lume. Pentru a-şi îndeplini acest rol familia trebuie să se deschidă lumii, oferind copilului posibilitatea de a
pătrunde în ea. Familia este primul iniţiator sociocultural al copilului. Aici se pun bazele incipiente ale
dezvoltării intelectuale, morale, estetice, fizice şi sociale ale copilului.

Grădinița eficientă realizează un parteneriat cu copiii, prin valorizarea și respectarea identității sale, cu
familia prin cunoașterea importanței acesteia și atragerea în procesul didactic cu toate resursele educative ale
societății, pe care le identifică, le implică și le folosește activ. Identificând și valorizând dimensiunea personală
a individului, realizăm însă, nevoia valorizării și aprecierii familiei ca un mediu primordial și afectiv necesar
formării individuale.

482
Bibliografie:
Dolean Dacian ,DorinDolean Ioan -„Meseria de părinte”,Editura Aramis, Bucureşti, 2002
Minulescu,Mihaela-„Relaţia psihologică cu copilul tău” ,Editura Psyche, Bucureşti, 2006.

483
 “Educație fără frontiere!”: Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate
Parteneriatul în educaţie

Prof. Căluianu Mariana

Şcoala Gimnazială Specială Balş

Parteneriatul educaţional se referă la cooperarea tuturor instituţiilor şi factorilor sociali interesaţi în

susţinerea unităţilor de învăţământ şi de problemele educaţiei. Şcoala poate să îşi rezolve multe dintre
problemele dificile cu care se confruntă colaborând cu factori instituţionali locali care, într-un fel sau altul,
sunt beneficiarii serviciilor educative oferite de unităţile de învăţământ sau a căror activitate depinde de
calitatea educatiei oamenilor cu care lucrează. Principalii parteneri ai şcolii sunt, de obicei:
• părinţii şi susţinătorii legali ai elevilor ;
• autorităţile locale şi centrale;
• organizaţiile guvernamentale cu caracter central sau local;
• agenţii economici locali;
• sindicatele;
• organizaţiile nonguvernamentale.
Încă din perioada anilor ’80, în lume s-a acreditat ideea unui aşa-numit “management bazat pe
comunitatea locală” a şcolii, care presupune implicarea factorilor comunitătii locale în luarea deciziilor
privind predarea şi învăţarea, finanţarea şi angajarea de personal în şcolile care deservesc comunitatea locală
respectivă. O asemenea strategie de management se baza pe două argumente. Mai întâi, cei care au susţinut-
o considerau că oamenii care sunt afectaţi de deciziile privind educaţia se cuvine să fie implicaţi în luarea
acestor decizii. În al doilea rând, se argumenta că o decizie, odată luată, are mai multe şanse de succes dacă
cei pe care îi afectează au ajutat la luarea ei. Compoziţia Sociologia educaţiei unei echipe de management al
şcolii bazat pe comunitatea locală include, în afară de profesori, părinţi şi directori, membri ai comunităţii,
elevi, reprezentanti ai mediului local de afaceri, reprezentanţi ai diferitelor asociaţii şi fundaţii interesate de
educaţie. Educatorii pot fi mai numeroşi decât needucatorii, şi invers.
Un asemenea management al şcolilor se poate confrunta însă cu diverse probleme, începând cu găsirea
timpului pentru întâlniri, stimularea implicării şi terminând cu lipsa de claritate a conţinutului colaborărilor
şi a modalităţilor în care partenerii pot să sprijine efectiv şcoala. Managerii şcolari eficienţi sunt aceia care
ajută grupul de parteneri să-şi stabilească scopuri clare şi concrete, care se asigură că procesul de luare a
deciziilor nu are un caracter formal şi care propun o agendă care să le permită oamenilor să participe.
Strategii în cadrul parteneriatului
1 Strategii de colaborare şi comunicare cu familiile elevilor. Copiii ai căror părinţi se implică şi ţin o
strânsă colaborare cu şcoala obţin performanţe, superioare. Pe de altă parte, copiii din cămine şi cartiere
considerate “defavorizate social” se confruntă cu probleme sociale, care au efecte negative asupra reuşitelor
lor educaţionale.
Când părinţii colaborează cu profesorii se obţin efecte benefice legate de atitudinile elevilor privind
şcoala, temele, realizările şcolare şi aspiraţiile şcolare. Implicarea părinţilor în educarea copiilor lor şi
încurajarea studiilor superioare depinde de părerea lor despre modul în care o persoană poate să îşi câştige
un statut social satisfăcător. Unii părinţi îşi privesc copiii ca pe o investiţie, conform “teoriei capitalului
uman”. Alţii privesc educaţia ca pe o problemă de “diminuare a resurselor”, de multe ori în funcţie de
numărul de copii din familie, corelat cu resursele disponibile. De exemplu, unii părinţi sunt mai dispuşi
Sociologia educaţiei să investească în educaţia copiilor lor, dacă părinţii lor le-au plătit pentru educaţia lor la
vremea respectivă şi privesc acest lucru ca pe o responsabilitate, mai ales atunci când întreţinerea unui
număr mare de copii din familie nu le va absorbi toate resursele.
Când şcolile îi încurajează pe părinţi să se implice în educaţia copiilor lor, rezultatele pot fi foarte
încurajatoare. Investigaţiile au arătat că implicarea părinţilor în educaţia copiilor, de la naştere până la
terminarea şcolii, are un impact pozitiv asupra realizărilor copiilor în şcoală. Beneficiile pentru elevi sunt

484
foarte variate: scoruri mai mari la teste, note mai bune, prezenţă mai consecventă la ore, atitudini şi
comportamente pozitive, o mai bună implicare în programele educative.
Şcolile au încercat întotdeauna să-i implice pe părinţi în educaţia copiilor lor, dar, în lume, eforturile lor
par să se fi intensificat în ultimii ani. Strategiile obişnuite şi vizibile sunt discuţiile dintre părinţi-profesori,
şcolile deschise, asociaţii şi organizaţii părinţi-profesori şi consilii şcolare consultative.
Ballantine, J. (1993) oferă următoarele sugestii practice pentru a-i încuraja pe părinţi să se implice în
activităţile şcolii, în condiţiile în care unii părinţi poate că nu au avut ei înşisi experienţe şcolare pozitive:
• să se organizeze seminarii sponsorizate de şcoală despre cum să-ţi ajuţi copiii la teme;
• să se trimită note zilnice părinţilor în care să fie sfătuiţi cum să-şi ajute copiii din punct de vedere şcolar;
• să se trimită părinţilor scrisori de încurajare pentru performanţele elevului sau şi aprecieri pentru
participarea la programe şcolare. Aceste scrisori să fie scrise pe înţelesul părinţilor;
• părinţii să fie implicaţi în planificarea activităţilor şcolare;
• să fie invitaţi părinţii care aparţin unor diverse etnii şi culturi să-şi prezinte tradiţiile şi vestigiile
culturale în faţa elevilor şcolii;
• clasele să fie decorate cu obiecte din cultura mediilor de provenienţă a elevilor.
Implicarea părinţilor joacă un rol important în eforturile de reorganizare a şcolilor, mai ales prin
participarea lor în consiliile de administrare. Acest tip de participare este bazat pe trei idei larg acceptate: în
primul rând, oficialităţile publice pot să fie trase la răspundere, în al doilea rând, părinţii au acordat şcolilor
dreptul de a acţiona în numele lor (in loco parentis) şi, în sfârşit, părinţii au dreptul şi responsabilitatea de a-
şi organiza şi expune ideile lor cu privire la educaţie.
2. Colaborarea şi comunicarea cu agenţii economici locali. Practicarea parteneriatului educativ dintre
şcolile publice şi agenţii economici locali există de mult timp în lume. Modalităţile în care agenţii economici
au înţeles să sprijine şcolile au fost foarte diverse. Există discuţii legate de posibilitatea ca interesele
agenţilor economici care sponsorizează şcoala să influenţeze Unul dintre principiile de bază ale
parteneriatului trebuie să fie acela potrivit căruia trebuinţele educative ale elevilor reprezintă centrul de
interes al oricărui parteneriat educaţional. Parteneriatul cu agenţii economici locali presupune din partea
şcolilor o deosebită grijă în asigurarea unor condiţii prealabile ale colaborării (S. Iosifescu, 2001, pg. 150): ƒ
• stabilirea priorităţilor pe care şcoala doreşte să le acopere prin intermediul parteneriatului; ƒ
• identificarea agenţilor economici cu valoare de parteneri potenţiali ai şcolii; ƒ negocierea finalităţilor
comune care pot sta la baza parteneriatului; ƒ
• clarificarea condiţiilor concrete pentru derularea efectivă a parteneriatului; ƒ
• conceperea şi valorificarea unor activităţi/proiecte în regim de parteneriat.

485
 ,,EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE”
,,RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE’’

Prof. pt. înv. preşc. CALUTĂ MARINELA

GRĂDINIȚA CU P.P. NR.11, BRĂILA

În prezent, problema educaţiei a devenit în opinia specialiştilor ca o importantă sarcină, dar foarte
dificilă. Ținând cont de schimbările majore din domeniul ştiinţei şi tehnologiei dobândirea unor cunoştinţe
fundamentale prin formarea iniţială nu mai este suficientă pentru viaţa socială a individului, ci are ca scop
de a înzestra individul cu acele cunoştinţe, abilităţi şi atitudini necesare pentru a se putea dezvolta pe
parcursul întregii vieţi.
Meseria de educatoare este o profesie frumoasă, care nu seamănă cu altă meserie. Educatoarea
stimulează şi întreţine curiozitatea copiilor pentru lucruri noi, le stimulează comportamentele sociale, le
întăreşte încrederea în forţele proprii şi îi ajută să-şi găsească identitatea.
În societatea contemporană educația dobândește noi conotații, datorită schimbărilor din domeniile
sociale. Educația depășește limitele valorilor naționale și duce spre universalitate. Un curriculum unitar nu
va deveni o realitate de necontestat.
Formarea și educația individului de mâine necesită timp și dăruire, iar timpul pe care îl trăim cere
oameni în a căror formare caracterul și inteligența se completează pentru evoluția individului.
În grădinița contemporană eficiența educației depinde de modul în care se pregătește copilul pentru
participarea la dezvoltarea sa și cum reușește să-și pună bazele personalității lui.
Pentru a avea copii bine educați, implicit, cetățeni responsabili trebuie să ne ocupăm mai întâi de
educația părinților. Grădinița și școala au avut și au un rol important în colaborarea cu părinții în scopul
asigurării unei educații parentale de calitate.
Educația este o acțiune la care sunt antrenate grădinița, școala, familia, întreaga societate, iar
cooperarea acestora ar trebui să fie nelipsită. Activitatea de acasă este continuarea activității pedagogice de
la școală și invers.
Familia reprezintă un factor important al parteneriatului grădiniță- școală- familie- societate.
În primul rând, familia este un factor de educație informală, iar în al doilea rand, aceasta are drepturi și
obligații ce reiese din statutul de elevi al copiilor ei în sistemul de educație formal.
Natalitatea este un fenomen social deosebit pentru viața grădiniței, cât și a școlii pentru că influențează
fluxurile de copii ce intră în grădiniță, apoi în școală. România se confruntă cu scăderea natalității.
Divorțul părinților este un alt fenomen ce influențează relația grădiniță- școală- familie- societate. În
urma divorțului părinților, copiii resimt efectele lui și au tendința de a le exterioriza prin diferite acte de
violență.
Migrația forței de muncă este un fenomen ce a luat amploare la noi în țară; în acest caz, eforturile sunt
și din partea părinților, și din partea grădiniței/ școlii sau societății.
Implicarea familiei în viața școlii este condiționată de gradul de interes al familiei față de școală.
În ceea ce privește relația dintre grădiniță, școală, familie și societate, cele mai frecvente forme de
organizare a acestei relații sunt: ședințele cu părinții, discuții individuale cu părinții, organizarea unor
întâlniri cu părinții- lecții deschise atât la grădiniță, cât și la școală, implicarea părinților în manifestări
culturale ale grădiniței/ școlii și activiăți recreative, voluntariat, asociațiile de părinți.
Abordarea parteneriatului dintre grădiniță, familie și societate atrage după sine o mare responsabilitate
din partea fiecăreia.
Micul preșcolar intră în mediul în care trăiește ceea ce este ceva normal, iar în dezvoltarea lui sunt
antrenați mai mulți factori ce îl stimulează.

486
 Grădinița este un spațiu modern care satisface nevoile copilului. Atât în mediul rural, cât și în mediul
urban funcția de socializare este importantă. Grădinița răspunde unor funcții educative foarte diferite, în
funcție de mediul în care se află.
Școala este o instituție ce oferă servicii educaționale, transmite cunoștințe, dezvoltă abilități, formează
competențe, norme, valori recunoscute și acceptate social.
Familia există și se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceștia,
integrează schimbările din viața lor și se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuiește în același spațiu și care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar și de oamenii importanți pentru părinți în al căror spațiu copilul merge des. Familia există din cele mai
vechi timpuri, dar a cunoscut modificări de la o societate la alta şi este considerată un factor principal în
formarea personalităţii copilului.
Dintre toate grupurile sociale, familia este grupul cel mai important, pentru că influenţează şi modelează
persoana umană. După cum afirma şi Loisel, în familie ,, se formează ceea ce este mai valoros pe lume-
omul de caracter.’’
În ceea ce priveşte comunicarea cu copilul, educaţia părinţilor este un element esenţial în viaţa de
familie. Prin formarea şi educarea părinţilor se pot preveni multe conflicte în viaţa de familie. Ultimii ani au
adus o percepţie nouă privind influenţa pe care familia o are asupra formării personalităţii copilului.
Influenţa familiei este mai mare decât ne imaginăm, iar cele mai importante reguli ale familiei sunt cele
care determină ceea ce înseamnă a fi o fiinţă umană. În ziua de azi există o criză a familiei, ce ţine de
regulile noastre de creştere a copiilor şi de procesul desfăşurat de-a lungul vremii prin care familiile
perpetuează aceste reguli.
Societatea este un spațiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă și poate stabili
relații pe care el le gestionează. Prin societate, copilul poate adera la un model de grup.
Grădinița, alături de alte instituții care funcționează în comunitate este direct influențată de nivelul de
dezvoltare comunitară.
O grădiniță dezvoltată în societate este motorul dezvoltării societății. Grădinița/ școala trebuie să fie
deschisă la nevoile comunității, să identifice acele domenii în care poate dezvolta parteneriate comunitare:
alternative de petrecere a timpului liber pentru copii, activități de educație rutieră, educație pentru sănătate,
ajutorarea vârstnicilor și copiilor fără părinți, a familiilor sărace.
O grădiniță dezvoltată este aceea care răspunde unei game foarte mari de nevoi ale beneficiarilor săi,
este deschisă la parteneriate, cu oameni pregătiți și motivați.
Relația grădiniță- școală-familie-societate se referă la constituirea unor relații pozitive între familie,
grădiniță, școală și societate, și la interferența acestora poate avea un efect benefic pentru copii, atunci
când aceștia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinții și membrii comunității.
Copiii caută modele în părinții lor și membrii societății (actori, sportive), iar aceștia vor crește, la rândul
lor mici genii.
O bună colaborare și comunicare între familie și grădiniță este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul în societate.

487
BIBLIOGRAFIE:

1. Cerghit Ioan, 2002, Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri şi strategii,
Editura Aramis, Bucureşti.
2. Ciauşu Elena, 1999, (coord.), Îndrumător pentru educatoare, Editura Aramis, Bucureşti.
3. Robu Maria, 2008, Empatia în educaţie. Necesităţi pedagogice moderne, Editura Didactica Publishing
House, Bucureşti.
4. Stan Emil, 2006, Managementul clasei, Editura Aramis, Bucureşti.
5. Revista Orizont Didactic- ediție tipărită, apariție lunară, aprilie 2011.

488
 “Educatia fara frontiere”-Relatia Gradinita-Scoala-Familie-Societate

Propunator : Educatoare Canache Liliana

În societatile în care nu exista un control centralizat (ca de exemplu în Statele Unite ale
Americii), exista deseori lupte între diferite grupari politice, economice, publice si private asupra ideilor si
valorilor ce vor fi transmise publicului
Prin educaţie, omul evoluează de la starea de natură biologică la cea de fiinţă culturală, asimilând cultura şi
uneori fiind capabil să o creeze. De aceea, educaţia reprezintă o funcţie esenţială şi permanentă a societăţii, care
asigură transmiterea eredităţii sociale a culturii şi civilizaţiei, fiind în acelaşi timp un instrument fundamental
pentru formarea individului ca personalitate. De la o generaţie la alta, cultura se propagă prin intermediul
educaţiei, diversificându-se şi dezvoltându-se continuu. În contextul societăţii actuale, se impune din ce în ce
mai mult educaţia în perspectiva deschiderii către valori multiple, venind astfel în întâmpinarea fenomenului de
globalizare a lumii contemporane. Astfel, educaţia interculturală vine în sprijinul individului, ajutându-l să
perceapă, să accepte, să respecte şi să experimenteze alteritatea. Încă din şcoală, trebuie să se creeze un mediu
educaţional, care să ofere omului şansa de a interacţiona cu purtători de expresii culturale diferite, dezvoltându-
se astfel posibilitatea deschiderii spre alte culturi, în perspectiva unei civilizaţii comune .
"Experienţa a demonstrat că mersul la şcoală este plăcut, organizarea nu este o sarcină dificilă
iar învăţatul este mai uşor când copiii au şansa de a experimenta activităţi fizice care le transformă impulsurile
naturale în joc. Uneori este posibil ca jocurile şi activităţile constructive să fie desfăşurate doar din aceste
motive şi în special pentru diminuarea eforturilor impuse de activităţile şcolare “obişnuite”. Totuşi, nu există
niciun motiv ca acestea să fie folosite doar ca activităţi agreabile de divertisment. Studiile vieţii mentale au
evidenţiat valoarea fundamentală a tendinţelor native de a explora, de a manipula instrumente sau materiale, de
a construi, de a exprima bucuria, emoţiile, etc. Când exerciţiile concentrate pe exprimarea acestor instincte fac
parte din programul şcolar obişnuit, copilul este pe deplin implicat, diferenţa artificială între viaţa în şcoală şi
viaţa în afara şcolii este redusă, se identifică motive pentru acordarea atenţiei unei game vaste de materiale şi
procese educative prin excelenţă, se asigură asocieri care fac posibilă aplicarea informaţiilor în mediul social.
Pe scurt, motivele pentru care se alocă jocului un spaţiu bine definit în programa sunt de natură intelectuală şi
socială şi nu ţin doar de avantaje temporare şi divertisment de moment. "- John Dewey, »Democratie si
educatie », 1916.
J. Dewey are marele merit de a fi sesizat printre primii ritmul accelerat al schimbarilor din
lumea contemporana si de a fi propus o metoda de instruire adecvata, care intruneste caracteristicile unei
metode de cercetare, stimuleaza motivatia intrinseca si dezvolta capacitatile cognitive, in general, pe cele
creative, in special.
In scrierea sa la care ne-am referit, « Democratie si educatie » J. Dewey stabileste urmatoarele
etape ale acestei metode :
a) crearea unei situatii empirice problematice, foarte apropiata experientei de viata a copilului ;
b) incepand sa lucreze acesta se confrunta cu obstacole nebanuite; sesizarea dificultatilor
stimuleaza gandirea si, in consecinta, constientizarea problemei;
c) apare necesitatea valorificarii experientei trecute si a obtinerii unor noi informatii pentru
rezolvarea problemei;
d) ansamblul informatiilor detinute permite formularea unei ipoteze de rezolvare; se imagineaza
totodata, consecintele probabile ale fiecareia dintre ipoteze;
e) se alege ipoteza care pare a fi cea mai adecvata si se verifica eficienta ei. Daca
se confirma, ea devine o noua cunostinta, un nou adevar si, in consecinta un nou instrument de actiune in viitor.
Esentialistii considerau ca principalul scop al scolii era pregatirea intelectuala a tinerilor, prin
transmiterea mostenirii culturale.
Perenialismul aduce argumente în sprijinul ideii ca trasatura fundamentala a lumii nu este
schimbarea, ci permanenta, iar educatia trebuia sa se desfasoare în conformitate cu natura umana.
489
 Reconstructionismul solicita scolii sa-si asume responsabilitatea construirii unei ordini sociale în
cadrul democratic american. Dincolo de aceste dispute ce au avut loc între progresivism, ca si curent pedagogic
dominant în SUA si curentele antiprogresiviste, depasind aceasta perioada a polemicilor, trebuie sa remarcam
ca pe masura ce teoria pedagogica promovata de John Dewey era supusa criticilor is forta de afirmare a
progresivismului în educatie scadea, s-a redus si intensitatea disputei dintre orientarile amintite. Aceasta nu
înseamna ca aceste orientari nu s-au manifestat si în deceniile urmatoare. Esentialismul si perenialismul s-au
constituit în fazele incipiente ale umanismului traditional american. Reconstructivismul sta la bazele
meliorismului social, iar sub impulsul dezvoltarii economice si tehnologice s-a dezvoltat educatia pentru
eficienta sociala, care utilizeaza în cadrul cercetarii experimentale tehnicile moderne ale statisticii matematice,
iar în domeniul didactic instruirea programata, operationalizarea obiectivelor, proiectarea pedagogica si testarea
standardizata.
Crearea unor parteneriate cu familia este un proces care necesita coalizarea energiilor si unirea efortului
tuturor partenerilor si care trebuie considerat un element legitim al procesului educativ, element care
influenteaza dezvoltarea si activitatea de invatare a elevilor. Parteneriatele cu familia ating un maxim de
eficienta si contribuie la obtinerea unor beneficii pe termen lung atunci cand sunt comprehensive si bine
planificate.
Multă vreme s-a considerat că şcoala joacă rolul central şi că forme diferite de acţiuni organizate ar
putea înlocui familia, care de multe ori nu are aspiraţiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune
societatea. În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, şcoala dezvoltă o serie de structuri de
sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acelaşi timp este nevoie de activităţi de susţinere în afara clasei şide
activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a cadrelor didactice.
Structurile de sprijin ale şcolii merg pe linia cabinetelor de asistenţă psihopedagogică, de consiliere, de
rezolvare a unor probleme specifice(cabinete de logopedie şi orientare profesională) şi a centrelor de
resurse pentru familie sau pentru profesori. La nivelul acestor structuri se dezvoltă programe specifice de sprijin
individualizat şi de grup pentru copii, părinţi şi profesori. Specialiştii care desfăşoară aceste activităţi trebuie să
aibă experienţă didactică şi pregătire specială în domeniul psihopedagogiei.
Şcoala de azi nu se poate perfecţiona decât evaluând permanent nevoile sale şi apelând la stucturile de
sprijin care să organizeze, să planifice şi să intervină în rezolvarea problemelor mai mult sau mai puţin speciale.
Pentru realizarea unor şcoli eficiente în care toţi elevii să înveţe şi să fie valorizaţi, pachetul de resurse pentru
profesori trebuie să includă următoarele:
-profesorii trebuie să fie interesaţi ca toţi elevii să înveţe:
◦ profesorii să îşi cunoască foarte bine fiecare elev;

490
RELAŢIA GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE PREMISĂ ESENŢIALĂ A REUŞITEI
ŞCOLARE

Prof. înv. preşcolar Căpăţînă Despina, Şcoala Gimnazială

Buhoci. Com. Buhoci, jud. Bacău

Învăţământul preşcolar şi învăţământul primar reprezintă două elemente consecutive ale aceluiaşi
lanţ având o serie de trăsături ce demonstrează continuitatea, dar şi note proprii, specifice, de
discontinuitate, dat fiind faptul că sunt modele distincte, unul din ele realizând fluxul de intrare în
celălalt.Cadrul social în care educaţia este la ea acasă este şi va rămâne ŞCOALA, această instituţie din care
îşi iau zborul spre alte trepte şcolare şi, în final spre viaţa adultă, toţi tinerii. Însă nu trebuie să uităm că
bucuriile şi eşecurile primelor experienţe şcolare sau a celor de mai târziu se raportează şi se rezolvă în
cadrul FAMILIEI. Locul în care copilul învaţă să fie iubit şi să iubească, cu mult înainte ca el să fie în stare
să facă această distincţie, este cadrul familial.
Şcoala şi familia sunt pilonii de rezistenţă ai procesului instructiv-educativ, iar între aceştia şi mediul
extrafamilial sau extraşcolar este copilul,obiect şi subiect al activităţii instructiv-educative.O bună
colaborare între şcoală şi familie este posibilă numai atunci când familia înţelege bine menirea şcolii, iar
şcoala consideră familia un aliat, un colaborator sincer, permanent, direct interesat de procesul instructiv-
educativ.Învăţământul preşcolar şi învăţământul primar reprezintă două verigi consecutive ale aceluiaşi lanţ
având o serie de trăsături ce demonstrează continuitatea, dar şi note proprii, specifice, de discontinuitate, dat
fiind faptul că sunt modele distincte, unul din ele realizând fluxul de intrare în celălalt.
Pregătirea copilului pentru şcoală se realizează, de regulă, în grădiniţă, eforturile educatoarelor fiind
orientate spre stimularea dezvoltării armonioase a personalităţii fiecărui copil şi pregătirea temeinică a
tuturor pentru un start bun în clasa I.Integrarea activă a unui copil în clasa I este condiţionată de atingerea
indicatorilor maturizării şcolare. Un copil se adaptează cu atât mai uşor în clasa I cu cât a început să
frecventeze mai devreme o colectivitate.
Intrarea copilului în şcoală este un moment unic. Dar nu pentru toţi este un moment plăcut sau
emoţionant. Pentru unii, aceasta creează tensiuni interioare, întrebări care îşi caută un răspuns. Cu toate că
îşi doresc să meargă la şcoală, lipsa de familiaritate a locului, prezenţa noilor colegi, a învăţătoarei, îl fac pe
copil să manifeste o stare de anxietate în momentul când se desparte de părinţii sau bunicii care l-au condus
la şcoală. Această stare se manifestă mai ales la copiii ai căror părinţi sunt foarte protectori şi grijulii sau la
copiii care n-au frecventat grădiniţa.
Reacţiile de inadaptare ale copiilor rezidă, între altele, şi în trecerea prea bruscă de la specificul
activităţilor din grădiniţă la activitatea de tip şcolar. La grădiniţă predomină activităţile tip joc, la şcoală
timpul impus este prea lung, iar cel de destindere ocupă un spaţiu restrâns.
Cunoaşterea gradului de pregătire pentru şcoală este o sarcină importantă pentru cadrele didactice.
Cel dintâi pas pe această cale se realizează prin conlucrarea învăţătoarelor cu educatoarele din grădiniţele de
pe raza de activitate a unităţii.Colaborarea se referă la construirea unor relaţii pozitive între şcoală şi familie,
la unificarea sistemului de valori şi cerinţe referitor la copil. Bazele unei bune relaţii sunt puse de
comunicarea dintre cei doi factori, de respect reciproc, implicarea tuturor în promovarea intereselor
copilului.
Cunoaşterea şi înţelegerea familiei în calitate de partener constant şi autentic devine o prioritate mai
ales în contextul actual, în care familia însăşi trebuie să se adapteze unor schimbări semnificative.
În ansamblul agenţilor educativi, şcoala, se ştie, joacă un rol esenţial. Dar o şcoală de calitate şi de
succes nu poate fi înţeleasă astăzi în afara unei redimensionări a relaţiei şcoală-familie-comunitate.
Această relaţie poate fi din ce în ce mai periclitată în condiţiile actuale când climatul familial s-a
deteriorat sub presiunea şomajului, grijilor materiale, pierderii încrederii în valori, a stresului cauzat de toate
acestea. În acest sens, în raport cu familia tradiţonală, familia contemporană suportă o serie de modificări
cu referire la statusuri şi roluri, norme şi relaţii, probleme, situaţii şi soluţii.
Pentru a atrage familia, şcoala trebuie să ia act de aceste schimbări, adaptându-si atitudinile şi
491
comportamentele în consecinţă. Pornind de la aceste premise, efortul îndreptat către cunoaşterea familiei ca
partener potenţial trebuie să se orienteze către: trăsăturile, calităţile, problemele sale specifice; statutul pe
care copilul îl are în cadrul mediului său familial; valorile şi normele pe care le avansează; avantajele pe
care le poate câştiga în cadrul parteneriatului; beneficiile pe care le poate aduce şcolii, ca partener.
Pentru a depăşi aceste bariere, care grevează în mod inerent relaţia dintre şcoală şi părinţii elevilor,
trebuie asumate ca priorităţi:creşterea iniţiativei şi implicării cadrului didactic în sensibilizarea şi
atragerea familiei; transformarea comitetelor de părinţi în structuri active şi dinamice care îşi pot asuma
rolul de interfaţă în relaţia dintre şcoală şi părinţi; ameliorarea modalităţilor de informare a părinţilor;
diseminarea unor informaţii clare cu privire la şcoală, activităţile şi problemele ei; organizarea unor
activităţi extraşcolare diversificate în regim de parteneriat.
Părinţilor trebuie să li se ofere permanent informaţii referitoare la copil, să ştie care este scopul
programului educativ la care participă copilul lor, care sunt obiectivele urmărite şi să fie la curent cu
politicile educaţionale ale instituţiei şcolare. Este esenţial ca părinţii să fie priviţi ca participanţi activi, să fie
cooptaţi în adoptarea deciziilor. Răspunderea pentru dezvoltarea unei relaţii de colaborare revine ambilor
parteneri.
Educaţia preşcolară este considerată tot mai frecvent ca o treaptă distinctă şi necesară a procesului de
învăţământ, dar şi parte integrantă a structurilor educative globale, ca primă fază a educaţiei permanente,
astfel învăţământul preşcolar îşi reevaluează obiectivele, conţinutul şi tehnologia didactică în perspectiva
noii concepţii.În perspectiva pregătirii preşcolarului pentru şcoală trebuie avută în vedere eficientizarea
procesului de învăţare prin pregătirea terenului psihologic pe care se grefează cunoştinţele şi modul cum
este acesta pregătit.Pregătirea copiilor din grădiniţă în vederea integrării cu succes în clasa I necesită o
muncă stăruitoare din partea educatoarelor, deoarece acestea trebuie să insiste mai mult asupra unor
procedee care pregătesc copilul pentru şcoală.
Participarea părinţilor la viaţa şcolii este un indicator al procesului de democratizare a educaţiei, în
sensul unei creşteri a gradului de deschidere a instituţiei educative către comunitate, precum şi a creşterii
vizibilităţii, transparenţei proceselor pedagogice pentru beneficiarii lor. În general, atât reprezentanţii şcolii,
cât şi părinţii, conştientizează necesitatea dialogului şi văd efectul său benefic asupra rezultatelor şcolare.
Nu putem preamări rolul uneia din cele două instituţii partenere, în detrimentul celeilalte. Dar cadrul
social în care educaţia se afla la ea acasă este şi va rămâne ŞCOALA, această instituţie din care îşi iau
zborul spre alte trepte şcolare şi, în final spre viaţa adultă, toţi tinerii. Însă nu trebue să uităm că bucuriile şi
eşecurile primelor experienţe şcolare sau a celor de mai târziu se raportează şi se rezolvă în cadrul familiei.
Şcoala şi familia sunt pilonii de rezistenţă ai procesului instructiv-educativ, iar între aceştia şi mediul
extrafamilial sau extraşcolar este copilul, obiect şi subiect al activităţii instructiv-educative.O bună
colaborare între şcoală şi familie este posibilă numai atunci când familia înţelege bine menirea şcolii, iar
şcoala consideră familia un aliat, un colaborator sincer, permanent, direct interesat de procesul instructiv-
educativ.

Bibliografie
Bunescu,Gheorghe, Educaţia Părintilor, Bucureşti, E.D.P.1997;
Cucoş, Constantin, Pedagogie, Ed. Polirom, Bucureşti, 1996
E.E. Geissler, Mijloace de educaţie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977
Ionescu, M., Radu, T., Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2001.
Oprea,C.L, Strategii didactice interactive, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006
Păcurari, O. (coord.)- Învăţarea activă. Ghid pentru formatori MEC-CNPP, 2001

492
 Familia și școala-parteneri în formarea adultului de mâine
Prof. Căpitănescu Adela-Leontina,
Școala Gimnazială Nr.1 Telești, Gorj

Fiecare dintre noi vine pe lume cu o anumită zeste nativă, apoi datorită interacțiunii cu lumea în care
trăim ne transformăm în continuu până reușim să ne găsim propriul drum în viață. Modul în care ne
dezvoltăm, educația pe care o primim sunt acțiuni la care își dau concursul mai mulți factori, însă pilonii de
bază vor rămâne întotdeauna familia și școala. De aceea, între școală și familie trebuie să existe o strânsă
colaborare, pentru ca fiecare dintre cei doi factori să cunoască obligațiile celuilalt și să se sprijine reciproc.
Vi s-a întâmplat ca atunci când ați chemat un părinte la școală pentru a-l informa despre actele de
indisciplină ale copilului, acesta să răspundă dezarmat ,,Nu am ce să-i fac!” Și totuși ce e de făcut? Școala
nu-și poate realiza pe deplin sarcinile dacă familia nu se implică deloc. Școala și profesorii nu pot suplini cu
totul lipsa de preocupare a unui părinte. Efortul educativ își găsește eficiența dorită doar atunci când între cei
doi factori, școală și familie, există o conlucrare în interesul comun al educării copilului. Educația și
instrucția se realizează atât la școală, cât și acasă.
Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în domeniul comportamentului, în domeniul
dezvoltării lui fizice, intelectuale, morale și estetice, în domeniul deprinderilor și priceperilor de muncă,
igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în afară
de clasă și școală. La rândul lor, părinții îi pregătesc pe copii pentru școală, le formează deprinderi de
comunicare civilizată, le stabilesc un regim de viață adaptat cerințelor școlii, îi îndrumă și îi ajută pentru a
depăși obstacole.
Formele de manifestare ale colaborării dintre familie și școală sunt îndeobște cunoscute. Voi aminti unele
dintre acestea:
-Ședințele cu părinții, desfășurate lunar sau ori de câte ori este nevoie, urmăresc abordarea unor aspecte
pedagogice și promovarea schimbului de idei în legătură cu procesul formativ-instructiv, exprimarea unor
dileme care, prin comunicare, își pot afla răspunsul. Organizarea unor ședințe comune cu părinții și elevii
vizează o vie interacțiune a acestora în activitatea de educare și aotoeducare. Astfel de ședințe se organizează
cu scopuri diferite: pentru organizarea unor activități școlare și extrașcolare sau pentru a căuta împreună căi
de rezolvare a unor crize educaționale, pentru a ilustra anumite aspecte privind nivelul de pregătire al
elevilor.
-Lectoratele cu părinții, organizate sistematic, au drept scop o vie propagandă pedagogică în rândul
comunității cetățenești. Părinții de la un întreg nivel (clasă, ciclu de învățământ, școală) beneficiază, în
cadrul lectoratelor, de prezența și consilierea unor specialiști din domeniul psihopedagogiei sau a unor
reprezentanți ai instituțiilor cu care școala derulează programe în parteneriat (poliția, dispensarul medical,
instituții culturale). Pentru a veni și mai mult în întâmpinarea nevoilor părinților am ales cu grijă temele
abordate în cadrul acetor întâlniri. Printre ele enumăr:,,Ce trebuie să știe un părinte?”, ,,Regimul zilnic de
muncă și odihnă al elevului”, ,,Familia-model în viață”.
-Vizitele reciproce familie-școală și școală-familie se constituie, pe de o parte, în oportunități ale
profesorului în ce privește culegerea unor date prețioase referitoare la climatul educativ din familie, la
personalitatea copilului. Pe de altă parte, părinții află date relevante asupra modului în care copii lor răspund
sarcinilor didactice și măsura în care le duc la îndeplinire.
-Lecțiile demonstrative (tematice) ,,deschise pentru părinți” au ca scop constatarea de către aceștia a
nivelului de performanță atins de către copii, a modalităților de învățare.
Pentru a cunoaște interesul ce-l manifestă fiecare părinte pentru școală, și mai ales, pentru a cunoaște
nivelul de la care se poate porni în educarea elevilor, la începutul fiecărui an școlar am aplicat un chestionar
părinților. Centralizând informațiile obținute din aceste chestionare am realizat o imagine de ansamblu
asupra gradului de implicare el fiecărui părinte, asupra modului în care sunt interesați de viitorul propriilor
copii. Cu cât este mai mult interes, atât din partea cadrului didactic, pentru elevii săi, cât și din partea
părinților, pentru școala în care învață copilul, cu atât educația va fi mai eficientă și va putea atinge grade
înalte de performanță.
De asemenea am solicitat ajutorul parinților și i-am implicat în toate activitățile extracurriculare,
împărțind în mod echitabil responsabilitățile. Avantajele implicării părinților în astfel de activități sunt

493
multiple: părinții au posibilitatea să-și cunoască mai bine copii, să cunoască modul în care aceștia
relaționează în cadrul unui grup, să și-i apropie și să îi transforme în prieteni și parteneri. Pe de altă parte,
exemplul personal al părintelui este de o importanță vitală pentru educația civică a elevilor.
După John Dewey, educația este un proces al vieții și nu o pregătire pentru viață. Fiecare copil este unic
în felul său, este o minune irepetabilă și ar fi păcat ca prin acțiunile noastre să uniformizăm aceste
individualități. Deși școala, prin conținutul educațional și prin influența cadrului didactic, reușește să
realizeze idealul educațional, părinții rămân în continuare cei care consolidează temelia în formarea
generației viitoare iar legătura care se creează între profesor-copil-părinte trebuie susținută cu tact, bazată pe
încredere, respect, stimă, cointeresare, deoarece poate constitui cheia eficienței în educație.

Bibliografie:
1.Pantelimon Golu, Mielu Zlate, Emil Verza, Psihologia copilului, manual pentru clasa a X-a, București,
Editura Didactică și Pedagogică, 1995;
2. I.Cerghit, I.T. Radu, E. Popescu, L. Vlăsceanu, Didactica, manual pentru clasa a X-a, București,
Editura Didactică și Pedagogică, 1994;
3.Ioan Nicola, Domnica Farcaș, Teoria educației și noțiuni de cercetare pedagogică, manual pentru clasa a
XI-a, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1994;
4.Educația în context european, studii de specialitate, Tg-Jiu, Editura Măiastra, 2006.
5.Educația în context european, studii de specialitate, Tg-Jiu, Editura Măiastra, 2007.

494
 Școala ca o familie…..
Prof. Căprăroiu Angelica
Școala Gimnazială Râncaciov
Structura Școala Ungureni
Comuna Dragomireşti, jud Dâmboviţa

În ultimele decenii, rolul şcolii s-a îndepărtat mult de cel tradiţional şi a devenit mult mai complex,
vizând:
- Educaţia pentru adaptare la schimbare (fiecare copil este ajutat să-şi dezvolte propriul potenţial,
să fie creativ, motivat să înveţe, capabil să comunice, să colaboreze, să se adapteze unei societăţi în continuă
schimbare;
- Promovarea valorilor unei societăţi dechise (accent pe valorizarea diversităţii, dezvoltarea
deprinderilor, participarea la luarea deciziilor, toleranţă, gândire critică);
- Ameliorarea mediului social (copiii care se află, din diferite motive, în situaţii de risc, sunt
ajutaţi din punct de vedere al educaţiei şi integrării în social, în acest fel şcolile contribuind esenţial la
egalizarea şanselor);
- Practicarea tipurilor de învăţare fundamentale pentru sec. al XXI-lea (a învăţa să ştii-a învăţa să
faci-a învăţa să trăieşti împreună cu ceilalţi- a învăţa să fii)
În acest context, este nevoie ca şcoala să-şi upgradeze structurile, mecanismele şi serviciile pe care le
oferă pentru a răspunde rolurilor şi responsabilităţilor care i se atribuie.
Reinventarea şcolii este posibilă doar dacă şcoala iese din aşa-numita „cultură a rutinei – şcoala ca o
fabrică/rigidă” caracterizatã prin formalism, control excesiv, supunere, uniformizare, individualism, izolare
etc. pentru a se dezvolta către o „cultură a schimbării - şcoala ca o familie/prietenoasă” cu aşteptări pentru
fiecare, căldură şi grijă, sprijin reciproc, cooperare, încredere, respect pentru diferenţe, colegialitate,
asumarea riscurilor, învăţare continuă, parteneriate 1.
”Școala ca o familie” este o şcoală prietenoasă, un mediu incluziv în care toţi copiii sunt educaţi
împreună, indiferent de deficienţa fizică sau mentală, originea lor culturală sau socio-economică, limba
maternă sau originea etnică. În acest sens şcoala trebuie să desfăşoare activităţi pentru crearea unui mediu
educaţional prietenos şi vesel, favorabil învăţării şi jocului, care să promoveze valorile de incluziune şi în
care toţi copiii să se simtă ,,acasă” sau chiar mai bine decât acasă. O grădină cu flori şi iarbă, amenajată în
faţa clădirii, te face să te simţi bine încă de la intrare. Şcoala are un nume care o distinge în peisajul local.
Pereţii şi geamurile claselor sunt pictate în culori vesele, sunt pe ele flori, steluţe şi păsări. Pe toate
coridoarele sunt aviziere cu informaţii actualizate despre şcoală, fotografii cu copii participând la activităţi,
panouri cu lucrări ale copiilor, ghivece cu plante decorative. Este curat în orice spaţiu. În săli există mobilier
modular, în culori variate de la clasă la clasă, aşezat în forme diferite pe o podea mochetată. Fiecare clasă
este personalizată cu afişaje specifice, poze, lucrări ale elevilor. Profesorul de serviciu şi directorul îi
întâmpină pe elevi şi le urează o zi bună. Chipurile vesele ale copiilor exprimă fericirea că sunt din nou
împreună pentru o altă zi de şcoală. E un zumzet permanent, se intră şi se iese din toate direcţiile, nu există
intrări separate pentru elevi şi profesori, sunt grupuri mixte (părinţi, profesori, elevi) care discută în diferite
spaţii ale şcolii, în bibliotecă, în biroul directorului. Uşi deschise peste tot, din biroul directorului se aude un
cântec la modă, din cancelarie şi din sălile de clasă se aud râsete. Profesorii vorbesc cu copiii şi sărbătoresc
împreună aniversările şi succesele. Se simt bine împreună şi sunt mândri de şcoala lor.
”Școala ca o familie” este şcoala cu un mediu educaţional prietenos, este un loc primitor, uneori cel
mai primitor din comunitate, în care copiii vin cu drag pentru că este curat şi plin de culoare, pentru că se
simt ajutaţi şi protejaţi. Într-o şcoală prietenoasă există o atmosferă destinsă, de colaborare, între toţi
membrii comunităţii educaţionale. Cuvintele-cheie pe care se bazează relaţiile lor sunt: toleranţă, prietenie,
încredere, ajutor reciproc şi respect pentru diferenţe. Elevii lucrează împreună, comunică eficient, îşi
exprimă sentimentele, valorizează diferenţele şi rezolvă situaţiile conflictuale. Este o şcoală în care
organismele şi structurile de putere sunt clar definite, dar în care relaţiile dintre diferiţii membri ai instituţiei
se bazează mai puţin pe teama faţă de cei superiori pe scară ierarhică şi mai mult pe încredere şi respect
reciproc. Într-o astfel de şcoală, copiilor şi părinţilor li se acordă posibilitatea să-şi exprime temerile, ei
primesc responsabilităţi în chestiuni ce vizează funcţionarea şcolii şi li se oferă condiţii de implicare activă şi
creativă în probleme care îi privesc direct.

1
Rădulescu, E., Tîrcă, A., Şcoala prietenoasă, Editura Humanitas
495 Educaţional, Bucureşti, 2002, p. 6
 O şcoală prietenoasă cu copiii, familia şi comunitatea locală se preocupă ca dreptul la educaţie al
oricărui copil din comunitate să fie respectat, indiferent de statutul social, etnie, religie, sex, capacitate
intelectuală. Pentru aceasta, şcoala dezvoltă mecanisme şi activităţi specifice, parteneriate cu comunitatea
locală, prin care să creeze un mediu educaţional atractiv, în care copiii să se simtă în siguranţă fizicã şi
psihică.
Proiectul de dezvoltare instituţională al unei şcoli prietenoase cu copiii familia şi comunitatea locală
include Educaţia pentru drepturile copilului/omului ca un demers prioritar, realizat crosscurricular şi care
vizează atât transmiterea de cunoştinţe (drepturi, norme, documente importante, organizaţii), cât şi formarea
de atitudini (respect pentru drepturi, responsabilitatea acţiunilor proprii, cooperarea) şi dezvoltarea de
deprinderi (de colaborare, comunicare, rezolvare de probleme). Este foarte important ca educaţia pentru
drepturile copilului/omului să se realizeze într-o atmosferă care să reflecte preocupare pentru idealurile şi
practicile specifice acestora (relaţii de colaborare între membrii comunităţii, dezvoltarea abilităţilor şi
atitudinilor de bun cetăţean). De asemenea, şcoala trebuie să aibă iniţiativa unor activităţi prin care să se
acţioneze concret în legătură cu situaţii de încălcări ale drepturilor copilului/omului din comunitatea locală.
Managementul unei astfel de şcoli este unul participativ, toţi membrii comunităţii şcolare elevi, părinţi,
personalul şcolii fiind consultaţi în legătură cu direcţia de dezvoltare şi politicile şcolii şi implicaţi în luarea
deciziilor referitoare la schimbãri majore în activitatea şcolii. Un punct de vedere larg acceptat de mediile
educaţionale din toată lumea este acela care promovează necesitatea democratizării şcolii ca o condiţie de a-i
pregăti pe copii pentru viaţa într-o societate democratică.
Pentru ca școala să însemne ”acasă” este nevoie ca toţi actorii ei să fie consultaţi deoarece vor sprijini
atingerea obiectivelor de dezvoltare a şcolii pentru că se simt incluşi în luarea deciziilor. Dacă le acordăm
elevilor şi părinţilor responsabilităţi, posibilitatea de a-şi exprima opiniile, de a lua decizii şi de a participa
activ la viaţa şcolii, nu facem decât să le dăm şansa să exerseze practic capacităţi de care au nevoie şi pe care
le vor utiliza în viaţă. Există motive pragmatice de a implica elevii în planificarea deciziilor din moment ce o
astfel de implicare conduce la îmbunătăţiri în ceea ce priveşte disciplina – când, de exemplu, elevii sunt ei
înşişi autori ai regulilor şi practicilor care le guvernează viaţa şcolară, ei le vor înţelege mai bine şi vor
începe să le respecte. În unele domenii, elevii se pot dovedi mai buni în a planifica şi rezolva problemele,
deoarece există anumite aspecte ce ţin strict de viaţa lor şi despre care ei evident ştiu mai multe. Studiile au
demonstrat ca elementele care ţin de climatul şcolii au impact deosebit de important asupra dezvoltării
personale a copiilor şi formării lor ca viitori adulţi.
Pentru părinți, colaborarea cu școala le aduce avantajul de a fi informați, de a avea sub control educația
propriului copil și nu în ultimul rând, de a primi sprijin pentru a deveni un părinte mai bun – cea mai
provocatoare meserie din lume.
În concluzie ,,Școala ca o familie” se definește printr-o serie de dimensiuni care fac referire la
întreaga realitate a şcolii şi la relaţiile sale cu comunitatea: caracteristicile mediului şcolar; managementul
şcolii; proiectele strategice, tactice, operaţionale; procesul de decizie; modalităţile de organizare;
coordonarea actorilor şcolii; monitorizarea şi evaluarea; populaţia şcolară; personalul didactic şi auxiliar;
procesele educaţionale; atragerea şi folosirea resurselor; comunicare şi relaţionare; procese de inovaţie,
schimbare; dezvoltare; relaţii cu partenerii şcolii.
Într-o astfel de școală, fiecare dintre aceste elemente câştigă valenţe specifice şi răspunde
exigenţelor legate de centrarea asupra elevului şi asupra dezvoltării sale optime. În acest sens, ”şcoala ca o
familie” nu constituie un tip particular de şcoală, ci o imagine la care ar trebui să aspire fiecare unitate de
învăţământ şi care ar trebui să reprezinte normalitatea educaţiei şcolare.
Drumul către o școală mai prietenoasă poate fi uneori anevoios, dar el poate fi parcurs, iar efortul este
răsplătit cu prisosinţã. În cadrul practicilor de incluziune promovate de școala în care îmi desfășor
activitatea, acţiunile îndreptate către crearea unui mediu şcolar prietenos au generat efecte semnificative
asupra elevilor, cadrelor didactice, procesului educaţional.

BIBLIOGRAFIE
1. Rădulescu, E., Tîrcă, A.. (2002). Şcoală şi comunitate. Bucureşti: Editura Humanitas
Educaţional
2. Rădulescu, E., Tîrcă, A.. (2002). Şcoala prietenoasă. Bucureşti: Editura Humanitas
Educaţional.

496
 PĂRINȚII ȘI PROFESORII,
ACTORI IMPORTANȚI PE SCENA EDUCAȚIEI

Prof. înv. primar LUMINIŢA CĂRPINIŞAN,

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 15, BRAŞOV

Părinții sunt cele mai importante persoane din viața unui copil. Ei sunt primii și cei mai importanți
profesori și au cea mai mare influență asupra copilului. Așa cum copilul învață încă de la naștere câte ceva
despre lume, tot așa familia descoperă care sunt caracterisitcile bebelușului, stilul, preferințele și ceea ce nu-i
place.
Când copilul este dus la creșă sau la grădiniță, este foarte important ca părintele și educatoarea să lucreze
împreună. Programul creșei sau al grădiniței trebuie construit pornind de la această relație de bază oferind
oportunități permanente părinților să se integreze în program și să conștientizeze faptul că roulul lor este
foarte important.
Este mult mai eficientă creșterea unui copil atunci când părinții și educatorii se înțeleg bine. Copiii profită
de pe urma acestor relații benefice între aduții importanți din viața lor. Educatorul/profesorul este o persoană
care cunoaște bine copiii, are studii de psihologie a copilului și a lucrat cu multe familii tratând multe
probleme. El poate fi un prieten, un confident sau un consilier pentru părinți, dând soluții eficiente
problemelor pe care le întâlnesc. Părinții au responsabilitatea de a menține o strânsă relație cu aceștia.
Beneficiile atât pentru părinți, cât și pentru copii sunt de necontestat.
Lumea în care trăim se caracterizează printr-un ritm foarte rapid al schimbărilor, adesea imprevizibile,
ceea ce face ca societatea si sistemele de învăţământ să caute mijloace de a pregăti mai bine indivizii pentru
a li se adapta lor şi pentru a le depăşi.
Manifestările pericolului moral în care se află tinerele vlăstare pot fi grupate în zece direcţii care, prin
amploarea şi gravitatea lor, depăşesc graniţele naţionale, constituind o problemă globală: amplificarea
violenţei; lipsa de respect faţă de părinţi, cadre didactice şi alte persoane; creşterea cruzimii faţă de semeni;
multiplicarea formelor de fanatism şi a crimelor comise din ură; deteriorarea limbajului; decăderea eticii
muncii; creşterea egoismului, însoţită de diminuarea responsabilităţii personale şi civice; amplificarea
comportamentelor autodistructive (consum de droguri, suicid etc.); creşterea ignoranţei etice, a
comportamentelor imorale şi amorale, fără judecarea consecinţelor actelor proprii.
De aceea este important ca atât în școală, cât și în familie să dezvoltăm sociabilitatea copiilor de la vârste
mici, să încurajăm relațiile deschise, de colaborare, de întrajutorare, munca în echipă, să stimulăm învățarea
prin cooperare, să îi învățăm acceptarea, toleranța și empatia și să îi îndrumăm pentru a reuși să își
gestioneze emoțiile și să-și soluționeze conflictele. Acest lucru este posibil doar dacă adulții din viața lor,
părinții și profesorii, le sunt adevărate modele.
Ca entitate umană autentică, individul nu poate fi conceput în afara relaţiilor cu ceilalţi. În consecinţă
acţiunea de formare a fiinţei sociale în concordanţă cu necesităţile societăţii reprezintă obiectivul
fundamental al educaţiei ca proces de socializare. Acesta trebuie început încă de la cele mai fragede vârste și
continuat în grădiniță și apoi în școală.
La venirea sa pe lume, fiinţa umană nu intră în contact doar cu mediul fizic, ci şi cu mediul social,
reprezentat iniţial de familie, care va procura noului născut primele experienţe ale interacţiunii şi
fundamentul implicit al oricărei inserţii sociale ulterioare.
Dincolo de prima copilărie, când tânăra fiinţă începe să se desprindă treptat de influenţele socio-culturale
şi psiho-afective ale familiei, pentru a traversa etapă cu etapă fiecare ciclu de creştere şi dezvoltare, până la
cele mai înaintate vârste ale maturităţii, fiinţa umană este nevoită să-şi adapteze atitudinile, sistemul de
valori, credinţele şi comportamentul în funcţie de normele diverselor grupuri sociale la care participă sau cu
care interacţionează.
Întregul proces de organizare şi desfăşurare a activităţii educative a elevilor este reglementat prin
comunicare, vizând, cu predăcere în acelaşi timp, formarea capacităţilor comunicative ale educaţilor.

497
 Formarea competenţelor comunicative la elevi din perspectiva comunicării didactice depinde de mediul şi
condiţiile psihosociale ale şcolii, clasei, grupului, de relaţiile profesor-elev în cadrul activităţilor didactice,
de mijloacele de influenţare a elevului prin intermediul grupului-clasă de elevi.
Profesorul nu trebuie să exceleze în domenii academice, ci trebuie să fie un bun psiholog, să fie preocupat
de inovaţie în didactică, de sociologie si de cultură. Prin tot ceea ce întreprinde şi prin exemplul
personalitaţii sale, profesorul este un modelator al structurii personalităţii copilului, în stadiul cel mai
hotărâtor al devenirii sale.
O activitate educațională orientată spre dezvoltarea capacităților socio-relaționale și afective ale copiilor
poate duce la o mai mare coeziune a grupului școlar și la o mai bună relaționare atât între elevi-elevi, elevi-
familie și familie-școală.

BIBLIOGRAFIE:
• A. Cury – Părinți străluciți, profesori fascinanți, București, For You, 2005;
• D. Orosan – Comunicarea didactică – model de formare a competenţelor comunicative la elevii
ciclului primar, Chișinău, 2005;
• D. Popovici – Sociologia educaţiei, Iaşi, Institutul European, 2003;
• Carte pentru profesioniștii care lucrează cu părinții, București, Vandemonde, 2005.

498
 Relaţia şcoală-comunitate
Prof. Căpriţă Paraschiva
Colegiul Economic Buzău

Orice şcoală poate şi are nevoie să lucreze împreună cu comunitatea.

De ce trebuie să implicăm comunitatea?
Şcolile care atrag comunitatea în activitatea pe care o desfăşoară cred că există beneficii atât
pentru şcoală, cât şi pentru elevi.
În cele mai multe ţări din Europa, precum şi din restul lumii, cooperarea între agenţii la nivelul şcolii
reprezintă, de câţiva ani, o practică de lucru curentă, deoarece colaborarea şi împărtăşirea informaţiilor s-a
dovedit, în toate cazurile, că:
 Oferă beneficii pentru educaţia copiilor şi tinerilor;
 Sporeşte substanţial securitatea copiilor şi tinerilor;
 Sporeşte substanţial calitatea vieţii copiilor şi tinerilor;
 Creşte eficienţa muncii tuturor celor interesaţi.
Caracteristicile şcolii care colaborează cu comunitatea
 Înţelege colaborarea ca modalitate de creştere a performanţei şcolare.
 Construieşte parteneriate cu organizaţii care au un rol în educaţia copiilor.
 Contribuie la crearea comunităţilor umane care învaţă pe tot parcursul vieţii, oferind oportunităţi de
dezvoltare personală.
 Încurajează părinţii să devină parteneri în actul de învăţare.
 Încurajează toţi factorii educaţionali să devină participanţi activi în ridicarea standardelor
educaţionale.
 Oferă oportunităţi de învăţare permanentă membrilor comunităţii.
 Plasează aspectele comunitare pe o poziţie privilegiată în curriculum.
 Foloseşte orice prilej să extindă accesul şi implicarea.
 Pune la dispoziţie facilităţi pentru activităţile comunitare.
 Contribuie la construirea parteneriatelor şi la dezvoltarea comunităţii.
De ce este nevoie de o şcoală comunitară ?
Pentru
 Consultarea structurilor comunitare în elaborarea planului de dezvoltare instituţională şi a ofertei
curriculare;
 Responsabilizarea şi implicarea comunităţii (în special a părinţilor) în educaţia copiilor;
Pentru
 Valorificarea şi utilizarea resurselor comunitare în curriculum, în special CDŞ;
 Iniţierea şi implementarea unor proiecte de dezvoltare comunitară etc.
Cum funcţionează o şcoală comunitară?
 Curriculum-ul cuprinde şi activităţi care se bazează pe situaţii reale din comunitate.
 Comunitatea reprezintă o resursă pentru învăţare.
 Membrii comunităţii se implică în desfăşurarea activităţilor şcolii.
 Şcoala este o instituţie în care toată lumea învaţă – profesorii lucrează în echipă cu elevii şi cu
membrii comunităţii.
 Toţi membrii comunităţii sunt potenţiali elevi.
 Şcoala cooperează cu diverse organizaţii pentru a furniza persoanelor din comunitate servicii
educaţionale, culturale, de recreere.
Ce urmăreşte şcoala comunitară?
 dezvoltarea spiritului comunitar şi a competenţelor civice,
 formarea unor buni locuitori ai comunităţii cărora să le pese de comunitatea în care trăiesc şi care să
contribuie la creşterea calităţii vieţii.
Când se desfăşoară activităţile
 Pe tot parcursul zilei, săptămânii, anului (cu respectarea programului şcolar )
Care sunt tipurile de activităţi?

499
  Educaţionale,
 Cultural-artistice,
 Sportive,
 De caritate,
 Ecologice,
 Voluntariat etc.
De ce să-i implicăm pe părinţi în viaţa şcolii?
• În toate cazurile, implicarea s-a dovedit benefică pentru educaţia copiilor;
• Părinţii care primesc sprijin şi sunt formaţi de către şcoală induc rezultate mai bune decât aceia care
nu urmează acelaşi proces;
• Rezultatele se menţin în ciclul primar şi cel gimnazial deopotrivă;
Implicarea formală şi informală; Cheia participării la educaţie
Implicarea informală poate însemna:
 Părintele vine la şcoală să discute despre progresul copilului său
 Participă la o activitatea organizată de şcoală, cum ar fi un concert
 Acţionează ca voluntar la clasă
 Acţionează ca voluntar la organizarea unui eveniment
Implicarea formală
 Implicarea formală înseamnă participarea la activităţile unui grup de lucru din şcoală sau comitet la
nivelul căruia se iau decizii care privesc şcoala, cum ar fi:
 Consiliul părinţilor
 Consiliul de Administraţie
Cum putem implica părinţii informal?
Cum îi implicăm pe părinţi, astfel încât aceştia să se simtă valorizaţi şi utili şi să contribuim la
creşterea calităţii învăţării?
Practici folosite de diferite şcoli:
Implicarea părinţilor în procesul de monitorizare a educaţiei elevilor
Serile părinţilor sau zilele de evaluare în care sunt implicaţi părinţi, cadre didactice şi elevi. Discuţii
asupra progresului elevilor şi stabilirea următoarelor ţinte.
Ajutor acordat elevilor acasă
Sprijin la efectuarea temelor. Sprijinul poate însemna ajutor propriu-zis sau crearea unui mediu propice în
care elevul să poată munci.
Voluntari pentru activităţile din şcoală
Părinţii vin la şcoală să ajute, de exemplu să-i ajute pe copii să citească, să ajute la ore sau să distribuie
pachetele de masă
Participarea la evenimentele şcolare
Părinţii vin să asiste la concertele şcolare, piese de teatru sau alte evenimente similare. Unele şcoli din
România organizează multe astfel de evenimente, dar altele prea puţine.
Educaţie la cerere
Unele ore de curs, cum ar fi cele de limbi străine sau părţi ale curriculum-ului la decizia şcolii, pot
prezenta interes şi pentru părinţi, nu numai pentru copiii acestora; unora dintre părinţi le face plăcere să
participe la ore alături de elevi. Alternativ, pot exista cursuri dedicate special părinţilor sau altor membri ai
comunităţii; ore de limbi străine, de pictură sau desen sau dedicate studiului diferitelor culturi, cum ar fi
cultura romani. Unele şcoli din România organizează cursuri de predare a citit-scrisului pentru părinţi şi
comunitate

500
 Simpozion Internațional:
“Educație fără frontiere!”: Relația grădiniță-școală-familie-societate
Educație fără frontiere
PROFESOR CAPROS CAMELIA
SCOALA GIMNAZIALA RACOASA
JUDETUL VRANCEA

Şcoala şi familia sunt cei doi poli de rezistenţă ai educaţiei tinerilor.

Familia este prima şcoală a copilului. Ea este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale
copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân, uneori, întipărite
pentru toată viaţa în profilul moral – spiritual al acestuia. Colaborarea între grădiniţă/scoala şi mediul familial
trebuie să se bazeze pe o bună cunoaştere reciprocă. Parteneriatul grădiniţă/scoala- familie organizat corect
duce la o educaţie solidă, fără pericolul de eşec şcolar mai târziu, la formarea unor deprinderi şi bune practici de
relaţionare si comunicare, dezvoltarea unor atitudini pozitive fată de problemele educative ale preşcolarilor.
Implicarea familiei în viaţa şcolii este condiţionată de gradul de interes al familiei faţă de şcoală . Acesta
este crescut dacă familiile au copii care frecventează şcoala. Cu cât şcoala reprezintă o valoare a familiei, cu
atât gradul de implicare al familiei este mai mare. Se constată că acei copii care sunt sprijiniţi de părinţi, care au
în familie atitudini pro-şcoală adecvate, obţin performanţe şcolare ridicate şi au un grad de aspiraţie ridicat faţă
de nivelul de şcolarizare pe care doresc să-l ajungă.
Procesul de colaborare cu părinţii asigură atingerea scopului educaţional. Fără participarea
părinţilor efortul educativ organizat prin instituţiile şcolare poate fi frânt, deviat sau deformat. Aşa cum arata şi
H. H. Stern “orice sistem de educaţie, oricât ar fi de perfect, rămâne neputincios dacă se loveşte de opoziţia sau
indiferenţa din partea părinţilor”. Aşadar, dialogul dintre educatoare,invatator, profesor şi părinţi este necesar
a se realiza.
Institutia scolara indiferent de nivelul ei: prescolar,primar sau gimnazial structureaza viata cotidiana a
copiilor, ordoneaza comportamentele individuale si colective,stabileste norme de interactiune,reglementeza
performantele si instituie recompense. Mediul scolii/gradinitei reprezinta ansamblul factorilor sociali, naturali,
materiali si spirituali, angajati in activitatea de formare si dezvoltare a personalitatii umane.
Valorificarea pedagogica a mediului in scopul optimizarii procesului instructiv-educativ presupune
reunirea tuturor factorilor specifici care intervin in mod direct sau indirect.Mediul scolar trebuie sa fie tonic sa
stimuleze motivatia pentru invatare si ideea necesitatii acesteia in plan social.
Proiectarea didactica trebuie realizata in maniere diferentiate si individualizate, nu numai in
concordanta cu natura grupului si cu varsta subiectilor, ci si dupa profilul fiecarui colectiv scolar dupa
particularitatile mebrilor acestora.Trebuie avute in vedere cele doua ipostaze polare ale relatiilor dintre elevi-
cooperare si competitive- cu influenta asupra starii motivationale implicate in invatare, asupra standardelor de
succes sau insucces acceptate, asupra echilibrului expectatie –aspiratie. O deosebita importanta in invatare in
perioada micii scolaritati o au esecurile si succesele care pot fi mobiuri declansatoare ale unei activitati de
invatare mai sustinuta.
In perioada prescolaritatii, copilul traverseaza programe educative diverse care au ca obiectiv
declansarea si sustinerea procesului complex de invatare de asemenea, isi formeaza priceperi si deprinderi, isi
poate regla voluntar si verbal actiunile precum si capacitatea de autoevaluare.
Perioada scolara mica prezinta progrese in dezvoltarea psihica de ansamblu, ca urmare a faptului
ca procesul invatarii se constientizeaza ca atare.Activitatea scolara va solicita intens activitatea intelectuala,
procesul de insusire gradate de cunostinte, copilului I se vor organiza si dezvolta strategii de invatare, I se va
constientiza rolul atentiei si repetitiei isi va forma deprinderi de scris-citit si calcul.Trebuie avut in vedere
responsabilizarea fata de calitatea asimilarii cunostintelor.

501
 Daca in primul an de scolarizare se face apel la forme de invatare simple, predominant
reproductive si cu campuri restranse de informatii, cu cat se inainteaza pe drumul cunoasterii cu atat se
diversifica tipologia si se mareste gradul de dificultate al sarcinilor de invatare.
Scoala/ Grădinița nu pot funcționa si nu se pot dezvolta fără a ține cont de specificul comunității în
care funcționează, alcătuită, la rândul său, din mai mulți factori cu rol educativ: familie, autorități, organizații
guvernamentale și neguvernamentale, agenți economici, biserica, instituții de cultură, instituții sanitare etc. care
au, la rândul lor, o ofertă educațională explicită și/sau implicită.
Rolul cadrului didactic indiferent ca este educatoare, invatator sau profesor nu se margineste doar la
transmiterea de informatii ci si la modul de prezentare a acelor cunostinte sub forma unor introduceri a
problemelor in cadrul unui context, precum si plasarea problemelor respective intr-o anumita perspectiva, astfel
incat cel care invata sa poata face conexiunea intre solutiile gasite si alte probleme intr-un cadru mai
larg.Relatia educator-educat are ca scop dezvoltarea integrala a personalitatii elevului, punand un accent
deosebit pe increderea in sine.
Fata de cadrele didactice se constituie un ansamblu de asteptari de rol, care vizeaza atat
comportamentul in calitate de membru al institutiei scolare cat si comportamentul pedagogic.Toate aceste
asteptari, care au origini variate si exercita grade diferite de presiune, se combina cu trasaturile de personalitate
ale educatorului, cu propriile lui asteptari si aspiratii.Nivelul la care se ridica exigentele fata de competenta,
profesionalismul si daruirea cadrelor didactice le impune acestora o mare responsabilitate.

BIBLIOGRAFIE:
-Gheorghe Tomsa,Psihopedagogie prescolara si scolara,Bucuresti 2005
- Dumitrana, M.,Copilul, familia si gradinita, Editura Compania, Bucureşti, 2000

502
 Simpozion Internațional:
“Educație fără frontiere!”: Relația grădiniță-școală-familie-societate

SĂ CONSTRUIM ÎMPREUNĂ!

PROF. ÎNV. PRIMAR CÂRCU DIANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „ION CREANGĂ”, IAŞI

FAMILIA este primul mediu în care copilul creşte, învaţă, experimentează, iubeşte, comunică. Este
spaţiul în care se simte în siguranţă, în care ceilalţi membri relaţionează firesc, natural, spaţiul care îi oferă
modele pentru un minimum de situaţii şi resurse, cu ajutorul cărora să se descurce în viaţă. Sub cupola
iubirii necondiţionate, copilul se dezvoltă armonios învăţând, greşind, corectând, construindu-şi de fapt
personalitatea cu sprijinul întregii familii care îşi doreşte ca acesta să reuşească, să devină independent şi
util atât sieşi cât şi altora. Acest mediu microsocial îl pregăteşte pentru următoarea etapă- preşcolaritatea.
GRĂDINIŢA este cea care lărgeşte spaţiul de comunicare, învăţare, arătând copilului o lume uşor
diferită de cea de acasă, o lume la care trebuie să facă eforturi de adaptare, care însă nu rupe legăturile cu
familia ci contează pe implicarea totală a acesteia în acceptarea şi încadrarea facilă a preşcolarului în noul
mediu. Părinţii sunt cei care asigură echilibrul emoţional al copilului care trece prin situaţii noi, intră într-un
spaţiu şi colectiv necunoscut la început şi învaţă reguli, uneori diferite de cele anterior însuşite. Ei sunt cei
care conştientizează faptul că cel mic are nevoie de această schimbare în viaţa lui, de faptul că nevoia de
comunicare şi socializare a copilului s-a mărit, drept pentru care înţeleg rolul major al cadrului didactic şi
acceptă un parteneriat ce va continua pe toată perioada şcolarizării, în favoarea dezvoltării preşcolarului.
ŞCOALA primeşte rolul fundamental de a da societăţii o persoană uşor adaptabilă, independentă,
comunicativă, care îşi doreşte să înveţe şi să evolueze, să experimenteze şi să fie utilă, să conteze cu
adevărat pentru sine şi ceilalţi. Şcoala preia legătura deja stabilită de către nivelul preşcolar cu familia
copilului ce devine treptat elev, ucenic, student, masterand sau doctor, în funcţie de competenţele pe care
acesta şi le formează pe parcursul atâtor ani de şcolarizare. Parteneriatul acesta de lungă durată este prolific
doar dacă cele două instituţii, foarte importante în viaţa tuturor, conlucrează şi parcurg distanţele stabilite
împreună. Şcoala va pregăti astfel o personalitate dezirabilă societăţii.
SOCIETATEA inserează persoana instruită, competentă şi capabilă pe care şcoala a pregătit-o,
făcând loc unui individ care va contribui la bunul mers al acesteia, punând în practică ceea ce a acumulat
de-a lungul întregii perioade de şcolarizare. Astfel, parteneriatele solide realizate între Familie, Grădiniţă,
Şcoală şi Societate (comunitatea locală, mass-media, biserica, organizaţii nonguvernamentale) îşi vor arăta
eficienţa, ajutând copilul de ieri- adultul de azi să găsească rezolvări pertinente tuturor situaţiilor apărute, să
abordeze pozitiv, competent şi practic problemele de orice natură. Astfel, relaţiile dintre şcoală, elevi,
familie şi comunitate se vor verifica dacă au fost bazate pe contact şi colaborare, pe transmitere de
informaţii, de influenţe pozitive asupra comportamentelor elevilor, pe trăiri afective şi emoţionale reciproce.
Cadrele didactice, în cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educaţional, se implică tot
mai mult în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie. Rolul lor
transcede educaţia de la catedră sau din clasă, presupunând o activitate în relaţie cu elevii şi familiile
acestora, desfăşurând o muncă de dezvoltare, de conducere şi de îndrumare. O relaţie eficientă cadru
didactic- părinte presupune astfel o ascultare activă de ambele părţi, implicarea şi participarea familiei la
luarea deciziilor educaţionale importante, cultivarea şi practicarea toleranţei faţă de un punct de vedere
diferit.
Şcoala este responsabilă cu găsirea formelor optime prin care cei implicaţi în acest proces de educare
să se poată adapta rapid la managementul schimbărilor din societatea actuală. Învăţătorul, prin activităţile
elaborate, utile în şcoală sau în afara acesteia, poate dezvolta la elevi norme şi conduite sociomorale,
abilităţi şi conduite civice, imperios necesare în contextul european actual- solicitate de către societate în
ansamblu, poate îmbunătăţi calitatea vieţii şi performanţele elevilor, formându-le abilităţi de gândire
503
independentă şi critică. Familia este chemată să propună, să opteze dar să şi participe la viaţa şcolară în
general, la activităţile extraşcolare, extracurriculare sau opţionale în particular. Comunitatea este chemată să
ofere modele de urmat şi, nu în ultimul rând, să susţină material grădiniţa, şcoala şi familia.
EDUCAŢIA capătă astăzi o valoare mai mare, pentru că trăim într-o lume în permanentă
schimbare. Ea trebuie să fie deschizătoare de drumuri, vizionară, să adapteze elevul la incertitudine şi
complexitate, să diagnosticheze şi să prognozeze mereu. Viitorul aparţine educaţiei care poate construi şi
reconstrui spiritual, poate redefini sistemele de valori, dacă şi numai dacă se instituie un parteneriat puternic
între Familie- Grădiniţă- Şcoală- Societate.

504
 Simpozion Internațional:
“Educație fără frontiere!”: Relația grădiniță-școală-familie-societate
SĂ CONSTRUIM ÎMPREUNĂ!

PROF. ÎNV.PRIMAR CÂRCU DIANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „ION CREANGĂ”, IAŞI

FAMILIA este primul mediu în care copilul creşte, învaţă, experimentează, iubeşte, comunică. Este spaţiul
în care se simte în siguranţă, în care ceilalţi membri relaţionează firesc, natural, spaţiul care îi oferă modele
pentru un minimum de situaţii şi resurse, cu ajutorul cărora să se descurce în viaţă. Sub cupola iubirii
necondiţionate, copilul se dezvoltă armonios învăţând, greşind, corectând, construindu-şi de fapt personalitatea
cu sprijinul întregii familii care îşi doreşte ca acesta să reuşească, să devină independent şi util atât sieşi cât şi
altora. Acest mediu microsocial îl pregăteşte pentru următoarea etapă- preşcolaritatea.
GRĂDINIŢA este cea care lărgeşte spaţiul de comunicare, învăţare, arătând copilului o lume uşor diferită
de cea de acasă, o lume la care trebuie să facă eforturi de adaptare, care însă nu rupe legăturile cu familia ci
contează pe implicarea totală a acesteia în acceptarea şi încadrarea facilă a preşcolarului în noul mediu. Părinţii
sunt cei care asigură echilibrul emoţional al copilului care trece prin situaţii noi, intră într-un spaţiu şi colectiv
necunoscut la început şi învaţă reguli, uneori diferite de cele anterior însuşite. Ei sunt cei care conştientizează
faptul că cel mic are nevoie de această schimbare în viaţa lui, de faptul că nevoia de comunicare şi socializare a
copilului s-a mărit, drept pentru care înţeleg rolul major al cadrului didactic şi acceptă un parteneriat ce va
continua pe toată perioada şcolarizării, în favoarea dezvoltării preşcolarului.
ŞCOALA primeşte rolul fundamental de a da societăţii o persoană uşor adaptabilă, independentă,
comunicativă, care îşi doreşte să înveţe şi să evolueze, să experimenteze şi să fie utilă, să conteze cu adevărat
pentru sine şi ceilalţi. Şcoala preia legătura deja stabilită de către nivelul preşcolar cu familia copilului ce
devine treptat elev, ucenic, student, masterand sau doctor, în funcţie de competenţele pe care acesta şi le
formează pe parcursul atâtor ani de şcolarizare. Parteneriatul acesta de lungă durată este prolific doar dacă cele
două instituţii, foarte importante în viaţa tuturor, conlucrează şi parcurg distanţele stabilite împreună. Şcoala va
pregăti astfel o personalitate dezirabilă societăţii.
SOCIETATEA inserează persoana instruită, competentă şi capabilă pe care şcoala a pregătit-o, făcând loc
unui individ care va contribui la bunul mers al acesteia, punând în practică ceea ce a acumulat de-a lungul
întregii perioade de şcolarizare. Astfel, parteneriatele solide realizate între Familie, Grădiniţă, Şcoală şi
Societate (comunitatea locală, mass-media, biserica, organizaţii nonguvernamentale) îşi vor arăta eficienţa,
ajutând copilul de ieri- adultul de azi să găsească rezolvări pertinente tuturor situaţiilor apărute, să abordeze
pozitiv, competent şi practic problemele de orice natură. Astfel, relaţiile dintre şcoală, elevi, familie şi
comunitate se vor verifica dacă au fost bazate pe contact şi colaborare, pe transmitere de informaţii, de influenţe
pozitive asupra comportamentelor elevilor, pe trăiri afective şi emoţionale reciproce.
Cadrele didactice, în cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educaţional, se implică tot mai mult
în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie. Rolul lor transcede
educaţia de la catedră sau din clasă, presupunând o activitate în relaţie cu elevii şi familiile acestora,
desfăşurând o muncă de dezvoltare, de conducere şi de îndrumare. O relaţie eficientă cadru didactic- părinte
presupune astfel o ascultare activă de ambele părţi, implicarea şi participarea familiei la luarea deciziilor
educaţionale importante, cultivarea şi practicarea toleranţei faţă de un punct de vedere diferit.
Şcoala este responsabilă cu găsirea formelor optime prin care cei implicaţi în acest proces de educare să se
poată adapta rapid la managementul schimbărilor din societatea actuală. Învăţătorul, prin activităţile elaborate,
utile în şcoală sau în afara acesteia, poate dezvolta la elevi norme şi conduite sociomorale, abilităţi şi conduite
civice, imperios necesare în contextul european actual- solicitate de către societate în ansamblu, poate
îmbunătăţi calitatea vieţii şi performanţele elevilor, formându-le abilităţi de gândire independentă şi critică.
Familia este chemată să propună, să opteze dar să şi participe la viaţa şcolară în general, la activităţile

505
extraşcolare, extracurriculare sau opţionale în particular. Comunitatea este chemată să ofere modele de urmat şi,
nu în ultimul rând, să susţină material grădiniţa, şcoala şi familia.
EDUCAŢIA capătă astăzi o valoare mai mare, pentru că trăim într-o lume în permanentă schimbare. Ea
trebuie să fie deschizătoare de drumuri, vizionară, să adapteze elevul la incertitudine şi complexitate, să
diagnosticheze şi să prognozeze mereu. Viitorul aparţine educaţiei care poate construi şi reconstrui spiritual,
poate redefini sistemele de valori, dacă şi numai dacă se instituie un parteneriat puternic între Familie-
Grădiniţă- Şcoală- Societate.

506
 Modalităţi de îmbunătăţire a relaţiei şcoală – familie
educatoare: Carstea Gherghina-Rodica
Gradinita cu Program Prelungit, nr. 1, Slatina, Jud. Olt

În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele şcolare,
psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Se cunosc următoarele forme mai importante de
organizare instituţionalizată a educaţiei părinţilor şi a colaborării şcoală-familie:
• asociaţii ale părinţilor şi cadrelor didactice, care au o largă libertate de iniţiativă (au apărut pentru prima
oară în Statele Unite ale Americii în secolul trecut);
• şcoli ale părinţilor (iniţiate în Franţa în perioada interbelică) şi şcoli ale mamelor (iniţiate în Germania);
• consilii de administraţie şcolară formate (exclusiv sau în majoritate) din părinţi, cu rol informaţional,
consultativ şi decizional (fiinţează în Belgia, Danemarca, Olanda şi în alte ţări occidentale);
• comitete de părinţi pe clase şi şcoli, fără rol decizional, care sprijină şcoala în rezolvarea unor probleme
(în ţările est-europene).

Din păcate, în România, deşi s-au făcut paşi semnificativi în acest sens, implicarea părinţilor în astfel de
instituţii este destul de redusă.
Îmbunătăţirea relaţiei şcoală-familie implică informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte
şcolaritatea copilului şi presupune, cel puţin, ca fiecare părinte să cunoască:
- obligaţiile legale privind educaţia copilului;
- drepturile de care dispune pentru educaţia copilului;
- importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului;
- metodele de colaborare cu şcoala.

În acest scop este necesar un dialog între cadre didactice şi părinţi. Cadrele didactice trebuie să primească
o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în aceasta materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesională. Pe de altă parte, părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în
cooperare cu învăţătorii şi profesorii iar şcolile trebuie să asigure părinţilor asistenţa necesară.

Dr. Gheorghe Bunescu remarcă trei etape în evoluţia relaţiei şcoală – familie:
a. etapa şcolii autosuficiente (şcoala e instituţie închisă, nu influenţează mediul familial şi nu se lasă
influenţată de el). Caracteristicile etapei sunt:
- contactele cu părinţii sunt rare, formale;
- părinţii acceptă ideea că nu au nimic de văzut despre ceea ce se întâmplă în şcoală;
- administraţia alege şcoala pentru copii;
- părinţii nu participă la consiliile de administraţie şcolară;
- asociaţiile de părinţi nu sunt încurajate;
- formarea cadrelor didactice neglijează relaţia între familie şi şcoală.

b. etapa de incertitudine profesională (cadrele didactice încep să recunoască influenţa factorilor familiali
asupra rezultatelor şcolare dar părinţii continuă să creadă că şcoala este autosuficientă).

Caracteristici:
- tendinţa de a creşte acuzarea familiei pentru proastele rezultate şcolare;
- administraţia şcolară are tendinţa de a conserva atitudinea din etapa anterioară;
- contactele formale, de rutină cu părinţii continuă; apar experienţe localizate privind comunicarea cu
părinţii;
- apar organizaţiile voluntare de părinţi;
- se constituie consilii de gestiune şcolară, în care participarea părinţilor are un rol minor, nedecizional;

507
 - formarea cadrelor didactice abordează relaţia şcoală-familie ca o problemă de importanţă secundară.

c. etapa de dezvoltare a încrederii mutuale (părinţii şi cadrele didactice descoperă împreună încrederea
unora faţă de alţii).
Caracteristicile acestei etape sunt:
- relaţia cu familia este din ce în ce mai încurajată de şcoală;
- consiliul şcolar include reprezentanţi ai (asociaţiilor) părinţilor, cu rol decizional în toate problemele
educaţionale;
- organizaţiile de părinţi sunt acceptate şi încurajate în activitatea şcolară;
- profesori specializaţi (consilieri) tratează problemele excepţionale ale colaborării cu familia;
- organizaţiile de profesori recunosc statutul şi rolul asociaţiilor de părinţi;
- administratorii şi politicienii educaţiei insistă asupra importanţei relaţiei familie-şcoală;
- formarea cadrelor didactice abordează problema relaţiei cu familia, ca una din problemele importante;
- se organizează cursuri pentru cadre didactice şi părinţi.

Bibliografie:
• George Văideanu, Familia şi viitorul, în Almanahul părinţilor, Bucureşti, 1983;
• Gheorghe Bunescu, Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor, articol publicat pe Internet.
• Ioan Nicola, Pedagogie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994;
• Vasile Fetescu, Familia şi atitudinea copilului faţă de învăţătură în revista Învăţământul primar,
nr.2, 1992;
• Ecaterina Adina Vrasmas, Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura „Aramis”, 2002;

508
 Catana Elena Teodora

Copilaria
Ana Maria Ungureanu
Clasa a IX- a Colegiul Economic « Ion Ghica » Targoviste

Pasare maiastra, gingasa si frumoasa,

De ce ma parasesti
Intr-o viata dura
Pe care o irosesc
Sa ma cert
Nu sa ma joc sau sa ma distrez,
Cearta, ura este tot ce vad
Copilarie, de ce mai abandonat
Ca pe un caine turbat ?
Tu nu stiai ca multi vor sa-mi fac rau
Atunci cand tu nu esti cu mine
Ma gandesc la timpul petrecut cu tine
Si asta imi da curaj sa merg inainte
Sa nu dau inapoi si sa-ti multumesc
Daca nu erai mergeam prin viata
Ca un sculptor la piata.
Te rog, vino inapoi,
Da-mi un semn de viata!
Copilarie, te rog, nu ma parasi,
Nu mi-am luat cum se cuvine
Ramas bun de la tine
Si sa-ti spun cu glas curat
Te-am iubit adevarat.

509
 Lectura în învăţământul primar

Prof. înv. Primar: CATANĂ LILIANA

Şcoala Gimnazială ,,Tristan Tzara“ Moineşti
,, Lectura este pentru spirit ceea ce exercitiul este pentru trup“. (Mihai Beniuc)

I. Despre lectură şi importanţa ei în ciclul primar

Cartea este o comoară fără de preţ , în care unii îşi adună cele mai frumoase gânduri, ca alţii să le poată folosi în voie.
Ea reflectă ca o oglindă lungul şir de secole ale vieţii omenirii, istoria luptei sale pentru existenţă, pentru un viitor mai luminos,
suferinţele, bucuriile, înfrângerile şi biruinţele sale toate.
,,Iubiţi cartea, îngrijiţi-o şi citiţi cât mai mult !“-ne îndeamnă G.F.Morozov în lucrarea sa ,,Cărţi prietene“, arătând
importanţa cărţii pentru cititor. Tot el a afirmat că în compania personajelor nu i se urăşte niciodată. ,,Personajele sunt gata să-mi
răspundă la orice întrebare. Unii îmi povestesc despre lucruri de demult, alţii îmi dezvăluie tainele naturii, mă învaţă cum să
trăiesc, alţii, cum să mor…Aceşti prieteni sunt cărţile mele…“
Alegerea cărţilor potrivite este doar un prim pas. Al doilea pas şi tot atât de important este deprinderea lecturii, obţinerea
eficienţei ei maxime în urma citirii unei cărţi. Cartea reprezintă mai întâi cel mai complet depozit al inteligenţei omeneşti,
înmagazinând în filele ei cunoştinţe, sensibilitate, fapte pe care le păstrează intacte un timp nedefinit. Uitate între file de sute de
ani, par moarte, dar ele reprezintă de fapt o stare cataleptică a istoriei omului, pe care fiecare dintre noi o poate risipi, înviind o
lume nebănuită.
Nu ignorăm radioul sau televiziunea, dar spre deosebire de aceste surse informaţionale şi de culturalizare trebuie să
spunem că nimic nu poate înlocui cartea. Instruirea şi cultura nu se fac numai prin presă, prin radio şi cinematograf, prin
televiziune sau cale orală. În afara cărţii nu poate fi concepută azi o cultură sistematică a individului şi implicit a societăţii. O
carte o citeşti când vrei, cum vrei şi de câte ori vrei. Acest prieten tăcut îţi oferă ori de câte ori ai nevoie acelaşi răspuns fidel la
fiecare întrebare şi-l repetă cu nesfârşită răbdare până ce l-ai înţeles. Cartea este atât de înţelegătoare încât atunci când n-ai
înţeles-o nu se supără, nu jigneşte, te aşteaptă să revii. O regăseşti oricând la fel de credincioasă şi discretă.
Importanţa lecturii este evidentă şi mereu actuală. Lectura este un instrument care dezvoltă posibilitatea de comunicare
între oameni, făcându-se ecoul capacităţilor de gândire şi limbaj. Lectura elevilor este un act intelectual esenţial, care trebuie
îndrumat şi supravegheat de şcoală şi familie. Importanţa lecturii este dată de aspectele educative pe care le implică:
-aspectul cognitiv: prin lectură elevii îşi îmbogăţesc cunoştinţele despre lume, despre realitate;
-aspectul educativ: lectura contribuie esenţial la educarea copiilor în dimensiunile etice şi estetice;
-aspectul formativ constă în faptul că lectura are drept consecinţă formarea şi consolidarea deprinderilor de muncă
intelectuală, dezvoltarea gândirii, a imaginaţiei, a capacităţii de exprimare corectă şi expresivă.
Prin lectura elevilor la clasele primare se urmăresc finalitățile: consolidarea deprinderii de citire corectă, fluentă,
conştientă şi expresivă, formarea şi dezvoltarea gustului pentru lectură, lărgirea ariei de informaţie a elevilor, creşterea interesului
pentru cunoaşterea realităţii, îmbogăţirea şi dezvoltarea sentimentelor într-o gamă complexă, cunoaşterea şi înţelegerea valorilor
etice, cultivarea sentimentelor, convingerilor, comportamentelor morale, dezvoltarea gustului estetic, îmbogăţirea şi activizarea
vocabularului, dezvoltarea capacităţii creative, formarea idealurilor etice şi estetice, dezvoltarea capacităţii de a gândi şi de a se
exprima în conexiuni interdisciplinare, lărgirea orizontului imaginativ, al capacității de imaginare a unor universuri posibile, ca o
anticipare a lumii viitorului.
Obiectivul lecturii îl constituie consolidarea deprinderilor de citire corectă, fluentă, conștientă și expresivă. Fluența
înseamnă citire aparent lipsită de efort, cu expresivitate și inflexiuni relevante ale vocii. Ea poate fi dezvoltată prin instruire direct,
folosind cititul repetat sau prin incorporarea cititului repetat într-un context care este interesant și are sens.
Metodele și tehnicile didactice aplicabile în scopul dezvoltării fluenței sunt:
- citirea repetată: Cercetările arată că citirea aceluiaşi material din nou şi din nou conduce nu doar la îmbunătăţirea
cititului acelui text, dar cititul fluent se poate transfera şi la alte texte. Pentru a fi eficientă, metoda presupune alegerea unor texte
la nivelul de instruire al elevilor ( să conţină între 90- 96% cuvinte pe care elevii să le recunoască, să fie interesante şi cu sens, dar
nu prea uşor predictibile ).
- citirea în gând:Fiecare elev îşi alege ce să citească (reviste, cărţi de poveşti, poezii, enciclopedii), iar învăţătorul face
acelaşi lucru- citeşte. După o sesiune de 15- 20 minute de citire în gând, urmează o discuţie cu elevii, care fac un scurt rezumat
oral a ceea ce au citit şi recomandă şi altora. Se notează ceea ce au citit copiii.
- cititul cu un prieten: Elevii sunt împărţiţi pe nivele de lectură şi se fac perechi: un cititor fluent cu un cititor mai puţin
fluent. Câte doi, citesc pe rând paragrafe ale aceluiaşi text.
- teatrul cititorilor (citirea pe roluri): Reprezintă transformarea în lucruri spuse a textului scris. Este o modalitate
naturală de a promova fluenţa pentru că elevii exersează cititul fluent fără să-şi dea seama că fac acest lucru. Elevii câştigă
încredere pentru a vorbi în public. Pentru această activitate, avem nevoie de o piesă scurtă sau un basm transcris. Textul ar trebui
să fie destul de scurt pentru a fi citit în 10- 15 minute şi să aibă mai multe secvențe dialogate pentru ca fiecare actor să aibă ceva
de spus.
Pașii care trebuie urmați sunt:
- învăţătorul parcurge textul şi îl împarte în părţi pe care le pot lectura copii diferiţi;
- se solicită voluntari pentru diferitele părţi şi se împarte câte un exemplar din text;
- învăţătorul citeşte cu voce tare textul pentru ca elevii să îl audă citit fluent;
- elevii vor citi în ecou părţile textului ( învăţătorul citeşte o secţiune, apoi elevii citesc acea secţiune);
510
 - elevii desemnaţi vor citi diferitele părţi ale textului;
- dacă nu sunt suficiente părţi pentru fiecare, unii elevi vor fi spectatori;
- se poate înviora atmosfera cu elemente de costumaţie şi de decor;
- elevii vor folosi gesturi pentru a-şi acompania textul şi pot reacţiona la ce au spus alte personaje prin limbaj
corporal;
- se exersează citirea scenei respective de mai multe ori pentru a deveni mai fluenţi.
-cititul în cor şi repetarea: Citirea în cor a unei poezii este o modalitate naturală de a dezvolta fluenţa. Poeziile sunt menite
să fie citite/ recitate cu voce tare. Cititul în cor al unor poezii poate fi distractiv pentru că elevii vor explora potenţialul dramatic al
poeziei şi al vocilor proprii. Scopul pentru care cerem elevilor să citească în cor este cel de a le menţine vocile animate, nu
tărăgănate. Copiii vor învăţa să se concentreze pe sunete dacă sunt provocaţi să pronunţe, astfel încât poezia să sune într-un
anume fel.
II. Stimularea interesului pentru lectură începe din clasa I. Ştim că micii şcolari sunt vrăjiţi de carte, sunt purtaţi de
aceasta în universul minunat al cunoaşterii. Învăţătorul este dator să îndrume paşii tinerelor mlădiţe pe acest nou drum, plin de
neprevăzut. În clasa I un rol important îl are conversaţia problematizată, care menţine vie relaţia dascăl- elev. După studierea
textelor din abecedar care se analizează şi comentează în mod amănunţit, se recomandă lecturi potrivite vârstei, pe marginea
cărora se poartă discuţii. După ce textele au fost parcurse, pot fi formulate următoarele cerinţe:
-să formuleze întrebări pe care să le adreseze colegilor;
-să folosească cuvintele noi şi expresiile artistice în contexte variate;
-să redea prin cuvinte proprii conţinutul textelor citite;
-să recunoască ilustraţiile care înfăţişează personaje sau scene din poveştile citite;
-să le aşeze în ordinea desfăşurării faptelor.
La clasa a II- a, la ora de lectură, sub îndrumarea învăţătorului, elevii pot fi deprinşi să se orienteze în structura unei cărţi,
ceea ce îi va ajuta mult la efectuarea notaţiilor scrise în legătură cu cărţile citite în clasele următoare. Începând cu clasa a II-a, o
altă formă de îndrumare a lecturii o constituie formarea bibliotecii de clasă, precum şi a bibliotecii personale. Prima se compune
din cărţi aduse de copii sau numai de învăţător, se stabileşte un bibliotecar al clasei şi apoi se trece la împrumutarea cărţilor.
La clasele a III-a şi a IV-a interesul elevilor pentru lectură se amplifică. La studierea unor autori se urmărește stimularea
elevilor în citirea şi a altor opere scrise de aceştia. Se pot întocmi cu elevii portofolii pentru fiecare scriitor cunoscut, cuprinzând
portretul, date biografice şi aspecte esenţiale din opera lor, prilej cu care poate fi stârnită curiozitatea şi interesul pentru lectură.
În orele de lectură la clasa a III- a se va urmări :
• exersarea actului citirii în cadrul lecţiilor de citire, a lecturilor cuprinse în manuale şi a lecturii suplimentare;
• se va insista pe fluenţa, ritmul citirii şi intonaţia adecvată;
• exersarea citirii cu voce tare, în ritm lent sau mediu impus de specificul învăţării care în faza iniţială oferă
posibilităţi de depistare şi ameliorare a greşelilor;
• asocierea conţinutului de caracterul conştient al celor citite, lăsând autonomie elevilor pentru lectura în gând;
• dirijarea şi controlul lecturii în permanenţă atât de către învăţător cât şi de către părinţi;
• evaluarea periodică asupra vitezei cititului, urmărindu- se evoluţia formării deprinderilor de citire rapidă şi corectă;
• asimilarea activă şi conştientă a celor comunicate în scris (sau oral) care să permită efectuarea unei lecturi
funcţionale;
• stimularea stăruinţei, perseverenţei copiilor de a parcurge un text pentru a căuta răspunsuri la întrebări sau pentru a
desprinde idei esenţiale.
Primul mediu de viată, social şi cultural, al copilului este familia, care prin valorile pe care le transmite, pune bazele
dezvoltării sale intelectuale, morale şi estetice.
Trezirea şi educarea interesului pentru lectură se realizează prin acţionarea asupra raportului dintre obiect şi necesitate,
astfel încât obiectul - în cazul nostru cartea - să răspundă unei necesităţi intelectuale şi afective a copilului. Acest fapt nu impune
existenţa unui anumit nivel de instruire din partea părinţilor, dar cere tuturor conştiinţa clară asupra importanţei lecturii în
dezvoltarea deplină a copilului şi preocuparea permanentă și constantă de a-i trezi interesul pentru această activitate.
Ca exemplificare ne putem gândi la modelul Smarandei Creangă, mama marelui nostru scriitor care, în inegalabilele sale
Amintiri din copilărie notează : «Și când învăţam eu la şcoală, mama învăţa cu mine acasă şi citea acum la ceaslov, la psaltire şi
Alexandria mai bine decât mine şi se bucura grozav când vedea că mă trag la carte.» La vârsta preşcolara, lecturile făcute de
părinți sau bunici, în anumite momente ale zilei, îndeosebi înainte de culcare, constituie cea mai bună modalitate de a stabili
primele contacte cu lumea cărţilor. Poveştile, povestirile din lumea pasărilor, animalelor sau cele având ca eroi copii de vârstă
apropiată, cu care deseori copilul se poate identifica, este genul de literatură menită să încânte copilăria.

Bibliografie:
- Manolescu, N.,(2004), Lectura pe înţelesul tuturor, Editura Aula, Braşov
- Onojescu, M., Pamfil, A.,(2004), (coordonatori), Lectura. Repere actuale, Lucrările Simpozionului de didactica
limbii şi literaturii române, Casa Cărţii de Știinţă, Cluj-Napoca
- Pamfil, A., (2009) , Limba şi literatura română în şcoala primară – perspective complementare, Editura Paralela
45, Piteşti

511
 Lectura în învăţământul primar
Prof. înv. Primar: CATANĂ LILIANA
Şcoala Gimnazială ,,Tristan Tzara“ Moineşti
,, Lectura este pentru spirit ceea ce exercitiul este pentru trup“. (Mihai Beniuc)

I. Despre lectură şi importanţa ei în ciclul primar

Cartea este o comoară fără de preţ , în care unii îşi adună cele mai frumoase gânduri, ca alţii să le poată folosi
în voie. Ea reflectă ca o oglindă lungul şir de secole ale vieţii omenirii, istoria luptei sale pentru existenţă,
pentru un viitor mai luminos, suferinţele, bucuriile, înfrângerile şi biruinţele sale toate.
,,Iubiţi cartea, îngrijiţi-o şi citiţi cât mai mult !“-ne îndeamnă G.F.Morozov în lucrarea sa ,,Cărţi
prietene“, arătând importanţa cărţii pentru cititor. Tot el a afirmat că în compania personajelor nu i se urăşte
niciodată. ,,Personajele sunt gata să-mi răspundă la orice întrebare. Unii îmi povestesc despre lucruri de
demult, alţii îmi dezvăluie tainele naturii, mă învaţă cum să trăiesc, alţii, cum să mor…Aceşti prieteni sunt
cărţile mele…“
Alegerea cărţilor potrivite este doar un prim pas. Al doilea pas şi tot atât de important este deprinderea
lecturii, obţinerea eficienţei ei maxime în urma citirii unei cărţi. Cartea reprezintă mai întâi cel mai complet
depozit al inteligenţei omeneşti, înmagazinând în filele ei cunoştinţe, sensibilitate, fapte pe care le păstrează
intacte un timp nedefinit. Uitate între file de sute de ani, par moarte, dar ele reprezintă de fapt o stare cataleptică
a istoriei omului, pe care fiecare dintre noi o poate risipi, înviind o lume nebănuită.
Nu ignorăm radioul sau televiziunea, dar spre deosebire de aceste surse informaţionale şi de
culturalizare trebuie să spunem că nimic nu poate înlocui cartea. Instruirea şi cultura nu se fac numai prin presă,
prin radio şi cinematograf, prin televiziune sau cale orală. În afara cărţii nu poate fi concepută azi o cultură
sistematică a individului şi implicit a societăţii. O carte o citeşti când vrei, cum vrei şi de câte ori vrei. Acest
prieten tăcut îţi oferă ori de câte ori ai nevoie acelaşi răspuns fidel la fiecare întrebare şi-l repetă cu nesfârşită
răbdare până ce l-ai înţeles. Cartea este atât de înţelegătoare încât atunci când n-ai înţeles-o nu se supără, nu
jigneşte, te aşteaptă să revii. O regăseşti oricând la fel de credincioasă şi discretă.
Importanţa lecturii este evidentă şi mereu actuală. Lectura este un instrument care dezvoltă posibilitatea
de comunicare între oameni, făcându-se ecoul capacităţilor de gândire şi limbaj. Lectura elevilor este un act
intelectual esenţial, care trebuie îndrumat şi supravegheat de şcoală şi familie. Importanţa lecturii este dată de
aspectele educative pe care le implică:
-aspectul cognitiv: prin lectură elevii îşi îmbogăţesc cunoştinţele despre lume, despre realitate;
-aspectul educativ: lectura contribuie esenţial la educarea copiilor în dimensiunile etice şi estetice;
-aspectul formativ constă în faptul că lectura are drept consecinţă formarea şi consolidarea deprinderilor
de muncă intelectuală, dezvoltarea gândirii, a imaginaţiei, a capacităţii de exprimare corectă şi expresivă.
Prin lectura elevilor la clasele primare se urmăresc finalitățile: consolidarea deprinderii de citire
corectă, fluentă, conştientă şi expresivă, formarea şi dezvoltarea gustului pentru lectură, lărgirea ariei de
informaţie a elevilor, creşterea interesului pentru cunoaşterea realităţii, îmbogăţirea şi dezvoltarea sentimentelor
într-o gamă complexă, cunoaşterea şi înţelegerea valorilor etice, cultivarea sentimentelor, convingerilor,
comportamentelor morale, dezvoltarea gustului estetic, îmbogăţirea şi activizarea vocabularului, dezvoltarea
capacităţii creative, formarea idealurilor etice şi estetice, dezvoltarea capacităţii de a gândi şi de a se exprima în
conexiuni interdisciplinare, lărgirea orizontului imaginativ, al capacității de imaginare a unor universuri
posibile, ca o anticipare a lumii viitorului.
Obiectivul lecturii îl constituie consolidarea deprinderilor de citire corectă, fluentă, conștientă și
expresivă. Fluența înseamnă citire aparent lipsită de efort, cu expresivitate și inflexiuni relevante ale vocii. Ea
poate fi dezvoltată prin instruire direct, folosind cititul repetat sau prin incorporarea cititului repetat într-un
context care este interesant și are sens.
Metodele și tehnicile didactice aplicabile în scopul dezvoltării fluenței sunt:

512
 - citirea repetată: Cercetările arată că citirea aceluiaşi material din nou şi din nou conduce nu doar la
îmbunătăţirea cititului acelui text, dar cititul fluent se poate transfera şi la alte texte. Pentru a fi eficientă,
metoda presupune alegerea unor texte la nivelul de instruire al elevilor ( să conţină între 90- 96% cuvinte pe
care elevii să le recunoască, să fie interesante şi cu sens, dar nu prea uşor predictibile ).
- citirea în gând:Fiecare elev îşi alege ce să citească (reviste, cărţi de poveşti, poezii, enciclopedii), iar
învăţătorul face acelaşi lucru- citeşte. După o sesiune de 15- 20 minute de citire în gând, urmează o discuţie cu
elevii, care fac un scurt rezumat oral a ceea ce au citit şi recomandă şi altora. Se notează ceea ce au citit copiii.
- cititul cu un prieten: Elevii sunt împărţiţi pe nivele de lectură şi se fac perechi: un cititor fluent cu un
cititor mai puţin fluent. Câte doi, citesc pe rând paragrafe ale aceluiaşi text.
- teatrul cititorilor (citirea pe roluri): Reprezintă transformarea în lucruri spuse a textului scris. Este o
modalitate naturală de a promova fluenţa pentru că elevii exersează cititul fluent fără să-şi dea seama că fac
acest lucru. Elevii câştigă încredere pentru a vorbi în public. Pentru această activitate, avem nevoie de o piesă
scurtă sau un basm transcris. Textul ar trebui să fie destul de scurt pentru a fi citit în 10- 15 minute şi să aibă
mai multe secvențe dialogate pentru ca fiecare actor să aibă ceva de spus.
Pașii care trebuie urmați sunt:
- învăţătorul parcurge textul şi îl împarte în părţi pe care le pot lectura copii diferiţi;
- se solicită voluntari pentru diferitele părţi şi se împarte câte un exemplar din text;
- învăţătorul citeşte cu voce tare textul pentru ca elevii să îl audă citit fluent;
- elevii vor citi în ecou părţile textului ( învăţătorul citeşte o secţiune, apoi elevii citesc acea secţiune);
- elevii desemnaţi vor citi diferitele părţi ale textului;
- dacă nu sunt suficiente părţi pentru fiecare, unii elevi vor fi spectatori;
- se poate înviora atmosfera cu elemente de costumaţie şi de decor;
- elevii vor folosi gesturi pentru a-şi acompania textul şi pot reacţiona la ce au spus alte personaje prin limbaj
corporal;
- se exersează citirea scenei respective de mai multe ori pentru a deveni mai fluenţi.
-cititul în cor şi repetarea: Citirea în cor a unei poezii este o modalitate naturală de a dezvolta fluenţa.
Poeziile sunt menite să fie citite/ recitate cu voce tare. Cititul în cor al unor poezii poate fi distractiv pentru că
elevii vor explora potenţialul dramatic al poeziei şi al vocilor proprii. Scopul pentru care cerem elevilor să
citească în cor este cel de a le menţine vocile animate, nu tărăgănate. Copiii vor învăţa să se concentreze pe
sunete dacă sunt provocaţi să pronunţe, astfel încât poezia să sune într-un anume fel.
II. Stimularea interesului pentru lectură începe din clasa I. Ştim că micii şcolari sunt vrăjiţi de
carte, sunt purtaţi de aceasta în universul minunat al cunoaşterii. Învăţătorul este dator să îndrume paşii tinerelor
mlădiţe pe acest nou drum, plin de neprevăzut. În clasa I un rol important îl are conversaţia problematizată, care
menţine vie relaţia dascăl- elev. După studierea textelor din abecedar care se analizează şi comentează în mod
amănunţit, se recomandă lecturi potrivite vârstei, pe marginea cărora se poartă discuţii. După ce textele au fost
parcurse, pot fi formulate următoarele cerinţe:
-să formuleze întrebări pe care să le adreseze colegilor;
-să folosească cuvintele noi şi expresiile artistice în contexte variate;
-să redea prin cuvinte proprii conţinutul textelor citite;
-să recunoască ilustraţiile care înfăţişează personaje sau scene din poveştile citite;
-să le aşeze în ordinea desfăşurării faptelor.
La clasa a II- a, la ora de lectură, sub îndrumarea învăţătorului, elevii pot fi deprinşi să se orienteze în
structura unei cărţi, ceea ce îi va ajuta mult la efectuarea notaţiilor scrise în legătură cu cărţile citite în clasele
următoare. Începând cu clasa a II-a, o altă formă de îndrumare a lecturii o constituie formarea bibliotecii de
clasă, precum şi a bibliotecii personale. Prima se compune din cărţi aduse de copii sau numai de învăţător, se
stabileşte un bibliotecar al clasei şi apoi se trece la împrumutarea cărţilor.
La clasele a III-a şi a IV-a interesul elevilor pentru lectură se amplifică. La studierea unor autori se
urmărește stimularea elevilor în citirea şi a altor opere scrise de aceştia. Se pot întocmi cu elevii portofolii

513
pentru fiecare scriitor cunoscut, cuprinzând portretul, date biografice şi aspecte esenţiale din opera lor, prilej cu
care poate fi stârnită curiozitatea şi interesul pentru lectură. În orele de lectură la clasa a III- a se va urmări :
• exersarea actului citirii în cadrul lecţiilor de citire, a lecturilor cuprinse în manuale şi a lecturii
suplimentare;
• se va insista pe fluenţa, ritmul citirii şi intonaţia adecvată;
• exersarea citirii cu voce tare, în ritm lent sau mediu impus de specificul învăţării care în faza iniţială oferă
posibilităţi de depistare şi ameliorare a greşelilor;
• asocierea conţinutului de caracterul conştient al celor citite, lăsând autonomie elevilor pentru lectura în
gând;
• dirijarea şi controlul lecturii în permanenţă atât de către învăţător cât şi de către părinţi;
• evaluarea periodică asupra vitezei cititului, urmărindu- se evoluţia formării deprinderilor de citire rapidă
şi corectă;
• asimilarea activă şi conştientă a celor comunicate în scris (sau oral) care să permită efectuarea unei lecturi
funcţionale;
• stimularea stăruinţei, perseverenţei copiilor de a parcurge un text pentru a căuta răspunsuri la întrebări sau
pentru a desprinde idei esenţiale.
Primul mediu de viată, social şi cultural, al copilului este familia, care prin valorile pe care le transmite,
pune bazele dezvoltării sale intelectuale, morale şi estetice.
Trezirea şi educarea interesului pentru lectură se realizează prin acţionarea asupra raportului dintre
obiect şi necesitate, astfel încât obiectul - în cazul nostru cartea - să răspundă unei necesităţi intelectuale şi
afective a copilului. Acest fapt nu impune existenţa unui anumit nivel de instruire din partea părinţilor, dar cere
tuturor conştiinţa clară asupra importanţei lecturii în dezvoltarea deplină a copilului şi preocuparea permanentă
și constantă de a-i trezi interesul pentru această activitate.
Ca exemplificare ne putem gândi la modelul Smarandei Creangă, mama marelui nostru scriitor care, în
inegalabilele sale Amintiri din copilărie notează : «Și când învăţam eu la şcoală, mama învăţa cu mine acasă şi
citea acum la ceaslov, la psaltire şi Alexandria mai bine decât mine şi se bucura grozav când vedea că mă trag
la carte.» La vârsta preşcolara, lecturile făcute de părinți sau bunici, în anumite momente ale zilei, îndeosebi
înainte de culcare, constituie cea mai bună modalitate de a stabili primele contacte cu lumea cărţilor. Poveştile,
povestirile din lumea pasărilor, animalelor sau cele având ca eroi copii de vârstă apropiată, cu care deseori
copilul se poate identifica, este genul de literatură menită să încânte copilăria.
Bibliografie:
- Manolescu, N.,(2004), Lectura pe înţelesul tuturor, Editura Aula, Braşov
- Onojescu, M., Pamfil, A.,(2004), (coordonatori), Lectura. Repere actuale, Lucrările Simpozionului de
didactica limbii şi literaturii române, Casa Cărţii de Știinţă, Cluj-Napoca
- Pamfil, A., (2009) , Limba şi literatura română în şcoala primară – perspective complementare, Editura
Paralela 45, Piteşti

514
 “Educație fără frontiere!”
“Zâmbet de copil ‘’
Profesor de limba engleză,
Catana Magdalena

« Încearcă o dată o metodă nouă. Nu te costă nimic și totusi e eficientă: zâmbește. Această metoda
pornește din inima omului, este vorba de zâmbetul care vine dintr-o pace interioară, din bucuria unei inimi
bune. Acest zâmbet îl face frumos pe fiecare om. » Phil Bosmans

Zâmbetul este exprimarea plăcută a sufletului. Este urarea de bun venit a lumii sau a unor persoane în viaţa
ta. Modalitatea prin care comunici că eşti bine şi prin care doreşti ca în universul interior al cuiva să se producă
reacţii în raport cu tine, cel care zâmbeşte.
Zâmbetul nu costă nimic – spunea cineva – dar valorează enorm pentru cel sau cea căruia îl dăruieşti, mai
ales dacă persoana care primeşte zâmbetul tău se poate asemăna atunci cu un deşert fierbinte în care nu a mai
căzut demult o picătură de apă. Zâmbetul în acest context este o inundaţie de apă, o revărsare de viaţă pentru
persoana care îl primeşte.
Zâmbetul este gestul acceptării cuiva, amprenta caldă pe care sufletul o lasă să migreze în celălalt suflet.
Este caracteristica fiinţelor umane ce doresc să construiască un pod între sufletul lor şi un alt suflet dispus să
dea curs zâmbetului iniţiatic şi să îl păstreze în amintirea sa.
Un zâmbet poate părea banal, dar, dincolo de suprafața care formulează zâmbetul, se poate găsi miracolul
nepreţuit al zâmbetului, efectul terapeutic pe care îl are acesta în viaţa celorlalţi, mai ales dacă vine, asemeni
unui dar, din partea unor fiinţe dragi.
Zâmbetul poate reda speranţă unei fiinţe ce a pierdut sau nu mai găseşte ultima uşă a speranţei, speranţa de la
capătul speranţei.
Fiecare din noi avem nevoie să zâmbim şi să ni se zâmbească. Prin zâmbet putem reda speranţa acelora care
nu mai găsesc ultima uşă a speranţei. Prin zâmbet, când primim zâmbetul, noi înşine primim speranță când nu
găsim ultima uşă a speranţei pe care, odată intraţi, regăsim puterea şi dorinţa necesară pentru a înainta în viaţă.
Zâmbetul tău nu poate muta munţii din loc, dar, dacă prin zâmbetul tău ai redat speranţa cuiva, atunci cu
siguranţă, persoana care a început să spere din nou va avea resurse pentru a muta munţii din loc.
Îmbinarea surâsului cu competenţa profesională, cu informarea la zi, cu autoritatea şi prestigiul de
dascăl va face procesul de învăţământ mai plăcut, mai umanizat. Susţinând ideea zâmbetului nu înseamnă
promovarea în niciun fel a deprecierii caracterului ordonat şi serios al procesului instructiv-educativ. Orele de
curs trebuie să se desfăşoare în disciplină, dar într-o formă mult mai caldă, apropiată, agreabilă de ambele părţi:
elevi şi dascăli.
Pentru copii, jocul este un mod de a exista, de a fiinţa. Gluma, hazul, inclusiv hazul de necaz,
constituie un fel mai robust de a concepe lumea, de a depăşi mai uşor greutăţile. Pentru elevi, gluma, zâmbetul,
râsul şi surâsul, hazul şi veselia sunt mai atrăgătoare şi mai eficiente decât încruntarea, gravitatea şi severitatea
excesive. Buna dispoziţie, ironia, umorul – specifice neamului nostru, ca mod de descătuşare a energiilor
afective – se confirmă a fi stilul pedagogic cel mai apreciat de elevi, cu consecinţe benefice, pe când proasta
dispoziţie, duritatea inhibă, blochează gândirea şi imaginaţia elevului. Profesorii şi învăţătorii sunt iubiţi,
preferaţi şi respectaţi de elevi dacă se apropie mai mult de ei, dacă încearcă să le cunoască problemele specifice
vârstei, frământările şi necazurile personale şi de viaţă. Democraţia comportamentului prin limbaj sau discuţia
de la egal la egal, departe de a scădea prestigiul dascălului, duce la creşterea lui şi la înălţarea elevului, la un
nou standard de respect şi disciplină, la o nouă cotă de autoexigenţă.

515
 Libertatea de opinie a elevilor, chiar cu riscul de a greşi sau de a se opune dascălului, este o altă cale de
descătuşare a spiritelor acestora, este un exerciţiu de creativitate ce trebuie stimulat cu consecvenţă.
Nonconformismul nu înseamnă indisciplină (deşi unii elevi îl reduc numai la aceasta), ci un alt fel de a gândi,
de a concepe lucrurile; este o cale de creaţie, de a impune ceva nou, original, care depăşeşte vechiul mod de
gândire, de soluţionare a unei probleme.
Copilului i se pun astăzi în faţă probleme mult mai diversificate şi mai solicitante decât în trecut. Ştiinţa
şi cultura au ajuns pe culmi fără precedent şi este dificil să alegi dintre atâtea oferte pe cea care ţi se potriveşte;
pe cea pe care o poţi înţelege şi duce mai departe îmbogăţită. Cu atât mai dificil este pentru un om în devenire.
Elevul are nevoie de relaxare spirituală şi nervoasă ca să se poată exprima. De aceea rolul nostru, al dascălilor,
este tot mai mult unul de îndrumător, de susţinător.
Elevii doresc de la dascălii lor competenţă, zâmbet şi încredere. În afară de cunoştinţe şi informaţii
elevii aşteaptă de la noi suflet încălzit la lumina zâmbetului, care sigur se transmite pe chipurile şi în ochii lor
puri şi încrezători.

516
 ”Relația Grădiniță- Școală- Familie- Societate!”

GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL BĂLTIȚA

COMUNA MĂNEȘTI, JUD. PRAHOVA
EDUCATOARE: PIPP. CATARGIU MARIA LAURA

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului cu
scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale.
Omul asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de
comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi
responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme specifice
de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale,
dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că în
dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, comunitate defalcaţi ar arăta aşa:
I.Grădinița se conduce după reguli scrise unanim acceptate de societate şi avizate de specialişti în educaţie:
programe, curriculum, manuale şcolare, auxiliare didactice, materiale didactice, etc. Prin instituţionalizarea
copilului nu se neglijează rolul părinţilor, de aceea în condiţiile actuale, rolul familiei în activitatea grădiniţei
este major. Părinţii sunt cei care vor sta alături de educatoare la formarea şi dezvoltarea copiilor lor, rolul lor
nu va fi înlocuit de educatoare, ci aceasta va completa ştiinţific ceea ce părintele nu poate sau nu are abilitatea
respectivă de a putea asigura copiilor ceea ce au nevoie.

II.Familia
Părintele pentru copil constituie primul lui contact cu lumea înconjurătoare, reprezentând modelul de viaţă şi
conduită. El influenţându-i dezvoltarea psihică în mod decisiv în primii ani de viaţă ai copilului. S-a crezut
multă vreme că instituţiile de învăţământ poartă întreaga responsabilitate a educării copilului, familia fiind doar
beneficiarul acestei acţiuni. Familia nu poate fi parte separată în acest context, rolul părinţilor nu încetează
odată cu intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se schimbă doar modalitatea de abordare a copilului, în
raport cu noul său statul şi în deplină concordanţă cu ceea ce se întâmplă în mediul educaţional. Relaţiile dintre
părinţi se răsfrâng asupra copilului şi involuntar el este cel care are de câştigat sau de pierdut în formarea sa.

III.Comunitatea reprezintă o potenţialitate virtuală pentru dezvoltarea personalităţii individului. Mediul

social oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor native ale individului; putem spune că
unei diversităţi genetice îi corespunde o infinitate de posibilităţi oferite de mediu.
Comportamentul este o activitate observabilă a unui organism, o interacţiune cu mediul său; termenul se
referă la activitate în general sau la o anumită activitate, deci un caz particular. Comportamentul copiilor se
defineşte prin ceea ce copilul face sau spune şi poate fi observat în mod obiectiv
Parteneriatul grădiniţă – familie - comunitate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun
pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele
în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
Părintele în vede pe copilul său ca şi un bulgăre de aur: frumos, deştept, bun, pentru că l-a urmărit cum a
crescut, cunoaşte detalii la perioadele copilăriei mici şi ştie prin câte momente dificile a trecut împreună cu
acesta.

517
 EDUCATIE FARA FRONTIERE
Prof. înv. primar CATINA ADELINE

Educația este un tip particular de acțiune umană, o intervenție sau direcționare, o categorie
fundamentală a pedagogiei.
Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native
pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că „educația trebuie
să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.
Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naștere, natura înzestrează
copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun al fiecărui om numai prin
educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de
conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.
Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea, John Locke, educația se prezintă sub forma unei relații
interpersonale de supraveghere și intervenție ce se stabilește între „preceptor” (educator) și copil (viitorul
„gentleman”).
Filosoful german Immanuel Kant, aprecia că educația contribuie la valorificarea naturii umane în
folosul societății: „este plăcut să ne gândim că natura omenească va fi mai bine dezvoltată prin educație și că se
poate ajunge a i se da o formă care să-i convie cu deosebire. Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii viitoare
a neamului omenesc”.
Pentru Jean-Jacques Rousseau educația este în același timp intervenție și neintervenție : „Educația
negativă presupune înlăturarea oricărui obstacol din calea dezvoltării firești, totul trebuind lăsat să se producă
de la sine fără nici o intervenție”.
În opinia pedagogului german Johann Frederich Herbart educația este împărțită în trei subdiviziuni:
guvernarea, învățământul (realizarea unor obiective specifice) și educația morală.
Pedagogul român Constantin Narly, consideră că educația este „un fapt social și individual în același
timp”. Florin Georgescu considera că „educația este prima activitate creatoare neproducătoare de bunuri de
consum, cunoscută de istorie” (Florin Georgescu 1970).
Societatea zilelor noastre solicită, mai mult ca oricând, inteligența și capacitatea creatoare a omului.
„Întregul climat al viitorului, afirmă Bogdan Suchodolski, va situa capacitățile intelectuale în condițiile deplinei
afirmări și va da un larg avans dorinței de cunoaștere.
În concluzie, prin educație se dorește dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului și
formarea unui tip de personalitate solicitat de condițiile prezente și de perspectiva societății.
Educația are următoarele caracteristici: pune accent pe oameni, urmărește dezvoltarea unor calități
umane și explorarea orizonturilor, este orientată predominant spre pregătirea pentru viață, are în vedere, cu
precădere, întrebări asupra existenței, vizează cu precădere dezvoltarea unei stări sau a unei structuri atinse,
finalitatea în educație îmbină viziunea pe termen scurt cu cea pe termen lung. Activitatea educațională este
dinamică și flexibilă în același timp, iar educația stimulează idealul ființei umane exprimat prin „a fi și a
deveni”.
Educația diferă de la o etapă istorică la alta în funcție de condițiile materiale și spirituale ale societății.
Educația este un fenomen social, specific uman, care apare odată cu societatea, dintr-o anumită necesitate
proprie acesteia – aceea a dezvoltării omului ca om, ca forță de muncă și ființă socială.Odată cu succesiunea
epocilor istorice idealul, mecanismele, conținuturile, finalitățile educației s-au schimbat, au evoluat și s-au
perfecționat. Educația este deci supusă schimbărilor istorice, ea apărând odată cu societatea din comuna
primitivă.
Dezvoltarea vieții sociale, îmbogățirea experienței umane fac să se complice însuși procesul de
transmitere a experienței acumulate, de procesul de educare. Generațiile adulte transmit tinerelor generații nu
numai experiența de muncă, ci și limba și regulile de comportare. Acest proces intenționat de formare a
tinerelor generații este tocmai ceea ce înțelegem prin educația în comuna primitivă.
Din documentele ce au ajuns până în vremea noastră se poate deduce că chinezii au avut școli cu mult
înainte ca societatea lor să se împartă pe clase. Cu toate acestea școlile din China antică devin treptat un
monopol al aristocrației. Spre deosebire de alte școli din orientul antic, în China se acordă mare atenție formării
518
deprinderilor de comportare, urmărindu-se mai ales cultivarea supunerii atât față de cei mai în vârstă, cât și față
de cei superiori ca situație socială. Educația morală din școala chineză era puternic influențată de religie.
Sistemul educațional al romanilor a cunoscut o organizare diferită, corespunzătoare principalelor etape
ale dezvoltării statului. Astfel în perioada regalității educația se făcea în familie; în timpul republicii începe să
se manifeste tot mai mult preocuparea pentru organizarea învățământului; pe când în timpul imperiului sistemul
de instrucție și educație capătă un caracter de stat.
Interesul manifestat pentru problemele dezvoltării tinerei generații au favorizat crearea unei instituții
speciale de educare, precum și elaborarea unei teorii pedagogice privind copii de vârstă preșcolară.
Societatea moderna, recunoscand rolul educatiei in formarea si implinirea personalitatii umane, atribuie
acesteia exercitarea anumitor functii. Desi acordul nu este unanim, cei mai multi dintre specialisti apreciaza ca
educatia indeplineste o functie etica si culturala, o functie stiintifica si tehnologica si una economica si sociala,
fiecare in parte desemnand o latura a procesului educativ si toate la un loc un ansamblu coerent de actiuni in
vederea realizarii idealurilor si scopurilor educative si sociale. Necesara si chiar indispensabila in zilele noastre
pentru fiecare individ si societate, educatia, problematica educatiei, a constituit cu diverse ocazii motivul
abordarii ei din perspectiva globala internationala.

519
 Colaborarea şcolii cu familia şi comunitatea locală – factor hotărâtor în educarea
şcolarului pentru integrare în societate

Prof.înv.primar Mirela Căţinaş

Şcoala Gimnazială Nr.1 Valea Seacă
Com. Nicolae Bălcescu, jud. Bacău

Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Partener principal al şcolii, familia ocupă un loc aparte in sistemul institutional al educaţiei. Acţiunea ei
pe întreaga perioadă a dezvoltării include şi toate laturile formării personalităţii. Ea reprezintă unul din
mediile de socializare şi educare din cele mai complete datorită posibilităţilor ce le are de a-l introduce pe
copil în cele mai variabile situaţii şi de a acţiona asupra lui prin cele mai complexe şi fireşti mijloace
Comunitatea este definită ca un grup de oameni cu interese, credinţe sau norme de viaţă comune,
totalitatea celor care trăiesc în acelaşi loc şi au aceleaşi obiceiuri, aceleaşi norme de viaţă etc. Pentru elevi
comunitatea reprezintă cadrul cultural, spiritual şi geografic de dezvoltare al acestuia.
Şcoala este o componentă de bază a comunităţii aptă să acţioneze ca un agent al inovaţiei, schimbării şi
dezvoltării locale pentru că:
− este o instituţie cheie în comunitate prin rolul esenţial pe care îl are în pregătirea unor generaţii de
viitori cetăţeni;
− dispune de spaţii şi resurse materiale care fac posibil demersul educaţional;
− are resursele umane care deţin competenţe specifice şi sunt extrem de valoroase;
− intră în contact, prin natura activităţii sale, cu numeroşi membri ai comunităţii pe care îi poate antrena în
identificarea de probleme, resurse şi soluţii.
Rolurile respectivelor instituţii comunitare devin interdependente, toate având ca scop comun dezvoltarea
şi progresul comunităţii în care se află.
Ιn cadrul procesului de educaţie a comunităţii, şcoala funcţionează ca un centru de legătură şi sprijin
pentru celelalte instituţii din comunitate, care oferă oportunităţi de învăţare tuturor membrilor comunităţii
respective, şcolii revenindu-i rolul de «organizator social» al comunităţii, de element dinamizator al reţelei
de structuri comunitare, de instituţie care trebuie să aibă iniţiativa parteneriatelor în măsură să reabiliteze
comunitatea după noi valori şi repere.
Pentru atragerea acestor parteneri în cadrul proiectelor proprii, şcolile trebuie să dovedească o reală
deschidere către comunitate, deschidere care se concretizează în:
− comunicarea între membrii comunităţii şcolare (profesori şi elevi) şi membrii comunităţii locale;
− identificarea acelor persoane sau instituţii din comunitate care sunt interesate în dezvoltarea educaţiei;
− câştigarea interesului unui număr cât mai mare de membri ai comunităţii;
− dezvoltarea unui demers de învăţare prin servicii în sprijinul comunităţii în cadrul unor proiecte de
acţiune civică legate de ecologie, tradiţii, cunoaşterea comunităţii, caritate;
− dezvoltarea unui curriculum la decizia şcolii, care să corespundă nevoilor comunităţii şi să folosească
resurse ale acesteia;
− folosirea resurselor şi facilităţilor comunităţii pentru parcurgerea curriculumului obligatoriu;
- identificarea problemelor din comunitate care s-ar putea rezolva prin activităţi ale şcolii;
− dezvoltarea şcolii ca ofertant de servicii către comunitate şi iniţiator de proiecte în parteneriat.
Pornind de la aceste premise, şcoala noastră a desfăşurat acţiuni orientate către sensibilizarea şi atragerea
partenerilor care pot sprijini scoala:
- părinţii:
- informarea părinţilor cu privire la proiectul şi oferta şcolii
- editarea şi diseminarea unor materiale pentru informarea părinţilor-scrisori informative, pliante, jurnalul
clasei

520
 - proiectarea unor activităţi curriculare şi extracurriculare în colaborare cu părinţii
- organizarea unor activităţi care pot să înlesnească comunicarea
- creşterea iniţiativei consiliilor de părinţi în identificarea şi atragerea unor resurse locale necesare
învăţării
- agenţii economici:
- dialogul cu agenţii economici care pot oferi resurse pentru învăţare
- încurajarea comunicării dintre membrii comunităţii şcolare şi agenţii economici
- autorităţile locale:
- participarea reprezentanţilor comunităţii locale la întâlniri ale cadrelor didactice, sedinţe cu părinţii,
activităţi ale şcolii
- proiectarea şi implementarea unor activităţi extracurriculare pe baza parteneriatului dintre şcoală şi
autorităţile locale
- organizaţii nonguvernamentale:
-identificarea şi atragerea acelor organizaţii non guvernamentale care sunt interesate în dezvoltarea
educaţiei şi care au experienţă în colaborarea cu membrii comunităţii şcolare, pregătirea elevilor în diferite
domenii, identificarea de resurse pentru învăţare, atragerea de parteneri pentru educaţie.
Exemple de bune practici – activităţi desfăşurate în vederea implicării comunităţii locale în sprijinirea
şcolii şi implicit, pentru promovarea şcolii în comunitate:
 realizarea paginilor web ale şcolilor, familiile elevilor şi comunitatea locală având posibilitatea
informării permanente despre activităţile şcolilor şi oferta educaţională a acestora;
 editarea revistelor şcolare: “Florile copilăriei”, “Copiii, florile anotimpurilor”,“Vis de copil”
înregistrate cu ISSN la Biblioteca Naţională.
 participarea la diferite concursuri şcolare:”Evaluare in educaţie”,“Micii exploratori”,“Din
secretele numerelor”, “Comunicare şi ortografie”,“Fii inteligent!”, “Comper”.
 realizarea unor parteneriate educaţionale care au implicat participarea tuturor factorilor sociali
interesaţi în dezvoltarea acestui domeniu;
Şcoala noastră a derulat o multitudine de activităţi în cadrul unor parteneriate cu instituţii din comunitatea
locală, dintre care amintim:
- Proiecte caritabile, de educație incluzivă:
-„You are not alone!” proiect de educaţie incluzivă în parteneriat cu Fundația YANA România,
-„Un dar pentru copiii din Kenya”-proiect socio-educativ internaţional în parteneriat cu Centrul
Misionar Diecezan Iaşi, Decanatul Romano-catolic Bacău
- Proiecte pe teme ecologice:
-„Un pom, o floare, o rază de soare”(parteneriat cu Direcţia Silvică Bacău);
-„ Să ocrotim natura!”,
- Proiecte în parteneriat cu familia
-“Familia-şcoală fără vacanţe”; “ Meseria de părinte”
- Proiecte derulate în colaborare cu biserica, poliția, dispensarul:
-„Mens sana in corpore sano”- proiect realizat in parteneriat cu D.S.P.Bacău şi Dispensarul Medical
Valea Seacă
-„Paștele la români”
- Activități de cunoaștere, conservare și valorificare a folclorului românesc:
- „Mărţişorul, simbol al românilor”;
- „Artă, tradiţie , spiritualitate”( parteneriat cu Muzeul de Istorie);
Idealul educaţional constă în formarea şi dezvoltarea integrală a personalităţii din perspectiva
exigenţelor culturale, axiologice, social-economice, ştiinţifice şi politice ale societăţii democratice pentru
asumarea unui ansamblu de valori necesare propriei dezvoltări, realizării personale şi integrării sociale şi
profesionale într-o societate a cunoaşterii, în contextul valorilor europene şi general-umane.
Realizarea acestui ideal nu poate fi concepută fără o legătură strînsă între cei trei piloni, care stau la baza
educaţiei permanente, de calitate. Aceşti piloni sunt: şcoala, familia, comunitatea - trei surse principale
pentru dezvoltarea şi educarea personalităţii umane.

521
 Bibliografie:

1. Cojocaru,V., ”Calitatea în educaţie”, Chişinău 2007

2. Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004.
3. Vrăşmaş, E., A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucureşti, Editura Aramis 2002.
4. Popescu, M., ,,Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000+, Corint,
Bucureşti, 2000.

522
 Educatoare:Cauneac Alina,
gradinita,,Micul Print,,Medias

Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru

atingerea scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta
fiindu-i suport, în care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul
profesorilor şi al elevilor, precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi comunitate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e
că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul
că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, comunitate defalcaţi ar arăta aşa:
I.Grădinița se conduce după reguli scrise unanim acceptate de societate şi avizate de specialişti în
educaţie: programe, curriculum, manuale şcolare, auxiliare didactice, materiale didactice, etc. Prin
instituţionalizarea copilului nu se neglijează rolul părinţilor, de aceea în condiţiile actuale, rolul familiei
în activitatea grădiniţei este major. Părinţii sunt cei care vor sta alături de educatoare la formarea şi
dezvoltarea copiilor lor, rolul lor nu va fi înlocuit de educatoare, ci aceasta va completa ştiinţific
ceea ce părintele nu poate sau nu are abilitatea respectivă de a putea asigura copiilor ceea ce au
nevoie.
II.Familia
Părintele pentru copil constituie primul lui contact cu lumea înconjurătoare, reprezentând modelul
de viaţă şi conduită. El influenţându-i dezvoltarea psihică în mod decisiv în primii ani de viaţă ai
copilului. S-a crezut multă vreme că instituţiile de învăţământ poartă întreaga responsabilitate a
educării copilului, familia fiind doar beneficiarul acestei acţiuni. Familia nu poate fi parte separată în
acest context, rolul părinţilor nu încetează odată cu intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se
schimbă doar modalitatea de abordare a copilului, în raport cu noul său statut şi în deplină
concordanţă cu ceea ce se întâmplă în mediul educaţional. Relaţiile dintre părinţi se răsfrâng asupra
copilului şi involuntar el este cel care are de câştigat sau de pierdut în formarea sa.
III.Comunitatea reprezintă o potenţialitate virtuală pentru dezvoltarea personalităţii individului.
Mediul social oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor native ale individului;
putem spune că unei diversităţi genetice îi corespunde o infinitate de posibilităţi oferite de mediu.
Comportamentul este o activitate observabilă a unui organism, o interacţiune cu mediul său;
termenul se referă la activitate în general sau la o anumită activitate, deci un caz particular.
Comportamentul copiilor se defineşte prin ceea ce copilul face sau spune şi poate fi observat în mod
obiectiv. Anumite comportamente considerate a fi negative sunt observate de familie şi dacă nu pot
fi rezolvare în interiorul acesteia prin următorii paşi:
-aprecierea şi acordarea atenţiei;stabilirea limitelor şi a regulilor;a spune Nu şi a
interzice;ignorarea;izolarea;recompensarea;pedepsirea.
Parteneriatul grădiniţă – familie - comunitate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic
asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii.

523
Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din
grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în
competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii
(actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
Părintele îl vede pe copilul său ca şi un bulgăre de aur: frumos, deştept, bun, pentru că l-a urmărit
cum a crescut, cunoaşte detalii la perioadele copilăriei mici şi ştie prin câte momente dificile a trecut
împreună cu acesta.

524
 EFICIENTA RELATIEI GRADINITA-FAMILIE-COMUNITATE

IN BENEFICIUL COPIILOR

Prof. inv. presc. CAVALERU A. IONELA ALINA

SCOALA GIMNAZIALA BUHOCI, BACAU

Una din abordarile modern privind institutia scolara este cea a scolii deschise, prietenoase in care
copilul se simte bine, este atras de activitatile scolare, ii sunt valorificate inclinatiile si talentele. Modelele
educationale actuale pun in centru copilul cu trebuintele sale, nevoile lui de dezvoltaresi in acest scop
participa numerosi factori, intre care cei cu importanta semnificativa sunt gradinita/scoala si familia, cei doi
agenti educogeni.

In majoritatea situatiilor, familia si gradinita colaboreaza foarte strans pentru a asigura, prin eforturi
commune, o educatie de buna calitate. Sunt numeroase insa si cazurile in care familia actioneaza uneori
contrar directiilor conturate de gradinita, uneori din lipsa de informare, alteori din nepricepere sau
dezinteres. In loc sa intareasca si sa dezvolte achizitiile din gradinita- cunostinte, priceperi, comportamente,
parintii destructureaza prin atitudinea lor ceea ce educatoarea construieste zi de zi.De aceea, se impune o
comunicare continua si de calitate intre cadrele didactice si parinti, privind progresele sau dificultatile
intampinate de copii, aspect asupra carora este necesar sa se insiste prin exercitii ori prin exemple positive
sau incurajari. Comunicarea si deschiderea din ambele parti, pentru a sprijini dezvoltarea si buna educatie a
copilului, aduc beneficii pe termen lung in dezvoltarea personalitatii acestuia.

În mod firesc, părinţii sunt primii educatori ai copilului. Vine apoi rândul profesioniştilor din
grădiniţe şi şcoli să se ocupe de educarea şi formarea copiilor printr-o metodologie şi un curriculum specific
vârstei acestora. Dar educaţia copiilor, priviţi ca cei mai tineri membri ai unei comunităţi, este
responsabilitatea întregii comunităţi. Ea este leagănul creşterii şi devenirii copiilor ca viitori adulţi
responsabili de menirea lor în folosul întregii comunităţi. Comunitatea de oameni care trăiesc şi învaţă
împreună constituie contextul primordial în care se desfăşoară educaţia şi are la bază următoarele
caracteristici:

• Ca fiinţe sociale, oamenii au, din cele mai vechi timpuri, tendinţa firească de a se organiza în
comunităţi guvernate de o serie de norme formale şi informale care asigură funcţionarea şi progresul
comunităţii.

• În cadrul comunităţii, în diversele domenii de manifestare, fiecare persoană are drepturi şi

responsabilităţi. Astfel, asigurarea accesului egal la educaţie este dreptul fiecărui membru al comunităţii, dar
şi responsabilitatea întregii comunităţi. Sistemul de educaţie devine astfel parte integrantă în viaţa
comunităţii, cu toate cerinţele ce decurg pentru buna lui funcţionare.

• O comunitate care plasează educaţia printre priorităţile sale este o comunitate care acţionează
conştient în folosul tuturor membrilor săi. Este bine ştiut faptul că, pe termen lung, investiţia în educaţie este
cea mai valoroasă pentru societate.

• În cadrul unei comunităţi, grădiniţa şi şcoala sunt instituţii care asigură educaţia copiilor dar sprijină,
în acelaşi timp preocuparea şi nevoia adulţilor pentru perfecţionare continuă şi învăţarea pe tot parcursul
vieţii.
525
 Ştim cu toţii: copiii sunt diferiţi. Şi totuşi, câteva lucruri esenţiale îi fac să fie asemenea: toţi au nevoie
de dragoste, de securitate, de hrană bună şi de stimulare, toţi simt nevoia de siguranţă, de acceptare, de
recunoaştere, toţi caută sprijin în adult şi au nevoie de acesta pe măsură ce îşi dezvoltă încrederea în sine şi
îşi dobândesc propria independenţă. Independenţa spre ce anume? Independenţa de a fi membri participativi
ai comunităţii, membri care ştiu să îşi asume responsabilităţi şi să urmărească să le fie respectate drepturile.
Grădiniţa este unul dintre partenerii comunitari implicaţi şi consecvenţi a cărei existenţă în societate
marchează începutul traseului educaţional al copilului şi primii paşi către viitoarea sa devenire, de cetăţean
responsabil. Întregul personal al grădiniţei se străduieşte să acopere aceste nevoi sprijinind copilul în mod
nemijlocit, prin intervenţie directă şi continuă. Relaţia dintre comunitate şi grădiniţă este de determinare şi
susţinere reciprocă. De nenumărate ori, grădiniţa este pusă în situaţia de a rezolva o serie de probleme pe
care, prin dimensiunea şi locul pe care îl ocupă, nu pot fi soluţionate fără un sprijin adecvat şi o susţinere
directă din partea comunităţii. Pe de altă parte, comunitatea încearcă să preia tot ceea ce îi oferă societatea şi
în egală măsură intervenţiile sistemului de educaţie.

Motivaţia unor activităţi de parteneriat este înţelegerea necesităţii de a integra grădiniţa în mediul
comunitar ca partener egal şi consecvent în formarea viitorului cetăţean. Activităţile desfăşurate în
parteneriat sunt modalităţi propice pentru atingerea unor astfel de scopuri, la acestea se adaugă plăcerea de a
fi alături de colegi, activităţile desfăşurându-se într-o atmosferă de voie bună, având, pe lângă valoarea
social–educativă, un efect reconfortant. Proiectele educaţionale realizate cu diferiţi parteneri locali sunt, de
obicei, foarte atractive, iar copiii participă activ şi eficient la acestea. Stimulându-le interesul şi iniţiativa
copiii solicită participarea, implicarea în mai multe activităţi de acest fel.

BIBLIOGRAFIE:

EZECHIL L.; PAISI LAZARESCU M., ,,Laborator prescolar”, Editura V & Integral, Bucuresti, 2002

CRISTEA S., ,,Dictionar de termini pedagogici”, Editura Didactica si Pedagogica R.A., Bucuresti, 1988.

SCHIOPU URSULA, ,,Psihologia varstelor”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977.

526
 Educaţia la frontiera dintre familie-şcoală-societate

Ed. Cazacu Camelia – Grădiniţa cu P.P. Nr. 9 Bârlad

În contextul societăţii actuale, se impune din ce în ce mai mult educaţia în perspectiva deschiderii
către valori multiple, venind astfel în întâmpinarea fenomenului de globalizare a lumii contemporane.
Invăţământul preşcolar trebuie să realizeze educaţia preşcolară având ca funcţie majoră formarea şi
dezvoltarea personalităţii copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, în interesul său şi al comunităţii
sociale. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu mai pot fi realizate decât in
comunitatea de opţiuni dintre mediile responsabile – familie, şcoală şi comunitate. Mai mult, se dezvoltă
concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc, opţiunea personală, implicarea
acestuia de la vârstele cele mai mici în responsabilitatea şi drepturile pe care societatea le identifică şi
recunoaşte. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care să întărească schimbarea in relaţiile şcoală -
familie. Acest concept este parteneriatul educaţional : este unul dintre cuvintele cheie ale pedagogiei
contemporane. Este un concept şi o atitudine în câmpul educaţiei.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educational. El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între
factorii educaţionali.Parteneriatul educaţional se referă la cerinţa ca proiectarea, decizia, acţiunea şi
evaluarea în educaţie să fie realizate în cooperarea şi colaborarea dintre instituţii, influenţe şi agenţi
educaţionali.

Parteneriatul educaţional se realizează între :

- instituţiile educaţiei : familie, şcoală şi comunitate ;
- agenţi educaţionali : copil, parinţi, cadre didactice, specialişti în rezolvarea unor probleme educaţionale
(psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuţi, etc.) ;
- membri ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării şi dezvoltării copilului (medici, factori de
decizie, reprezentanţii bisericii, ai poliţiei, etc.) ;
- influenţe educative exercitate la anumite momente asupra copilului ;
Colaborarea dintre instituţia de învăţământ şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o
unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului.
Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu instituţia de învăţământ sunt eficiente şi benefice ambilor factori,
în condiţiile în care comunicarea este reală, în funcţie de dimensiunea sa umană.
Iată câteva sugestii pentru a sprijini familia şi a lua împreună decizii eficiente :
- fiţi pozitivi, aveţi deschidere către opiniile părinţilor.
- nu refuzaţi dialogul când e vorba de a lua o decizie.
Dezvoltarea personalităţii copilului este rezultatul unui ansamblu de factori : familiali, şcolari,
comunitari.
Familia este cea mai în măsură să răspundă nevoilor copilului, afectiv ceva mai adecvată trebuinţelor lui
pentru că numai aceste relaţii afective şi sentimente de dragoste îl fac pe părinte să înţeleagă şi să
intuiască copilul şi starea lui de copilărie.In familie işi poate satisface nevoile sale primare, işi poate
manifesta frustrările inevitabile, temperate de dragostea părinţilor. In familie copilul poate să-şi
investească toate resursele emoţionale şi să înveţe să şi le controleze pentru că aici ar trebui sa fie în mod
sigur un mediu mai ales afectiv – garanţie pentru o dezvoltare armonioasă. Dacă copilul este singur la
părinţi el tinde să fie mofturos, egoist, capricios datorită părinţilor care doresc să-i facă toate poftele.In
familiile cu mai mulţi copii afectiunea părinţilor se îndreaptă către toţi copiii. Părinţii trebuie să aibă o
autoritate asupra copilului. Această autoritate nu trebuie obţinută cu ajutorul pedepselor sau a violenţei şi
nici printr-un exces de bunătate şi satisfacerea oricărei dorinţe. „Adevărata autoritate derivă din exigenţa
părinţilor faţă de comportarea copiilor,îmbinată cu respectul faţă de aceştia. Copilul trebuie să simtă
iubirea pe care parinţii i-o poartă, dar este necesar să ştie că nu-i vor îngădui orice capriciu.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că
toate sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.

527
 Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul
că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic
asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii.
Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din
grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele
lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc),
iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă
pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul
nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.
Relaţia şcoală – familie –societate.
Relaţia şcoală – familie – societate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Societatea este instanţa superioară care imprimă un anumit format atât şcolii cât şi familiei iar prin idealul
educaţional trasează liniile directorii pe care acestea trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, familia şi
şcoala sunt cele care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii .
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce
ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune.
Referitor la acţiunea educativă a familiei, ea este eficientă numai atunci când scopul său se înscrie pe
aceeaşi linie cu a şcolii, când între cei doi factori există o concordanţă în ceea ce priveşte obiectivele
urmărite, subordonate idealului social şi educaţional.
În centrul acestei relaţii stă, desigur, copilul-elev, ca beneficiar al actului educaţional promovat de
cei trei factori deopotrivă, atât între părinţi, cât şi la cadrele didactice sau administratorii şcolari sau de
ordin material (relaţia şcoală-familie cere un surplus de efort material şi de timp).
Modalităţi de îmbunătăţire a relaţiei şcoală – familie
În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Se cunosc următoarele forme mai
importante de organizare instituţionalizată a educaţiei părinţilor şi a colaborării şcoală-familie:
• asociaţii ale părinţilor şi cadrelor didactice, care au o largă libertate de iniţiativă (au apărut pentru
prima oară în Statele Unite ale Americii în secolul trecut);
• şcoli ale părinţilor (iniţiate în Franţa în perioada interbelică) şi şcoli ale mamelor (iniţiate în
Germania);

Îmbunătăţirea relaţiei şcoală-familie implică informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte

şcolaritatea copilului şi presupune, cel puţin, ca fiecare părinte să cunoască:
- obligaţiile legale privind educaţia copilului;
- drepturile de care dispune pentru educaţia copilului;
- importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului;
- metodele de colaborare cu şcoala.
În acest scop este necesar un dialog între cadre didactice şi părinţi. Cadrele didactice trebuie să
primească o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenţa lor în această materie trebuie
considerată ca o aptitudine profesională. Pe de altă parte, părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul
lor educativ în cooperare cu învăţătorii şi profesorii iar şcolile trebuie să asigure părinţilor asistenţa
necesară.

528
 „Colaborarea gradinita –scoala”
CEAHLAU GABRIELA GEANINA

Realizarea unui învăţământ unitar necesita respectarea unui obiectiv major, continuitatea în întreaga
activitate educationala în special la nivelul claselor « praguri ».Aceasta condiţie este valabila şi pentru primele
doua trepte ale învăţământului:învăţământul preşcolar şi învăţământul primar. Mai precis, legătura reciproca şi
continuitatea trebuie sa fie asigurate intre grupa preşcolară şi clasa I. O asemenea continuitate va asigura o mai
rapida adaptare a copiilor din clasa I la particularităţile muncii de învăţare . H. Wallon sublinia acest lucru
arătând: »Este împotriva naturii sa tratam copilul în mod fragmentar. Cu fiecare perioada el constituie un
ansamblu indisolubil şi original. In succesiunea perioadelor copilul rămâne una şi aceeaşi fiinţa in curs de
metamorfozare.Aptitudinea de scolaritate este o problema a educatiei prescolare institutionalizate, deci a
gradinitei. Conditia esentiala a atingerii de catre toti copiii a gradului de dezvoltare si adaptare cerut de o
eficienta activitate scolara , o reprezinta realizarea unei legaturi functionale de continuitate intre activitatea din
grupa mare a gradinitei si prima clasa a scolii primare.Aceasta presupune analiza atenta a principalelor
componente ale procesului de educatie din aceste doua trepte de invatamant:obictive pedagogice ,continut,
forme de organizare a activitatii, metode ,relatia pedagogica.
Grădiniţa trebuie să constituie o etapă fundamentală în dezvoltarea copilului ,nu doar prin conţinutul
ştiinţific al procesului instructiv-educativ,ci şi prin libertatea de acţiune oferită preşcolarului care-i stimulează
interesele de cunoaştere şi contribuie la lărgirea câmpului de relaţii sociale.
Intrarea copilului în şcoală constituie un moment crucial în viaţa sa, date fiind,,statutul” şi ,,rolul” de
elev,natura relaţiilor cu adulţii şi cu colegii ,noutatea condiţiilor de activitate,şi mai ale,specificul învăţării-act
complex care angajează dintr-o nouă întreaga sferă a vieţii sale psihice ,diferitele structuri anatomo-fiziologice
,toate cunoştinţele şi deprinderile dobândite anterior.
În perspectiva unei bune colaborări între grădiniţă şi şcoală este necesară crearea în grădiniţă a unor condiţii
favorizante pentru noi achiziţii şi progrese în sfera cognitivă,afectivă şi psihomotrică a preşcolarilor deoarece
vârsta preşcolară este considerată de specialişti ca fiind una dintre cele mai importante perioade
psihogenetice,datorită progreselor remarcabile în toate planurile şi în special,în sfera sentimentelor şi a
personalităţii copilului.
Evident că nici ,,inteligenţa şcolară”,de care depinde în mare măsură succesul la învăţătură şi care,în
concepţia lui J.Piaget desemnează echilibrul dinamic dintre asimilarea cerinţelor şcolare şi acomodarea la
acestea,nu poate fi structurată ca atare înainte de intrarea copilului în clasa I.
Ca un scop final important al învăţământului preşcolar,pregătirea copilului pentru startul şcolar este unanim
acceptată şi promovată în toate sistemele de învăţământ dezvoltate şi se află într-un accelerat proces de
modernizare. În ceea ce priveşte însă conţinutul propriu-zis al pregătirii respective şi modalităţile de realizare a
acesteia,se constată mari deosebiri şi se poartă vii discuţii bazate pe argumente ce ţin nu numai de vârsta la care
începe şcolarizarea,ci şi de locul pe care îl ocupă învăţământul preşcolar în structura de ansamblu a
învăţământului,de funcţiile dominante ale grădiniţei,de legătura acesteia cu ciclul şcolar elementar.
În cadrul colaborării educator-învăţător aceştia trebuie să fixeze obiectivele care vizează pregătirea
preşcolarului pentru şcoală, în vederea dezvoltării vorbirii, cultivării inteligenţei, a spiritului de observaţie, a
independenţei în gândire şi acţiune, stimularea creativităţii, familiarizarea copiilor cu limbajul matematic,cu
limbajul artei şi cu limbajul muncii,constituirea premiselor proceselor cognitive, afective şi
voliţionale,dezvoltarea perceptiv-motorie şi accentuarea pregătirii pentru scris-citit,dezvoltarea deprinderilor
de integrare în colectivitate,de adaptare la mediul social şi înconjurător.

529
 Mijloace de realizare a parteneriatului grădiniţă-familie şi comunitate

Educ. CEHAN LENUTA

Gradinita P.P.N. nr.1 Tg. Neamt

Motto:”Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite” (Jhon Locke-“Pedagog”)

Obiectivul învăţământului preşcolar este de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea armonioasă în plan fizic,
intellectual şi social a copiilor, pregătindu-i pentru viaţă.
Într-o societate atât de dinamică cum este cea actuală, creşterea şi educarea copiilor suferă unele modificări.
Este bine ştiut că la educarea şi formarea copilului preşcolar contribuie mai mulţi factori educaţionali: grădiniţa,
familia, comunitatea dar rolul preponderent îi revine grădiniţei.
Familia reprezintă nucleul social care susţine actul educaţional al grădiniţei şi continuă eforturile grădiniţei ca
element cheie în formarea personalităţii copilului preşcolar.
Părinţii sunt primii educatori ai copiilor şi educaţia în parteneriat influienţează în funcţie de particularităţile de
vârstă şi individuale inclusiv toate loturile personalităţii copiilor.
Familia are un rol covârşitor pentru a-i cultiva copilului forţele adaptive, folosind mijloace actuale, debarasându-
se de obiceiuri învechite, de mentalităţi şi prejudecăţi depăşite, adaptând cu uşuriţă noul în educaţie. În familia
contemporană, mai ales în cea de după 1989, s-au produs schimbări importante, uneori dramatice cu influenţe ‚în
dezvoltarea echilibrată şi pozitivă a copilului, fiecare părinte punându-şi speranţe în puterea educaţiei.
Ca educatoare pot spune că implicarea familiei în activitatea instructiv-educativă din grădiniţă este în primul
rând în beneficiul copiilor, înbunătăţind calitatea actului educaţional.
După cum ştim, rolul cel mai imprtant în pasul spre educaţie îl au grădiniţa şi şcoala, iar familia ajută la formarea
unui front educativ unitar. Odată cu intrarea în grădiniţă, chiar de la grupa mică, am iniţiat părinţii în formele
specifice educaţiei punându-i la curent cu nevoile copiilor de vârstă preşcolară.
În egală măsură atât ca educatoare cât şi părinţii avem răspunderea de a dezvolta o relaţie de colaborare
sănătoasă în care am pus întoteauna accentul pe comunicare, respect reciproc, acceptarea diferenţelor materiale şi
sociale, implicându-ne direct atât în căutarea şi promovarea intereselor copiilor cât şi în dezvoltarea de noi orizonturi
pentru a da calitate parteneriatului grădiniţă-familie-comunitate.
Pentru realizarea unui învăţământ modern şi a unui parteneriat sănătos, părinţii pot fii familiarizaţi cu activitatea
instructiv-educativă din grădiniţă,pentru cunoaşterea nivelului de dezvoltare al copilului, a căilor de urmat şi a
priorităţilor educaţionale în familie, poate fi asigurat cu eficienţă prin:
-discuţii individuale cu părinţii
-consultaţii individuale
-vizite la domiciliul copiilor
-întrunirile cu părinţii sau reprezentanţi ai comunităţii
-mesaje telefonice
-comunicare scrisă-afişe, anunţuri, programe, articole
Participarea directă a părinţilor la activităţile din grădiniţă, participare directă la activităţile instructiv-educative,
activităţi extracurriculare, excursii, vizite, spectacole, programe artistice, concursuri.
În societatea actuală grădiniţa, şcoala, societatea caută noi soluţii pe lângă cele existente de a educa calitatea de
părinte.
Chiar de la grupa mică printr-un dialog sănătos în condiţii amiabile şi având o
comunicare liberă eu ca educatoare am încercat să cunosc actele educative din familie iar părinţii să-şi cunoască
proprii copii, prezentându-le etapele de dezvoltare cu particularităţile psiho-fizice implicându-ne şi promovând
interesele copiilor.
Cu mult tact pedagogic în consultaţiile individuale, în discuţiile ocazionale cu un ton apropiat, cald, prezentăm
părinţilor aspecte pozitive, evoluţia copilului cât şi aspecte negative sau impasurile in care aceştia se
află.Comunicarea cu familia consider că este necesară şi foarte eficientă atât dimineaţa când este adus copilul la
grădiniţă cât şi atunci când este luat acasă deoarece pot comunica părinţilor sau însoţitorilor despre activităţile şi
comportamentul copilului în colectiv, aspecte despre sănătatea sa şi chiar unele păreri sau măsuri întreprinse pentru
copiii care crează probleme.
Întrunirile cu părinţii ca mijloc de comunicare directă pot lua diferite forme:
-şedinţe lunare
-lectorate semestriale
-participarea la activităţi demonstrative şi extracurriculare
La aceste întruniri am informat părinţii cu anumite cunoştinţe psihopedagogice, metode şi procedee de
educaţie în familie, cunoaşterea lor ca grup, cunoaşterea particularităţilor de vârstă şi mai ales celor individuale.

530
La fiecare început de an m-am întâlnit la grupă cu colectivul de părinţi pentru a prezenta programul grupei, orarul şi
obictivele categoriilor de activitate în funcţie de tipul grădiniţei şi vârstă, prezentând oferta activităţilor opţionale şi
extracurriculare propuse,
parteneriate, etc.
La unele lectorate cu părinţii prin materialele prezentate, referate, comunicări, părinţii cunosc ce îi poate oferi
grădiniţa copilului, cuvintele educative de la grădiniţă, dându-le posibilitatea de a compara comportamentul copiilor
de acasă cu cel de la grădiniţă.La aceste întruniri organizăm expoziţii cu lucrări ale copiilor atât la clasă cât şi în
spaţiile grădiniţei cu expoziţii permanente: pictură, desen, colaje, machete, fişe de lucru, lucrări colective, portofolii
cu lucrările copiilor, caietele de muncă independentă ale copiilor de 5-6 ani care fac pregătiri pentru şcoală. Părinţii au
posibilitatea să facă unele comparaţii între lucrările copiilor lor şi a celorlalţi din grupă.
La întrunirile cu toţi părinţii din grădiniţă au fost dezbătute probleme precum:
-Creşterea şi dezvoltarea copilului preşcolar
- Sănătatea şi dezvoltarea normală a personalităţii copilului de vârstă preşcolară
- Jocul educativ şi selectarea jucăriilor
- Norme de conduită esenţiale pentru ocrotirea sănătăţii psihice a copilului
- Limbajul copiilor şi încrederea în propriile acţiuni
Ca aceste acţiuni să aibă eficienţă cât mai mare am invitat medicul de familie şi profesorul psihopedagog al
Liceului „Lascăr Rosetti” din localitate.
Pentru cadrele didactic care lucrează în învăţământul primar a devenit o tradiţie prezentara activităşilor
demonstrative la întrunirile cu părinţii, activităţi educative, sesiuni de comunicare care vizează educaţia pentru
societate pregătindu-i pe copii pentru viaţă.
Aceste activităţi se desfăşoară în parteneriat cu comunitatea având invitaţi din diferite domenii, reprezentanţi ai
bisericii, ingineri, primar, învăţători. La acţiunile comisiei metodice sunt invitaţi şi învăţătorii clasei a IV a pentru a
prelua noua generaţie.
“Ziua porţilor deschise”,a prilejuit părinţilor şi reprezentanţilor bisericii de a desfăşura acţiunea cu tema “Educaţie
prin religie”. Acţiunea a debutat cu procesiunea de sfinţire a grădiniţelor, susţinerea de scurte comnicări apoi
programe artistice cu teme religioase prezentate de copiii grădiniţei. Părinţii au oferit copiilor surprize: dulciuri,
jucării şi o masă festivă. Activitatea zilei s-a terminat cu acţiuni recreative: jocuri distractive cu participarea copiilor şi
a părinţilor.
Acţiunea sub deviza “Ziua porţilor deschise” s-a încheiat cu schimbul de idei, păreri între participanţi iar cei mici
au primit cărţi illustrate şi diferite însemne bisericeşti.
În parteneriat s-au desfăşurat şi alte acţiuni educative cum ar fi „Salvaţi pământul”, “Pădurea- izvor de sănătate”-
parteneriat cu Ocolul Silvic Răducăneni. “Educaţia şi conduita ecologică”-în parteneriat cu Primăria Răducăneni,
acţiunea “Luna pădurii” a prilejuit preşcolarilor şi mai ales cei de la opţionalul „Micii ecologişti”să participe în
parteneriat la colectarea deşeutilor cu mănuşi şi saci de plastic.
Au fost împărţite pliante şi fluturaşi trecătorilor, copiii primind recompense dulci. Am participat în parteneriat cu
„Clubul copiilor”la activităţi de ecologizare în curtea grădiniţei la care au participat şi părinţii. Au afânat pământul şi
au plantat seminţe strânse de ei din grădinile proprii, plantând flori şi înfumuseţând ambientul. Copiii se implică cu
mult elan în acţiunile ecologice alături de părinţi confecţionând căsuţe pentru păsări.
„Ziua mediului”a fost serbată prin acţiuni specifice şi putem menţiona proiectul “Educaţia pentru mediul
înconjurător şi reciclarea deşeurilor” desfăşurat în parteneriat cu comunitatea.
O acţiune mult aşteptată de copii şi părinţi este cea de prezentare a programelor artistice cu ocazia diferitelor
evenimente:”Aşteptând pe Moş Crăciun”,”O floare pentru mama”,”Ziua tuturor copiilor”,”Adio grădiniţă”.
Sărbătoarea Naşterii Domnului este sponsorizată anual de primărie copiii primind daruri de la Moş Crăciun apoi
părinţii vizionând un spectacol al celor mici.
Parteneriatul grădiniţă-familie este evident şi prin participarea părinţilor la concursurile din învăţământul
preprimar atât la faza locală căt şi la cea finală de la Iaşi precum:”Micii pietoni”,”Micii
sanitari”,”Românaşul”,”Steluţa de argint”,”Fluturaşul”, expoziţii naţionale şi internaţionale. Gama activităţilor
extracurriculare la care participă familia este largă: vizite, excursii, spectacole, programe distractive.
Educatoarea are rolul de a îndruma paşii copilului în dezvoltarea sa fizică, psihică şi socială. Acţiunea „Învăţăm
să dăruim” în parteneriat cu familia şi liceul “Lascar Rosetti”din localitate a soliciat învăţătorii să devină parteneri în
strângerea de obiecte de vestimentaţie şi jucării pentru a le oferi copiilor fără posibilităţi.O acţiune similară „Să
învăţăm despre carte”desfăşurată în parteneriat cu liceul a dat posibilitatea copiilor să înveţe lucruri interesante despre
cărţi şi scriitori importanţi ai culturii noastre. Rod al acestei activităţi este cartea „Lumea copiilor” apariţie lunară în
colaborare cu părinţii care prezintă aspecte din activitatea grădiniţei.

J.J.Rousseau preciza :
„Căutaţi să vă studiaţi mai bine copiii,deoarece cu siguanţă nu-i cunoaşteţi îndeajuns.”Considerăm astfel
că este necesară atât pentru părinţi cât şi pentru educatori şi comunitate o colaborare eficientă.

531
 Relaţia grădiniţă-şcoală-familie-societate
Prof. înv. primar Cengher Ionela
Şcoala Gimnazială Nr. 2 Dărmăneşti

,,Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni ! Numai cei ce vin din altă parte spun:,,Vai, ce-a crescut !”
Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte.El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost ceea ce
urma să fie.(Antone de Saint -Exupery)

Sistemul de învăţământ, ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerinţele şi

posibilităţile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
dezvoltării sociale sistemele de învăţământ se modifică, tinzându-se spre modernizarea metodelor de
predare, a conţinutului, a formelor de organizare precum şi a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituţii educative. Una dintre sarcinile grădiniţei este pregătirea pentru şcoală, prin intermediul a
două forme specifice: jocul şi învăţarea. Învăţământul preşcolar trebuie să realizeze educaţia preşcolară
având ca funcţie majoră formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului în raport cu nevoile specifice
vârstei, cu posibilităţile şi dotările sale, în interesul său sau al comunităţii sociale.
Cu toate acestea, complexitatea actului educaţional, a realităţii umane şi sociale contemporane şi
sarcinile tot mai dificile cărora trebuie să le facă faţă procesul educaţional, face să se identifice tot mai
multe fisuri în relaţia amintită. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu mai pot
fi realizate decât în comunitatea de opţiuni dintre mediile responsabile – familie, grădiniţă, şcoală şi
comunitate.
Parteneriatul educaţional se desfăşoară permanent şi împreunăcu actul educaţional propriu-zis. El
se referă la cerinţa că proiectarea, decizia, acţiunea şi evaluarea în educaţie să fie realizate în cooperarea şi
colaborarea dintre instituţii, influenţe şi agenţi educaţionali. Parteneriatul educaţional este forma de
comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educaţional. El presupune o
unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între :
- instituţiile educaţiei: familie, grădiniţă, şcoală şi comunitate;
- agenţii educaţionali: copii, părinţi, cadre didactice, specialişti în rezolvarea unor probleme
educaţionale ( psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuţi, etc.);
- membrii comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării şi dezvoltării copilului (medici, factori
de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei, etc.) ;
-influenţe educative exercitate la anumite momente asupra copilului;
- programe de creştere, îngrijire şi educare a copilului;
- forme de educaţie în anumite perioade.
Conceptul se adresează în special părinţilor şi cadrelor didactice şi se referă la acţiunea în acelaşi
sens. Ceea ce hotărăşte familia să fie în acord cu măsurile şcolare şi ceea ce face ca un părinte să nu fie
legat de celălalt. Părinţii pot influenţa comunitatea ca indivizi sau ca membri ai unui grup. Ei pot contribui
la dezvoltarea comunităţii şi la fixarea prioritătilor sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca
instituţii bine determinate ale societăţii, familia, grădiniţa, şcoala şi comunitatea. În momentele diferite ale
creşterii, dezvoltării, devenirii fiinţei umane, fiecare dintre aceste instituţii sociale are rol important. Mai
mult, astăzi este determinată nevoia unui parteneriat educaţional între acestea, în favoarea unei educaţii
eficiente pentru individ şi societate.
Structurile de sprijin ale instituţiilor şcolare merg pe linia cabinetelor de asistenţă
psihopedagogică, de consiliere, de rezolvarea unor probleme specifice ( cabinete de logopedie şi orientate
profesională ) şi a centrelor de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvoltă astfel la acest nivel
programe specifice de sprijin individualizat şi de grup pentru copii, părinţi şi cadre didactice.
Grădiniţa eficientizează realizarea unui parteneriat cu copiii prin valorizarea şi respectarea
identităţii sale cu familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic cu toate
resursele educative ale societăţii, pe care le identifică, le implică şi le foloseşte în activitatea educativă.
Identificând şi valorificând dimensiunea personală a individului, realizăm însă nevoia valorizării şi
aprecierii familiei ca un mediu primordial şi afectiv necesar familiei individuale. Familia trebuie sprijinită

532
şi nu înlocuită în educarea tinerei generaţii. Şi pe parcursul vârstelor şcolare familia rămâne mediul afectiv
cel mai viabil de securitate şi stimulare.
Se recunoaşte tot mai mult influenţa şi altor instituţii din comunitate asupra informării şi formării
copilului. Astfel, la nivelul grădiniţelor au loc activităţi de religie, concepute de cadrul didactic cu avizul
specializat al preoţilor din parohie. Copiii participă de sărbători la slujbe religioase, împărtăşindu-se. Se
subliniază dorinţa copiilor de a fi în legătură permanentă cu obiceiurile sfinte
de -a lungul anului. Ei sunt entuziasmaţi şi participă cu plăcere la sărbătorile prilejuite de Crăciun şi
Paşti.
De asemenea, colaborarea cu poliţia este marcată prin activităţi susţinute de poliţişti, prin educaţie
rutieră, comportament civic, etc.
Brigada de pompieri se implică în informarea şi îndrumarea cadrelor didactice şi a copiilor.
Primăria este principalul factor al comunităţii locale care sprijină instituţiile şcolare.
Astăzi se cere tot mai mult înţelegerea parteneriatului educativ ca formă de unificare, sprijin,
asistenţă a influenţelor educativ-formative. Experienţa dovedeşte că o atmosferă destinsă între agenţii
educativi facilitează învăţarea. Există o reţea complexă de relaţii în cadrul unei instituţii şcolare care are un
potenţial în influenţarea potenţialului copiilor.
Cele mai importante relaţii sunt :
- relaţia dintre cadru didactic şi elev ;
- relaţii interindividuale ( dintre elevi, dintre cadrele didactice, dintre cadrele didactice şi specialişti
care sprijină şcoala, dintre cadre didactice şi personalul administrativ al şcolii, etc.) ;
- relaţia dintre cadrele didactice şi părinţi ;
Colaborarea dintre instituţia de învăţământ şi familie presupune o comunicare efectivă ţi eficientă,
o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba despre interesul copilului.
Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu instituţiile de învăţământ sunt eficiente şi benefice ambilor
factori în condiţiile în care comunicarea este reală, în funcţie de dimensiunea sa umană.
Din relaţia grădiniţă-şcoală-familie-comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat,
iar între participanţi se crează relaţii pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

533
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Prof. Cenusa Maria

G.P.N. Ungheni

,,Fiecare copil pe care il educam este un cetatean pe care il castigam.”

Victor Hugo

Funcția centrală a educației este aceea de formare și dezvoltare permanentă a personalității

individului cu scopul integrării sociale optime . Omul este în permanentă interacțiune cu factorii sociali ai
existenței sale . În această interacțiune , el asimilează valorile și normele societății, modelele sociale de
comportament, mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta el este pregătit pentru viață socială,
pentru asumarea unor roluri și responsabilități. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de
viață, în cadrul unor forme specifice de activitate socială și în cadrul specific al unor instituții sociale :
familia, grădinița, școala, instituțiile culturale, dar și împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de
informare și influențare.
Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și
posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, tinzându-se spre modernizarea metodelor
de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca
funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu
posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Tot ce gândim și punem în practică trebuie să urmărească dezvoltarea globală a copilului.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilariei mici, când intervin
primele contacte sociale și experiențe de viață(socializarea primară sau socializarea de bază), și continuă de-
a lungul vieții omului în șcală și societate, odată cu dobândirea unor statusuri și roluri succesive(socializare
continuă sau secundară).
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate
sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că în
dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cele trei mari ,,instituții” arată așa:
Grădiniţa este unul dintre partenerii comunitari implicați și consecvenți a cărei existență în
societate marchează începutul traseului educațional al copilului și primii pași către viitoarea sa devenire, de
cetățean responsabil. Întregul personal al grădiniței se străduiește să acopere aceste nevoi sprijinind copilul
în mod nemijlocit, prin intervenție directă și continuă. Grădiniţa răspunde deci unor funcţii educative foarte
diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că şi curriculum educativ ar trebui să poată
ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
În Familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o
identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia
însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia,
integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiu intim pe care copilul nu-l
534
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi
bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze
obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă
cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Prin participarea în Societate, copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (medici,ingineri,actori,sportivi,etc), iar aceştia, la rândul lor
vor să crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă
pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul
nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.

535
 PROIECT EDUCAŢIONAL
“Dăruind, câştigi un zâmbet !”

Prof. înv. preșc. Cerghizan Petronela- Maria

Grădinița cu P.P. „Căsuța din povești”
Loc. Tîrgu – Mureș, Jud. Mureș

ARGUMENT
Vrem să scoatem din “lada” mare a sufletului dragostea de semeni, bunătatea, dărnicia şi să le împrăştiem
printre semenii noştri. Prin ele ,să încercăm să sădim în sufletele copiilor noştri dragostea pentru sărbătorile
creştine..Dorim ca gestul nostru să aducă un zâmbet mare şi pe feţele acelor copii care rareori zâmbesc.
EVENIMENT DE DESCHIDERE
Ideea işi are originea în conflictele frecvente de la grupă iar propunerea indirectă se face printr-o
discuţie îmbinată cu o povestire.
-Cum aţi reacţiona dacă unul dintre colegii voştri v-ar servi într-o zi cu bomboane ?
-Cum v-aţi comporta dacă un coleg v-ar lovi din greşeală ?
- Eu nu spun care din răspunsuri mi-au plăcut sau care dintre ele se incadrează normelor de comportare
civilizată , ci am să vă relatez o povestioară din care veţi intelege foarte multe lucruri despre atitudinile si
comportamentele voastre:
“A existat odată, cândva, un om deosebit de puternic, capabil să certe vânturile şi să oprească furtuna, să
meargă pe apa fără să se ude sau să se scufunde, un om cu o inimă uriaşă prin bunătate şi milă, vindecându-I pe
bolnavii care îi cereau ajutorul, un om care în timpul copilăriei lui îi plăcea să modeleze din pământ foarte
multe păsări şi animale şi se spune că după ce a modelat două turturele a suflat asupra lor şi le-a transformat în
păsări vii.
Tot în jocurile lor, ale copiilor, s-a întâmplat odată, unii dintre prietenii lui să-l pedepseasca pe un altul,
aruncând cu pietre şi făcându-i-se milă s-a rugat atât de mult ca acel copil să nu fie lovit, încât pietrele s-au
transformat în flori.”.
-Ce părere aveţi despre acest om? Ce simţiţi vis-à-vis de faptele sale?
-Bănuiţi despre cine este vorba? Ce I s-a întâmplat mai departe?
Dorinţa copiilor de a afla cât mai multe lucruri despre acest personaj , a fost punctul de plecare în
iniţierea proiectului ”Dăruind, câştigi un zâmbet "!
Implicarea copiilor în derularea acestui proiect va contribui la conştientizarea importanţei respectării şi
păstrării obiceiurilor şi tradiţiilor strămoşeşti, precum şi că implicarea în activităţi caritabile aduce în sufletul
celor suferinzi multă bucurie.
OBIECTIVELE PROIECTULUI:
1. Dezvoltarea abilităţilor cadrelor didactice de iniţiere şi organizare a unor activităţi caritabile
2. Implicarea părinţilor în activităţi caritabile menite să aducă zâmbete şi clipe plăcute unor copii .
3. Dezvoltarea relaţiilor de colaborare între şcoală-familie-comunitate în privinţa creării unei mentalităţi
privind acceptarea acestor copii.
4. Cunoaşterea şi educarea atitudinilor de toleranţă pentru copiii care aparţin unor grupuri cu nevoi
speciale.
OPERAŢIONALIZAREA OBIECTIVELOR PROIECTULUI:
• Să cunoască semnificaţia religioasă a Paştelui şi modul în care poporul român îl sărbătoreşte;
• Să cunoască valori ale moralei creştine : iubirea faţă de semeni,bunătatea, dorinţa de a fi generoşi;
• Să se implice în acţiuni caritabile împreună cu educatorii şi părinţii;
• Să confecţioneze diferite ornamente, iconiţe, felicitări;
• Să pregătească un dar pentru un alt copil.
• Să participe împreună cu părinţii la acţiunea caritabilă “Dăruind, câştigi un zâmbet !”

536
 GRUPURI ŢINTĂ:
Grupurile ţintă cărora se adresează proiectul sunt formate din copiii instituţionalizaţi de la Direcţia
Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Mureş , copiii şi cadrele didactice ale
Grădiniţei cu P.P. „Căsuţa din poveşti ”- Tg.Mureş şi membrii comunităţii locale implicaţi în activităţile
organizate .
BENEFICIARI
• copiii aflaţi în plasament
• angajaţi ai DGASPC
• preşcolarii şi cadrele didactice
RESURSE
• umane: institutori / educatoare, medici, psihologi, copii, părinţi.
• materiale: felicitări , ornamente, carton colorat, foarfece, lipici, creioane colorate, carioca,
pensule, acuarele, calculator, imprimantă, daruri pentru copii.
• de timp: o săptămână
• de autoritate şi putere: sprijin şi susţinere din partea conducerii Grădiniţei cu P.P. „Căsuţa din
poveşti ”şi Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Mureş
MODALITĂŢI ŞI INSTRUMENTE DE MONITORIZARE ŞI EVALUARE:
• Monitorizarea proiectului:
Criterii de evaluare:
- realizarea materialelor pentru toate activităţile propuse în calendar;
- respectarea termenenelor de realizare a activităţilor.
Modalităţi de evaluare:
Atât în faza iniţială, cât şi în faza finală se vor realiza fotografii elevilor cuprinşi în proiect, menite
să ilustreze modul în care activităţile derulate au reuşit.
CALENDARUL ACTIVITĂŢILOR
Activitatea nr.: 1
Titlul activităţii: Promovarea proiectului „Dăruind, câştigi un zâmbet”
Descrierea activităţii:
Proiectul (titlul, scopul, obiectivele, calendarul activităţilor, modalităţile de evaluare) va fi adus la
cunoştinţa conducerii Grădiniţei. Va fi promovat în rândul copiilor şi părinţilor. Se vor trimite scrisori de
intenţie părinţilor şi colaboratorilor.
Activitatea nr.: 2
Titlul activităţii: „Hristos a înviat!”-Discuţii pe tema tradiţiilor şi obiceiurilor de Paşte,
Descrierea activităţii:
. Se va discuta despre însemnătatea Sărbătorilor Pascale în scopul diferenţierii unei zile obişnuite
de una de sărbătoare. Se vor prezenta copiilor simboluri ale Paştelui şi tradiţii ale poporului român.
Activitatea nr.: 3
Titlul activităţii: „Dăruind, câştigi un zâmbet!”, Dăruirea felicitărilor si cadourilor.
Descrierea activităţii:
Fiecare copil va aduna hăinuţe rămase mici şi jucării pe care nu le mai foloseşte şi le va aduce la
grădiniţă.
Acestea, împreună cu celelalte daruri se vor trimite către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului (DGASPC) Mureş.

537
 Tema –Educatie fara frontiere
Relatia Gradinita- Scoala-Familie-Societate
Prof. Cetateanu George

Una dintre cele mai importante condiţii ale creşterii eficienţei activităţii educative desfăşurate cu
elevii o constituie asigurarea unei depline unităţi de acţiune a tuturor factorilor educativi: şcoală, familie,
comunitate. Dacă este adevărat că şcoala este factorul de care depinde în mod covârşitor devenirea
personalităţii umane, tot atât de adevărat este că educaţia coerentă nu poate face abstracţie de rosturile
familiei în această comuniune. Şcoala şi familia sunt două instituţii care au nevoie una de alta.
Şcoala şi familia trebuie să găsească făgaşul colaborării autentice bazată pe încredere şi respect
reciproc, pe iubirea faţă de copil, să facă loc unei relaţii deschise, permeabile, favorizante schimbului şi
comunicării de idei.
Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa
materială, cât şi un climat familial, afectiv şi moral. Sunt situaţii în care familia consideră că este suficient să
se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, cheltuieli zilnice etc.),
ignorând importanţa unei comunicări afective, nestimulând dezvoltarea sentimentului de apartenenţă.
Acasă trebuie să creeze un mediu de încredere, echilibrat, în care copilul să se manifeste neîngrădit iar în
relaţia cu şcoala pot colabora cu alţi membrii ai comunităţii şcolare pentru a crea un climat care sprijină
învăţarea, atât în şcoală cât şi în afara ei.
Este necesar ca părinţii să îşi schimbe optica pe care o au asupra întâlnirilor din mediul şcolar, aceastea
putând deveni un sprijin real în îmbunătăţirea relaţiei dintre părinte şi copil, părinte şi cadru didactic.
Cercetările arată că „în programele în care părinţii sunt implicaţi elevii au performanţe mai mari la şcoală
decât aceleaşi programe, dar în care părinţii nu sunt implicaţi” (Henderson şi Nancy, 1995). Gradul de
implicare al părinţilor în viaţa şcolară a copiilor lor influenţează şi rezultatele acestora, în sens pozitiv: cu
cât părinţii colaborează mai bine cu şcoala, cu atât notele copiilor sunt mai mari. Educaţia nu este un proces
de care este responsabilă în mod exclusiv şcoala, dar nici părinţii; este un proces al cărui succes depinde de
colaborarea dintre cele două părţi implicate.
Reacţia scolii, ca instituţie de educaţie, formare si orientare, la mobilitatea socială și economică, trebuie
să fie de adaptare a conţinutului, structurii și funcţiilor sale, de creare de premise favorabile pentru elevi care
să le permită integrarea socială rapidă, flexibilitatea, iniţiativa și rezolvarea de probleme, diminuarea
imprevizibilului. Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru valorizarea maximă a fiecărui individ
prin mai raţionala stimulare intelectuală a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor și a trăsăturilor lor de
personalitate. Avem în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia
formala a copiilor și adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient această responsabilitate
se consideră pe ele însele și elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile și comunităţile. Când
şcolile, familiile și comunităţile lucrează împreuna ca parteneri, beneficiari sunt elevii .Colaborarea dintre
şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea
copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune. În ceea ce
priveşte relaţia şcoala-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele şcolare,
psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
O bună colaborare între familie și scoală se poare realiza prin parteneriate. Motivul principal pentru
crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la şcoală și, mai târziu, în
viață. Atunci când părinţii, elevii și ceilalţi membri ai comunității se consideră unii pe alţii parteneri în
educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Parteneriatele trebuie
văzute ca o componentă esenţială în organizarea școlii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult
considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Parteneriatele dintre școli, familii și comunitate pot ajuta profesorii în munca lor; perfecţiona abilităţile
şcolare ale elevilor; îmbunătăţi programele de studiu și climatul şcolar; îmbunătăţi abilităţile educaţionale
ale părinţilor; dezvoltă abilităţile de lideri ale părinţilor; conecta familiile cu membrii şcolii și ai
comunităţii; stimula serviciul comunității în folosul şcolilor; oferi servicii şi suport familiilor şi crea un
mediu mai sigur în şcoli.

538
 Diminuarea eşecului şcolar prin eficientizarea legăturii dintre şcoală şi familie

Prof. logoped Chendeş Emilia Dorina

Centrul Judetean de Resurse si Asistenta Educationala
Bistrita- Nasaud

Eşecul şcolar este o realitate complexă în şcoala contemporană, el fiind dat de cauze psiho-individuale,
socio-familiale şi pedagogice. El poate fi prevenit, diminuat sau înlăturat dacă este identificat la timp pe baza
studierii cauzelor si a interventiei prompte, folosindu-se metode adecvate.
Activitatea de preîntâmpinare a eşecului şcolar este extrem de complexă. În realizarea ei este necesară
o coordonare eficientă a tuturor factorilor educaţionali în care, desigur, şcoala şi familia deţin prioritatea. Şi,
pentru ca şcoala să-şi îndeplinească menirea ei, trebuie să fie slujită de oameni nu numai cu o temeinică
pregătire ştiinţifică şi psiho-pedagogică, ci şi dornici să aplice în practică cunoştinţele profesionale. În acest
scop se propun obiective pentru elevi:
– Creşterea încrederii în sine a copilului prin îmbunătăţirea imaginii de sine;
– Stimularea motivaţiei copilului pentru învăţare.
Pentru părinţi:
– Sensibilizarea familiei în privinţa relaţiei cu şcoala;
– Ridicarea standardului de civism al familiilor elevilor din şcolară.
Pentru profesori:
– Cunoaşterea psiho-comportamentală a elevului;
Cresterea randamentului scolar poate fi obtinuta prin actionarea pe mai multe directii:
a) Activitate şcolară:
Cadrele didactice vor ajuta elevii la rezolvarea unor teme ce prezintă dificultate pentru elevi. Se va ţine
cont de cerinţele programelor şcolare. Aceste activităţi se desfăşoară în primele 3 luni de la începutul şcolii,
timp în care vor fi învăţaţi să înveţe şi singuri.
Elevii vor rezolva activităţi individuale de pregătire a temelor,de rezolvare de exerciţii şi vor fi verificaţi.
Aceste activităţi se vor desfăşura după 3 luni de şcoală , după ce elevii şi-au însuşit capacitatea de a învăţa
singuri. Elevii vor fi încurajaţi să încerce cerinţe educative mai complicate fără să primească explicaţii
pentru a se depista capacitatea fiecăruia de a recepta informaţia. Se constată astfel şi progresul pe care l-a
făcut fiecare elev în parte. Copiii vor fi încurajaţi pentru fiecare mic progres pe care îl au.
Se vor organiza activităţi de învăţare în perechi. Vor fi organizate grupuri de câte 2 elevi ( amândoi din
aceeaşi clasă) care vor învăţa împreună şi îşi vor face temele tot împreună.; vor fi aleşi în funcţie de materiile
care le plac mai mult , unuia să-i placă matematica ,celuilalt limba română. Îşi vor explica reciproc temele,
educatorul intervenind doar acolo unde elevii întâmpină greutăţi în rezolvarea cerinţelor. Pentru a se înţelege
mai bine modalitatea de lucru, educatorii vor interpreta un joc de rol prin care să simuleze ce trebuie să facă
fiecare elev.
Cadrele didactice vor oferi ore de pregătire suplimentară la toate materiile cu urmărirea programei
şcolare , folosirea cât mai multor materiale didactice , a exemplelor pentru formarea gândirii logice a
copiilor. Aceste meditaţii vor fi acordate elevilor care după cele 3 luni de pregătire în grup nu se descurcă
singuri în rezolvarea temelor pentru acasă.
Se vor organiza jocuri didactice cu rol instructiv –educativ pentru a stimula încrederea în sine a elevilor ,
pentru a-i pune în situaţii reale din viaţa cotidiană şi să înveţe cum să facă faţă situaţiilor neprevăzute.
Fiecare copil va lua parte la joc ca observator ,apoi ca participant. Pentru a fi încurajaţi copiii timizi, vor
participa şi educatorii la activităţile de joc, făcând, dacă este cazul, echipă cu aceştia .În stabilirea regulilor,
elevii vor fi cei care vor decide , dar coordonaţi de către educatori.
Pentru cei cu dificultăţi foarte mari de învăţare se vor aplica activităţi diferenţiate. Cerinţele educative
trebuie să fie la nivelul lor de înţelegere ,iar dacă nu reuşesc să facă progrese se vor aplica modalităţi diferite
de lucru care să-i atragă pe copii. Spre exemplu literele se pot învăţa prin folosirea desenelor şi implicarea
copiilor în realizarea lor .

539
 b) Dezbateri
Periodic se vor organiza dezbateri pe diferite teme pentru îmbunătăţirea comportamentului
elevilor .În medie se vor discuta 2 teme în fiecare lună. La aceste dezbateri vor participa fie doar copiii
atunci când vor fi teme de informare , fie şi părinţii alături de alţi invitaţi.
Temele discutate vor avea în vedere: norme de comportare în familie şi societate, activităţi
artistice, participarea copiilor la diferite competiţii sportive , educaţia religioasă ca o modalitate în plus de a-i
ajuta pe copii să-şi însuşească valorile morale promovate de societate, educaţia sanitară pentru dezvoltarea
fizică cât mai bună.
c) Îmbunătăţirea activităţilor extraşcolare ale elevilor
- Organizare unor excursii tematice;
- Se vor organiza mini - spectacole în care actori să fie atât copiii incluşi în proiect, cât şi din afara
acestuia, invitaţi fiind părinţii copiilor, partenerii, colaboratorii, comunitatea locală;
- Organizarea de concursuri şcolare, competiţii sportive între clase şi şcoli;
- Expoziţii;
- Manifestări festive cu ocazia aniversărilor unor personalităţi;
- Organizarea de spectacole cu ocazia sărbătorilor de iarnă şi a altor sărbători.
d) Creşterea stimei de sine a părinţilor şi ameliorarea potenţialului educativ al acestora
Părinţii vor fi conştientizaţi asupra rolului important al şcolii în condiţiile actuale, pe care le
impune societatea, prin activităţi desfăşurate de către profesori şi consilierul educativ. Se vor desfăşura
întâlniri regulate cu părinţii la începutul fiecărei săptămâni, în care părinţii vor fi îndrumaţi cum să îşi ajute
copiii la lecţii.
Se va urmări cultivarea la părinţi a unor obişnuinţe educative noi, cursuri speciale pentru părinţi
unde aceştia vor fi învăţaţi cum să îşi ajute copiii în diferite situaţii şi li se va explica cât este de traumatizant
pentru copil un comportament abuziv din partea lor. Li se va explica ce înseamnă neglijarea şi abuzul asupra
copilului şi consecinţele nefaste pe care le au asupra dezvoltării normale a acestuia. Cursurile vor fi ţinute
profesori formatori, în cadrul întâlnirilor din fiecare săptămână.
Se va asigura legătura cu şcoala prin informarea părinţilor asupra evoluţiei copilului organizându-
se şedinţe cu părinţii. Se vor prezenta punctele tari şi cele slabe ale fiecărui copil şi se vor găsi modalităţi de
transformare a acestora din urmă din negative în pozitive.
e) Consilierea psihologică a copilului şi a familiei. Consilierea, activitate desfasurata de catre
consilierul scolar, se va realiza la început individual, cu fiecare familie în parte, iar apoi se va trece la
consilierea de grup, prin jocuri de rol şi discuţii.Scopul fundamental al consilierii psihologice a copilului este
funcţionarea psihosocială optimă a acestuia. Şi acest scop se realizează prin parcurgerea unor obiective:-
promovarea sănătăţii şi a stării de bine;
- dezvoltarea personală şi prevenţia dispoziţiei afective negative, a neîncrederii în sine, a
comportamentelor de risc, a conflictelor interpersonale, etc.

Bibliografie
Andrei Cosmovici: Psihologie Şcolară, Ed. Polirom Iaşi 1999;
Jurcău Nicolae : Psihologia Educaţiei Ed. U.T. Pres Cluj Napoca,2001;

540
 COLABORAREA FACTORILOR EDUCAŢIONALI ÎN DEZVOLTAREA
COPILULUI

Prof.înv.preşcolar CHERASCU MARIANA

Grădiniţă cu Program Normal Nr.2,Rm.Vâlcea

Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care copilul să se adapteze rapid şi
eficient la societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, şcoala nu poate înlocui restul instituţiilor care au
misiunea de formare a cetăţenilor conştienţi, cu o conduită civilizată. Educaţia şcolarilor în şcoală nu are sorţi
de izbândă fără o colaborare strânsă cu alţi factori activi implicaţi în procesul instructiv-educativ. Între aceştia,
familia, considerată dintotdeauna celulă de baza a societăţii şi „un soi de personalitate colectivă” de a cărei
armonie generală depinde dezvoltarea personalităţii copilului, are un rol foarte important în ajutorul pe care
trebuie să îl dea şcolii. Oricine lucrează în învăţământ observă cum familia nu mai poate realiza socializarea
primară prin care copilul să-şi interiorizeze valorile civice fundamentale. Pe o astfel de temelie şubredă şcoala
nu poate construi certitudini. Formarea ca cetăţean se află sub influenţa societăţii şi în special a familiei.
Influenţele pe care familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare
măsură dezvoltarea personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (un comportament civilizat,
demn, tolerant, bazat pe cinste, corectitudine, prietenie) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste
valori sunt puse la loc de cinste. Incǎ de la naşterea copilului, familia exercitǎ o influentǎ considerabilǎ asupra
dezvoltǎrii sale fizice, intelectuale, sociale şi morale. Nu întâmplǎtor înţelepciunea poporului nostru subliniazǎ
însemnǎtatea „celor 7 ani de acasă”.
Se ştie cǎ una dintre condiţiile fundamentale pentru realizarea optimǎ a procesului de învǎtǎmânt este
asigurarea unui sistem unitar de cerinţe în instruirea şi educarea copilului.Copilul este educat nu numai în
instituţia preşcolarǎ. Cea mai mare parte a timpului el o petrece în familie, chiar dacǎ frecventează o grǎdinitǎ
sau un cǎmin de zi. Aici, în familie, copilul creşte şi se dezvoltǎ sub acţiunea modelatoare a mediului familial.
Aceastǎ influentǎ se împleteşte mai mult sau mai puţin organic cu cea provenitǎ din partea grǎdinitei. Cu
timpul, influenţa educaţionalǎ a grǎdinitei creşte in intensitate, panǎ ce devine dominantǎ.Întrucât familia şi
grǎdiniţa sunt factori educativi de mare însemnǎtate şi ceea ce realizeazǎ unul depinde de celǎlalt, este firesc că
între aceşti factori sǎ se realizeze o strânsǎ unitate de cerinţe şi exigenţe.Educarea copiilor este o problemǎ a
întregii societǎţi. Familia constituie prima scoalǎ în care copilul se socializeazǎ, iar grǎdiniţa este forma
instituţionalizatǎ care continuǎ şi completeazǎ ceea ce familia începe. De aceea este necesar ca între grǎdinitǎ şi
familie sǎ existe o legǎturǎ permanentǎ.Familia reprezintǎ mediul psihopedagogic şi moral cel mai potrivit
dezvoltǎrii copilului, iar grǎdiniţa preia şi continuǎ aceastǎ acţiune de educare şi socializare a copiilor. În mod
normal, familia cautǎ sǎ intre în relaţii cu educatoarea tocmai din dorinţa dezvoltǎrii multilaterale a copilului.
Grǎdiniţa exercitǎ o influentǎ formativǎ,dorind sǎ cunoascǎ modul cum se dezvoltǎ copilul şi ce dificultǎţi
ridicǎ educatoarei.De asemenea, pǎrintii vor sǎ ştie cum se comportǎ în relaţiile cu alţi copii şi cum se
încadreazǎ în disciplina grǎdinitei.Dacǎ în primii ani ai dezvoltǎrii sale copilul suferǎ numai influenţele
familiei,dupǎ trei ani sarcina educǎrii lui se împarte între familie şi grǎdinitǎ. În acţiunea de colaborare dintre
educatori şi pǎrinţi , evident rolul conducǎtor îi revine educatorului.Pentru aceasta, educatoarea trebuie sǎ fie
cooperantă, sǎ manifeste afectivitate şi dragoste făţǎ de copil, dar şi înţelegere şi receptivitate faţǎ de situaţiile
pǎrinţilor. Necesitatea colaborǎrii strânse între grǎdinitǎ şi familie este dictatǎ de rolul deosebit de mare pe care
îl joacǎ aceasta din urmǎ în educarea copilului.
Instituţiile bine determinate ale societăţii, şcoala, familia şi comunitatea, joacă diferite roluri în creşterea şi
dezvoltarea fiinţei umane. Pentru valorizarea maximală a acestora pledează instituirea parteneriatului
educaţional. Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educativ. El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între factorii
educaţionali. Parteneriatul educaţional se desfăşoară împreună cu actul educaţional propriu-zis. El se referă la
proiectarea, decizia, acţiunea şi colaborarea dintre instituţii, influenţe şi agenţi educaţionali. Şcoală este
instituţia care realizează în mod planificat şi organizat sprijinirea dezvoltării individului prin procesele de
instrucţie şi educaţie, concentrate în procesul de învăţământ. O şcoală eficientă este partenera elevului,
541
valorizând respectarea identităţii sale cu familia, recunoscând importanţa acesteia şi căutând să atragă în
procesul didactic toate resursele educative ale societăţii, pe care le identifică, le implică şi le foloseşte activ.
.Pentru relaţie optimă cu parinţii este nevoie de a îmbina variate forme şi metode de colaborare a gradinitei
cu familia, scoala si comunitatea:
-sedinte şi lectorate cu părintii
-convorbiri,
-ziua usilor deschise,
-participarea parinţilor la activitaţi organizate in gradinita,la proiecte şi parteneriate cu şcoala sau alte instituţii
ale comunitaţii,
-vizite ale parinţilor îngradiniţă,
-vizite ale copiilor la locul de munca al parinţilor,
-expoziţii cu lucrari ale copiilor,
-excursii,drumeţii,
-sărbatorirea zilei de nastere a copiilor in grădiniţă,
-serbari,etc.
În devenirea personalităţii copilului, comunicarea permanentă, colaborarea şi cooperarea factorilor
educaţionali reprezintă o prioritate, materializandu-se în avantaje oferite de instituţii în formarea sa, în spiritul
valorii societăţii în care trăieşte

Bibliografie:

Batrânu, E., Educaț ia în familie,Ed. Politică, Bucuresti, 2005

Agabrian, M., Milea V.,Parteneriate şcoală-familie-comunitate, Ed. Institutul European, Iaşi2005
Vrasmaş, Ecaterina,Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru părinţi, Ed. Aramis, București, 2008

542
 Parteneri in Educatie

Prof. Oana Chiciu

Scoala Gimnaziala Alexandru Ioan Cuza Bacau

Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.

Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea
ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit
implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea
copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative( extracurriculare) şi cu
privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii.
Parteneriatul are un rol deosebit în funcţionarea şcolii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia şi se poate
realiza astfel:

• Ajută profesorii în munca lor

• Perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor
• Îmbunătăţesc programele de studiu si climatul şcolar
• Îmbunătaţesc abilităţile educaţionale ale parinţilor elevilor
• Facilitează legătura dintre familii, personalul şcolii şi al comunitaţii
• Oferă servicii şi suport familiilor
• Creează o atmosfera mai sigura în şcoală

Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţina rezultate
foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să paşească pe treptele superioare ale
invaţării şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul elevilor
se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea activităţii în şcoală şi in clasele de elevi.
Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia
formală a copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a
sistemului social ce include şi familiile si comunitaţile.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-o
mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi continuând cu
identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de mediul
economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, rezultatele
determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar si
scăderea fenomenului delicvenţei.

Iată câteva principii ale colaborării familie şcoală:

• Să ofere tuturor parinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale copiilor
lor, chiar dacă vin sau nu la şcoală,
• Colaborarea familie şcoala să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile şi, drept cadru de
sărbatorire a realizarilor, a performanţelor deosebite,
• Relaţia dintre cele doua instituţii atât de importante să constituie fundamentul restructurării
educaţionale şi al reinnoirii comunităţii;
• Eficienţa profesională a cadrelor didactice, a administratorilor şi a întregului personal al şcolii să fie
maximizată prin dezvoltarea unor abilitaţi concrete, esenţiale, conexiuni cu părintii şi comunitatea.
543
 Atunci când părintii, elevii şi ceilalti membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în
educaţie, în jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus
la punct. Parteneriatele reprezintă o componentă esenţiala în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală
şi în clasele de elevi.

Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

544
 Relația grădiniță-familie-societate
Autor: Chihaia Andreea Nicoleta
Grădinița cu Program Prelungit Nr. 29, Iași

Rezumat: În acest articol este vorba despre relația dintre familie, grădiniță și societate și rolul
acesteia în viața preșcolarului. actul educațional are o eficiență sporită dacă este implicată familia precum și
ceilalți factori educaționali stabilindu-se un sistem unitar de cerințe. Părinții au posibilitatea să-și cunoască
mai bine copiii, modul lor de manifestare în viața de grup, de colectiv, în viața socială. Implicarea părinţilor
nu înseamnă numai sprijin material sau discuţii despre problemele copilului fiecăruia, ci, înseamnă
implicare în problemele întregii grupe de preşcolari. În acest scop, constituirea unor relaţii pozitive între
familie şi grădiniţă conduce la unificarea sistemului de valori şi cerinţe legate de copil..
Grădiniţa este prima treaptă a sistemului de învăţământ, de aceea susţinem ideea de a implica
părinţii în programul educativ . Parteneriatul grădiniţă – familie se referă la constituirea unor relaţii pozitive
între familie şi grădiniţă, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii. Pentru fiecare părinte copilul său este
un ”bulgăre de aur”. El îl vede frumos, bun, deştept, pentru că l-a urmărit cum a crescut, cunoaşte detalii
referitoare la perioadele copilăriei mici şi ştie câte momente dificile a trecut împreună cu acesta.
Pentru reuşita actului educaţional, munca depusă de educatoare trebuie continuată, susţinută şi
întărită de familie. De aceea, educatoarea trebuie să asigure o permanentă colaborare între grădiniţă şi
familie şi să-i convingă pe părinţi să păstreze unitatea de cerinţe adresate preşcolarilor cu cele ale grădiniţei.
Cuvinte cheie: grădiniță, familie, societate, preșcolar.
Scopul: Formarea copiilor spre a deveni oameni multilateral dezvoltați.
Introducere: Pentru realizarea acestui scop unic este necesară unitatea de acțiune, concordanța dintre
mijloacele specifice de influențare folosite de aceste două instituții sociale.Grădinița este interesată să
colaboreze cu familia, să-și facă din ea un aliat, pentru ca acțiunea sa educativă să fie mai profundă și de
durată. Colaborarea grădiniței cu familia este necesară și în vederea unei informări reciproce cu privire la
dezvoltarea copilului, la comportamentul lui. În convorbirea cu parinții,educatorul trebuie să dovedească
mult tact: să aibă atitudinea unui prieten, nu a unui șef care dă ordine; să fie apropiat, să găsească argumente
potrivite si temeinice, ca parinții să le accepte fiind convinși de utilitatea lor, dar să nu renunțe la
convingerile sale daca acestea sunt bine intemeiate. Cadrul didactic se va interesa de modul cum este
respectat regimul de zi al copilului, cum este ajutat acesta la invățătură, daca are create condiții bune de
pregatire a temelor, cum se comportă copilul față de părinți, frați, bunici cum se comportă aceștia față de el,
ce influențe pozitive sau negative se exercită asupra lui, cu ce se ocupă în timpul liber, ce prieteni are, cum
se odihnește și cum se hrănește, care este starea sănătății lui, ce interese manifestă.
În general, toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la
activităţile şcolare. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă
aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi instituție asupra educaţiei copiilor.
Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a
determinat autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. De altfel,
în contextul actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii
depăşeşte tot mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar având în
vedere şi faptul că mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale
pentru a putea urmări evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie
şi cea şcolară.
Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări.Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu
identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru
şcoală, părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un
cadru pentru o continuă reevaluare.
Spre a-i ajuta eficient pe copii, părinții trebuie să țină legătura cu instituția de învățământ, pentru a-i
informa despre rezultatele muncii și despre comportarea lor la grădiniță.

545
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii, modificarea statutului copilului,
dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educației familiale, progresele sociologiei și psihologiei,
precum și alte cauze au dus la înțelegerea faptului că orice sistem de educație rămâne neputincios dacă se
izbește de indiferența sau de opoziția părinților.

546
 IMPLICAREA FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA
PSIHO-COMPORTAMENTALĂ A COPIILOR
Prof. Chilaru Oana
Scoala Gimnaziala “Cotofenii din Fata”, Dolj

Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața
copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la
grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în
acest proces depinzând reușita școlară a copilului.
În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și
dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la
nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui.
În anii de școală părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea acestora și
manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță
procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod
eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată, verificarea temelor,
etc.
Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că
prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și
construi un viitor de succes.
Familia are rol mai mult să formeze decît să aducă la cunoştinţă. Este foarte importantă educaţia din
copilărie, deoarece individul, ia primele impresii din mediul înconjurător, care, la vîrsta fragedă a copilului, este
familia. Tot din mediul familial, copilul, ca un burete, mai ia conduitele şi obiceiurile celor din jur. Individul va
repeta şi va imita oamenii din jur, va avea aceleaşi păreri, idei, concepţii. Copilul va mima, gesticula exact ca
persoanele din jur.
Alături de școală și organizațiile de tineret, familia este unul din factorii care se preocupă de educația
omului. De educația oamenilor se ocupă și alte persoane, instituții și organizații sociale, dar influențele educative
exercitate de acestea sunt mai puțin organizate decît cele care provin din familie, școală și organizațiile de tineret.
Familia exercită o influență deosebit de adîncă asupra copiilor.
O mare parte dintre cunoștințele despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de
comportament, elevul le datorează educației primite în familie. (Utilizarea în limbajul comun a expresiei: "A
avea cei șapte ani de acasă").
Din perspectiva sociologică, familia este instituția fundamentală în toate societățile. Familia este un "grup
social relativ permanent de indivizi legați între ei prin origine, căsătorie sau adopțiune". În societatea romînească,
suntem familiarizati cu anumite versiuni ale familiei: familia nucleu și familia extinsă. Mai există și un al treilea
tip de familie, familia poligamă.
Familia nucleu (nucleară) - "constă în doi adulți de sex opus care întrețin o relație sexuală aprobată de
societate, împreună cu proprii lor copii sau adoptați". Familia nucleu poate fi de două feluri: de orientare și de
procreare. Familia nucleară de orientare este familia în care ne naștem și în care ocupăm statutul de copil.
Familia nucleară de procreare este familia pe care o cream prin căsătorie și obținem statutul de adult.
Familia extinsă (cosangvină) - "constă din două sau mai multe familii nucleare unite prin legătura părinte-
copil, care include legăturile între frați și surori".Menirea educaţiei este aceea “ de a înălţa pe culmi mai nobile de
viaţă – omul”.(Gentil, G.The Reform of Education).
Problema educaţiei este abordată astăzi în strânsă legătură cu problematica lumii contemporane, lume
caracterizată prin importante transformări, prin cerinţe şi aspiraţii specifice, prin schimbări în toate domeniile.
În ultimul deceniu, casătoria şi familia au suferit schimbări fără precedent. Toate acestea s-au desfăşurat
într-un ritm rapid. Relaţiile dintre sexe au luat forme noi, de asemenea atitudinile cu privire la comportamentul

547
adecvat al bărbatului şi al femeii, divorţul, mărimea familiei şi multe alte probleme în legătură cu familia. În
acelaşi timp, s-a transformat întreaga noastră societate, ceea ce a afectat relaţiile familiale şi căsătoria, în special,
prin schimbările survenite în economie, educaţie, medicină şi cultură etc.
Constelaţia de simptome familiale ale tranziţiei circumscrie:
- sentimentul acut al insecurităţii economico-sociale cu creşterea anxietăţii de relaţie, a suspiciunii şi
conflictualităţii familiale, a dimensiunii autocontrolului vieţii instinctuale şi agresivitatea ca formă de expresie a
creşterii nivelului de tensiune a pulsiunilor sexuale. În directă legătură cu acestea, fenomenul violului şi al
abuzului sexual asupra copiilor au inceput să se manifeste ca o tristă realitate în etapa actuală. O influenţă nefastă
o exercită şi impactul cu sursele de informare de tip pornografic pătrunse haotic şi adesea fără discernământ pe
piaţa liberă
- o oarecare rezistenţă psihologică a femeilor de peste 30 ani şi a cuplurilor, în general ca urmare a unor carenţe
educaţionale şi inerţii psihologice, fără de utilizarea mijloacelor contraceptive, practicându-se, îngrijorător de
abuziv, avorturile;
- neînţelegerile familiale, tensiuni şi disfuncţii ale cuplului tânăr, a cărui durată de viaţă este în scădere
- preferarea de către tot mai multe cupluri tinere a fenomenului convieţuirii sub formă nelegiferată – uniuni libere
– în cadrul cărora nivelul comunicării afectiv-sexuale este crescut, dar cu respingere a funcţiei de procreare, în
actuala etapă copiii nefiind doriţi de către cei mai mulţi dintre ei. De altfel, dificultăţile materiale cu care se
confruntătinerii, în general, le diminuează aşteptările, încrederea şi speranţa în legătură cu viaţa de familie.
- cuplurile de vârstă medie, de obicei familii cu 1-3 copii, prezintă o tendinţă fortuită de deresponsabilizare faţă
de vârstnici (familiile de origine, raporturile cu acestea fiind resimţite tot mai frecvent ca împovărătoare şi
tensive)
O problemă specială şi delicată prin consecinţele viitoare par să ridice raporturile părinţilor cu adolescenţii.
Conform unei mentalităţi educaţionale specifice poporului roman, părinţii îşi orientează, susţin şi fac eforturi
materiale deosebite pentru a asigura un nivel de şcolarizare şi culturalizare înalt, aspiraţia către o pregătire
universitară fiind unanim exprimată şi resimţită ca un factor de autorealizare deplină. Acestei mentalităţi
tradiţionale i se opune, actualmente, o atitudine pragmatică a adolescenţilor, adaptată noilor condiţii economice şi
spectrul şomajului, care devalorizează pregătirea cultural-informaţională, aceştia trăiesc iluzia posibilităţii unei
reuşite facile prin învăţarea doar a unor strategii de orientare socială inteligentă, speculativă, cu efort productiv
propriu minim şi cu un efect material maxim.
Această concepţie a tinerilor, nutrită de eşecul material maxim al eforturilor lor de pregătire culturală
susţinute, are drept consecinţă fie o pregătire superficială şi o prăbuşire a aspiraţiilor profesionale şi familiale,
ceea ce într-o primă etapă şi corelat cu absenţa locurilor de muncă, îi face pe tineri dependenţi de familie, fie, în
cazuri limitate, îi conduce la abandonarea timpurie a studiilor şi antrenarea lor într-unele din activităţile confuse
şi nu de puţine ori cu impact antisocial.

Bibliografie
Dima, S. (1999). Cei şapte ani de acasă.Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică
Elias, M., Tobias, S., Friedlander, B. (2002), Inteligența emoțională a copiilor. București, Ed. Curtea
Veche.3383.
Filipescu,I.P. (1996). Tratat de Dreptul familiei. București: Ed. All.84.
Fodor, J.A. (1983). The Modularity of Mind.Cambridge: MIT Press. Bradford Books, MA.85.

548
 COLABORAREA DINTRE GRĂDINIȚĂ ȘI ȘCOALĂ
Prof. Chioibaș Aurelia
C.J.R.A.E. Ialomița

,,Educația nu este o pregătire pentru viață, educația este însăși viața”. John Dewey
Preșcolaritatea constituie o etapă de vârstă de mare receptivitate la stimulările educative și are o
importanță deosebită pentru procesul școlarizării copilului. Este necesar să se asigure o colaborare funcțională
în procesul instructiv-educativ din grădiniță și din școală,dar și unitatea influențelor educaționale prin
colaborarea educatoare-învățătoare. În perspectiva unei bune colaborări între grădiniță și școală este necesară
crearea în grădiniță a unor condiții favorizante pentru noi achiziții și progrese în sfera cognitivă, afectivă și
psihomotrică a preșcolarilor deoarece vârsta preșcolară este considerată de specialiști ca fiind una dintre cele
mai importante perioade psihogenetice, datorită progreselor remarcabile în toate planurile și în special în sfera
sentimentelor și a personalității copilului.
Ca un scop final important al învățământului preșcolar, pregătirea copilului pentru startul școlar este
unanim acceptată și promovată în toate sistemele de învățământ dezvoltate și se află într-un accelerat proces de
modernizare. În cadrul colaborării educator-învățător aceștia trebuie să fixexe obiectivele care vizează
pregătirea preșcolarului pentru școală în vederea dezvoltării vorbirii, cultivării inteligenței, a spiritului de
observație, a independenței în gândire și acțiune, stimularea creativității, familiarizarea copiilor cu limbajul
matematic, cu limbajul artei și cu limbajul muncii, constituirea premiselor proceselor cognitive, afective și
voliționale, dezvoltarea perceptiv-motorie și accentuarea pregătirii pentru scris-citit, dezvoltarea deprinderilor
de integrare în colectivitate, de adaptare l mediul social și înconjurător.
Pentru ca învățământul să se bucure de însușirea de a fi eficient, de a se dovedi un învățământ de calitate
trebuie să țină cont de câteva cerințe :
- o strânsă cooperare între educatoare, învățător și părinți ; adică colaborarea, concursul lor comun în
îndeplinirea unor sarcini precise cu scop final de modelare si formare a personalițătii umane, conlucrarea și
ajutorarea reciprocă pentru binele copiilor încredințați spre instruire și educare.
- cunoașterea elevului- una dintre cele mai dificile încercări în școală; fără aceasta, munca, învățătorului
este foarte grea și cu rezultate slabe .
Pregătirea copiilor preşcolari pentru şcoală capătă o chestiune de vie actualitate, în condiţiile intensificării şi
accelerării întregului proces de învăţământ. Sprijinirea viitoarei activităţi şcolare o realizează grădiniţa, scopul
final al activităţii ei fiind pregătirea multilaterală a copilului, pentru munca din şcoală, prin intermediul a două
forme specifice: jocul urmat îndeaproape de învăţare.
Jocul reprezintă calea cea mai importantă prin care copilul mic primeşte informaţii, iar învăţarea la nivelul
copiilor de grupă mare apare atunci când structurile psihice permit trecerea din planul acţiunii în cel al vorbirii,
fiind considerată drept impuls principal al dezvoltării inteligenţei, servind la formarea şi sistematizarea
cunoştinţelor elementere pe care copiii le pot dobândi şi asimila. Activităţile de învăţare dirijată din grădiniţă
pregătesc preşcolarii pentru lecţia din şcoală (îi pregătesc atât formal cât şi informal). Aprecierea activităţii
copiilor prin analiza rezultatelor obţinute în cadrul diferitelor activităţi, a concentrării atenţiei, a comportării, a
conştiinciozităţii este un mod real de pregătire a preşcolarilor pentru şcoală.
Formele de colaborare dintre grădiniță și școală se asigură prin măsuri de ordin psihopedagogic. O
primă măsură de natura psihopedagogică menită să contribuie la asigurarea continuității între grădiniță și școală
este plasată la nivelul conținutului învățământului, oglindit în special în programele grădiniței și ale clasei I(
pregatitoare). Legătura dintre grădiniță și școală se realizează și prin măsuri de ordin pedagogic care acționează
în sfera tehnologiei didactice. Este vorba de asigurarea continuității în însăși folosirea metodelor și procedeelor
didactice, în activitatea de învățare precum și de intervenții în formele de organizare a procesului de învățământ
în primul rând lecții. Astfel, este bine de știut că învățătura dominantă a vârstei școlare este prezența în diferite

549
forme și la vârsta preșcolară, ca izvorând din necesitatea de a satisface interesul, curiozitatea copilului pentru
cunoaștere. În clasa I, învățătorul folosește jocul atât ca activitate de învățare, cât și ca mijloc de relaxare, de
destindere pentru copii. Printre aspectele continuității grădiniței cu școala nu sunt mai puțin importante cele
care privesc formele de organizare și desfășurare a activității. În acest sens, experiența dovedește că
desfășurarea unor activități comune cum ar fi vizite la școală, vizita școlarilor în grădiniță, serbări comune,
plimbări și programe distractive comune, contribuie la atenuarea distanței dintre grădiniță și școală. Vizitele
preșcolarilor în școală trebuie să fie bine organizate pentru a le produce o impresie plăcută și puternică pentru a
le stimula dorința vie de a deveni școlari. Prin stabilirea contacte cu școala și cu învățătorii, copiii se vor
familiariza din timp cu instituțiia dar și cu cele mai importante personaje ale ei ceea ce va contribui la reducerea
neliniștilor și a stărilor afective negative pe care le generează perspectiva primei zile de școală.
În sfera acestor modalități de colaborare dintre grădiniță și școală vor fi valorificate și alte forme de
strângere a legăturilor dintre cele două instituții cum ar participare reciprocă la consfătuirile anuale ale cadrelor
didactice, la activitățile comisiilor metodice, la lecții/activității model, la sesiuni de comunicări.
Cooperarea învăţător – educatoare îşi are temeiul şi în a învinge teama celor care urmează să frecventeze
ciclul primar. Ideal ar fi ca educatoarea să fie cea care le face cunoşţintă micuţilor elevi cu viitorul învăţător ,
îl prezintă, îi face o scurtă prezentare, pentru ca atunci cand vor păşi pragul şcolii , sa fie familiarizaţi cu
persoana care îi va dirija în actul învăţării , şi de ce nu chiar cu clasa unde vor învăţa.

Bibliografie:
- “Relaţia şcoală-familie pentru calitate în educaţie”, Viorica Goras- Postica, Editura PRODIDACTICA,
Chisinau, 2010;
- Revista Invăţămantului Preşcolar, nr1/2011
- Golu,P.- Invăţare şi dezvoltare, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985

550
 Primul meu an de clasă pregătitoare
( Sfaturi pentru părinţi şi ... viitori părinţi)
Înv. DALIA CHIRA
Colegiul National LIVIU REBREANU Bistrita

Ştiu că pentru majoritatea părinţilor începerea şcolii pentru puiul lor ridică multe semne de întrebare. Unii
consideră că e mai bine ca vârsta la care copiii lor încep şcoala să fie cât mai mică, astfel încât aceştia să se
obişnuiască foarte repede cu învatarea, şi cu un program de la care să nu te abaţi. Alţi părinţi preferă să le ofere
copiilor lor încă un an de joacă în plus, considerând că este foarte important pentru dezvoltarea mentală şi
maturizarea emoţională a lor. Pentru a avea succes deplin şi rezultate foarte bune din partea copiilor, vă
sugerez să…
- lăsaţi deoparte ameninţările de genul „Lasă, că mergi tu la şcoală!!“. Nu faceţi decât să vă speriaţi copiii
despre ideea de şcoală. Lăsaţi copiii să se trezească cu plăcere dimineaţa şi să fie nerabdători să îşi întâlnească
colegii şi învăţătoarea.
- Nu înscrieţi copilul la şcoală numai pentru că “ luna viitoare împlineşte şase ani şi la anul va fi prea mare
pentru clasa pregătitoare”. Cred că mai bine ar fi ca înainte de a lua o decizie în acest sens, să vă urmăriţi atent
copilul şi să vedeţi ce anume îl interesează, cum evoluează pentru că ar putea să nu fie şcoala pe primul loc, s-ar
putea ca el încă să vrea să se joace, să aibă alte priorităţi. Când copilul nu este maturizat din punct de vedere
emoţional, nu are ce căuta la şcoală. El abia stă pe scaunel la grădiniţă, ce să facă la şcoală? Va fi o problemă cu
un astfel de copil, va fi complexat şi chiar ar putea tulbura şi clasa.
- nu cereţi copilului rezultate imediate în clasa pregătitoare: calificative excepţionale şi disciplina, mai
ales. Totuşi puteţi să le concepeţi un program pe care să îl respecte, dar în acelaşi timp este obligatoriu să fiţi şi
dumneavoastră incluşi în programul lor. Ideal ar fi ca părinţii să organizeze programul zilnic al copiilor după o
discuţie în prealabil cu învăţătoarea.
- nu pacaliti copiii, in niciun caz iî ceea ce priveşte şcoala şi responsabilităţile care au legatură cu aceasta.
În privinţa şcolii, trebuie să aveţi o relaţie ca de la adult la adult cu copilul. Trebuie să îl trataţi ca pe un adult
care are responsabilităţi. Trebuie să îl pregătiţi pentru responsabilităţi, pentru că, de cele mai multe ori, vedem
în jurul nostru modele de neresponsabilizare a copiilor. Nu le oferiţi sprijinul atât de mult încât să ducă la
rezolvarea unei sarcini de către dumneavoastră in locul copiilor. De ştiut: părintele nu-i arată calea pe care să
meargă în viaţă, ci-l ajută să-şi găsească singur calea!
- extindeţi responsabilizarea copiilor şi acasă.
- întelegeţi copiii. Pentru ei, clasa pregătitoare poate fi foarte grea şi s-ar putea să nu o accepte. Aceasta
poate să coincidă sau nu cu perioada fiecăruia de dezvoltare. Pentru o parte dintre copii, şcoala poate să fie mai
uşor de acceptat, in privinţa, cerinţelor, pentru alţii nu, din motive independente chiar de ei, pentru că nu
controlează ei felul în care se dezvoltă şi nici ce răspuns dă mentalul lor. Aşa că, nu forţaţi începerea şcolii cu
orice preţ acceptati-le ritmul lor de dezvoltare.
- Luaţi în considerare şcoala după şcoală. Frecventarea “after-school” cred că este una din cele mai bune
soluţii adoptate în ultimul timp. O recomand cu căldură. Dumneavoastră nu mai aveţi grijă acasă să faceţi
temele, la after-school copiii fac lecţiile cu cineva specializat. Veniţi obosiţi de la serviciu, nu mai aveţi timp
de lecţiile copiilor. Folosiţi această oportunitate!
- dacă optaţi pentru studiul acasă, eu aş propune ca, la început, raportul joacă - învăţare să fie, bineînţeles,
în favoarea jocului... şi apoi, treptat, să scadă în defavoarea activităţii ludice şi să crească în favoarea activităţii
cognitive, pentru că în dezvoltarea personală este important ca el să vrea să ştie, numai dacă el vrea să afle…
Dumneavoastră sunteţi cei care trebuie să le treziţi curiozitatea - sunt acum foarte multe materiale auxiliare,

551
internet, jocuri. Trebuie să le găsiţi un domeniu faţă de care să fie atras, în care sa aibă abilităţi, în care el
excelează şi îi face plăcere să lucreze… Dacă - i place ce face, atunci va dori să mai facă.
- părinţi şi bunici, trebuie să faceţi o echipă, să nu spună părinţii ceva şi bunicii altceva, să fie unitate de
cerinţe. Trebuie să respectaţi aceleaşi reguli. În orice familie trebuie să fie un “ lider”. Orice spune acesta
trebuie respectat, chiar dacă uneori mai şi greşeşte, iar dacă nu le convine celorlalţi, nu au decât să se contrazică
în particular, dar nu de faţă cu copilul. Să nu spuneţi „bunica zice să facem aşa, dar noi o să facem altfel…“,
pentru că astfel nu îl atragi de partea ta; copilul va suferi un conflict de loialitate, iar dacă tu eşti dual, va fi şi el
la fel. Să nu te aştepţi, când va fi mare, să îţi spună ţie că te iubeşte… şi să îi spună mamei că nu, pentru că el va
căuta în viaţă posibilităţile cele mai uşoare şi nu va fi fericit.
Aşadar, ţineţi cont, dragi părinţi: copiii învaţă prin imitaţie şi se raportează în permanenţă la modele. Dacă
doriţi să fiţi mândri de proprii copii chiar de la o vârstă fragedă, oferiţi-le dumneavoastră modelul în casă!

552
 Rolul parteneriatului grădiniţă-şcoală-familie-societate

Prof. înv. primar Chira Emilia Maria

Principala preocupare a educației este formarea și dezvoltarea personalității individului având drept
scop integrarea lui socială .
Educația nu se face de către una sau două instituții ci ea începe din familie, se continuă în familie și
grădiniță, apoi tot în familie și școală și în familie și comunitate. Individul , omul, este în permanentă
interacțiune cu factorii sociali ai existenței sale. Prin această interacțiune a tuturor factorilor existențiali
individul asimilează normele și valorile morale ale societății, urmează și se identifică cu modele sociale de
comportament, se familiarizează cu mijloacele sociale de comunicare. Astfel, omul este pregătit pentru viața
socială, își asumă roluri în comunitate și responsabilități.
Întregul proces de formare și dezvoltare al copilului se realizează în diferite etape de viață, în cadrul
unor anumite activități sociale specifice unor instituții sociale ca: familie, grădiniță, școală, instituții
culturale.
Educația individului, procesul de integrare al acestuia în societate începe din familie, din timpul
primilor ani de viață, din copilăria mică, odată cu primele contacte sociale și primele experiențe de viață.
Acest proces continuă pe tot parcursul vieții odată cu asumarea unor roluri în societate. Bineînțeles că
sistemul de învățământ este unul din factorii cei mai importanți ai dezvoltării sociale a individului , prin
urmare procesul început de una din instituțiile sociale trebuie susținut și continuat de celelalte, prin
interacțiuni și acțiuni comune.
Rezultatele educației nu pot fi realizate decât printr-o colaborare a tuturor factorilor sociali, printr-o
comunitate de opțiuni dintre mediile responsabile- familie, grădiniță, școală și comunitate. Pentru o întărire
a relațiilor dintre aceste instituții s-a dezvoltat conceptul de parteneriat educațional.
Parteneriatul educațional este o colaborare , cooperare, o comunicare între aceste instituții venită în
sprijinul copilului la nivelul procesului educațional. Acest parteneriat educațional presupune formularea
unor cerințe, luarea unor decizii și intreprinderea unor acțiuni unitare între toți factorii educaționali.
Parteneriatul educațional se realizează între agenți educaționali (copii, părinţi, personalul grădiniţei,
specialişti în probleme de educaţie: psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.), între
instituțiile educative (familie, grădiniță, școală, centre culturale, cluburi ale copiilor, etc.), precum și între
diverși membri ai comunității (poliție, biserică, primărie, instituții sanitare, centre de protecție ale copilului,
etc.) Toate aceste parteneriate presupun realizarea unor alianțe pentru atingerea unor obiective comune,
bazate pe respect , încredere, unitate în scopurile acțiunilor și a strategiilor de atingere ale acestora,
asumarea responsabilităților.
În orice parteneriat educațional, indiferent de partenerii implicați, important este să fie implicați
copiii, iar activitățile să fie în beneficiul lor.
O primă experiență relațională este colaborarea între familie și grădiniță. Prin crearea parteneriatului
grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi se creează
relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale. Educația copilului mic presupune un
schimb de experiențe, valori, competențe, responsabilități între toți adulții care îi susțin dezvoltarea și cu
care intră în contact. De aceea deciziile, acțiunile grădiniței și mai târziu ale școlii trebuie să fie în
concordanță cu cele ale familiei și mai departe cu comunitatea din care fac parte.
Așadar , conceptul de parteneriat se adresează în special părinţilor şi cadrelor didactice ( educatoare,
învățători, profesori) şi se referă la acţiunea în acelaşi sens. Ceea ce hotărăşte familia să fie în acord cu
măsurile şcolare şi ceea ce face ca un părinte să fie în concordanță cu cerințele școlii.. Actual, relaţia
educator-copil are sensuri noi, este o relaţie de colaborare, datorită aspectelor ei de conducere democratică
553
şi flexibilităţii în luarea deciziilor.Nu numai copilul învaţă şi se dezvoltă sub influienţa educatorului, ci şi
acesta se formează şi se transformă prin relaţia educativă. Rezolvarea fiecărei probleme educative adaugă
competenţe noi cadrului didactic. Numai un cadru didactic de tip reflexiv, creator şi dinamic care acceptă
schimbarea în raport cu fiecare generaţie, va găsi răspuns la noile întrebări.Părinţii şi comunitatea se
influienţează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii poate sprijini sau bruia vieţile lor, poate
determina unele dintre valorile lor, poate să se comporte ca o sursă de forţă şi siguranţă sau ca o relaţie a
dezvoltării.
Familia este primul mediu in care copilul experimenteaza relatii si el va dezvolta relatii in afara
acestui mediu pornind de la modelele pe care le-a preluat de aici. De aceea un copil are nevoie de legaturi
emotionale stabile, de sentimentul apartenentei neconditionate la un grup de persoane (in esenta familia sa),
de un mediu securizat care sa-i permita experiente normale de viata.
Părinţii pot influienţa comunitatea ca indivizi sau ca membri ai unui grup. Ei pot contribui la
dezvoltarea comunităţii şi la fixarea prioritătilor sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca instituţii
bine determinate ale societăţii, familia, grădiniţa, şcoala şi comunitatea. De aceea parteneriatul trebuie să se
extindă și la alte instituții ale comunității .În momentele diferite ale creşterii, dezvoltării, devenirii fiinţei
umane, fiecare dintre aceste instituţii sociale are rol important. În acest sens se desfășoară tot mai multe
activități împreună cu familia, în afara școlii, activități de susținere a copilului care întâmpină greutăți , cât
și de susținere a familiei care are diferite probleme.
Colaborarea și cooperarea familiei cu instituțiile de învățământ este benefică atunci când comunicare
dintre acestea este reală și vizează interesele copilului. Rolul părinţilor nu încetează odată cu intrarea
copilului în instituţia de învăţământ, se schimbă doar modalitatea de abordare a copilului, în raport cu noul
său statul şi în deplină concordanţă cu ceea ce se întâmplă în mediul educaţional. Relaţiile dintre părinţi se
răsfrâng asupra copilului şi involuntar el este cel care are de câştigat sau de pierdut în formarea sa.
Se recunoaşte tot mai mult influienţa şi altor instituţii din comunitate asupra informării şi formării
copilului. Orele de religie îi apropie de biserica din care fac parte , de normele și valorile religioase,
activitățile de circulație rutieră, de combatere a violenței, se desfășoară în colaborare și parteneriat cu
poliția, cu pompierii, cele de educație sanitară în colaborare cu medicii, etc. Experienţa dovedeşte că o
atmosferă destinsă între agenţii educativi facilitează învăţarea. Există o reţea complexă de relaţii în cadrul
unei instituţii şcolare care are un potenţial în influenţarea potenţialului copiilor.
Din toate aceste relații, colaborări , dacă sunt eficiente și reale , copilul este cel care are de câștigat în
dezvoltarea personalității sale.
Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu
identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor.
Şcoala, alături de alte instituţii care funcţionează în comunitate este direct influenţată de nivelul de
dezvoltare comunitară. Dezvoltarea comunitară urmăreşte astfel promovarea „binelui comun” încurajează
sentimentul de apartenenţă al individului la aceasta şi-l face responsabil de dezvoltarea ei.

Bibliografie:
Mircea Agabrian-,,Scoala,familie,comunitate”-Editura Intitutul European,2007;
,, Educatia timpurie si specificul dezvoltarii copilului prescolar”- 2008

554
 Reușita socială a copilului , responsabilitate a familiei si a gradiniței
Profesor învățământ preprimar- Virginia Chirac
Grădinița de Aplicație a Liceului Pedagogic” Spiru Haret”, Buzău

Totul educă: oamenii, lucrurile, fenomenele, dar în primul rând și în cea mai mai mare măsură,
oamenii. Între aceștia, primul loc îl ocupă părinții și educatorii. A. S. Makarenko
Parteneriatul grădiniţă - familie a fost și este un subiect abordat în literatura de specialitate şi revenit în
atenţie, mai ales pe fondul schimbărilor sociale multiple din ultimul timp. Integrarea țării noastre în Uniunea
Europeană este un proces care se derulează actual și atrage după sine o serie de schimbări, la nivel macro
socio-economic, dar şi în şcoli şi grădiniţe. Una dintre aceste schimbări se referă la parteneriatul grădiniţă-
familie. Dacă până în prezent acest parteneriat grădinţă-familie a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe ori
considerat „responsabilitatea grădiniţei”, acest lucru trebuie să se schimbe pe viitor.
Definim parteneriatul educaţional o formă de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului
la nivelul procesului educaţional și care presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative
între factorii educaţionali.
Un parteneriat reușit presupune atitudini speciale spre a conduce la finalizare pozitivă :
o Acceptarea diferenţelor care apar şi tolerarea opţiunilor diferite existente;
o Egalizarea şanselor de participare la o acţiune educativă comună;
o Interacţiuni acceptate de toţi partenerii implicați în actul educativ;
o Comunicarea eficientă între participanţi;
o Colaborare (acţiune comună în care fiecare are rolul său diferit);
o Cooperare (acţiune comună în care se exercită interrelaţii şi roluri comune). 1
Unicitatea fiecărui copil este dată de particularităţile individuale, de influenţele socio-culturale ale
comunităţii în care trăieşte. Educaţia copilului este o acţiune care implică schimb de experienţe, de competenţe
şi valori între toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru conduce la
ideea certificătă de practică, și anume că parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă trebuie să se
extindă şi către comunitatea în care se află incluse ambele.
Parteneriatul educaţional presupune obligatoriu implicarea copiilor, iar activităţile desfăşurate să fie în
beneficiul acestora și el se poate realiza între:
• copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie (psihologi, consilieri psiho-
pedagogi, logopezi, terapeuţi) numiți Agenţii educaţionali;
• familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale copiilor- Instituţii ale educaţiei
• Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai
Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.);
Cooperarea între factorii educaţionali - grădiniţă, şcoala, familie - devine necesară într-o lume formată
din oameni tot mai izolați, mai puţin dispuși pentru socializare şi se impune ca obligaţie morală din partea
acestora pentru a favoriza socializarea copiilor, pentru a-i familiariza, prin exemple si modele, cu adevarate
valori ale spiritualităţii umane.
Odată cu evoluția societății, educaţia şi-a multiplicat formele de organizare. Factorilor educativi
tradiţionali, familia şi şcoala, li s-au adaugat alţii noi, precum biserica, instituţiile de cultură, mass-media,
diferite centre de agrement, adică toţi aceia care asigură educaţia non-formală.
Grădiniţa este prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine mijloace specifice
pentru a evidenția și valorifica potenţialul fizic şi psihic al fiecărui copil. Urmărind beneficiul copilului, se

1
Baran-Petrescu, A.,(2004), Parteneriat în educaţie, Editura Aramis, Bucureşti.

555
îmbină în parteneriat informaţiile deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei, conceptul de parteneriat incluzând
realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Condițiile obligatorii ca parteneriatul să funcţioneze se referă la respect, încredere reciprocă, consens cu
privire la scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Există însă și un factor care frânează relaţia și acesta este dat de neimplicarea multor părinţi în actul
educaţiei din cauza programului de muncă prea complicat sau întreruperea pentru perioade mai mari sau mai
mici, a contactului părinţilor cu copiii lor, adesea lăsaţi în grija bunicilor sau a unor persoane străine de familie.
Învăţământului preşcolar, ca învăţământ public are un scop și acesta nu poate fi realizat decât în interiorul
spaţiului comunitar, ca rezultat al interacţiunii grădiniţei cu mediul social, cultural şi economic.
De ce avem nevoie de parteneriatele educaționale?
Practica a demonstrat că proiectul de parteneriat foloseşte:
• părinţilor pentru a cunoaşte şi respecta obligaţiile legale privind creşterea şi educarea
copiilor;
• cadrelor didactice pentru perfecţionarea muncii în echipă, cunoaşterii copiilor ce vor fi preluaţi în clasa
I, cunoaşterea cerinţelor şcolii.
Se remarcă o nouă abordare privind dezvoltarea acestui parteneriat al colaborării grădiniţei cu familia, în
care accentul este pus pe un angajament mutual clar stabilit între părinţi şi educatoare, pe baza unui “contract
parental” 2. Acest fel de contract se contituie ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu
educatoarele şi implică colaborarea părinţilor în activităţile grădiniţei, nu numai sub aspect economic, respectiv
de a participa, susţine şi evalua eforturile şi acţiunile financiare ale grădiniţei, ci şi sub aspect educaţional –
cultural . Această tendinţă prezentă deja în unele ţări vest-europene , în cazul societăţii româneşti, este doar un
proiect.
Părinţii şi educatorii/ profesorii reprezintă o sursă şi un context de învăţare esenţiale pentru copil. Știm
deja despre comportamentele copiilor ce se învaţă în interacţiunea cu alţi copii, în interacţiunea cu părinţii şi cu
profesorii. Pentru a-i sprijini în a învăţa atitudini şi comportamente funcţionale cu scopul menţinerii sănătăţii
emoţionale şi sociale, este necesară implicarea tuturor celor care interacţionează cu copilul – părinţi, profesori,
colegi, media. În consecinţă, schimbarea unui comportament al copilului implică în fapt şi schimbarea
comportamentelor celor din mediul său – părinţi, profesori, colegi, prieteni. 3
Bibliografie:
Baran-Petrescu, A., Parteneriat în educaţie, Editura Aramis, 2004 Bucureşti.
Baran-Pescaru, A., Familia azi – o perspectiva sociopedagogica, 2004 Aramis Print,
Bocoş, M., Catalano,H., Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar, 2008, vol. I, Presa Universitară
Clujeană.
Boroş, M., Părinţi şi copii, 1992Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Coasan, A., Vasilescu, A..Adaptarea scolara, 1988, Ed. Stiintifica si Tehnica , Bucuresti
Romiţă I, Păun, E-, Educaţia preşcolară în România , 2002- Editura Polirom, București.
Vrăşmaş, E., Consilierea şi educaţia părinţilor. 2000, Editura Aramis. Bucureşti.

2
Vrăşmaş, E., (2000), Consilierea şi educaţia părinţilor. Editura Aramis. Bucureşti.
3
Bocoş, M., Catalano, H., 2008, Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar, vol. I, Presa Universitară Clujeană.

556
COLABORAREA GRĂDINIȚĂ ȘCOALĂ! RELAȚIA EDUCATOARE – ÎNVĂȚĂTOR
– PROFESOR

Profesor pentru învățământ preșcolar: Chiran Gabriela Aurelia

Școala Gimnazială Dărmănești, structura Grădinița cu Program Normal Dărmănești

Colaborarea grădiniță- școală este un subiect foarte important atât in ceea ce îl privește pe cadrul
didactic, cât si pe viitorul elev.
În elaborarea acestei lucrări, as porni pin a explica ce înseamnă colaborare. Colaborarea este actul de a
lucra sau a reflecta împreună pentru a atinge un obiectiv. În sensul comun, colaborarea este procesul prin care
două sau mai multe persoane sau organizații se asociază pentru a efectua o munca intelectuală, urmând
obiective comune.
In cazul de față, cele două organizații sunt grădinița si școala. Învățământul preșcolar este puntea de
lansare a copilului către școală.
Grădinița contribuie la dezvoltarea globală a copilului, îl ajută să devină autonom, să-și însușească
cunoștințe și competențe. În acest mediu, copilul este pus în fața unor situații de învățare, datorită cărora
elevoluează atât pe plan fizic, afectiv cât și în ceea ce privește limbajul și cunoașterea.
Experiența preșcolarității va avea un rol pozitiv asupra integrării sociale a copilului.
Integrarea socială ar putea fi explicată în ceea ce privește regimul școlar, printr-o rată scăzută a repetenției, a
abandonului școlar și, desigur, dorința de integrare în societate.
Este cunoscut faptul că fracventarea grădiniței îi dezvoltă copilului abilități care îl vor ajuta să trăiască
în grup, stimulând curiozitatea intelectuală.
Pe lângă asimilarea cunostințelor, copilul este pus în fața unor experiențe noi într-un mediu și un context
stimulant. Astfel, copilul va fi capabil să-și utilizeze judecata și să facă alegeri bune pentru a avansa în viață.
Până la vârsta de 3 ani, îngrijirea oferită copiilor influențează dezvoltarea lor. În perioada preșcolarității,
ca și în etapele următoare (învățământ preșcolar, primar, gimnazial, liceal), foarte importante in ceea ce privește
rezultatele copiilor, sunt experiențele oferite în procesul insructiv- educativ.
" Au fost identificate multe relații pozitive și sunt semnificative între frecventarea grădiniței și
comportamentele centrate pe sarcină, dezvoltarea socio-emoțională, motivația și atitudinile pozitive față de
învățare."
În perioada preșcolarității, copilul își poate dezvolta numeroase competențe, cum ar fi:
- Afirmarea personalității (mă refer aici la luarea inițiativei și asumarea responsabilității);
- Dezvoltarea motricitătii (manipularea instrumentelor cu precizie);
- Finalizarea proiectelor;
- Înțelegerea lumii care îl înconjoară (observarea, explorarea și manipularea);
- Comunicarea (în povestirea întâmplărilor, experiențelor personale, copilul este încurajat să folosească
cuvinte și expresii potrivite);
- Înțelegerea cu ceilalți (împărțirea jocurilor, jucăriilor și a ideilor).
Experiența anilor de grădință, vor ajuta copilul să asimileze acele instrumente care îi vor fi necesare
parcurgerii cu succes a primei perioade a școlarității.
Frecventarea grădiniței îi ajută pe copii să învețe sa trăiască în grup, să comunice unii cu altii, cu adulții
să se familiarizeze cu activitățile de învățare, să înțeleagă că pentru buna desfășurare a activităților, ei trebuie să
se supună unor reguli, principii.
Aflându-se în fata acestor experiențe înaintea vârstei de 6 ani, copilul va porni cu un plus în etapa
următoare, pentru că acesta este perioada intensă de construcție a personalității, a caracterului, a viitoarelor
capacități psihice și cognitive.
De curând, în sistemul educațional din România, s-a constituit clasa pregătitoare, legătură firească între
grădiniță și școala primară. Aici, copilul este considerat atât prescolar cât si școlar începător.

557
 Aș aminti aici faptul că, multe familii pot oferi copiilor, acasă, o educație frumoasă, dar nu este cazul
tuturor.
Sunt situații când ambii părinți lucrează, iar viața agitată de zi cu zi nu le permite sprijinirea întru totul a
copiilor din punct de vedere educațional. Să nu-i uităm nici pe acei părinți cu un nivel redus de cunoștințe, de
cultură sau mediu de viețuire.
Când factorii sociologici sunt optimi, lucrul la școală va fi mult îmbogățit, iar copiii vor avea doar de
câștigat.
În încheiere, aș vrea să subliniez faptul că, foarte importantă este calitatea comunicării copilului cu
adultul (încurajarea independenței, stimularea discuției, încurajarea acelor copii care prezintă deficiențe
logopedice).
De asemenea, parteneriatele între grădinițe și școli, au un rol foarte important. Preșcolarii colaborează liber atât
cu elevii mai mari, cât și cu învățătorii sau profesorii. Sunt deschiși către persoanele din exteriorul gradiniței, îi
ajută la socializarea cu acestea. Pentru a-i ajuta pe copii să colaboreze cu cei din jurul lor, personal, cred că,
înainte de toate, trebuie să existe relații de colaborare bogate și frumoase între cadrele didactice de pe diferitele
niveluri de învățământ. Comunicarea si colaborarea acestora trebuie să fie bazată pe respect, pe încredere. Noi,
cadrele didactice, reprezentăm pentru copiii pe care îi strunim, adevărate modele, demne de urmat, prietenii lor.

Bibliografie:

Metodica activităților instructiv-educative în grădinița de copii, Ed. Gheorghe – Cârțu Alexandra, Craiova-
2009
atlantico.fr, "Comment l'école maternelle construit la société de demain

558
 COLABORAREA GRĂDINIȚĂ ȘCOALĂ! RELAȚIA EDUCATOARE –
ÎNVĂȚĂTOR – PROFESOR
Profesor pentru învățământ preșcolar: Chiran Gabriela Aurelia
Școala Gimnazială Dărmănești, structura Grădinița cu Program Normal Dărmănești

Colaborarea grădiniță- școală este un subiect foarte important atât in ceea ce îl privește pe cadrul
didactic, cât si pe viitorul elev.
În elaborarea acestei lucrări, as porni pin a explica ce înseamnă colaborare. Colaborarea este actul de a
lucra sau a reflecta împreună pentru a atinge un obiectiv. În sensul comun, colaborarea este procesul prin care
două sau mai multe persoane sau organizații se asociază pentru a efectua o munca intelectuală, urmând
obiective comune.
In cazul de față, cele două organizații sunt grădinița si școala. Învățământul preșcolar este puntea de
lansare a copilului către școală.
Grădinița contribuie la dezvoltarea globală a copilului, îl ajută să devină autonom, să-și însușească
cunoștințe și competențe. În acest mediu, copilul este pus în fața unor situații de învățare, datorită cărora
elevoluează atât pe plan fizic, afectiv cât și în ceea ce privește limbajul și cunoașterea.
Experiența preșcolarității va avea un rol pozitiv asupra integrării sociale a copilului.
Integrarea socială ar putea fi explicată în ceea ce privește regimul școlar, printr-o rată scăzută a repetenției, a
abandonului școlar și, desigur, dorința de integrare în societate.
Este cunoscut faptul că fracventarea grădiniței îi dezvoltă copilului abilități care îl vor ajuta să trăiască
în grup, stimulând curiozitatea intelectuală.
Pe lângă asimilarea cunostințelor, copilul este pus în fața unor experiențe noi într-un mediu și un context
stimulant. Astfel, copilul va fi capabil să-și utilizeze judecata și să facă alegeri bune pentru a avansa în viață.
Până la vârsta de 3 ani, îngrijirea oferită copiilor influențează dezvoltarea lor. În perioada preșcolarității,
ca și în etapele următoare (învățământ preșcolar, primar, gimnazial, liceal), foarte importante in ceea ce privește
rezultatele copiilor, sunt experiențele oferite în procesul insructiv- educativ.
" Au fost identificate multe relații pozitive și sunt semnificative între frecventarea grădiniței și
comportamentele centrate pe sarcină, dezvoltarea socio-emoțională, motivația și atitudinile pozitive față de
învățare."
În perioada preșcolarității, copilul își poate dezvolta numeroase competențe, cum ar fi:
- Afirmarea personalității (mă refer aici la luarea inițiativei și asumarea responsabilității);
- Dezvoltarea motricitătii (manipularea instrumentelor cu precizie);
- Finalizarea proiectelor;
- Înțelegerea lumii care îl înconjoară (observarea, explorarea și manipularea);
- Comunicarea (în povestirea întâmplărilor, experiențelor personale, copilul este încurajat să folosească
cuvinte și expresii potrivite);
- Înțelegerea cu ceilalți (împărțirea jocurilor, jucăriilor și a ideilor).
Experiența anilor de grădință, vor ajuta copilul să asimileze acele instrumente care îi vor fi necesare
parcurgerii cu succes a primei perioade a școlarității.
Frecventarea grădiniței îi ajută pe copii să învețe sa trăiască în grup, să comunice unii cu altii, cu adulții
să se familiarizeze cu activitățile de învățare, să înțeleagă că pentru buna desfășurare a activităților, ei trebuie să
se supună unor reguli, principii.
Aflându-se în fata acestor experiențe înaintea vârstei de 6 ani, copilul va porni cu un plus în etapa
următoare, pentru că acesta este perioada intensă de construcție a personalității, a caracterului, a viitoarelor
capacități psihice și cognitive.

559
 De curând, în sistemul educațional din România, s-a constituit clasa pregătitoare, legătură firească între
grădiniță și școala primară. Aici, copilul este considerat atât prescolar cât si școlar începător.
Aș aminti aici faptul că, multe familii pot oferi copiilor, acasă, o educație frumoasă, dar nu este cazul
tuturor.
Sunt situații când ambii părinți lucrează, iar viața agitată de zi cu zi nu le permite sprijinirea întru totul a
copiilor din punct de vedere educațional. Să nu-i uităm nici pe acei părinți cu un nivel redus de cunoștințe, de
cultură sau mediu de viețuire.
Când factorii sociologici sunt optimi, lucrul la școală va fi mult îmbogățit, iar copiii vor avea doar de
câștigat.
În încheiere, aș vrea să subliniez faptul că, foarte importantă este calitatea comunicării copilului cu
adultul (încurajarea independenței, stimularea discuției, încurajarea acelor copii care prezintă deficiențe
logopedice).
De asemenea, parteneriatele între grădinițe și școli, au un rol foarte important. Preșcolarii colaborează liber
atât cu elevii mai mari, cât și cu învățătorii sau profesorii. Sunt deschiși către persoanele din exteriorul
gradiniței, îi ajută la socializarea cu acestea. Pentru a-i ajuta pe copii să colaboreze cu cei din jurul lor, personal,
cred că, înainte de toate, trebuie să existe relații de colaborare bogate și frumoase între cadrele didactice de pe
diferitele niveluri de învățământ. Comunicarea si colaborarea acestora trebuie să fie bazată pe respect, pe
încredere. Noi, cadrele didactice, reprezentăm pentru copiii pe care îi strunim, adevărate modele, demne de
urmat, prietenii lor.

Bibliografie:
Metodica activităților instructiv-educative în grădinița de copii, Ed. Gheorghe – Cârțu Alexandra, Craiova-
2009
atlantico.fr, "Comment l'école maternelle construit la société de demain

560
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE:
RELAȚIA - GRĂDINIȚA - ȘCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE
Profesor pentru învăţământ preşcolar : CHIRANU ANDREEA ELENA
Grădiniţa cu program normal Dărmăneşti , Dâmboviţa

Motto:
“ Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi
reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog , acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă , te rog , ca
să pot fi o binecuvântare pentru lume!” Din Child’s Appeal
Pregătirea copilului pentru şcoală şi , în general , pentru viaţă , se realizează în mod progresiv ,
începând din primii ani ai existenţei şi se continuă , intensificându-se în grădiniţă , pentru că numai într-un
proces organizat se poate realiza punerea de acord a nivelului de dezvoltare psihică cu cerinţele mereu sporite
pe care le solicită şcoala.Acţiunile de educaţie şi de instruire sunt orientate prin programă , prin metodele .
procedeele adecvate vârstei şi recomandate de specialiştii în pedagogie. În acest sens , o contribuţie deosebită o
au şi studiile şi cercetările întreprinse în acest domeniu , care au relevat aspecte semnificative ale dezvoltării
psihocomportamentale a copilului din grădiniţă. Ele au contribuit la optimizarea procesului educativ din
grădiniţă şi la pregătirea copilului pentru şcoală. Intrarea la şcoală necesită o anumită maturizare a copilului ,
pentru a se putea integra regimului şcolar fără dificultăţi deosebite.
Colaborarea dintre grădiniţă şi şcoală se realizează pe baza interesului reciproc al educatoarei şi al
învăţătorului.Este vorba de eforturi comune pe care ei le depun în scopul de a ajunge la rezultate cât mai bune
în instruirea şi educarea copiilor.În acest sens , deosebit de rodnică este practicarea schimbului de experienţă
dintre educatoare şi învăţător. Formele de colaborare dintre grădiniţă şi şcoală sunt numeroase si variate .În
realizarea lor , educatoarea şi învăţătorul se cuvine să dea dovadă, în egală măsură , de interes , iniţiativă şi
pricepere.
Un alt obiectiv în vederea integrării copilului în activitatea de tip şcolar constituie permanenta
legătură a grădiniţei cu familia , cea care constituie de fapt primul model al copilului. Educaţia în familie ocupă
un loc important în formarea 'puiului de om' care trebuie să găsească aici condiţii de dezvoltare fizică,
perceptivă , intelectuală , personală şi socială.Din primii ani de viaţă personalitatea 'adultului de mai tarziu
prinde contur şi se manifestă prin elemente concrete cum sunt: temperament, caracter, însuşiri, capacităţi,
abilităţi şi aptitudini. „Cei 7 ani de acasă” sunt hotărâtori în procesul de adaptare şi integrare la viaţa socială şi
aşa marcată de influenţele mediului socio-economic. Familia este instituţia primordială unde copilul dobăndeşte
cea dintâi şcoală a vieţii . Nu intâmplător părinţii sunt gata să-şi spună cuvântul chiar şi în cele mai dificile
probleme de educaţie. Faptul este explicabil; de la părinţi au invăţat în primul rând tot ce ştiu , până când
copilul este adus într-o instituţie de învăţământ. Familia trebuie să
asigure sentimentul de confort şi siguranţă. 0 ambianţă frământată de tensiuni familiale, lipsită de afecţiune,
stare de indiferenţă, cu acte de violenţă va duce la reacţii de inadaptare.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi
adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul
educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
 Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie: psihologi,
consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.);
 Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale copiilor
etc.);

561
  Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai
Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.); În orice parteneriat educaţional este
important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie în beneficiul acestora.
În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu:
instituţii sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor
membrilor comunităţii;
- asociaţiile nonguvernamentale , pentru rezolvarea unor probleme de ordin social;
- parteneri privaţi care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat;
- mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.
Buna colaborare între grădiniţă - familie – şcoală- societate va avea efecte pozitive şi durabile în timp,
asigurând performanţe educative notabile .

BIBLIOGRAFIE :

• Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E.D.P., R.A., 1997;
• Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992.
• Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974;
• Nicola, I., „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucuresti , 1992

562
 Relatia gradinita-scoala-familie-societate,
factor determinant in dezvoltarea personalitatii copilului

Prof.inv.prescolar:Chirieac Rodica
Gradinita:PP Baia de Fier

Cunoasterea copilului a fost si continua sa ramana, conditia sinequanon a educarii sale, ceva mai
mult a transformarii lui intr-un subiect al propriei sale formari. Mihai Ralea atragea atentia asupra faptului ca
relatiile interumane se creeaza in conditii de intimitate sau familiaritate, Nu trebuie confundata intimitatea cu
familiaritatea, cea dintai este expresia unei comuniuni respectuase, cea de-a doua o profanare. Poti ajunge la
cea mai adanca intimitate, fara sa fi o clipa familiar. Situatii similare pot aparea si in contextul relatiei
educator-educat, corolar al unei activitati educative sustinute, factor de progres al acesteia, atata timp cat cel
dintai creaza si mentine un echilibru anumit, acea psihostazie indispensabia oricarui succes (senzoriala,
afectiva, volitiva).Intimitatea, asadar, creeaza si sporeste increderea educator-educat, educat-educator, le
favorizeaza cunoasterea reciproca ; educatorul ii inlesneste pe cea stiintifica, care-i permite descifrarea
personalitatii copilului, penetrarea labirintului acestei structuri, ii ingaduie sa-l surprinda cat mai firesc in
complexitatea intimitatii sale psihice, in timp ce educatorul ii faciliteaza apropierea fireasca de educator.
In gradinita rolul educatorului revine desigur educatoarei iar rolul educatului il preia prescolarul.
Procesul de educatie urmareste dezvoltarea multilaterala a aptitudinilor copilului si nu sacrificarea
originalitatii, a frumusetii specifice personalitatii. Ori, dezvoltarea aptitudinilor presupune cunoasterea lor
timpurie, educarea si cultivarea lor sistematica in raport cu nevoile specific varstei, cu posibilitatile si
dotarile sale, in interesul sau si al comunitatii sociale. Pe de alta parte experienta muncii educative arata ca
rezultatele actiunilor si masurilor pedagogice depind foarte mult de particularitatile individuale ale copiilor.
Necesitatea cunoasterii psihologice a copiilor se face astfel resimtita la tot pasul in procesul educarii lor ;
aceleasi masuri si procedee educative pot da rezultate deosebite, uneori contrarii, in functie de
particularitatile copiilor carora li se aplica.
Relatia pedagogica este o variabila de relatie umana cu intelesul de interactiune intre cele trei mari
institutii:scoala, familie si societate, atragand dupa sine o mare colaborare si responsabilitate din partea
fiecareia dar ceea ce e mai important e ca toate sunt directionate si canalizate asupra copilului. Faptul ca
micul prescolar intra in contact cu mediul in care traieste este ceva normal, insa faptul ca in educarea si
dezvoltarea lui sunt antrenati alti factori care au rolul de a-l stimula este un lucru extraordinar.
De asemenea, in problema cerintelor trebuie sa se tina seama de particularitatile individuale ;
copiilor rasfatati si capriciosi trebuie sa le prezentam cerinte intr-o forma categorica ; copiilor incapatanati,
impulsivi, care nu stiu sa se stapaneasca le putem da sarcini fara a insista asupra indeplinirii lor imediate.
Prin urmare, aplicarea metodelor si procedeelor pedagogice, ca si stabilirea cerintelor, presupun cunoasterea
particularitatilor individuale ale copiilor. Noi cunoastem copilul educandu-l si-l educam mai bine
cunoscandu-l. Cunoasterea si educarea copilului se impletesc foarte strans in procesul activitatii concrete
desfasurate in gradinita,in familie, in scoala, in societate. Urmarind copilul in procesul activitatii prescolare,
educatoarele se straduiesc sa descopere trasaturile lor pozitive de caracter, sa le dezvolte si sprijinandu-se pe
acestea, sa previna si sa inlature trasaturile negative.
Pe langa pregatirea ei profesionala, educatoarea trebuie sa-si insuseasca principiile si legile generale
de dezvoltare a naturii si societatii. O conditie importanta in pregatirea educatoarei este aceea de a avea
cunostinte si convingeri ferme. Numai un educator bine educat, poate face la randul sau educatie. Relatia
educatoare –copil, trebuie sa fie o relatie de prietenie, copilul trebuie sa aiba incredere in educatoare, sa vina
cu inima deschisa, sa spuna tot ce doreste si ce gandeste. La randul sau insa, educatoarea trebuie sa-l
primeasca si sa-i raspunda cu aceeasi sinceritate, cu aceeasi incredere. Acelasi lucru trebuie sa-l intalneasca
copilul si in familie, si la scoala si in societate. Asadar in orice moment, in orice activitate
trebuie sa fim pregatiti sa raspundem copiilor cu calm, cu rabdare, dar mai ales clar si corect. In cadrul
activitatilor desfasurate in gradinita si in afara acesteia, orice idee transmisa copiilor trebuie explicata pe
intelesul lor, mai ales atunci cand prezinta interes si da nastere la diferite intrebari. Dragostea fata de copii a

563
unui cadru didactic, placerea si bucuria de a lucra cu copiii, se concretizeaza in modul lui de a se comporta in
relatiile cu copiii, de a stii sa si-i apropie, de a raspunde la intrebarile lor spontane, de a se cobora la nivelul
lor de intelegere, intr-un cuvant, de a fi prietenul lor. Astfel copiii vor intelege mai usor cauzele ce se
stabilesc intre diferite fenomene.
Gradinita si scoala sunt institutii care ofera servicii educationale, transmit cunostinte, dezvolta abilitati,
formeaza competente, valori recunoscute si acceptate de societatea in care copilul creste.
In familie, fiecare membru este special. Are rolul sau si in raport cu ceilalti isi constituie o identitate
specifica. Familia se structureaza prin caracteristicile membrilor ei, evolueaza impreuna cu acestia,
integreaza schimbarile din viata lor si se lasa modificata de fiecare membru al ei.
Educatoarea, invatatorul, familia, avand un inalt nivel moral, trebuie sa actioneze cu simt de
raspundere si competenta profesionala pentru a restructura relatia cu copilul, ca acesta, din obiect al
educatiei, sa devina tot mai mult subiect al educatiei proprii, invatand copiii sa observe, sa intrebe, sa caute,
sa cerceteze, sa lucreze.

564
 Educație fără frontiere!
Relația gradiniță-şcoală-familie-comunitate!

Prof. Chiriac Aurelia

Şc. Gimn. Slobozia Mândra

Şcoala este un factor educațional important, insă cea mai mare parte din timpul elevilor se petrece
acasă, motiv pentru care familia, părinții sunt primii si cei mai importanți educatori.
Atunci cand se vorbeşte de comportare civilizată, gândul te poartă, fără să vrei, la nucleul de bază al
societății-familia- unde fiecare om, generație dupa generație, primeşte noțiunile elementare de educație,
noțiuni care se dezvolta si se cristalizeaza sub influența mediului in care individul se naşte si trăieşte.
Educarea copiilor, formarea lor pentru viață sunt probleme importante pe care trebuie să le rezolve față de
societate, deoarece copiii reprezintă zestrea biologică a națiunii, tinerețea si viitorul țarii.
Educația copiilor incepe chiar din prima zi de viață si se realizează in fiecare moment prin comportarea
părintilor. In familie, copilul isi formează primele modele morale si culturale, aici iau naştere primele
impresii despre lumea inconjurătoare şi se cristalizeaza un anumit stil de viață, având ca exemplu permanent
părinții, aflați tot timpul sub observația lui. In familie, copilul invață noțiunile elementare de comportare
civilizată(« cei şapte ani de acasă »). In ajutorul părinților, pentru educarea si formarea copiilor, vin şcoala,
comunitatea , televiziunea, etc.
Cel mai important lucru in educația copiilor este ca aceasta sa se desfăşoare continuu, fără pauze, să fie
exercitată de către ambii părinți, obligați să orienteze dezvoltarea si formarea odraslelor lor in funcție de
capacitatea si aptitudinile fiecăruia. Copilul trebuie urmărit cu atenție si canalizat cu rabdare si tact atât de
către parinți , cât şi de educatori, profesori, diriginți, pentru ca el să poată atinge performanțele in direcția
cerută de aptitudinile si capacitățile sale.
Educația primită de copil in familie este necesar să fie corectată şi desăvârşită prin influența şcolii. Munca
educativa a familiei poate fi imbunatățită, daca ea va fi indrumată de şcoală.
Scoala este un mediu social organiozatoric in care universul copilului se extinde depăşind constrângerea
dependenței materne. Educația este cea care desăvârşeşte fiinta umană, educație pe care copilul o primeşte
in familie, in şcoală si de la comunitate. Desigur, in exercitarea funcției educative in familie, precum si in
completarea ei, un rol deosebit il are si sprijinul acordat de către stat.
Societatea este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care nu este prea
încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin societate, copilul poate
adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu
ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Şcoala este institutia sociala in care se realizeaza educatia organizata a tinerei generații. Ea este factor
decisive care contribuie pentru formarea unui om apt capabil să participle la dezvoltarea societații, sa ia
parte activă la viață, sz fie pregătit pentru muncă. Menirea şcolii este nu numai de a inzestra elevii cu un
bagaj de cunoştințe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Familia are obligatia sa se afle in permenent contact cu scoala , on vederea informarii reciproce si a
colaborarii in procesul atat de complicat al educarii copiilor. Este util si indicat ca parintii sa se intereseze
constant de rezultatele copiilor la invatatura, de comportarea lor fata de cadrele didactice si fata de colegi.
O bună colaborare şi comunicare între familie, grădiniţă, şcoala si comunitate, asigură o buna
integrare a copilului in activitatea şcolara şi, in plan general, in viața socială.

565
 Relația grădiniță-școală-familie-societate

Centrul Județean de Resurse și Asistență Educațională,județ Teleorman

Profesor logoped-Chiriac Mariana Corina

Educația este un factor important ȋn formarea personalității copiilor. Educația are funcția de socializare și
umanizare. Prin educație,copiii asimilează și interiorizează cultura și civilizația perioadei/epocii ȋn care
trăiesc,valorile sociale pe care le ȋnscriu ȋn plan comprtamental.
Educaţia este o experienţă socială, prin intermediul careia copilul se descoperă, îmbogăţeşte raporturile sale
cu ceilalţi, dobândeşte bazele cunoaşterii şi acţiunii.
Prin educație dăruim societății tineri pregătiți,competenți și capabili să ȋntreprindă acțiuni și activități pentru
a-și cȃștiga existența și pentru a face performanță ȋn diferite domenii.
Pentru aceasta, este imperios necesar să contribuie mai mulți factori: grădinița,școala,familia și societatea ,
comunitatea.
Ca primă etapă a sistemului de ȋnvățămȃnt,grădinița de copii are o importanță deosebită ȋn formarea
personalității tinerei generații,deoarece gȃndirea copiilor de vȃrsta preșcolară se află ȋn perioada maximei
receptivități,plasticități,sunt la vȃrsta curiozității, a deschiderii către lume,sunt motivați să cunoască tot ceea
ce se ȋntȃmplă ȋn jurul lor.
Educatorul este ȋntr-o permanentă legatură cu copilul,ȋi corectează comprtamentul făra reguli stricte,pe un
ton cald,prietenos. Educatorul nu este un simplu transmițător de cunoștințe,ci un modelator al personalității.
Fiecare copil este unic,este o tablă nescrisă,este o personalitate ȋn devenire. Să-l cunoaștem ȋndeaproape,să-l
călauzim ȋn evoluția lui,să-i modelăm personalitatea,reprezintă obiectivele prioritare ale oricărui educator.
Prin urmare, copilul trebuie cunoscut pentru a-l dirija către succes.
Educatorii și părinții contribuie ȋn egală măsură la clădirea personalității copiilor, fiind modele de
personalitate pentru aceștia..
În sens larg, familia reprezintă un grup social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie
sau adopţiune şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii. În sens restrâns,
familia este un grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii acestuia.
În mod firesc, părinţii sunt primii educatori ai copilului. Vine apoi rândul profesioniştilor din grădiniţe şi
şcoli să se ocupe de educarea şi formarea copiilor printr-o metodologie şi un curriculum specific vârstei
acestora.
Prin intermediul școlii,copilul interacționează cu ceilalți colegi,se integrează ȋn mediul clasei de elevi,al
școlii,pentru ca ulterior să devină un membru de bază al societății.
Dascălii sunt ȋmpliniți,se consideră că și-au atins scopul atunci cȃnd elevii acestora ating performanțe,ajung
oameni demni,capabili,importanți,valoroși pentru societate.
Atunci când cele două medii educaţionale ( şcoala şi familia) se completează şi se susţin, ele pot asigura
într-o mare măsură o bună integrare a copilului în activitatea şcolară, dar şi în viaţa socială. Cercetările
realizate în domeniul educaţiei arată că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii
sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, se observă o îmbunatăţire a performanţelor elevilor, o mai
bună frecventare a şcolii, precum şi reducerea ratei de abandon şcolar sau chiar a scăderii delicvenţei
juvenile.

566
Oricare ar fi aşteptările, esenţială este încrederea. Părinţii trebuie să aibă încredere în cadrele didactice, dar
şi să aibă grijă să nu proiecteze asupra copiilor propriile amintiri neplăcute pe care le-ar putea avea din
perioada şcolii. Ei trebuie să le recunoască cadrelor didactice un profesionalism pe care ei nu îl au,
pedagogia fiind o adevărată meserie, nu doar o simplă ocupaţie.
Dar educaţia copiilor, priviţi ca cei mai tineri membri ai unei comunităţi, este responsabilitatea întregii
comunităţi. Ea este leagănul creşterii şi devenirii copiilor ca viitori adulţi responsabili de menirea lor în
folosul întregii comunităţi.
Comunitatea reprezintă o entitate social-umană, ai cărei membri sunt legaţi prin locuirea aceluiaşi teritoriu
şi prin relaţii sociale constante şi tradiţionale, consolidate în timp.
O comunitate care plasează educaţia printre priorităţile sale este o comunitate care acţionează conştient în
folosul tuturor membrilor săi. Este bine ştiut faptul că, pe termen lung, investiţia în educaţie este cea mai
valoroasă pentru societate.
În cadrul unei comunităţi, grădiniţa şi şcoala sunt instituţii care asigură educaţia copiilor dar sprijină, în
acelaşi timp preocuparea şi nevoia adulţilor pentru perfecţionare continuă şi învăţarea pe tot parcursul vieţii.
În concluzie, pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi, implicit, succesul în viaţă,
e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în care fiecare ştie ce are de
făcut şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea cuvenită.

Bibliografie:

• Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004;
• Dolean, I., Dacian, D., ,,Meseria de părinte”, 2002, Aramis, Bucureşti;
• Popescu, M., ,,Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000+, Corint;
• Vrăşmaş, E., A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucureşti, Editura Aramis 2002.

567
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Educatoare IOLANDA CHIRILĂ

Grădinița P.N. MOVILENI, IAȘI

Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi comunitate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, comunitate defalcaţi ar arăta aşa:
I.Grădinița se conduce după reguli scrise unanim acceptate de societate şi avizate de specialişti în
educaţie: programe, curriculum, manuale şcolare, auxiliare didactice, materiale didactice, etc. Prin
instituţionalizarea copilului nu se neglijează rolul părinţilor, de aceea în condiţiile actuale, rolul familiei în
activitatea grădiniţei este major. Părinţii sunt cei care vor sta alături de educatoare la formarea şi
dezvoltarea copiilor lor, rolul lor nu va fi înlocuit de educatoare, ci aceasta va completa ştiinţific ceea ce
părintele nu poate sau nu are abilitatea respectivă de a putea asigura copiilor ceea ce au nevoie.

II.Familia
Părintele pentru copil constituie primul lui contact cu lumea înconjurătoare, reprezentând modelul de
viaţă şi conduită. El influenţându-i dezvoltarea psihică în mod decisiv în primii ani de viaţă ai copilului. S-a
crezut multă vreme că instituţiile de învăţământ poartă întreaga responsabilitate a educării copilului, familia
fiind doar beneficiarul acestei acţiuni. Familia nu poate fi parte separată în acest context, rolul părinţilor nu
încetează odată cu intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se schimbă doar modalitatea de abordare a
copilului, în raport cu noul său statul şi în deplină concordanţă cu ceea ce se întâmplă în mediul educaţional.
Relaţiile dintre părinţi se răsfrâng asupra copilului şi involuntar el este cel care are de câştigat sau de pierdut
în formarea sa.

III.Comunitatea reprezintă o potenţialitate virtuală pentru dezvoltarea personalităţii individului. Mediul

social oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor native ale individului; putem spune
că unei diversităţi genetice îi corespunde o infinitate de posibilităţi oferite de mediu.
Comportamentul este o activitate observabilă a unui organism, o interacţiune cu mediul său; termenul se
referă la activitate în general sau la o anumită activitate, deci un caz particular. Comportamentul copiilor se
defineşte prin ceea ce copilul face sau spune şi poate fi observat în mod obiectiv. Anumite comportamente
considerate a fi negative sunt observate de familie şi dacă nu pot fi rezolvare în interiorul acesteia prin
următorii paşi:
• aprecierea şi acordarea atenţiei;
• stabilirea limitelor şi a regulilor;
• a spune Nu şi a interzice;
• ignorarea;
• izolarea;
• recompensarea.
• pedepsirea.
Parteneriatul grădiniţă – familie - comunitate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca

568
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun
pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească
mici genii.
Părintele în vede pe copilul său ca şi un bulgăre de aur: frumos, deştept, bun, pentru că l-a urmărit cum a
crescut, cunoaşte detalii la perioadele copilăriei mici şi ştie prin câte momente dificile a trecut împreună cu
acesta.

569
 Relația școală-familie-societate
Gestionarea situațiilor de criză
Prof. Chiș Anca Maria
Colegiul Tehnic de Construcții și Protecția Mediului Arad

În fiecare organizație, indiferent de domeniul de activitate, există preocupări legate de disfuncționalitățile

ce pot apărea în interiorul ei și care sunt capabile să pună în pericol funcționarea normală și reputația de care
se bucură. Din acest motiv a luat amploare studiul cauzelor, modului de apariție și de manifestare ale acestor
perturbări, precum și consecințele lor. Crizele sunt considerate a fi astfel de disfuncționalități. Unele crize
pot fi anticipate și prevenite, altele, din contră, nici măcar nu pot fi bănuite și de obicei se instalează brusc.
Crizele au implicații majore în viața și activitatea organizației, cu consecințe uneori nedorite.
Astăzi, termenul de criză a intrat în vocabularul cotidian. Cu toate acestea, realitatea demonstrează că,
indiferent de măsurile de prevenire utilizate, criza poate scăpa de sub control, mergând până la afectarea
puternic negativă a imaginii unei organizații. De aceea, prevenirea și gestionarea unei situatii de criză trebuie
să urmeze un plan foarte bine elaborat. Răspunsul în fața unui eveniment neașteptat trebuie să se bazeze pe
evaluarea corectă a circumstanțelor și să urmeze strategii clare, bine gândite, elaborate după criterii specifice
cu mult timp înainte de declanșarea situației de criză.
Prin gestionarea imaginii de către managementul organizației se asigură funcționarea normală a acesteia,
reproducerea organizației în modalități care facilitează integrarea în mediul social, evitarea
disfuncționalităților de comunicare din interiorul organizației, evitarea disfuncționalităților de comunicare
între organizație și mediul său extern, beneficiarii secundari ai educației (familiile elevilor) și beneficiarii
terțiari, comunitatea locală și comunitatea.
În majoritatea situaţiilor cadrele didactice îşi centrează eforturile şi atenţia, controlul şi
concentrarea asupra situaţiilor didactice,asupra activitaţii de predare, ignorând, de multe ori, nu din rea
voinţă, diversitatea situaţiilor educaţionale ca structuri complexe, atitudinal-relaţionale. Involuntar,
asemenea atitudini educaţionale creează un teren propice apariţiei şi dezvoltarii fenomenelor de criză.
Abandonul şcolar. Fenomenul de abandon şcolar este definit ca fiind acţiunea prin care elevii îşi
încetează studiile înainte de sfârşitul anului şcolar, nemotivat, semnifică acţiunea prin care elevii părăsesc
sistemul educativ, anterior obţinerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete ori anterior încheierii
ciclului de studii început.
Cauzele acestui fenomen sunt numeroase, însă dintre acestea, putem menţiona: cauze psiho-
pedagogice, cauze economice, cauze socio-culturale, cauze religioase.
Deşi cele mai semnificative cauze abandonului şcolar sunt cele economice, ori socio-culturale, o
atenţie sporită trebuie să fie acordată şi cauzelor psiho-pedagogice, în sensul că, profesorul este cel care
poate gestiona, asemenea familiei, acţiunea de prevenţie. Astfel, o intervenţie promptă, oportună şi eficace a
cadrului didactic la nivelul factorilor de risc – individuali, familiali, şcolari, poate reprezenta o modalitate de
prevenţie a abandonului şcolar.
Totodată, instituirea unui program de identificare şi dezvoltare a competenţelor cadrelor didactice dar
şi aplicarea unor metode strategice de descoperire a cauzelor favorizatoare de abandon şcolar la nivelul
întregii unităţii şcolare de provenienţă, poate constitui atât prevenţia cât şi soluţionarea consecinţelor acestui
fenomen.
Dintre obiectivele de prevenţie a abandonului şcolar, putem menţiona antrenarea implicării
sistemului familial în reabilitarea şcolară şi socială a elevului cu risc de abandon şcolar, a comunităţii locale
dar şi a organizaţiilor non-guvernamentale.
Absenteismul. Însemnătatea valorilor sociale, educaţionale, poate fi uneori transmisă deficitar de către
părinţii înşişi, aceştia încurajând atitudinea pasivă a copiilor faţă de şcoală. Absenteismul şcolar reprezintă
aşadar, o problemă socială, o caracteristică socio-culturală a mediului din care provine elevul, dar şi o formă
lipsită de respect, interes, motivaţie şi încredere în educaţia şcolară.

570
 Profesorul, în activitatea de prevenţie, poate adopta sisteme de evaluare care acordă puncte pentru
participarea la oră şi efortul depus de elevi. Ca să încurajeze participarea la oră, profesorul poate întâmpina
elevii la uşă, salutându-i pe fiecare în parte, pe măsură ce aceştia intră în clasă. Lecţia va debuta imediat
după începutul orei. Elevii trebuie să fie înştiinţaţi asupra măsurilor ce vor fi luate când întârzierea devine
obicei.
În ceea ce priveste societatea din ziua de astăzi, se poate observa cu uşurinţă că în interiorul
acesteia anumite fenomene capătă amploare de la un an la altul. Printre acestea se numără şi inadaptarea
şcolară, fenomen ce se manifestă din ce in ce mai mult. Copilul timpurilor moderne se pare că trăieşte
înconjurat de exemple de acest fel, iar puterea sa de reacţie împotriva acestui fenomen este una destul de
limitată în condiţiile în care acesta nu are un fundament educaţional şi spiritual solid.
Inadapterea şcolară este definită ca ansamblul manifestărilor psihocomportamentale caracterizat
prin lipsa temporară sau dificultatea de integrare (acomodare) a individalui la mediul educaţional.Aceasta se
manifestă la început prin insatisfacţii ce produc temeri şi descurajare. Repetarea lor în timp e de natură să
cronicizeze anxietatea. Această stare determină gesturi de revoltă faţă de şcoală, de părinţi de cadru didactic.
În cadrul școlii, putem preveni inadaptarea şcolară a minorului prin încercarea de a-l determina să-
şi facă prieteni şi să socializeze cu colegii de clasă.
De asemenea se impune sprijinirea şi conştientizarea familiei în ceea ce priveşte rolul ei educativ
în creşterea şi educarea propriului copil şi cu referire la relaţiile familie-copil, relaţii ce trebuie bazate pe
încredere şi respect reciproc.
Pentru a avea o eficienţă maximă în activitatea instructiv-educativă, profesorul trebuie să-şi cunoască
foarte bine clasa, dar şi elevii luaţi individual. Atât din perspectivă managerială, cât şi din cea didactică este
necesară cunoaşterea colectivului de elevi şi a fiecărui elev în parte. Fiecare clasă reprezintă o organizaţie
dinamică şi o structură specifică. Universul clasei este un câmp dinamic în care se desfăşoară jocul unor
forţe multiple: atracţie, respingere, afirmare de sine, ascensiune, retragere, pretenţii, stimă.
Cadrele didactice au misiunea de a asigura o parte semnificativă a educaţiei copiilor şi a pregătirii
intelectuale pentru fiecare nouă generaţie, aşa încât acestea să poată face faţă provocării de viitor, integrării
în societatea modernă

BIBLIOGRAFIE
1. Cristea, Sorin, Managementul organizaţiei şcolare, E.D.P., Bucureşti,2003
2. Cucos, Constantin – Psihopedagogie, Editura Polirom, Iasi, 1998
3. Jinga,Ioan, Managementul învăţământului, Ed.,,Aldin”,Bucureşti, 2001
4. E. Joita ,,Management scolar “ Ed. Gh. C. Alexandru, Craiova 1995
5. Ionescu Miron – Educatia si dinamica ei, Editura Tribuna Invatamantului, Bucuresti, 1998
6. Iucu, B. Romiţă, Managementul clasei de elevi – aplicaţii pentru gestionarea situaţiilor de criză
educaţională, Editura Polirom, Iaşi, 2006

571
 Voluntariatul
Prof. Chișiu Gabriela
Liceul Teologic Penticostal Betel Oradea

Scopul pricipal al acțiunii educative este formarea personalității elevului, sprijinirea lui pentru a-l ajuta
să ajungă om responsabil. capabil să înţeleagă enigmele acestei lumi, să-i desluşească tainele. Sarcinile școlare,
ale communității și ale familiei în materie de educație și instrucție, se împletesc și se sprijină reciproc; astfel se
impune tot mai mult implicarea cadrelor didactice în relații de cooperare cu părinții copiilor și cu comunitatea
locală.
Comunitatea este un grup de indivizi care împărtăşesc ceva în comun. Comunităţile se pot construi în
jurul locului de muncă, teritoriului în care locuiesc indivizii, culturii pe care o impărtăşesc, interesului comun
etc. Voluntariatul permite o implicare activă în viaţa acestei comunităţi, dezvoltând trăsături ca: altruismul,
sensibilitatea faţă de nevoile celorlalţi, abilităţi de a munci în echipă şi comunicare,etc. Pe termen lung
beneficiile implicării în activităţi de voluntariat pot fi legate şi de pregătirea pentru carieră.
Este bine ca tinerii să participe la acțiuni de voluntariat, căci așa își formează o conștiință socială,
învață să se gândească la celălalt, învață căldura relațiilor umane și valoarea prieteniei. . Copii pot fi motivaţi să
se implice în activităţi de voluntariat dacă sunt sensibilzaţi privind importanţa serviciilor de voluntariat. Ei vor
realiza că cea mai mare satisfacţie pe care o pot avea în urma unor activităţi de acest gen este cea de a-i putea
ajuta pe alţii.În acest sens școlile și chiar familiile ar trebui să facă mai multă educație în rândul tinerilor în
spiritul unei cetățenii active. Campaniile de voluntariat sunt tot mai frecvente în cadrul proiectelor
extracuriculare.
Elevii participă la acțiuni de igienizare plini de elan și simț civic, entuziasmul lor datorându-se atât
faptului că lucrează în echipă cât și faptului că înțeleg că este bine să menții curățenia ca să te poți bucura de
priveliștea unei păduri, a unui parc, a unei străzi mult mai curate, dând astfel dovadă de civilizație, bun-gust și
bun-simț. Îndreptându-și atenția spre copii cu probleme neuropsihiatrice, spre copii din familii defavorizate,
spre bătrâni, în orele petrecute împreună ei învață să transmită iubire dar totodată primesc iubire. . Convinși că
dăruind vei dobândi, elevii dau dovadă de mult interes în pregătirea unor pachete de alimente sau pachete de
sărbători destinate unor familii mai nevoiașe.. Astfel aceste acțiuni se bucurat de un real interes din partea
elevilor, aceștia văzând în ele oportunitatea de a veni în sprijinul unor semeni mai puțin „favorizați” de soartă,
de a se implica în viața comunității.
Şcoala şi familia trebuie să găsească făgaşul colaborării autentice bazată pe încredere şi respect reciproc,
pe iubirea faţă de copil, să facă loc unei relaţii deschise, permeabile, favorizante schimbului şi comunicării de
idei. Derularea activităților de voluntariat în care părinții să participe alături de elevi îi poate ajuta pe aceștia să
apropie mai mult unii de alții, să se cunoască mai bine.
Credem de multe ori că voluntariatul înseamnă doar ajutorarea celor din jur, dar este mai mult de atât- o
experiență personală care te dezvoltă și te ajută să te maturizezi. Dacă știi să profiți din plin de el, voluntariatul
îți poate aduce numeroase satisfacții atât în plan personal cât și în plan profesional. Consider că împlicarea
școlilor în comunitate prin voluntariat este un prim pas în conștientizarea elevilor de rolul lor în societate, de
importanța lor ca indivizi, de nevoia societății de oameni ca ei.

572
 Relația Grădiniță - Părinți - Comunitate
Prof. Chiticaru Maricica
Scoala Gimnaziala Ruginesti
Judetul Vrancea

Când grădinița, familia și comunitatea colaborează, copiii primesc sprijinul necesar pentru a avea
succes la învățătură și în viață.
Primele deprinderi de viață sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie și acestea constituie suportul
dezvoltării ulterioare și își pun amprenta asupra întregii personalități (deprinderi igienice, alimentație
sănătoasă, etc.). Însușirea limbajului se realizează în primele luni de viață tot în familie. Corectitudinea
exprimării, calitatea și volumul vocabularului depind de modelele oferite de părinți, de felul în care aceștia
interacționează și îi solicită pe copii. Cele mai importante deprinderi de comportament (respect, politețe,
cinste, sinceritate,ordine,etc.) se formează tot în familie. Tot de la părinți cei mici află ce e bine și ce e rău,
ce e drept, ce e nedrept, ce e frumos și ce e urât în comportamente.
Grădinița este interesată să colaboreze cu familia, să îşi facă din ea un aliat, pentru ca acţiunea sa
educativă să fie mai profundă şi de durată. Această colaborare este necesară și în vederea unei informări
reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportamentul lui și atitudinea față de învățătură. În
colaborarea cu părinții cadrul didactic trebuie să adopte o atitudine de prietenie, să dovedească mult tact în
abordarea deficiențelor sesizate în dezvoltarea copilului. Să găsească argumente potrivite și temeinice
pentru ca părinții să le accepte și să nu renunțe la acestea dacă sunt bine întemeiate. Cadrul didactic se va
interesa de regimul zilnic al copilului, de modul în care își petrece timpul liber, dacă are o situație materială
corespunzătoare, de modul în care se comportă copilul față de părinți, frați și bunici, ce prieteni are, se
hrănește corespunzător, care îi sunt jocurile preferate.
Părinții la rândul lor vor fi informați despre aspectele pozitive sau negative din activitatea copilului din
grădiniță. Este indicat să fie prezentate la început aspectele pozitive, succesele obținute, unele schimbări în
bine ale comportamentului copilului. Se vor prezenta apoi dificultățile pe care le întâmpină copilul în
grădiniță, ce greșeli sunt observate în comportamentul lui și se vor analiza cauzele acestora. Educator și
părinți vor discuta posibilitățile de dezvoltare pe care le are copilul, aptitudinile și interesele pe care le
manifestă în grădiniță și în afara ei.
S-a crezut multă vreme că instituțiile de învățământ sunt în întregime responsabile de educarea
copilului, iar familia este doar beneficiarul acestei acțiuni. Rolul părinților este important atât în primii ani de
viață cât și atunci când aceștia intră într-o instituție de învățământ. Se schimbă doar modalitatea de abordare
a copilului în raport cu noul său statut și în concordanță cu cu obiectivele urmărite în mediul educațional.
Pentru ca această colaborare dintre grădiniță și familie să funcționeze, este nevoie de respect, încredere
reciprocă, consens cu privire la acțiunile educative întreprinse, asumarea în comun a drepturilor și
responsabilităților. Colaborarea dintre grădiniță și familie este o primă experiență relațională a părinților cu
persoane profesioniste în domeniul educației. De cele mai multe ori părinții sunt dispuși să colaboreze cu
educatoarea, dar se întâmplă uneori ca atitudinea acestora să fie necorespunzătoare și să apară mici conflicte
în defavoarea copilului. Atmosfera din familie și relațiile dintre părinți se răsfrâng asupra copilului și
involuntar el este cel care are de pierdut sau de câștigat în formarea sa.
În viața copilui și a familiei lui toți adulții cu care acesta intră în contact influențeză dezvoltarea
copilului. Acest lucru presupune extinderea colaborării dintre grădiniță și familie către comunitatea care le
cuprinde și anume

• Agenți educaționali(copii, părinți, psihologi, logopezi, terapeuți etc.)

• Instituții ale educației9familie, grădiniță, centre comunitare,cluburi ale copiilor etc.)
• Membri ai comunității cu influență asupra dezvoltării copilului(medici, reprezentanți ai primăriilor, ai
poliției, ai bisericii etc.).

573
 În orice colaborare cu scop educațional este important să fie implicați și copiii iar toate măsurile ce
se întreprind să fie în beneficiul acestora. În funcție de comunitatea în care se află grădinița, se pot realiza
parteneriate cu:
 Instituții sanitare în scopul susținerii unor activități de educare și dezvoltare a tuturor membrilor
comunității într-un climat sănătos;
 Instituții ale cultelor, pentru implicarea în evenimente religioase;
 Instituții administrative la nivel local, pentru rezolvarea unor probleme de ordin material sau social;
 Mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniței, pentru promovarea ideilor noi;
 Asociații nonguvernamentale pentru implicarea grădiniței în acțiuni de voluntariat.
Prin crearea acestor parteneriate între grădiniță, familie și comunitate, copiii câștigă un mediu
favorabil de dezvoltare, se dezvoltă sentimentul coeziunii sociale, se creează relații pozitive între
participanți, se realizează o unificare a sistemului de valori cu efecte benefice asupra dezvoltării copiilor.
Se prevede ca în țările Uniunii Europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării cu familia. Se va
pune accentul pe un angajament mutual clar stabilit între părinți și cadrele didactice, pe un ,,contract
parental” privind copilul individual; contractul între familie și grădiniță nu va mai avea statut opțional, ci se
va constitui într-un sistem de obligații reciproce în cooperarea familiei cu cadrele didactice.

Bibliografie:,, Educația timpurie și specificul dezvolăarii copilului preșcolar”- 2008

574
 „EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!”: RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-
SOCIETATE

CHIȚU MARIANA CAMELIA

PROFESOR-LIMBA ENGLEZĂ
ȘCOALA GIMNAZIALĂ TRAIAN
COMUNA TRAIAN, JUD. OLT

Parteneriatul şcoală –familie poate contribui la creşterea factorilor educogeni ai familiei, prin activităţi
specifice părinţii pot fi sprijiniţi să conştientizeze rolul pe care-l au în educaţia copiilor lor, să conştientizeze şi
să îndrepte comportamente şi atitudini greşite în familie, să fie sprijiniţi să se implice în activităţi educative.
Implicarea familiei în parteneriatul şcolii este condiţionat de gradul de interes al familiei faţă de şcoală. Cu
cât şcoala reprezintă o valoare a familiei cu atât gradul de implicare al familiei este mai mare. Se constată că
acei copii care sunt sprijiniţi de părinţi, care au în familie atitudini pro-şcoală adecvate obţin performanţe
şcolare ridicate şi au un grad de aspiraţie ridicat faţă de nivelul de şcolarizare pe care doresc să-l atingă.
Atitudinea familiei faţă de şcoală se transferă şi copiilor şi se manifestă în gradul de interes faţă de activităţile
şcolii, faţă de teme, faţă de rezultatele evaluării, faţă de aprecierile cadrelor didactice etc.
Analiza responsabilităţilor principalilor reprezentanţi ai colectivităţii locale – primarul şi consiliul local,
ne arată faptul că aceştia sunt răspunzători de asigurarea unui climat de ordine şi linişte pe raza localităţii pe
care o reprezintă, sunt cei care supervizează funcţionarea serviciilor specializate destinate cetăţenilor,
gestionează fondurile la nivel local, sunt răspunzători de patrimioniul local etc.
În parteneriatul şcoală – autorităţi publice locale este de discutat şi relaţia dintre reprezentanţii autorităţilor şi
şcolile de pe raza acestora de acţiune.
Iniţiativa parteneriatului, deschiderea unor canale de comunicare între reprezentanţii şcolii şi ai autorităţilor
locale sunt de cele mai multe ori abordate de către şcoli. Se constată o situaţie bună în şcolile care şi-au
formulat direcţii clare de dezvoltare, ai căror reprezentanţi (directori, cadre didactice) au luat iniţiative de
comunicare, de iniţiere de parteneriate. Resursele sunt astfel orientate spre cei care îşi ştiu nevoile şi îşi
promovează interesele. Şcolile, aflate în concurenţă pentru furnizarea de servicii educaţionale de calitate,
pentru a îşi atrage elevi vor fi nevoite, din ce în ce mai mult să dezvolte relaţii de colaborare cu autorităţile, cu
părinţii, cu organizaţiile neguvernamentale, cu unităţile medicale şi alte entităţi reprezentative de la nivel local.
În comunitate, Poliţia reprezintă o instituţie de referinţă pentru locuitorii săi.
Rolurile Poliţiei în domeniul educaţional pot fi împărţite în două mari categorii: preventive și de intervenţie
în situaţii speciale.
Parteneriatul dintre şcoală şi poliţie are la bază îndeplinirea obiectivelor comune.
Şcoala prin reprezentanţii săi, cadre didactice, elevi, personal administrativ trebuie să identifice problemele
de comportament ale elevilor, să colaboreze cu poliţia în cazul copiilor infractori sau potenţial infractori.
Desigur, nu numai şcoala şi poliţia trebuie să se implice în aceste situaţii, se impune o colaborare cu
reprezentanţii serviciilor sociale, cu asistenţii sociali, cu familia elevilor.
Este de menţionat faptul că pregătirea elevilor trebuie să îmbrace forme diferite, în funcţie de nivelul de
vârstă, de înţelegere al acestora, de potenţialele riscuri ale grupelor de vârstă. Formele de parteneriat sunt
multiple şi implică nu numai şcoala şi poliţia, ci şi alţi actori comunitari cu rol educaţional: părinţii,
organizaţiile neguvernamentale, autorităţile etc.
La nivelul comunităţilor locale, un rol important îl au unităţile sanitare. Şcolile pot desfăşura parteneriate
împreună cu acestea în vederea asigurării sănătăţii mentale şi fizice a copiilor şi a familiilor acestora.
Parteneriatul şcoală –unităţi sanitare poate fi analizat din prisma acestor responsabilităţi comunitare pe care
unităţile sanitare le au.

575
 Una dintre instituţiile cu un mare rol comunitar este biserica. Şcoala şi biserica au colaborat încă din cele
mai vechi timpuri. Biserica a fost cea care a înfiinţat primele şcoli.
Biserica a avut un rol important în constituirea instituţiilor destinate învăţământului dar şi în promovarea
educaţiei de tip moral – religios.
În societatea contemporană rolul bisericii ca instituţie comunitară s-a diminuat mult. Cu toate acestea, putem
identifica, pe o axă a influenţei valori diferite ale impactului bisericii în comunităţile în care funcţionează. Dacă
în marile aglomerări urbane, influenţa bisericii este mult diluată, manifestările religioase ale credincioşilor sunt
manifestate datorită voinţei persoanelor, în mediul rural influenţa bisericii este semnificativă. Aici sistemul
relaţiilor interpersonale este unul strâns, instituţia este vizibilă, păstrarea obiceiurilor şi a tradiţiilor religioase
este mai evidentă. Trebuie făcută însă o distincţie între funcţionarea instituţiei bisericii la nivel comunitar şi
educaţia religioasă realizată în şcoli.
Biserica şi religia au rol important în formare competenţelor şi atitudinilor moral –sociale ale copiilor.
Acestea promovează valori precum: binele, responsabilitatea faţă de ei şi faţă de alţii, toleranţa, diversitatea şi
acceptarea sa, respectarea drepturilor omului, umanismul, solidaritatea, libertatea, promovarea bogăţiei şi
identităţii spirituale, binele comun, etc.
În concluzie, pentru o armonioasă dezvoltare fizică, dar mai ales psihică a copiilor, trebuie dezvoltată o bună
releție între toți factorii importanți din educație.

576
 PARTENERIATUL ȘCOALĂ- FAMILIE: ATITUDINI, VALORI,
COMPORTAMENTE
Înv. CHIVOIU NUȘA STELIANA
Şcoala Gimnazială Gherăseni
Loc. Gherăseni, Jud. Buzău

Familia este primul intermediar în relaţiile copilului cu societatea, cea care-i imprimă primele şi
cele mai durabile trăsături morale caracteriale.
Drepturile şi principiile dezvoltării normale a unui copil, se regăsesc într-o serie de documente
internaţionale. Potrivit acestei legii, copiii au drepturi oriunde s-ar afla – acasă la părinţii naturali, în familii
substitutive, în instituţii de îngrijire sau în grădiniţe şi şcoli, iar aceasta, înseamnă că părinţii şi familiile
lărgite, grupurile profesionale care lucrează cu copiii, dar şi orice cetăţean responsabil ar trebui să ştie de
existenţa acestor drepturi.
Marele pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, de rolul ambianţei familiale şi
de înclinaţia către imitaţie a copilului se adresa părinţilor: ,,Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din
ceea ce nu vreţi să imite. Dacă vă scapă vreo vorbă sau săvârşiţi vreo faptă pe care i-aţi prezentat-o drept o
greşeală când a comis-o, el cu siguranţă se va apăra, invocând motivul, exemplul dat de dumneavoastră şi se
pune în aşa măsura la adăpostul acestui exemplu, încât cu greu vă veţi putea atinge de el pentru a îndrepta
greşeala respectivă.”
Atmosfera afectivă din familie are o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării psihice în mica copilărie.
În primii ani de viaţă copilul răspunde la tot ce se întâmplă in jur prin reacţii emotive care vor determina
direcţionarea activităţii şi atitudinilor de mai târziu. Năzuinţele copilului se formează în mica copilărie prin
exemplul celor din jur. În familie copilul învaţă limbajul şi comportamentul social, îşi formează aspiraţii şi
idealuri, convingeri şi aptitudini, sentimente, trăsături de voinţă şi caracter.
Încă de când copilul formulează primele propoziţii simte nevoia să transmită părinţilor
"evenimentele" din viaţa sa. Dacă părintele va fi mereu ocupat, neatent, obosit, neavând dispoziţia
sufletească nici timpul necesar să îl asculte pe copil, firul comunicării se rupe, iar copilul se va simţi neglijat,
respins în aşteptările sale. Va căuta răspunsuri în altă parte sau nu va mai căuta deloc. Numai fiind aproape
de sufletul copilului, pătrunzând în gând şi luând parte la preocupările acestuia, părintele devine confidentul,
sfătuitorul, punctul de rezistenţă şi încredere al copilului sporind şansele unei iubiri reciproce şi unui respect
necondiţionat.
Se spune că "profesia" de părinte este una din cele mai vechi profesii care se practică de către toţi
membrii comunităţii, însă puţini sunt cei care se străduiesc s-o înveţe sistematic, să-şi pună probleme şi să
încerce să le rezolve la nivelul perioadei actuale. Părinţii copiilor de vârstă şcolară mică au de asigurat nu
numai condiţii materiale pentru dezvoltarea lor psihologică, ci şi bazele viitoarei personalităţi a adulţilor care
se vor forma din copiii de azi.
Într-o societate aflată în schimbare, pentru care trebuie reconsiderate dimensiunile teoriei şi
practicii educaţionale, este firesc ca în centrul preocupărilor specialiştilor în domeniul educaţiei să stea
identificarea nevoilor de învăţare şi dezvoltare, precum şi strategiile optime de aplicare a acţiunilor instructiv
- educative.
Educaţia vârstelor mici este considerată temelia personalităţii fiecărui individ, de aceea trebuie să
răspundă în primul rând nevoilor individuale şi să realizeze echilibrul între acestea şi dezvoltarea socială.
În cadrul unei şcoli există o reţea complexă de relaţii care au un potenţial considerabil de
influenţare a educaţiei copiilor. Printre cele mai importante relaţii de parteneriat, poate fi menţionată relaţia
dintre părinţi şi şcoală. Dacă părinţii sunt implicaţi în programul educativ încă de la bun început, ei vor
înţelege importanţa colaborării cu şcoala, cu învăţătoarea şi îşi vor forma deprinderea de a se interesa şi a
sprijini activitatea pe care copilul o desfăşoară aici.
Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru

577
educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori și părinţi; profesorii trebuie să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii, iar competența lor în această materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu
profesorii; şcolile trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistența necesară.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la
şcoală şi, mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii
pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai
sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor
publice.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală
şi de la comunitate. Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu
ceilalţi. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea
ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a conduitei
favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral se poate urmări implicarea
familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea copilului cu
ceilalţi copii din clasă, fiind consultată cu privire la activităţile educative (extracurriculare) şi cu privire la
activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii (Natura în ochi de copil).
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţină rezultate
foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să păşească pe treptele superioare ale
învăţării şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se consideră parteneri în educaţie, în jurul elevilor se
formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală şi în clasele de elevi. Ele
nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală a
copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a sistemului social
ce include şi familiile şi comunităţile.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-
o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor şi
continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de
mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor,
rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar
şi scăderea fenomenului delicvenţei.
Părinţilor trebuie să li se ofere frecvent informaţii referitoare la copii. Ei trebuie să ştie care este
scopul programului educativ la care participă copilul lor şi care sunt obiectivele urmărite. Părinţii trebuie să
cunoască progresele făcute de copilul lor, şi, în acelaşi timp, e important să ştie percepţia pe care o are şcoala
despre calităţile şi problemele copilului.
Părinţii pot fi parteneri în educaţie pentru că deţin cele mai multe informaţii despre copiii lor.
Pentru realizarea parteneriatului este esenţial ca părinţii să fie priviţi ca participanţi activi, să fie implicaţi în
adoptarea deciziilor, să se recunoască şi să se valorifice informaţiile despre copii, iar responsabilitatea să fie
împărţită între părinţi şi cadru didactic.
Părinţii şi cadrele didactice trebuie să colaboreze şi să se identifice cu nevoile şi aspiraţiile
copilului, pentru a le dirija cu tact, înţelegere şi dragoste spre un scop cu finalitate socială pozitivă – în caz
contrar, copilul va căuta să găsească la prima persoană venită din exterior împlinirea dorinţelor şi
aspiraţiilor neîmplinite în cadrul familiei. Mulţi părinţi consideră că odată cu intrarea copilului în şcoală o

578
parte din funcţiile lor încetează. Unii cred chiar că de acum funcţia educativă este rezervată numai
instituţiilor de învăţământ şi de aceea se dezinteresează de evoluţia copilului, ba chiar acuză pe acestea când
se întâmplă ca rezultatele să nu fie cele aşteptate.
Există şi familii care, în colaborare cu instituţiile de învăţământ, iau cele mai adecvate măsuri de
remediere a situaţiei propriilor copii. Copilul are nevoie de încrederea familiei, a cadrelor didactice, a celor
din jurul său. Să ne oprim deci, măcar pentru o clipă din vârtejul vieţii cotidiene şi să medităm la ceea ce
Robert L. Evants spunea : “Copiii nu-şi vor aminti de tine pentru lucrurile materiale pe care tu le-ai dat, ci
pentru faptul că i-ai iubit cu adevărat.”
Bibliografie:
Adina Băran-Pescaru - Parteneriat în educaţie familie-şcoală-comunitate, Editura Aramis, Bucureşti, 2004;
Godfrey Claff- Parteneriat şcoală - familie - comunitate, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 2007
Goraş-Postica V., Cheianu D, Bezede R., Relaţia şcoală-familie pentru calitate în educaţie, Editura
C.E. PRODIDACTICA, Chişinău, 2010
Ioan Nicola -Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti, 2003.
Vrăsmaş, E., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
Gheorghe, Bunescu, ,,Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor”, www.leducat.ro
***,,Convenţia cu privire la Drepturile Copilului” – Reprezentanţa UNICEF în România, 2004
Revista - ,,Învăţământul preşcolar”nr.3-4/2004, nr.3-4/2006, nr.4-2007.

579
 RELAŢIA GRĂDINIŢĂ – ŞCOALĂ- FAMILIE

Prof. itinerant/de sprijin:

CHIVU ANDREEA-LAURA

Sistemul de învăţământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerinţele şi posibilităţile

oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerinţelor
dezvoltării sociale, sistemul de învăţământ se modifică, tinzând spre modernizarea metodelor de predare, a
conţinutului, a formelor de organizare, precum şi a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele
instituţii educative. Învăţământul preşcolar trebuie să realizeze educaţia preşcolară având ca funcţie majoră
formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilităţile şi
dotările sale, în interesul său şi al comunităţii sociale.
Relaţia pedagogică este una de interacţiune pentru atingerea scopurilor educaţiei, ea funcţionând într-o
situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport , în care se întâlnesc şi se confruntă mai multe "forţe" rezultate
din comportamentul profesorilor şi al elevilor, precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii
educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari "instituţii": şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia, dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra copilului.
Faptul că micul preşcolar întră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că în
dezvoltarea sa sunt antrenaţi şi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni: grădiniţă, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
este foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume, de stabilire a apartenenţei la un anumit grup.
Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o
comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun. Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că
şi curriculumul educativ ar trebui să ţină seama de aceasta.
Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia – în familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o
identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia
însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia,
integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la activităţile zilnice.
Comunitatea contribuie şi ea pe lângă celelalte instituţii (grădiniţă, familie, şcoală) la educarea
copilului. În momentele diferite ale creşterii, dezvoltării şi devenirii fiinţei umane, fiecare dintre aceste
instituţii sociale are un rol important.
Astăzi se cere tot mai mult înţelegerea parteneriatului educativ, ca formă de unificare, sprijin şi asistenţă
a influenţelor educativ-formale. Experienţa dovedeşte că o atmosferă destinsă între agenţii educaţionali
facilitează învăţarea.

580
 Comunicare şi relaţionare şcoala-familie
Prof. înv.primar CIBU EUGENIA
LICEUL CU PROGRAM SPORTIV SEBEŞ JUD, ALBA

Şcoala consideră familia ca fiind principalul partener, ce are o influenţă majoră asupra performanţelor
copiilor în şcoală şi în viaţă. Performanţele copiilor sunt influenţate pozitiv atunci când factorii
educaţionali(şcoala, familia, instituţiile culturale, mass-media, alte grupuri ale comunităţii) conlucrează,
comunică eficient în sensul construirii unor relaţii de colaborare(parteneriat). Având în vedere aceste aspecte,
am stăruit asupra definirii clare a scopului, obiectivelor, căilor de comunicare, metodelor şi activităţilor menite
a facilita comunicarea, la începutul fiecărui ciclu de învăţământ, mai concret, la începutul fiecărei clase I, cu
detalieri, reveniri sau adăugiri pentru fiecare din clasele următoare.
Scopul acestei comunicări se referă la: îmbunătăţirea dotării şcolii, perfecţionarea procesului de învăţământ
şi a curriculum-ului, găsirea de fonduri pentru programele extracurriculare şi la implicarea familiei în educaţie.
Obiectivele vizează: cunoaşterea activităţii instituţiei, a specificului programului instructiv-educativ;
informarea în legătură cu viaţa de familie, relaţiile familiale; identificarea aşteptărilor părinţilor faţă de şcoală şi
a nevoilor de formare a acestora; familiarizarea părinţilor cu standardele curriculare specifice fiecărei clase;
informarea sistematică a părinţilor privind performanţele copiilor, dezvoltarea intelectuală, trăsăturile de
personalitate, comportamente, rezultate şcolare; implicarea părinţilor în activitatea de consiliere a copiilor, în
învăţarea acasă; participarea părinţilor, în mod voluntar, la activităţi extracurriculare(culturale, sportive,
expoziţii, tombole, excursii, vizite, drumeţii); informarea părinţilor în legătură cu serviciile oferite de agenţiile
comunitare, instituţiile publice (Palatul copiilor, Bazinul olimpic, Teatrul de păpuşi etc.) ce sprijină şi sporesc
oportunităţile de învăţare ale copiilor; promovarea sănătăţii şi a stării de bine – funcţionarea optimă din punct
de vedere somatic, fiziologic, mintal, emoţional, social şi spiritual; promovarea valorilor moral-spirituale şi
culturale; menţinerea unei relaţii şi a unei comunicări permanente cu toţi părinţii prin diferite canale; creşterea
prestigiului clasei.
Comunicarea o realizăm prin: vizite reciproce familie-şcoală şi şcoală-familie(de câte ori e necesar);
adunări / şedinţe cu părinţii (lunar); lectorate / conferinţe cu părinţii(de două ori pe semestru, cu abordarea unor
probleme de interes şi cu participarea unor specialişti; consfătuiri periodice cu membrii comitetului de părinţi al
clasei(soluţii la probleme de ordin socio-gospodăresc); activităţi extracurriculare cu implicarea părinţilor
(serbări şcolare, activităţi sportive, expoziţii, tombole, excursii, vizite, drumeţii ş.a.); sărbătorirea în comun a
unor evenimente din viaţa clasei(zile de naştere, serbări de Crăciun, 8 Martie, 1 Iunie ş.a.); caietul de
comunicări; scrisori către părinţi (de felicitare, de informare, de mulţumire); editare de invitaţii cu diferite
ocazii; evaluarea periodică a portofoliilor familiei; consilierea părinţilor aflaţi în situaţii dificile; elaborarea în
comun(şcoală-familie) a graficului întâlnirilor cu părinţii şi a tematicii ce urmează a fi abordată; poşta
electronică, telefonia fixă sau mobilă; caietul de evaluare.
Strategiile, metodele, tehnicile de lucru sunt diverse: expozitiv-euristice 1, inductive 2, deductive 3,
experimentale 4, iar cele de evaluare uşor de utilizat: studiul de caz, convorbirea, şedinţe anuale de bilanţ,
observarea directă şi indirectă a schimbărilor privind comunicarea, chestionare de opinii şi
evaluare/intervievare, portofoliul familiei.

1
Convorbirile, comunicările, brainstorming-ul, prelegerea-discuţie, explicaţia;
2
Studiul de caz, chestionarul,controverse constructive, exerciţiul, masa rotundă;
3
Explicaţia, masa rotundă, completarea portofoliului familiei, analiza comparativă, training-ul, schimbul de
experienţă, schimbul de opinii, chestionarul, conferinţa tematică;
4
Schimbul de experienţă.

581
 În activitatea la clasă am implicat activ familiile elevilor conştienţi fiind de rolul jucat de părinţi ca
primi pedagogi şi cunoscători ai copiilor lor. Pornim mereu de la ideea că o comunicare eficientă creează un
climat de încredere reciprocă, o relaţie strânsă între învăţător şi părinţi în folosul copiilor. Comunicăm cu
părinţii despre: programele şcolii, situaţia la învăţătură a copiilor şi felul în care se comportă, voluntariatul în
şcoală, exercitarea meseriei de părinte, participarea la luarea deciziilor în şcoală 5, sprijinul pe care pot să-l
acorde copiilor la învăţătură acasă, colaborarea cu instituţiile comunitare care sprijină sau sporesc oportunităţile
de învăţare, alte subiecte ce marchează viaţa familială, şcolară sau socială. O comunicare eficientă se
materializează în: referate, scrisori, invitaţii, postere, pliante, baze de date, dotarea clasei, portofolii, filme,
poze, fişe psihopedagogice, proiecte, accesarea adreselor electronice, scală de valori privind familia şi relaţiile
familiale, grafice ale întâlnirilor, chestionare, mape, amenajarea spaţiului de studiu, cărţi, reviste, conferinţe,
dezbateri, programe educative pentru părinţi, lecţii deschise.
Pornind de la aspectele teoretice enunţate mai sus, vom prezenta o activitate practică situată pe palierul
comunicării cu familia ale cărei avantaje 6 sunt incontestabile, atât prin aspectele de natură emoţională, afectivă,
cât şi prin cele de factură materială. Efortul conjugat al părinţilor şi învăţătorilor a dus la achiziţionarea unui
xerox performant, la crearea unui ambient foarte plăcut şi sănătos pentru copii, la stabilirea unor punţi de
comunicare eficiente.

5
Agabrian, Mircea, Millea, Vlad, Parteneriate şcoală-familie-comunitate, Institutul European, Iaşi, 2005.
6
Relaţiile de apropiere, de cooperare, încredere şi prietenie mai accentuate ce se stabilesc între cadrele didactice
şi părinţi; generează o atmosferă destinsă, diversificând relaţiile dintre părinţi, dintre aceştia şi cadrele didactice;
promovează relaţii democratice, care favorizează problematica integrativă, de cooperare, îmbinând activitatea
individuală cu cea în echipă;

582
 IMPORTANTA COLABORARII DINTRE
GRADINITA, SCOALA, FAMILIE,COMUNITATE

CICU MIRELA-NICOLETA
PROFESOR INV PRESCOLAR,GPP,,CASUTA POVESTILOR”, PITESTI

Sistemul de invatamant ca produs al dezvoltarii sociale, a reflectat intotdeauna cerintele si

posibilitatile oferite de societate, afirmandu-se, la randul sau, ca factor al dezvoltarii sociale. Sub impulsul
cerintelor dezvoltarii sociale, sistemele de invatamant se modifica, tinzandu-se spre modernizarea metodelor
de predare, a continutului, a formelor de organizare, precum si a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele institutii educative. Una dintre sarcinile gradinitei, este pregatirea copilului pentru scoala, prin
intermediul a doua forme specifice, jocul si invatarea. Invatamantul prescolar trebuie sa realizeze educatia
prescolara avand ca functie majora formarea si dezvoltarea personalitatii copilului in raport cu nevoile
specifice varstei, cu posibilitatile si dotarile sale, in interesul sau si al comunitatii sociale.
Cu toate acestea, complexitatea actului educational, a realitatii umane si sociale contemporane si
sarcinile tot mai dificile carora trebuie sa le faca fata procesul educational fac sa se identifice tot mai multe
fisuri in relatia amintita. Se recunoaste faptul ca deciziile, actiunile si rezultatele educatiei nu mai pot fi
realizate decat in comunitatea de optiuni dintre mediile responsabile – familie, scoala si comunitate.
Mai mult, se dezvolta concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc,
optiunea personala, implicarea acestuia de la varstele cele mai mici in responsabilitatea si drepturile pe care
societatea le identifica si recunoaste. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care sa intareasca schimbarea
in relatiile scoala - familie. Acest concept este parteneriatul eductional : este unul dintre cuvintele cheie ale
pedagogiei contemporane. Este un concept si o atitudine in campul educatiei.
Parteneriatul educational este forma de comunicare, cooperare si colaborare in sprijinul copilului la
nivelul procesului educational. El presupune o unitate de cerinte, optiuni, decizii si actiuni educative intre
factorii educationali.
Parteneriatul educational se desfasoara permanent si impreuna cu actul educational propriu-zis. El se
refera la cerinta ca proiectarea, decizia, actiunea si evaluarea in educatie sa fie realizate in cooperarea si
colaborarea dintre institutii, influente si agenti educationali.
Parteneriatul educational se realizeaza intre :
- institutiile educatiei : familia, scoala si comunitate ;
- agenti educationali : copil, parinti, cadre didactice, specialisti in rezolvarea unor probleme
educationale (psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuti, etc.) ;
- membrii ai comunitatii cu influenta asupra cresterii, educarii si dezvoltarii copilului (medici, factori
de decizie, reprezentantii bisericii, ai politiei, etc.) ;
- influente educative exercitate exercitate la anumite momente asupra copilului ;
- programe de crestere, ingrijire si educare a copilului ;
- forme de educatie in anumite perioade.
Conceptul se adreseaza in principal parintilor si cadrelor didactice si se refera la actiunea in
acelasi sens. Ceea ce hotaraste familia, sa fie in acord cu masurile scolare si ceea ce un parinte face sa nu fie
legat de celalalt. Actual, relatia educator - copil are sensuri noi, este o relatie de colaborare, datorita
aspectelor ei de conducere democratica si flexibilitatii in luare deciziilor. Nu numai copilul invata si se
dezvolta sub influenta educatorului, ci acesta se formeaza si se transforma prin relatie educativa. Rezolvarea
fiecarei probleme educative adauga competente noi cadrului didactic. Numai un cadru didactic de tip
reflexiv, creator si dinamic care accepta schimbarea in raport cu fiecare generatie, va gasi raspuns la noile
intrebari. Parintii, copiii si comunitatile se influenteaza puternic unii pe altii. Mediul in care traiesc parintii
poate sprijini sau devia vietile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate sa se comporte ca o sursa
de forta si siguranta sau ca o relatie a dezvoltarii.
Parintii pot influenta comunitatea ca idivizi sau ca membrii ai unui grup. Ei pot contribui la dezvoltarea
comunitatii si la fixarea prioritatilor sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca institutii bine
determinate ale societatii – familia, scoala si comunitatea. In momentele diferite ale cresterii, dezvoltarii si
devenirii fiintei umane, fiecare dintre aceste institutii sociale are rol important. Mai mult, azi, este
determinata nevoia unui parteneriat educational intre acestea, in favoarea unei educatii eficiente pentru
individ si societate.
583
 In rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare si invatare, institutia scolara dezvolta o serie de
structuri de sprijin in favoarea copilului si a familiei. In acelasi timp este nevoie de activitati de sustinere in
afara grupei si de activitati de sprijin atat a copilului aflat in situatii dificile sau de risc, cat si a familiei si a
cadrelor didactice.
Structurile de sprijin ale institutiei scolare merg pe linia cabinetelor de asistenta psihopedagogica, de
consiliere, de rezolvarea unor probleme specifice (cabinete de logopedie si orientare profesionala) si a
centrelor de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvolta astfel la acest nivel, programe specifice
de sprijin individualizat si de grup pentru copii, parinti si cadre didactice.
Gradinita eficienta realizeaza un parteneriat cu copiii, prin valorizarea si respectarea identitatii sale,
cu familia- prin cunoasterea importantei acesteia si atragerea in procesul didactic cu toate resursele
educative ale societatii, pe care le identifica, le implica si le foloseste activ. Identificand si valorizand
dimensiunea personala a individului, realizam insa, nevoia valorizarii si aprecierii familiei ca un mediu
primordial si afectiv necesar formarii individuale. Familia trebuie sprijinita si nu inlocuita in educatia tinerei
generatii. Si pe parcursul varstelor scolare familia ramane mediul afectiv cel mai viabil de securitate si
stimulare.
Se recunoaste tot mai mult influenta si a altor institutii din comunitate asupra informarii si formarii
copilului.
Astfel la nivelul gradinitelor au loc activitati de religie, concepute de cadre didactice cu avizul
specializat al preotilor din parohie. Copiii participa de sarbatori la slujbele religioase, impartasindu-se. Se
subliniaza dorinta copiilor de a fi in legatura permanenta cu obiceiurile sfinte de-a lungul anului. Ei sunt
entuziasmati si participa cu placere la sarbatorile prilejuite de Craciun si Sfintele Pasti.
De asemenea, colaborarea cu politia, este marcata prin activitati sustinute de politisti, prin educatia
rutiera, comportament civic etc.
Brigada de pompieri se implica in informarea si indrumarea cadrelor didactice si a copiilor.
Primaria este principalul factor al comunitatii locale, care sprijina institutiile scolare.
Astazi se cere tot mai mult intelegerea parteneriatului educativ, ca forma de unificare, sprijin si
asistenta a influentelor educativ-formale. Experienta dovedeste ca o atmosfera destinsa intre agentii
educationali faciliteaza invatarea. Exista o retea complexa de relatii in cadrul unei institutii scolare, care are
un potential in influentarea educatiei copiilor. Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate
copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi
va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Bibliografie:

1.,, Educatia timpurie si specificul dezvoltarii copilului prescolar”- 2008

2.,,Împreună pentru copii: grădiniţa şi comunitatea’’ Ministerul Educaţiei, Cercetării şi
Tineretului,Bucuresti,2008

584
 POVESTEA DE SEARĂ
Cîmpean Adriana,
Liceul Teoretic „Avram Iancu”, Cluj-Napoca

Pentru multi părinţi, apropierea orei de culcare a copiilor înseamnă începutul unui mic război: refuzuri,
ţipete, rugăminţi, ameninţări, promisiuni şi… de la capăt. Atunci când îşi văd copiii în pat, pe punctul de a
adormi, părinţii răsuflă uşuraţi şi se simt epuizaţi, însă victoria nu este finală. Deseori, micuţii se ridică şi
imploră pentru încă puţină joacă, un desen animat sau, pur şi simplu, pentru a mai zăbovi lângă părinţi. De ce se
întâmplă aşa?
În cele mai multe cazuri, copiilor le este teamă de ceva: fie de întuneric, fie să rămână singuri în cameră
etc. Însă pot să fie foarte obosiţi şi, din acest motiv, mai agitaţi, mai greu de stăpânit. Uneori, vor doar să se mai
joace câteva clipe cu jucăria preferată, dar cum nu au o noţiune foarte clară a timpului, cele 15 minute primite
ca bonus li se par infime.
Toate aceste greutăţi de seară pot avea o rezolvare simplă: povestea. Rolul ei este foarte important, nu doar
în finalizarea unei lupte obositoare, ci şi în dezvoltarea psihoafectivă a copilului preşcolar, prin dezvoltarea
cogniţiilor, dar şi a afectelor. Povestea de seară induce un sentiment de siguranţă copilului, oferindu-i căldura şi
liniştea de care are nevoie înainte de somnul de noapte. Ascultând o voce calmă şi constantă, trecerea de la
starea de veghe la starea de somn se face în mod natural, iar apropierea părinţilor îi conferă securitatea care
poate lipsi într-un simplu “Noapte bună!”.
Transformată în ritual de culcare, povestea este aşteptată cu mare interes de către copil. După o perioadă,
părinţii constată cu bucurie că micuţul îşi doreşte să adoarmă cu una sau chiar cu două ore mai devreme decât o
făcea cu ceva timp înainte. Dincolo de aceste aspecte, povestea de seară este o ocazie minunată pentru a se
trage concluzii ale zilei, într-o formă cu sau fără morală, pentru a se naşte personaje care să constituie exemple
pentru copii, ori pentru planuri de viitor într-o formulă magică.
Părinţii creativi au în povestea de seară o resursă practic nelimitată: pot inventa situaţii, oameni, tărâmuri
pline de surprize, pot crea dialoguri amuzante care să-i îndepărteze copilului orice teamă.
Părinţii mai pragmatici au însă multiple alternative: poveştile citite şi alese chiar de copii, rezumări ale
unor filmuleţe preferate, poveştile copilăriei lor, audiobook-urile.
Ideal este însă ca micuţii să audă poveştile direct de la părinţi sau de la persoanele apropiate, dat fiind
faptul că o voce cunoscută şi iubită, chiar dacă nu are cele mai teatrale tonalităţi, induce calm şi siguranţă la un
nivel foarte bun. De fapt, povestea de seară constituie o oportunitate pentru a petrece, în mod constructiv, încă
un timp împreună cu copilul, ceea ce contribuie la apropierea afectivă şi la sporirea sentimentului de încredere
în adult.
Beneficiile poveştii de seară, ca ritual, se reflectă şi în dezvoltarea limbajului copiilor, aceştia fiind puşi în
situaţia de a comunica, de a învăţa cuvinte noi sau de a le folosi în alte contexte. De aceea, întrebările care sunt
adresate de către copii pe parcursul poveştilor, trebuie să primească răspunsuri simple, care să asigure
continuitatea firului epic. Răspunsurile evazive sau ocolitoare (“Lasă, că o să înveţi la grădiniţă sau la şcoală
despre asta!”) creează frustrări, copilul nu mai este atent, iar uneori nu mai doreşte povestea. De asemenea, se
poate întâmpla, şi nu rareori, ca micuţii să adreseze un şir de întrebări după ce povestea a ajuns la ,,Am
încălecat pe-o şa…”. Este necesar ca părinţii să aibă un ultim puseu de răbdare şi să accepte dialogul, deşi sub
sugestia că “Moş Ene a ajuns deja la geam şi pleoapele sunt foarte grele, aceştia să treacă peste această etapă
importantă”.
Părinţii care doresc să experimenteze efectele benefice ale poveştii de seară e necesar să aibă în vedere
câteva aspecte: a). poveştile vor fi alese sau inventate în funcţie de vârsta şi de nivelul de înţelegere al copilului;
b). cuvintele vor fi simple, expresiile cât mai aproape de concret, iar figurile de stil vor fi explicate dacă este
cazul. De exemplu, un copil de patru ani poate să nu înţeleagă ce înseamnă o fată cu părul de aur, deoarece el
ştie, în mod palpabil, că aurul este un material lucios din care se fac bijuterii. Asocierile metaforice se produc în
plan abstract, dar gândirea copilului preşcolar este concretă; c). poveştile cu balauri şi monştri agită copiii
inutil, şi unora dintre ei le pot provoca coşmaruri. Chiar dacă personajele pozitive înving arătările hidoase, este
de preferat să se evite astfel de episoade înainte de culcare; d). o poveste trebuie să dureze o perioadă rezonabilă
de timp, între 10 şi 15 minute. Altfel, copilul începe să-şi piardă interesul, iar părintele accelereză în mod forţat
585
finalul, din dorinţa de a-şi vedea copilul dormind; e). odată ce povestea s-a transformat în ritual de culcare, e
bine ca acesta să nu fie întrerupt. Dacă părinţii sunt prea obosiţi, pot recurge la o înregistrare: fie a vocii lor, fie
la un audiobook pentru copii, şi este de preferat să rămână în încăpere până la finalul poveştii. De asemenea,
sunt de evitat situaţiile în care părinţii îşi pedepsesc copiii prin a nu le spune povestea. Este mai indicat să
recurgă la o poveste cu morală sau cu o acţiune asemănătoare aceleia în care copilul a greşit.
De asemenea, este bine cunoscut faptul că poveştile fac parte integrată din copilăria celor mai mulţi copii.
Ele au funcţie ludică şi formativă, personajele constituind fie modele de urmat în viaţă, fie modele de evitat
pentru copii. Literatura de specialitate decelează poveşti care au fost construite de specialiştii psihologi pe baza
unor modele cognitiv-comportamentale. Aşadar, pe lândă toate calităţile pe care le au toate celelalte poveşti,
acestea au fost construite încât funcţia formativă să fie explorată la maximum. Prin poveştile raţionale se
identifică şi modifică credinţele iraţionale care pot genera patologie şi suferinţă copiilor şi, de asemenea, în
paralel, se asimilează credinţe raţionale, acestea din urmă fiind generatoare de stări de sănătate psihică,
emoţională şi comportamentală pentru copii, ajutându-i să se dezvolte armonios. O carte relevantă în acest sens
este Poveşti raţionale pentru copii, de Virginia Waters.
Aşadar, oricât de ocupat ai fi ca părinte, fă-ti timp să îi citeşti copilului măcar o poveste, seara, înainte de
culcare. La vârsta şcolară mică, citirea unei poveşti înainte de culcare este un obicei care îl va ajuta pe copil
să adoarmă mai repede şi, în acelaşi timp, vă veţi apropia mai mult unul de celălalt.
Poveştile sunt cea mai buna modalitate de îmbogăţire a vocabularului, de a aduce copilul faţă în faţă cu
situaţii pe care nu le-a mai întâlnit, îi oferă modalităţi de rezolvare pentru conflicte pe care le va avea mai târziu
şi îi deschid copilului orizontul spre aventură şi cunoaştere.
Cititul unei poveşti în fiecare seară creează un ritual de care orice copil are nevoie. Tu şi copilul veţi trăi
astfel o experienţă deosebită şi în mintea lui se vor crea amintiri pe care le va păstra toată viaţa. Primele cărţi şi
poveşti de seară, pot fi citite copilului de la 7-9 luni. E vorba de cărţi de pânză, de cele mai multe ori, care au
texturi diferite şi foşnesc, au pagini cu zone reflectorizante sau clopoţei care îi atrag atenţia copilului. E primul
pas în crearea unui ritual frumos.
Când e mai mare, copilul are nevoie de cărţi cartonate sau produse dintr-un plastic moale; sunt genul de
cărţi cu animale, culori sau care prezintă diferite fenomene ale naturii. Apoi, după 1-2 ani, vine vremea
poveştilor. Înainte de culcare, alege tu o poveste sau roagă-i pe copii să o facă. Ei vor lua rugămintea ta ca pe o
sarcină deosebit de importantă. Dacă ai mai mulţi copii, de multe ori nu vor alege aceeaşi poveste, aşa că va
trebui să citeşti câte o poveste pentru fiecare, astfel încât să nu se simtă nimeni nedreptăţit.
De multe ori copiii doresc să le citeşti aceeaşi poveste iar şi iar, parcă la nesfârşit. Nu te opune acestui
obicei, este absolut normal - micuţii se ataşează de personaje şi vor să le audă aventurile mereu, mereu.
Încearcă să aveţi discuţii scurte pe marginea poveştii, explică-le anumite comportamente sau întâmplări. Ai
grijă ca povestea să aibă un subiect potrivit pentru vârsta copilului, să fie o carte cu ilustraţii bogate, detaliate şi
relevante pentru textul care le însoţeşte, cartea să fie bine făcută şi rezistentă si, nu în ultimul rând, morala ei să
fie în concordanţă cu ideile în care vrei să îţi creşti copilul. Acestea sunt şi criteriile după care trebuie să
cumperi cărţi, pentru a nu cheltui bani aiurea.
La vârsta şcolară mică, basmele sunt poveştile preferate ale copiilor. Astăzi există o mulţime de cărţi cu
basme, de la cele populare până la clasicle poveşti Disney, cărţi atât de bine ilustrate că parcă ne plac şi nouă,
adulţilor. Deşi unele dintre poveşti îţi pot părea prea dure (de exemplu Capra cu trei iezi sau Scufiţa Roşie),
trebuie să ştii că, deşi tratează subiecte pe care tu, ca parinte, de obicei le eviţi (subiecte precum moartea, boala,
suferinţa, răutatea), poveştile au marea calitate de a avea întotdeauna un final fericit. Personajele care reuşesc în
poveşti sunt, de cele mai multe ori, mici şi sărace, bune la suflet şi iubitoare. În poveşti, principiile morale
triumfă întotdeauna, şi nu răul.

Împrăştie binele în dreapta şi în stânga ta, pentru ca mai târziu să-l regăseşti!
Povestea de seară este o metodă care poate rezolva în mod eficient problema somnului la copii.

586
 DE LA GRĂDINIŢĂ LA ŞCOALĂ
Prof.înv.preşc.Cîmpian Eugenia
Col.Naţ.”I.M.Clain”- G.P.N.Nr.2, Blaj

Orientarea procesului educaţional spre prima perioadă a formării, spre vârsta copilăriei, a rămas una din
achiziţiile fundamentale ale ştiinţelor educaţiei. Educaţia preşcolară urmăreşte formarea unui anumit nivel de
dezvoltare fizică, intelectuală, morală, voliţională a copilului, asigurând formarea aptitudinii de şcolaritate.
Aptitudinea de şcolaritate, presupune, pe lângă capacităţile, abilităţile, priceperile şi deprinderile formate,
dobândirea unei maturizări care să îl facă pe copil apt pentru activitatea de învăţare de tip şcolar.
Pe de altă parte, cercetările în domeniu arată că cel mai mare beneficiu al educaţiei timpurii apare în
planul non-cognitiv. Au fost identificate multe relaţii pozitive şi semnificative între frecventarea grădiniţei şi
comportamentele centrate pe sarcină, dezvoltarea socio-emoţională, motivaţia şi atitudinile pozitive faţă de
învăţare.
Accentul cade în preşcolaritate pe dimensiunea formativă a pregătirii, deoarece nu însuşirea unui
volum mare de cunoştinţe îl face pe copil apt pentru şcoală, ci mai ales dobândirea unor capacităţi, abilităţi şi
operaţii intelectuale necesare actului de cunoaştere care favorizează învăţarea. Educaţia preşcolară are menirea de
a oferi copiilor o serie de experienţe de învăţare care să le uşureze integrarea în învăţământul primar.
Asigurarea continuităţii între grădiniţă şi şcoală implică mai multe aspecte: cunoaşterea
particularităţilor psihologice ale vârstei preşcolarului şi şcolarului mic, precum şi implicaţiile pedagogice ale
învăţării; abordarea cu atenţie deosebită a conţinutului ale cărui baze se pun în preşcolaritate, reluat fiind, la un
alt nivel în învăţământul primar; strategia didactică utilizată, concretizată într-o varietate de metode, procedee şi
mijloace de învăţământ care să faciliteze transmiterea conţinutului şi formarea unor abilităţi.
O trecere reuşită a preşcolarului în învăţământul primar depinde, în mare măsură, de felul în care este
abordată problema jocului, ca activitate de bază a preşcolarului şi totodată ca modalitate de iniţiere treptată în
procesul complex al învăţării.
Ca activitate de bază a copilului, jocul poate contribui la formarea unei atitudini pozitive faţă de
muncă. La preşcolari, cea mai adecvată modalitate de formare a interesului pentru muncă o constituie îmbinarea
acţiunii cu jocul.
Este necesară o perioadă de tranziţie de la la joc la muncă, de la jocul preşcolarului, la munca
şcolarului. Şi cum “munca” de bază a şcolarului este învăţarea, pentru ca relaţia joc-învăţare să fie firească, se cer
respectate următoarele condiţii: jocul să conţină elemente de învăţare, iar învăţarea însăşi să conţină elemente de
joc. Cu alte cuvinte, copilul trebuie să se joace învăţând şi să înveţe jucându-se.
În orice domeniu de activitate este necesară cunoaşterea proprietăţilor materialului prelucrat, pentru a
utiliza uneltele cele mai potrivite şi tehnologia adecvată. Aceasta se impune ca o cerinţă logică, cu atât mai mult
în domeniul educaţiei, unde se “modelează” materialul uman care are o multitudine diversă de variante
comportamentale.
Cunoaşterea personalităţii copilului nu reperezintă un scop în sine. Educaţia şi activitatea de studiere
şi cunoaştere a copilului constituie un proces unitar: educatorul cunoaşte copilul educându-l şi îl educă mai bine
cunoscându-l.
Necesităţile curente ale activităţii instructiv-educative impun cerinţa de a cunoaşte cât mai bine personalitatea
pe care o prelucrăm pentru a gasi mijloacele şi strategiile cele mai eficiente. Aşadar, copilul trebuie cunoscut
pentru a dirija, cu cât mai multe şanse de succes, dezvoltarea personalităţii lui.
Preocuparea pentru studierea şi cunoaşterea personalităţii copilului se impune cu mai strictă necesitate la
începutul operei de formare a acesteia. Învăţătoarea preia copilul de la educatoare, cu o anumită experienţă
dobândită de acesta: cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi cu o “biografie” a personalităţii deja elaborată.
Pentru a facilita cunoaşterea personalităţii copilului de către învăţatoarea care va prelua copilul sunt necesare
activităţi de colaborare grădiniţă-şcoală: vizite ale elevilor în grădiniţă, vizite ale preşcolarilor la şcoală, ateliere
comune de creaţie, prezentarea/vizionarea unor spectacole de teatru de păpuşi – pe parcursul cărora preşcolarii

587
pot fi observaţi în cele mai spontane manifestări şi de asemenea, sunt furnizate alte date comportamentale
prealabile.
O alta finalitate a acestor activitati o constituie familiarizarea prescolarilor cu spatiul şcolar, cu rechizitele şi
activitatea şcolară, care să contribuie la formarea unei atitudini pozitive faţă şcoală.

BIBLIOGRAFIE:
1. Cerghit, I.; Neacşu, I.; Negreţ- Dobridor, I.; Pânişoară, I.-O. – Prelegeri pedagogice, Editura Polirom, Iaşi,
2001
2. *** Curriculum pentru învăţământul preşcolar, Editura Didactica Publishing House, Bucureşti, 2009
3. Şchiopu, Ursula – Psihologia copilului, E.D.P., Bucureşti, 1967

588
 ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA MOTIVAŢIEI ŞCOLARE
Înv. Cincu Bianca
Școala Gimnazială ,,Ion I. Graure”, Bălteni, Olt

Arta educaţiei constă în a nu impune cerinţele necesare cu forta, ci în a-i explica copilului
necesitatea lor, cât şi în a-i da copilului libertatea de a alege din mai multe variante.
Condiţia indispensabilă a împlinirii copilului este sentimentul de a fi în securitate şi iubit. El
trebuie să simtă că i se oferă tandreţe consecventă, că i se acceptă rezultatele de la şcoala (chiar
dacă nu sunt întotdeauna strălucite) şi caracterul său (oricât de dificil ar fi).
Dacă părinţii şcolarului mic dau dovadă de înţelegere, îl încurajează cu afecţiune (niciodată nu
va fi mustrat cu mânie) şi îi atribuie progresiv independenţă, vor constata că el va accepta cu uşurinţă
normele de disciplină ale procesului de învăţământ.
La şcolarul mic este încă foarte pronunţată dorinţa de a fi pe placul celor mari (părinţi şi
dascăli). Ambiţiile părinţilor pentru copilul lor trebuie să fie în limite rezonabile, pentru a nu-i cere mai
mult decât îi permit capacităţile lui intelectuale. Solicitările la care el nu face faţă îi dau un sentiment
de insecuritate.
Criticile aspre, pisălogeala, batjocura, comparaţiile defavorabile nu-l stimulează pe copil în a
învăţa. Pe de altă parte se vor evita laudele excesive care pot duce la teama de eşec.
Trebuie să se cultive la şcolar bucuria de a învăţa, de a descoperi, de a crea. Această
trăsătură există în el, a exersat-o în primii 6 ani ai copilăriei sub forma jocului.
Copilul trebuie "învăţat să înveţe". Dincolo de a deprinde să citească şi să socotească, a învăţa
înseamnă să aibă o activitate dirijată, să amâne satisfacţia propriilor dorinţe şi să lucreze pentru
scopuri mai îndepărtate.
Copilul trebuie să înveţe să fie perseverent, să capete gustul lucrului bine făcut. Va fi încurajat
să încerce mereu şi să repete, ajutat de părinţi în mod discret, pentru a evita insuccesul.
Pe măsură ce se desăvârşeşte cunoaşterea, şcolarul va dobândi gândirea logică, va învăţa să
aprofundeze un subiect, să stabilească analogii, diferenţe, cauze şi efecte, să caute
explicaţii, devine capabil să gândească critic despre ceea ce aude sau vede în jur, despre ceea ce
spun şi fac părinţii.
În această perioadă părinţii se vor abţine de a-l trata prea autoritar, de a-l culpabiliza pentru
orice gest. În raporturile dintre părinţi şi copii este bine să fie un "dialog" permanent, adesea de la
egal la egal.
Asemenea relaţii se răsfrâng favorabil asupra atmosferei din familie cât şi asupra
randamentului şcolar.
Copiii din familii cu nivel intelectual ridicat învaţă mai bine decât colegii cu aceeaşi dotare
intelectuală dar care provin din familii "cu probleme".
Dintre factorii care influenţează randamentul şcolar amintim:
a) armonia dintre membrii familiei;
b) familia să împărtăşească şi să trăiască atât "necazurile" cât şi satisfacţiile copilului;
c) interesul familiei pentru instrucţia şcolară;
d) să fie accesibil, direct şi natural în discuţiile cu copilul;
e) în orice discuţie cu şcolarul, să accepte "dialogul" şi să aibă curajul să recunoască
eventualele greşeli;
f) prin fapte să constituie un exemplu pentru şcolar;
g) să se evite contradicţiile dintre părinţi în problemele copiilor.

589
 Este important ca părinţii să ţină legătura cu şcoala pentru a fi la curent cum se desfăşoară copilul
la şcoală şi pentru a evita absenteismul. Absenteismul „nemedical” creşte cu vârsta si de cele mai
multe ori se datorează neglijenţei familiei.
În concluzie, constelaţia familială prin reţeaua ei de relaţii şi sistemul de valori, influentează
adaptarea şcolară, ca atare fiţi foarte atenţi cum vă purtaţi cu copilul/copii dumneavoastră pentru că,
de fapt, le determinaţi evoluţia în viaţă.

Sursă: “Dacă îţi pasă de copilul tău” - A. Orban, Ed. All, 2007

590
 EFICIENŢA RELAŢIEI FAMILIE-GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ—PREMISĂ A
PROCESULUI INSTRUCTIV-EDUCATIV DE CALITATE

PROF. ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR:PIŞCORAN MONICA

-Şcoala Gimnazială ,, Mihai Viteazu” Valea Chioarului
PROF. CÎNDEA SIMONA- Şcoala Gimnazială ,, Gheorghe Lupan” Groşi

Educaţia este o acţiune socială care se desfăşoară întru-un cadru instituţionalizat şi nu numai. În
categoria factorilor educaţionali putem include şcoala, familia, instituţiile cultural-educative, mijloacele mass-
media, etc. Atunci când copilul este integrat într-unul din aceste medii ,asupra sa se vor exercita diverse
influenţe educative. Nu trebuie pierdut din vedere că mediul familial este universul natural al celor mici , este
primul cadru de socializare al lor şi nevoia sprijinirii părinţilor în educare este importantă. Copilul, la început îşi
petrece cea mai mare parte a timpului în familie. Legătura dintre copil şi cei din casa sa este extrem de
puternică. Familia e scena principală din viaţa copilului; e nucleul social în care până la o anumită vârstă se
reflectă întreaga viaţă socială. Totuşi, uşor, uşor influenţa educaţională a grădiniţei creşte în intensitate, până ce
devine dominantă. Copilul acum se dezvoltă într-un alt mediu dar absorbţia lui în instituţia preşcolară i-a
solicitat toate posibilităţile de adaptare. Munca educatoarei trebuie să fie continuată susţinută şi întărită de
familie. Atmosfera creată aici dar şi exemplul personal ajută ca valorile morale precum cinstea, omenia,
sinceritatea, demnitatea, etc, să fie „receptate” de cei mici zi de zi. Părinţii, bunicii, fraţii şi mai târziu
educatorul, învăţătorul sau profesorul oferă modele care vor fi asimilate prin imitaţie.
Necesitatea colaborării grădiniţă- familie rezidă din obiectivul comun pe care îl au cei doi factori
educaţionali:asigurarea unui sistem unitar de cerinţe de instruire şi educare a preşcolarului. Nu vor exista
rezultate pozitive ale actului educaţional dacă nu există corelare perfectă între influenţele educative.
Dacă familia este primul mediu educativ, grădiniţa este primul factor de socializare instituţionalizat. La
relaţiile de tip afectiv din familie sunt adăugate relaţii noi,care impun o anumită distanţă socială între copil şi
adult şi o schimbare a mediului de trai.. Cadrul didactic trebuie să aibă abilitatea să determine părintele să
colaboreze şi să înţeleagă care este adevăratul rol al programelor educative oferite de învăţământul preşcolar,
primar gimnazial etc Dintotdeauna trecerea de la un ciclu de învăţământ la altul a semănat cu un hop pe care
copiii l-au resimţit şi îl resimt.
Este o trecere de la un mod la altul de învăţare, de la un singur cadru didactic la o pluritate de profesori, de
la un sistem de notare la altul. Pentru a diminua ideea de prăpastie între ciclurile şcolare este recomandat
realizare unor parteneriate educaţionale. De asemenea parteneriate educaţionale se pot realiza între şcoală şi
familie. Relaţia de parteneriat constă în coordonarea acţiunilor între părinţii şi cadre didactice astfel încât
obiectivele de realizat, metodele folosite, formele de organizare şi de evaluare să fie comune.
Deci cadrul didactic trebuie ca mai întâi să se întrebe care sunt valorile şi atitudinile faţă de şcoală pe care
fiecare familie le transmite, care e stilul de influenţare, de atmosferă familială. Apoi pornind de la faptul că
părinţii sunt eficienţi în formarea unor deprinderi la proprii copii dar şi cei mai interesaţi faţă de progresul
copiilor, educatorul trebuie să găsească modalităţi prin care părinţii pot fi motivaţi pentru a-şi asuma şi a
practica efectiv rolul de parteneri ai şcolii în actul educativ.
În educaţie un rol important îl are empatia, capacitatea de a te transpune în gândurile şi sentimentele celuilalt.
Atunci când există empatie între învăţător-elevii săi şi părinţii acestora ei se află pe aceeaşi lungime de undă,
procesul de predare-învăţare-evaluare se desfăşoară firesc, fără blocaje iar rezultatele sunt superioare.
Procesul educaţional este un act de socializare, de culturalizare, de formare şi dezvoltare a personalităţii dus
la îndeplinire de echipa didactică. Şcoala nu poate să rămână izolată, ea trebuie să se integreze şi să pătrundă în
spiritul comunitar, căci comunitatea nu înseamnă altceva decât să fii şi să te simţi în contact cu ceilalţi.
În concluzie e nevoie de o colaborare între partenerii educativi din comunitate-părintii elevilor,primărie,
bibliotecă, biserică, etc pentru a aborda educaţia valorică din perspectiva afectivităţii, atitudinilor, valorilor şi
motivaţiei care stau la baza unei convieţuiri democratice şi integrării în comunitate

591
 GRĂDINIŢA , ŞCOALA, FAMILIA, SOCIETATEA- ÎMPREUNĂ PENTRU BINELE
COPIILOR NOȘTRI

Autor: Prof. Cînipeanu Ionica

Grădinița Gemenele, Jud. Brăila

Este cunoscut faptul că reușita copiilor noștri depinde de câțiva factori importanți care pot influența
dezvoltarea acestora în condiții prielnice: grădiniţa , şcoala, familia, societatea. Asigurarea unui parteneriat
real între aceşti factori, implicarea tuturor în realizarea unei unităţi de cerinţe, va duce implicit la o educaţie
corectă a copiilor, la evitarea erorilor în educaţie şi la soluţionarea problemelor inerente care apar.
„Omul nu poate deveni om decât prin educaţie” spune Imanuel Kant, educaţia pe care copilul o
primeşte, desigur, în familie, grădiniţă, școală şi comunitatea locală.
Un om bine format şi educat va face faţă oricând provocărilor, se va alinia cu succes cerinţelor
societății, iar liantul acestei formari o reprezintă o bună relație, o bună comunicare între educatoare-învățător-
profesor-părinți- societate, ca o condiție a reușitei copiilor noștri.
Pregătirea pentru viaţă a omului de mâine începe din primele luni de existenţă şi primii care sunt
chemaţi să pună bazele educaţiei sale sunt părinţii , familia . În etapa preşcolarităţii , părinţii vor observa că
întreaga responsabilitate faţă de reuşita în procesul educaţiei copiilor este aceea de a asigura acestora atât
condiţiile materiale necesare dezvoltării psihofizice, cât şi bazele trainice ale întregii formări, temelie pentru
viitoarea personalitate adultă.Un bun dobândit, câştigat de copil în primul rând în familie , este comportamentul
moral ca rezultat al unui sistem de cerinţe precise , categorice dublat de un permanent respect pentru copil care
trebuie să simtă iubirea , grija şi înţelegerea părinţilor.
După familie, un alt rol foarte important îl are grădinița și apoi școala.
Legătura grădiniţă-şcoală are dublu sens, scopul acesteia fiind continuitatea dezvoltării copilului şi
continuitatea procesului muncii educaţionale. Unii specialişti afirmă că pregătirea pentru şcoală înseamnă
asigurarea de condiţii pentru ca preşcolarul să poată deveni beneficiarul real al dialogului educaţional, pentru
introducerea şi menţinerea stării de comunicare psihologică între copil şi educator.
Raţiunea educaţiei copilului , din perspectiva familiei dar şi din perspectiva grădiniţei și a școlii nu
poate fi alta decât aceea de a produce modificări pozitive , neîntrerupte în fiinţa fiecărui om , cu scopul formării
unui tip de personalitate solicitat de condiţiile prezente şi de perspectivă ale societăţii.
Premisa de la care trebuie să pornească acţiunea de educaţie este unitatea , continuitatea şi competenţa în
munca educativă , de aceea colaborarea permanentă între educatoare, învățătoare, profesori și părinți, precum și
schimburile de experiență, lectoratele cu părinții sunt foarte importante pentru asigurarea acestei continuități.
Nu numai familia, grădinița, școala ci şi comunitatea participă la formarea micului cetăţean. În preşcolaritate
se poate vorbi de punerea bazelor conduitei morale , a normelor morale , a virtuţilor prin contactul direct cu
biserica . Acestea se conturează cu atât mai bine dacă, odată cu participarea la slujbele religioase , se realizează
şi o activitate opţională presărată de elemente de educați religioasă , în care accentul se va pune pe pilde şi
povestiri religioase , nu neapărat pe învăţătură ortodoxă , din care preşcolarul poate desprinde noţiunile de
bine, rău, adevăr, milostenie, dreptate.
Contactul cu instituţiile de cultură (bibliotecă , muzeu , teatru ) poate dezvolta micului cetăţean gustul pentru
frumos , pentru valoare , pentru prevenirea şi înlăturarea kitsch-ului care-l înconjoară . Educatoarea îl poate
îndruma , în acest sens , atât în activităţi obligatorii cât şi prin activități opționale sau activități extrașcolare.
Apariţia trăirilor şi sentimentelor morale este posibilă numai prin contactul individului cu realitatea
morală , cu fapte şi întâmplări în care imperativele morale se exprimă . Buna cunoaştere a ceea ce trebuie să
primească şi primeşte concret din partea familiei , completată cu o muncă metodică , pe baze ştiinţifice , în
grădiniţă și în școală, la care se adugă și influențele pozitive ale societății, în condiţiile unei bune colaborări
permanente dintre acestea, reprezintă baze în munca de formare a copilului .

592
 Societatea de mâine în mâinile noastre

Profesor matematica: Coralia Cioara

Școala Gimnazială Nr. 1 Tărian

Copilul vine pe lume cu un bagaj genetic dobândit de la părinți dar in rest imaculat, deschis să învețe tot
ceea ce sunt dispuși cei din jurul său să îi ofere.El este o coală alba de hârtie pe care toți cei din jurul său își pun
amprenta mai mult sau mai puțin în funcție de implicarea fiecaruia.De aceea fiecare din noi suntem
răspunzători pentru evoluția fiecărui copil din preajma noastră și pentru formarea lui ca adult, ca membru al
societății de mâine.
Fie că avem calitatea de părinte, dascăl sau alt rol în comunitatea în care trăim fiecare vom regăsi ceva
din noi în copilul care ne stă în prajmă și ne va imita și copia la tot pasul,pentru că cel mai mult copiii învață
prin imitarea celor ce îi înconjoară.
Vorbind din punctual de vedere al unui dascăl ,menirea acestuia este de a forma copiii și de a-și împleti
destinul cu al lor. În spatele unui dascăl se ascunde fie un educator, un învățător sau un profesor toți având
aceași menire: de a sculpta caractere, a îndruma și a forma oameni,care la randul lor vor deveni societatea de
maine si vor deveni formatori ai generatiilor viitoare. La bazele fiecărui om bogat sau sărac, celebru sau nu, se
află dascălul. Acesta devine adevărata pârghie între copil şi lumea înconjurătoare deschizând astfel nenumărate
posibilităţi de însuşire a unor cunoştiinţesi de formare a unui adult pregatit pentru viata si bine adaptat
cerintelor societatii si comunitatii un care traieste. Fiecare dintre noi “venim” pe acest pământ cu un anumit
scop. Darul primit de la D-zeu este pentru noi, dascălii, acela de a-i învăţa pe alţii. Se spune că dascălii au
apărut în această lume fiind înzestraţi cu anumite calităţi: puritate, lumină şi căldură sufletească. Datorită
competenţei, înţelepciunii şi respectului faţă de ei, reuşim să creştem în ochii elevilor astfel încât ajung “să ne
ridice pe o treaptă existenţială, pe un piedestal”. De aceea, avem datoria sacră de a nu-i dezamăgi nici o clipă şi
sub nici o formă, nici acum şi nici mai târziu,fiid astfel modele demne de urmat.
Bazele educației se pun încă de acasă,din familie și continuă o dată cu începerea primei forme de
învățământ: grădinița. Dacă in familie copilul dobândește începând cu primele luni de viață noțiuni elementare
de comportament,limbaj si igiena , la grădiniță el va face cunoștință cu activitățile și obiectele ce stimulează
gustul pentru investigație, îl provoacă să se exprime și propune, incipient, angajarea în relații sociale de grup.
Adaptându-şi metodele la formele particulare ale vieţii mentale ale copilului, grădiniţa încearcă să răspundă
specificului activităţii fiecărei vârste şi să identifice mijloacele şi activităţile necesare pentru o dezvoltare
complexă a forţelor infantile în vederea maturizării lor.Educatorii au ca scop conturarea educării și a creșterii „
puiului de om”, dăruindu-i înțelegere, căldură și înțelepciune pregătindu-l în acest fel pentru următoarea etapă
din viața lui: școala.
Aici copilul nu doar că schimbă mediul, îi sunt impuse reguli noi, se integrează într-o nouă comunitate
de elevi, cu care va împărți adesea 8 ani de școală. Aici viața de elev începe să prindă contur. Învățătorul preia
și continuă educarea elevului primită pe parcursul grădiniței. Este foarte importantă legătura dintre învățător –
educator tocmai pentru a se realiza o bună educație a elevului cu respectarea particularităților individuale ale
fiecăruia și cu un caracter de continuitate. Educatorul informează învățătorul despre particularitățile învățării
fiecărui copil si despre nevoile speciale acolo unde este cazul. Adesea această legătură se pierde, copiii ce
formează colectivul claselor primare venind adesea din grădinițe diferite, dar munca depusă de educator poate
facilita sau îngreuna munca învățătorului. Copilul trebuie deja să dobândească gândirea logică, să-i fie
conturată creativitatea pentru a putea face față noilor provocări.
Educația școlară putem spune că începe o dată cu clasele primare. Aici elevul învață literele, numerele,
învață să citească, să numere, să socotească dezvoltând aceste abilități pe parcursul tuturor anilor cu ajutorul
învățătorului de la clasă. Acesta din urmă trebuie să aibă pe lângă calități morale și pedagogice și o bună
pregătire în domeniu. Precum părintele deschide porțile spre lume copilului sau,educatorul pregătește copilul
pentru clasele primare, învățătorul pune bazele materiilor școlare, copilul învață la școala să fie notat în funcție
de pregătirea sa, formându-se și pregătindu-se astfel pentru un nou ciclu de învățare, clasele gimnaziale.
593
Obișnuiți cu învățător, elevii suferă o trecere destul de bruscă în clasa a V-a, unde fiecare materie are profesorul
ei, iar învățătorul este înlocuit de diriginte.
Ca profesor de matematică, consider existențială relația învățător – profesor și mai ales vitală pentru o
buna viață de școlar a elevului. Deoarece programele școlare diferă de la o clasă la alta și pentru că adesea
timpul nu ne permitem să reluăm materia sau lecția ce a mai fost cândva predată și ne forțează să aprofundăm
cunoștințele elevilor și să aducem noutăți, activitatea învățătorului și bazele copilului joacă deci un rol extrem
de important.
Precum în cazul unui copăcel ce crește, iar coroana lui dezvoltându-se tot mai mult, roadele sale
solicitându-l încontinuu, o imensă importanță o joacă rădăcina acestuia, la fel și în viața elevului, cerințele cresc
pe măsură ce înaintează în vârstă. Dacă acesta nu deține bazele cunoștințelor se pierde treptat ajungând să
deteste ceea ce învață, simțindu-se împovărat, renunțând astfel să mai încerce sa progreseze.
Pe parcursul întregii formari ca elev,referindu-ne aici la aspectele cognitive si concomitent ca individ al
comunității in care trăiește, responsabilitatea de formatori se împarte in mod egal intre familie, grădinița ,școala
si comunitate, efortul cumulat al tuturor având ca rezultat un individ matur adaptat cerințelor vieții si societății.
Relația dintre toți acești formatori a căror munca se împletește continuu pe parcursul modelarii micuțului pui de
om care va deveni viitorul cetățean ,joacă deci un rol crucial în soarta fiecăruia. Fiecare dintre aceștia are rolul
de a pregăti copiii de azi pentru pașii următori din treapta vieții lor și de a le ușura trecerea de la un pas la altul.

594
 Importanţa cunoaşterii mediului înconjurător în grădiniţă

Prof. înv. preşc. Ciobancă Genoveva

Şcoala Gimnazială ,,Ştefan Luchian“ Moineşti
Grădiniţa P.P.,,Ion Creangă“ Moineşti

Mediul înconjurător în care copiii îşi desfăşoară activitatea, prin variatele lui aspecte, constituie un prilej
permanent de influenţare asupra personalităţii acestora.
Mai întâi de toate, mediul ambiant oferă copilului posibilitatea de a veni mereu în contact cu ceva nou
pentru el, care îi stârneşte curiozitatea, dorinţa de a-l cunoaşte. Din contactul cu obiectele şi jucăriile sale, cu
lucrurile personale şi cele ale adulţilor, apar diferite întrebări din care rezultă că preşcolarul se interesează de
denumirea, calităţile sau provenienţa lor. Adulţii în familie, cât şi educatoarele la grădiniţă, trebuie să satisfacă
aceste interese. Prin răspunsul dat se transmit atât cunoştinţele solicitate de copil cât şi cuvintele cu privire la
atitudinea pe care trebuie să o aibă copilul faţă de fiecare lucru sau fiinţă. Cu alte cuvinte, concomitent cu
transmiterea de cunoştinţe, se formează copilului o atitudine corespunzătoare, un anumit mod de comportare.
Astfel, se înlesneşte cunoaşterea treptată a mediului înconjurător, ca şi integrarea din ce în ce mai
corectă a copilului în acest mediu. Totodată, noile cunoştinţe dobândite devin un îndreptar preţios al acţiunilor
întreprinse ulterior.
Curiozitatea pe care copiii o manifestă faţă de fenomenele naturii trebuie menţinută şi transformată într-
o puternică dorinţă de a o cunoaşte şi înţelege din ce în ce mai bine. Observarea sistematică a dezvoltării şi
schimbării în timp a plantelor, a creşterii şi îngrijirii animalelor, educă atenţia, spiritul de observaţie
deprinderea de a sesiza schimbările din natură şi dorinţa de a cunoaşte cauzele acestora. Noile cunoştinţe
transmise copiilor cu prilejul observării diferitelor fenomene ale naturii sunt înţelese şi memorate cu multă
uşurinţă.
Răspunzând la întrebările preşcolarilor, educatoarea trebuie să le explice fenomenele respective în
raport cu capacitatea lor de înţelegere.
Astfel, orizontul de cunoaştere al copiilor se îmbogăţeşte treptat, ceea ce permite să înţeleagă că plantele
şi animalele au nevoie de anumite condiţii de dezvoltare ( hrană, căldură, lumină, adăpost ), că trebuie îngrijite
de om; sau că fiecare fenomen este rezultatul unei cauze, că fenomenele sunt legate între ele şi depind unele de
altele.
Înţelegerea treptată, pe baza cunoştinţelor transmise de educatoare, a fenomenelor naturii, a
interdependenţei dintre ele, a cauzelor care le-au provocat contribuie din plin la însuşirea de către copii a unor
elemente ştiinţifice despre natură.
Observarea sistematică a naturii de către copii, sub îndrumarea educatoarei contribuie la îmbogăţirea
cunoştinţelor lor, la înţelegerea adecvată a fenomenelor naturii, la dezvoltarea spiritului de observaţie, a gândirii
şi limbajului. Observând natura, copiii pot, de asemenea, sub îndrumarea adultului să sesizeze frumuseţile ei şi
să o îndrăgească. În felul acesta li se educă simţul estetic, sentimentul de admiraţie, de dragoste şi mândrie
pentru bogăţiile şi frumuseţile naturii patriei noastre.
De asemenea, mediul înconjurător oferă copiilor şi alte posibilităţi de cunoaştere. Este vorba de
cunoaşterea muncii oamenilor, a diferitelor meserii, a rezultatelor activităţii umane în diferite domenii. Prin
însuşirea de noi cunoştinţe despre aceste aspecte ale vieţii sociale, copiii îşi lărgesc orizontul, îşi dezvoltă
interesul pentru cunoaşterea activităţii omului, li se educă dragostea şi respectul faţă de om şi de rezultatele
muncii lui.
Un alt aspect al vieţii sociale care place mult copiilor şi care le dă posibilitatea să trăiască sentimente
puternice contribuind din plin la educarea dragostei faţă de poporul nostru, faţă de datinile şi obiceiurile
românilor, faţă de sărbătorile naţionale.
Pe fondul acelor trăiri intense, educatoarea transmite copiilor cunoştinţe despre ceea ce reprezintă
fiecare eveniment, motivele pentru care este sărbătorit.
Dezvoltarea copilului pe plan psihic este condiţionată de mai mulţi factori. Sub influenta jocului şi a
activităţilor programate (observarea fenomenelor din natură şi a realităţilor sociale, construcţii, modelaj, desen.

595
etc.) precum şi îndrumărilor educatoarei, la copil apar particularităţi psihice noi. Experienţa lor cognitivă se
amplifică, sfera reprezentărilor se extinde, operaţiile gândirii devin mai complexe.
Vârsta preşcolară mare ( 5 – 6 ani )
a) Procesele cognitive - percepţia se detaşează de situaţiile concrete, diferenţiate prin intermediul
acţiunilor obiectuale. Rolul lor însă nu trebuie subestimat. Copilul doreşte să ştie cât mai multe, pune
nenumărate întrebări, experimentează, pune mâna pe toate, ridicându-se de fiecare dată deasupra lui înşişi. El
învaţă să examineze obiectele operând cu diverse criterii: formă, culoare, mărime.
Este interesant de observat că, potrivit datelor care analizează convorbirile dintre copil şi adult,
iniţiatorul dialogului a fost de două ori mai mare din partea copilului. Copilul nu numai că iniţiază convorbirea
dar mai elaborează şi forma dialogului pe care îl conduce iar adultul doar se adaptează la demersul acestuia.
b) Procesele afectiv - motivaţionale - viaţa afectivă a copilului atinge nivelul corespunzător pregătirii
lui pentru şcoală. Emoţiile şi sentimentele devin mai bogate în conţinut. Sentimentele de integrare socială şi de
prietenie sunt mai accentuate decât cele de dominare şi de agresivitate. Relaţiile de ostilitate făţişă cedează
celor de empatie, competiţie, cooperare şi prietenie. şi Important este că în grădiniţă relaţiile socio -
afective să-l elibereze pe copil de egocentrismul subiectiv, să-i formeze capacitatea de apreciere şi
autodepăşire tot mai obiectivă potrivit cerinţelor morale. Preşcolarul trebuie să-şi simtă ceea ce ştie că este bine
de făcut şi să evite să facă ceea ce ştie şi simte că este rău. In felul acesta, încă din grădiniţă se cultivă
concordanţa necesară între cunoştinţe - trăiri afective - acţiuni săvârşite, în procesul de formare morală a
preşcolarului.
c) Dezvoltarea voinţei şi a conduitei socio - morale. Evoluţia accesibilă vârstei dobândeşte şi conduita
voluntară a preşcolarului mare. Copilul este capabil să renunţe la unele dorinţe imediate şi personale, în
favoarea unor scopuri cu o motivaţie socio-morală. Efortul voluntar se exersează prin depăşirea obstacolelor ce
se ivesc pe parcurs şi prin ducerea până la capăt a lucrului început. Se dezvoltă la copil capacitatea de a amâna,
de a aştepta şi chiar de a renunţa la ceva atractiv şi mult dorit. Această capacitate exprimă intensitatea
controlului volitiv asupra trăirilor afectiv-egocentrice. Însuşirea regulilor de comportare prezintă o mare
însemnătate pentru dezvoltarea voinţei şi conduitei socio-morale a preşcolarului.
Spre sfârşitul perioadei, preşcolarul începe să resimtă o atracţie foarte puternică spre şcoală, spre rolul
de şcolar. Imaginea de sine, proiectată în viitor, exercită o influenţă pozitivă asupra dimensiunilor actuale ale
individualităţii copilului. Faptul acesta atestă un indice şi un criteriu valoric obiectiv al maturizării psihologice
a copilului în sensul capacităţii lui de a desfăşura cu succes o nouă formă de învăţare de tip şcolar.
Pentru o reuşită deplină este necesar ca preşcolarul să trăiască experienţa de cunoaştere, să se angajeze
în procesul cunoaşterii să se implice în acest proces, să participe cu mult interes pentru a cunoaşte cât mai mult
din tainele naturii, din viaţa plantelor, animalelor, fenomenelor din natură, cât şi contribuţia omului la protecţia
mediului înconjurător.
Motivaţia alegerii acestei teme este şi constatarea privind starea actuală a mediului înconjurător.
Degradarea continuă a mediului înconjurător ce se petrece sub ochii noştri, este un element major al
unei ,,crize de civilizaţie" şi care se datorează tocmai intervenţiei omului în natură.
Acţiunile nefaste pe care le întreprinde omul: tăierea neraţională a pădurilor, distrugerea livezilor, viilor,
rezervaţiilor naturale, poluarea aerului, parcarea autovehiculelor în spaţii verzi şi spălarea lor cu detergenţi pot
fi înlăturate numai printr-o educaţie a generaţiilor actuale ce determină formarea unei concepţii ecologice.
De aceea, am considerat că trebuie conştientizată necesitatea protecţiei mediului, a ocrotirii vieţii în cele
mai variante forme ale sale.
Pentru aceasta am încercat să organizez şi să desfăşor cu multă atenţie întreaga mea activitate instructiv
- educativă, punând accent pe formarea deprinderilor practic-aplicative, formarea unui comportament pozitiv în
mediul înconjurător, cât şi formarea premiselor concepţiei ecologice.
A demonstra, a însemna, a arăta, a prezenta copiilor obiecte şi fenomenele reale sau înlocuitoarele
acestora, în scopul uşurării efortului de explorare a realităţii, a asigurării unui suport perceptiv suficient de
sugestiv pentru a face accesibile cunoştinţele respective.
,,În timpul demonstrării, copilul trebuie stimulat să urmărească obiectele şi fenomenele nu numai cu
simţurile ci şi cu mintea, să gândească, să interpreteze, să încadreze în sisteme, să realizeze o explorare
perceptivă mobilizând intelectul şi declanşând toate formele de acţiune, prin care se poate pătrunde în esenţa
lucrărilor".
596
 Pe parcursul activităţilor, am folosit aceasta metoda. Şi anume: demonstraţia cu ajutorul materialului
natural şi demonstraţia cu ajutorul acţiunii şi am ajutat copiii să înţeleagă noţiuni privind proprietăţi şi
transformări ale corpurilor.

Bibliografie:

Comănescu Maria, Gheorghe Doina, 1998, ,,Cunoaşterea mediului-grupa pregătitoare, ghidul educatoarei”,
E.D.P., R.A., Bucureşti;
Ivănescu Maria, 2008, ,,Educaţie ecologică şi de protecţia mediului. Ghid metodic pentru cadrele didactice,
învăţământ preşcolar-nivelul II (5-6/ 7 ani)”, Ed. Brevis Oradea;
Găişteanu Mihaela, 2003, ,,Psihologia copilului”, Ed. All, Bucureşti;
Goleman Daniel, 2007, ,,Inteligenţa emoţională”-ediţia a II-a, Ed. Curtea Veche, Bucureşti;
Voiculescu Elisabeta, 2001, ,,Pedagogie preşcolară” , Ed. Aramis, Bucureşti;

597
 RELATIA GRADINITA-SCOALA-FAMILIE-SOCIETATE

Prof.inv.prescolar.Ciobanescu Loredana –Gabi

G.P.P.,,Casuta de turta dulce’’,Constanta

Curriculum pentru invatamant prescolar ofera copilului venit in gradinita posibilitatea integrarii in
programul zilnic din gradinita si ,mai tarziu,in viata sociala.
Aceasta perioada din viata copilului aduce multe schimbari in plan relational,copilul interactionand cu alte
persoane.Solicitarile ivite odata cu intrarea copilului in gradinita dau nastere la diferite moduri de
simtire,gandire si actiune care pot influenta superficial sau profund comportamentele,care pot modifica
atitudinile,aparand diferite fenomele precum imitarea,cooperarea,conflictul,starea de entuziasm, stari
tensionale sau destinse.
Cunoasterea dimensiunilor psihosociale ale grupei de prescolari,ca grup social,este foarte importanta
pentru ca dimensiunile psihosociale ale grupei prefigureaza dimensiunile viitoarei clase de scolari.
Valorificand toate influentele educative,grupa poate devein un ,,colectiv’’ pe parcursul celor trei ani de la
gradinita.
Este necesar si foarte important sa cunoastem grupa de prescolari,analizata ca grup social,avand
caracteristici tipice,determinate de particularitatile de varsta ale prescolaritatii.
Primul grup prin care trece copilul este cel familial,apoi el va cunoaste si se va integra in grupurile de
joaca,in grupurile educationale,in grupurile de prieteni si ,mai tarziu,in grupurile de invatare.
Educatia isi pune amprenta pe formarra individului ca om,inca din prima zi de viata.Copilul se formeaza
spiritual in sanul familiei ,pe parcursul celor ,,sapte ani de- acasa’’.Familia, ca factor primordial de informare si
de creare a copiilor,il introduce pe copil in societate,implementandu-i practici educative,constructii cognitive.
Familia este mediul cel mai sanatos ,care are o influenta hotaratoare asupra individului.Un mediu
cald,calm,il va ajuta pe copil sa se dezvolte armonios.
Familia este cea care pune la dispozitia copilului primele modele sociale-conduitele si obiceiurile celor din
jur.Copilul va repeta,va imita oamenii din jur,va avea aceleasi pareri,idei,conceptii.El va mima si va gesticula
exact ca persoanele din jur.De aceea, este foarte important ca parintii copilului sa vorbeasca corect cu
acesta,pronuntand clar cuvintele,formuland propozitii corecte,din punct de vedere gramatical pentru a
facilita o invatare corecta si rapida a vorbirii.
Intreaga familie trebuie sa fie model de conduita si comportament pentru copil,contribuind,semnificativ
si hotarator,la conturarea profilului uman.
Dupa parcurgerea ,,celor sapte ani de-acasa’’,copilul paseste,cu bucurie si cu incredere,intr-o a doua casa-
Scoala.Scoala,ca prim factor al educatiei continue si sistematice,ofera tanarului in formare activitati
educative,dezvoltandu-i un caracter individual.
Scopul educatiei in scoala este dezvoltatea aptitudinilor,imbogatirea cunostintelor,familiarizarea cu noi
directii.
Cei care realizeaza toate activitatile din scoala sunt cadrele didactice care trebuie sa reprezinte adevarate
modele de urmat.
Pe traiectoria devenirii profesionale a fiecarui individ ,acesta trebuie sa aiba parte de formatori care sa-I
invete sa faca distinctie intre bine si rau,intre frumos si urat,intre moral si imoral si sa-i cultive convigeri care
sa fie benefice,nu numai pentru sine,ci pentru intreaga societate.
De asemenea,parteneriatul gradinita-familie,poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci cand
educatoarea se sfatuieste cu parintii.

598
 Toti parintii au nevoie de informatii de baza referitoare la copiii lor.Ei trebuie informati despre scopul de
baza al programului educativ si trebuie implicati in luarea deciziilor.
Parintii trebuie sa fie la curent cu progresul copilului lor,dar si cu perceptia pe care o are gradinita despre
calitatile si problemele copilului.
Educatoarea va sugera parintilor modalitati prin care isi pot ajuta copiii acasa.
Copiii veniti in gradinita pot avea dificultati de adaptare.Cauzele acestora pot fi identificate de
educatoare,impreuna cu parintii.
Colaborarea gradinita-familie are numeroase forme in care activitatea propusa conduce la cresterea si
educarea copilului.
In concluzie,putem afirma ca reusita privind devenirea umana a copilului depinde de trei factori esentiali-
gradinita,familie,societate.

599
 INFLUENTELE SCHIMBARILOR SOCIALE LA NIVELUL FAMILIEI ASUPRA
EDUCATIEI PRESCOLARILOR
,,Copilul care se naste nu
intra intr-o ambianta naturala,
el intra in civilizatie”
(M.Montessori)

Prof. Ciobanu Ana

GPN,,Dumbrava minunata” Caracal-Olt

Daca in domeniul instructiei , gradinita si scoala ii asigura copilului pregatirea pentru activitatea profesionala
, in domeniul structurilor de baza ale personalitatii ,fiecare individ evolueaza pe baza mostenirii ereditare , iar din
punct de vedere formatviv, in special , in domeniul moral , caracterul si conduita generala poarta amprenta
climatului familal si a influentelor primare.
Studiile de psihologie si pedagogie , referitoare la contributia parintilor in devenirea copilului ca adult ,
situeaza functia biologica in prim plan .Aceasta conceptie este pe deplin justificata .Stiinta a demonstrat
valabilitatea acestei teze din doua considerente la fel de importante.
In primul rand , din punctul de vedere al perpetuarii speciei , iar in al doilea rand , din punctul de vedere al
calitatii potentialului biologic ,ca factor determinant in procesul constituirii si organizarii functiilor psihice.
Particularitatile dezvoltarii si ritmul in care se produce aceasta sunt determinate ereditar.Evolutia normala sau ,
dimpotriva aberanta se explica prin specificul elementelor primare de ordin biologic.
Cu toata aceasta contributie imensa a parintilor la crearea fiintei umane, a reduce rolul lor doar la asigurarea
continuitatii biologice ,ar fi cu totul eronat .Omul devine om doar sub influenta mediului socio-cultural .
Studiile sociologice au demonstrat ca, in ciuda unor ideologii care au promovat politici egalitariste , din punct
de vedere economic , stratificatia sociala a imbracat forme din ce in ce mai contrastante .Rezultatele stiintei si
tehnicii avansate din secolul nostru nu au adus beneficii economice tuturor categoriilor sociale .Adancirea crizei
economice actuale din tara noastra a determinat diminuarea drastica din punct de vedere material a multor
familii, si implicit imposibilitatea parintilor de a aigura un mediu familial favorabil copiilor.Mediul favorabil
inseamna , in primul rand , cateva componente de baza :
-nutritie corespunzatoare, controlata si dirijata dupa norme igienice;
-locuinta dotata adecvat(mobilier,temperatura optima vara/iarna ,ordine si curatenie);
-program zilnic rational in functie de varsta copilului;
-asistenta medico- sanitara.
Caracteristicile mediului favorabil expuse mai sus ,desemneaza functia economica a familiei . Din pacate sunt
putine familii care pot asigura copiilor un astfel de mediu familial.Conditiile precare in care traiesc copiii
acestora au repercursiuni puternice asupra potentialului biopsihic .Copiii subnutriti, fara locuinta
corespunzatoare, lipsiti de ocrotire ori abandonati sunt, de fapt scosi din sfera educatiei si a instructiei
institutionalizate .
Ridicata la rangul de ,,drept fundamental” al fiecarui copil , educatia a devenit inaccesibila pentru o mare
categorie .Atat gradinita, cat si scoala primara cunosc o scadere drastica a numarului de copii .Pe de o parte ,
imaturitatea biologica si psihica , pe de alta parte incapacitatea parintilor de a le asigura hrana , imbracaminte ,
rechizite fac imposibila frecventarea gradinitei , iar mediul familial degradat , nu mai constituie o garantie pentru
securitatea lor.
Diferentele de ordin economic , socio-cultural sau de alta natura sunt realitati cu un puternic impact asupa
dezvoltarii personalitatii copilului si a formarii lui in conformitate cu idealul social si cel personal.In ciuda
acestor diferente , familia ca institutie prezinta anumite insusiri comune.Toti parintii nazuiesc sa-si vada copiii

600
mari , bine educati si bine pregatiti pentru viata profesionala .Multi dintre ei abandoneaza cursa. Unii o fac din
ignoranta ,unii din lipsa de raspundere , altii din imposibilitatea de a asigura copiilor un trai decent.
Relatiile interindividuale intre parinti si copii sunt de o importanta covarsitoare.Daca echilibrul marital a fost
perturbat , problemele de ordin educational nu vor intarzia sa apara .In urma cercetarilor facute de sociologi se
poate desprinde drept cauza principala a perturbarii vietii de familie schimbarile din societate care au
determinat modificari in viata personala aproape in toate categoriile de profesionisti .Fluctuatiile in viata
profesionala , ca urmare a dinamismului economic , au determinat schimbarea profesiei ori a locului de munca la
distante mari de domiciliu si, in felul acesta , in special tatii lipsesc mai mult timp din viata copiilor .Alteori
copiii sunt incredintati bunicilor spre crestere pana la o anumita varsta apoi in crese si camine cu program
prelungit , asa ca ,,intalnirea “ parintilor cu copilul a devenit ocazionala .DE aceea si responsabilitatea parintilor
fata de educatia copiilor a scazut foarte mult.Numarul parintilor care supravegheaza cresterea si dezvoltarea
copiilor este in continua scadere tocmai in stadiile care preced scolaritatea .Cei 6/7 ani de la nastere sunt anii
caracterizati de un ritm rapid de crestere , de transformari neurofiziologice si ar impune in mod corespunzator
,organizarea rationala a influentelor educationale necesare dezvoltarii psihice.
Notiunii de educatie i se atribuie un inteles foarte ingust , de catre multi parinti , datorita unor cunostinte vagi ,
incomplete pe care le au ei despre educatie sau datorita nivelului lor propriu de educatie si cultura.
Pentru a elimina sau pentru a micsora decalajul dintre ceea ce doresc parintii pentru copilul lor si ceea ce
trebuie facut eficient , cred ca societatea ar trebui sa ia anumite masuri prin care sa le asigure parintilor o mai
larga intelegere a rolului pe care il au in educatia propriilor copii.

601
 ÎMBUNĂTĂŢIREA RELAŢIEI CU PĂRINŢII ELEVILOR
Prof. Ciobanu Costel Daniel
Școala Gimnazială Milcovu din Deal

A educa înseamnă a scoate la iveală, a dezvolta capacităţile şi calităţile elevilor noştri; a educa mai
înseamnă a conduce, a ajuta, a sprijini, a avea grijă, în sfârşit a iubi.
Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa
materială, ci şi un climat familial afectiv şi moral. Sunt situaţii când părinţii consideră că este suficient să se
ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare-hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, cheltuieli zilnice, etc - ignorând
importanţa unei comunicări afective, a nevoii de a fi iubiţi.
Majoritatea părinţilor îşi iubesc copiii, dar nu toţi îşi exprimă afecţiunea astfel încât să se facă înţeleşi.
Unii părinţi îşi educă copiii prin metoda reacţiei, care are la bază un sistem de pedepse; alţii prin metoda
practică, prin care se anticipează şi se încearcă satisfacerea nevoilor copiilor. Ceea ce contează cu adevărat,
este ca părinţii să satisfacă necesitatea odraslelor lor şi ca aceştia să se simtă iubiţi cu adevărat.
Nevoile emoţionale ale copilului satisface prin iubire, înţelegere şi o disciplină blândă s-ar putea numi
„rezervorul emoţional”. Atât timp cât „rezervorul emoţional” e plin, copilul poate funcţiona la cote maxime.
Educaţia prin iubire este oarecum asemănătoare cu pietrele de temelie ale unei case. Acestea sunt:
• Satisfacerea nevoilor emoţionale şi de iubire ale copilului
• Asigurarea unei pregătiri pline de iubire, dar şi formarea unei discipline a copilului
• Asigurarea unei protecţii fizice şi emoţionale pentru copil
• Explicarea şi exemplificarea controlului mâniei pentru copil
Caracterul protector al familiei se caracterizează prin sentimentul securităţii, al susţinerii, al echilibrului,
sentimentului de a trăi în linişte.
Cercetările de specialitate arată că temperamentul este înnăscut, în timp ce caracterul se formează prin
educaţie, având o mare influenţă asupra personalităţii, sistem care se dezvoltă până la 20 de ani. Datorită
faptului că 24 ore / zi copilul îşi petrece în cadrul familiei cele mai multe ore, punând în calcul şi zilele de
week-end, familiei îi revine o importanţă majoră în educaţie. Deci, este deosebit de important modul cum se
achită părinţii de sarcinile şi responsabilităţile lor în educarea şi formarea copilului şi cum interacţionează
acţiunea educativă a familiei cu cea a şcolii.
Să-i învăţăm pe copii să-şi stăpânească mânia, reprezintă un lucru foarte important în educarea lor şi în
acelaşi timp, cel mai dificil aspect al educaţiei. Oamenii reacţionează diferit la mânie prin vorbe sau prin
fapte. Modalitatea cea mai matură de a-şi stăpâni mânia este:
 Verbal
 Agreabil
 Depăşirea momentului de mânie împreună cu persoana care l-a declanşat sau,
 Descoperirea unor căi de rezolvare interioară
Mânia poate fi depăşită prin iertare.
O piedică în calea educaţiei este mass-media. În calitate de diriginte, în cadrul lectoratului cu părinţii, am
susţinut tema: „Influenţa mass-mediei în educarea copiilor”. Binele copiilor noştri nu depinde numai de cum
îi hrănim, dacă îi ţinem la soare sau dacă fac sport- de prietenie, muncă şi iubire, ci şi de felul cum percep ei
lumea. Subtil şi profund, mass-media ajută la modelarea imaginii lor despre lume. Normalitatea e
plicticoasă. Accidentele, crimele, conflictele şi scandalurile sunt interesante. De asemenea, Internetul şi
jocurile video, filmele şi revistele, mai mult sau mai puţin decente, creează o dependenţă.
In urma activităţii didactice si din discuţiile cu părinții am constatat următoarele:
 Nu există o comunicare foarte bună între părinţi şi copii
 Părinţii nu cunosc foarte bine calităţile şi defectele copiilor lor
 Părinţii nu urmăresc îndeajuns timpul de pregătire a lecţiilor, din mai multe motive
 Sunt de acord că telefonul nu este necesar în timpul programului
 Nu cunosc foarte bine anturajul sau grupul de prieteni al copilului lor
 Nu cunosc îndeajuns revistele, filmele şi site-urile cărora copiii lor le acordă interes
 Neimplicarea foarte mare în a sprijini activitatea dirigintelui clasei

602
 Trebuie să incercăm să le imprimăm părinţilor un stimul pentru a se interesa şi a cunoaşte mai bine copiii
lor din punct de vedere psihologic, pedagogic şi social.
În concluzie, trebuie ca părinţii să reprezinte modele demne de urmat pentru că fiii lor îi imită, să le
trezească interesul pentru ca ei să preia iniţiative, furnizându-le cadrul necesar, lăsându-i să-şi dezvolte
dorinţa pentru ca apoi el să-l roage acel lucru pe care ei l-au dorit să-l facă.
Conform sondajului naţional realizat de revista Reader′s Digest, iată câteva sfaturi pentru părinți:
 Vorbiţi suficient cu copilul dumneavoastră.
 Dacă fiul dumneavoastră susţine că e persecutat de profesori, aflaţi şi părerea acestora!
 Notele nu se negociază.
 Bunul simţ se predă acasă, nu la şcoală.
 Uneori copilul dumneavoastă este agresiv.
 Ţineţi permanent legătura cu şcoala şi nu lipsiţi de la şedinţele cu părinţii.
 Nu subminaţi autoritatea profesorilor, vorbindu-i de rău în faţa copiilor.
 Organizaţi-le timpul liber, înscriindu-i la diverse activităţi artistice, sportive, ca să nu aibă timp de
activităţi nedorite.
 Verificaţi temele copiilor înainte de a-i trimite la şcoală!
 Nu cred că vă daţi seama ce copil minunat aveţi!
 Nu încetaţi să fiţi copii; trăiţi împlinirile şi neîmplinirile copilului dumneavoastră, punându-vă în
pielea lui!
 Fiţi cel mai bun prieten al copilului vostru, construind o relaţie bazată pe respect şi încredere reciprocă.
 Aflaţi care este anturajul copilului. Ştiţi trei nume de prieteni de-ai copilului dumneavoastră?
 Regret că nu există o şcoală a părinţilor, fiindcă mulţi ar trebui să o frecventeze.
Este foarte important ca părintele să fie conştient de faptul că el trebuie să empatizeze şi să-şi asculte
copilul, să se intereseze de problemele lui, fără interesul de a critica, ci pentru a reliefa părţile pozitive şi mai
puţin pozitive ale situaţiei şi a descoperi ceea ce este util.
Educaţia în familie nu trebuie să se bazeze pe dominare, frică, culpabilizare, deoarece copilul va învăţa să
răspundă cu agresivitate la frustrare, va avea resentimente faţă de părinţi, manifestând tulburări emoţionale,
anxietate faţă de lumea înconjurătoare, lipsă de încredere în sine, teama de a fi respins sau nedorit, lipsa de
voinţă, dificultate în a comunica, neîncredere în cei din jur.
Ca părinte este foarte important să acorzi: atenţie, căldură sufletească şi respect copilului tău, iar prin
educaţie să-i oferi permanent acestuia modele comportamentale, funcţionale în diferite situaţii.
Printr-o cunoaştere obiectivă şi realistă a înclinaţiilor şi aptitudinilor copiilor, familia contribuie la o
adecvată orientare şi profesională a lor. Ei îi revine, în acelaşi timp, o însemnată parte din sarcinile educaţiei,
în vederea încadrării copilului în tradiţiile şi cultura naţională.
Familia contribuie, alături de şcoală, la integrarea tinerilor în viaţa socială.

Bibliografie:
1. Campbel Ross, „Educaţia prin iubire”, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2002
2. Iacob Adelina, Groza Măriuca, Pop Daniela, „Educaţia fără diplomă”, Editura Universităţii din
Oradea, Oradea, 2003
3. Prelici Viorel, „A educa înseamnă a iubi”, EDP, Bucureşti, 1997
4. Ioan Damşa, Ion Drăgan, Marin Iliescu, „Dirigenţia în sistemul muncii şcolare-Îndrumător metodic”,
EDP, Bucureşti, 1983
5. Oglinda- Revista Centrului Judeţean de Asistenţă Psihopedagogică, Mureş, Anul 10 nr. 9, 2008

603
 ROLUL PARTENERIATULUI
GRĂDINIȚĂ- FAMILIE – COMUNITATE

Ciobanu Elena

Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative. Necesitatea abordării parteneriatului
dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi comunitate atrage după sine o mare colaborare şi
responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra
COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, comunitate defalcaţi ar arăta aşa:
I.Grădinița se conduce după reguli scrise unanim acceptate de societate şi avizate de specialişti în
educaţie: programe, curriculum, manuale şcolare, auxiliare didactice, materiale didactice, etc. Prin
instituţionalizarea copilului nu se neglijează rolul părinţilor, de aceea în condiţiile actuale, rolul familiei în
activitatea grădiniţei este major. Părinţii sunt cei care vor sta alături de educatoare la formarea şi
dezvoltarea copiilor lor, rolul lor nu va fi înlocuit de educatoare, ci aceasta va completa ştiinţific ceea ce
părintele nu poate sau nu are abilitatea respectivă de a putea asigura copiilor ceea ce au nevoie.
II.Familia
Părintele pentru copil constituie primul lui contact cu lumea înconjurătoare, reprezentând modelul de
viaţă şi conduită. El influenţându-i dezvoltarea psihică în mod decisiv în primii ani de viaţă ai copilului. S-a
crezut multă vreme că instituţiile de învăţământ poartă întreaga responsabilitate a educării copilului, familia
fiind doar beneficiarul acestei acţiuni. Familia nu poate fi parte separată în acest context, rolul părinţilor nu
încetează odată cu intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se schimbă doar modalitatea de abordare a
copilului, în raport cu noul său statul şi în deplină concordanţă cu ceea ce se întâmplă în mediul educaţional.
Relaţiile dintre părinţi se răsfrâng asupra copilului şi involuntar el este cel care are de câştigat sau de pierdut
în formarea sa.

III.Comunitatea reprezintă o potenţialitate virtuală pentru dezvoltarea personalităţii individului. Mediul

social oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor native ale individului; putem spune
că unei diversităţi genetice îi corespunde o infinitate de posibilităţi oferite de mediu.

Comportamentul este o activitate observabilă a unui organism, o interacţiune cu mediul său; termenul
se referă la activitate în general sau la o anumită activitate, deci un caz particular. Comportamentul copiilor
se defineşte prin ceea ce copilul face sau spune şi poate fi observat în mod obiectiv. Anumite comportamente
considerate a fi negative sunt observate de familie şi dacă nu pot fi rezolvare în interiorul acesteia prin
următorii paşi:
• aprecierea şi acordarea atenţiei;
• stabilirea limitelor şi a regulilor;
• a spune Nu şi a interzice;
• ignorarea;
• izolarea;
• recompensarea.
• pedepsirea.
Parteneriatul grădiniţă – familie - comunitate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu

604
părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni
un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor
să crească mici genii.
Părintele în vede pe copilul său ca şi un bulgăre de aur: frumos, deştept, bun, pentru că l-a urmărit
cum a crescut, cunoaşte detalii la perioadele copilăriei mici şi ştie prin câte momente dificile a trecut
împreună cu acesta.
Se ştie că educaţia, ca acţiune socială organizată, presupune mai mulţi factori: familia, şcoala şi
comunitatea. Democratizarea educaţiei face necesară deplasarea centrului de interes de pe cunoştinţe
impuse - pe obiective, de pe programe abstracte - pe nevoile curente ale elevului, astfel încât acesta să fie
centrul de interes al tuturor.
În privinţa comunităţii, încercând să-i dăm o definiţie, am putea spune că este:
-Spaţiu în care oamenii conlucrează pentru a identifica nevoile comune şi valorile pe care le preţuiesc;
-Spaţiu al interacţiunilor sociale bazate pe nevoi, interese şi aspiraţii comune;
-Spaţiu în care membrii au încredere unii în alţii şi conlucrează la rezolvarea problemelor comune;
-Spaţiu în care există consens axiologic al membrilor (respect civic, respect etnic, cooperare etc.)
Orice program educativ poate deveni eficient în măsura angajării părţilor componente. În acest sens,
vin în ajutor proiectele de parteneriat educaţionale care vizează întărirea relaţiilor dintre părinţi, elevi,
dascăl şi comunitate, creşterea gradului de implicare a tuturor factorilor educaţionali.

605
 SIMPOZIONUL INTERNAȚIONAL ”ZÂMBET DE COPIL”
ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE-FACTORI DETERMINANȚI AI DEZVOLTĂRII
PERSONALE
PROF. CIOBANU NICOLETA
COLEGIUL ECONOMIC ”ION GHICA” TÂRGOVIȘTE

Motivul principal pentru crearea unor parteneriate școală-familie-societate este acela de a ajuta elevii să
aibă succes la școală și apoi pe parcursul vieții .Atunci când elevii, părinții și ceilalți membrii ai comunității
sunt parteneri egali în educație, se crează în jurul elevilor o rețea de suport, care începe să funcționeze.Relația
școală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interacționează cu ceilalți. Colaborarea familiei cu
școala presupune nu numai o informare reciprocă ci și înarmarea părinților cu toate problemele pe care le
presupune această acțiune.
Parteneriatul familie-școală are un rol important în funcționarea școlii și se poate realiza astfel:
-îmbunătățesc programele de studiu și climatul școlar
-ajută profesorii în munca lor
-perfecționează abilitățile școlare ale elevilor
-îmbunătățesc abilitățile educaționale ale părinților elevilor
-crează o atmosferă mai sigură în școală
- oferă servicii și suport familiilor
Scopul unor astfele de parteneriate este acela de ai ajuta pe elevi să obțină rezultate mai bune în acumularea
cunoștințelor la școală dar și în pregătirea lor ca viitori adulți.
Școala este instituția socială în care se face educația organizată a elevilor.Ea contribuie la formarea unui om
apt, capabil să participe la dezvoltarea societății. Școala are menirea nu numai de a înzestra elevii cu un bagaj
mare de cunoștințe ci și de a stimula calitatea de om.
Un alt factor care contribuie la educarea copilului este familia.Primele noțiuni educative pe care copilul le
primește sunt cele din familie.În familie se conturează caractere.Părinții și educatorii trebuie să intervină în
numeroase situații pentru a corecta comportamentul copilului.Odată ajuns la vârstă preșcolară, familia împarte
sarcina educăției cu dascălii din școală.Școala va avea rolul de a șlefui ce a realizat familia, să completeze
golurile din procesul instructiv-educativ.Cînd părinții sunt parteneri cu școala în educația copiilor lor,
rezultatele determină performanța elevilor,reducerea ratei de abandon școlar ți prevenirea delicvenâei juvenile.
Voi enumera mai jos cîteva principii ale colaborării familie-școală:
-să ofere părinților oportunități de a participa activ la experiențele educaționale ale copiilor lor
-să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile și drept cadru de sărbătorire arealizărilor
- să constituie fundamentul restructurării educaționale ți reînoirii comunității
-copiii să se implice ca participanți activi în interacâiunile familie-țcoală centrate pe învățare
Atunci cînd părinții,elevii ți ceilalți membri ai comunității devin parteneri egali în educație, în jurul elevilor
ia naștere o comuniune de suport, care poate funcționa ca un angrenaj bine pus la punct.Parteneriatele sunt o
componentă esențială în organizarea și desfășurarea activității ăn școală și în clasele de elevi.Ele nu mai sunt
considerate o simplă activitate opțională.
Dacă cele două medii educaționale școala și familia se completează și se susțin reciproc,ele asigură într-o
mare măsură o bună integrare a copilului în activitatea școlară și pe plan general în viața socială.Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaștere reciprocă și depășirea stereotipurilor și continuând cu
identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor.
Îmbinarea eforturilor educative din familie și din școală numai este recomandabilă, ci obligatorie, pentru că
de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinții au de înfruntat alte și alte probleme,care se ivesc la o altă
categorie de vârstă și care se repetă la generațiile următoare.

606
 Din perspectiva unei evoluții sistemice, educația părinților este o dimensiune a educației permanente, iar
școala este un mediu organizatoric în care Universul copilului se extinde, depășind constrângerea dependenței
materne. Educația este cea care desăvârșește ființa umană, educaâie pe care copilul o primește în școală, familie
și comunitate.

Bibliografie
Pescaru Băran Adina- Parteneriat în educație-Editura Aramis Print, București, 2004
Robu Maria-Empatia în educație-Editura Publishing House, București, 2008

607
 Relaţia grădiniţă-şcoală-familie-societate

Prof. înv. preşcolar Ciobanu Ramona

Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul

copilului la nivelul procesului educaţional.El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, deciziişi acţiuni
educative între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se desfăşoară permanent şi împreunăcu actul educaţional propriu-zis.El se
referă la cerinţa că proiectarea, decizia, acţiunea şi evaluarea în educaţie să fie realizate în cooperarea şi
colaborarea dintre instituţii, influienţe şi agenţi educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între :
- instituţiile educaţiei : familie, grădiniţă, şcoală şi comunitate;
- agenţii educaţionali : copii, părinţi, cadre didactice, specialişti în rezolvarea unor probleme
educaţionale ( psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuţi, etc.);
- membrii comunităţii cu influienţă asupra creşterii, educării şi dezvoltării copilului (medici, factori
de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei, etc.) ;
-influienţe educative exercitate la anumite momente asupra copilului;
- programe de creştere, îngrijire şi educare a copilului;
- forme de educaţie în anumite perioade.
Conceptul se adresează în special părinţilor şi cadrelor didactice şi se referă la acţiunea în acelaşi
sens. Ceea ce hotărăşte familia să fie în acord cu măsurile şcolare şi ceea ce face ca un părinte să nu fie legat
de celălalt. Actual, relaţia educator-copil are sensuri noi, este o relaţie de colaborare, datorită aspectelor ei de
conducere democratică şi flexibilităţii în luarea deciziilor.Nu numai copilul învaţă şi se dezvoltă sub
influienţa educatorului, ci şi acesta se formează şi se transformă prin relaţia educativă. Rezolvarea fiecărei
probleme educative adaugă competenţe noi cadrului didactic. Numai un cadru didactic de tip reflexiv,
creator şi dinamic care acceptă schimbarea în raport cu fiecare generaţie, va găsi răspuns la noile
întrebări.Părinţii şi comunitatea se influienţează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii poate
sprijini sau devia vieţile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate să se comporte ca o sursă de
forţă şi siguranţă sau ca o relaţie a dezvoltării.
Părinţii pot influienţa comunitatea ca indivizi sau ca membri ai unui grup.Ei pot contribui la
dezvoltarea comunităţii şi la fixarea prioritătilor sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca instituţii
bine determinate ale societăţii, familia, grădiniţa, şcoala şi comunitatea. În momentele diferite ale creşterii,
dezvoltării, devenirii fiinţei umane, fiecare dintre aceste instituţii sociale are rol important. Mai mult, astăzi
este determinată nevoia unui parteneriat educaţional între acestea, în favoarea unei educaţii eficiente pentru
individ şi societate.
În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, instituţia şcolară dezvoltă o serie de
structuri de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acest timp este nevoie de activităţi de susţinere în
afara grupei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile, cât şi familiei şi cadrelor
didactice.
Grădiniţa eficientizează realizarea unui parteneriat cu copiii prin valorizarea şi respectarea identităţii
sale cu familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic cu toate resursele
educative ale societăţii, pe cere le identifică, le implică şi le foloseşte în activitatea educativă. Identificând şi
valorificând dimensiunea personală a individului, realizăm însă nevoia valorizării şi aprecierii familiei ca un
mediu primordial şi afectiv necesar familiei individuale. Familia trebuie sprijinită şi nu înlocuită în educarea
tinerei generaţii.
Şi pe parcursul vârstelor şcolare familia rămâne mediul afectiv cel mai viabil de securitate şi
stimulare.
Se recunoaşte tot mai mult influienţa şi altor instituţii din comunitate asupra informării şi formării
copilului.
Astfel, la nivelul grădiniţelor au loc activităţi de religie, concepute de cadrul didactic cu avizul
specializat al preoţilor din parohie. Copiii participă de sărbători la slujbe religioase, împărtăşindu-se. Se

608
subliniază dorinţa copiilor de a fi în legătură permanentă cu obiceiurile sfinte de -a lungul anului. Ei sunt
entuziasmaţi şi participă cu plăcere la sărbătorile prilejuite de Crăciun şi Paşti.
De asemenea, colaborarea cu poliţia este marcată prin activităţi susţinute de poliţişti, prin educaţie
rutieră, comportament civic, etc.
Brigada de pompieri se implică în informarea şi îndrumarea cadrelor didactice şi a copiilor.
Primăria este principalul factor al comunităţii locale care sprijină instituţiile şcolare.
Astăzi se cere tot mai mult înţelegerea parteneriatului educativ ca formă de unificare, sprijin,
asistenţă a influienţelor educativ-formative. Experienţa dovedeşte că o atmosferă destinsă între agenţii
educativi facilitează învăţarea. Există o reţea complexă de relaţii în cadrul unei instituţii şcolare care are un
potenţial în influenţarea potenţialului copiilor.
Cele mai importante relaţii sunt :
- relaţia dintre cadru didactic şi elev ;
- relaţii interindividuale ( dintre elevi, dintre cadrele didactice, dintre cadrele didactice şi specialişti
care sprijină şcoala, dintre cadre didactice şi personalul administrativ al şcolii, etc.) ;
- relaţia dintre cadrele didactice şi părinţi ;
Colaborarea dintre instituţia de învăţământ şi familie presupune o comunicare efectivă ţi eficientă, o
unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba despre interesul copilului.
Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu instituţiile de învăţământ sunt eficiente şi benefice ambilor
factori în condiţiile în care comunicarea este reală, în funcţie de dimensiunea sa umană.
Din relaţia grădiniţă-şcoală-familie-comunitate copiii cîştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, iar
între participanţi se crează relaţii pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

609
 Cei şapte ani de acasă sau un copil bine crescut

PROF. ÎNV. PRIMAR CIOBANU SOFICA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ BUCOVA

Din perspectiva sociologica, familia este institutia fundamentala in toate societatile. Familia este un gup
social relativ permanent de indivizi legati intre ei prin origine, familie sau adoptie.
In societatea romaneasca suntem familiarizati cu anumite versiuni ale familiei: familia nucleu si familia extinsa.
Filozoful John Locke sustine ca fiinta umana se naste "tabula rasa", fara nici o capacitate de întelegere si
cunoastere. El afirma ca oamenii au putine limite biologice impuse, iar comportamentul si abiline, calitatile
sunt rezultatul învatarii din cadrul procesului de socializare. Fara a diminua importanta ereditatii, trebuie
precizat ca în viata noastra si, mai ales în primii ani de viata, contactul cu ceilalti membri ai societatii este vital.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la
formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7
ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se
comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului,
este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său
("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"),apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei.De
asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în
parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi,
iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul
familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în
care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi,
pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să
vorbească la telefon. Trebuie încurajat să se exprime, trebuie lăsat să termine ce are de spus şi nu i se facă
faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Interacţiunea socială din această perioadă de viata este esenţială pentru dezvoltarea normală din punct de
vedere biologic, psihic şi social. Fără socializare, disponibilitatea omului de a folosi şi crea semne şi simboluri
rămâne nerealizată. Capacitatea omului de a învăţa este direct legată de capacitatea lui pentru limbaj. În
calitatea sa de vehicul pentru cunoştinţe şi atitudini, limbajul este factorul cheie în crearea societăţii umane. El
face posibilă depăşirea graniţelor limitate ale biologicului pur, comunicarea ideilor, interacţiunea simbolică de
care depinde societatea umana. Acest punct de vedere este puternic susţinut de studii efectuate asupra copiilor
lipsiţi de contactul uman. Contactele umane şi afectiunea au rol deosebit în învăţarea comportamentului uman.
Lipsa acestora face ca un copil să nu poată învaţa elementele rudimentare ale comportamentului uman,
dezvoltarea sa fiind încetinită pentru totdeauna.
Familia este principalul agent al socializării. Ea este intermediarul între societatea globală si copil, locul
în care se modelează principalele componente ale personalităţii. Deşi familiile realizează funcţii socializatoare
comune, în realitate există numeroase diferenţe în modul în care fiecare familie îsi socializeaza copiii. Aceste
deosebiri sunt date de tipul de societate (tradiţională sau modernă), de categoriile socio-profesionale ale
părinţilor, de rezidenţa etc. Familia este cea care ne oferă o pozitie în societate, determină atribuirea de statusuri
precum rasa şi etnia şi influenţează alte statusuri precum religia şi clasa socială.

610
 Calitatea educaţiei primite în familie – acei ,, şapte ani de acasă”- depinde în deosebi de nivelul educaţiei
părinţilor şi a celorlalţi membri ai familiei ce vin în contact cu copilul, în special sub aspect moral,
comportamental. Atunci când copilul aude că se înjură, va înjura şi el, dacă vede că se fură, va fura şi el, dacă
vede că se minte, va minţi şi el; dacă cei din jur se poartă respectuos, tot aşa va face şi el. Până la trei ani
copilul învaţă ,, ce este bine” şi ,,ce este rău”, dar aceasta o face în mare parte prin imitaţie (reproduce
comportamente ale adultului ). De foarte multe ori la această vârstă pot apărea manifestări de încăpăţânare şi
protest, adultul prin tactul lui poate influenţa conduita copilului. Mai târziu, în perioada preşcolară ( 3-6 ani ),
evoluţia fiinţei umane, prin multiplicarea relaţiilor ei cu adulţii, necesită modelarea personalităţii. La această
vârstă copilul este mai impulsiv, capabil de emoţii şi sentimente, deseori îşi manifestă dorinţa în contradicţie cu
posibilităţile sale şi cu cerinţele adulţilor. Nu trebuie uitat că acum copiii îşi pot însuşi noţiunile de adevăr,
dreptate, dragoste de neam, dragoste de aproape, credinţă, încrederea în sine, etc.
În familie învăţăm să fim umani. În socializarea realizata la nivelul familiei, imitaţia are un rol important,
mai ales în primii ani de viaţă când este dominanta.

611
 RELAŢIILE PARTENERIALE SCOALĂ –FAMILIE –SOCIETATE
ŞI ROLUL LOR ÎN EDUCAŢIE
Prof. CIOCOI NINA
COLEGIUL TEHNIC DE TRANSPORTURI AUTO
DROBETA TURNU SEVERIN

Conceptul de parteneriat (provenit din engl.partnership), în sens etimologic

desemnează relaţiile stabilite între asociaţi din instituţii diferite. Partenerii şcolii sunt instituţiile
care pot contribui la misiunea ei educativă, familie, societate..
Relaţia şcoală – familie – societate, aşa cum se observă şi din imaginea alăturată, este una în
care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi. Societatea este instanţa superioară care imprimă
un anumit format atât şcolii cât şi familiei iar prin idealul educaţional trasează liniile directorii pe
care acestea trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, familia şi şcoala sunt cele care îşi aduc
aportul continuu la modelarea societăţii .
În centrul acestei relaţii stă, desigur, copilul-elev, ca beneficiar al actului educaţional promovat
de cei trei factori deopotrivă acţiunea educativă a familiei, ea este eficientă numai atunci când
scopul său se înscrie pe aceeaşi linie cu a şcolii, când între cei doi factori există o concordanţă în
ceea ce priveşte obiectivele urmărite, subordonate idealului social şi educaţional.
Reproşurile care li se fac părinţilor privind colaborarea cu şcoala sunt:
- apatia (nu vin la reuniuni anunţate);
- lipsa de responsabilitate (aşteaptă iniţiativa cadrelor didactice);
- timiditate (lipsa de încredere în sine);
- participare cu ingerinţe (critică cu impertinenţă şcoala);
- preocupări excesive (exclusive) pentru randamentul şcolar (notele copilului);
- rolul parental rău definit (nu înţeleg corect funcţiile şi rolurile în educaţia copilului);
- contacte limitate cu şcoala (numai în situaţii excepţionale, de criza în comportarea copilului);
- conservatorism (reacţii negative la idei noi).
Reproşurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt
similare dar nu identice, inclusiv privind:
- dificultăţi de a stabili relaţia cu adulţii (tratează părinţii ca pe copii şi nu ca parteneri în
educaţia copilului, decizând autoritar la reuniunile cu părinţii);
- definirea imprecisă a rolului de cadru didactic (oscilează între autonomia tradiţionala şi
perspectivele noi ale parteneriatului);
- lipsa pregătirii privind relaţia şcoală-familie.
În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Se cunosc următoarele
forme mai importante de organizare instituţionalizată a educaţiei părinţilor şi a colaborării şcoală-
familie:
• asociaţii ale părinţilor şi cadrelor didactice, care au o largă libertate de iniţiativă (au apărut
pentru prima oară în Statele Unite ale Americii în secolul trecut);
• şcoli ale părinţilor (iniţiate în Franţa în perioada interbelică) şi şcoli ale mamelor (iniţiate în
Germania);
• consilii de administraţie şcolară formate (exclusiv sau în majoritate) din părinţi, cu rol
informaţional, consultativ şi decizional (fiinţează în Belgia, Danemarca, Olanda şi în alte ţări
occidentale);
• comitete de părinţi pe clase şi şcoli, fără rol decizional, care sprijină şcoala în rezolvarea unor
probleme (în ţările est-europene).
Ce poate face un părinte pentru a comunica eficient cu copilulsău?
Iată o întrebare la care vom încerca să formulăm unele răspunsuri în continuare.
Părinţii, în general, au tendinţa de a discuta cu copii lor despre notele pe care le-au
obţinut la şcoală, despre temele pe care le au, despre cât, cum şi la ce materii au învăţat sau
motivele pentru care nu au învăţat, adică, cu alte cuvinte, despre temele pe care îi interesează

612
mai ales pe ei ca părinţi, comunicarea axându-se, în astfel de situaţii, mai ales pe emiţător – de
obicei părintele şi mai puţin pe receptor – copilul.
Pentru ca părinţii să aibă o comunicare eficientă cu copii lor, acest lucru, din păcate, nu
este suficient. Părinţii trebuie să fie conştienţi nu numai de importanţa lor ca emiţători ai unui
anumit mesaj, ci şi de cea a emiţătorului pentru că, în funcţie de feedback-ul oferit, se poate
observa dacă mesajul a fost clar, concis şi corect înţeles de emiţător. Copilul va comunica cu
plăcere cu părintele său dacă temele de discuţie vor fi de interes comun şi dacă părintele nu va
domina discuţia, va avea răbdare şi o atitudine deschisă, nu va ridica vocea şi îşi va asculta
copilul, va oferi exemple şi se va asigura că mesajul său a fost corect înţeles. Aceste lucruri îl vor
face pe copil să aibă încredere în părintele său, să fie sincer cu el şi să nu îl mintă, să-i ceară
ajutorul atunci când are nevoie şi să ştie că se poate baza pe acesta.
Un alt aspect care ţine de comunicarea dintre părinte şi copil este acela că, în discuţiile
avute cu copii lor, părinţii vorbesc foarte mult despre ceea ce simt, despre modul în care s-au
simţit într-o anumită situaţie, despre ”suferinţa”, ”ruşinea” sau ”indispoziţia” pe care le-a creat-o
un anumit comportament al copiilor lor sau o anumită acţiune, pierzând din vedere faptul că şi
aceştia au sentimente şi emoţii şi că, poate, şi pentru ei acele acţiuni au fost dificile, ruşinoase
sau dureroase.

Bibliografie:
[1] Ioan Nicola, Pedagogie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994;
Coord.Cosmovici, Andrei, Iacob, Luminita, Psihologie scolară, Ed.Polirom, 1999
[2] Ecaterina Adina Vrasmas, Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura
„Aramis”, 2002;
[3] Gheorghe Bunescu, Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor, articol publicat
pe Internet.

613
 RELAŢIA GRĂDINIŢĂ - ŞCOALĂ - FAMILIE – SOCIETATE

FUNCŢIA: P.I.P. CIOFALCĂ MIHAELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ PLOSCA, JUDEŢUL TELEORMAN

Pregătirea copilului pentru şcoală se înscrie ca unul dintre obiectivele majore ale taxonomiei
educaţionale preşcolare. După cum se ştie, indicele acestei pregătiri îl constituie criteriul şcolarizării,
disponibilitatea copilului de a se integra, fără dificultăţi deosebite, în mediul şcolar instituţionalizat.
A pregăti copilul pentru şcoală nu înseamnă a-l învăţa prematur să scrie, să citească, să
socotească. O astfel de pregătire o înţelegem ca un proces de dezvoltare a acelor însuşiri şi capacităţi care
vor permite o adaptare uşoară a copiilor la cerinţele clasei I şi nu ca o instruire mai timpurie, coborând în
mod mecanic o parte din sarcinile acestei clase în grădiniţă. O astfel de pregătire are la bază cerinţele
privitoare la continuitatea între diferitele trepte ale sistemului de învăţământ.
Avem în vedere, în acest sens, dezvoltarea fizică generală şi mai ales a mişcărilor, inclusiv
coordonarea acestora prin intermediul analizatorilor vizuali şi auditivi. De asemenea, rolul grădiniţei este
acela de a contribui, prin jocuri, exerciţii şi programe adecvate, la realizarea acelui echilibru între excitaţie
şi inhibiţie, care oferă suportul dezvoltării treptate a capacităţii de concentrare a atenţiei pe durate de timp
din ce în ce mai mari, de menţinere a stabilităţii în acţiune. Totodată, grădiniţa înlesneşte copiilor
achiziţionarea de informaţii despre mediul înconjurător, antrenându-i, prin contactul direct cu acesta, la o
activitate permanentă, interesantă, care să solicite participarea a cât mai multe simţuri, stimularea gândirii
şi a vorbirii.
În munca grădiniţei jocul primează, ce trebuie să asigure un climat emoţional propice desfăşurării
oricărei activităţi, stimulând procesele de receptare, înţelegere şi reproducere. Prin jocuri se pot realiza
sarcinile didactice, de instruire şi educare a preşcolarilor. De altminteri şi după intrarea copiilor în ciclul
primar, jocul continuă să facă parte integrantă din practica instructiv-educativă. El este însă adecvat noilor
cerinţe şi sarcini. Ne referim în special la acele etape din lecţii prin care se face consolidarea, repetarea sau
corelaţia cu alte obiecte, adică la activităţile de completare. Ele se pot realiza foarte uşor sub forma
jocurilor didactice, cu sarcini uşoare, ca, de exemplu : ghicire, descriere, clasificare, recunoaştere, întrecere.
Societatea contemporană a adus o nouă percepţie a influenţei pe care o are familia asupra formării
personalităţii copilului. Deşi s-a ştiut întotdeauna că familia este un factor determinant al acţiunii educative,
astăzi s-a constatat că cele mai importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi
o fiinţă umană.
Un părinte poate fi mai bun decât altul indiferent de nivelul lui cultural, dar toţi au nevoie de
sfaturi şi sprijin pentru prevenirea conflictelor din viaţa de familie, pentru a fi un bun exemplu pentru copii.
În general părinţii consideră că educaţia este dificilă atunci când copilul prezintă un
comportament care pentru ei este inacceptabil sau atunci când copilul nu ascultă, nu se supune regulilor pe
care el le impune. În asemenea situaţii părinţii se simt neputincioşi ajungând să-şi urască copilul. Dacă
părintele are o impresie negativă despre copilul său şi nu se aşteaptă la „nimic bun” de la el, atunci şi
copilul îşi va crea aceeaşi imagine negativă despre sine.
Informarea părinţilor despre efectele propriilor comportamente asupra copilului de către specialişti în
domeniul educaţiei poate contribui la prevenirea efectelor negative ale acţiunilor lor educative. Implicarea
părinţilor în activităţile şcolii trebuie să fie una dintre priorităţile învăţământului actual.
Obiectivul fundamental al acestor acţiuni vizează transferul de experienţă, cunoaşterea
aprofundată a exemplelor de succes fiind unul dintre cele mai eficiente mijloace de a motiva părinţii pentru
a deveni aliaţi ai şcolii.
Statutul de părinte se câştigă, nu se cuvine de la sine oricărui adult. Prin urmare, există diferite
grade de reuşită în dobândirea caracteristicilor unui părinte autentic. Contribuţia părinţilor la efortul
formativ al şcolii se poate regăsi pe o scală ce porneşte de la prezenţa în toate tipurile de activităţi
(curriculare, consultative, sportive etc.) şi ajunge până la plasarea ca public amorf pentru reprezentaţiile
şcolare ocazionale.
Nevoia de a forma o echipă între cadrele didactice, elev, părinţi şi autorităţile comunităţii în
vederea corelării acţiunilor influenţelor educative este justificată pe de o parte de tendinţa de autoinvestire
cu responsabilitate a părinţilor preocupaţi de viitorul copiilor, iar pe de altă parte, de cumularea de către

614
şcoală a atributelor socializatoare proprii unor instituţii inactive la nivel local (cluburi, ateliere de creaţie,
agenţii de turism etc.)
Antrenarea părinţilor în realizarea acţiunilor educative specifice poate să se desfăşoare în
următoarele direcţii:
- activitatea comitetului de părinţi prin implicarea în elaborarea, implementarea şi monitorizarea
planului de dezvoltare al şcolii;
- identificarea părinţilor voluntari care să sprijine derularea eficientă a acţiunilor educative;
- organizarea cabinetelor de consiliere pentru părinţi;
- implicarea părinţilor în activităţi administrative (amenajarea spaţiului de studiu, dotarea clasei, a
terenului de sport etc.);
- antrenarea părinţilor în procesul instructiv-educativ;
- crearea a diverse mijloace de comunicare a părţilor cu reprezentanţii şcolii (director, cadre didactice)
– cutia poştală a părintelui, şedinţele cu părinţii, lectoratele cu părinţii, activităţi cultural-artistice, emisiuni
educative pentru părinţi prin intermediul posturilor locale de radio şi televiziune, cărţi, broşuri şi reviste cu
caracter educativ, filme şi piese de teatru cu specific educativ, conferinţe, dezbateri pe teme educative
pentru părinţi şi cu părinţii etc.;
- iniţierea unor programe de educaţie pentru părinţi, identificarea aşteptărilor părinţilor faţă de şcoală şi
a nevoilor de formare a acestora;
- stimularea părinţilor în asistarea copiilor.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu
părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni
un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor
să crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă
pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul
nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.

615
 Educația fără frontiere ! : Relația grădiniță –școală-familie-societate!
Educatoare : Cioloș Ioana Teodora

Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naștere, natura înzestrează
copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun al fiecărui om numai prin
educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de
conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.
Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și posibilitățile
oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerințelor
dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, optând spre modernizarea metodelor de predare, a
conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele
instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție majoră
formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările
sale, în interesul său și al comunității sociale.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI,acesta învățând de la fiecare câte ceva.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că în
dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Luând separat cele 3 mari”instituții” fiecare dintre acestea ajuta la formarea copilului.
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orășean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o
comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo unde
copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa răspunde
deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află.
Școala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită
din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi există
şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează schimbările
din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este reprezentată de acei
oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui, dar şi de oamenii
importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale. Casa copilului este
mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere, locul explorării şi al
construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiu intim pe care copilul nu-l împarte decât cu oameni
foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi
pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul copiază fiecare comportament al membrului de care
este atasat,prin urmare cu cat petrece mai mult timp cu o persoană, un membru al familiei cu atat
comportamentul acestora se va reflecta în comportamentul copilului.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă
(care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin
societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă.
Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.

616
 În concluzie parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive
între familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic
asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea
cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni
un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească
mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care
o are copilul de a fi în societate.

617
 Colaborare, cooperare şi comunicare între şcoalǎ şi familie

CIORCILA MARIANA
Şcoala gimnazială Strugari,
Comuna Strugari, jud. Bacău

În dezvoltarea armonioasǎ a copilului rol cheie îl are familia. Diriginţii sunt direct interesaţi de
realizarea unei colaborǎri fructuoase cu pǎrinţii, în urmǎrirea trǎsǎturilor caracteristice stilurilor educative ale
familiei, în surprinderea condiţiilor de viaţǎ ale copiilor, în mǎsurarea interesului pǎrinţilor faţǎ de educaţia
propriului copil.
Cu ocazia întǎlnirilor ocazionale sau organizate cu pǎrinţii, trebuie clarificat cǎ şcoala nu doreşte sǎ
diminueze rǎspunderea pǎrinteascǎ, şi nici nu poate sǎ preia sarcinile specifice familiei, dar poate oferi ajutor,
sprijin în depǎşirea problemelor familiare, în realizarea comunicarii cu cadrele didactice, cu alţi pǎrinţi sau alte
organizaţii educative.
Sarcina cadrelor didactice este informarea pǎrinţilor despre evoluţia şcolarǎ a copilului, trǎsǎturile
particulare ale colectivului de elevi, mǎsura îndeplinirii sarcinilor şcolare, sarcinile şi obiectivele educative ale
colectivului, metodele şi mijloacele educative utilizate, concluziile rezultatelor, succeselor sau insucceselor
şcolare. Astfel părinţii vor considera ca proprie problemele colectivului de elevi sau de cadre, obictivele,
sarcinile educative ale şcolii.
Şcolii îi revine sarcina de confruntare a obiectivelor, sarcinilor educative, şi nu numai cu familiile
interesate, ci şi cu acelea care stau deoparte. Părinţii trebuie activizaţi, şi trebuie valorificate calităţile
organizatorice, experienţa acestora. Experienţa de viaţă a acestora, cultura lor profesională face mai valoroasă
întreaga activitate educativa a şcolii. Este foarte important ca educatorii să caute posibilitatea realizării
comunicării directe cu părinţii, când în mod particular se pot discuta problemele survenite, se pot corela
aşteptările, cerinţele pentru dezvoltarea individuală a fiecărui copil. Între familie şi şcoală se realizează astfel o
împărţire a sarcinilor educative. Este drept, că şcoala are un rol deosebit în viaţa copilului, mai ales a şcolarului,
că pe zi ce trece, durata efectivă a vieţii de familie scade, de aceea şcoala are sarcina de a oferi activităţi,
programe de petrecere ale timpului liber, venind astfel în sprijinul familiilor. Organizarea calitativă a acestora
duce la realizarea sarcinilor educative, prin programe şcolare şi extraşcolare centrate pe copil.
Problema relaţiilor dintre cadrul didactic şi părinţi, este una dintre cele mai stringente, drept pentru care
„managerul” şcolar trebuie să-şi orienteze atenţia spre problemele ce se pot ivi. Există mari bariere în
comunicarea cu părinţii, deşi nu întotdeauna este recunoscut acest lucru de multe cadre didactice. Cadrul
didactic, în calitate de manager are datoria de a conduce cu maximum de eficienţă relaţiile cu părinţii,
transformând presupuşii „inamici” în colaboratori. Printre principalele cauze ale unei comunicări ineficiente cu
părinţii – aşa cum sunt prezentate în lucrarea semnată de prof. Dr. Romiţă Iucu se află: problemele de ascultare,
lipsa conexiunii inverse, falsa conexiune inversă, rezistenţa la critică, percepţia selectivă şi subiectivitatea,
obţinerea informaţiei prin manipulare directă, ascultarea afectivă, inadvertenţe de limbaj, bariere culturale etc.
 Problemele de ascultare – datorită faptului că profesorul are impresia că informarea părinţilor
despre diverse probleme este echivalentă cu comunicarea. Recomandabil ar fi ca profesorul să şi
recepteze, să primească mesaje de la părinţi, practicând şi ascultarea activa.
 Lipsa conexiunii inverse – profesorul are falsa impresie că toti părinţii îl înţeleg, au receptat
mesajul transmis, dar în realitate există părinţi inhibaţi în a pune întrebări. Astfel se recomandă ca
profesorul să lase loc pentru întrebări, chiar să-i provoace la comunicare.
 Falsa conexiune inversa - are în vedere faptul că mulţi părinţi lasă prin tăcere sau prin mesaje
nonverbale impresia că sunt de acord cu ce a transmis cadrul didactic; această disimulare poate
prejudicia o comunicare eficientă şi performantă de aceea profesorul trebuie să se asigure prin diverse
mijloace că părintele se află în posesia informaţiilor suplimentare.
 Rezistenţa la critică – este unul din obstacolele cele mai frecvente şi dificil de depăşit. Acţiunile
cadrelor didactice pot fi criticate de unii părinţi, dar atitudinea acestora trebuie să fie de acceptare,
înţelegere, control al mândriei personale, pentru ca relaţia cu părinţii să rămână fructuoasă. Nu se pot
dezvolta relaţii reale pe duplicitate, pe linguşiri, pe minciuni.

618
  Percepţia selectivă şi subiectivitatea – se referă la capacitatea profesorului de a selecta din volumul
informaţiilor transmise de părinţi pe acelea la care trebuie să reacţioneze, pe acelea care sunt relevante,
să deosebească abordările obiective de cele subiective.
 Obţinerea informaţiei prin manipulare discretă – prezintă necesitatea ca după o discuţie cu unii
părinţi despre o problemă, să prezinte un caz sau o problemă în faţa întregului colectiv de părinţi.
 Ascultarea afectivă – se referă la receptarea viciată a mesajului suprasaturat afectiv, fie în favoarea
părintelui, fie în favoarea cadrului didactic.
 Alegerea momentului şi a locului – sunt importante în măsura în care dorim crearea unui climat
propice derulării convorbirilor.
 Inadvertenţele de limbaj – utilizarea unui limbaj pretenţios, ce abundă de neologisme şi termeni
tehnici pot constitui bariera în calea comunicării; limbajul simplu, normal, adaptat părinţilor poate fi
cheia rezolvării situaţiilor de blocaj create.
 Barierele culturale – părintele se simte în general inferior cadrului didactic, iar acesta va trebui să
se comporte în vederea reechilibrării balanţei, într-un raport echitabil, prin chibzuinţă şi cumpătare.
Toate fenomele amintite trebuie să fie cunoscute de cadrele didactice, trebuie însuşite de aceştia la
pregătirea iniţială, trebuie conştientizate de un bun manager al clasei.
Şcoala, ca instituţia de bază ce asigură educarea tinerei generaţii, care se bucură de prezenţa cadrelor
calificate, nu poate de rolul pe care îl are în educaţia adulţilor. Trebuie influenţat, educat, transformat adultul-
părinte, pentru ca acesta este purtătorul prejudecăţilor, obiceiurilor, valorilor, judecăţilor mediului din care
provine. Şcoala, prin programele pe care le oferă poate trezi interesul părinţilor, în ceea ce priveşte dezvoltarea
psiho-pedagogică a copilului, temele educative despre copil, principii moderne ale educaţiei, îi poate ajuta să
înţeleagă rolul social deosebit pe care îl au, să-şi conştientizeze rolurile şi funcţiile. Orientându-se cu înţelegere,
empatie spre părinţi cadrele didactice pot determina completarea lacunelor educative, corectarea greşelilor,
înţelegerea principiilor educative, stabilirea unor relaţii de comunicare şi colaborare cu părinţii, adâncirea
legăturilor cu familia, contribuind astfel la realizarea unui învaţământ deschis. Este o ocazie deosebită ca
părinţii şi cadrele didactice să înveţe împreună, să înveţe unii de la alţii. Inclusiv cadrul didactic învaţă, pentru a
putea educa mai departe.
Colaborarea şcolii cu familia este o condiţie importantă în unirea eforturilor în educarea copiilor.
Această colaborare constituie o acţiune fină şi suplă de educare a educatorilor-părinţi. Printre acţiunile de
educare ale şcolii în rândul părinţilor, respectiv formele de colaborare ale şcolii cu familia enumerăm: şedinţele
cu părinţii, lectoratele cu părinţii susţinute de specialişti, consultaţiile pentru părinţi, discuţiile individuale cu
părinţii, vizitele la domiciliu, analiza documentelor şcolare, rapoarte scrise, carnete de corespondentă, zile
deschise, asistenţe la ore, activităţi comune – excursii, cluburi ale părinţilor, prezentări profesionale de către
părinţi etc.
În zilele noastre a devenit o obişnuinţă ca obiectivele, programele, sarcinile, regulamentul de ordine
interoară, cerinţele şcolii sa fie prezentate părinţilor cu ocazia şedinţelor cu părinţii. Cu ocazia zilelor deschise
părintele are ocazia să cunoască etapele desfăşurării orelor de curs. Vizitele la domiciliu contribuie la o mai
bună cunoaştere a familiilor, la clarificarea divergenţelor, a neclaritaţilor. Însă nu întotdeauna se reuşeşte
crearea unui climat favorabil desfăşurării în condiţii optime, de căldură, înţelegere a acestor vizite la domiciliu,
poate datorită frecvenţei scăzute a acestora (1 pe an), lucru ce determină necesitatea regularizării programului
de vizite la domiciliu. Părinţii au dreptul să iniţieze convorbiri cu cadrele didactice şi în afara şedinţelor cu
părinţii, cu condiţia ca acestea să nu provoace daune procesului de învaţare. Aceste convorbiri se pot desfăşura
individual, sau pe grupe mici, în funcţie de problemele ivite. De un interes deosebit din partea părinţilor se
bucură filmele educative, discuţiile cu psihologii, iar pentru cunoaşterea mai adâncă a realităţilor familiei se pot
aplica chestionare, teste, se pot realiza interviuri etc.
Pentru realizarea colaborării şcolii cu familia, initiaţiva o poate lua oricare dintre părţi, dar este mai bine
ca şcoala să facă primul pas în acest sens.
Astăzi s-a creat posibilitatea realizării unei colaborări deschise între şcoală şi familie. Optimizarea
acestor legături depinde de atitudinea şcolii, de responsabilitatea acesteia de a veni în sprijinul părinţilor, de
interesul, atitudinea familiilor, de colaborarea dinrtre părinţi, dintre comitetele de părinţi, de activitatea
organizaţiilor părinţilor, de deschiderea ambelor părţi în vederea neutralizării efectelor nocive ale mediului, a

619
comunicării empatice, a colaborării în interesul dezvoltării individuale a copilului şi implicit al dezvoltării
societăţii.
Şcoala de azi este obligată să evalueze permanent nevoile sale, să planifice şi să intervină în rezolvarea
problemelor. Pachetul de resurse pentru profesori elaborat de UNESCO propune, pentru realizarea unor şcoli
eficiente, următoarele:
 profesorii trebuie să fie interesaţi ca toţi elevii să înveţe prin:
- profesorii să îşi cunoască foarte bine fiecare elev;
- elevii să fie ajutaţi să înţeleagă ceea ce încearcă să înveţe;
- clasele trebuie organizate astfel încât elevii să fie în permanenţă ocupaţi;
 profesorii eficienţi îşi ajută elevii, dacă:
- accentuează scopul învăţării;
- oferă diversitate şi opţiuni variate elevilor;
- sunt reflexivi şi se sprijină pe evaluarea variată a procesului instructiv-educativ;
- utilizează flexibil resursele din şcoală, şi resursele comunităţii;
- cooperează cu toţi ceilalţi colegi şi agenti educaţionali;
 şcolile eficente încurajează pe fiecare profesor în parte, oferindu-i:
- conducerea efectivă;
- încredere;
- sentiment de optimism;
- sprijin;
- preocupări privind continua perfecţionare a curriculumului;
- metode variate de control ale progresului înregistrat.
„Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea şi respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele educative
ale societăţii, pe care le identifică, le implică şi le foloseşte activ.” (Vrasmas, 2006, pp.140-141)
În concluzie trebuie spus că cei doi factori educaţionali – şcoala şi familia – trebuie să aiba acelaşi scop –
formarea personalităţii umane autonome, integrale, armonioase şi creative. Între acţiunile educative ale celor
doi factori există mai degrabă un raport de complementaritate decât de rivalitate, acţiunea fiecaruia venind s-o
completeze pe a celuilalt, prin comunicare, colaborare, cooperare, printr-un parteneriat educaţional adecvat.

620
 COLABORAREA ŞI COOPERAREA ÎN CADRUL ACTIVITĂŢILOR DIN
GRĂDINIŢĂ ŞI DIN AFARA EI

Educatoare CIORNEI ELEONORA

GPN ,,Floare de colţ” – structura GPN 5,
Câmpulung Moldovenesc, Suceava

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii

individului cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai
existenţei sale. În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de
comportament, mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială,
pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de
viaţă, în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale:
familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de
informare şi influenţare.
Grădiniţa este unul dintre partenerii comunitari implicaţi şi consecvenţi a cărei existenţă în societate
marchează începutul traseului educaţional al copilului şi primii paşi către viitoarea sa devenire, de cetăţean
responsabil.
Relaţia dintre comunitate şi grădiniţă este de determinare şi susţinere reciprocă. La ora actuală
deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu mai pot fi realizate decât împreună cu familia şi comunitatea,
pentru aceasta fiind nevoie de conceptul de ,,parteneriat educaţional”.
Parteneriatul educaţional este un concept care devine tot mai prezent în relaţiile de colaborare ce se
stabilesc între unităţile de învăţământ şi diferitele segmente ale societăţii. Necesitatea şi importanţa
parteneriatelor rezidă în două aspecte:
▪ nevoia deschiderii grădiniţei către comunitate;
▪ sensibilizarea comunităţii la nevoile grădiniţei.
În cele ce urmează, voi prezenta succint câteva dintre proiectele şi/sau parteneriatele derulate la nivel de
grupă şi grădiniţă, experienţe reuşite care au avut ca scop principal colaborarea şi cooperarea în învăţare
prin implicarea a cât mai mulţi factori educaţionali în procesul de formare a copiilor preşcolari.
1. Cel mai important partener al grădiniţei este familia. Proiectul ,,Doi parteneri, acelaşi scop -
educarea copilului”, desfăşurat pe parcursul a doi ani, parteneriatul ,,Împreună pentru copiii noştri” au
avut ca scop dezvoltarea globală a copilului în raport cu particularităţile sale individuale realizându-se
printr-o mişcare de apropiere în dublu sens, în vederea cunoaşterii de ambele părţi. Ca modalităţi de
realizare a parteneriatului dintre grădiniţă şi familie am optat pentru:
• Şedinţele cu părinţii desfăşurate lunar şi/sau de câte ori a fost nevoie, în care s-au prezentat referate, s-
au purtat discuţii, au fost invitaţi specialişti din diferite domenii, s-au aplicat chestionare, etc.;
• Consilierea părinţilor realizată săptămânal sau la cererea părinţilor care au copii cu CES şi nu numai;
• Vizitele periodice la domiciliul copiilor realizate cu acordul părinţilor şi care au avut ca scop
cunoaşterea condiţiilor în care cresc preşcolarii, nivelul cultural al familiei, etc.;
• Ateliere de lucru cu părinţii – ca instructor de părinţi am organizat semestrial Cursul ,,Educaţi aşa!”,
la care au participat toţi părinţii şi/sau bunicii copiilor din grupă în scopul formării şi dezvoltării
competenţelor parentale;
• Participarea părinţilor la activităţile de la grupă care au constat în citirea unor poveşti şi prezentarea
unor cărţi realizate în familie cu copiii, plantarea de pomi fructiferi în curtea grădiniţei de către copiii grupei
mici, lecţie deschisă cu părinţii ,,Părinţi şi copii la grădiniţă!”- cu ocazia finalizării proiectului tematic
,,Mijloace de transport”, la care după desfăşurarea jocului didactic ,,Cu ce călătorim?”, s-au format perechi
părinte-copil care au colorat imagini cu mijloace de locomoţie, au fost compuse ghicitori, scurte prezentări
ale acestora, la alt sector s-au îndoit din hârtie avioane şi bărcuţe realizându-se machete cu mediul pe unde
circulă-respectiv aer şi apă. În finalul activităţii, au fost evaluate, apreciate, aplaudate lucrările realizate şi s-
a organizat o expoziţie pe holul grădiniţei. Ulterior, aceste materiale, dar şi fotografii au fost legate într-o
revistă cu titlul ,,Fluturaşii…călători!”, revistă cu ISSN, supliment al revistei ,,Draga mea, copilărie”;
• Voluntariatul prin care părinţii au sprijinit educatoarea în organizarea serbărilor, vizitelor la instituţii
culturale şi obiective turistice, în repararea unui calculator din grupă, la amenajarea spaţiului din grupă.De

621
asemenea, lăudabilă este oferta d-nei Zbranca D. de a desfăşura la grupă opţionalul de limba franceză fără
bani. Pe lângă ajutorul dat copiilor din grupă, ne-am gândit şi la alţi copii aflaţi în situaţii critice. ,, Copii
pentru copii”, ,,Iepuraşul vine pentru fiecare”- sunt două proiecte realizate în parteneriat cu GPN
Strâmtura – Vama, grădiniţă frecventată de copii de etnie rromă şi posibilităţi materiale extrem de reduse,
care au vizat formarea unei atitudini pozitive a preşcolarilor faţă de bucuria de a dărui, orientarea acestora
spre atitudinea de prietenie şi colaborare în spiritul sărbătorilor de Crăciun şi de Paşte.
2. Colaborarea cu şcoala s-a realizat prin parteneriatul ,,Primii paşi spre şcoală” care a avut ca scop
primordial identificarea celor mai eficiente căi de adaptare a copiilor la noul mediu educativ.
,,În vizită la cei mici”- a fost una dintre cele mai plăcute întâlniri şi s-a organizat sub forma unei
activităţi comune desfăşurată la grădiniţă, unde şcolarii au venit în vizită. Preşcolarii le-au pregătit şi
prezentat un scurt moment artistic.
Alte activităţi derulate pe perioada parteneriatului au fost: ,,Daruri pentru prieteni”, ,,Şcolar pentru o
zi!”- vizitarea şcolii unde vor învăţa. Tot împreună cu elevii, s-a desfăşurat acţiunea de la Biblioteca
Municipală C-lung Moldovenesc, intitulată ,,În minunata lume a cărţilor”, desfăşurată pe 1Iunie.
Acţiunea s-a desfăşurat în colaborare cu biblioteca, şcoala şi familia în cadrul proiectului educaţional
,,Cartea, prietena mea!” şi a cuprins vizitarea bibliotecii, a expoziţiei cu lucrările copiilor de la grădiniţă,
prezentarea importanţei Zilei Internaţionale a Copilului, un concurs de cunoştinţe - sponsorizat de
bibliotecă, jocuri pe calculator, etc.
3. Colaborarea cu Primăria am realizat-o în scopul implicării acestei instituţii în reabilitarea termică a
grădiniţei, proces demarat prin schimbarea vechii tâmplării cu una nouă de tip termopan, cu reparaţiile de la
geamuri. Menţionez că primarul personal, a oferit dulciuri tuturor copiilor din grădiniţă cu diferite ocazii:
Moş Nicolae şi/sau Moş Crăciun, 1 Iunie şi flori şi mărţişoare de 8 Martie, de asemeni, membri ai
Consiliului local au participat în calitate de invitaţi la diferite acţiuni din cadrul proiectelor educaţionale
derulate, în multe cazuri sponsorizând aceste activităţi.
4. ,,Prietenul meu, poliţistul!”- parteneriat cu poliţia în vederea intensificări activităţii de sprijinire a
copilului preşcolar în dobândirea de cunoştinţe, capacităţi şi deprinderi care să-i permită adaptarea cu
uşurinţă la condiţiile de mic pieton.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă – familie - comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţii pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

BIBLIOGRAFIE:

* Curriculum pentru Învăţământul preşcolar – 2008;

* ,,Proiecte şi programe educaţionale” - Bucureşti, 2008;
* Proiect pentru Reforma Educaţiei Timpurii – modulul I şi II., Bucureşti:Educaţia 2000+, 2009;

622
 Impactul educației asupra comportamentului elevilor
Prof. înv . primar –Cireap Elisabeta
Școala Primară nr. 2 Cociuba Mică
Com. Pietroasa jud. Bihor

Pentru a fi un bun educator trebuie să ne amintim de propria noastră copilărie, să retrăim sentimentele copilului de
atunci care se păstrează intacte și, în loc să îndepărtăm acest copil, să-l scoatem la iveală, să-l actualizăm. Pentru noi
educația reprezintă centrarea pe copil care trebuie să devină deschis la nou,creativ, adaptabil, comunicativ,cooperant
și tolerant, inteligent, responsabil, competent, demn, împlinit și fericit.

Modelul oferit de adulți este copiat întocmai de copil înainte ca acesta să înțeleagă semnificația sa educativă.
Copilul este părintele adultului spunea Maria Montessori pentru a sublinia metaforic rolul pe care îl are
copilăria în dezvoltarea psihică a copilului pentru adultul care va deveni.

Familia și școala reprezintă cei mai importanți factori educaționali, fiind adevărații piloni ai educației. Modelul
familial îi oferă copilului modele de comportamente pe care, de regulă acesta le imită cu fidelitate. Acum și aici se
pun bazele unor deprinderi și obișnuințe elementare de comportare morală, dar se face și trecerea spre înfiriparea unor
reprezentări, noțiuni, valori morale, convingeri prin care se exprimă atitudinea copilului față de el însuși, față de
ceilalți și față de societatea în care se afirmă.

Interiorizarea normelor și regulilor de comportament se realizează prin socializare și educație pe toată durata
vieții, prin învățare socială, influență socială, control social, presiune socială și creativitate socială. Actul moral nu
este niciodată direct și automat. Implicarea componentei afectiv-emoționale și prezența mai multor obligații complică
decizia morală și fără conflict moral nu poate exista dezvoltare morală. Prin socializare se realizează asimilarea unor
modele, valori, simboluri, abilități sociale și norme de conduită, maniere de a face, de a gândi, de a simți ale grupului
sau ale societății în ansamblu. Societatea reprezintă și un proces de individualizare și personalizare a individului în
cadrul grupului. Copilul are anumite caracteristici ereditare și de aceea procesul socializării nu se reduce la a
fixa anumite amprente pe o tabula rasa - J. Piaget.

Copilăria și adolescența se caracterizează prin ritmurile cele mai accelerate ale socializării – mica copilărie este
perioada cea mai intensă de socializare. Este nu numai cea în care ființa umană are cele mai multe de învățat dar și
cea în care ea este cea mai plastică și cea mai aptă să învețe, căci o face atunci cu o ușurință și o rapiditate pe care nu
le va mai întâlni tot restul vieții. Aproximativ între trei și patru ani se realizează interiorizarea imaginii
parentale. Copilul asociază acesteia și regulile impuse de părinți, începând să le respecte parțial și în lipsa lor. Se
constituie în acest fel un fel de conștiință morală primară care acționează ca un fel de voce a părinților prin care se
realizează reglarea conduitelor și datorită căreia copilul se simte protejat afectiv. Această achiziție permite copilului
să se conformeze exigențelor cadrului social constituind efectiv fundamentul moralității sale viitoare.

Grădinița, ca mediu socializator lărgit, oferă o amplificare a sistemului relațional al copilului. Aici copilul își
îmbogățește și își diversifică relațiile sociale trăiește noi experiențe sociale cu alți adulți, mai detașați afectiv decât
părinții precum și cu copiii de aceeași vârstă cu el. În cadrul acestor grupuri copilul acceptă regulile și consemnele pe
care le trăiește cu mai puțină frustrare.

În școală copilul trece de la atitudinea de spectator al activității altuia, de la fiecare pentru sine, la acțiuni sociale
active cu cei de o vârstă cu el. Cel cu care se joacă reprezintă pentru el fie un rival fie un prieten, în ultimă instanță, o
posibilitate de identificare. Identificarea se realizează pe o perioadă mare de timp, începând din etapele mici ale
copilăriei și continuând cu vârsta preșcolară și școlară mică, atunci când se structurează Eul și Supraeul.

Din acest punct de vedere modelele explicite și implicite îi oferă copilului un fir roșu care-l va ghida către un
comportament adecvat cu vârsta. În realizarea socializării adecvate și, implicit în asimilarea normelor și regulilor de
comportament, o importanță deosebită o au și expectanțele adică așteptările sociale. Copiii cunosc expectanțele
părinților și ale educatorilor prin explicații prin care li se clarifică motivele care stau la baza respectării regulilor și
normelor. Astfel ei devin conștienți de manifestarea unui comportament adecvat, iar cerințele adulților nu mai
constituie un dresaj, ceva impus. Cele mai frecvente modalități educaționale, folosite atât în familie cât și la școală, la
toate vârstele, cu efecte de interiorizare a comportamentelor morale sunt recompensele și pedepsele. Recompensele,
cum ar fi lauda și încurajarea, ca formă de întărire pozitivă a comportamentului social, pot contribui atât la imitare și
identificare cât și la interiorizarea unor modele comportamentale. B. F. Skiner consideră că folosirea pedepselor nu
este eficientă în educația copiilor. Pedepsirea unui copil pentru că a făcut un lucru rău poate să-l oprească pentru un
timp de a se mai comporta rău, dar sigur acest comportament va reveni. Recompensarea unui copil pentru un

623
comportament corect determină reluarea acestui comportament cu probabilitate mult mai mare. În cazul aplicării
pedepselor fizice copilul vede lucrurile superficial, ca pe o amendă pe care trebuie să o plătească pentru un
comportament necorespunzător, dar nimic mai mult. Plata amenzii reprezintă achitarea unei datorii, ceea ce-i dă voie
să greșească și să plătească în continuare. Este cazul în care părinții unor copii afirmă că aceștia s-au obișnuit cu
bătaia.

Dificultățile metodologice cu care se confruntă educatorul școlar sunt amplificate de faptul că modelarea
comportamentelor după o altă schemă decât cea oferită de primul mediu de socializare a copilului – familia –
presupune o adevărată chirurgie la nivelul conștiinței acestuia. O premisă importantă din perspectiva muncii educative
este : - comportamentul moral se învață. performanţele sunt sensibil diminuate în cazul copiilor cu Q. I. scăzut, în
situaţia afectării gradului de discernământ ori în condiţiile în care copilul se dezvoltă într-un mediu social care îi oferă
modele comportamentale străine de valorile morale acceptate convenţional.

O altă premisă esențială este: comportamentul moral se obiectivează în forme observabile ale conduitei și
educatorul școlar este interesat chiar de această latură a conduitei, adică aceea care se pune în evidență în relațiile pe
care copiii le stabilesc între ei sau cu adulții, sau în raporturile cu societatea. Ceea ce este semnificativ este că formele
exteriorizate ale comportamentului sunt dirijate din interior de mobiluri mai mult sau mai puțin conștientizate.
Cunoscând acest aspect, educatorul nu va mai greși considerându-l pe copil responsabil de toate manifestările sale ca
și cum ar fi în total conștientizate. Din acest punct de vedere se întâmplă adeseori ca unii copii să fie admonestați
pentru fapte pe care le-au săvârșit fără să-și dea seama, deci în mod neconștientizat, ceea ce le creează un teribil
sentiment de frustrare. Achiziționarea comportamentului moral poate rămâne exterioară stărilor de conștiință dacă în
munca educativă nu se respectă principiul activismului în conformitate cu care copilul trebuie să devină co-participant
în procesul propriei formări.

În sfera formării personalității copilului nu se pot oferi rețete și formule miraculoase care să ducă cu lejeritate pe
un drum prestabilit, dar pot fi luate în considerare câteva premise:
-calitatea rezultatelor obținute de educatorul școlar depinde în mare măsură de achizițiile,cunoștințele, obișnuințele, deprinderile,
experiențele morale ale copilului din etapa preșcolară a dezvoltării lui;

-metodele și argumentele cu cel mai mare efect sunt cele care au forță persuativă, angajând stările emoționale și motivaționale ale
subiectului;

-întărirea comportamentului dezirabil este posibilă prin metode recompensative sancționatorii, dar cele dintâi creează un
atașament mai mare față de normă;

-mai puternic decât orice metodă este modelul comportamental pe care îl oferă o persoană cu cea mai mare credibilitate;

-este mai ușor a forma comportamente de tip nou decât de a corecta obișnuințe și deprinderi morale vechi și proaste;

Un rol esențial în achiziționarea comportamentului moral revine regulilor de întărire. Pentru ca acestea să acționeze în
sens pozitiv, optimizator este necesar:
-să se asigure coerență acțiunilor educative – ceea ce este permis într-un moment să nu devină interzis în momentul următor;

sa se evite contrarietatea mesajelor prezentate copilului – ce spune mama să nu fie contrazis de tata și invers și, ce pretinde un
educator sub aspect disciplinar să nu fie contrazis de altul;

-reperele valorice să fie explicate; un mediu educativ indiferent față de reperele valorice creează ambiguitate și conflict interior iar
reperele valorice operează aleatoriu;

-valorile morale care fac obiectul proceselor de învățare și mai ales de reînvățare să nu intre în conflict în mod dramatic cu
sentimentul de posesiune, de imagine de sine, cu așteptările personale; în acest caz ar fi necesar ca înainte de formularea
cerinţelor să se acorde interes creării unei motivaţii superioare şi creşterii receptivităţii faţă de conţinutul mesajului moral;

Pentru a fi capabil de o asemenea intervenţie, educatorul însuşi are nevoie să îşi revizuiască comportamentul moral, să
se elibereze de anumite bariere şi mentalităţi, să îşi reconsidere propriile criterii şi atitudini morale, conştient fiind că
evoluţiile sociale atrag producerea unor mutaţii fireşti în climatul moral general.

Bibliografie: Constantin Cucoş,(1996), Pedagogie, Ed. Polirom

Debesse, M.,(1981), Etapele educaţiei, E.D.P., Bucureşti

Popescu, Neveanu, P., (1979), Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti

Piaget, J., (1980), Judecata morală la copil, E.D.P.,Bucureşti

624
 MODALITĂŢI DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A RELAŢIEI
ŞCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE

Prof. Cîrligeanu Margareta,

Centrul Școlar de Educație Incluzivă Suceava

În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele şcolare,
psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice. Se cunosc următoarele forme mai importante de
organizare instituţionalizată a educaţiei părinţilor şi a colaborării şcoală-familie:
• asociaţii ale părinţilor şi cadrelor didactice, care au o largă libertate de iniţiativă (pentru prima oară au
apărut în Statele Unite ale Americii în secolul trecut);
• şcoli ale părinţilor (iniţiate în Franţa în perioada interbelică) şi şcoli ale mamelor (iniţiate în Germania);
• consilii de administraţie şcolară formate (exclusiv sau în majoritate) din părinţi, cu rol informaţional,
consultativ şi decizional (în Belgia, Danemarca, Olanda şi în alte ţări occidentale);
• comitete de părinţi pe clase şi şcoli, fără rol decizional, care sprijină şcoala în rezolvarea unor probleme
(în ţările est-europene).
Implicarea părinților în viața activă a elevilor este foarte importantă, deoarece aceștia dacă sunt ajutați
devin mai motivați și mai ambițioși în tot ceea ce fac, mai încrezători în sine și mai puternici, putând să-și
depășească toate obstacolele pe care le întâlnesc nu doar la școală, ci și în viața de zi cu zi.
Parteneriatul școală – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie, școală
şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci
când aceştia văd cadrul didactic sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Parteneriatele trebuie văzute
ca o componentă esenţială în organizarea școlii și a clasei de elevi. Din păcate, în România, deşi s-au făcut
paşi semnificativi în acest sens, implicarea părinţilor în astfel de instituţii este destul de redusă.
Îmbunătăţirea relaţiei şcoală-familie implică informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte
şcolaritatea copilului şi presupune, cel puţin, ca fiecare părinte să cunoască obligaţiile legale privind educaţia
copilului, drepturile de care dispune pentru educaţia copilului, importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară
a copilului, metodele de colaborare cu şcoala.
În acest scop este necesar un dialog între cadre didactice şi părinţi. Dialogul cu familia este unul dintre
elementele indispensabile ale reușitei școlare. Cadrele didactice trebuie să primească o pregătire în materie
de relaţie cu părinţii, iar competenta lor în aceasta materie trebuie considerată ca o aptitudine profesională.
Pe de altă parte, părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu învăţătorii şi
profesorii, iar şcolile trebuie să asigure părinţilor asistenţa necesară.
Dr. Gheorghe Bunescu remarcă trei etape în evoluţia relaţiei şcoală – familie:
a. etapa şcolii autosuficiente (şcoala e instituţie închisă, nu influenţează mediul familial şi nu se lasă
influenţată de el). Caracteristicile etapei sunt:
≈ contactele cu părinţii sunt rare, formale;
≈ părinţii acceptă ideea că nu au nimic de văzut despre ceea ce se întâmplă în şcoală;
≈ administraţia alege şcoala pentru copii;
≈ părinţii nu participă la consiliile de administraţie şcolară;
≈ asociaţiile de părinţi nu sunt încurajate;
≈ formarea cadrelor didactice neglijează relaţia între familie şi şcoală.
b. etapa de incertitudine profesională (cadrele didactice încep să recunoască influenţa factorilor familiali
asupra rezultatelor şcolare dar părinţii continuă să creadă că şcoala este autosuficientă). Caracteristici:
≈ tendinţa de a creşte acuzarea familiei pentru proastele rezultate şcolare;
≈ administraţia şcolară are tendinţa de a conserva atitudinea din etapa anterioară;
≈ contactele formale, de rutină cu părinţii continuă; apar experienţe localizate privind comunicarea cu
părinţii;
≈ apar organizaţiile voluntare de părinţi;

625
 ≈ se constituie consilii de gestiune şcolară, în care participarea părinţilor are un rol minor, nedecizional;
≈ formarea cadrelor didactice abordează relaţia şcoală-familie ca o problemă de importanţă secundară.
c. etapa de dezvoltare a încrederii mutuale (părinţii şi cadrele didactice descoperă împreună încrederea
unora faţă de alţii). Caracteristicile acestei etape sunt:
≈ relaţia cu familia este din ce în ce mai încurajată de şcoală;
≈ consiliul şcolar include reprezentanţi ai (asociaţiilor) părinţilor, cu rol decizional în toate problemele
educaţionale;
≈ organizaţiile de părinţi sunt acceptate şi încurajate în activitatea şcolară;
≈ profesori specializaţi (consilieri) tratează problemele excepţionale ale colaborării cu familia;
≈ organizaţiile de profesori recunosc statutul şi rolul asociaţiilor de părinţi;
≈ administratorii şi politicienii educaţiei insistă asupra importanţei relaţiei familie-şcoală;
≈ formarea cadrelor didactice abordează problema relaţiei cu familia, ca una din problemele
importante;
≈ se organizează cursuri pentru cadre didactice şi părinţi.
Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din
școală, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor,
făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc.), iar
aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă
succes la şcoală și, mai târziu, în viață. Atunci când părinţii, elevii și ceilalţi membri ai comunității se
consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să
funcţioneze.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi școală este necesară, dar nu este suficientă pentru buna
dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care o
are copilul de a fi în societate.

Bibliografie:
1. Ecaterina Adina Vrășmaș, Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura „Aramis”, 2002;
2. Gheorghe Bunescu, Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor, articol publicat pe Internet.
3. Ioan Nicola, Pedagogie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994;
4. George Văideanu, Familia şi viitorul, în Almanahul părinţilor, Bucureşti, 1983;
5. Șincai Eugenia, Alexandru Gheorghe, Școala și familia, Editura Gheorghe Alexandru, Craiova, 1993.

626
 ÎMPREUNĂ PENTRU COPIII NOŞTRI
Educatoare : Cîţa Iuliana
G.P.N. Traian
Omul este in permanenta interactiune cu factorii sociali ai existentei sale. In aceasta interactiune, el
asimileaza normele si valorile societatii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare
umana. Prin aceasta, el este pregatit pentru viata sociala, pentru asumarea unor roluri si responsabilitati. Acest
proces se realizeaza de-a lungul diferitelor etape de viata, in cadrul unor forme specifice de activitate sociala si
in cadrul specific al unor institutii sociale: familia, gradinita, scoala, institutiile culturale, dar si impreuna cu
intregul sistem al mijloacelor moderne de informare si influentare.
Procesul de integrare in societate incepe in familie din timpul copilariei mici, cand intervin primele contacte
sociale si experiente de viata (socializarea primara sau socializare de baza), si continua de-a lungul vietii
omului, odata cu dobandirea unor statusuri si roluri succesive (socializare continua sau secundara).
Alaturi de functia de socializare, familia indeplineste si alte functii educative. Acestea au fost sintetizate de
N. Mitrofan dupa cum urmeaza: functia institutional formativa; functia psiho-morala; functia socio-integrativa;
functia cultural-integrativa;
Mediul familial ocupa un loc central in multitudinea factorilor determinanti ai evolutiei copilului. Copilul nu
este un adult in miniatura, ci este un „candidat la maturizare“ (H. Pierot), deosebit de receptiv la influentele
pozitive sau negative care se exercita asupra lui. De aceea, copilul trebuie socializat si modelat, iar
fundamentarea personalitatii se realizeaza, in mare masura, in interiorul familiei care concentreaza primul sau
univers afectiv, social si cultural. Trasaturile si coordonatele personalitatii copilului se construiesc in relatie cu
mediul social, cu situatiile pe care trebuie sa le traiasca in familie, atitudinile parintilor avand o influenta
importanta asupra personalitatii copilului in devenirea sa ca adult.
Educatia din familie a copilului se va continua cu cea din gradinita. Uneori, intre cele doua medii educative,
exista diferente majore de reguli, valori, cultura etc. In aceasta situatie, copilul este supus adaptarilor si
readaptarilor repetate, care il marcheaza profund: se instaleaza o stare de confuzie interna, copilul nestiind ce
reguli sa-si asume, care valori sunt acceptate social. Mai mult chiar, putem vorbi si despre o trauma emotionala,
copilul simtindu-se vinovat daca va adera la valorile gradinitei, in defavoarea valorilor familie (sau invers).
La intrarea in gradinita, parintii sunt cei care detin toate informatiile legate de copil: stare de sanatate,
obiceiuri alimentare, particularitati de invatare, mod de comportare, probleme in dezvoltare etc. In acelasi timp,
gradinita, ca prima institutie care se conduce dupa principii si metode stiintifice, detine mijloace specifice
pentru valorificarea potentialului fizic si psihic al fiecarui copil. Imbinarea in parteneriat a informatiilor
detinute de parinti cu cele ale gradinitei trebuie sa fie in beneficiul copilului.
Parteneriatul dintre gradinita si familie reprezinta o prima experienta relationala si de colaborare a parintilor
cu persoanele profesioniste in domeniul educatiei. Cei mai multi parinti manifesta deschidere, dorinta de a
colabora cu personalul gradinitei, dar se poate intampla ca realizarea unui parteneriat sa fie impiedicata de
atitudini necorespunzatoare ale fiecaruia dintre cei implicati.
Colaborarea cu scoala este foarte importanta intrucat in aceasta institutie va continua educatia copilului.
Parteneriatul dintre cele doua – scoala si gradinita – are ca scop primordial identificarea celor mai eficiente cai
de adaptare a copiilor la noul mediu educativ. Parteneriatul se poate concretiza prin schimburi de experienta
intre invatatori si educatori (lectii deschise, mese rotunde, ateliere de lucru etc.), activitati comune la care sa
participe copiii si parintii (vizite la scoala, proiecte educative de genul „Saptamana lecturii“, „Ziua portilor
deschise“ , „Scolar pentru o zi“ etc.).

627
 Colaborarea cu Primaria este esentiala intrucat aceasta institutie se implica in dezvoltarea si intretinerea
bazei materiale a gradinitei, dar si in derularea si sprijinirea unor actiuni sau proiecte educative. Primaria, in
colaborare cu Inspectoratele Scolare Judetene si cu alte institutii, poate sa initieze programe care vin in sprijinul
imbunatatirii activitatii educative din gradinite (de exemplu: „Concurs de desene pe asfalt“, „Festivalul de
teatru pentru copii“, „Expozitie de carte pentru prescolari“ etc.) Gradinita poate solicita ajutorul Primariei in
sustinerea unor proiecte, atat din punct de vedere material, cat si pentru promovarea acestora in comunitate.
Colaborarea cu Politia ajuta in educatia preventiva si cultivarea comportamentelor prosociale. Aceasta
colaborare se poate concretiza in activitati de informarea a copiilor asupra unor reguli care trebuie respectate
astfel incat viata si siguranta lor sa nu fie pusa in pericol. Exemple de proiecte: „A fost odata un
politist“(transformarea derularii evenimentelor in povesti cunoscute: „Capra cu trei iezi“, „Scufita Rosie“,
dramatizari ale acestora); „Orasul bicicletelor“ (pe teme de educatie rutiera).
Colaborarea cu Biserica inlesneste promovarea valorilor moral-religioase care sunt importante in educatia
morala si comunitara a copilului. Aceasta colaborare este foarte importanta in special in comunitatile
multietnice, in care oamenii apartin diferitelor culte religioase. Copiii trebuie sa invete ca, indiferent de religie,
toti suntem egali si avem aceleasi drepturi. Exemple de proiecte: „Craciunul - sarbatoarea tuturor crestinilor“,
„Bucate de sarbatori“.
Prin crearea parteneriatului gradinita–familie–comunitate-scoala copiii castiga un mediu de dezvoltare mai
bogat, intre participanti se creeaza relatiile pozitive si fiecare isi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

628
 FAMILIA, ŞCOALA, SOCIETATEA - PARTENERI IN EDUCAŢIE
Înv. Ciubuc Mariana

Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca fiecare
părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru educaţia
copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu şcoala. În acest
scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie să primească o pregătire în materie de
relaţie cu părinţii iar competenta lor în această materie trebuie considerată ca o aptitudine profesională; părinţii
trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; şcolile trebuie să asigure
(asociaţiilor) părinţilor asistenta necesară.
Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se
creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa funcţioneze.
Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reânnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia
părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente si Şcoala este un mediu social organizatoric în care
universul copilului se extinde depăşind constrângerea dependenţei materne.Educaţia este cea care desăvârşeşte
fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate.
Relaţia şcoală-familie-socitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce
ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a conduitei
favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit implicarea familiei şi a
comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea copilului cu ceilalţi copii
din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative( extracurriculare) şi cu privire la activităţile
opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii .

Motto:
,,Şcoala incearcă să se pună de acord cu noi părinţii;noi familia incercăm să ne punem de acord cu şcoala.
Care sunt căile cele mai potrivite?”
În baza cercetărilor făcute în şcolile din S.U.A. şi în în unele ţări din Europa, a reieşit faptul că, atunci când
şcolile, familiile şi comunitatile colaborează ca parteneri, beneficiarii acestei colaborări sunt elevii.
Parteneriatul are un rol deosebit în funcţionarea şcolii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia şi se poate realiza
astfel:
• Ajută profesorii în munca lor
• Perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor
• Îmbunătăţesc programele de studiu si climatul şcolar
• Îmbunătaţesc abilităţile educaţionale ale parinţilor elevilor
• Dezvoltă abilităţi de lideri ale părinţilor
• Facilitează legătura dintre familii, personalul şcolii şi al comunitaţii
• Oferă servicii şi suport familiilor
• Creează o atmosfera mai sigura în şcoală
• Ajută la managementul şcolii
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul elevilor se
formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea activităţii în şcoală şi in clasele de elevi. Ele
nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.

629
 Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală a
copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a sistemului social ce
include şi familiile si comunitaţile.
Istoria societaţii româneşti cunoaşte o lungă perioadă in care familia deţinea,aproape exclusiv rolul de
educator social al copilului. Complexitatea sporită a societaţii actuale a dus la diferenţierea factorului educativ,
la specializarea lor. S-ar putea crede că această specializare avea drept rezultat, automat, dezvoltarea
armonioasă a copilului, indiferent de intersectarea acţiunilor si măsurilor luate.
Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi, in primul rând prin caracterul său. După cum un tâmplar nu lucrează
in acelaşi mod şi bradul si stejarul, tot aşa şi noi trebuie să ţinem cont de,,lemnul” fiului sau fiicei noastre,
elevului sau elevei noastre, adică de elasticitatea şi rezistenţa,,capitalului său biopsihic” pentru a şti ce
putem face din el fără prea multe riscuri. In ziua de azi educaţia este un fenomen social de transmitere a
experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a culturii, către generaţiile de copii şi tineri, in scopul pregătirii lor
pentru integrarea in societate. Factorii instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica s.a.m.d., totul
educă: oamenii, lucrurile, fenomenele, dar in primul rând si în cea mai mare măsura – oamenii. Între acestia
primul loc il ocupă părinţii si educatorii. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a
tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv care contribuie pentru formarea unui om apt capabil sa participe la
dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viata, să fie pregătit pentru muncă . Menirea şcolii este nu numai de a
inzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Ajungem şi la un alt factor care contribuie la educarea copilului, care este familia. Familia exercită o
influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele din
familie. In familie se conturează caractere.Atât părinţii cât si educatorii in timpul procesului de invatământ
trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului. Odată copilul ajuns la
vârsta preşcolară familia imparte intr-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii si pedagogii din şcoală; cei
din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-
educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe copil, în înţelegerea şi lămurirea unor probleme
aşa-zis ,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de dragoste, de viaţa sexuală, etc. Îmbinarea eforturilor
educative din familie şi din şcoala este nu numai recomandabilă ci şi obligatorie, pentru că de multe ori pe
măsură ce copiii evoluează, părinţii au de infruntat alte şi alte probleme care se ivesc la o altă categorie de
vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-o
mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi continuând cu
identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor.

Bibliografie:

1. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001
2. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008

630
 EDUCAȚIA PENTRU PACE- ZÂMBET DE COPIL
ELIMINAREA CONFLICTELOR ÎNTRE FAMILIE ȘI ȘCOALĂ
Prof. Cristina Ciucă înv. primar
Școala Gimnazială “Smaranda Gheorghiu” Târgoviște

Educația este o acțiune organizată care presupune necesitatea, acceptarea, respectarea unor cerințe, reguli
și dispoziții, elaborate și impuse din exterior, concomitent cu instituirea unor modalități de control asupra
acceptării și respectării lor. Disciplina impune câteva reguli pentru a asigura ordinea exterioară,
indispensabilă oricărei acțiuni organizate. Familia este unul din factorii, care prin legea nescrisă a naturii, dar
și prin legea scrisă a drepturilor omului, are obligația de a oferi un climat atât afectiv și fundamental, cât și
ocrotitor.
Experiențele realizate de către cercetătorul psiholog E.B.Hurlock au demonstrat că cea mai buna metodă
de susținere afectivă și stimulare motivațională este lauda, încurajarea, în timp ce bătaia, cearta și critica
dacă sunt continue se soldează cu destructurări ale personalității, chiar cu nesupunere . Cercetările de
specialitate arată faptul că temperamentul este înnascut, în timp ce caracterul se formează prin educație,
având o mare importanță asupra personalității, sistem care se dezvoltă până spre 20 de ani. Copii agresivi au
adesea rezultate proaste iar adulţii agresivi adesea s-au descurcat greu la școală ca elevi. Copiii agresivi tind
să aibă insucces social, fiind nepopulari. Incapabili să își satisfacă nevoile de afiliere și scopurile sociale, se
simt lipsiți de putere. S-a arătat că trăsături precum stima de sine scăzută, anxietatea socială, timiditatea
creează dificultăți în menținerea unor relații sociale satisfăcătoare. Cauzele conflictelor în școală se regasesc
în :
• Înțelegerea eronată a ideii de competiție;
• Distribuirea inechitabilă a recompenselor;
• Lipsa de comunicare sau superficialitatea acesteia;
• Dominarea comunicării de factori emoționali;
• Divergențe prin aderare la sisteme de valori diferite;
• Exercitarea arbitrară a autorității, puterii, responsabilității.
Părțile implicate în conflictele specifice ariei educației și cele mai frecvente motive sunt:
• Elev-elev, poziție în grup, prestigiu personal;
• Elev-profesor, așteptări diferite cu privire la sarcinile școlare, excese comportamentale și verbale ale
părților;
• Profesor-părinte, opțiuni diferite ale părților cu privire la educație;
• Director-profesor, așteptări diferite față de sarcinile asumate,
• Unitate şcolară-unităţi locale, înţelegerea diferită a rolurilor părţilor în educaţie,
Educaţia presupune pregătirea generaţiilor care cresc, dezvoltarea unui comportament în concordanţă cu
schimbările universale, valorizând drepturile proprii şi ale celuilalt. Ca atitudine, valorizarea presupune
convingerea că orice fiinţă reprezintă o valoare, are unicitate şi unele caracteristici pozitive, importante,
semnificative, ce trebuie corect percepute, preţuite pentru a se manifesta şi a asigura dezvoltarea a ceea ce
fiecare poate să fie. Fiecare om are valoarea sa, fiecare copil are o valoare egală cu a oricărui copil.
Toleranţa, ca pas spre respectul reciproc şi convieţuire paşnică, presupune acceptarea particularităţilor
celuilalt concesii reciproce, afinitate, înţelegere, bunăvoinţă, efort de acomodare, îngăduinţă, acord pentru
realizarea unui scop comun. Educarea spiritului de toleranţă porneşte de la comportamente simple, extrem de
necesare Aici am desfăşurat activităţi precum: “Familia mea”- Lectură după imagini, colaje, desene. “Stâlpul
totemic al familiei”- Reprezentarea diferiţilor membri ai familiei. “Distracţie în familie”- Jocuri, excursii,
plimbări. “Sunt un copil minunat” – Cântece şi dansuri. “Cum să ma port cu colegii mei”- Lecturi şi
dezbateri etc.Educarea copiilor în spiritual păcii se poate face prin cunoaşterea obiceiurilor şi tradiţiilor
specifice, prin îmbogăţirea bagajului de informaţii, dezvoltarea sentimentelor de prietenie şi colaborare între
copii şi cadre didactice prin sărbătorirea unor evenimente precum: Ziua României, Ziua internaţională a
copilului, Ziua internaţională a femeii, etc.

631
 În concluzie, valorizarea şi respectarea fiinţei umane, atât ca acţiune cât şi ca act educaţional, înseamnă
căutarea activă a ceea ce reprezintă calităţile şi abilităţile cuiva, sunt pregnant orientate spre dezvoltarea şi
susţinerea însuşirilor şi capacităţilor pozitive şi creşterea, pe această cale, a personalităţii în ansambul său.
Optimizarea procesului instructiv educativ de la toate nivelurile şcolare trebuie să implementeze valorizarea
ca pe o caracteristică constantă a relaţiilor educative.

Bibliografie:
1. Neacşu I., Nica M., Copilul şi violenţa, Comportamente şi responsabilitate, Ed. Semne Bucureşti
2006
2. Souiss B. Deitz J., Activităţi de învăţare pentru copii mici, Ed. Vanemonde, Bucureşti 2005

632
 Factori implicați – educație de calitate

Prof. Înv. Preșc. Ciuclă Cristina

G.P.P."LITTLE PARADISE"

Tocmai zilele trecute am încheiat campania globală pentru educație și am rămas în minte cu o expresie
pe care preșcolarii grupei mele și-au dorit să o exprime și anume aceea că ei votează ca toții copii să aibă
acces la educație. Acesta este un drept al tuturor copiilor , dar și o obligație a tuturor adulților.
Lumea în care trăim este plină de provocări. Încă din primele ore de viață copilul este provocat și intră în
contact cu diferite medii care îi influențează evoluția sa ca individ. Toate aceste medii au un impact asupra
dezvoltării și transformării sale ca persoană și il încadrează în categoria oamenilor educați și
respectați.Copilul poate fi educat în măsura în care este cunoscut și respectat.
Atunci când vorbim despre educație vorbim despre creștere, hrănire, formare conform etimologiei
termenului educație care provine din limba latină.
Această responsabilitate de a educa le revine părinților, educatorilor, învățătorilor, profesorilor și implicit
autorităților care își doresc oameni civilizați și educați care să îi conducă . O zicală românească spune
"Cum îi creștem așa îi avem".
Expresia "Cei șapte ani de acasă" reprezintă bagajul educativ cu care pornește copilul în viață, este
"rezumatul" educației date de părinții copiilor . Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației,
părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și
dezvoltarea acestuia
Sloganul "Învățați, învățați, învățați" scris de Lenin scoate în evidență necesitatea școlii ca mijloc de
educație pentru copilul care se pregătește pentru viață.Grădinița și scoala îi asigura nivelul de educatie de
care are nevoie pentru a putea supravietui cerintelor reale ale vietii. Solicitarile cadrelor didactice nu fac
altceva decat sa il ajute pe copil sa se identifice din punct de vedere profesional in societate, determinand
capacitatea acestuia de invatare si acumulare a cunostintelor necesare pentru viata.
Învățarea școlară își are fundamentele în formele de experieță spontană specifică vârstei preșcolare care
se împletesc când cu manipularea obiectelor , când cu jocul, când cu unele forme elementare de muncă.
Grădinița este doar o etapă în dezvoltarea copilului, dar aceasta are în vedere experiența acumulată în
mediul familial , peste care se clădește , se mai pune o cărămidă care se numește gradiniță, apoi una școală,
iar cimentul care întărește este societatea care îl implică în evenimente , îl responsabilizează și îl pregătește
pentru viață.
Din colaborarea educatoare-copil-familie-comunitate fiecare are de câștigat , dar cel mai important
câștig îl reprezintă creșterea, dezvoltarea și educarea copiilor. În centrul acestei relaţii stă, desigur, copilul-
elev, ca beneficiar al actului educaţional promovat de cei trei factori deopotrivă.
Berger vorbește despre cele două mari scopuri pe care le urmărește educația: "Primul e să dăm copilului
cunoștințele generale de care, bineînțeles, va avea nevoie să se servească: aceasta este instrucția. Celălalt e să
pregătim în copilul de azi pe omul de mâine și aceasta este educația.
Biserica este un alt factor care contribuie la educația copiilor. Pe lângă însuşirea principalelor învăţături
de credinţă, reguli, tradiţii şi evenimente religioase ale Bisericii Ortodoxe, copii dobândesc şi deprinderi,
obişnuinţe spirituale, care îi înalţă, îi fac mai buni, mai respectuoşi, mai responsabili.
Haideți să vedem de unde provine această educație pe care o dobândește copilul:
1.educația părinților –primul tip de educație de care are parte copilul
2.educație din partea familiei lărgite (alte rude, prieteni de familie, cunoscuți, vecini, colegi
de-ai părinților, nași etc)
3.educație din experiența de viață–tot ce se întâmplă în jurul copilului reprezintă o formă de educație
pentru el (aici intră:educația străzii–tot ce vede, aude, trăiește individul pestradă, educație din relațiile
cu diferite entități publice și private,educație din relația custatul (politic și administrativ)
4.educație din anturaj (copii din fața blocului, colegi de grădiniță, școală, liceu, facultate, prieteni,
cunoscuți etc)

633
 5.educația-formală ( grădiniță, școală, liceu, facultate, și orice alte cursuri, seminarii, întâlniri cu scopul
concret de a învăța ceva)

Ca această relație dintre familie-grădiniță-școală-comunitate să fie funcțională trebuie să implicăm

autoritățile în viața grădiniței, școlii prin invitarea autorităților la evenimentele pe care le organizăm cum ar
fi: prima zi de școală, grădiniță, concursuri importante, campanii(de exemplu campania globală pentru
educație). O altă modalitate se poate realiza prin participarea cu copii la campanii de voluntariat,
ecologizare, evenimente culturale și artistice organizate de comunitate.
Nimeni nu poate abdica de la rolul de educator, deoarece prin ceea ce spunem şi prin ceea ce facem
influenţăm, voluntar sau involuntar, pe cei din jurul nostru.

634
 Relaţia empatică profesor-elev cu dificultăţi de învăţare
Prof. Ciuperceanu Marian,
Colegiul Național ”Frații Buzești” Craiova

Orice act educaţional presupune un anumit tip de relaţie umană. Astfel, evoluţia educaţiei a inclus şi o
evoluţie a raporturilor dintre educaţi şi educatorii lor.
În cadrul educaţiei, empatia emoţională presupune participarea cadrului didactic la emoţiile şi
sentimentele elevilor, la trăirile lor afective; constă în apropierea faţă de elevi, la pătrunderea în universul lor
lăuntric.
Empatia predictivă se referă la capacitatea cadrului didactic de a se transpune în psihologia elevului, de a
îndeplini „rolul” lui şi de a-i prevedea, în limitele unei erori admise, comportamentul ulterior. Cadrele
didactice apreciate ca fiind bune şi foarte bune au indici superiori de empatie predictivă. Empatia predictivă
facilitează găsirea modalităţilor de a menţine concentrată atenţia elevilor la lecţie, de a se face acceptat de
elevi, de a echilibra relaţiile cu ei, asigurând asfel condiţii favorabile pentru procesul de predare-învăţare.
În clasa în care întâlnim copii cu dificultăţi de învăţare se impun o serie de reguli cu privire la
organizarea predării şi învăţării:
-elevii cu dificultăţi de învăţare au nevoie de o învăţare multisenzorială explicită, care să-i ajute să
avanseze; nu sunt indicate activităţile repetitive cu privire la cunoştinţe deja însuşite, ci trebuie diversificate
metodele, procedeele şi materialele didactice;
-copiii cu dificultăţi de învăţare au nevoie de iniţiere adecvată în lectură şi scriere, ceea ce presupune
aplicarea altor metode şi mijloace decât cele folosite în mod obişnuit de cadrul didactic;
-se impune structurarea cunoaşterii şi o bună orientare pentru a se duce la bun sfârşit procesul de învăţare.
Având probleme în organizarea informaţiei care provine de la simţurile lor, aceşti copii sunt adesesa
incapabili să prevadă şi de aceea trebuie să le furnizeze un cadru adecvat şi structurat de învăţare în clasă,
fiind mereu preveniţi de ceea ce urmează;
-o altă nevoie a copiilor cu dificultăţi de învăţare este construirea unei imagini pozitive despre sine. Acest
lucru se poate realiza pe fondul unor activităţi de grup orientate spre valorizarea posibilităţilor fiecăruia şi pe
un sistem de relaţii pozitive între profesor şi elev, precum şi între elevi.
-însuşirea unor metode şi tehnici de învăţare, de memorare, de redare a ideilor unui conţinut constituie o
altă cerinţă pe care profesorul o poate rezolva în clasa cu copii cu dificultăţi de învăţare;
-elevii cu dificultăţi de învăţare au nevoie de profesori care înţeleg modul lor de învăţare, se pot adapta
ritmului acestora şi îi pot orienta să-şi depăşească dificultăţile.
Atitudinea şi întreaga activitate a cadrului didactic faţă de elevii cu dificultăţi de învăţare sunt
determinate de înţelegerea faptului că fiecare elev este unic şi are valoarea sa, indiferent de problemele pe
care le prezintă în procesul de învăţare şcolară. Învăţarea este unică la fiecare elev, în funcţie de stilul,
ritmul, nivelul său de învăţare şi dezvoltare, caracteristicile şi particularităţile sale, aptitudinile, aşteptările,
experienţa sa anterioară.
Rolul cadrului didactic este de a identifica stilul eficient, care se potriveşte cel mai bine copilului şi de a-
l ajuta să-l folosească. El poate realiza acest lucru ţinând cont de faptul că se pot reţine acele informaţii care
au o relevanţă afectivă şi reuşesc să suscite atenţia şi interesul elevului.
Întreaga personalitate a profesorului – cunoştinţe, experienţe, atitudini, opinii, particularităţi individuale
– influenţează direct relaţia acestuia cu elevul. Cîteva aspecte ce influenţează tactul pedagogic şi implicit
relaţia profesor-elev sunt: calităţile personale ale profesorului, nivelul de pregătire psihopedagogică şi
metodică, aptitudinile pedagogice ale acestuia. Comportamentul cadrului didactic presupune o conduită
empatică, una dintre trăsăturile stabile, constante, de bază ale personalităţii. Fără dragoste nu putem construi
nici un fel de relaţie, fără iubire nu putem modela oameni.

Bibliografie:
1. Ghid de predare-învăţare pentru copiii cu cerinţe educative speciale, Editura MarLink, Bucureşti, 2000.
2.Gherguţ,A. Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe educative speciale: strategii de educaţie inclusivă.
Editura Polirom, Iaşi, 2001.

635
 Implicarea şcolii şi familiei în prevenirea încălcării drepturilor copilului
Prof. Ciuperceanu Mihaela Corina – Grădiniţa ”Piticot” Craiova

În prezent, societatea noastră poate fi caracterizată prin lipsă de încredere faţă de oricine. Situaţia
economică a ţării, a lumii, sărăcia, scăderea nivelului de trai şi creşterea şomajului a schimbat şi viaţa
familiei, implicit şi viaţa copilului. Goana nesfârşită după câştiguri materiale distrage atenţia de la educaţia
copiilor. Ei pot deveni în foarte multe cazuri victime ale mediului în care trăiesc şi deseori devin victime în
propriile familii.
Părinţii nu cunosc şi nu pot respecta drepturile copiilor, iar în familii domină „legea” intimităţii. În
aceste situaţii, instituţiile sociale trebuie să intervină şi să ia parte în sprijinirea familiei la creşterea şi
educarea copiilor, numai că acest sprijin nu poate fi realizat decât cu o colaborare eficientă cu instituţiile
şcolare. Motivul ar fi că adesea, cadrele didactice sesizează prima dată problemele socio-umane, începând cu
copiii de 3 ani, veniţi prima dată într-o instituţie de educaţie, unde câteva ore nu sunt cu părinţii.
Aceste probleme pot fi descoperite cu uşurinţă, mai ales în jocul liber al copiilor, când se joacă „de-a
familia” sau în desenele lor, când apar deseori pete imense de negru, ori la copiii care comunică dificil cu
ceilalţi din cauza unor probleme nerezolvate. Educatorul este primul „străin” care poate identifica neregulile
ce pot intra în competenţa asistenţei sociale.
În cele ce urmează, mi-am propus să răspund, în limita posibilităţilor, la următoarele întrebări:
-Cunoasc părinţii drepturile copiilor?
-Cui, unde, când şi ce fel de rol îi revine fiecărei părţi în respectarea drepturilor copilului?
-Pot colabora cei trei factori (familia, instituţiile şcolare şi comunitatea locală) eficient în vederea stopării
încălcării drepturilor copilului? Dacă este posibilă colaborarea, atunci cum poate fi realizată efectiv
conlucrarea instituţiilor sociale, a familiilor şi factorilor educaţionali?
Discuţiile cu părinţii copiilor pe care i-am educat de-a lungul timpului au condus la concluzia că familia
acţionează, în general, în educaţia propriilor copii mai mult pe baza unor cutume, fără cunoaşterea cu
exactitate a drepturilor copilului. Este foarte important ca toată lumea, mai ales părinţii să cunoască aceste
drepturi, deoarece încălcarea acestora ar însemna nerespectarea legii. Relaţia copil-părinte este afectată de
respectarea acestor drepturi, deoarece în posesia acestor cunoştinţe, părinţii vor educa într-un mod diferit
copilul, respectând persoana lui.
Cunoaşterea legilor copilului de către părinţi sau a persoanelor care au avut în grijă un copil ar preveni
relele tratamente, asigurând astfel condiţii de viaţă optime. Educaţia părinţilor cu privire la respectarea
drepturilor copilului este un pas esenţial în prevenirea abandonului, abuzului, violenţei, a exploatării. Dacă
drepturile copilului sunt respectate de către părinţi, atunci şi copiii cresc în condiţii optime, iar atunci când le
va veni rândul – vor deveni adulţi responsabili faţă de educaţia copiilor lor.
În aceste condiţii, este momentul ca şcoala să intervină. Intervenţia constă în întâlniri organizate în
cadrul cărora părinţii vor dobândi cunoştinţe cu privire la drepturile copilului şi vor găsi soluţii optime în
rezolvarea problemelor apărute cu propriul copil. Completarea chestionarului de calităţi parentale la
începutul şi sfârşitul intervenţiei ne va arăta un rezultat concret.
Discutând cu părinţii, vom stabili care sunt acele drepturi despre care copiii ar trebui să afle, apoi se pot
susţine activităţi cu copiii în cadrul cărora se vor aborda aceste drepturi, ţinând cont de nivelul lor de
înţelegere.
Atunci când situaţia o impune, şcoala poate apela la instituţiile sociale. O colaborare a celor trei factori –
familie, şcoală, comunitate locală –este nu numai posibilă, dar şi eficientă atunci când situaţia concretă o
impune.

Bibliografie:
1.Banciu, M., Dreptul familiei, Editura Argonault, Bucureşti, 1995.
2.Rotariu, T., (coordonator), Expunerea minorilor la abuz şi neglijare în judeţul Cluj, World Vision,
1996.

636
 Educația fără frontiere- activitate specific umană

prof.Claudia Feldrihan,
Școala Gimnazială "Ștefan cel Mare", Bistrița

Față de alte activități complexe, „educaţia” este prin excelență o activitate specific umană, care din
punct de vedere etimologic, desemnează în limba română un concept similar grecescului paideia, care la
romani echivala cu institutio, iar pentru francezi, mai târziu, cu
l`educatio.
Conceptul de “educaţie” dispune de numeroase accepţii şi tipologii, o primă şi tradiţională accepţie
se raportându-se chiar la etimologia latină a termenului divizată ca triplă semnificaţie primară-creştere,
hrănire, formare educatio; a creşte, a hrăni, a forma, a instrui educo, educare şi a scoate din…, a ridica, a
înălţa educo, educere.
Ultima semnificaţie se distinge printr-o definire sintetică a educaţiei drept o înălţare, o scoatere a
omului din starea sa naturală şi o accedere la o stare culturală.
Viziunea recentă antrenată de configurarea acestui concept reţine o etimologie englezească
education într-un context social în care drepturile omului intră în antiteză cu exploatarea; tronează războiul,
sărăcia, teroarea; moralitatea şi responsabilitatea socială relaţionează cu materialismul şi corupţia, iar
democraţia e ameninţată de presiunea mass-mediei. Educaţia tinde mai mult ca niciodată spre autoeducaţie
în această confruntare a fiinţei cu formele de existenţă a culturii, în fond. Ea nu este o copie a unui model,
un simplu proces sau produs, ci o ofertă exterioară şi un dialog interior despre propria fiinţă şi despre
umanitatea în devenire. (H., Schaub, 2001).
Educaţia nu mai reprezintă astăzi, doar o componentă a existenţei socio-umane, o întâlnire limitată
în timp între individ, societate şi întreaga viaţă socială, ci o prezenţă permanentă; ea apare ca un “continuum
educaţional în spaţiu şi timp”, ale cărui definiri se polarizează în jurul a două concepţii-cea antropocentrică,
respectiv sociocentrică (M, Ionescu, 2011).
Concepţia antropocentrică valorifică premisa că rolul educaţiei este de a dezvolta calităţile generale
ale speciei umane, în vreme ce concepţia sociocentrică promovează natura socială a individului, pregătirea
lui pentru diverse roluri sociale. Categorie axiologică prin ea însăşi, educaţia determină un individ, să fie
simultan membru al unor colectivităţi, dar şi al societăţii în ansamblu.
Pornind de la aceste considerente şi ideea lui H. Pieron că educaţia este unul dintre acele cuvinte al
căror sens lumea crede că îl cunoaşte bine, fără să fie însă nevoită să îl definească, vom ilustra în cele ce
urmează câteva tăsături ale educației ca activitate fără frontiere, ca activitate permanentă, ce însoțește un
individ de-a lungul existenței antrenând implicit colaborarea dintre toate "instanțele" educative:grădiniță-
școală-familie-societate.
Astfel, educația:
-Este o acţiune umanǎ, diferitǎ de alte acţiuni de acelaşi tip;
-Dispune de un caracter permanent;
-Are caracter social-istoric;
-Este caracterizatǎ de o dimensiune axiologicǎ ;
-Are o orientare prospectivă;
-Valorizeazǎ un caracter naţional etc.
Doar printr-o relație de interdependență între aceste"instanțe" educative: grădiniță-școală-familie-
societate, se poate vorbi de o educație fără frontiere, de o educație permanentă reală și valoroasă,
transformată de individ într-o veritabilă autoeducație devenită o necesitate a existenței individuale.

Bibliografie:
1. Bocoş, M. (2008), Didactica disciplinelor pedagogice. Un cadru constructivist, Ed. Paralela 45, Piteşti.
2. Cristea, S., (1994), Fundamentele pedagogice ale reformei îvăţământului, E.D.P., Bucureşti.
3. Cucoş, C., (2000), Educaţia.Dimensiuni culturale şi interculturale, Ed. Polirom, Iaşi.
4. Ionescu, M., (coord.) (2011), Instrucṭie si educaṭie.Paradigme educaṭionale moderne, Ed. Eikon, Cluj-Napoca.
5. Schaub, H., (2001), Dicţionar de pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.

637
 Respectul de sine sau sistemul imunitar al conștiinței la vârsta copilăriei

Educatoare CLAUDIA-SIMONA SPĂTARU

Grădinița STEP BY STEP nr. 5 Onești, jud Bacău

Respectul de sine, imaginea de sine şi încrederea în sine sunt concepte cheie ale personalităţii, aflate în
strânsă legătură. Punerea lor în relaţie permite accesul la un nivel superior de înţelegere a problemelor
psihologiei, dezvoltarea unui simţ al direcţiei şi orientării cu mai mult curaj în aventura cunoaşterii şi acceptării
de sine, dar şi în comunicarea şi acţiunea cu mai multă empatie în relaţiile interpersonale.
Respectul de sine poate fi dobândit din familie dacă părinţii ştiu să ofere copilului un cadru în care
acesta să se simtă în siguranţă şi ocrotit. Comportamentul părinţilor nu influenţează decisiv dezvoltarea psihică
a copilului, dar poate facilita sau îngreuna dezvoltarea respectului de sine sănătos, pentru ca acesta să devină
parte naturală şi integrantă din viaţa copilului. Important este ca părinţii şi celelalte persoane din jurul său, cu
care acesta dezvoltă relaţii semnificative (bunici, profesori, vecini etc.) să-i ofere modele de comportamente
care să-i susţină respectul de sine şi să-l influenţeze cu integritate.
Imaginea de sine reprezintă un integrator şi un organizator al vieţii psihice a individului, cu rol major în
alegerea valorilor şi scopurilor. Ea este nucleul central al personalităţii, reper, constantă orientativă a ei,
element definitoriu al statutului şi rolului social după cum consideră şi N. Bogatu. Imaginea de sine îşi are
originea nu doar în personalitatea reală, ci şi în alte faţete ale ei. Uneori ea îşi trage seva din personalitatea
ideală (cea pe care individul doreşte sa o obţină) , alteori din cea manifestată, sau din cea proiectată (ansamblul
gândurilor, sentimentelor, aprecierilor pe care crede un individ că le are, le nutresc, le fac ceilalţi asupra sa).
Cercetările în domeniul psihologiei sociale au arătat că un copil care crede că alţii îl apreciază ca fiind simpatic,
sociabil, va sfârşi prin a introduce aceste trăsături în imaginea de sine; la fel, copiii mai puţin populari, se
preţuiesc pe ei înşişi mai puţin. Sub raport evolutiv, imaginea de sine cunoaşte o traiectorie specifică: în
copilărie ea este mai pregnant dependentă de ceea ce individul ar dori să fie şi mai puţin de ceea ce este în
realitate, pentru ca la vârstele mai înaintate ea să se construiască în funcţie de ceea ce omul este sau a fost, de
ceea ce face sau a făcut.
Prima cheie pentru a accesa acest servomecanism este folosirea imaginaţiei. Întotdeauna, sistemul
nostru nervos reacţionează conform cu ceea noi gândim sau ne imaginăm că este adevărat. Sistemul nervos nu
distinge diferenţa dintre o experienţă imaginată şi una reală. El reacţionează automat la informaţia pe care o
transmitem din creier. Analizând acest adevăr ştiinţific, putem acţiona ca şi cum am avea succes deja şi putem
asftel atrage succesul în viaţa noastră. Acest lucru ne poate poate constitui o oprtunitate la nivel psihologic
pentru a dobândi noi capacităţi, succese şi stări de fericire. Putem avea totul dacă folosim eficient în viaţa

638
noastră principiul vizualizării şi beneficiile imaginaţiei. Singurul secret constă în a avea o imagine mentală
clară şi corectă a ceea ce vrei să reuşeşti.
Stima de sine, respectiv respectul de sine constituie de asemenea valori umane fragile şi schimbătoare.
Acestea cresc de fiecare dată când ne străduim să ne respectăm standardele şi scad atunci când nu reuşim să
atingem respectivele standarde. Aşa încât, pe parcursul vieţii, este posibil să cunoaştem valori foarte înalte ale
stimei de sine (respectului de sine), dar şi foarte scăzute…
Cercetările au dus la concluzia că adolescenţii din familii în care se discută des, pozitiv, despre diversele
aspecte ale viaţii, sunt şi devin mai optimişti. De asemenea, ele indică faptul că părinţii al căror control asupra
adolescenţilor se diminuează pe măsură ce aceştia cresc şi capătă experienţe proprii din ce în ce mai numeroase
procedează benefic, favorizând conturarea şi consolidarea stimei de sine a tinerilor, apariţia unui sentiment de
siguranţă ce se întemeiază din ce în ce mai mult pe resurse personale.
Introducerea acestor tehnici de antrenament senzorial şi mental şi în situaţiile educaţionale din sistemul
formal de învăţământ ar avea, în timp, un impact major în atingerea finalităţilor educaţiei, deoarece conştiinţa
de sine este un rezultat al procesului personal de percepţie a lumii (familia, şcoala, grupul de prieteni, locul de
muncă, naţiunea… umanitatea), de ascultare a propriilor emoţii şi sentimente, precum şi pe cele ale persoanelor
cu care interacţionăm, de construire a vieţii noastre psihice, prin reflecţia asupra propriilor noastre gânduri,
trăiri interioare şi comportamente.
Dragostea pentru propria viaţă, dublată de un simţ puternic al valorii personale şi responsabilitatea
pentru propria devenire, manifestat şi prin grija pentru consecinţele comportamentelor noastre pe termen lung,
asupra noastră, a celorlalţi şi pentru întreaga planetă, consolidează construcţia personalităţii noastre şi ne
înfiinţează în matca bine înrădăcinată în stâlpii identităţii noastre, aducându-ne totodată recunoaşterea şi iubirea
aproapelui nostru, câştigate pe merit, pentru că avem curajul să fim noi înşine.

Bibliografie

1. Nathaniel Branden, The Six Pillars of Self- Esteem (Cei şase stâlpi ai încrederii în sine), Editura Amsta
Publishing, Bucureşti, 2008;

2. Alexandru Roşca, Psihologie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976;

3. A. Cosmovici, L. Iacob, Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 1999;

639
 COLABORAREA DINTRE FAMILIE SI GRADINITA

Prof.inv.presc. CLEMENT STELA

Gradinita de copii Hulub – Dingeni - Botosani

“Sa nu-i educam pe copiii nostri pentru ziua de azi.Aceasta lume nu va mai exista cand ei vor fi mari si
nimic nu ne permite sa stim cum va fi lumea lor.Atunci sa-i invatam sa se adapteze.” M.Montessori

La educarea si formarea copilului prescolar contribuie mai multi factori educationali: gradinita ,
familia,societatea.Este cunoscut faptul ca,in cadrul acestui”complex formative”,rolul preponderent revine
gradinitei,institutie specializata,cu cadre anume pentru realizarea obiectivelor educatiei prescolare.
Activitatea educatoarei implica un inalt grad de responsabilitate personala si civica,deoarece de
modalitatile concrete de realizare a educatiei prescolare depinde,in mare masura,intreaga dezvoltare
ulterioara a personalitatii copilului.
Pentru reusita actului educational,munca depusa de cadrele didactice din gradinita trebuie continuata,
sustinuta si intarita de familie.In acest sens educatoarea trebuie sa asigure o permanenta colaborare intre
gradinita si familie si sa-i convinga pe parinti de necesitatea unei relatii de comunicare permanenta intre
gradinita si familie.
Initierea parintilor in probleme specifice educatiei si instructiei copiilor se face in diferite moduri: -
prin metode si procedee alese cu mult tact de catre educatoare.Astfel,in discutiile libere cu parintii,prin
vizite la domiciliul copiilor,prin lectorate cu parintii,prin activitatea de consiliere cu parintii,prin
participarea directa a parintilor la unele activitati din gradinita realizam un invatamant modern si in acelasi
timp facem cunoscuta activitatea noastra in randul parintilor,stabilim o relatie de colaborare fructuoasa cu
acestia.
Prin colaborare cu gradinita,prin receptivitatea curenta fata de mijloacele comunicarii de
masa(televiziune,internet,calculator)familia are sanse sa prefigureze schimbarile sociale in educatia copiilor
inca de la varsta prescolara a acestora,incat adaptarile ulterioare ale lor sa fie mai flexibile.Parintii constituie
pentru copii primele modele de viata si comportament.Copiii observa de mici comportamentul
parintilor,care devin modele.Modelul are o functie orientativa in educatie,de aceea trebuie utilizat in
ansamblul mijloacelor educative la varste fragede,deoarece pe masura ce creste,copilul isi cauta singur
modele de viata si profesionale,parintii au grija ca acestea sa fie cele dorite.
Parintii au datoria sa-I verifice pe copii nu numai asupra modului in care isi indeplinesc obligatiile
scolare,ci si asupra relatiilor extrascolare.Controlul efectuat systematic de catre parinti asupra copiilor este
un raspuns afirmativ si complet la indemnul unei vechi zicatori: ”Paza buna trece primejdia rea.”
Ei trebuie sa inteleaga bine relatia dintre fapta si masura ei educationala si ca,daca in natura sunt
necesari si utili toti factorii meteorologici(caldura,frig,ploaie,zapada…), fiecare avandu-si rolul sau, tot asa
si in climatul educational sunt necesare toate ipostazele acestuia
(blandete,severitate,dragoste,sobrietate,larghete,strictete) toate insa cu masura si la timp,orice exces fiind
pagubitor in sfera formarii umane.
In scopul formarii personalitatii copilului si gasirii celor mai bune metode de educatie, s-au organizat
consfatuiri, dezbateri,intalniri cu specialisti, medici, psihologi,pedagogi,asistenti sociali,profesori,parinti.
In urma dezbaterilor s-au stabilit zece reguli pe care trebuie sa le aiba in atentie,deopotriva,parintii si
educatoarele in vederea educarii copiilor.Acestea sunt:
1.Sa-ti iubesti copilul.
2.Sa-ti protejezi copilul.
3.Sa fii bun exemplu pentru copilul tau.
4.Sa te joci cu copilul tau.
5.Sa lucrezi cu copilul tau.
6.Sa-l lasi pe copil sa dobandeasca singur experiente de viata,chiar daca sufera.
7.Sa-i arati copilului posibilitatile si limitele libertatii umane.
8.Sa-l inveti sa fie ascultator.
9.Sa astepti de la copil numai aprecierile pe care le poate da conform gradului de maturitate si propriei
experiente.

640
 10.Sa-i oferi copilului trairi cu valoare de amintire(calatorii,excursii,vacante,spectacole,serbari de
familie,manifestari sportive).
In vederea educarii copilului,sunt necesare si importante anumite cunostinte si calitati pe care parintii
trebuie sa le dovedeasca,de exemplu:pricepere,simtul raspunderii,sanatate fizica si psihica.Efortul
parintilor,in cresterea,dezvoltarea si educarea copiilor,nu este sufficient fara o atmosfera de buna
intelegere,dragoste si optimism.
Copilul’’se hraneste’’la fel ca si noi,adultii,din trairi frumoase care ne ridica deasupra cotidianului,trairi
care ne ofera prilejul sa cunoastem viata altor oameni si lumea.
Asa cum ‘’bazinul se umple cu apa,focul se aprinde cu foc si sufletul omului se modeleaza datorita
sufletului unui alt om’’(R.Tagore),nimeni nu poate da decat ceea ce are!
Din cele prezentate mai sus,sper ca v-am convins cat de importanta este legatura dintre familie si
gradinita in formarea personalitatii copilului.

641
 ROLUL FAMILIEI , AL ŞCOLII ŞI COMUNITĂŢII ÎN EDUCAŢIA
ELEVILOR

Prof.înv.primar Clempuşac Maria

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ŞTIUCA
Motto:
,,Şcoala încearcă să se pună de acord cu noi părinţii;noi familia încercăm să ne punem de acord cu
şcoala. Care sunt căile cele mai potrivite?”
În baza cercetărilor făcute în şcolile din S.U.A. şi în în unele ţări din Europa, a reieşit faptul că,
atunci când şcolile, familiile şi comunitatile colaborează ca parteneri, beneficiarii acestei colaborări sunt
elevii. Parteneriatul are un rol deosebit în funcţionarea şcolii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia şi se poate
realiza astfel:

• Ajută profesorii în munca lor

• Perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor
• Îmbunătăţesc programele de studiu si climatul şcolar
• Îmbunătaţesc abilităţile educaţionale ale părinţilor elevilor
• Dezvoltă abilităţi de lideri ale părinţilor
• Facilitează legătura dintre familii, personalul şcolii şi al comunitaţii
• Oferă servicii şi suport familiilor
• Creează o atmosfera mai sigură în şcoală
• Ajută la managementul şcolii
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţină rezultate
foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să păşească pe treptele superioare ale
învăţării şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se consideră parteneri in educaţie,în jurul elevilor se
formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea activităţii în şcoală şi in clasele de elevi.
Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor
publice.Istoria societaţii româneşti cunoaşte o lungă perioadă in care familia deţinea,aproape exclusiv rolul
de educator social al copilului. Complexitatea sporită a societaţii actuale a dus la diferenţierea factorului
educativ, la specializarea lor. S-ar putea crede că această specializare avea drept rezultat, automat,
dezvoltarea armonioasă a copilului, indiferent de intersectarea acţiunilor şi măsurilor luate. Factorii
instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica s.a.m.d., totul educă: oamenii, lucrurile, fenomenele,
dar în primul rând si în cea mai mare măsură – oamenii. Între aceştia primul loc îl ocupă părinţii si
educatorii. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv care contribuie pentru formarea unui om apt, capabil să participe la dezvoltarea societăţii, să
ia parte activă la viaţă, să fie pregătit pentru muncă . Menirea şcolii este nu numai de a înzestra elevii cu un
bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om. Ajungem şi la
un alt factor care contribuie la educarea copilului, care este familia. Familia exercită o influenţă deosebit de
adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele din familie. In
familie se conturează caractere.Atât părinţii cât şi educatorii în timpul procesului de învatământ trebuie să
intervină in numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului. Odată copilul ajuns la vârsta
preşcolară familia împarte într-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii si pedagogii din şcoală; cei din
urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-
educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe copil, în înţelegerea şi lămurirea unor probleme
aşa-zis ,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de dragoste, de viaţa sexuală, etc. Îmbinarea
eforturilor educative din familie şi din şcoala este nu numai recomandabilă, ci şi obligatorie, pentru că de
multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de înfruntat alte şi alte probleme care se ivesc la o altă
categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare. Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi
642
 familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură bună integrare a copilului în
activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună
cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi continuând cu identificarea intereselor comune în
beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când
părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai
bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar si scăderea fenomenului delicvenţei.

Iată câteva principii ale colaborării familie şcoală:

• Copiii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile familie şcoală, centrată pe învăţare;
• Să ofere tuturor părinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale copiilor
lor, chiar dacă vin sau nu la şcoală,
• Colaborarea familie şcoală să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile şi, drept cadru de
sărbatorire a realizarilor, a performanţelor deosebite,
• Relaţia dintre cele două instituţii atât de importante să constituie fundamentul restructurării
educaţionale şi al reînnoirii comunităţii;
• Eficienţa profesională a cadrelor didactice, a administratorilor şi a întregului personal al şcolii să fie
maximizată prin dezvoltarea unor abilitaţi concrete, esenţiale, conexiuni cu părintii şi comunitatea.
Educaţia răspunde atât cererii sociale, cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare
de energii lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecurităţii, inferiorităţii şi dependenţei pe
care le poate simţi fiinţă umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă.

Bibliografie:
• 1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
• 2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001

643
 RELATIA ŞCOALA FAMILIE – FACTOR HOTĂRÂTOR ÎN DETERMINAREA
REUŞITEI ŞCOLARE A COPILULUI

Prof.Cocioarva Romana
Scoala Gimnaziala Taureni,jud.Mures

Profesorul are rolul de a-i ajuta pe elevi sa devina raspunzatori de propria formare.In timpul lectiilor
trebuie creata o atmosfera de lucru care sa stimuleze disponibilitatile spre actiune, intr-un cadru psiho-
pedagogic afectiv pozitiv. Aceasta poate fi realizata prin abordarea interdisciplinara a continuturilor, prin
antrenarea elevilor in activitati de invatare prin cercetare, prin cooperare, folosind cu precadere metodele activ-
participative interactive. Lectiile cu abordare interdisciplinara a continuturilor raspund preferintelor cat mai
multor elevi si le permit o manifestare deosebita a personalitatii. Invatarea prin cooperare, munca in echipa
formeaza caracteristici pozitive ca: prietenie, solidaritate, perseverenta, responsabilitate; combate indiferenta,
egoismul, infatuarea. In cadrul grupului se pun in evidenta interdependenta pozitiva, responsabilitatea de grup,
deprinderile specifice lucrului in grup, analizarea muncii depuse etc. Invatarea prin descoperire se realizeaza
prin invatare prin efort propriu, favorizand dezvoltarea aptitudinilor si intereselor, a deprinderilor de
investigare, a unei atitudini explorative si experimentale. Invatarea prin cercetare pune elevul in situatia de a
actiona si gandi independent, invatatorul intervenind doar cand se indreapta spre o cale fara iesire. Invatatorul
organizeaza cele mai adecvate conditii didactico-metodice, iar elevul are initiativa si cautari continui.
Activitatea duce la activizarea intregului sistem psihic al scolarului. Strategiile moderne pun accentul pe
contactul direct cu problemele vietii, ale muncii practice, sunt concrete, cultiva spiritul aplicativ, experimental,
incurajeaza initiativa, creativitatea, stimuleaza efortul de autocontrol si ajutorul reciproc. 2. Activitatile
extracurriculare - o necesitate in modelarea personalitatii copiilor in cadrul procesului instructiv-educativ, un
rol deosebit il au activitatile extracurriculare, percepute din ce in ce mai mult ca o necesitate in modelarea
personalitatii copiilor. Este cunoscut faptul ca personalitatea umana se imbogateste si se formeaza treptat, din
aspecte cat mai cuprinzatoare ale lumii inconjuratoare. De aceea activitatea copilului nu trebuie sa se limiteze la
spatiul si timpul scolar, acesta trebuie sa ia contact cu mediul natural si social ce presupune o gama mai larga de
relatii, de comportamente. Evaluarea se realizeaza fara catalog, fapt ce contribuie la sporirea starii de relaxare in
comportamentul copiilor. Valentele formative ale acestor activitati sunt multiple: - elevii sunt pusi in situatia de
a actiona, de a fi participanti directi la diferite situatii concrete de viata; - iau contact cu oameni diferiti cu alt
comportament decat al invatatorului: muzeografi, actori, calugari etc.; In cadrul concursurilor se cunosc mai
bine, se descopera pe ei insisi.Excursia este "o lectie" in care se deschide marea carte a naturii, a istoriei patriei;
- revistele scolare evidentiaza talentele copiilor; - serbarile scolare realizeaza interdisciplinaritatea, corelarea
cunostintelor din mai multe domenii; dezvolta procesele intelectuale si trasaturile de caracter, cultiva
sensibilitatea fata de frumos, educa starea de emotivitate a copiilor. Descoperirea talentelor, a propriilor
aptitudini le ofera copiilor posibilitatea descoperirii de sine, a valorii personale in competitie cu valoarea
celorlalti. 3. Comunicarea - la baza relatiei elev-profesor Procesul instructiv-educativ e prin excelenta unul de
comunicare. Ca atare relatia profesor-elev trebuie sa fie una de comunicare biunivoca, un dialog real, sincer,
deschis. Cel mai important obiectiv de atins pentru dascalul care vine in fata scolarilor cu gandul de a le fi de
folos trebuie sa fie stabilirea relatiei optime de comunicare. Relatia profesor-elev trebuie regandita in termeni
actuali: alti protagonisti, alte relatii economico-sociale, alte orizonturi de aspiratie, alte posibilitati de
implinire,totul pentru determinarea si reusita scolarului.

644
 IMPORTANŢA COLABORĂRII GRĂDINIŢĂ – ŞCOALĂ
Prof.înv.preșcolar Codreanu Andreea-Mădălina
Grădinița cu program normal Ianca, Jud.Brăila

„Mintea nu-i un vas care să fie umplut, ci un foc care trebuie întreţinut.” Plutarh

Sistemul actual de învăţământ din ţara noastră este rezultatul valorificării creatoare a tradiţiilor valoroase ce
s-au cristalizat de-a lungul unei îndelungate evoluţii istorice. Realizarea unui învăţământ unitar necesită
respectarea unui obiectiv major, continuitatea în întreaga activitate educaţională. Această condiţie este valabilă
şi pentru primele două trepte ale învăţământului: învăţământul preşcolar şi învăţământul primar. O asemenea
continuitate va asigura o mai rapidă adaptare a copiilor din clasa I la particularităţile muncii de învăţare.
Grădiniţa este o etapă în cadrul programelor de dezvoltare care are în vedere experienţa deja acumulată de
copil în mediul familial.
De aceea, intervenţia educativă de la nivelul grădiniţei trebuie construită în parteneriat educativ cu familia,
şcoala şi comunitatea şi constituie premisa cea mai importantă a dezvoltării copilului. Un program de
educaţie preşcolară se preocupă de dezvoltarea copilului în sensul devenirii şi construcţiei armonioase a
personalitţii sale. Obiectivul central nu îl constituie numai pregătirea pentru şcoală, ci şi formarea nucleului de
personalitate în şi prin relaţiile sociale pe care le oferă grădiniţa. Ca treaptă a învăţământului, grădiniţa se
preocupă şi de viitorul copilului ca şcolar, dar aceasta în plan secundar, la nivel individual. O bună pregătire în
sensul dezvoltării şi formării capacităţilor, competenţelor şi comportamentelor flexibile şi deschise este o
premisă optimă pentru şcolarizare. Aptitudinea de şcolaritate depinde de formarea acelor competenţe care ţin de
interiorizarea adecvată a rezultatelor activităţilor de joc liber ales şi interior motivat ale copilului. Grădiniţa este
instituţia care oferă ocaziile jocului în sensul dezvotării copilului şi, astfel, face trecerea de la informal la
formal. Problema apropierii copilului de cunoşterea normelor, regulilor de viaţă şi de convieţuire, de conceptele
de bază pe care le va folosi la şcoală trebuie văzută prin prisma jocului şi amenajării adecvate a spaţiilor
educative.
Perioada preşcolarităţii, este o perioadă de intesă dezvoltare a copilului, marcată de achiziţii remarcabile care
se îndreaptă treptat de la cantitate la calitate.
Asigurarea unităţii şi continuităţii acţiunilor educative constituie o preocupare care abordează problemele
pedagogice şi psihologice ale învăţământului preprimar şi primar.
Grădiniţa şi şcoala primară reprezintă două trasee educative successive, dar părţi ale unui proces care trebuie
să rămână în ansamblu unitar. Legătura dintre respectivele instituţii se cere întărită pentru ca trecerea de la una
la alta să asigure continuitatea proiectelor şi finalizarea lor adecvată. În lumea grădiniţei, copilul face parte din
prima treaptă de învăţământ adică începe să
desfăşoare activităţi :
– de formare si informare;
– de instruire si evaluare in mod organizat, dirijat, controlat sub îndrumarea unui manager (educatoarea ) cu
obiective propuse bine definite.
Intrarea în şcoală schimbă întreaga structură a vieţii copilului: ea îl introduce într-un sistem de noi raporturi,
îi pune în faţă noi probleme, îl deprinde cu o activitate de un tip cu totul nou şi anume cu învăţătura în şcoală.
La şcolari, însuşirea cunoştinţelor devine o activitate al cărei scop constă pentru el tocmai în dobândirea de
cunoştinţe. La vârsta şcolară apare pe deplin clară
deosebirea dintre joc şi învăţătură, în urma cărui fapt învăţarea capătă caracterul de muncă şcolară, adică de
activitate organizată voluntar, având în vedere obţinerea unui rezultat important din punct de vedere social.
Păstrându-şi fiecare instituţie specificul şi sfera de preocupare, ele sunt datoare să acţioneze unitar şi în
permanenţă în interesul copiilor. Grădiniţa are nevoie să cunoască perspectivele muncii pe care şcoala le va
realiza, iar şcoala trebuie să cunoască mai bine potenţele copilului pe care-l preia şi totodată să împrumute şi să
dezvolte unele procedee de activitate adecvate perioadei de familiarizare a copilului cu activitatea şcolară. Prin
aceste preocupări comune dinamica procesului instructiv – educativ capătă valenţe noi, mai ales în ceea ce
priveşte calitatea de care beneficiază în primul rând copiii
645 – centrul preocupărilor celor două instituţii.
 Colaborarea dintre învăţătorul clasei si educatoare (chiar după începerea cursurilor dacă întâlnirea nu e
posibilă înainte ) este foarte importantă în primul rând pentru că învăţătorul trebuie să cunoască : dificultăţi de
atenţie, de concentrare, de neîndemânare, memorie deficitară,dificultăţi de înţelegere, defecte de vorbire,
tulburări ale auzului sau văzului dacă este cazul la anumiţi copii.
Unele dintre aceste deficienţe pot fi corectate până la venirea în şcoală, iar dacă acest lucru nu se întâmplă,
învăţătorul trebuie să continue ceea ce a început educatoarea. Educatoarele şi învăţătoarele trebuie să găsească
metode comune prin care să influenţeze dezvoltarea psihică a copilului în toate direcţiile sale. Aceştia au
obligaţia să cultive şi să întreţină emoţiile şi sentimentele pozitive, să creeze şi să întreţină o bună dispoziţie a
copilului, să realizeze un perfect echilibru între activităţile de joc, activităţile alese, pe arii de stimulare, şi
independente ale copiilor.
Cel mai important lucru care reiese din această cooperare este de a învăţa copilul cum să înveţe, atât familia
cât şi şcoala urmând acelaşi mod de lucru, urmând aceleaşi cerinţe, aceeaşi activitate dirijată. Atât de la familie
cât şi de la şcoală prin cadrele sale, copilul trebuie să înveţe să fie perseverent, să capete gustul lucrului bine
făcut .Va fi incurajat să repete mereu, să încerce, să repete ajutat de părinţi în mod discret pentru a evita
insuccesul. Aşa cum între şcoală şi familie trebuie să fie un permanent dialog, acesta este necesar să existe şi
între părinţi şi copii (nu prea autoritar, uneori chiar de la egal la egal).
În aceste condiţii rolul grădiniţei nu este să-şi şcolarizeze copiii, ci să-i „socializeze“ şi să le asigure achiziţii
educativinstructive în şcoală, să ofere copilului o anumită experienţă şi activităţi care favorizează accesul la
învăţământul primar fără a se substitui şcolii.

Bibliografie:
 Constantinescu, Paula - Fenomenul socializării în universul copilăriei, în Culegere metodică editată de
Revista de Pedagogie, 1978.
 Dimitriu Emilian – Elev la şase ani, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
 Marinescu, Cornelia – Unitatea de acţiune a grădiniţei şi şcolii în educarea copiilor, în Revista de
Pedagogie, nr. 1, 1970.
 Ezechil L.; Păişi Lăzărescu M., Laborator preşcolar, Ed. V& Integral, Bucureşti, 2002.

646
 Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate

Prof. pentru înv. preșcolar Cojocariu Tanța

Grădinița cu Program Normal Vidra

Realizarea unui învăţământ unitar necesita respectarea unui obiectiv major, continuitatea în întreaga
activitate educaționala în special la nivelul claselor „praguri”.Aceasta condiţie este valabila şi pentru
primele doua trepte ale învăţământului:învăţământul preşcolar şi învăţământul primar. Mai precis, legătura
reciproca şi continuitatea trebuie sa fie asigurate intre grupa preşcolară şi școală. O asemenea continuitate
va asigura o mai rapida adaptare a copiilor din școală la particularităţile muncii de învăţare . H. Wallon
sublinia acest lucru arătând: »Este împotriva naturii sa tratam copilul în mod fragmentar.
Cu fiecare perioada el constituie un ansamblu indisolubil şi original. In succesiunea perioadelor
copilul rămâne una şi aceeaşi fiinţa in curs de metamorfozare.Aptitudinea de școlaritate este o problema a
educatiei prescolare institutionalizate, deci a gradinitei. Conditia esentiala a atingerii de catre toti copiii a
gradului de dezvoltare si adaptare, o reprezinta realizarea unei legaturii functionale de continuitate intre
activitatea din grupa mare a gradinitei si prima clasa a scolii primare.Aceasta presupune analiza atenta a
principalelor componente ale procesului de educatie din aceste doua trepte de invatamant:obiective
pedagogice ,continut, forme de organizare a activitatii, relatia pedagogica.
Formele de colaborare dintre gradinita si scoala se asigura prin masuri de ordin psihopedagogic. O
prima masura de natura psihopêdagogica menita sa contribuie la asigurarea continuitatii intre gradinita si
scoala este plasata la nivelul continutului invatamantului, oglindit in special in programele gradinitei si
școală. Este vorba de legatura indisolubila intre prevederile programele.Pentru a fi insa
operationala,corelatia dintre programme se cere a fi riguros cunoscuta atat de invatator ,cat si de
educatoare.Astfel,educatoarele care lucreaza cu grupa prescolara mare trebuie sa cunoasca cerintele
programei pentru clasa pregatitoare spre a-i asigura baza care sa-i permita prescolarului insusirea
cunostintelor,iar invatatorul care va prelua clasa pregatitoare trebuie sa cunoasca programa grupei
prescolare mari pentru a sti pe ce elemente se poate sprijini in procesul de instruire si educare.
O prima conditie pentru rezolvarea raportului de continuitate dintre educatia prescolara si cea scolara
o constituie analiza psihologicaa activitatii scolare si determinarea acelor capacitati intelectuale ,afectiv-
volitionale ce trebuie formate copiilor pentru a se adapta fara dificultati activitatii scolare,deci trebuie sa se
stabileasca capacitatile necesare pentru ca prescolarul sa asimileze cunostintele prevazute in clasa
pregatitoare. Cercetarile intreprinse in aceasta directie ne ofera unele date deosebit de utile.N.Okon
considera ca invatarea scrierii si citirii implica formarea unor capacitati:
a) vizuale -perceperea semnelor grafice,ceea ce presupune diferentierea semnelor grafice dupa forma lor
,deci posibilitatea de a recunoaste si reproduce diverse simboluri;
b) auditive -perceperea si identificarea sunetelor sau fenomenelor ;
c)semantice – stabilirea unei legaturi intre simbolurile grafice si sensul cuvintelor ceea ce inseamna
insusirea limbajului si formarea conceptelor.
In ceea ce priveste dezvoltarea gandirii matematice este necesar nsa fie formata capacitatea de a
traduce in concepte insusirile cantitative ale multimilor, de a intelege relatiile dintre multimi
(superioritate,inferioritate,egalitate)de a le pune in corespondenta, de a numara si de a efectua operatii
mentale de adunare si scadere cu o uniate .
Aptitudinea de scolaritate se raporteaza pe langa pregatirea intelectual-cognitiva copilului si la cea
afectica,volitionala si sociala. In acest sens se dezvolta interesul de cunoastere al copilului ca support al unei
motivatii sustinute in invatare,sociabilitatea copilului care-l face apt de a-si regla activitatea in functie de
cerintele adultului,ale programului scolar ,de a desfasura o activitate in grup, un anumit grad de dezvoltare a
motricitatii.
Parteneriatele cu familia cooptează părinţii ca parteneri în procesul educativ, îi informează despre
valorile promovate în aceste instituţii specializate în educaţia celor mici, formându-i ca beneficiari direcţi ai
achiziţiilor de ordin educaţional ale propriilor copii.

647
 Implicarea familiei în viaţa şcolii este condiţionată de gradul de interes al familiei faţă de şcoală .
Acesta este crescut dacă familiile au copii care frecventează şcoala. Cu cât şcoala reprezintă o valoare a
familiei, cu atât gradul de implicare al familiei este mai mare. Se constată că acei copii care sunt sprijiniţi de
părinţi, care au în familie atitudini pro-şcoală adecvate, obţin performanţe şcolare ridicate şi au un grad de
aspiraţie ridicat faţă de nivelul de şcolarizare pe care doresc să-l ajungă.
Şcoala şi familia sunt cei doi poli de rezistenţă ai educaţiei tinerilor.
Familia este prima şcoală a copilului. Ea este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân, uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral – spiritual al acestuia.
Pentru a avea o relaţie activă şi pozitivă cu preşcolarii trebuie să ştim să le descoperim trebuinţele şi
nevoile pentru ca legăturile între copil şi adult să se bazeze atât pe încredere dar mai ales pe respectul
reciproc obiectiv ușor de atins atunci când comunicăm eficient cu familia. Procesul de colaborare cu părinţii
asigură atingerea scopului educaţional. Pornind de la necesitatea cunoaşterii sociopsihopedagogică a
copilului, grădinița impune colaborarea cu familia sub diferite aspecte. Urmărind aspectele comune, speciale
şi diferenţiate pe care viaţa de elev o prezintă, părinţii pot completa, sprijini şi dezvolta personalitatea
viitorului adult cu o singură condiţie – colaborarea cu grădinița. Fără participarea părinţilor efortul educativ
organizat prin instituţiile şcolare poate fi frânt, deviat sau deformat. Aşa cum arata şi H. H. Stern “orice
sistem de educaţie, oricât ar fi de perfect, rămâne neputincios dacă se loveşte de opoziţia sau indiferenţa din
partea părinţilor”. Aşadar, dialogul dintre educatoare şi părinţi este foarte necesar. De exemplu: în legătură
cu faptul că a constatat că mulţi copii vin obosiţi la grădiniţă atunci educatoarea le sugerează părinţilor să-şi
culce copii mai devreme seara, să petreacă mai puţin timp la televizor sau calculator.
Relaţia părinte-educatoare astfel contribuie la constituirea unor relaţii pozitive între familie-
grădiniţă, la o coerenţă a practicilor educaţionale şi a cerinţelor referitoare la copil. Astfel părinţii devin
parteneri în educaţie deţinând informaţii despre scopul programului educativ la care participă copilul lor,
care sunt obiectivele urmărite, cunosc progresele făcute de copil şi cum ar trebui sprijinit acesta şi acasă.
Trebuie să-i ajutăm pe părinţi să ştie mai multe despre ce le este de ajutor copiilor în dezvoltarea lor.
.

Bibliografie:

- “Relaţia şcoală-familie pentru calitate în educaţie”, Viorica Goras- Postica, Editura

PRODIDACTICA, Chisinau, 2010;
- Revista Invăţămantului Preşcolar, nr1/2011
- Golu,P.- Invăţare şi dezvoltare, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985

648
 EFICIENTA RELATIEI GRADINITA-SCOALA CA PREMISA A PROCESULUI
INSTRUCTIV-EDUCATIV DE CALITATE

Gradinita „Traian Demetrescu”-Craiova

Cojocaru Adriana, Popescu Alina
Educatia este o acţiune socială care se desfăşoară întru-un cadru instituţionalizat şi nu numai.În
categoria factorilor educaţionali putem include gradinita, şcoala, familia, instituţiile cultural-educative,
mijloacele mass-media, etc. Atunci când copilul este integrat într-unul din aceste medii ,asupra sa se vor
exercita diverse influenţe educative. Nu trebuie pierdut din vedere că mediul familial este universul natural al
celor mici , este primul cadru de socializare al lor şi nevoia sprijinirii părinţilor în educaţie este presantă.
Copilul ,la început, îşi petrece cea mai mare parte a timpului în familie. Legătura dintre copil şi cei din casa sa
este extrem de puternică. Familia e scena principală din viaţa copilului; este nucleul social în care până la o
anumită vârstă se reflectă întreaga viaţă socială.Totuşi, uşor ,uşor,influenţa educaţională a grădiniţei creşte în
intensitate, până ce devine dominantă. Copilul acum se dezvoltă într-un alt mediu, dar absorbţia lui în instituţia
preşcolară i-a solicitat toate posibilităţile de adaptare. Munca educatoarei trebuie să fie continuată , susţinută şi
întărită de familie. Atmosfera creeată aici , dar şi exemplul personal ajută ca valorile morale precum
cinstea,omenirea,sinceritatea,demnitatea,etc, să fie „receptate” de cei mici zi de zi. Părinţii, bunicii, fraţii oferă
modele care vor fi asimilate prin imitaţie.
Necisitatea colaborării grădiniţă-familie rezidă din obiectivul comun pe care îl au cei doi factori
educaţionali :asigurarea unui sistem unitar de cerinţe de instruire şi educare a preşcolarului.Nu vor exista
rezultate pozitive ale actului educaţional dacă nu există corelare perfectă între influenţele educative.
Dacă familia este primul mediu educativ, grădiniţa este primul factor de socializare instituţionalizat.
La relaţiile de tip afectiv din familie sunt adăugate relaţii noi,care impun o anumită distanţă socială între copil şi
adult şi o schimbare a mediului de trai.Cadrul didactic trebuie să aibă abilitatea să determine părintele să
colaboreze şi să înţeleagă care este adevăratul rol al programelor educative oferite de învăţământul preşcolar.
Se poate vorbi de competenţa părintelui ca educator şi atunci el trebuie să posede noţiuni elementare
privind aspecte legate de dezvoltarea fizică şi psihică a copilului ,de problematica pe care o ridică evoluţia
sa.Care este rolul educatoarei? Ea trebuie să cunoască trăsăturile şi potenţialul educativ al familiei să cunoască
structura şi tipul ei,relaţiile interpersonale,climatul educativ din familie,autoritatea părinţilor,etc. Cunoscând
toate acestea ,cadrul didactic va încerca să stabilească un program comun de educaţie(al familiei şi al
grădiniţei),un program ce contureazpă un sistem unitar de cerinţe. Marcată de mult profesionalism , educatoarea
trebuie să urmărească realizarea a două obiective:
-să prezinte şi să dezbată împreună cu părinţii unele cunoştinţe pedagogice sau unele teme educative.
-să-i familiarizeze pe aceştia cu câteva noţiuni privind strategia didactică utilizată în grădiniţă.
Astfel se pot evidenţia câteva forme concrete de colaborare dintre grădiniţă şi familie forme ce previn
eşecul şcolar şi mai tărziu delicvenţa juvenilă:

-Şedinte(comitet de părinţi)
Munca cu colectivul de părinţi îmbracă forma şedinţelor care au loc în primul rând la începutul anului
şcolar şi apoi ori de câte ori este nevoie.La început este ales comitetul de părinţi care îşi are rolul lui în
rezolvarea problemelor organizatorice,administrative şi financiare ale grupei.În cadrul acestor adunări părinţii
iau cunoştinţă cu greutăţile sau realizările grupei ,de situaţiile nou apărute,etc.Educatoarea trebuie să fie foarte
convingătoare în a le arăta importanţa colaborării dintre grădiniţă şi familie,în a le arăta necesitatea sprijinirii
muncii pe care ea o desfăşoară la clasă.
-lectorate

649
 Lectoratele dezbat tematici educative şi probleme pedagogice care interesează întreaga masă a
părinţilor.Ele permit ca ei să-şi împărtăşească din experienţa personală privind educarea copilului (raportându-
se la tema dezbătută)Perioada preşcolară este una de perioadele de intensă dezvoltare psihică de aceea este
necesar ca adulţii să cunoască noţiuni simple legate de personalitatea copilului de 3-6/7 ani:
-Componenta cognitivă(intelectuală);
-Componenta socio-afectivă;
-Componenta motorie;
-Componenta limbajului;
-Componenta identităţii.
Părinţii sunt sfătuiţi ce să facă şi ce să nu facă privind educarea celui mic:
-să-l iubească,să se bucure cu el,să aibă incredere în el,să-l protezeze,să-i vorbească frumos cu un ton cald şi
blând, să se joace cu el,să „muncească”cu el,să-i arate ceea ce-l interesează,să-i răspundă la întrebări,să-l
aprecieze,să-l recompenseze,să-i fie un bun exemplu,etc.
-să nu-l jignească;să nu-l umilească;să nu ţipe la el;să nu-l descurajeze;să nu spună”n-am timp, lasă-mă”; să
nu-l amăgească spunându-i „îţi cumpăr” dar între timp să uite;etc.
Tematica abordată în cadrul lectoratelor poate fi diversă:
„Mama , primul cadru didactic al copilului” ; „Atmosfera familială ” ; „Televizorul şi copilul de 3-6/7 ani ” ;
„Timiditatea copilului meu ” ; „Copilul unic şi dragostea excesivă ” ,etc.
-vizite:
a)vizitarea familiei de către educatoare .
b)vizitarea grădiniţei de către părinţi.
a) Vizitarea familiei este o formă de colaborare individuală prin care educatoarea se poate edifica asupra
unor aspecte legate de viaţa de familie ,de modul de existenţă, de atmosfera şi relaţiile care domnesc acolo, etc.
Odată sosită în sânul familiei,utilizănd un plan optim de întrebări ea poate:
1)să afle:
-ocupaţia şi locul de muncă al părinţilor;
-structura şi componenţa familiei,
-tipul de familie (normală, părinţţi despărţiţi, părinţi vitregi,decedaţi,etc)
-atmosfera din familie;
-relaţiile dintre părinţi şi copii;
-modul de petrecere al timpului liber;
-condiţii de viaţă şi regimul de libertate al copilului;
-comportarea copilului în familie;
-date medicale-starea sănătăţii;
-evoluţia psiho-fizică până la 3 ani,etc
2) să aplice părintelui testul „Ajută-mă să-ţi cunosc copilul ” care oferă mai multe date despre cel mic.
b) Vizitând grădiniţa părinţii vor fi familiarizaţi cu conţinutul muncii educative de aici şi vor putea să
observe atât atitudinea cât şi comportamentul copiilor într-un cadru instituţionalizat.
„Colţul părinţilor” este locul de unde mama sau tata poate afla despre evenimentele din grădiniţă ,despre o
poezie, o poveste, un cântec care a fost învăţat ,despre un teatru care va sosi în unitate,etc.
- lecţii deschise
Ele ajută la cunoaşterea performanţelor pe care le atinge copilul.Educatoatea poate alege categoria de
activitate pe care s-o desfăşoare,tema, dar şi metodologia .Părintele trebuie să observe în timpul activităţii
implicarea lui în actul de predare –învăţare,relaţia dintre el şi educatoare, dintre el şi ceilalţi copii,competenţele
de care dă dovadă,dificulăţile pe care le întâmpină,reuşitele,etc.De asemenea, părintele poate observa

650
metodologia didactică folosită de cadrul didactic pentru a-şi atinge obiectivele propuse,materialul didactic
utilizat,etc.
-intâlniri întâmplătoare
Pentru bunul mers al educaţiei celor mici educatoarea poate discuta spontan cu părinţii ,ori de câte
ori se iveşte prilejul(când vin sau pleacă de la grădiniţă) sau cu ocazia diferitelor evenimente organizate la
nivelul grupei.
-biblioteci pentru părinti
Vitrinele cu cărţi ,care se referă la educaţia preşcolarului , va ajuta familia să înţeleagă multe din
problemele cu care se confruntă.Aceste biblioteci răspândesc cunoştinţe pedagogice şi sunt deosebit de
valoroase,mai ales dacă educatoarea va face anumite recomandări.
-expoziţii pentru părinţi,etc.
Se pot realiza pe tot parcursul anului cu diferite ocazii:„Soseşte Moş Crăciun” ; „ Ziua Unirii” ; „E
Ziua ta,mămica mea” ; „A înviat Hristos” ,etc.
Acesta e un moment în care familia poate să observe priceperile şi deprinderile celui mic.Lucrările pot fi
rezultatul muncii lor de la activităţi de pictură,desen,modelaj,etc.
Nu vor exista rezultate pozitive în procesul de predare-invăţare-evaluare dacă nu există
concordanţă între influenţele educative.lipsa colaborării grădiniţă –familie are consecinţe grave. Familia
contemporană cunoaşte schimbări importante ,dar şi dramatice în acelaşi timp,schimbări care influenţează
dezvoltarea echilibrată a copiilor.Astfel ,se întămplă ca după o anumită vârstă ei să-şi schimbe atitudinea faţă
de familie,scoală, societate; mulţi dintre ei nu mai sunt supravegheaţi datorită existenţei a tot mai multe familii
monoparentale, ceea ce duce la creşterea deligvenţei juvenile.
Problemele existente în mediul familial (lipsa banilor,violenţa,atmosfera tensionată, )influenţează
negativ încă de la cea mai fragedă vârstă.De aici porneşte necesitatea colaborării grădiniţă –familie şi a
elaborării unui plan comun de educaţie pentru o dezvoltare optimă a personalităţii copilului

BIBLIOGRAFIE:
-Ezechil,L.;Păişi-Lăzărescu,M. ; - „Laborator preşcolar”-Bucureşti ,V & I Integral 2004.
-Radu,I. ; Ezechil,L.; - „ Didactica-Teoria instruirii ”; Piteşti ; Paralela 45 ;2oo5
-Revista Învăţământul preşcolar-Nr.3-4 ;2005.

651
 PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL
ŞCOALĂ – FAMILIE – COMUNITATE

prof. Cojocaru Carmen-Irina, Șc. Gimnazială Nr.1, Pungești, jud. Vaslui

înv. Patrici Ioan, Șc. Primară Armășoaia, com. Pungești, jud. Vaslui

TITLUL PROIECTULUI: „CU VOI ALĂTURI, NIMIC NU POATE DA GREŞ!"

TIPUL PROIECTULUI: INTERINSTITUŢIONAL LOCAL
SCOPUL PROIECTULUI:
Comunicarea cu părinţii şi autorităţile locale în vederea diminuării riscului abandonului şcolar, a
delicvenţei juvenile, a comportamentelor marginale.
Formarea la elevi a unor deprinderi de comportament care să întărească siguranţa persoanei.
Participarea activă, alături de şcoală, a familiei şi a autorităţilor locale în educarea copiilor prin
implicarea nemijlocită (părinţi, Poliţie, Primăria, Biserica, Fundația World Vision) în activităţi şcolare şi
extraşcolare.
ARGUMENT:
Colaborarea dintre familie şi şcoală este un factor esenţial în procesul de educare a şcolarilor.
Numai împreună putem reuşi să dăm societăţii un cetăţean pregătit, gata să înfrunte problemele
inerente ce apar, capabil să relaţioneze, să se integreze în colectivitate, să facă faţă cerinţelor acesteia.
Indiferent de mediul economic, etnic sau cultural al familiei, când părinţii ne sunt parteneri în educaţia
copiilor lor, rezultatele colaborării determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, scăderea
fenomenului delincvenţei.
Şcoala trebuie să-i încurajeze pe părinţi să le devină parteneri, să poată lua împreună decizii favorabile
cu privire la educaţia copiilor.
Acest parteneriat încurajează familia să stabilească ţelurile de atins pentru copiii lor iar şcoala să
stabilească obiectivele pentru obţinerea succesului şcolar.
Parteneriatul se constituie ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea autorităţilor locale cu şcoala
şi implică colaborarea acestora în activităţile şcolare, nu numai sub aspect economic, respectiv de a
participa, susţine şi evalua eforturile şi acţiunile financiare ale şcolii, ci şi sub aspect educaţional-cultural.
OBIECTIVELE PROIECTULUI:
 privind colaborarea dintre şcoală şi familie:
- implicarea în cunoaşterea politicilor promovate de şcoală (alegerea opţionalelor, managementul clasei,
programe şcolare, standarde de performanţă);
- cunoaşterea tehnicilor de abordare a unor discipline şi modul de intervenţie în pregătirea temelor, în
dobândirea deprinderilor intelectuale;
- conştientizarea progresului sau eşecului copilului, a schimbărilor survenite în evoluţia lui, nevoile,
încrederea în forţele proprii;
- organizarea activităţii extraşcolare, a timpului liber;
 privind colaborarea dintre şcoală şi Primăria comunei Pungești:
- implicarea Primăriei în asigurarea spaţiului pentru organizarea şi desfăşurarea unor
activităţi culturale de către şcoală în Căminul cultural din localitate;
- încurajarea şi stimularea performanţelor şcolare prin acordarea unor premii la concursurile iniţiate de
Primăria comunei Pungești;
 privind colaborarea dintre şcoală şi Poliţie:
- găsirea şi adoptarea unor strategii specifice de schimbare şi eliminare a comportamentului agresiv al
elevilor;
- eliminarea violenţei în rândul elevilor;
- participarea alături de şcoală la educarea elevilor in spiritul toleranţei;
- însuşirea unor reguli de traversare corectă pentru o bună siguranţă într-un trafic aglomerat;
 privind colaborarea dintre şcoală şi Biserică:
- sensibilizarea privind valorile morale și religioase în ceea ce priveşte violenţa verbală şi
gestuală, a modului de acceptare a persoanelor cu dizabilităţi;
- organizarea şi susţinerea unor activităţi în care să se explice elevilor semnificaţia sărbătorilor creştine
(CRĂCIUNUL, PAŞTELE);
 privind colaborarea dintre şcoală şi Căminul cultural :
652
 - dezvoltarea unei oferte educaţionale „ŞCOALA ALTFEL” pentru timpul liber al elevilor;
- dezvoltarea respectului faţă de cuvântul tipărit şi al simţului artistic, prin susţinerea unor activităţi
extraşcolare, cultural-artistice, în timpul liber al elevilor, sfârşit de săptămână, vacanţe (cerc literar, cerc de
pictură, teatru, etc.);
 privind colaborarea dintre şcoală şi Fundația World Vision România, sensibilizarea
copiilor faţă de persoanele cu probleme sociale.
DURATA: ianuarie 2015 – august 2015 (posibilitatea de prelungire în anul şcolar 2015-2016, cu
acordul partenerilor de proiect).
COORDONATORI DE PROIECT: prof. Cojocaru Carmen-Irina, înv. Patrici Ioan
ECHIPA DE PROIECT: prof. Răuță Anișoara, prof. Cojocaru Carmen-Irina, înv. Patrici Ioan.
PARTENERI IMPLICAŢI ÎN PROIECT: Primăria comunei Pungești, Postul de Poliţie Pungești,
Parohia Pungești, Căminul cultural Pungești, Consiliul reprezentativ al părinţilor al Școlii Gimnaziale
Nr.1, sat Pungești, Fundația World Vision.
GRUPUL ŢINTĂ:
 beneficiarii direcți:
- elevii claselor CP - I - IV de la Şcoala Gimnazială Nr.1, sat Pungești;
- elevi din ciclul secundar inferior (clasele V - VIII);
- învăţătorii, profesorii diriginți şi directorul Şcolii Gimnazială Nr.1, sat Pungești.
 beneficiarii indirecți:
- părinţii elevilor din clasele primare și ciclul secundar inferior mai sus menţionate;
- reprezentanţi ai autorităţilor locale.
MODALITĂŢI DE REALIZARE A OBIECTIVELOR:
 popularizarea evenimentelor din cadrul calendarului propus;
 organizarea de vizite, excursii, drumeţii, activităţi practice şi aplicaţii pe teme
specifice întâlnirilor dintre parteneri;
 întâlniri cu reprezentanţii comunităţii locale, cu personalități de seamă ai comunității;
 expoziţii de desene;
 susţineri de programe artistice, concursuri.
MODALITĂŢI DE EVALUARE:
- portofolii; albume foto, creaţii literare şi plastice; publicaţii în ziare locale şi revista şcolii;
cd-ul care să cuprindă întreaga activitate desfăşurată în cadrul proiectului; concursuri pe diferite teme ce
sunt înscrise în agenda de proiect; acordarea de diplome pentru lucrările, realizate în cadrul concursurilor;
expoziţii tematice.
RESURSE:
UMANE: 85 elevi (48 clasele I – IV, 37 elevi clasele V – VIII), 12 cadre didactice; aproximativ 150
părinţi; reprezentanţi ai autorităţilor implicate.
MATERIALE: suport pentru expoziţii, panouri pentru afişe, diplome pentru evidențiere,
foi desen, acuarele, creioane colorate, carioca, carton, dosare, alte materiale folosite pe parcursul
activităților; cd-uri, calculator, aparat foto.
FINANCIARE:
- autofinanţare, prin sponsorizări din partea părinţilor pentru procurarea materialelor necesare activităţilor
desfăşurate în cadrul proiectului;
- finanţarea de către primăria comunei a premiilor acordate în urma concursurilor organizate pe diferite teme
ce se regăsesc în agenda de activităţi a proiectului.

ACTIVITĂŢI DE INFORMARE ŞI DOCUMENTARE:

- întâlniri periodice între cadrele didactice implicate în proiect, în vederea pregătirii activităţilor din
programul de activităţi;
- întâlniri cu părinţii elevilor; întâlniri cu reprezentanţi ai comunităţii locale.
MEDIATIZAREA: analiza periodică a etapelor proiectultui;
DISEMINAREA:
- portofoliul proiectului va fi prezentat, periodic, partenerilor de proiect prin panouri, afişe, care să ilustreze
activităţile desfăşurate;
- prezentarea cu diferite ocazii (sedinţe cu părinţii, serbări şcolare) a rezultatelor proiectului „CU VOI
ALĂTURI, NIMIC NU POATE DA GREŞ!" realizat în PowerPoint.
653
 Relaţia grădiniţă – şcoală – familie – societate
Prof. în înv. preşcolar Cojocaru Elena
Grădiniţa cu orar normal “Zig-Zag”
Oraş Ovidiu, jud. Constanţa

Educaţia este o acţiune socială care se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat şi nu numai. În categoria
factorilor educaţionali putem include şcoala, familia, instituţiile cultural-educative. Atunci când copilul este
integrat într-unul dintre aceste medii asupra sa se vor exercita diverse influenţe educative. Nu trebuie pierdut
din vedere că mediul familiar este universul natural al celor mici, este primul cadru de socializare al lor.
Necesitatea colaborării grădiniţă-familie rezidă din obiectivul comun pe care îl au cei doi factori
educaţionali: asigurarea unui sistem unitar de cerinţe, de instruire şi educare a preşcolarului. Nu vor exista
rezultate pozitive ale actului educaţional dacă nu există corelare perfectă între influenţele educative. Dacă
familia este primul mediu educativ, grădiniţa este primul factor de socializare instituţionalizat. La relaţiile de
tip afectiv din familie sunt adăugate relaţii noi, care impun o anumită distanţă socială între copil şi adult şi o
schimbare a mediului de trai.
Cadrul didactic trebuie să aibă abilitatea să determine părintele să colaboreze şi să înţeleagă care este
adevăratul rol al programelor educative oferite de învăţământul preşcolar. Educatoarea trebuie să cunoască
trăsăturile şi potenţialul educativ al familiei, sa cunoască structura şi tipul ei, relaţiile interpersonale, climatul
educativ din familie, autoritatea părinţilor. Cunoscând toate acestea, cadrul didactic va încerca să stabilească
un program comun de educaţie (al familiei şi al grădiniţei), un program ce conturează un sistem unitar de
cerinţe. Marcată de mult profesionalism, educatoarea trebuie să urmărească realizarea a două obiective:
- să prezinte şi să dezbată împreună cu părinţii unele cunoştinţe pedagogice sau unele teme educative;
- să îi familiarizeze pe aceştia cu câteva noţiuni privind strategia didactică utilizată în grădiniţă.
Astfel, se pot evidenţia câteva forme concrete de colaborare dintre grădiniţă şi familie, forme ce previn
eşecul şcolar şi mai târziu delincvenţa juvenilă.
Munca cu colectivul de părinţi îmbracă forma şedinţelor în cadrul cărora educatoarea trebuie să fie foarte
convingătoare în a le arăta importanţa colaborării dintre grădiniţă şi familie, în a le arăta necesitatea
sprijinirii muncii pe care ea o desfăşoară la grupă. Lectoratele cu părinţii permit ca ei să-şi împărtăşească
din experienţa personală privind educaţia copilului (raportându-se la tema dezbătută). Tematica abordată în
cadrul lectoratelor poate fi diversă: “Mama, primul cadru didactic al copilului”; “Atmosfera familială” ;
“Timiditatea copilului meu” ; “Copilul unic şi dragostea excesivă”.
Lecţiile deschise ajută la cunoaşterea performanţelor pe care le atinge copilul. Părintele trebuie să
observe în timpul activităţilor implicarea copilului în actul de predare-învăţare, relaţia dintre el şi educatoare,
dintre el şi ceilalţi copii, competenţele de care dă dovadă, dificultăţile pe care le întâmpină. De asemenea,
părintele poate observa metodologia didactică folosită de cadru pentru a-şi atinge obiectivele propuse,
materialul didactic utilizat.“Colţul părinţilor” este locul de unde mama, tata sau bunicii pot afla despre
evenimentele din grădiniţă, despre o poezie, o poveste, un cântec care a fost învăţat, despre un teatru care va
sosi în unitate.
Colaborarea cu Şcoala este foarte importantă întrucât în această instituţie va continua educaţia copilului.
Parteneriatul dintre cele două – şcoală şi grădiniţă – are ca scop primordial identificarea celor mai eficiente
căi de adaptare a copiilor la noul mediu educativ. Parteneriatul se poate concretiza prin schimburi de
experienţă între învăţători şi educatori (lecţii deschise, mese rotunde, ateliere de lucru), activităţi comune la
care să participe copiii şi părinţii (vizite la şcoală, proiecte educative cu tema „Săptămâna lecturii“, „Ziua
porţilor deschise“ , „Şcolar pentru o zi“).
Colaborarea cu Primăria este esenţială întrucât această instituţie se implică în dezvoltarea şi întreţinerea
bazei materiale a grădiniţei, dar şi în derularea şi sprijinirea unor acţiuni sau proiecte educative. Primăria, în
colaborare cu Inspectoratele Şcolare Judeţene şi cu alte instituţii, poate să iniţieze programe care vin în
sprijinul îmbunătăţirii activităţii educative din grădiniţe ( „Concurs de desene pe asfalt“, „Festivalul de teatru
pentru copii“, „Expoziţie de carte pentru preşcolari“). Grădiniţa poate solicita ajutorul Primăriei în susţinerea
unor proiecte, atât din punct de vedere material, cât şi pentru promovarea acestora în comunitate.
Colaborarea cu Poliţia ajută în educaţia preventivă şi cultivarea comportamentelor prosociale. Această
colaborare se poate concretiza în activităţi de informare a copiilor asupra unor reguli care trebuie respectate

654
astfel încât viaţa ţi siguranţa lor să nu fie puse în pericol. Exemple de proiecte: “Micul pieton”, “Oraşul
bicicletelor” (teme de educaţie rutieră).
Colaborarea cu Biserica înlesneşte promovarea valorilor moral-religioase care sunt importante în educaţia
morală şi comunitară a copilului. Această colaborare este foarte importantă în special în comunităţile
multietnice în care oamenii aparţin diferitelor culte religioase. Copiii trebuie să înveţe că, indiferent de
religie, toţi suntem egali şi avem aceleaşi drepturi. Exemple de proiecte : “Crăciunul- sărbătoarea tuturor
creştinilor”, “Să fim mai buni, să fim mai darnici”. În funcţie de specificul comunităţii în care se află
grădiniţa se pot realiza parteneriate cu: instituţii sanitare, asociaţii nonguvernamentale, parteneri privaţi,
mass-media.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă- şcoală- familie- societate, copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţii pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

655
 PRINCIPII ŞI TEHNICI PROMOVATE DE NOUL CONCEPT:
VISIBLE LEARNING
Partea I

Educ. Cojocaru Mădălina

Grădiniţa P. P. „Amicii” Constanţa

Lumea de astăzi cunoaşte o transformare extraordinară, considerată de mulţi specialişti cea de-a treia
revoluţie din istoria omenirii. După revoluţia agricolă, care a făcut ca majoritatea oamenilor să îşi câştige
traiul din agricultură, şi cea industrială, în care fabricile şi uzinele jucau un rol cheie, astăzi se desfăşoară o
„revoluţie a informaţiei”. Urmarea acestei transformări este o economie a cunoaşterii (knowledge economy)
în care majoritatea slujbelor implică, într-o formă sau alta, manipularea informaţiei.
Ca urmare a cercetărilor începutului de secol XXI, în materie de pedagogie aplicată, a apărut un
nou concept, Visible Learning, care încearcă să pună cap la cap şi una lângă alta activitatea profesorilor şi a
comunităţilor de elevi, indiferent de nivelul de învăţare.
Acest concept se referă la atributele de bază ale şcolarizării de succes şi nu pune în discuţie
programele sau echipamentele şcolarizării, ci, mai degrabă, se axează pe caracteristicile şcolarizării care au
cel mai mare impact în procesul de învăţare, adică atributele care fac învăţarea vizibilă, pentru a putea spune
că ,,şcoala este dotată cu învăţare vizibilă”.
John Hattie, profesor şi cercetător, formator a peste 3000 de profesori din peste 1000 de şcoli,
majoritatea din Noua Zeelandă şi Australia, a efectuat peste 800 de metaanalize care au stat la baza editării
lucrării Visible Learning , în 2009.
Lucrarea se constituie într-o poveste despre puterea şi influenţa profesorilor şi a feedback-ului în
învăţare, construind un model de învăţare şi înţelegere foarte modern.
Visible learning se referă la eficiența învățării profesorilor de la alți dascăli și din discuțiile pe care le au
despre proiectarea didactică, despre obiectivele educaționale, criteriile de succes, învățarea cu adevărat
valoroasă, progresul învățării și despre ce înseamnă ,,să fii bun la” o disciplină.
Trei idei majore ne oferă ,,Visible Learning”:
1.Scopul fundamental al școlii este de a se asigura că toți elevii învață. Învățarea să fie prisma prin care
pedagogii să se uite atunci cand examinează practicile, politicile și procedurile lor;
2.Scolile nu pot ajuta elevii să învețe dacă educatorii lucrează izolat. Școlile pot crea organizații și culturi
care favorizează colaborarea eficientă a educatorilor;
3.Scoala nu va ști dacă profesorii învață sau nu, decât atunci când va fi edificată cu privire la ce trebuie
elevii să învețe și doar dacă va strânge continuu dovezi ale acestei învățari și va utiliza aceste date, pentru a
satisface mai bine nevoile elevilor, prin instruire sistematică, și pentru a îmbunăți practica profesională
colectivă și individuală a profesorilor.
Un mesaj ferm din Visible Learning este că, cel mai adesea, atunci când elevii nu învaţă, nu au
nevoie de “mai mult”, ci mai degrabă au nevoie de “altceva”.
Principiul simplu este cel al predării-învăţării vizibile. Predarea şi învăţarea vizibile apar atunci
când învăţarea este obiectivul explicit şi transparent, când există o motivare corespunzătoare şi când, atât
profesorul, cât şi elevul caută să determine cât şi în ce măsură obiectivul propus este realizat. Predarea şi
învăţarea vizibile apar atunci când există o practică deliberată în sensul realizării obiectivului, atunci când
există un feedback oferit, dar şi cerut, şi când persoanele implicate sunt active, pasionate şi interesate în a
participa la actul învăţării. Este vorba ca profesorii să vadă învăţarea prin ochii elevilor lor şi elevii să vadă
predarea ca factor cheie în procesul educaţional. Impactul cel mai puternic asupra învăţării elevilor are loc
atunci când profesorii ajung să înveţe din şi despre propria predare şi când elevii devin proprii lor profesori.
Astfel, predarea şi învăţarea vizibile ale profesorilor şi elevilor sunt factorii decisivi ai instruirii de succes.
Fundamental, cel mai eficient mod de gândire despre rolul profesorilor este ca aceştia să se
perceapă ca evaluatori ai propriului impact asupra elevilor. Profesorii au nevoie să folosească metode
validate ştiinţific pentru a modela, a schimba şi a susţine aceste convingeri despre evaluarea propriului
impact. Contează, desigur, ce fac profesorii, dar cel mai mult contează să aibă un sistem de gândire adecvat

656
cu impactul pe care işi doresc să îl aibă. Ce contează cu adevărat este ca profesorul să aibă un sistem de
gândire în care să îşi poată vedea şi evalua impactul asupra învăţării.
Doar profesorii cu un mod de gândire aparte reuşesc să se detaşeze de medie. Faptul că profesorii
sunt sursa cea mai mare a schimbării este adesea pus sub semnul întrebării. Exista însă studii de lungă durată
care controlează efectele diverse asupra elevilor. Aceste studii demonstrează, de obicei, niveluri ridicate de
variabilitate ale impactului profesorilor. Această variaţie este singura sursă asupra căreia există un anumit
control.
Învăţarea nu este întotdeauna plăcută şi uşoară. Elevii se pot implica însă şi în sarcinile dificile
pe care învăţarea le presupune, având puterea exersării intenţionate şi a concentrării. Este nevoie de
angajamentpentru a căuta noi provocări. Regăsim aici legătura puternică dintre provocare (stimulare) şi
feedback, două dintre ingredientele esenţiale ale învăţării.
Este esenţial ca procesul de predare-învăţare să fie transparent, să fie vizibil în pasiunea
manifestată de profesori şi elevi, atunci când aceste procese sunt reuşite. Foarte important este că predarea
este vizibilă pentru elev şi învăţarea este vizibilă pentru profesor. Cu cât mai mult elevul devine profesor, iar
profesorul devine elev, cu atât rezultatele sunt mai eficiente. Modelul predării şi învăţării vizibile combină,
mai degrabă, decât să diferenţieze predarea centrată pe profesor şi predarea centrată pe elev şi pe
cunoaştere.
Ingredientul-cheie al pasiunii profesorului şi elevului pare să constea în fiorul pur de a fi profesor
şi elev, în imersarea care însoţeşte procesul de predare-învăţare, în sentimentul de a fi implicat în activitatea
de predare-învăţare şi în dorinţa de a fi implicat în exersarea practică în vederea acumulării de cunoştinţe.
Este nevoie de ataşament faţă de conţinut, de o atitudine etică şi grijulie, care sunt determinate de dorinţa de
a insufla în ceilalţi simpatie, chiar şi dragoste pentru disciplina care este predată, dar şi de demonstrare a
faptului că profesorul nu doar predă, dar şi învaţă.
David Ausubel afirmă:
,,...Dacă ar trebui să reduc toată psihologia școlară la un singur principiu, aș spune așa:
, ,Cel mai important factor care influențează învățarea, este ceea ce elevul știe deja. Verificați aceste
cunoștințe și predați-i, ținând cont de ele”.
Ideea centrală este aceea că, atunci când predarea şi învăţarea sunt vizibile, există o mare
probabilitate ca elevii să atingă niveluri înalte de reuşită în învăţare. Pentru a face predarea şi învăţarea
vizibile, este nevoie de un profesor expert „ca evaluator şi activator”, care să stăpânească o serie de strategii
de instruire pentru a construi cunoaşterea de suprafaţă şi de profunzime a elevilor şi înţelegerea semnificaţiei
celor învăţate.
Predarea şi învăţarea vizibile cer angajamentul de a căuta stimuli şi provocări noi. În aceasta
rezidă legătura principală dintre provocare şi feedback, două dintre ingredientele esenţiale ale învăţării. Cu
cât mai mare este provocarea, cu atât mai ridicată este probabilitatea ca elevul să caute şi să aibă nevoie de
feedback; şi mai important este să existe un profesor care să se asigure că elevul merge în direcţia bună şi
că va finaliza cu succes sarcinile asumate.
Una dintre cele mai dificile sarcini este aceea de a convinge profesorii să-şi schimbe metodele de
predare pentru că, extrem de mulţi, adoptă o singură metodă şi o păstrează, cu uşoare variaţii, de-a lungul
carierei lor.
Van den Bergh si Beijaard descriu această sarcina astfel:
„ Promovarea învăţării active pare a fi o sarcina dificilă şi solicitantă pentru profesori, căci necesită
cunoaşterea procesului de învăţare al elevilor, competenţe în a oferi îndrumare şi feedback şi un bun
management al clasei.”
O temă importantă, pe care o reliefează acest concept, este aceea „că cea mai importantă contribuţie
educaţională este cea adusă de predarea de calitate.”

BIBLIOGRAFIE:
• Hattie, J.A.C., Învăţarea vizibilă: ghid pentru profesori, Editura ,,Trei”, Bucureşti, 2014;
• Scrisoarea metodică pentru învăţământul preşcolar, 2014-2015;
• http://en.wikipedia.org/wiki/Visible_Learning.

657
 EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERE:

RELAŢIA GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Prof.înv.preşc. COJOCARU MARIANA

GPN „MICUL PRINŢ” MĂGURELE PRAHOVA

Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul grădiniţa ,şcoala ,familia,întreaga societate,iar
cooperarea acestora apare logică,stringentă.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre instituţii:grădiniţă ,şcoală ,familie ,societate, atrage după sine
o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăruia,dar toate sunt direcţionate şi canalizate asupra
copilului.
Faptul ca micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal ,însă faptul că în
dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Grădiniţa este spaţiul în care este foarte importantă socializarea ,ea răspunzând unor funcţii educative
diferite în funcţie de mediul în care ea se află.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită
asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune
coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat
a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere,
dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a
familiei lui orice angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet
în fiecare dimineaţă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora
mai mare care-i ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este
întotdeauna un sprijin. Fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin modul
în care colaborează cu familia, influenţează dezvoltarea copilului.
Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale,transmite cunoştinţe ,dezvoltă abilităţi ,formează
competenţe,valori recunoscute şi acceptate social.
Familia a avut întotdeauna o influenţă decisivă asupra educaţiei,ea fiind capabilă să reacţioneze şi să
contribuie la dezvoltarea societăţii. În familie se consolidează relaţiile dintre generaţii ,care sunt de o
importanţă crucială pentru evoluţia societăţii umane. Aici fiecare membru este special ,are o identitate
specifică; aici sunt valorizate diferenţele ,fiecare este important şi indispensabil. Pentru copil familia este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte şi care participă la satisfacerea nevoilor lui.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă ,este locul de odihnă şi
retragere ,locul explorării şi al construcţiei de sine.
Societatea este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă ,aici poate adera
la un model de grup ,poate obţine starea de apartenenţă. Prin participarea în societate el reuşeşte să păşească
dincolo de pragul casei în condiţii de siguranţă.

658
 Dezvoltarea personalităţii copilului este rezultatul unui ansamblu de factori : familiali, şcolari,
comunitari.Factorii familiali sunt ca proximitate şi importanţă cei mai importanţi în dezvoltarea unei
personalităţi armonioase , în securitatea fizică , afectivă şi materială a copilului.Indiferent de modul de
organizare , mediul familial întemeiat pe un sistem de interacţiuni afective intense este apt de a reacţiona la
trebuinţele copilului, de a participa şi favoriza elaborarea personalităţii, a imaginii sale de sine şi despre
lume.
Parteneriatul grădiniţă –şcoală –familie –societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie ,grădiniţă ,şcoală şi comunitate ,la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic
asupra copiilor .
Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii ,iar aceştia,la rândul lor vor să crească mici
genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie ,grădiniţă şi şcoală este necesară, dar nu este suficientă
pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul
nevoii pe care o are copilul,nevoia de a fi în societate.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta copiii să aibă succes
,mai întâi la şcoală şi apoi în viaţă. Atunci când părinţii ,elevii şi ceilalţi membrii ai societăţii se consideră
unii pe alţii parteneri în educaţie ,se creează în jurul elevilor o comunitate suport care începe să funcţioneze.

659
 Cei şapte ani de acasă – oglinda educaţiei

Cojocaru Mirela – Scoala Gimnaziala Desa

Cei șapte ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a
copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii șapte ani de viata ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de
acasă.

De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este
conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său
("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt
tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie,
să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile
ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială
(dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă
bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea
sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea
dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

Educatia primita in familie

Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în
mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:

Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.

Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile

660
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul
de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut”
îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic
sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi
prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi
valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor
şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un
copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi
sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel
ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul
rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

Bibliografie:

Popescu Neveanu Paul – “Tratat de psihologie generala”, Editura Trei, Bucuresti, 2013;

Rafaila Elena – „Educarea creativitatii la varsta prescolara”, Editura Aramis Print S.R.L, Bucuresti, 2002;

Şincan Eugenia – „Îndrumător pentru învăţători, părinţi şi copii”, Editura „Gheorghe Alexandru”, Craiova,
1993

661
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE
Intocmit:
Prof. psihopedagogie speciala Cojocaru Ramona Catalina;
C.S.E.I .NR. 2 COMANESTI

Motto:
,,Şcoala incearcă să se pună de acord cu noi părinţii;noi familia incercăm să ne punem de acord cu
şcoala. Care sunt căile cele mai potrivite?”
Cultivarea unor relatii de parteneriat efectiv intre gradinita si familie, in sprijinul educatiei si cresterii
copilului constituie cheia succesului viitor in adaptarea si integrarea scolara; este primul pas catre o educatie
flexibila si dinamica a personalitatii copilului
Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce
ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit implicarea
familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea copilului cu
ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative( extracurriculare) şi cu privire la
activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii (literatură pentru copii).
Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reânnoire a cunoştinţelor,
deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia părinţilor apare ca o
dimensiune a educaţiei permanente si Şcoala este un mediu social organizatoric în care universul copilului se
extinde depăşind constrângerea dependenţei materne.Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie
pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie, grădiniţă
şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când
aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca parteneri,
pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a
crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în
părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care
o are copilul de a fi în societate.

Parteneriatul are un rol deosebit în funcţionarea şcolii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia şi se poate
realiza astfel:
• Ajută profesorii în munca lor
• Perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor
• Îmbunătăţesc programele de studiu si climatul şcolar
• Îmbunătaţesc abilităţile educaţionale ale parinţilor elevilor
• Dezvoltă abilităţi de lideri ale părinţilor
• Facilitează legătura dintre familii, personalul şcolii şi al comunitaţii
• Oferă servicii şi suport familiilor
• Creează o atmosfera mai sigura în şcoală
• Ajută la managementul şcolii
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţina rezultate foarte
bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să paşească pe treptele superioare ale invaţării şi
pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul elevilor se
formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
662
reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea activităţii în şcoală şi in clasele de elevi. Ele
nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că în
dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.

663
 Conflictele copiilor cu părinţii şi posibilităţile de rezolvare
Prof. Coman Iuliana
Sc.Gim."Ion Iorgulescu" Mihaesti

„ Prezenţa părinţilor poate transforma cultura şcolii”. S. L. Lightfoot

Până nu demult nici nu se punea problema unui „stil educativ în familie”.
Copiii erau educaţi într-un stil asemănător: cu o strictă autoritate . Teorii conform cărora „părinţii ştiu cel mai
bine”, „ părinţii ştiu totul şi copilul nimic”, erau de neclintit. Principiile mai vechi de creştere a copiilor se
întemeiau pe dogma religioasă şi moralitate. Părinţii le făceau cunoscute copiilor regulile şi le aplicau strict, fără
compromis. Părinţii sunt tentaţi să fie autoritarişti atunci când sunt frustraţi, devin permisivi când sunt obosiţi
sau încearcă să compenseze prin abordări democratice.
În timp ce părinţii zilelor noastre sunt mai dornici şi capabili să discute credinţe, filosofii şi strategii de
educare, nu sunt întotdeauna atât de versaţi în arta rezolvării conflictelor. Această luptă între azi şi ieri se dă
adesea între mame şi taţi.
Unul dintre părinţi este adeptul psihologiei moderne, în vreme ce altul ridică în slăvi trecutul. Acest lucru
determină conflictul. Cercetările au arătat că există în principal 4 stiluri educative în familie, care corespund
unui echilibru între dragoste şi limite.
Aceste 4 stiluri sunt: - de respingere/neglijare: dragoste scăzută şi limite scăzute;
- autoritarism: dragoste scăzută şi limite înalte;
- permisiv: dragoste ridicată şi limite scăzute;
- democratic sau echilibrat: dragoste ridicată şi limite înalte;
Părinţii sunt primii şi cei mai importanţi educatori. De aceea este foarte important ca ei să-şi cunoască
responsabilităţile şi să dezvolte practici educative adecvate. Analizând relaţiile copil-părinte, P.Osterrich aşează
la baza lor două atitudini esenţiale extreme:
 acceptarea;
 neacceptarea;
El identifică neacceptarea cu supraprotecţia, respingerea şi întreruperea sistematică a jocului.
Acceptarea este considerată premisa dezvoltării unor copii liberi.
Negocierea este o cale de a rezolva conflictele. Poate fi utilizată atunci când părintele şi copilul au adoptat
o poziţie faţă de o problemă. Ea reprezintă procesul prin care poate fi soluţionat conflictul, aşa încât adultul, cât
şi copilul se simt mulţumiţi.
Cheia spre o negociere eficientă o constituie comunicarea clară. Aceasta implică trei deprinderi
importante: comunicarea prin vorbe, ascultarea celor comunicate, înţelegerea comunicării. Negocierea nu
funcţionează folosind doar una din aceste abilităţi. De exemplu, nu poţi avea o bună înţelegere fără o bună
ascultare sau discutare. E mai eficientă atunci când atât părintele, cât şi adolescentul sunt capabili să identifice
clar şi să discute sursele de dezacord şi neînţelegere.
Negocierea eficientă este un proces dus-întors, care încurajează ambele părţi să participe la luarea
deciziilor. De asemenea, oferă părintelui şi adolescentului o modalitate de a învăţa să se înţeleagă mai bine unul
pe altul şi să crească în cadrul acestei relaţii. Negocierea ajută la crearea unei balanţe sănătoase între a da şi a
primi. Fiecare devine câştigător prin negociere.
Procesul de negociere va fi mult mai eficient atunci când atât părintele, cât şi adolescentul îşi iau un timp de
gândire referitor la ceea ce au de spus. Când e posibil, planificaţi să vă întâlniţi într-un loc şi la o oră convenabilă
amândurora. Un loc liniştit, întrerupt din când în când de cei ce se distrează, este cel mai bun pentru o discuţie
deschisă.

664
 Cu cât se complică viaţa socială şi provocările lumii moderne formulează întrebări şi cer răspunsuri la care nu
ne-am fi gândit acum douăzeci de ani, devine tot mai clar că este nevoie de un parteneriat educaţional în favoarea
şi pentru asigurarea viitorului lumii, pentru creşterea mai adecvată a copiilor.
După cum îi vom creşte şi îi vom învăţa să se adapteze schimbărilor permanente din lumea noastră de azi şi în
cea de mâine, aşa vom asigura şi continuitatea culturii şi civilizaţiei umane.

Bibliografie
1. Vrasmas, Ecaterina: Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis
2. Băran-Pescaru, Adina: Parteneriat în educaţie, familie –şcoală – comunitate, Editura Aramis

665
 Relaţia grădiniţă-şcoală-familie-comunitate

Prof. înv. preşcolar Coman Iuliana

Sistemul de învăţământ, ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerinţele şi

posibilităţile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
dezvoltării sociale sistemele de învăţământ se modifică, tinzându-se spre modernizarea metodelor de
predare, a conţinutului, a formelor de organizare precum şi a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituţii educative. Una dintre sarcinile grădiniţei este pregătirea pentru şcoală, prin intermediul a
două forme specifice: jocul şi învăţarea. Învăţământul preşcolar trebuie să realizeze educaţia preşcolară
având ca funcţie majoră formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului în raport cu nevoile specifice vârstei,
cu posibilităţile şi dotările sale, în interesul său sau a comunităţii sociale.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional. El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între
factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se desfăşoară permanent şi împreună cu actul educaţional propriu-zis. El
se referă la cerinţa că proiectarea, decizia, acţiunea şi evaluarea în educaţie să fie realizate în cooperarea şi
colaborarea dintre instituţii, influenţe şi agenţi educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între :
- instituţiile educaţiei: familie, grădiniţă, şcoală şi comunitate;
- agenţii educaţionali: copii, părinţi, cadre didactice, specialişti în rezolvarea unor probleme
educaţionale ( psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuţi, etc.);
- membrii comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării şi dezvoltării copilului (medici, factori
de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei, etc.) ;
- influenţe educative exercitate la anumite momente asupra copilului;
- programe de creştere, îngrijire şi educare a copilului;
- forme de educaţie în anumite perioade.
Conceptul se adresează în special părinţilor şi cadrelor didactice şi se referă la acţiunea în acelaşi
sens. Ceea ce hotărăşte familia să fie în acord cu măsurile şcolare şi ceea ce face ca un părinte să nu fie legat
de celălalt. Actual, relaţia educator-copil are sensuri noi, este o relaţie de colaborare, datorită aspectelor ei de
conducere democratică şi flexibilităţii în luarea deciziilor. Nu numai copilul învaţă şi se dezvoltă sub
influenţa educatorului, ci şi acesta se formează şi se transformă prin relaţia educativă. Rezolvarea fiecărei
probleme educative adaugă competenţe noi cadrului didactic. Numai un cadru didactic de tip reflexiv,
creator şi dinamic care acceptă schimbarea în raport cu fiecare generaţie, va găsi răspuns la noile întrebări.
Părinţii şi comunitatea se influenţează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii poate sprijini sau
devia vieţile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate să se comporte ca o sursă de forţă şi
siguranţă sau ca o relaţie a dezvoltării.
Părinţii pot influenţa comunitatea ca indivizi sau ca membri ai unui grup. Ei pot contribui la
dezvoltarea comunităţii şi la fixarea priorităţilor sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca instituţii
bine determinate ale societăţii, familia, grădiniţa, şcoala şi comunitatea. În momentele diferite ale creşterii,
dezvoltării, devenirii fiinţei umane, fiecare dintre aceste instituţii sociale are rol important. Mai mult, astăzi
este determinată nevoia unui parteneriat educaţional între acestea, în favoarea unei educaţii eficiente pentru
individ şi societate.
În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, instituţia şcolară dezvoltă o serie de
structuri de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acest timp este nevoie de activităţi de susţinere în
afara grupei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile, cât şi familiei şi cadrelor
didactice.
Structurile de sprijin ale instituţiilor şcolare merg pe linia cabinetelor de asistenţă psihopedagogică,
de consiliere, de rezolvarea unor probleme specifice ( cabinete de logopedie şi orientate profesională ) şi a
centrelor de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvoltă astfel la acest nivel programe specifice
de sprijin individualizat şi de grup pentru copii, părinţi şi cadre didactice.

666
 Grădiniţa eficientizează realizarea unui parteneriat cu copiii prin valorizarea şi respectarea
identităţii sale cu familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic cu toate
resursele educative ale societăţii, pe cere le identifică, le implică şi le foloseşte în activitatea educativă.
Identificând şi valorificând dimensiunea personală a individului, realizăm însă nevoia valorizării şi aprecierii
familiei ca un mediu primordial şi afectiv necesar familiei individuale. Familia trebuie sprijinită şi nu
înlocuită în educarea tinerei generaţii.
Şi pe parcursul vârstelor şcolare familia rămâne mediul afectiv cel mai viabil de securitate şi
stimulare.
Se recunoaşte tot mai mult influenţa şi altor instituţii din comunitate asupra informării şi formării
copilului.
Astfel, la nivelul grădiniţelor au loc activităţi de religie, concepute de cadrul didactic cu avizul
specializat al preoţilor din parohie. Copiii participă de sărbători la slujbe religioase, împărtăşindu-se. Se
subliniază dorinţa copiilor de a fi în legătură permanentă cu obiceiurile sfinte de -a lungul anului. Ei sunt
entuziasmaţi şi participă cu plăcere la sărbătorile prilejuite de Crăciun şi Paşti.
De asemenea, colaborarea cu poliţia este marcată prin activităţi susţinute de poliţişti, prin educaţie
rutieră, comportament civic, etc.
Brigada de pompieri se implică în informarea şi îndrumarea cadrelor didactice şi a copiilor.
Primăria este principalul factor al comunităţii locale care sprijină instituţiile şcolare.
Astăzi se cere tot mai mult înţelegerea parteneriatului educativ ca formă de unificare, sprijin,
asistenţă a influenţelor educativ-formative. Experienţa dovedeşte că o atmosferă destinsă între agenţii
educativi facilitează învăţarea. Există o reţea complexă de relaţii în cadrul unei instituţii şcolare care are un
potenţial în influenţarea potenţialului copiilor.
Cele mai importante relaţii sunt :
- relaţia dintre cadru didactic şi elev ;
- relaţii interindividuale ( dintre elevi, dintre cadrele didactice, dintre cadrele didactice şi specialişti
care sprijină şcoala, dintre cadre didactice şi personalul administrativ al şcolii, etc.) ;
- relaţia dintre cadrele didactice şi părinţi ;
Colaborarea dintre instituţia de învăţământ şi familie presupune o comunicare efectivă ţi eficientă, o
unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba despre interesul copilului.
Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu instituţiile de învăţământ sunt eficiente şi benefice ambilor
factori în condiţiile în care comunicarea este reală, în funcţie de dimensiunea sa umană.
Din relaţia grădiniţă-şcoală-familie-comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, iar
între participanţi se creează relaţii pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Bibliografie :

▪ Revista Invatamantul prescolar , nr. 1, 2005

▪ Elena Badea – "Dezvoltarea neuropsihica a copilului intre 0-7 ani"
▪ Dr. Irina Chiriac, psiholog Angela Chitu - "Cartea sanatatii psihice a copilului"
▪ A. Berge - "Defectele parintilor"
▪ Susan Kettmann - "Cele mai bune 200 jocuri active"

667
 FAMILIA, ŞCOALA, COMUNITATEA - PARTENERI IN EDUCAŢIE
Prof. Înv. Preșc. COMAN MONICA,
Grădinița cu P.P. Nr.10, Huși, jud. Vaslui

Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca fiecare
părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru educaţia
copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu şcoala. În acest
scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie să primească o pregătire în materie de
relaţie cu părinţii iar competenta lor în această materie trebuie considerată ca o aptitudine profesională; părinţii
trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; şcolile trebuie să asigure
(asociaţiilor) părinţilor asistenta necesară.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la
şcoală şi, mai târziu, in viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe
alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa funcţioneze.
Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reânnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia
părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente si Şcoala este un mediu social organizatoric în care
universul copilului se extinde depăşind constrângerea dependenţei materne.Educaţia este cea care desăvârşeşte
fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce
ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le
primeşte sunt cele din familie. In familie se conturează caractere.Atât părinţii cât si educatorii in timpul
procesului de invatământ trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului.
Odată copilul ajuns la vârsta preşcolară familia imparte intr-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii si
pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile
din procesul instructiv-educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe copil, în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme aşa-zis ,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de dragoste, de viaţa sexuală,
etc. Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoala este nu numai recomandabilă ci şi obligatorie,
pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de infruntat alte şi alte probleme care se ivesc
la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-o
mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi continuând cu
identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de mediul economic
sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, rezultatele determină
performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar si scăderea fenomenului
delicvenţei.
Iată câteva principii ale colaborării familie şcoală:
 Copiii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile familie şcoala, centrată pe învăţare;
 Să ofere tuturor parinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale copiilor lor,
chiar dacă vin sau nu la şcoală,
 Colaborarea familie şcoala să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile şi, drept cadru de
sărbatorire a realizarilor, a performanţelor deosebite,

668
  Relaţia dintre cele doua instituţii atât de importante să constituie fundamentul restructurării educaţionale
şi al reinnoirii comunităţii;
 Eficienţa profesională a cadrelor didactice, a administratorilor şi a întregului personal al şcolii să fie
maximizată prin dezvoltarea unor abilitaţi concrete, esenţiale, conexiuni cu părintii şi comunitatea.
Scopurile aferente acestor principii ar fi:
 Să ajutăm şcolile sa privească parteneriatele cu familia ca pe o primă resursă şi nu ca pe un ultim refugiu,
în promovarea învăţării şi dezvoltării.
 Să stabilim colaborarea şcoală – familie la nivel naţional, ca pe un standard al politicilor şi practicilor
educaţionale.
Atunci când părintii, elevii şi ceilalti membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie, în
jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.
Parteneriatele reprezintă o componentă esenţiala în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală şi în clasele
de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor
publice.
În relaţia şcoală-familie, problema profesionalismului cadrului didactic reprezintă un element esenţial in
cadrul serviciului făcut altora, fără a se gândi la avantaje personale, cu alte cuvinte competenţa, servirea
clienţilor, un cod de etică profesională.
Din această perspectivă, se pune întrebarea: ce caştigă profesorul într-o cooperare cu familia? Se apreciază
ca acest câştig poate fi un statut revalorizator in ochii societaţii; cooperarea cu familia poate fi un test
profesional şi poate fi considerat ca făcând parte din datoria profesională a profesorului deoarece:
 Părinţii sunt clienţi ai şcolii; eficacitatea învăţamântului evaluată la şcoală şi profesori poate fi ameliorată
prin cooperare între şcoală şi familie;
 Părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor si pot evalua cu exigenţă rezultatele activităţii
şcolare.
In acest context, se pune intrebarea: de relaţiile cu familiile trebuie să se ocupe profesori specializaţi sau tot
profesori? Soluţia cea mai potrivită ar fi ca toţi profesorii să aibă relaţii obişnuite de colaborare cu familiile, ei
sunt cei care cunosc suişurile sau căderile elevilor, iar consilierii specializaţi - pentru cazuri dificile.

Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

669
 Parteneriatul educaţional - formă eficientă de colaborare între familie, grădiniţă, şcoală
şi societate
Prof. COMĂNECI TITINA,
GPP Nord 1, Rm. Vâlcea

Şcoala, familia, comunitatea locală reprezintă instituţii direct interesate în formarea tinerei generaţii, ele
exercită influenţe majore în creşterea, dezvoltarea şi educarea copiilor.
Câmpul educaţional în ultimii ani s-a extins către acele domenii ale vieţii sociale care făceau parte din viaţa
copilului, dar cărora nu li se recunoştea importanţa reală. Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare si
dezvoltare permanentă a personalităţii individului cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă
interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. În această interacţiune, el asimilează normele si valorile
societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană.
Prin aceasta, el este pregatit pentru viaţă socială, pentru asumarea noilor roluri şi responsabilităţi. Acest
proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă în cadrul unor forme specifice de activitate sociala si
în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, dar şi impreună cu
întregul sistem al mijloacelor moderne de informare si influenţare.
Parteneriatul între şcoală, familie şi comunitate dă posibilitatea profesorilor să-şi însuşească căi noi şi
puternice de a îndrepta copiii către standarde şcolare provocatoare; părinţii discută regulat cu educatorii despre
comportamentul copiilor lor, raportat la acele standarde ridicate şi despre modul în care îi pot ajuta pe aceştia
acasă şi la şcoală; elevii se străduiesc să atingă noile standarde specifice disciplinelor studiate (matematică,
ştiinţe, limbă etc.), astfel din ce în ce mai mulţi tineri sunt bine dotaţi pentru a-şi continua educaţia sau pentru a
începe o carieră.
Parteneriatul educaţional este unul dintre cuvintele cheie ale pedagogiei contemporane. El este nu numai un
concept, ci şi o atitudine în câmpul educaţiei. Ca atitudine, parteneriatul presupune:
 Acceptarea diferenţelor şi tolerarea opţiunilor diferite;
 Egalizarea şanselor de participare la o acţiune educativă comună;
 Interacţiuni acceptate de toţi partenerii;
 Comunicare eficientă între participanţi;
 Colaborare (acţiune comună în care fiecare are rolul său diferit);
 Cooperare (acţiune comună în care se exercită interrelaţii şi roluri comune).
Parteneriatul educaţional se realizează între:
 Instituţiile educaţiei – familie, şcoală şi comunitate;
 Agenţii educaţionali – copii, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme educaţionale
(psihologi, consilieri psiho-pedagogi, terapeuţi etc.);
 Membrii ai comunităţii cu influenşă asupra creşterii, educării şi dezvoltării copilului (medici, factori de
decizie, reprezentanţii bisericii, ai poliţiei etc.);
 Programele de creştere, îngrijire şi educare a copilului;
 Formele educaţiei în aceeaşi perioadă sau în perioade diferite.
Conceptul de parteneriat educaţional are valoare de principiu în pedagogie şi este o extensie de la principiul
unităţii cerinţelor în educaţie. Conceptul de parteneriat are în vedere relaţia cu copilul, care este parte a
deciziilor educative, după posibilităţile şi dimensiunile alegerilor sale. Educaţia are în sarcinile ei, de la vârstele
cele mai mici, educarea responsabilizării sociale şi luarea rapidă a deciziilor.
Părinţii, copiii şi comunităţile se influenţează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii poate
sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor, poate să se comporte ca o sursă de forţă
şi siguranţă sau ca o restricţie a dezvoltării. La rândul lor, părinţii pot influenţa comunitatea deopotrivă ca

670
indivizi sau ca membrii ai unui grup. Ei pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii şi a priorităţilor
sociale.
Parteneriatul constituie o formă de colaborare şi cooperare între instituţii şi persoane care urmăresc
realizarea aceluiaşi scop, o încercare de sincronizare şi armonizare a cerinţelor mai multor factori educativi în
vederea realizării unor interese comune.
Cadrele didactice folosesc diferite practici şi programe pentru a încuraja familia şi a obţine sprijinul
comunităţii în procesul de învăţare a elevilor, având în vedere că părinţii sunt persoanele cheie în planificarea,
organizarea, implementarea şi evaluarea acestora: dezvoltarea abilităţilor parentale, accentul pe comunicare,
voluntariatul, implicarea comunităţii.
Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu cadrele didactice, cu sprijinul şi în folosul comunităţii, sunt eficiente
şi benefice tuturor factorilor dacă îndeplinesc condiţiile unei comunicări eficiente şi dacă se ţine seama şi de
dimensiunea umană, unicitatea şi valoarea pe care o reprezintă fiecare copil.

671
 UN PARTENERIAT DE SUCCES
Gabriela Comănescu
Liceul Tehnologic Voinești

”Educația este totdeauna un orizont, nu o destinație” Nicolae Iorga

Trăim într-o societate în care ritmul rapid de desfăşurare a evenimentelor determină o schimbare
permanentă a realităţii. Iată de ce, fiind parte integrantă a acestui mecanism în continuă mişcare, de multe ori
simţim nevoia să găsim o bază solidă la care să ne raportăm, pe care să ne regăsim liniştea şi pe care să ne
putem bucura de un moment de răgaz. În educaţie, această bază poate fi reprezentată de stabilirea unui
parteneriat între toţi factorii implicaţi în educaţie: şcoala, familia şi comunitatea.
Sintagma parteneriat cu familia nu înseamnă doar o altă denumire a unei relaţii mai vechi în care familia
era informată periodic ori la cerere, asupra evoluţiei copilului în activitatea şcolară. Este vorba de o schimbare
de statut a familiei în raport cu şcoala. Familiei îi revin acum mai multe drepturi, dar şi sarcini sporite.
Colaborarea şcoală – famile este un factor esenţial în procesul de educare a şcolarilor. Familia îi dă
copilului primele informaţii despre lumea înconjurătoare, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul
socio-afectiv necesar satisfacerii trebuinţelor şi dorinţelor sale. Modelele de conduită oferite de părinţi pe care
copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, precum şi climatul socio-afectiv în care se exercită influenţele
educaţionale (cei şapte ani de acasă), constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor,
privind concepţia lor de viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori
sociale.
Odată cu intrarea copilului în şcoală, acţiunea educativă se diversifică, devenind mai complexă. Dorinţa lui
de a se adapta statutului şcolar se naşte şi datorită dorinţei de a-i bucura pe părinţi sau măcar de a nu-i supăra
şi a-şi atrage o sancţiune din partea lor. Dascălul, prin rolul psihologic pe care-l joacă în raport cu copiii, este
cel care trebuie să dezvolte această deschidere a personalităţii elevului spre trebuinţa de a afla, de a cunoaşte,
pentru a-i cultiva dragostea pentru şcoală, învăţătură, interesul pentru cunoaştere.
Unul din factorii care influenţează dezvoltarea copiilor, alături de moştenirea genetică şi mediul în care
trăiesc, este „pregătirea părinţilor”. Pornind de la acest adevăr, scopul programelor pentru părinţi este de a-i
ajuta în înţelegerea şi învăţarea unor căi de intervenţie atunci când se confruntă cu problemele pe care le ridică
copilul şi găsirea instrumentelor necesare pentru a putea face faţă acestor provocări, transformând experienţa
de părinte într-una plăcută, frumoasă, şi de ce nu, relaxantă.
Rolul părinţilor faţă de copilul devenit elev se schimbă. Părinţii au nevoie de instruire în ceea ce priveşte
modul de urmărire a îndeplinirii sarcinilor şcolare şi controlul conduitei copilului. Părinţii trebuie să devină
colaboratori activi ai profesorului, să devină conştienţi de răspunderea pe care o au în faţa societăţii pentru
instrucţia şi educaţia copiilor lor. Orientarea activităţii ştiinţifice trebuie să vizeze înarmarea părinţilor cu
metode şi procedee eficiente pentru educarea elevilor în familie.
Rezultatele educaţiei şcolare sunt dependente de modul în care se realizează colaborarea dintre aceşti doi
factori: şcoala şi familia. Îmbunătăţirea colaborării şcoală – familie are efecte benefice asupra actului
instructiv- educativ, proces realizat prin forme variate de colaborare ca: lectoratele cu părinții, comitetele de
părinţi, chestionare aplicate părinţilor şi copiilor, consultaţiile pedagogice acordate părinţilor, vizite la
domiciliu, corespondenţa cu părinţii
Lipsa de colaborare şcoală - familie duce spre eşec şi, din nefericire, cel învins este copilul pentru care
dorim tot, pentru care visăm tot ce e mai bun. De aceea este foarte important să găsim împreună alternative
prin care să ne apropiem mai mult de copii, să îi cunoaștem mai bine, să răspundem cât mai bine nevoilor lor.
Un alt partener de nădejde al școlii este comunitatea. Școala este una din institutiile centrale ale
comunitatii, are roluri specifice, dar nu poate funcționa și nu se poate dezvolta fără a ține cont de specificul
comunității în care funcționează, alcătuită, la rândul său, din mai mulți factori cu rol educativ: familie,
autorități, organizații guvernamentale și nonguvernamentale, agenți economici, biserică, instituții de cultură,

672
instituții sanitare etc. care au, la rândul lor, o ofertă educațională explicită și/sau implicită. Valorificarea
resurselor comunitare locale de către școală, abordarea unui parteneriat comunitar prin promovarea unui
management participativ, conștientizarea și valorificarea rolului fiecărui agent comunitar în educație sunt căi
care conduc nu numai la dezvoltarea instituției școlare, ci și a comunității locale.
Lipsa de comunicare între membrii unei comunităţi reprezintă una din problemele de actualitate. De aceea
este nevoie de o colaborare strânsă între partenerii educativi ai unei comunităţi pentru a aborda educaţia
valorică din perspectiva afectivităţii, a cunoaşterii, a reglării trebuinţelor, valorilor şi motivaţiei care stau la
baza unei convieţuiri democratice şi integrării în comunitate.
A educa înseamnă a adapta copilul la mediul social adult, ţinând seama de natura sa proprie, de
posibilităţile individuale de asimilare, înseamnă a face apel la mijloacele, metodele şi procedeele care
corespund trebuinţelor copilului. A educa înseamnă răbdare şi insistenţă, înseamnă o muncă permanentă.
În concluzie, de modul în care comunică toți factorii implicați în procesul educativ depinde prezentul și
mai ales viitorul copiilor. Ei sunt beneficiarii seriozității cu care ne implicăm în toate fazele procesului
educativ.

Bibliografie
1.Agabrian Mircea, Parteneriate familie – şcoală - comunitate, Editura Institutul European, Iaşi, 2005;
2. Baran Pescaru Adina, Parteneriat în educaţie: şcoală - familie - comunitate , Editura Aramis, Bucureşti,
2004;

673
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

INVATATOARE: COMIRGEAN OLGUTA ELENA

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor
de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca
funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu
posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate
sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:

Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o
comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că
şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!

Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.

Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţipentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi
bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.

674
 Societatea

Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcatăde afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să legestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească
mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă
pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul
nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.

675
 Rolul cadrului didactic în comunitate

Prof. înv. primar Comşa Călina, Gimnazială Ion Bianu Valea Lunga, Alba

„Rolul profesorului este in schimbare, intr-o lume in care nu există adevăruri absolute şi in care
neprevăzutul şi incertitudinea sunt prezente mereu. Se poate spune chiar că munca profesorului se
transformă, din a fi o bancă de date, in a deveni mentor şi cercetător.
Viitorul va pune la mare incercare practica şcolară şi rolul profesorului.” Activitatea generală de
dezvoltare profesională a personalului didactic se indreaptă spre scopul imbunătăţirii şi dezvoltării şcolare.
In acest context se au in vedere noile roluri ale cadrelor didactice (acela de practician al reflecţiei, de agent
al schimbării, de membru al comunităţilor de invăţare, de meditator şi de facilitator al procesului de
invăţare), precum şi schimbările de ordin cultural din şcoli, in vederea creării unui climat prietenos şi
deschis, care să sprijine succesul tuturor elevilor şi dezvoltarea profesională a intregului personal.
Intregul proces de formare se va orienta spre imbunătăţirea experienţelor de invăţare ale elevilor, spre
implicarea lor activă in procesul de invăţare, prin promovarea unei metodologii de predare – invăţare
centrată pe elev. Gibbs (1992) dă o definiţie utilă a invăţării centrate pe elev. El afirmă că invăţarea centrată
pe elev “oferă elevilor o mai mare autonomie şi un control sporit cu privire la disciplinele de studiu, la
metodele de invăţare şi la ritmul de studiu” Această perspectivă subliniază caracteristicile fundamentale ale
invăţării centrate pe elev, promovand ideea că elevilor trebuie să li se ofere un control sporit asupra invăţării
prin asumarea responsabilităţii cu privire la: ceea ce se invaţă; modul cum se invaţă şi de ce; momentul cand
se invaţă.
O consecinţă importantă a acestei definiţii o reprezintă necesitatea ca elevii să işi asume un inalt grad de
responsabilitate in contextul invăţării şi să işi aleagă in mod activ scopurile, precum şi să işi administreze
invăţarea. Ei nu se mai pot baza pe faptul că profesorul ori persoana care predă la clasă le va spune ce, cum,
unde şi cand să gandească. Ei sunt cei care trebuie să inceapă să o facă.
Recomandarea pentru trecerea responsabilităţii de la profesor la elev este răspandită in pedagogia
contemporană. Intr-o prezentare succintă a caracteristicilor persoanelor care invaţă eficient, de la Harpe,
Kulski şi Radloff (1999) arată că o persoană care invaţă eficient:
- Are scopuri clare privitoare la ceea ce invaţă,
- Are o gamă largă de strategii de invăţare şi ştie cand să le utilizeze,
- Foloseşte resursele disponibile in mod eficace,
- Ştie care ii sunt punctele forte şi punctele slabe,
- Inţelege procesul de invăţare,
- Işi controlează sentimentele in manieră adecvată,
- Işi asumă responsabilitatea pentru procesul lor de invăţare şi
- Işi planifică, işi monitorizează, işi evaluează şi işi adaptează procesul de invăţare
Intr-o dezbatere paralelă cu privire la invăţarea continuă, Candy (1994) sugerează că persoanele care
invaţă continuu au, printre altele, capacitatea de a face corelaţia diferite aspecte ale cunoaşterii, precum şi
capacitatea de a-şi administra invăţarea. Knowles (1984) relevă elementele invăţării care sunt necesare in
munca cu adulţii, proces care identifică de asemenea rolul profesorului care plasează elevii in centrul
invăţării. Elevii trebuie să fie implicaţi activ in invăţare şi să işi asume un grad inalt de responsabilitate
personală in acest sens. Knowles consideră auto orientarea drept esenţa invăţării la adulţi şi susţine că
necesităţile şi experienţele persoanei care invaţă trebuie să fie mai presus de expertiza instructorului.
Adulţii, consideră el, sunt persoane care se orientează singure in procesul de invăţare şi fiecare adult este
unic datorită experienţelor sale personale.
676
 Principiile care staul la baza invăţării eficiente centrate pe elev sunt:
• Accentul activităţii de invăţare trebuie să fie pe persoana care invaţă şi nu pe profesor.
• Recunoaşterea faptului că procesul de predare in sensul tradiţional al cuvantului nu este decat unul dintre
instrumentele care pot fi utilizate pentru a-i ajuta pe elevi să inveţe.
• Rolul profesorului este acela de a administra procesul de invăţare al elevilor pe care ii are in grijă.
• Recunoaşterea faptului că, in mare parte, procesul de invăţare nu are loc in sala de clasă şi nici cand cadrul
didactic este de faţă.
• Inţelegerea procesului de invăţare nu trebuie să aparţină doar profesorului – ea trebuie impărtăşită şi
elevilor.
• Profesorii trebuie să incurajeze şi să faciliteze implicarea activă a elevilor in planificarea şi administrarea
propriului lor proces de invăţare prin proiectarea structurată a oportunităţilor de invăţare atat in sala de
clasă, cat şi in afara ei.
• Luaţi individual, elevii pot invăţa in mod eficient in moduri foarte diferite.
Se pune de asemenea accentul pe autoevaluarea cadrului didactic şi pe practica reflecţiei, pentru a
facilita dezvoltarea profesională continuă. Adaptarea educaţiei intelectuale şi morale la posibilităţile mintale
ale fiecărui copil este o revendicare imperioasă a psihologiei contemporane cerută de dificultăţile crescande
pe care le intampină educatorii. Actualele condiţii de existenţă au afectat grav modul de viaţă şi de creştere
al copiilor. Aderand prea devreme la curente de idei sau participand la activităţi care nu sunt potrivite
varstei lor, fiind obiectul unor solicitări sau preocupări cărora nivelul lor mintal nu le permite să facă faţă,
inregistrează eşec după eşec. Munca individualizată este un mod de predare care ţine seama de faptul că
elevii se deosebesc unii de alţii, că fiecare prezintă particularităţi individuale in ceea ce priveşte gradul şi
calităţile inteligenţei temperamentul şi caracterul.
Şcoala trebuie să aplice un tratament individualizat pentru fiecare caz particular. Tocmai de
individualizarea tratamentului pedagogic aplicat elevilor ar trebui să se preocupe cu seriozitate şcoala, intr-o
epocă in care nu trebuie precupeţit nimic pentru a da fiecărui copil toate cunoştinţele pe care este capabil să
şi le insuşească. In legătură cu aceasta, remarcăm că educaţia copiilor cu nevoi speciale, pană nu demult
considerată ca imposibilă, s-a dezvoltat in mod remarcabil şi a obţinut rezultate la care nu ne-am fi putut
gandi din ziua in care in această activitate au fost practicate metodele muncii individualizate, fiecare copil
fiind tratat individual, in cunoştinţă de cauză.
Invăţămantul individualizat transformă radical atmosfera unei clase. Problemele de “disciplină” dispar,
fiecare avand o sarcină stabilită pe măsura posibilităţilor sale, pe care o efectuează in ritmul care ii convine.
Practic, cauzele de dezordine sunt suprimate. Practicat cu seriozitate – ceea ce inseamnă că invăţătorul
trebuie să işi cunoască foarte bine elevii pentru a alcătui fişele de lucru in legătură cu dificultăţile pe care le
constată şi pentru a ţine seama de interesele lor – invăţămantul individualizat, centrat pe elev este un
excelent ajutător al invăţămantului colectiv. Activitatea de invăţare centrată pe elev necesită negocierea şi
monitorizarea regulată a „contractelor de invăţare”. Astfel, elevii se pot concentra pe atingerea unor
obiective individualizate. In cadrul acestei metode, elevii lucrează pe cont propriu, monitorizaţi şi ajutaţi
individual de către profesor.
Acest fapt necesită timp şi o administrare atentă; fiind necesară oferirea de oportunităţi suficiente pentru
opţiuni de invăţare individuală, şi nu doar colectivă, cum era intalnită in invăţămantul tradiţional.
BIBLIOGRAFIE:
1. Cerghit, Ioan (2006), ,,Metode de invatamant’’, Iasi, Editura Polirom.

2. Breben S., Gongea E., Ruiu G., Fulga M.( 2002), ,,Metode interactive de grup’’, Editura Arves 3. Dulama, Maria,

Eliza(2002), ,, Modele, strategii si tehnici didactice activizante’’, Editura Clusium

677
 RELAŢIA GRĂDINIŢĂ-FAMILIE-COMUNITATE ÎN BENEFICIUL COPIILOR

Prof.înv.preşc.Condurache Dorina
Şcoala Gimnazială Nr.12,Grădiniţa Nr.15, Botoşani

Începerea grădiniţei este o mare tranziţie pentru cei mai mulţi copii, deoarece este startul pentru
noi experienţe într-un mediu nou. Este posibil , ca unii copii să devină anxioşi pentru că se activează teama de
necunoscut: grădiniţa. Aici întâlnesc copii diferiţi faţă de ei: înălţime, greutate, păr, piele, îmbrăcăminte, gen,
etnie, dizabilitate, situaţie materială, familie, etc. În funcţie de dimensiunea legislativă, administrativă,
didactică, socială, psihologică, aceste aspecte pot avea dublu impact: sau surse de dezvoltare, sau surse de stres,
dacă nu sunt bine gestionate.
De dorit este ca grădiniţa să fie sau să devină un mediu, incluziv de învăţare. În primul rând prin
“împuternicirea” resurselor umane( educatoare, personalul de îngrijire, specialişti, familia, comunitatea),
implicate în educaţie cu instrumentele şi atitudinile necesare, astfel încât să creeze oportunităţi de dezvoltare
pentru toţi copiii. Un mediu incluziv va răspunde nevoilor individuale, va creşte şansele pentru succes ale
tuturor copiilor, va dezvolta respectul şi imaginea de sine , va valoriza în mod benefic diferenţele dintre
persoane , va încuraja comunicarea deschisă spre orice, va reduce sau ameliora în acelaşi timp comportamentele
discriminative şi stereotipurile. ;
O grădiniţă incluzivă :
- răspunde nevoilor, drepturilor şi responsabilităţilor copiilor şi angajaţilor;
-este prietenoasă, deschisă, adecvat decorată;
-presupune înţelegerea şi acceptarea diferenţelor dintre copii;
-este bazată pe democraţie şi solidaritate umană, pe lucrul în echipă;
-este echitabilă;
-oferă răspunsuri adecvate situaţiilor educaţionale variate;
-manifestă flexibilitate şi adaptare la schimbare;
-învaţă acceptarea şi integrarea tuturor copiilor ;
-respectă aptitudinile , interesele, abilităţile, dizabilităţile, caracteristicile fiecăruia.
Părinţii pot să se implice în viaţa grădiniţei, să aibă încredere în politicile promovate de grădiniţă, să
încurajeze talentele şi succesele copiilor lor, să nu se descurajeze dacă au copii cu CES, să accepte diversitatea,
să accepte propriul copil ca pe o fiinţă distinctă, unică, specială, să-i accepte pe ceilalţi, să apeleze la servicii de
suport oferite de grădiniţă şi de comunitate ( psihologi, asistenţi sociali, mediatori), să-şi asume responsabilităţi
şi să practice voluntariatul în grădiniţă, să fie buni ascultători, să aibă iniţiativă şi să participe la activităţile
propuse.
Comunitatea poate să asigure suport logistic şi financiar grădiniţei, să vină la întâlniri cu
preşcolari din grădiniţă, cu educatoarele şi părinţii, să motiveze comunitatea oamenilor de afaceri pentru
susţinerea prin campanii de strângere de fonduri, a copiilor cu CES şi pentru familiile acestora mai ales cele
aflate în situaţii de risc (familii monoparentale, familii cu nivel socio-economic scăzut).
Copilul învaţă cu preponderenţă prin contactul său cu mediul fizic şi social. Relaţia pe care acesta
o are cu mediul, răspunsul pe care îl primeşte la interacţiunile pe care le iniţiază sau le stabileşte în demersul
său de explorare şi experimentare sunt definitorii pentru dezvoltarea integrată.
Acasă în primii ani de viaţă copilul dobândeşte noţiuni despre sine , se poate repera ca identitate ,
ca aparţinând unui grup cultural şi social, işi poate cunoaşte şi recunoaşte competenţele şi abilităţile, deprinde
reguli şi începe să-şi asume responsabilităţi, devine independent şi activ în propria-i viaţă. Întreaga dezvoltare a
copilului este condiţionată de calitatea relaţiilor pe care le stabileşte cu mediul social în care trăieşte.

678
 Odată cu inscrierea la grădiniţă, copilul îşi îmbogăţeşte considerabil sfera relaţiilor , intrând în
contact cu o lume necunoscută, oarecum străină şi stranie pentru el.
Indiferent de rolul pe care îl avem în grădiniţă ne aflăm într-o poziţie de receptor – iniţiator de
interacţiuni cu copilul, preluând într-o mare măsură acţiunile parentale. Tot ceea ce îl înconjoară pe copil
trebuie să-l susţină pe acesta să exploreze, să experimenteze, să se dezvolte.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin
primele contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializarea de bază) şi continuă de-a
lungul vieţii omului.
Educaţia din familie a copilului se va continua cu cea din grădiniţă. Uneori între cele două medii
educative, există diferenţe majore de reguli, valori , cultură. În această situaţie copilul este supus adaptărilor şi
neadaptărilor repetate, care-l marchează profund.
La intrarea în grădiniţă părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de
sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare, etc. În
acelaşi timp, grădiniţa ca primă instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine mijloace
specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a
informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective
comune.

Bibliografie:

Ecaterina Vrăşmaş, Educaţia copilului preşcolar, Editura ProHumanitas, Bucureşti, 1999

Traian Vrăşmaş, Învăţământul integrat/sau incluziv, Editura miniped, Bucureşti,2001

679
 Relaţia grădiniţă-şcoală-familie-societate
Prof.înv.primar Condurache Gianina Sorina
Şcoala Gimnazială nr.1 Cătămărăşti-Deal
Com. Mihai Eminescu, judeţul Botoşani

Relaţia grădiniţă-şcoală-familie-societate joacă un rol important în cadrul societăţii contemporane.

Sub impulsul dezvoltării sociale sistemele de învăţămînt se modifică, tinzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conţinutului, a formelor de organizare precum şi a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituţii educative.
Procesul de învăţământ trebuie să facă faţă societăţii umane,sociale şi contemporane şi sarcinilor
mai dificile care apar. Este nevoie de a se dezvolta un nou concept care să întărească schimbarea în relaţiile
dintre instituţiile de învăţare şi familie.Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între
factorii educaţionali.
Părinţii pot influienţa comunitatea ca indivizi sau ca membri ai unui grup. La educarea copilului
contribuie familia, grădiniţa, şcoala şi comunitatea. În momentele diferite ale creşterii, dezvoltării, devenirii
fiinţei umane, fiecare dintre aceste instituţii sociale are rol important. Mai mult, astăzi este determinată
nevoia unui parteneriat educaţional între acestea, în favoarea unei educaţii eficiente pentru individ şi
societate.
Şcoala dezvoltă o serie de structuri de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acest timp este
nevoie de activităţi de susţinere în afara grupei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii
dificile, cât şi familiei şi cadrelor didactice.
Grădiniţa eficientizează realizarea unui parteneriat cu copiii prin valorizarea şi respectarea
identităţii sale cu familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic cu toate
resursele educative ale societăţii, pe care le identifică, le implică şi le foloseşte în activitatea educativă.
Identificând şi valorificând dimensiunea personală a individului, realizăm însă nevoia valorizării şi aprecierii
familiei ca un mediu primordial şi afectiv necesar familiei individuale. Familia trebuie sprijinită şi nu
înlocuită în educarea tinerei generaţii.
Şi pe parcursul vârstelor şcolare familia rămâne mediul afectiv cel mai viabil de securitate şi
stimulare.
Se recunoaşte tot mai mult influienţa şi altor instituţii din comunitate asupra informării şi formării
copilului.
Astfel, la nivelul grădiniţelor au loc activităţi de religie, concepute de cadrul didactic cu avizul
specializat al preoţilor din parohie. Copiii participă de sărbători la slujbe religioase, împărtăşindu-se. Se
subliniază dorinţa copiilor de a fi în legătură permanentă cu obiceiurile sfinte de -a lungul anului. Ei sunt
entuziasmaţi şi participă cu plăcere la sărbătorile prilejuite de Crăciun şi Paşti.
De asemenea, colaborarea cu poliţia este marcată prin activităţi susţinute de poliţişti, prin educaţie
rutieră, comportament civic, etc.
Brigada de pompieri se implică în informarea şi îndrumarea cadrelor didactice şi a copiilor.
Primăria este principalul factor al comunităţii locale care sprijină instituţiile şcolare.
Colaborarea dintre instituţia de învăţământ şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o
unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba despre interesul copilului.
Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu instituţiile de învăţământ sunt eficiente şi benefice ambilor
factori în condiţiile în care comunicarea este reală, în funcţie de dimensiunea sa umană.
Din relaţia grădiniţă-şcoală-familie-societate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, iar
între participanţi se crează relaţii pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.
Cei patru termeni:grădinița,şcoală, familie, comunitate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădinița şi şcoala se conduc după reguli scrise acceptate de societate şi avizate de specialişti în
educaţie: programe, curriculum, manuale şcolare, auxiliare didactice, materiale didactice, etc. Prin
instituţionalizarea copilului nu se neglijează rolul părinţilor, de aceea în condiţiile actuale, rolul familiei în
activitatea grădiniţei şi şcolii este major.

680
 Familia, pentru copil constituie primul lui contact cu lumea înconjurătoare, reprezentând modelul de
viaţă şi conduită. El influenţându-i dezvoltarea psihică în mod decisiv în primii ani de viaţă ai copilului.
Familia nu poate fi parte separată în acest context, rolul părinţilor nu încetează odată cu intrarea copilului în
instituţia de învăţământ. Relaţiile dintre părinţi se răsfrâng asupra copilului şi involuntar el este cel care are
de câştigat sau de pierdut în formarea sa.
Societatea reprezintă o potenţialitate virtuală pentru dezvoltarea personalităţii individului. Mediul social
oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor native ale individului; putem spune că
unei diversităţi genetice îi corespunde o infinitate de posibilităţi oferite de mediu.
Parteneriatul grădiniţă-şcoală – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie,şcoală, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic
asupra copiilor atunci când aceştia văd profesorul sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii.

681
 RELAȚIA ȘCOALǍ-FAMILIE-SOCIETATE-O NECESITATE

Prof. Constandache Roxana, Școala Gimnazială “Grigore Moisil” Galaţi

Educaţia înseamnă schimbare, progres, tendinţa spre perfecţiune, spre un ţel dezirabil. Ne dăm seama cu uşurinţă,
că, un proces atât de important,(dacă nu cel mai important din viaţa unui om), nu poate fi dus la bun sfârşit fără
eforturi. Rămâne însă o problemă de dezbătut, cine anume are un rol mai important în obţinerea unor rezultate cât mai
bune din partea educabililor. Relaţia şcoală-familie-societate trebuie privită ca o relaţie obişnuită, ştiind fiind faptul că
tocmai termenul care o defineşte presupune prezenţa activă a mai multor parteneri. Profesorul-educatorul-şcoala
trebuie să stie că are un obiectiv de atins, pentru care ne pregătim zi de zi, dar, la rândul său, familia cunoaşte, sau ar
trebui să cunoască care este partea care îi revine ei. În acest fel, elevul, educabilul, este cel care are de câştigat , el va
fi cel care se va simţi confortabil şi in siguranţă în mediul şcolar.

Existenţa unui echilibru între aceşti parteneri în procesul de educare presupune respect, încredere,şi, nu în ultimul
rând, recunoşterea rolului important al fiecărei părţi implicate în asigurarea unui viitor de calitate. Cu toţii ne dorim să
ştim că perspectivele care ne aşteaptă, într-o societate mereu în schimbare sunt de calitate, că am făcut tot ce am putut
pentru a obţine acele rezultate dezirabile. Elevul este centrul atenţiei noastre, este fiinţa pe care încercam să o
modelam în funcţie de cerinţele actuale, din ce în ce mai dificile şi mai diversificate.

Ca şi cadre didactice, ne întrebăm deseori de ce ceea ce transmitem elevilor uneori nu primeşte niciun răspuns.
Greşit înţeleşi uneori,considerând că nu am reuşit să convingem sau să demonstrăm ce e bine, ulterior am inţeles că
elevul chiar se află într-o mare dificultate din punct de vedere emoţional. Acesta îşi petrece totuşi în mediul şcolar un
număr limitat de ore, şi, deşi ne dorim ca ceea ce transmitem să continue şi acasă, de multe ori nu e aşa. Copilul trece
de multe ori păşind pragul casei într-o altă lume, o lume cu reguli diferite, cu mentalităţi uneori total opuse ideilor
primite în şcoală. Părintele este cel care trebuie să conştientizeze rolul imens pe care încă îl deţine chiar şi după ce
copilul trece în mediul şcolar. Se spune că meseria de părinte este cea mai dificilă; frumoasă, dar dificilă. Rolul
părintelui nu dispare niciodată. El va fi mereu un punct de reper, un model de urmat, cel care transmite necontenit prin
comportamentul său viitorul adult al familiei, al societăţii. Părintele este cel care îşi asumă, şi se bucură până la urmă
de rezultatele copilului său. El este liantul care îi confirmă elevului că ceea ce învaţă în şcoală îi este folositor. Simpla
prezenţă, comunicarea constantă a cadrelor didactice cu părinţii reprezintă pentru elev un sprijin, un confort în care
acesta se ştie înconjurat de persoane care îi vor doar binele.

IÎncrederea pe care părinţii o acordă şcolii şi cadrelor didactice se regăseşte mai târziu în comportamentul copilului
faţă de şcoală, faţă de tot ce înseamnă educaţie. Deşi i se spune des că acesta învată pentru el, elevul se simte uneori
stingher în faţa unor avalanşe de informaţii si lucruri de învăţat. Suportul părinţilor în momente mai mult sau mai
puţin dificile le schimbă acestora viziunea şi faţă de dascăli, elevii fiind mai deschişi şi mai cooperanţi în procesul
educativ. Comunicarea este cheia tuturor relaţiilor şi, implicit, o relaţie şcoală-părinţi-societate cere o bună
comunicare între toţi participanţii acesteia. Ședinţele cu părinţii, întrunirile cu diverse ocazii, lectoratele cu părinţii,
orele de consiliere reprezintă doar o parte a acestui dialog. Părinţii sunt o prezenţă constantă la diferite evenimente ale
şcolii, ale clasei, momente festive şi, de ce nu, ore obişnuite unde îşi pot observa” viitorul” familiei şi al societăţii într-
un alt mod decât acasă. Elevii care se tem de prezenţa părinţilor la şcoală sunt cei care nu sunt în relaţii tocmai bune
cu aceştia, cei care nu se bucură de o comunicare şi de o relaţie deschise. Fie sunt mustraţi sau criticaţi excesiv, fie au
o altă imagine costruită asupra copilului lor şi nu vor să recunoască realitatea. De aceea, numai o relaţie sinceră şi
deschisă între părinţi şi educator-profesor poate duce la rezultate notabile ale elevului. De-a lungul anilor, s- a
constatat că elevii ai căror părinţi sunt o prezenţă constantă în cadrul şcolii s-au adaptat mai bine la mediul şcolar şi şi-
au îndeplinit misiunea de a ajunge unde şi-au dorit. Această mândrie nu este doar a părinţilor, deoarece şcoala caută
permanent mijloace de a găsi căile cele mai bune spre asigurarea succesului elevilor săi.

Ca dascăli, ne plângem deseori că unii părinţi nu ne sunt alături, că nu sprijină elevii, că sunt “vizitaţi” la şcoală
numai în momente critice, când se întamplă ceva negativ. De cealaltă parte insă, mai există şi părinţii care exagerează,
prezenţa acestora excesiva în viaţa copilului fiind continuă, nelăsându-l pe acesta să se exprime, să se dezvolte, să ia
682
aminte în mod real la tot ce îl poate afecta ţn viaţă. Schimbările societatii în care trăim zi de zi ne provoacă să fim
mereu atenţi, să ştim ce se întamplă în viaţa copiilor noştri. Anii de şcoală cuprind perioade diferite, pubertatea,
adolescenţa, atât de greu de gestionat chiar şi pentru cei mai grijulii părinţi.

Cadrele didactice sunt parte ale unui sistem de educaţie în permanentă schimbare, într-o continuă luptă în a găsi
varianta cea mai bună pentru a obţine rezultate remarcabile într-un timp cât mai scurt. Alinierea la cerinţele europene,
dorinţa de a avea un învaţământ de calitate comparabil cu ţările cu tradiţie ne face să cercetăm, să încercăm, să oferim
cât putem din măiestria de dascăl. Un parteneriat cu societatea, cu comunitatea, cu părinţii, reprezintă certificarea
faptului că eforturile noastre sunt ancorate în realitate, în asigurarea unui viitor palpabil generaţiilor care vor veni.
Transmiterea simplă a unui şir de informaţii nu mai este demult suficientă, teoretizarea excesivă, acumularea de
cunostinţe teoretice nu mai garantează succesul unui elev. În faţa avalanşei de informatizări, de găsim martori într-un
proces în care educabilul trebuie să fie ajutat să câştige. Prezenţa părinţilor în procesul educativ nu trebuie neglijată,
aceştia sunt de fapt societatea în care trăim şi care ne oferă materia primă, acel “diamant” neşlefuit căruia noi,
dascălii, trebuie să-i găsim cea mai bună formă. Educaţia unui elev presupune mii de aspecte, iar parteneriatul dintre
mediul educativ şi cel familial ne asigură că mergem pe drumul cel bun.

Profesionalismul, metodele optime, conţinuturile şi tehnicile pe care le aplicăm pentru a atinge obiectivele propuse
sunt particularizate la nivelul şcolii, la nivelul clasei şi colectivului de elevi tocmai în funcţie de nevoile acestora. O
lipsă a comunicării între partenerii educaţiei nu va aduce niciun beneficiu şcolii şi nici familiilor elevilor. Astfel,
comunitatea se poate poate găsi la un moment dat în imposibilitatea de a da înapoi societaţii nişte adulţi pregătiţi
pentru viaţa profesională şi social. Componenta profesională nu este singura însă care contează în viaţa unui viitor
adult, mediul şcolar ocupându-se de a cuprinde în educaţia elevilor toate sferele unei educaţii durabile, unei educaţii
permanente. Deschiderea către părinţi a şcolii nu este o tactică de a-i convinge pe aceştia să aibă încredere într-un
anumit sistem, ci o asigurare a respectului şi a oportunitate de a îmbunătăţi parcursul elevului în mediul şcolar.
Transparenţa relaţiei şcoală-părinţi-comunitate îi înştiintează pe toţi cei implicaţi dacă ceea se face este corelat cu
cerinţele societăţii, cu normele impuse de o viaţă socială şi profesională de calitate.

Mecanismele unui parteneriat atât de complex presupune diplomaţie, respect şi înţelegere; altfel, este foarte uşor să
irosim eforturile depuse într-un timp îndelungat. Comunitatea trebuie să fie informată permanent asupra noilor cerinţe
ale sistemului educativ, să nu denatureze bunul mers al educaţiei. Dascălii, la rândul lor nu trebuie să se considere
superiori părinţilor, să nu refuze informaţiile primite de la aceştia şi să înţeleagă că elevii provin din medii diferite, cu
sisteme de valori distincte şi probleme diverse. Centrul de interes al fiecărei părţi implicate în procesul educativ este
elevul,şi tot demersul actului instructiv-educativ trebuie să fie îndreptat asupra acestuia, indiferent de educaţie sau de
mediul din care provine. Acest schimb de valori între mediul şcolar şi cel familial trebuie să fie echitabil, fiecare
dintre parteneri ştiind şi respectând rolul celuilalt.

Eficientizarea unui parteneriat şcoală-familie oferă garanţia unei şcoli dezvoltate, cu rezultate într-o gamă variată
de domenii, în funcţie de cerinţele comunităţii sale. Promovarea rezultatelor “bunului comun” este o mândrie nu doar
pentru părinţi, ci şi pentru şcoală, ea reprezentând garantul unui adult bine ancorat în cerinţele comunităţii sale.
Aşadar, o bună comunicare între membrii axei procesului educativ nu poate avea decât rezultate pozitive într-o
societate modernă şi democrată.

Bibliografie:

Vinţanu, N., Educaţia adulţilor. Idei pedagogice contemporane”,Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1998;

Vrăsmaş, Ecaterina, Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru părinţi, Ed. Aramis, Bucureşti, 2001;

Cosma,T.,Ședinţele cu părinţii în gimnaziu, Ed. Polirom, Iaşi, 2001;

Rădulescu Eleonora, Tîrcă Anca – Şcoală şi comunitate Ghid pentru profesori, Colecţia educaţia 2000+, Editura
Humanitas Educaţional, Bucureşti 2002.

683
 Educaţia şi informarea elevelor de liceu despre metodele contraceptive şi prevenirea
sarcinilor accidentale
Prof. Constantinescu Marilena
Liceul Tehnologic “Spiru Haret” Târgovişte
Prof.dr.ConstantinescuOctav C-tin.
Clubul Sportiv Şcolar Târgovişte
(formator educaţie pentru sănătate)

Istoria umanităţii rezervă un loc deosebit femeii. Ea rămâne o neobosită participantă la producerea sursei
materiale şi spirituale a societăţii, alaturi de bărbat.
Fiind partenera sexuală a acestuia, femeia asigură perpetuarea speciei umane prin actul reproducerii,
creşterii şi educării copiilor.
Se spune că civilizaţia omenirii ar fi început atunci când a zămislit prima oară o femeie.
Sociologii, fiziologii, demografii, psihologii, pedagogii, economistii, antropologii şi medicii îsi îndreapă
cercetarea ştiinţifică spre complexele aspecte ale vieţii şi sănătăţii femeii, interes legitim, susţinut de multiple
implicaţii ale acesteia în viaţa economică, socială şi familială.
Ocrotirea femeii a făcut din timpuri foarte vechi să se dezvolte o ramură a medicinii “OBSTETRICA”,
practicată la început numai de femei, de “moaşe”, care supravegheau femeia în timpul naşterii şi în perioada
de lăuzie.
În cadrul medicinii preventive, deşi aplicate în toate ramurile medicale, cea mai concretă şi sistematizată
este ocrotirea acordată femeii.
Multe din îngrijirile acordate femeii nu sunt doar pentru descoperirea unor boli, ci au şi un caracter
educativ, aducând la cunoştiinţa femeii fenomene normale ca: menarha, pubertatea, adolescenţa,
sexualitatea, sarcina şi menopauza.
Esenţial în menţinerea sănătaţii femeii sunt informarea şi educaţia.
Această educaţie se bazează pe obiectivele generale ale educaţiei pentru sănătate şi anume:
 să se admită că educaţia este un capitol esenţial pentru sănătate şi, în mod deosebit, pentru sănătatea
femeii;
 să informeze femeia asupra a tot ceea ce îi este necesar şi util să cunoască în ceea ce priveşte ocrotirea
sănătaţii;
 să contribuie la formarea unor cunoştinţe de educaţie pentru sănătate, cu o cultură sanitară optimă în
sensul că fiecare din componenţii unei colectivităţi să fie convins că nu există dezvoltare socio-economică fără
sănătate;
 să încurajeze crearea şi utilizarea raţională a serviciilor medicale.
Una dintre metodele moderne este comunicarea directă cu fiecare persoană în parte, deoarece problemele
sexuale sunt cele mai delicate.
Aceste discuţii pot fi purtate în cadrul dispensarelor medicale, cabinetelor de specialitate şi cele de
planificare familială.
Pentru un auditoriu cât mai mare sunt folosite: radioul, TV-ul, presa, conferinţele, publicaţiile de
specialitate.
Odată cu această prezentare făcută la o clasa de a X-a cu un efectiv de 24 de eleve, unde funcţionez şi în
colaborare cu soţul meu care este formator naţional educaţie pentru sănătate, am prezentat elevelor
metodele contraceptive existente.

684
 Am efectuat înpreună un studiu pe bază de chestionar care a demonstrat că:
 80% dintre tinerele cu vârste cuprinse între 16 şi 18 ani nu au început încă viaţa sexuală, nu ştiu foarte
multe despre acest aspect şi nu cunosc sau deţin informaţii eronate despre măsurile contraceptive;
 20% dintre tinere au suferit deja una sau mai multe întreruperi de sarcină care şi-au lăsat amprenta
asupra psihicului lor;
 20% sunt deja însărcinate şi vor să abandoneze şcoala.
Una dintre întrebările din chestionar a fost dacă fetele îsi doresc să fie introdusă în programa şcolară ora de
“Educaţie pentru sănătate” începând cu clasa a IX-a, iar răspunsul a fost afirmativ.
Sunt profesor şi cadru medical şi îmi doresc, ca tinerii noştrii să fie feriţi de boli şi pericolele pe care o
presupune o proastă informare sau lipsă cu desăvârşire a acesteia, şi să urmeze calea cea dreaptă şi lipsită de
tentaţii dăunătoare.

685
 IMPORTANȚA PARTENERIATELOR ÎN PROCESUL INSTRUCTIV -
EDUCATIV
COPOLOVICI DINA
EZARU RODICA LILIANA RITA
GRĂDINIȚA P. P. NR. 4
LUGOJ, TIMIȘ

Parteneriatul educaţional se instituie între următoarele instituţii: familie (partener tradiţional al

şcolii), şcoală (ca instituţie socială transmiţătoare de valori), comunitate (ca beneficiar al serviciilor
educaţionale), agenţii educaţionali (elevi, părinţi, cadre didactice, psihologi, alţi specialişti), instituţii de
cultură (universităţi, biblioteci, muzee, centre de cultură), şi alţi factori interesaţi în dezvoltarea
instituţională a sistemului de educaţie.
Obiectivele parteneriatelor educaţionale sunt:
− să asigure coerenţa politicilor şi strategiilor de menţinere a educaţiei ca sector prioritar ;
− să consolideze cadrul instituţional şi legislativ al dezvoltării umane ;
− să asigure instrumente instituţiilor şcolare necesare în dezvoltarea programelor specifice;
− să implice comunitatea în asigurarea calităţii educaţiei;
− să asigure colaborarea şcolii cu beneficiarii în sensul realizării echităţii, a egalităţii de şanse;
− să elaboreze programe comune, menite să faciliteze integrarea socio-profesionale a absolvenţilor;
− să confirme şi să întărească rolul unităţilor de învăţământ în viaţa comunităţii;
− să asigure articularea programelor europene şi internaţionale care determină măsuri de inovare şi de
dezvoltare la nivel local, judeţean sau regional;
− să asigure, în cooperare cu mass-media, informarea corectă şi completă a beneficiarilor şi publicului
în ceea ce priveşte impactul social al programelor şi măsurilor din domeniul educaţional.
Grădiniţa reprezintă un sprijin pentru comunitate şi nu doar un loc în care copiii îşi
însuşesc cunoştinţe. Atunci când părinţii, copiii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră parteneri în
educaţie, se creează o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Din acest motiv, parteneriatele
trebuie văzute ca o componentă esenţială şi necesară în organizarea grădiniţei şi a grupei de preşcolari.
Pentru realizarea unui parteneriat trebuie stabilite câteva forme de relaţionare necesare. Astfel, trebuie
respectate cele patru condiţii de realizare ale acestui proces: comunicare, coordonare, cooperare şi în final,
parteneriat.
În ceea ce priveşte relaţia dintre grădiniţă şi părinţi cele mai frecvente forme de organizare a
acestei relaţii sunt :
• Şedinţele cu părinţii;
• Discuţii individuale între cadrele didactice şi părinţi;
• Organizarea unor întâlniri cu părinţii ;
• Implicarea părinţilor în manifestări culturale ale şcolii şi activităţi recreative;
• Voluntariatul ;
• Asociaţiile de părinţi ;
Există câteva tipuri de implicare a familiei care ne pot ajuta să creăm parteneriate eficiente cu
părinţii, comunitatea, pentru a spori eficienţa procesului educativ.
1. Părinţii pot primi ajutor pentru a crea medii familiale care să sprijine experienţele de învăţare ale
copiilor prin modalităţi diverse, printre care: oferirea de informaţii despre organizarea spaţiului de acasă
al copilului pentru a-i sprijini învăţarea, dar şi jocul, sprijinirea în înţelegerea unei relaţii cu dublu sens, între
familie şi grădiniţă.
2. Comunicarea cu părinţii este recunoscută drept esenţială, iar stabilirea unui canal de comunicare cu
două sensuri despre progresul copiilor se poate realiza prin: organizarea consultaţiilor individuale ritmice cu
părinţii, dar şi prin realizarea unor dosare/ portofolii în care să se prezinte activitatea copiilor care vor fi
trimise acasă spre consultare.
3. Voluntariatul reprezintă o practică de succes şi presupune organizarea acţiunilor de ajutor din partea
părinţilor (la grădiniţă, acasă sau în alte locaţii) sau a altor agenţi care să sprijine echipa grădiniţei, dar şi pe
copii.
4. Implicarea părinţilor în luarea deciziilor reprezintă o verigă importantă a parteneriatului.

686
5. Colaborarea cu comunitatea, prin identificarea resurselor care vor susţine învăţarea şi vor spori
experienţa copiilor se poate realiza prin mijloace precum: integrarea serviciilor comunităţii prin parteneriate
care implică grădiniţa şi alte agenţii care sunt interesate de aspecte legate de viaţa civică, sănătate, cultură,
recreere etc.
În educaţie, parteneriatul se prezintă ca o concretizare a acţiunii de ,,renovare” a
învăţământului. El apare ca o alternativă ce poate permite accelerarea schimbărilor pe tărâmul educaţional în
direcţia unei mai profunde colaborări între factorii implicaţi în dirijarea dezvoltării personalităţii copilului.
În acelaşi timp relaţia partenerială în educaţie creează premisele unui învăţământ performant, perfectibil în
concordanţă cu dinamica societăţii. Activitatea în parteneriat are nenumărate avantaje, deoarece creează
relaţii de colaborare, clarifică diverse probleme educative, oferă un nou cadru de dezvoltare a personalităţii
copiilor.

687
 PARTENERIAT GRĂDINIŢĂ - FAMILIE
EDUCATOARE: CORAS ADELA
G.P.N. COCIUBA MICA, BIHOR

„Eu sunt copilul. Tu ţii în mână destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau
voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot
fi o binecuvântare pentru lume. ”
Child`s Appeal

Preşcolaritatea este perioada formării iniţiale a personalităţii, perioada apariţiei primelor relaţii şi atitudini
ce constituie un nivel superior de organizare a vieţii psihice a copilului. În locul dependenţei copilului de
impresiile externe, în locul instabilităţii şi fluctuaţiei emoţionale, în preşcolaritate vom întâlni detaşarea,
desprinderea copilului de câmpul perceptiv, o mai mare organizare şi stabilizare a comportamentelor, fapt
posibil datorită modificărilor esenţiale care se produc în structura activităţii psihice.
De un real folos în formarea personalităţii este jocul, mai ales cel bazat pe roluri, în care copilul,
asimilându-şi rolul îşi asimilează implicit şi relaţiile interioare de comportament incluse în rolul respectiv.
La fel de importante pentru formarea personalităţii preşcolarului sunt şi stilurile comportamentale parentale.
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei individului.
Copilul nu este un adult în miniatură, ci el este un ”candidat la maturizare”(H. Pierot), deosebit de receptiv la
influenţele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. Copilul trebuie socializat şi modelat, iar
fundamentarea personalităţii sale se realizează, în mare măsură, în interiorul familiei acestuia, care
concentrează primul său univers afectiv şi social. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează în
raport cu modelul şi natura situaţională trăită în mod direct, nemijlocit, de către copil în mediul său familial,
iar atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra personalităţii, în formare, a copilului. La vârstele mici,
adaptarea copilului se realizează prin imitaţie, acesta raportându-se permanent la persoana adulţilor. Primul
model oferit copilului este familia sa, iar calitatea şi tipul relaţiilor copil-părinţi vor marca profund
evoluţia viitoare a copilului (G. Mauco).
După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această instituţie îl
aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi obiecte
care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune, incipient,
angajarea în relaţiile sociale de grup. Adaptându-şi metodele la formele particulare ale vieţii mentale ale
copilului, grădiniţa încearcă să răspundă specificului activităţii fiecărei vârste şi să identifice mijloacele şi
activităţile necesare pentru o dezvoltare complexă a forţelor infantile în vederea maturizării lor.
Copilul preşcolar începe să-şi definească treptat începutul personalităţii sale. În cadrul grupei el trăieşte
prima experienţă a vieţii în colectivitate, a vieţii sociale, alta decât familia. De la intrarea în grădiniţă copilul
realizează o adaptare la un anumit ritm al vieţii cotidiene. Este vorba de încadrarea şi respectarea unui
anumit program.
Educaţia făcută de primii educatori – părinţii - ca şi cea a grădiniţei, se răsfrâng asupra tuturor laturilor
personalităţii copilului, în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia. Pe măsură ce
copilul se dezvoltă, cresc şi trebuinţele şi dorinţele lui. În acelaşi timp şi grădiniţa, ca primă instituţie care se
conduce după principii şi metode ştiinţifice, contribuie la formarea şi dezvoltarea copilului. Investită cu
această nobilă şi plină de răspundere sarcină, educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui
stadiu de dezvoltare a copilului, disponibilităţile intelectuale, precum şi particularităţile lui temperamentale
şi caracteriale.
Educatoarea se preocupă de socializarea preşcolarului prin integrarea în mediul grădiniţei, dar îi oferă
prilejul să cunoască mediul înconjurător organizând vizite în împrejurimile grădiniţei, în instituţii şi la
locurile de muncă ale părinţilor. În acest timp, aceasta poate observa cum se comportă copiii nu numai la
grădiniţă ci şi în afara grădiniţei. Având în vedere particularităţile lor de vârstă şi ţinând seama de
temperamentul lor, educatoarea va putea acţiona diferenţiat astfel încât eficienţa demersului său educativ să

688
fie optimă. Treptat şi cu răbdare, cultivându-le încrederea în propriile posibilităţi, folosind jocul şi jucăria,
educatoarea participă la dezvoltarea personalităţii copiilor.
Pentru a răspunde standardelor impuse de comunitate în ceea ce priveşte valorile şi
responsabilităţile familiei, vis-a-vis de personalitatea copilului, asistăm la dezvoltarea unor iniţiative de
organizare a unor cursuri sau programe pentru părinţi, majoritatea susţinându-se în cadrul grădiniţei de
către educatoare. Aceste cursuri sau programe încearcă să răspundă experienţelor părinţilor sau viitorilor
părinţi în ce priveşte abilităţile necesare creşterii şi educării copilului.
Cu intenţia ca fiecare copil să beneficieze de educaţie şi instrucţie conform posibilităţilor şi
particularităţilor sale, părinţii trebuie antrenaţi în acest demers. Astfel, se pot comunica părinţilor concluziile
observaţiilor făcute, atrăgându-le atenţia asupra părţilor bune ale personalităţii copiilor, dar şi asupra
aspectelor ce trebuie înfrânate, stopate, ori călăuzite spre altă direcţie.
Familia îl pregăteşte pe copil pentru integrarea în grădiniţă, orientându-l spre lumea cunoaşterii, a
activităţilor curente, iniţiindu-l în deprinderi fundamentale. Fără o susţinere afectivă, fără un ansamblu de
activităţi, de achiziţii şi experienţe, întâlnirea copilului cu grădiniţa va fi cu atât mai violentă, iar procesul de
instrucţie şi educaţie ar deveni inoperant.
Se ştie că familia reprezintă una din cele mai vechi forme de comunitate umana, ce asigura menţinerea
continuităţii biologice, culturale a societăţii, satisfacerea nevoilor personale, asigurând sentimentul siguranţei
, menţinerii si dezvoltării personalităţii.
Familia nu este numai primul adăpost al copilului, ci este şi prima bază de lansare a lui în lume. Pentru a-
şi îndeplini acest rol familia trebuie să se deschidă lumii, oferind copilului posibilitatea de a pătrunde în ea.
Familia este primul iniţiator sociocultural al copilului. Aici se pun bazele incipiente ale dezvoltării
intelectuale, morale, estetice, fizice şi sociale ale copilului. Modul de exercitare a rolului părinţilor, reglarea
raporturilor dintre membrii familiei, grija faţă de bunurile comune, organizarea vieţii de la micile treburi
gospodăreşti la activităţile recreative şi creative, atenţia care se acordă fiecărui membru al familiei sunt
percepute şi trăite de copil în mod diferit, la fiecare vârstă. După numărul şi ierarhia membrilor familiei care-
i alcătuiesc o anume constelaţie, fiecare familie se impune ca o matrice a devenirii personalităţii fiecărui
membru al său. În interrelaţiile dintre părinţi şi copii, singura atitudine părintească validă este cea de
acceptare, de respect faţă de personalitatea în formare a copilului, faţă de sentimentele şi nevoile sale.
Atitudinea părinţilor trebuie modelată în raport de vârsta şi temperamentul copiilor, de la dragoste, protecţie,
acceptare şi îndrumare către cooperare, angajare reciprocă la viaţa familială cu recunoaşterea unei minime
independenţe.
Familia trebuie convinsă că o bună educaţie în familie, şi nu numai, depinde de stilul de viaţă al acestei,
iar măsurarea efectelor influenţelor educative în funcţie de timpul acordat de părinţi copilului este o practică
greşită. Întotdeauna ambianţa, climatul de familie, prin elementele sale concrete, influenţează în raport cu
natura sa, personalitatea copilului.
Pedagogul John Locke, convins de puterea exemplului în familie, de ambianţa şi climatul acesteia şi de
înclinaţia către imitaţie a copilului, se adresa părinţilor: „Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din
ceea ce nu vreţi să imite. Dacă vă scapă o vorbă sau săvârşiţi vreo faptă pe care
i-aţi prezentat-o drept o greşeală când a comis-o, el cu siguranţă se va apăra invocând exemplul dat de
dumneavoastră şi se va pune în asemenea măsură la adăpostul acestui exemplu, încât cu greu vă veţi putea
atinge de el pentru a-i îndrepta cum trebuie greşeala.”
Activitatea cu părinţii, ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copilului in programul educativ din
grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respect de sine, încredere în competenţele lor,
făcându-i mai buni.
Grădiniţa este prima treapta a sistemului de învăţământ, de aceea susţin ideea de a implica părinţii în
programul educativ încă de la început, căci doar aşa îşi vor forma deprinderi de parteneriat cu grădiniţa si,
implicit, cu educatoarea.
Parteneriatul grădiniţă-familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi grădiniţa, la o
unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor, atunci când aceştia văd
educatoarea sfătuindu-se cu părinţii.
Toţi părinţii au nevoie de informaţii de bază referitoare la copiii lor. Ei trebuie informaţi despre scopul de
bază al programului educativ la care participă copiii lor şi trebuie implicaţi în luarea deciziilor. Părinţii

689
trebuie să fie la curent cu progresele copilului lor, dar şi cu percepţia pe care o are grădiniţa despre calităţile
şi problemele copilului. Educatoarea va sugera acestora modul în care îşi pot ajuta copiii acasă, căci sunt
părinţi care oferă copiilor sprijin suplimentar în învăţare.
Parteneriatul, asigurarea coerenţei influenţelor educative şi ale tuturor factorilor care acţionează asupra
copiilor este un deziderat major şi trebuie să se realizeze. Problemele pe care le implică acest domeniu sunt
multiple. Copiii care vin in grădiniţă pot avea dificultăţi de adaptare, atât în sensul socializării, cât şi din
punct de vedere intelectual, estetic, fizic. Cauzele acestora se pot identifica de către educatoare, împreună cu
părinţii. Atât părinţii copiilor cu dificultăţi, cât şi ai celor cu dezvoltare firească, este bine să fie consultaţi
pentru a stabili programe educative, în care să se implice şi familia. Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie
cunoaşte numeroase forme în care activitatea propusă conduce la creşterea şi educarea copilului prin
armonizarea celor doi factori educativi: şedinţe cu părinţii – în care sunt prezentate principalele aspecte ale
activităţii grădiniţei; mese rotunde; propaganda vizuală – afişarea diverselor materiale pe teme de educaţie,
în special materiale ce arată activitatea copiilor; vizitarea grădiniţei de către părinţi; participarea la activităţi,
plimbări, excursii, alături de copiii lor, serbări.
Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată în această instituţie nu va avea rezultate bune, dacă nu se
va sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor.
În concluzie, putem spune că reuşita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare
prodigioasă dintre doi factori educaţionali de bază: grădiniţa şi familia. De aceea, în cadrul acestui
parteneriat coresponsabil dorim să descoperim cheia unităţii de acţiune ce deschide porţile succesului
educaţional.

BIBLIOGRAFIE
Dolean, Ioan; „Meseria de părinte”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
Dolean, Dacian Dorin
Littauer, Florence „Personalitate plus – Cum să-i înţelegi pe ceilalţi înţelegându-te
pe tine însuţi”
Editura „Business Tech International Press, Bucureşti, 2004
„Personalitate plus – Ghid pentru părinţi”
Editura „Business Tech International Press, Bucureşti, 2007
Linvigstone, Tessa „Copilul vremurilor noastre – Învăţarea timpurie” Editura Didactica
Publishing House, Bucureşti, 2009
Minulescu, Mihaela „Relaţia psihologică cu copilul tău” Editura Psyche, Bucureşti, 2006
Preda, Viorica „Grădiniţa altfel”, Editura V & I INTEGRAL, Bucureşti, 2003

690
 PARTENERIATELE ŞCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE ÎN VEDEREA

FORMĂRII TINERILOR
PROF. CORBU MIRELA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 BUNTEȘTI JUD. BIHOR

Funcţia fundamentală a educaţiei este aceea de a pregăti omul pentru integrarea socială. Educaţia nu
vizează formarea unui om abstract, ci a omului necesar societăţii respective, potrivit cerinţelor acesteia.
Funcţia axiologică reprezintă educaţia pentru şi prin valori.
Elevul trebuie să înţeleagă că societatea în care trăieşte se conduce după anumite reguli şi norme, pe
care şi el trebuie să le cunoască, să le aplice şi să le respecte printr-un comportament corespunzător specific
vârstei, prin valori sociale şi atitudini morale care să ducă la armonia comunităţii şi la progresul acesteia.
Aceasta s-ar putea realiza prin readucerea emoţiei şi a trăirii active a naraţiunii în care este implicat elevul în
spaţiul şcolar.
Rolul scolii este acela de formare a persoanelor capabile să utilizeze o bază de informaţii tot mai
largă, să se adapteze flexibil la noile medii şi condiţii, să lucreze în mod efectiv în echipă, să aibă o atitudine
empatică autentică faţă de alte grupuri şi culturi şi să rezoneze moral în mod responsabil la noile provocări
şi influenţe distructive.
Parteneriatele şcoală – familie - comunitate au la bază ideea că profesorii, elevii, părinţii ceilalţi
membri ai comunităţii sunt parteneri în educaţie. Dacă în trecut aceste parteneriate erau activităţi cu caracter
opţional şi ţineau mai mult de domeniul relaţiilor publice, în prezent ele au un rol esenţial în procesul de
educaţie a elevilor, deoarece îi ajută să-şi dezvolte competenţe şi abilităţi sociale încă din primii ani ai
copilăriei, pregătindu-i să aibă succes la scoală şi mai târziu, în viaţă şi în carieră.
În jurul elevilor se creează o comunitate de suport care începe să funcţioneze în contextul în care
părinţii, elevii şi ceilalţi membrii ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri. Parteneriatele trebuie
văzute ca o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Acestea nu mai sunt de mult
considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice. În
fiecare ţară din Uniunea Europeana există structuri formale organizate de participare a părinţilor în sistemul
educaţional. Legislaţiile şi proiectele de reformă educaţională ale anilor ’90 au definit în majoritatea ţărilor
noi legi referitoare la participarea parentala în sistemele educaţionale. Autonomia şcolilor şi participarea
părinţilor la gestiunea lor se afla în centrul dezbaterilor şi legislaţiilor actuale.
Problemele relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât şi la
profesori ) sau de ordin material (relaţia şcoala-familie cere un surplus de efort de timp). Dificultăţile pot
rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului şi a familiei privind educaţia copiilor;
libertatea de alegere a şcolii de către părinţi sau unicitatea învăţământului; impactul mediului familial asupra
rezultatelor şcolare ale copilului; randamentul pedagogic şi datoria parentală; participarea părinţilor la
gestionarea şi procesul decizional din instituţia şcolară. Se consideră, în general, că problema este de
atitudine; este dificil de pretins, atât la părinţi, cât şi la profesori, că relaţia de colaborare şcoală-familie
(nu)este doar un "drept de opţiune".
Punctele negative referitoare la părinţi faţă de colaborarea cu şcoala sunt: apatia (nu vin la reuniuni
anunţate); lipsa de responsabilitate (aşteaptă iniţiativa profesorilor); timiditate (lipsa de încredere în sine);
participare cu ingerinţe (critica cu impertinenţă şcoala); preocupări excesive (exclusive) pentru randamentul
şcolar (notele copilului); rolul parental rău definit (nu înţeleg corect funcţiile şi rolurile în educaţia
copilului); contacte limitate cu şcoala (numai în situaţii excepţionale, de criza în comportarea copilului);
conservatorism (reacţii negative la idei noi), activitatea cu părinţii are un caracter neorganizat, sporadic şi la
întâmplare sau este ignorată în multe şcoli.
691
 În ceea ce priveşte profesorii privind colaborarea cu familiile elevilor reproşurile sunt similare,
inclusiv privind: dificultăţi de a stabili relaţia cu adulţii (tratează părinţii ca pe copii şi nu ca parteneri în
educaţia copilului, decizând autoritar la reuniunile cu părinţii); definirea imprecisă a rolului de profesor
(oscilează între autonomia tradiţională şi perspectivele noi ale parteneriatului); lipsa pregătirii privind relaţia
şcoală-familie.
1. Şedinţe lunare cu aceştia, consultaţii bilunare, ori când se ivesc diferite probleme.
2. Vizite la domiciliul lor.
3. Corespondenţa cu părinţii.
4. Lectorate pedagogice organizate pe cicluri de învăţământ sau pe seriile aceleaşi clase, în cazul
claselor paralele.
5. La gimnaziu se mai pot adăuga şi alte forme noi de realizare a legăturii cu părinţii, ca de pildă:
adunări comune cu elevii şi părinţii, reuniuni, excursii, manifestări cultural-distractive etc.

O bună parte din problema se rezolvă în măsura în care părinţii şi profesorii dispun de
mecanisme de evaluare a activităţii şcolare. Discuţiile (critice) ale specialiştilor şi politicienilor despre
instituţia şcolară, protestele elevilor, studenţilor şi cadrelor didactice, alte tensiuni de acest gen au tendinţa
de a slăbi susţinerea parentală a şcolii. Relaţia familie-şcoală apare justificată în măsura în care restabileşte
încrederea colectivităţii în instituţia educativă.

Bibliografie :

[1] Bunescu Gheorghe “ Şcoala şi valorile morale “, EDP , R.A, Bucureşti , 1998
[2] Sincan E., Alexandru Gheorghe “ Şcoala şi familia “, editura Gh-Cartu Alexandru, Craiova ,
1993

692
 Copii educaţi şi responsabili- mulţumirea părinţilor, satisfacţia şcolii, progresul
societăţii
Prof. consilier, Corcheş Violeta
C.J.R.A.E. Ialomiţa

Ştim, indiferent dacă suntem părinţi sau cadre didactice , că factorii importanţi care contribuie la devenirea
copiilor- adulţi, oameni adevaraţi- sunt familia, mediul si educaţia. Aceşti factori sunt într-o interdependenţă
continuă. Nu putem delimita unde începe si unde se termină contribuţia unuia sau altuia. Doar impreună,
familia, şcoala, factorii sociali pot desăvârşi formarea unor generaţii care să contribuie la generarea progresului.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine
de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a conduitei
favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral se urmăreşte implicarea familiei şi
a comunităţii Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în
educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le
primeşte sunt cele din familie. In familie se conturează caractere. Atât părinţii cât si educatorii in timpul
procesului de invatământ trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului.
Odată copilul ajuns la vârsta preşcolară familia împarte într-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii si
pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile
din procesul instructiv-educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe copil, în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme, să relaţioneze mai uşor cu cei din jur indiferent dacă sunt colegi de aceeaşi varstă sau
adulti.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare
măsură buna integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor şi
continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor.
Indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia
copiilor lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de
abandon şcolar si scăderea fenomenului delicvenţei.
Colaborarea familie şcoală este folosită uneori pentru rezolvarea problemelor dificile la nivel de clasa sau de
grup, dar şi pentru evidenţierea unor realizari, a performanţelor deosebite obţinute. Relaţia dintre cele doua
instituţii atât de importante constituie fundamentul restructurării educaţionale şi al reînnoirii comunităţii.
Eficienţa profesională a cadrelor didactice, a întregului personal al şcolii- bibliotecari, laboranti contribuie
la dezvoltarea unor conexiuni cu părintii şi comunitatea. Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor
şi aspiraţiilor individuale. Atunci când părintii, elevii şi ceilalti membri ai comunităţii devin şi se consideră
parteneri în educaţie, în jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj
bine pus la punct.
În relaţia şcoală-familie pot apărea dificultaţi de ordin comportamental, întalnite atat la părinţi, cât şi la
profesori şi la conducerea şcolii sau de ordin material, relaţia respectivă cere un surplus de efort din punct de
vedere material şi de timp. Aceste dificultaţi pot apărea din părerile divergente privind responsabilitatea
statului şi a familiei cu referire la educaţia copiilor, libertatea de alegere a şcolii, de către parinţi- impactul
familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, randamentul pedagogic şi datoria parentală, participarea la
gestionarea şi procesul decizional din şcoală .În relaţia şcoală-familie, problema profesionalismului cadrului
didactic reprezintă un element esenţial, însemnând competenţă, servirea clienţilor, un cod de etică profesională.
Parteneriatul funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor
o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică.

693
Ideea de parteneriat între şcoală şi comunitate trebuie să se bazeze pe principiul complementarităţii serviciilor
oferite de către organizaţiile care activează în comunitate. În contextul în care resursele acordate educaţiei nu
sunt suficiente, parteneriatul şcoală-comunitate poate fi o modalitate prin care se realizează o mai bună
gestionare a resurselor locale, de atragere a resurselor către şcoală şi de valorificare a resurselor şcolii în
beneficiul comunităţii. Şcolile sunt organizaţii puternic ancorate în comunitate, care prin statutul lor, prin
competenţele resurselor umane implicate în sistemul educaţional pot deveni promotorul parteneriatului
comunitar.

Bibliografie:

1. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001
2. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

694
 EDUCAȚIA DE TIP OUTDOOR

Educ. Corciovei Tatiana

Şcoala Gimnazială ,,Ion Creangă”/
Grădinița cu P.N. Nr. 9 Huşi, jud. Vaslui

Educaţia outdoor este un concept relativ nou în contextul educativ românesc, însă ea începe din ce în
ce mai mult să capteze interesul cadrelor didactice.
Activităţile outdoor vizează explorarea posibilităţilor de utilizare a aerului liber şi a cadrului natural ca
spaţiu de învăţare şi formarea unor deprinderi pentru a lucra tematic, folosind acest spaţiu într-un mod
interdisciplinar.
În acest sens, cadrele didactice trebuie să poată să creeze situaţii educaţionale care să întărească
încrederea în sine, ţinând cât mai multe activităţi în aer liber.
Activităţile outdoor care se desfăşoară cu preşcolarii pot fi organizate sub formă de: ateliere de creaţie,
activităţi sportive, excursii, jocuri diverse, acţiuni practic-gospodăreşti etc.
Fiecare activitate în parte are rolul de a aduce copilului experienţe noi, de a-l pune în situaţia de a găsi
soluţii singur sau de a aduce copilul în situaţia de a conlucra cu coechipierii pentru a ajunge la rezultatul
dorit.
Educaţia în aer liber se defineşte ca o combinaţie de activităţi în aer liber, de educaţie de mediu şi de
dezvoltare socială şi personală. Aceasta permite participanţilor să experimenteze „învăţarea activă” într-un
cadru natural: rezervaţie naturală, parc, pădure, orice alt spaţiu aflat în afara zidurilor unei clădiri.
Educaţia în aer liber poate să fie şi un instrument pedagogic pentru îmbunătăţirea rezultatelor învăţării. De
exemplu, această formă de educaţie este benefică în special pentru copiii cu nevoi speciale, deoarece cărţile
sunt înlocuite cu alte forme de învăţare mai facile.
Obiectivul general al acestui tip de învăţare este identificarea şi compararea diferitelor abordări privind
educaţia în aer liber, dezvoltarea şi introducerea unui nou concept de educaţie pentru toţi.
Acest tip de educaţie o completează pe cea formală în modul cel mai plăcut, susţinând educaţia dată în
familie şi grădiniţă şi principiile acestei educaţii prin metode moderne de formare, precum: jocurile de
echipă, discuţiile libere, jocurile de rol, brainstorming-ul, activităţile practice, învăţarea prin acţiune,
experienţe si experimentări, excursii, vizite, organizare de evenimente.
Educaţia outdoor se adresează tuturor celor trei nivele de învăţare: nivelul acumulărilor de cunoştinţe
(cognitiv), nivelul deprinderilor fizice (motric) şi cel al individualizării unor trăsături de comportament
(afectiv).
Voi exemplifica doar câteva astfel de acţiuni desfăşurate în acest an şcolar, în care un rol destul de
mare l-a avut părinţii copiilor, comunitatea locală din municipiul nostru: ,,Parcul nostru ca o floare”,
sărbătorirea zilelor de naştere ale copiilor într-un mediu de poveste organizat în afara grădiniţei, sărbătorirea
Zilei copilului într-un cadru festiv; în parcul ,,1 mai”,,,Primiţi cu colindul?”, ,,Grădiniţa cu flori şi copii”,
,,Te iubim, natură dragă!”, cu prilejul Zilei Mondiale a Mediului ,,,Un copil, o carte, o floare”, acţiune de
voluntariat, excursii şi drumeţii organizate în toate anotimpurile, prilej minunat de a admira natura în
ipostaze diferite, de a cunoaşte transformările suferite, impactul omului asupra sa, dar şi ocazie de a
participa la acţiuni de ecologizare.
Toate activităţile în aer liber, indiferent de locaţie, implică un element de risc. Siguranţa copiilor
implicaţi în educaţia experenţială este extrem de importantă. Cadrele didactice trebuie să se asigure că
riscurile reale sunt reduse la niveluri acceptabile, astfel încât preşcolarii să participe într-uncontext care este
comparativ mai sigur din punct de vedere al comunităţii. Un plan de gestionare a riscurilor, care identifică şi
analizează cu atenţie riscurile şi pericolelor inerente într-un program special experenţial, într-un efort de a
elimina, evita sau a reduce riscurile la niveluri acceptabile, este cel mai eficient mod de a gestiona riscurile
în domeniul educaţiei experientiale. Tot personalul implicat în educaţia în aer liber ar trebui să fie pe deplin
conştienţi de toate principiile şi procedurile obligatorii. Directorii trebuie să se asigure că sunt luate măsuri
de precauţie în ceea ce priveşte siguranţa participanţilor, şi că supravegherea va fi adecvată în raport cu
numărulacestora, maturitatea lor, comportamentul lor şi activităţile planificate. Pentru obţinerea permisiunii
de a desfăşura activităţile, se vor obtine informaţii cu privire la o serie de probleme de securitate, inclusive
itinerarul propus, componenţa grupului, planuri de urgenţă.
695
 Ce este un plan de gestionare a riscurilor? Pentru a se asigura că toate activităţile în aer liber sunt
planificate şi efectuate în condiţii de siguranţă, gestionarea eficientă a riscurilor ar trebui să fie puse în
aplicare. Un plan de gestionare a riscurilor implică o analiză sistematică a activităţii, echipamentul, locul de
desfăşurare, participanţilor, precum şi personalul, astfel că factorii de risc inacceptabil pot fi identificaţi şi
eliminaţi sau controlaţi corespunzător.
În Educaţia Outdoor copilul învaţă totul în mod practic, activ, prin experienţe personale la care mai
pot reflecta pentru a extrage învăţăturile. Acest mod de învăţare, caracteristic educaţiei outdoor, se numeşte
experienţial - Înveţi cu creierul, mâinile şi inima!
Nu există eşec, ci doar feed-back la sfârşitul unei activităţi outdoor şi pentru ca o activitate outdoor
sa fie de succes, ea trebuie sa aibă în vedere cooperarea constantă, comunicarea, oferirea posibilităţii de
exprimare al celor implicaţi.

Bibliografie:

• MANUALUL DE EDUCAŢIE OUTDOOR, 2013, COMENIUS REGIO PARTNERSHIP ECO- EDU

BEYOND RHETORIC PROJECT, traducere

696
 Importanta cunoaşterii personalităţii elevului in procesul instructiv-educativ

prof. Cordos Mariana

Şcoala nu poate nici să ofere totul, nici să ceară totul de la elevi. Şcoala, ca loc ideal, ar trebui să fie, în
zilele noastre, acel spaţiu în care copiii socializează în acord cu standardele de conveţuire într-o societate
democratică, învăţând în mod plăcut lucruri serioase şi profunde, care îi ajută să se cunoască mai bine, să
înţeleagă lumea în care trăiesc.
Pentru ca cele afirmate mai sus să poată fi transpuse în realitate, este nevoie de un învăţământ modern şi
performant, în care elevii să fie introduşi sistematic şi competent în domeniile cunoaşterii şi acţiunii umane,
prin metode în acord cu propriile nevoi şi interese.
Regândirea procesului de învăţământ, astfel încât să fie posibilă o deplasare reală de la masa de
informaţii la formarea de capacităţi şi competenţe, presupune printre altele, schimbarea mentalităţii cadrelor
didactice în ceea ce priveşte pregătirea lor psihopedagogică, pentru ca transformarea elevului din obiect al
educaţiei în participant activ la actul educaţional să constituie obiectivul central al învăţământului românesc.
Plecând de la aceste considerente fiecare profesor sau învăţător trebuie să se orienteze în activitatea de
cunoaştere a elevilor săi după:
1. Cum poate dobândi cunoştinţe necesare şi relevante referitoare la capacităţile elevilor săi?
2. Care sunt cunoştinţele de care are nevoie?
3. Dacă dispune de aceste cunoştinţe, ce fel de decizii poate lua în procesul de învăţământ?
1. Cunoaşterea psihopedagogică este procesul organizat şi continuu prin care cadrul didactic stabileşte
trăsăturile psihice individuale ale copiilor şcolari Pentru a primi cunoştinţe relevante referitoare la capacităţile
elevilor săi, învăţătorul trebuie să cunoască:
-Direcţiile de acţiune ale cunoaşterii psihopedagogice – consilierea,cu accent pe dezvoltare; psihoterapia, cu
accent pe recuperare, orientarea, cu accent pe prevenire.
-Condiţiile unei reale cunoaşteri psihopedagogice – cunoaşterea să fie sistematică şi permanentă prin
utilizarea cât mai multor metode şi procedee pentru acelaşi elev; copilul nu trebuie să ştie că este studiat;
împrejurările în care este studiat elevul să fie cât mai variate; observaţia copilului presupune un climat de
încredere şi afecţiune reciprocă; intimitatea creează şi sporeşte încrederea.
-Unde şi cum îl urmăreşte pe copil? – în sala de clasă, în sala de gimnastică, în curtea şcolii, în drum spre
şcoală, în vizite la domiciliu, în timpul activităţilor extraşcolare, în raport cu mediul, etc.
-Metodele de cunoaştere – observaţia, analiza produselor activităţii elevilor, convorbirea, ancheta
retrospectivă, metoda biografică, autocaracterizarea, experimentul, chestionarul, evaluarea (aprecierea
obiectivă), tehnici sociometrice, studiul de caz, metoda testului.
Pentru ca rezultatele cercetării psihopadagogice obţinute prin observaţie – ca metodă a cunoaşterii
copilului să fie cât mai eficiente, ea trebuie să respecte unele cerinţe:
-să fie bine fondată, rezultatele să fie consemnate cu grijă;
-să se refere la situaţii semnificative din care învăţăm (să se apropie de rolul de spectator sau de arbitru
imparţial);
-învăţătorul să fie binevoitor pentru a crea o atmosferă de sinceritate;
-observaţia să fie obiectivă, nepărtinitoare, neutră, pentru a fi real folositoare;
Analiza produselor oferă informaţii, date despre lumea interioară a unei persoane (interese, motivaţie,
aptitudini, originalitate, expresivitate). Orice proces psihic se oglindeşte în produsele elevilor de la intuiţie,
percepţie şi reprezentări până la gândire, imaginaţie, memorie, limbaj.
Testul – ca proces de cunoaştere, prin probele administrate în vederea examinării psihologice a copilului
oferă date ce surprind: dezvoltarea şi creşterea copilului sub aspectul maturizării treptate neoro- motorii,
posibilităţile limbajului, percepţia vizuală, îndemânarea, memoria, percepţia spaţiului şi inteligenţa etc.
2. Cunoştinţele de care avem nevoie în cunoaşterea psihopedagogică şi pe care le obţinem prin toate
mijloacele şi metodele menţionate mai sus sunt :
-Date generale despre elev- biografice, probleme de sănătate, climat familial, dezvoltare fizică generală;

697
 -Aptitudini şcolare şi sociale – interese şcolare, extraşcolare, stil de muncă (conştiincios, temeinic, inegal,
superficial, ambiţios leneş etc)
-Calităţile proceselor intelectuale – înţelegere (rapidă-dificilă), memorie (stematic-logică sau mecanic-
formală), capacitatea de observaţie (bună-slabă), imaginaţie (reproductivă- creativă).
-Caracteristici ale limbajului- exprimare orală (greoaie, incoerentă- clară, corectă), scriere (corectitudine,
lizibilitate), vocabular (sărac- bogat).
-Calităţile atenţiei- concentrare – distragere, mobilitate, rezistenţă la perturbări
-Trăsături de personalitate – temperament (coleric, sangvinic, flegmatic, melancolic), voinţă şi caracter
(pozitive- sinceritate, modestie, disciplină, amabilitate, prietenie, recunoştinţă etc, negative – nesincer, orgolios,
leneş, umil, indisciplinat).
Tot metodele de cunoaştere psihopedagogică ne ajută să depistăm cauzele insuccesului şcolar şi a
mediocrităţii crescute din fază premergătoare (încetinirea ritmului, apariţia lacunelor), la faza propriu-zisă a
rămânerii în urmă la învăţătură (acumularea golurilor, evitarea efortului pentru îndeplinirea individuală a
sarcinilor, aversiune faţă de învăţătură), până la repetenţie sau abandon şcolar.
3.Dacă dispunem de cunoştinţe putem acţiona în modelarea personalităţii elevilor,încurajând cultivarea
trăsăturilor pozitive de voinţă si caracter şi in dezvoltarea proceselor intelectuale în învăţare. Având o bună
cunoaştere psihopedagogică a fiecărui copil, putem interveni în stoparea aspectelor negative ale
comportamentului lui.
Cunoaşterea fiecărui elev ne ajută să individualizăm procesul instructiv – educativ la nivelul
colectivului şi, la fiecare copil în parte, pentru că dispunem de particularităţile de vârstă, dar şi de cele
individuale. Tratarea diferenţiată a elevilor are ca scop imediat eliminarea certă a unor rămâneri în urmă la
învăţătură, iar ca scop final sporirea randamentului şcolar, individual şi colectiv.

Bibliografie:
Andrei, Petre – Sociologie generală, Editura Polirom, Iaşi 1997
Bârzea, Cezar – Arta şi ştiinţa educaţiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1995
Stoica, Marin – Psihologia personalităţii, Ed. Didact. şi Pedagogică, Bucureşti, 1996

698
 Cum se poate dezvolta o colaborare reală între grădiniţă- școală-familie-
comunitate?
Doina Corduneanu, Prof. înv. prim.,
Liceul Tehnologic Vlădeni, Jud. Iași

În cadrul problemelor de ordin administrativ, acestea se rezolvă atunci când părinţii şi cadrele
didactice dispun de mecanisme de evaluare comune ale activităţii şcolare. Relaţia familie-instituție apare
justificată în măsura în care se restabileşte încrederea colectivului de părinţi, a comunităţii, în instituţia
şcolară. Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie-grădiniţă-școală şi participarea la gestiunea
instituțională , cât şi pentru educaţia părinţilor, îl are înfiinţarea asociaţiilor de părinţi, ca reprezentanţi ai
vocii reale a acestora, privind rezolvarea diverselor probleme apărute în grădiniţă/școală , precum şi
implicarea acestora în organisme abilitate în luarea unor decizii de importanţă majoră.
Referitor la atitudinea de colaborare a părinţilor, respectiv la problemele de ordin atitudinal în
această relaţie reciprocitatea este elementul care adesea lipseşte, în şcoala românească. Dacă prin
intermediul grădiniţei/școlii sunt organizate diverse activităţi şi părinţii sunt invitaţi, părinţii copiilor cu un
comportament exemplar vor veni. Cât despre iniţiative ale părinţilor de a derula unele activităţi împreună
cu copiii şi cucadrele didactice , acestea sunt extrem de rare.
Chiar dacă școala organizează activităţi frumoase şi utile pentru părinţi şi pentru copiii lor, prin
iniţiativa părinţilor de a organiza la rândul lor unele activităţi, s-ar vedea cu adevărat că le pasă, şi ar obliga
școala la mai multă deschidere şi cooperare. Astăzi, părinţii trebuie să se îndrepte de la modelul autoritar,
în care creşterea copilului se bazează mai mult pe forţă şi control, spre un model caracterizat prin
deschidere, căldura şi coerenţă în stabilirea şi aplicarea regulilor, a limitelor şi aşteptărilor adecvate. În
acest din urmă caz, comunicarea, bazată pe o relaţie de demnitate şi recunoaştere reciprocă, joacă un rol
crucial. Deschiderea faţă de activităţile zilnice şi preocupările copilului au un rol central în relaţia dintre
părinţi şi copii, ca şi explicaţiile, raţionamentul, negocierile şi argumentele. În acest mod, copiii cresc
învăţând ce înseamnă responsabilitatea, autocontrolul şi egalitatea şi sunt mult mai pregătiţi să devină
adulţi.
Părintele trebuie să reţină că nu cantitatea de cunoştinţe, nu performanţele copilului în
școală îi vor asigura acestuia succesul în viață , ci în primul rând câştigarea unei atitudini de deschidere, de
interes faţă de învăţătură în general (Dumitrana, 2000, p. 117 ).
Activitatea cu părinţii, ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copilului în programul
educativ din școală , poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respect de sine, încredere în
competenţele lor, făcându-i mai buni.
Invitând părinţii să participe la activităţi, ei vor putea să îl observe pe copil şi să înveţe cum să
participe alături de el la activităţile specifice şi cele mai potrivite pentru el. În acest fel, părinţii participă
alături de cadrul didactic la realizările şi reuşitele copilului, iar cunoaşterea copilului, precum şi planul
individual de dezvoltare a acestuia vor porni de la informaţii mult mai solide şi împărtăşite de ambele
categorii de adulţi.
Parteneriatul școală-familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi școală ,la o
unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd
profesorul sfătuindu-se cu părinţii. Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe,
de competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest
lucru presupune ca parteneriatul educaţional dintre familie şi școală să se extindă şi către comunitatea
care le include.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
- Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie:
psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.);
- Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale
copiilor etc.);

699
 - Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai
Poliţiei, ai Bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.) (Boca, Bucinschi, Dulman, 2008, p.
65).
În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să
fie în beneficiul acestora.
Colaborarea cu cabinetele de asistenţă psihopedagogică se adresează în egală măsură copiilor,
părinţilor şi cadrelor didactice, urmărind o educaţie eficientă şi o dezvoltare optimă a personalităţii
copilului prin armonizarea comportamentelor acestora.
Pentru a veni în sprijinul părinţilor pot fi organizate servicii de tipul:
- „Şcoala părinţilor“ care constă în activităţi de informare, formare şi consiliere a părinţilor în vederea
creşterii abilităţilor parentale;
- „Centrul de consiliere“ în care consilierul sau terapeutul desfăşoară activităţi cu părinţii şi copiii
pentru optimizarea sau reconstrucţia relaţiilor dintre aceştia;
- „Clubul pentru părinţi şi copii“ constă în amenajarea unui spaţiu în care părinţii şi copiii pot petrece
timpul liber într-un mod cât mai plăcut (bibliotecă cu cărţi pentru copii, filme de desene animate etc.);
Exemple de proiecte: „Copilul meu e super!“,
„Cum învaţă copilul de grădiniţă“ etc. (Boca, Bucinschi, Dulman, 2008, p. 65). Colaborarea cu şcoala
este foarte importantă întrucât în această instituţie va continua educaţia copilului. Parteneriatul dintre cele
două – şcoală şi grădiniţă – are ca scop primordial identificarea celor mai eficiente căi de adaptare a
copiilor la noul mediu educativ. Parteneriatul se poate concretiza prin schimburi de experienţă între
învăţători şi educatori (lecţii deschise, mese rotunde, ateliere de lucru etc.), activităţi comune la care să
participe copiii şi părinţii (vizite la şcoală, proiecte educative de genul „Săptămâna lecturii“, „Ziua porţilor
deschise“ , „Şcolar pentru o zi“ etc.).
Colaborarea cu Primăria reprezintă un aspect foarte important deoarece, această instituţie se
implică în dezvoltarea şi întreţinerea bazei materiale a grădiniţei, dar şi în derularea şi sprijinirea unor
acţiuni sau proiecte educative. Primăria, în colaborare cu Inspectoratele Şcolare Judeţene şi cu alte
instituţii, poate să iniţieze programe care vin în sprijinul îmbunătăţirii activităţii educative din grădiniţe (de
exemplu: „Concurs de desene pe asfalt“, „Festivalul de teatru pentru copii“, „Expoziţie de carte pentru
preşcolari“ etc.).
Școala poate solicita ajutorul Primăriei în susţinerea unor proiecte, atât din punct de vedere
material, cât şi pentru promovarea acestora în comunitate. Un alt tip de colaborare este cel cu Poliţia.
Existenţa unei astfel de colaborări este necesară în educaţia preventivă şi cultivarea comportamentelor
prosociale. Această colaborare se poate concretiza în activităţi de informarea a copiilor asupra unor reguli
care trebuie respectate astfel încât viaţa şi siguranţa lor să nu fie pusă în pericol. Exemple de proiecte: „A
fost odată un poliţist...“(transformarea derulării evenimentelor în poveşti cunoscute: „Capra cu trei iezi“,
„Scufiţa Roşie“, dramatizări ale acestora); „Oraşul bicicletelor“ (pe teme de educaţie rutieră).
Este de dorit ca școala să colaboreze şi cu Biserica, deoarece acest parteneriat ajută la
promovarea valorilor moral-religioase care sunt importante în educaţia morală şi comunitară a copilului.
Această colaborare este foarte importantă în special în comunităţile multietnice, în care oamenii aparţin
diferitelor culte religioase. Copiii trebuie să înveţe că, indiferent de religie, toţi suntem egali şi avem
aceleaşi drepturi. Exemple de proiecte: „Crăciunul tuturor copiilor“, „Paştele creştinilor”. În funcţie de
specificul comunităţii locale școala poate realiza parteneriate şi cu: instituţii sanitare, asociaţiile non-
guvernamentale, parteneri privaţi, mass-media. Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate
copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi
va dezvolta sentimentul coeziunii sociale (Boca, Bucinschi, Dulman, 2008, p. 66). Comunitatea oferă copiilor
contactul cu mediu variat şi necunoscut, acele experienţe care îl vor ajuta să se integreze cu uşurinţă în
viaţa de zi cu zi a comunităţii, iar parteneriatele educaţionale dezvoltă perspectivele de promovare a
dorinţei de progres şi bunăstare, faţă de care învăţământul joacă rolul primordial.

700
 CONTINUITATEA ÎNTRE GRĂDINIŢĂ ŞI ŞCOALĂ
Înv. CORLADE IULIA
LICEUL TEHNOLOGIC „PETRU RAREŞ” BACĂU

Experienţa acumulată până acum a dovedit cu prisosinţă că , prin existenţa grădiniţei,

învăţământul primar a avut de câştigat. Oricât de mult s-ar ocupa o familie de copilul preşcolar, s-a constatai
că acesta se integrează mai greu în activitatea şcolară decât cel care a urmat grădiniţa. Astfel, copiii ce vin la
şcoală după ce au urmat învăţământul preşcolar sunt mai sociabili, sunt obişnuiţi cu activitatea colectivă, au
deschidere spre lumea înconjurătoare, sunt mai receptivi, pot fi mai uşor „stăpâniţi", modelaţi, sunt obişnuiţi
cu lucrul organizat, cu activitatea independentă decât cei formaţi exclusiv în mediul familial.
În ansamblu grădiniţa de copii reprezintă o instituţie de educaţie care, prin întreaga muncă pe
care o desfăşoară, vizează dezvoltarea psihofizică armonioasă a copiilor, pregătindu-î pentru şcoală, care
trebuie înţeleasă ca o adaptare reciprocă pe de o parte a copilului la şcoală , iar pe de altă parte a şcolii la
copil.
Pregătirea copilului în grădiniţă a fost şi este resimţită responsabil de către învăţătoare. Ea
facilitează dorinţa învăţătorilor ca la intrare în şcoală ei să aibă copii cu rezistenţă la efort, cu capacitate de
analiză, cu capacitate de a-şi inhiba impulsurile şi de a-şi regla trebuinţele, cu capacitate de concentrare a
atenţiei şi cu perseverenţă.
Pentru ca trecerea de la grădiniţă la şcoală să fie firească, activitatea educatoarelor şi a
învăţătoarelor să se împletească ; fiecare din cei doi factori să aibă un element comun sub aspectul relaţiei
cadru didactic- copil, tonul puternic afectiv ce o caracterizează pe educatoare să se împletească cu relaţia mai
pregnant autoritară caracteristică învăţătoarei. De asemenea sub aspectul evaluării evoluţiei şi randamentului
şcolar, aprecierile rezultatelor şcolare, recompensele, simbolurile oferite de educatoare să se completeze cu a
va lua rea apreciată în calificative cu clasificarea copiilor pe diferite categorii.
Pe linia organizării procesului de învăţământ, legăturile dintre cele două cicluri: preprîmar şi
primar sunt tot mai strânse . Adaptarea la activitatea şcolară este determinată de eficienţa educaţiei din treapta
preşcolară.
O altă condiţie pentru adaptarea şcolară este imprimarea în activitatea şcolară a unei ritmicităţi,
gradate şi susţinute în funcţie de posibilităţile şi interesele lor.
Copilul de astăzi are o dezvoltare intelectuală mai rapidă influenţat fiind de familie, mediul social ,
mijloacele de informare în masă, cartea care se află la îndemâna tuturor . Toţi aceşti factori duc la dorinţa lui
firească de a trece mai repede să scrie şi să citească.
Copilul pleacă din grădiniţă cu multe lucruri bine învăţate dar care se pot uita uşor, de exemplu : un
cântec, o poezie, un joc, un dans, dar nu vor uita niciodată culorile învăţate la jocul logic, cifrele însuşite în
cadrul activităţilor de matematică, zilele săptămânii, ceasul, literele alfabetului să le citească şi să le scrie, de
aceea este foarte important ca „scrisul" predat copiilor să fie corect şi în deplină cooperare cu programa
școlară.
Povestirile, poeziile, îmbogăţesc volumul de cunoştinţe al copiilor îl precizează şi îl
sistematizează, contribuie la dezvoltarea proceselor le şi formează şi deprinderea de a fi atenţi, de a se
concentra asupra unui material prezentat.
În condițiile jocului ca activitate dominantă, apar atât în cadrul acestei activități , cât și în forme
special organizate, elemente ale muncii de învățare. Prin urmare, învățătura, dominant vârstei școlare, este
prezentă și în cadrul activității matematice în grădiniță, ea izvorând din necesitatea de a satisface interesul,
curiozitatea copilului pentru cunoaștere. Pe de altă parte, o data cu intrarea copilului în școală, chiar în
condițiile învățăturii ca activitate ce va deveni dominant, se menține în cadrul orelor de matematică și jocul

701
didactic ca activitate ce asigură un echilibru necesar, o continuitate firească între cele două stadii, o adaptare
treptată a copiilor cu însușirea cunoștințelor matematice. Așadar, jocul își justifică existent lui nu numai ca
mod de adaptare a copiilor la activitatea școlară, ci și ca formă eficientă de învățare.
Jocurile didactice matematice exercită o influenţă multilaterală asupra dezvoltării psihice a
copiilor, contribuind la dezvoltarea spiritului de observaţie, a imaginaţiei creatoare, a gândirii şi limbajului,
deprinzându-i cu o muncă intelectuală independentă necesară în şcoală.
Învăţământul preprimar a avut dintotdeauna misiunea de a pregăti copilul pentru şcoală, de al
ajuta să se integreze în activitatea şcolară cu şanse de reuşită.
Adaptarea copilului la cerinţele şcolii presupune dobândirea de către copil a unei maturizări la
toate aceste nivele.
Problemele pe care le ridică trecerea copiilor de la grădiniţă la şcoală, pot fi rezolvate numai în
cazul în care educatoarea şi învăţătorul iubesc şi respectă copilul şi aplică în mod creator experienţa
pedagogică acumulată.

Bibliografie:

• Agabrian, M.,-,,Şcoala,familie,comunitate”-Editura Intitutul European,2007;

• Sincai E., Alexandru G.-"Şcoala şi Familia" - Editura Gheorghe Alexandru, Craiova, 1993;
• Dumitrana, M., „Copilul, familia şi grădinţa”, Editura Compania, Bucureşti, 2000
• Dima, S.(coord.), „Copilăria- fundament al personalităţii”, Imprimeria Coresi, Bucureşti, 1997

702
 FAMILIA ŞI ŞCOALA, MEREU ÎMPREUNĂ

prof. înv. primar Cormoş Eniko

Şcoala Gimnazială “Ovidiu Hulea” Aiud, Jud. Alba

Şcoala şi familia sunt principalii factori care determină educaţia copiilor. “Cei şapte ani de acasă”
reprezintă modelele de conduită oferite de părinţi (pe care copii le preiau prin imitaţie şi învăţare), precum şi
climatul socioafectiv în care se exercită influenţele educaţionale familiale. Părinţii au datoria morală de a
contribui activ la educaţia propriilor copii, de a le oferi un cadru general de viaţă în care să se simtă în
siguranţă, să fie apreciaţi, înţeleşi, ajutaţi şi ocrotiţi.
Copiii reprezintă elementul central al educaţiei. Între familie şi şcoală trebuie să existe o strânsă relaţie de
colaborare şi conlucrare cu scopul de a fructifica potenţialul copilului, de “a-l pregăti pentru viaţă”. Familia
asigură temelia individualităţii copilului, oferă primele ocazii de stabilire a unor relaţii sociale, de
comunicare afectivă şi verbală. Odată cu intrarea copilului în şcoală, funcţiile educative ale familiei nu
încetează, ci se amplifică, în sprijinirea rolului de elev. Cei doi factori trebuie să se sprijine reciproc în
munca de educaţie.
La intrarea în clasa pregătitoare, prin micii şcolari, se realizează un prim contact între şcoală şi familie, o
relaţie ce trebuie cultivată şi consolidată. Pe parcursul celor aproape 20 de ani de activitate didactică, am
reuşit să menţin o colaborare foarte bună cu părinţii elevilor, relaţie bazată pe respect, deschidere spre nou,
asertivitate şi conlucrare eficientă. Am întreprins o serie de activităţi care să vină în întâpinarea intereselor,
nevoilor şi aspiraţiilor elevilor şi părinţilor. Am urmărtit educarea copiilor în conformitate cu obiectivele
societăţii democratice şi în spiritul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, al
demnităţii şi al toleranţei, al schimbului de opinii şi al respectării opiniei celorlalţi. “Parteneriatul” cu
familiile elevilor l-am realizat prin următoarele activităţi specifice:
- Şedinţe/Lectorate cu părinţii- activitatea o planific la începutul anului şcolar, alegem împreună temele pe
care le vom discuta/dezbate. Avem în vedere abordarea unor teme care pun accent pe formarea şi
dezvoltarea unor competenţe şi deprinderi a copiilor pentru viaţa şcolară şi socială, îmbunătăţirea climatului
şcolar şi familial, dezvoltarea abilităţilor educaţionale ale părinţilor, asigurarea succesului şcolar al fiecărui
elev în parte, combaterea actelor de violenţă şcolară ş. a. .
- Consultaţii individuale cu părinţii pentru a discuta situaţiile mai delicate, a aborda individualizat
problemele cu care se confruntă copilul.
- Activităţi extracurriculare diverse: serbări şcolare, excursii/drumeţii, activităţi sportive, pavoazarea sălii
de clasă, parteneriate educaţionale, lecţii demonstrative cu participarea părinţilor, ateliere de lucru cu
părinţii.
- Vizite la domiciliul elevilor (măcar una pe ciclu) sau convorbiri telefonice cu scopul de a putea îndruma/
consilia părinţii şi elevii, pentru o colaborare/conlucrare cât mai eficientă.
- Activitate de Consiliere a părinţilor şi elevilor, desfăşurată conform unei planificări întocmite la
începutul anului şcolar. În cadrul acestei activităţii am abordat, printre altele, tema “Comunicarea părinte-
copil bazată pe încredere reciprocă”. Dezbaterea a cuprins următoarele aspecte:
1. Provocarea părinţilor de a relata din modalităţile de comunicare cu copiii lor în situaţii tipice: când nu
au timp suficient şi când sunt presaţi de timp sau alte responsabilităţi; când sunt calmi şi bine dispuşi şi
când sunt stresaţi şi iritaţi de situaţii complet independente de relaţia cu copilul.
2. Prezentarea posibilelor reacţii emoţionale ale copiilor la modurile diferite în care comunică părinţii cu
ei.
3. Discutarea efectului atitudinii oscilante (între răbdare şi nerăbdare, între toleranţă şi nervozitate, între
înţelegere/cooperare şi acuzare etc.) din partea părinţilor asupra încrederii copilului în aceştia.
4. Sfaturi pentru părinţi de la alţi părinţi- împărtăşirea experienţelor proprii (dacă la activitate participă
mai mulţi părinţi).
Prin intermediul activităţilor prezentate am reuşit să obţin de la părinţi susţinerea acţiunilor şcolare, am
reuşit să oferim elevilor un mediu familial şi şcolar optim pentru a putea învăţa, pentru a se dezvolta
armonios. Împreună am ţinut cont de ceea ce spunea Plutarh “Consideră elevul o făclie pe care să o aprinzi
astfel încât mai târziu să lumineze cu o lumină proprie.”.

703
 BIBLIOGRAFIE:
1. Bătrânu, Emilia- Educaţia în familie, Editura politică, Bucureşti, 2005.
2. Agabrian, Mircea; Milea, Vlad- Parteneriate şcoală- familie- comunitate, Editura Institutul European,
Iaşi, 2005.
3. Vrasmaş, Ecaterina- Intervenţia socioeducaţională ca sprijin pentru părinţi, Editura Aramis, Bucureşti,
2008.

704
 EDUCAȚIA TIMPURIE- O ȘANSĂ PENTRU VIITORUL COPIILOR

PROF.INV.PREȘ.
CORNEA IRINA- EMILIA
G.P.P.STÎLPENI

Educaţia timpurie reprezintă totalitatea experienţelor individual realizate şi social existente sau
organizate, de care beneficiază copilul în primii ani de viaţă, cu rol de a proteja, creşte şi dezvolta fiinţa umană
cu capacităţi şi achiziţii fizice, psihice, culturale specifice, cu identitate şi demnitate proprie. Aceasta reprezintă
începutul educaţiei şi autoeducaţiei continue. Ea asigură fundamentele dezvoltării fizice şi psihice sănătoase,
ale dezvoltării sociale, spirituale şi culturale complexe. Ceea ce învaţă copiii în primii ani reprezintă mai mult
de jumătate decât vor învăţa tot restul vieţii.
Educaţia timpurie se realizează ca educaţie informală în familie, în relaţii de vecinătate şi în relaţii
comunitare, prin mass-media – ca educaţie formală în creşe, grădiniţe şi alte instituţii de ocrotire şi educaţie; şi
sub forma educaţiei nonformale în cluburi sportive, cluburi ale copiilor şi elevilor, dar se poate şi prin
biblioteci, muzee, activităţi ale unor organizaţii nonguvernamentale ş.a.
Educaţia timpurie pentru valori reprezintă un tip de educaţie care îşi asumă misiunea şi responsabilitatea
de a promova valori în mod explicit şi eficient prin finalităţi clare.
Scopul Strategiei în domeniul educaţiei timpurii a copilului este de a-i asigura fiecărui copil dreptul la
educaţie şi la dezvoltare deplină pentru a-i da posibilitatea să-şi atingă potenţialul maxim şi pentru a atinge
standardele europene şi internaţionale.
Calitatea îngrijirii şi a protecţiei în această perioadă sunt cheile care înlătură moartea, boala, întârzierea
în creştere, trauma, proasta alimentaţie, întârzierile de dezvoltare atâta timp cât ele asigură o creştere sănătoasă,
stima de sine şi abilitatea de a învăţa, lucruri care, în schimb, sunt cruciale pentru pregătirea pentru şcoală,
învăţarea continuă, eficacitatea programelor şcolare şi abilitatea viitoare a copiilor de a contribui ca părinţi,
actori economici şi cetăţeni. Astfel, investiţia în copii cât mai de timpuriu ne conduce, pe termen lung, la
dezvoltare socială şi la realizarea susţinută a drepturilor copilului.
Conceptul de educaţie timpurie se referă aşadar la două dimensiuni:
• începerea preocupărilor educaţionale de la vârstele mici;
• implicarea familiei şi comunităţii în educarea copilului mic şi preşcolar.
Instituţiile de educaţie nu se pot substitui familiei, ci o sprijină şi contribuie la dezvoltarea relaţiilor intra
şi extra familiale. Nici o instituţie, oricât de bună ar fi ea, nu poate înlocui familia. Educaţia timpurie se
preocupă de extinderea strategiilor de stimulare şi dezvoltare a copilului şi în familie. Aceasta prevede
parteneriate active cu părinţii copiilor, în aşa fel încât aceştia să continue acasă ceea ce se realizează la creşă
sau la grădiniţă şi chiar să-şi îmbunătăţească practicile parentale. Familia şi comunitatea trebuie să participle
activ şi eficient încă din primul an de viaţă a copilului la creşterea, îngrijirea, sănătatea şi educaţia copilului şi
până la intrarea lui la şcoală.
Beneficiarii primari ai educaţiei timpurii sunt copiii, iar beneficiarii secundari sunt părinţii, educatorii şi
toţi agenţii educaţionali din comunitate.
Educaţia timpurie oferă şanse egale de creştere, dezvoltare, îngrijire, educaţie, fără discriminare pentru
copiii care provin din familii instabile, fără părinţi, cu sănătate precară, cu deficienţe sau cu posibilităţi
materiale financiare scăzute.
În termeni de strategie didactică, programele de educaţie timpurie din perspective educaţiei pentru toţi
au la bază:
• reconsiderarea jocului, ca instrument principal personal de învăţare şi devenire la copiii mici;
• libertatea de alegere a jocului corespunzător cerinţelor de învăţare şi dezvoltare, prin orientare
indirectă din partea adultului-educator;
• cunoaşterea şi evaluarea continuă a nivelului de dezvoltare a copilului, ca şi a abaterilor în
dezvoltare;

705
 • organizarea mediului de învăţare/joc în cele mai adecvate şi eficiente modalităţi, pe principiul
învăţării active şi participative, ca bază a motivaţiei ulterioare;
• stimularea vieţii de relaţie a copilului, ca formă a comunicării sale cu lumea (relaţia cu ceilalţi
copii şi cu adulţii, cu obiectele, cu sine, cu activităţile sale de joc) şi ca nucleu al formării
personalităţii sale;
• individualizarea şi tratarea adecvată a copilului în actul educaţional se completează prin
învăţarea în cooperare şi prin metode de antrenare a grupului în activităţile de învăţare. Se oferă
astfel posibilitatea sprijinirii unor momente cheie în dezvoltarea şi integrarea socială, prin
formarea conduitelor de cooperare şi colaborare necesare;
• implicarea familiei (părinţii ca parteneri în educaţie) şi a comunităţii (ca resursă şi sprijin
permanent) în dezvoltarea şi educarea copiilor. Părinţii sunt încurajaţi să ia parte la planificarea
şi derularea programelor educative pentru copiii de vârste mici, ceea ce incumbă o
responsabilizare şi o eficienţă sporită.
Copilul nu este o materie de modelat, ci o personalitate în devenire care se poate constitui ca partener a
propriei sale formări. Depinde de educatoare să ofere ocazii de dezvoltare şi să construiască împreună cu
familia condiţiile experimentării acţionale şi motivate şi condiţiile socializării copilului.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE
• Bunescu, Ghe., Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor, www.1educat.ro;
• Ezechil, Liliana, Păişi Lăzărescu, Mihaela, Laborator preşcolar, Ed. V&I INTEGRAL, Bucureşti,
2002;
• Niculescu, Rodica, Pedagogie preşcolară, Ed. Pro Humanitate, Bucureşti, 1999;
• Tomşa, Ghe., Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, M.E.C, Bucureşti, 2005;

706
 Profesor invatamant primar,CORNEA LUMINITA-ELENA

O problemă stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru calitatea educaţiei şi
succesul şcolar, care reclamă căi diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare între şcoli, familii şi comunităţi.
Avem în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală a copiilor şi
adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient această responsabilitate se consideră pe ele
însele şi elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile şi comunităţile. Cercetările desfăşurate în
Statele Unite şi în unele ţări din Europa arată că atunci când şcolile, familiile şi comunităţile lucrează împreună
ca parteneri, beneficiari sunt elevii. În acest sens, şcoala poate participa şi interacţiona dezinteresată cu familiile
elevilor, poate iniţia activităţi utile în şcoală sau în afara acesteia, sprijină actorii implicaţi pentru a se cunoaşte
pe sine şi pentru a înţelege normele moral - civice, poate îmbunătăţi calitatea vieţii şi performanţele elevilor,
poate forma abilităţi de gândire independentă şi critică etc. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea
copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative (extracurriculare) şi cu
privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la
şcoală şi mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membrii ai comunităţii se consideră unii pe
alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt
de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice. În
ţările dezvoltate, cu deosebire pe continentul nord - american, parteneriatele şcoală - familie - comunitate sunt
esenţiale în procesul de educaţie a elevilor şi în succesul lor la şcoală.
Alături de şcoală care asigură maxima comunicare între generaţii, familia şi comunitatea au o deosebită
valoare în formarea personalităţii copilului. Fiecare om vine pe lume cu o anumită zestre nativă, apoi graţie
climatului afectiv din familie, copilul cunoaşte lumea din jur printr-un permanent dialog cu cei mari, învaţă şi
poate să iubească, comunică, se ghidează după anumite modele, imită diferite acţiuni până îşi formează
propriile valori, propriile principii despre lume, despre viaţă.
În relaţia şcoală - familie - comunitate trebuie să existe relaţii de respect, de acceptare reciprocă, de
simpatie şi admiraţie, nu de suspiciune, nedumerire sau iritare şi provocare. Relaţiile dintre şcoală, elevi,
familiile acestora şi comunitate trebuie să fie bazate pe contact şi colaborare, pe transmitere de informaţii şi
prezentare a unor stări de lucruri, de influenţe pozitive asupra comportamentelor elevilor, pe trăiri afective şi
emoţionale reciproce în diferite forme de manifestare. Pentru atingerea unui nivel de calitate ridicat în
eficientizarea relaţiei şcoală - elev - familie -comunitate, este necesar de abordat un stil empatic de comunicare
între părţi ce trebuie transpus în psihologia mentală a elevului astfel încât să se producă o apropiere între părţi,
păstrând însă o neutralitate necesară şi un echilibru constant şi permisiv.
Educatia este o actiune la care isi dau concursul scoala, familia, intreaga societate. Colaborarea intre toti
factorii educationali, in primul rand intre scoala si familie este stringenta. Scoala nu-si poate realiza pe deplin
sarcinile, daca nu cunoaste conditiile familiale de munca si viata ale copiilor,precum si cerintele societatii in
ansamblu. Obiectivul primordial al parteneriatului scoala – familie - societate il reprezinta obtinerea succesului
scolar. Evolutia pozitiva in planul activitatii scolare se exprima prin termenii de progres, reusita si succes
scolar. Succesul scolar se exprima prin raportarea performantelor elevului la cerintele programei scolare si la
finalitatile invatamantului si societatii in care traieste.

707
 Cooperarea activă a şcolii şi a învăţătorilor cu ceilalţi factori educaţionali – familia, comunitatea locală,
mass-media, biserica, organizaţii nonguvernamentale – trebuie să conducă la realizarea unor parteneriate
viabile, de natură să permită o abordare pozitivă a problemelor diverse ale tinerilor elevi. Şcoala trebuie să
găsească formele optime prin care cei implicaţi în acest proces de educare să poată gestiona resursele umane, să
aibă cunoştinţe de psihologie şi pedagogie, să se poată adapta rapid la managementul schimbărilor din
societatea actuală. Totuşi, rolul important, cel puţin acum, îl are şcoala, cadrele didactice, învăţătorul care, prin
activităţile elaborate, pot dezvolta la elevi norme şi conduite sociomorale, pot dezvolta abilităţi şi conduite
morale şi civice, în contextul european actual.

708
 DE CE ESTE IMPORTANTĂ COLABORAREA GRĂDINIŢĂ - FAMILIE

PROF. ALINA OANA CORNESCU

GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT ,, MIHAI EMINESCU ” TG-JIU, GORJ

Se ştie cǎ, una dintre condiţiile fundamentale pentru realizarea optimǎ a procesului de învǎţǎmânt este
asigurarea unui sistem unitar de cerinţe în instruirea şi educarea copilului.
Copilul este educat nu numai în instituţia preşcolarǎ. Cea mai mare parte a timpului el o petrece în
familie, chiar dacǎ frecventează o grǎdiniţǎ sau un cǎmin de zi. Aici, în familie, copilul creşte şi se dezvoltǎ sub
acţiunea modelatoare a mediului familial. Aceastǎ influenţǎ se împleteşte mai mult sau mai puţin organic cu cea
provenitǎ din partea grǎdiniţei. Cu timpul, influenţa educaţionalǎ a grǎdiniţei creşte în intensitate, pânǎ ce
devine dominantǎ.
Grǎdiniţa de copii va veghea, în permanenţǎ, ca munca depusǎ de colectivul de educatoare sǎ fie
continuatǎ, susţinutǎ şi întăritǎ de familie. Nu este permis ca rolul acestei munci sǎ fie anihilat, irosit sau
estompat.
Este uşor de înţeles ce se va întâmpla cu un copil care în grǎdiniţǎ învaţǎ un lucru, iar în familie, altul.
De exemplu:
 în grǎdiniţǎ, se învaţǎ sǎ aşeze jucǎriile în ordine, iar în familie obişnuieşte sǎ le arunce peste tot;
 în grǎdiniţǎ, învaţǎ sǎ fie politicos faţǎ de adulţi şi faţǎ de alţi copii, iar în familie i se
tolerează lipsa bunelor maniere. În aceastǎ situaţie, este foarte greu sǎ se formeze spiritul de ordine, deprinderi
de organizare şi disciplinǎ în activitate, atitudini de prietenie şi solicitudine în relaţiile interpersonale. Chiar
dacǎ influenţele pozitive ale grǎdiniţei nu sunt cu totul anihilate, efectul lor va fi simţitor diminuat prin greşelile
de educaţie ce se comit în familie.
Pentru a duce la bun sfârşit sarcinile educaţiei, este foarte important ca instituţia preşcolarǎ sǎ
realizeze o colaborare cât mai strânsǎ cu familia, în vederea stabilirii unui sistem unitar de cerinţe, a unei
linii unitare în educarea copiilor.
Scopurile şi sarcinile educaţiei copiilor în grǎdiniţǎ şi familie nu sunt diferite. Totuşi în realizarea
acestor obiective, grădiniţa dispune de mijloace mai bine organizate decât familia.
Educaţia copiilor în grǎdiniţǎ se realizeazǎ dupǎ un program bine stabilit, iar realizarea obiectivelor
instructiv-educative revine unor cadre didactice special pregătite.
Din practica muncii de zi cu zi cu pǎrinţii, educatoarea poate sǎ-şi dea seama cǎ nu toţi pǎrinţii ştiu cum
sǎ-şi educe copiii, ce fel de metode şi procedee trebuie sǎ foloseascǎ în acest scop. De aceea, sarcina
educatoarei este sǎ-i familiarizeze cu cele mai bune metode şi procedee şi sǎ-i înarmeze cu anumite cunoştinţe
pedagogice.
Sunt pǎrinţi care considerǎ cǎ, a-i educa pe copii este o chestiune foarte simplǎ şi uşoarǎ, o chestiune
care nu necesitǎ cunoştinte, deprinderi şi priceperi speciale.
Cu aceşti pǎrinţi, educatoarea va duce o muncǎ de lǎmurire susţinutǎ, arǎtându-le cât de grea şi de
complexǎ este sarcina educǎrii copilului în familie şi cât de mare este rǎpunderea ce le revine în acest
sens pǎrinţilor.
Se ştie cǎ de la naturǎ, copiii nu sunt nici buni, nici rǎi. Ei pot sǎ devinǎ însǎ buni sau rǎi, ca urmare a
metodelor pozitive sau negative de educare.
Stând de vorbǎ cu pǎrinţii, educatoarea le va atrage atenţia asupra diferitelor particularitǎţi ale
copilului lor. Îi va sfǎtui cum sǎ procedeze pentru ca sprijinindu-se pe ceea ce este pozitiv în copil, sǎ-l crească
astfel încât sǎ devinǎ un cetǎţean folositor. Bineînţeles cǎ, toţi pǎrinţii doresc acest lucru pentru copiii lor, dar,
din pǎcate, nu toţi ştiu cum sǎ-şi realizeze aceastǎ dorinţǎ.
Îndrumarea pǎrinţilor, cere ca educatoarea sǎ cunoascǎ în primul rând condiţiile în care trǎieşte
copilul în familie, sub aspect economic, social, cultural. În acelaşi timp, studiind atent pe fiecare copil din
grupǎ, urmǎrind toate schimbǎrile de comportament, va face permanent apel la pǎrinţi sǎ o sprijine în munca ei

709
educativǎ. Procedând în acest fel, educatoarea va reuşi sǎ apropie pǎrinţii de grǎdiniţǎ, sǎ-i facǎ pe aceştia
colaboratorii ei, sǎ-i înveţe cum sǎ-şi educe copiii.
Pe de altǎ parte, din experienţa succeselor obţinute în munca de colaborare cu familia, educatoarea va
avea de învǎţat. Cunoscând felul în care sunt crescuţi şi cum se comportǎ copiii în familie, va ştii sǎ aplice cele
mai potrivite procedee de tratare individualǎ.
**********
Necesitatea colaborǎii strânse între grǎdiniţǎ şi familie este dictatǎ de rolul deosebit de mare pe care îl
joacǎ aceasta din urmǎ în educarea copilului. Încǎ de la naşterea copilului, familia exercitǎ o influenţǎ
considerabilǎ asupra dezvoltǎrii sale fizice, intelectuale, sociale şi morale. Nu întâmplǎtor înţelepciunea
poporului nostru subliniaza însemnǎtatea ,, celor 7 ani de acasă”.
Relaţiile dintre pǎrinţi şi copii, sunt influenţate şi de consecvenţa şi unitatea cerinţelor pe care pǎrinţii
le ridicǎ în faţa copiilor. Ceea ce pretinde tata de la copii, trebuie sǎ fie susţinut de mamă şi invers.
Nimic nu poate fi mai dǎunǎtor pentru caracterul în formare, decât divergenţele dintre cerinţele pe
care membrii adulţi ai familiei le pun în faţa copiilor.
În familiile cu mai mulţi copii, atitudinea pǎrinţilor trebuie sǎ fie egalǎ şi nepǎrtinitoare faţǎ de
fiecare. Aceasta fiind calea prin care se educǎ la copii simţul dreptǎţii şi al respectului reciproc.
O problemǎ aparte a educaţiei în familie, o constituie copilul unic.
Nu e de mirare cǎ pǎrinţii concentreazǎ toatǎ grija şi dragostea asupra singurului lor copil. Dar, aceastǎ
dǎruire afectivǎ pe deplin explicabilǎ, trebuie supusǎ unui control raţional.
Pǎrinţii sunt datori sǎ gǎseascǎ copilului tovaraşi de joc de aceeaşi vârstǎ cu el. Ei nu trebuie sǎ–l
„acapareze” , sǎ-l silească sǎ-şi petreacă tot timpul numai în preajma lor.
A-l priva pe copil de posibilitatea de a se juca cu alţi copii, înseamnǎ a-l lipsi de bucuriile vieţii. Din
punct de vedere educativ, problema prezintǎ şi alte aspecte. Nici un copil nu poate sǎ creascǎ sǎnǎtos, sub
aspectul intelectual, social, moral, dacǎ nu se dezvoltǎ în colectivitate şi prin colectivitatea de copii.
Copilul se poate dezvolta multilateral şi armonios numai dacǎ este integrat în relaţiile social-morale
ale vieţii de colectivitate.
Copiii care nu sunt formaţi în familie în acest spirit de colaborare, comunicare, educarea lor în grǎdiniţǎ
întâmpinǎ serioase dificultǎţi.

710
 EDUCAŢIA OUTDOOR - STIMULAREA CREATIVITĂŢII ELEVILOR

Prof. învăţământ primar Coroi Manuela Irina

Şcoala Gimnazială nr. 169 Bucureşti

Educaţia outdoor, educaţia în aer, este o formă organizată de învăţământ care se desfăşoară în aer liber,
trateaza şi pregăteşte pentru viaţa în aer liber.Ea se bazează pe teoria şi practica educaţiei experienţiale şi a
educaţiei ecologice, dezvoltând la elevi înţelegerea şi aprecierea de sine, a celor din jur şi a lumii naturale.
Concepţia acestui nou tip de educaţie este ca orice om ,în anumite condiţii îşi mobilizează, prin
creativitate, resursele corporale şi mintale.Educaţia outdoor se realizează cu ajutorul experienţelor programate,
care se desfăşoară într- un singur loc sau în cursul unor călătorii.
Educaţia pe care o primim în instituţiile de învăţământ clasice (Şcoli, Universităţi) este una de tip
Formal. Programele de Educaţie Outdoor se desfăşoară în natură şi finalitatea acestora nu o reprezintă atestările
de tipul certificatelor şi diplomelor, ci schimbările vizibile produse la nivelul comportamentului participanţilor.
Din acest motiv, Educaţia Outdoor are un caracter Nonformal.
De cele mai multe ori educaţia primită la şcoală are un aspect pur teoretic (Cognitiv). Nici nu-i de
mirare când un profesor are de urmat o programă foarte încărcată şi prea puţin timp la dispoziţie ca s-o predea la
30 de elevi deodata. În Educaţia Outdoor elevul învaţă totul în mod practic, activ, prin experienţe personale la
care mai apoi reflectă pentru a extrage învăţăturile. Acest mod de învăţare, caracteristic Educaţiei Outdoor, se
numeste Experienţial – Înveti cu creierul, mâinile şi inima!
Procesul Educatiei Outdoor poate fi sintetizat in urmatoarea fraza: Participantul este plasat într-un
mediu fizic şi social unic, mai apoi primeşte un set de provocări şi probleme care într-o prima fază duc la apariţia
stresului, însă mai apoi, prin perseverenţă, abilităţi şi competenţe învăţate, acestea sunt rezolvate, acest fapt
determinând autocunoaşterea şi dezvoltarea personalităţii.
În funcţie de activităţile alese, obiectivele unui program de Educaţie Outdoor pot face parte din oricare
aceste trei categorii. Astfel, elevii pot învăţa mai multe lucruri despre:
- mediul înconjurător în care ne desfăşurăm activitatea, relaţiile dintre componentele acestuia şi cum pot să-şi
aducă aportul la protecţia lui;
- propria persoana, propriile limite şi cum le pot depăşi;
- comunicarea şi colaborarea eficace în cadrul unui grup;
-noţiuni elementare în sporturi montane (alpinism, trekking, mountainbike, ski, snowboard, orientare, tir cu
arcul, parapanta, etc)
Ce este totuşi Educaţia Outdoor? – În sens larg am putea spune ca Educaţia Outdoor reprezintă
procesul educaţional, indiferent de subiectul predat/învăţat, care are loc într-un cadru natural.
Printre cele mai des folosite activităţi outdoor sunt mersul pe munte, căţărări pe munte de la un grad mic
de dificultate până la cel mai ridicat,drumeţii, tabere de vară, pescuitul, raftingul, etc.
Durata şi mărimea grupului ţintă care participă la aceste activităţi sunt stabilite de organizator, în
funcţie de vârsta participanţilor, valorificarea abilităţilor de viaţă dobândite în urma acestor activităţi sau chiar de
cerinţele părinţilor elevilor ce participă la aceste activităţi.
Creativitatea este naturală la toţi copiii, dar o pierdem când creştem şi devenim adulţi. Există o
legătura strânsă între succes , fericirea în viaţa şi creativitate.
Procesul creator în cadrul activităţilor outdoor presupune parcurgerea următoarelor etape: pregătirea
acţiunii complexe bazată pe identificarea problemei , analiza datelor problemei, premise, principii, resurse
posibile necesare, acumularea şi selecţionarea informaţiei necesare pentru abordarea corectă a problemei,
prelucrarea şi sistematizarea informaţiei stocate, elaborarea strategiei de rezolvare.
Sa luam un exemplu concret.

711
 Se pregăteşte un grup de elevi pentru o drumetie cu scopul ecologizării zonelor parcurse .Grupul se
alcătuieşte din 10-18 elevi. Se stabileşte itinerariul iniţial, elevilor li se explică unde vor merge.
Ajunşi acolo elevii se împart în două grupuri care sunt orientate pe trasee diferite.Pe ambele trasee
zonele poluate sunt marcate cu steguleţe pe care copiii trebuie să le recupereze , odata cu ecologizarea zonei . Li
se dă un timp anume 1-2 ore după care trebuie să se întoarcă la locul de întâlnire unde se vor număra steguleţele
fiecărei echipe .După ce traseele vor fi verificate se stabileşte echipa câştigătoare . Fiecare echipă va avea apoi de
realizat o harta a traseului parcurs .
Astfel elevii vor învăţa şi importanţa de a se bucura de natura păstrând -o intactă. Munţii oferă o
privelişte magnifică pe care copiii o vor admira pe tot parcursul drumeţiei.
La finalul modulului, elevii vor dobândi un respect crescut faţa de mediul înconjurător şi modalităţi de
conservare a acestuia. Astfel,în urma unor explicaţii logice elevii trebuie să depisteze,să creeze, anumite acţiuni
de protejare a mediului înconjurător.
În concluzie, creativitatea este un proces complex, care angajeaza întreaga personalitate a elevului.În
şcoală nu se poate vorbi de creatii de mare originalitate decât la elevii excepţionali, la ceilalti fiind vorba doar de
un potenţial creativ care poate fi dezvoltat pe diferite căi, atat în procesul de invatamant, dar mai ales în cadrul
activităţilor extraşcolare o mare pondere în cadrul acesta avand o activităţile outdoor.
Un aspect important al activităţilor outdoor este acela că poate contribui la creşterea nivelului de
bunăstare al indivizilor , pe lângă nevoile de bază ale unei persoane şi anume : nevoia de a fi respectat , nevoia de
a fi inclus social , nevoia de a te simţi în siguranţă .
Derularea diferitelor activităţi în aer liber încurajeză copilul să se simtă în largul său , să îşi exprime
opiniile , va simţi că deciziile sale contează pentru ceilalţi . Elevii pot fi consultaţi cu privire la activităţi . Copiii
desfăşoară activităţile în echipă , fiecare membru fiind important în interiorul echipei .
Educaţia outdoor reprezintă o puternică sursă de experiente de învăţare , un mediu relaxant , liber , fără
constrângeri , de natură să creeze o relaţie puternică între oameni , bazată pe sprijin reciproc .
Dezvoltarea spiritului de echipă oferă beneficii fizice , emoţionale , mentale .
Educatia Outdoor se adresează tuturor celor trei nivele de învăţare: nivelul acumulărilor de cunoştinţe
(Cognitiv), nivelul deprinderilor fizice (Motric) şi cel al individualizării unor trăsături de comportament
(Afectiv).
Sensul restrâns şi mult mai corect specifică faptul ca Educaţia Outdoor reprezintă suma acţiunilor
întreprinse de personalul calificat (traineri, formatori, profesori, instructori), într-un mediu natural/sălbatic,
folosind metode experienţiale, pentru a produce schimbări la nivelul abilitatilor fizice, intră şi interpersonale şi
al comportamentului faţă de mediu, în rândul participanţilor.

Bibliografie:
-Implementarea educaţiei nonformale în educaţia formală prin activităţi de tip outdoor
-Manual de educație outdoor(2013);
-Scrisoarea metodică pentru învățământul preșcolar pentru anul școlar 2013-2014.

712
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
IMPORTANȚA PARTENERIATULUI EDUCAȚIONAL
Relația grădiniță-școală-familie-societate
Prof. Coșeru Ana Vasilica
ȘCOALA GIMNAZIALĂ G.E. PALADE BUZĂU

Campul educational al ultimilor ani s-a extins catre acele domenii ale vietii sociale care faceau parte din
viata copilului, fara a fi recunoscute la importanta reala. Transformarile sociale si economice pe plan mondial si
local au produs dezechilibre majore care au afectat in egala masura si mediul educational, necesitand gasirea
unor solutii ameliorative, prin implicarea a cat mai multor factori. Sistemul de invatamant nu poate suporta
intreg efortul educativ de care societatea are nevoie.
Parteneriatul educational trebuie privit nu doar ca un concept; parteneriatul educational este o atitudine
abordata in sprijinul dezvoltarii societatii prin prisma educativa si, este, de asemenea, unul dintre cuvintele-
cheie ale pedagogiei contemporane, presupunand participare la o actiune educativa comuna, interactiuni
constructive acceptate de catre toti partenerii, comunicare eficienta intre participanti, actiuni comune cu
respectarea rolului fiecarui participant, interrelationare. Parteneriatul educational presupune, de asemenea,
unitate de cerinte, de optiuni, decizii si actiuni educative, subordonate actului educativ propriu-zis.
Copilul nu reprezinta doar viitorul membru al societatii ale carui valori vor fi descoperite peste ani, el
reprezinta o valoare sociala care trebuie descoperita si prelucrata, astfel incat, sa-i fie respectate caracteristicile
individuale si apartenenta sa la un anumit mediu socio-cultural. Copilul este purtatorul unor particularitati care
il determina sa raspunda in mod diferentiat la solicitarile mediului. Aceasta amprenta personala se reflecta la
nivelul grupului social, imbogatind-o. Societatea, prin toti reprezentantii sai, este responsabila de slefuirea
acestor particularitati, pentru a le da cea mai valoroasa forma de reintoarcere in societate.
Relaţia dintre familie şi scoala ar trebui să fie o prioritate pe lista parteneriatelor educaţionale.Trebuie avute
in vedere, in permanenta, cateva repere: adecvarea formelor de colaborare cu familia in vederea asigurarii unei
participari active a parintilor in rezolvarea problemelor; familiarizarea parintilor cu metodele si procedeele
folosite de profesor/scoala in activitatile instructive-educative; implicarea parintilor si a bunicilor in
organizarea unor activitati; cunoasterea de catre parinti a Conventiei cu privire la drepturile copilului si a
legislatiei specifice. Relaţia părinte-şcoală trebuie să se bazeze pe încredere. Încrederea înseamnă cunoaştere şi
preţuire reciprocă, respect şi dorinţa de comunicare. Ascultarea părinţilor care povestesc mici întâmplări din
familie în care e implicat copilul poate conduce la evaluarea mediului familial, pe baza căreia se ia decizii.
Profesorul trebuie să fie prietenos, să încurajeze, să aprecieze contribuţia familiei la educaţia copilului. La
rândul său, profesorul prezintă întâmplări din scoala, dovedind familiei interesul faţă de evoluţia copilului,
faptul că nu-i este indiferent cum se prezintă acesta. Profesorului i se cere să fie relaxat, calmşi atent, să
comunice expresiv, înţelegând prin aceasta nu numai limbajul adevărat, ci şi contactul vizual, expresia feţei,
zâmbetul, gesturile.
Misiunea învăţământului scolar, ca învăţământ public nu poate fi realizată decât în interiorul spaţiului
comunitar, ca rezultat al interacţiunii scolii cu mediul social, cultural şi economic. Se impune, deci, realizarea
unei comunicări eficiente cu exteriorul, realizarea de partneriate autentice. Proiectul de parteneriat le foloseşte
părinţilor pentru a cunoaşte şi respecta obligaţiile legale privind creşterea şi educarea copiilor, cadrelor
didactice pentru perfecţionarea muncii în echipă, cunoaşterea copiilor ce vor fi preluaţi în clasa I, cunoaşterea
cerinţelor şcolii.
Este de retinut insa ca termenul de „parteneriat” se bazează pe premisa că partenerii au un fundament comun
de acţiune şi un principiu al reciprocităţii, ceea ce le permite să-şi unească eforturile spre atingerea unui ţel
comun. Colaborarea cu partenerii presupune construirea unei relaţii clădite pe unificarea unui sistem de valori
şi cerinţe adresate copilului. O astfel de relaţie impune totdeauna respectarea unor condiţii: comunicare între cei
doi parteneri; respect reciproc; implicarea partenerilor în identificarea şi promovarea intereselor copilului.

713
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Prof. înv.preșc. COSMA LUCIA

GRĂDINIȚA CU PP.NR 20
DR.TR.SEVERIN

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor
de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca
funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu
posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate
sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:

Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o
comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că
şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!

Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.

Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţipentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi
bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
714
 Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcatăde afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să legestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.

Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească
mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

715
 Relatia scoala –familie
Prof.inv.primar Costache Carmen
Scoala Gimnaziala Nenciulesti

Termenul de creativitate isi are originea in cuvantul latin ,,creare”, care inseamna, ,,a fauri”. Insasi
etimologia cuvantului demonstreaza ca termenul de creativitate defineste un act dinamic, un proces care
dezvolta, se desavarseste si isi cuprinde atat originea cat si scopul. El a fost introdus in psihologie de catre
G.W.Allport, pentru a desemna o formatiune de personalitate. In opinia sa creativitatea nu poate fi limitata
doar la unele dintre categoriile de manifestare a personalitatii, respective la aptitudini, atitudini sau trasaturi
temperamentale.
Psihologii sustin ca ,,a fi creativ” inseamna a crea ceva mai original si adecvat realitatii. Creativ este cel
care se caracterizeaza prin originalitate, expresivitate si este imaginative, deschizator de drumuri, inventiv,
inovativ. Dupa P.Popescu Neveanu, creativitatea presunpune predispozitia generala spre nou, o anumita
organizare a proceselor psihice in sistemul de personalitate. Ea este legata de expresii si creatii artistice, de
inventii tehnologice sau descoperiri stiintifice, de comunicare interumana, de educatie, de comportamente
personale si de miscari sociale, semnificand adaptare, imaginatie, constructie, originalitate, evolutie, libertate
interioara, talent, distantare fata de cotidian si banal. Ca formatiune psihica, creativitatea se caracterizeaza
printr-o multitudine de sensuri: productivitate, eficienta, ingeniozitate, originalitate.
Experientele realizate de-a lungul timpului au ilustrat in grafice o curba descendent ape care o urmeaza
creativitatea, aceasta fiind mult mai pregnanta la varstele mici si pierzandu-si productivitatea la varsta adulta.
De aceea, cunoasterea psihologica este absolut necesara. Este recunoscut faptul ca dezvoltarea psihologica
se realizeaza in stadii, fiecare caracterizandu-se printr-o configuratie proprie de procese si insusiri psihice.
Trecerea de la un stadiu la altul marcheaza un salt, nu numai in cadrul diverselor componente psihice, ci si in
cadrul relatiilor dintre ele, a personalitatii in ansamblul sau.
Profilul psihologic al varstei prescolare, conturat intre categorii principale – de natura intelectuala,
cognitiva, afectiva sau relationala – ar putea fi descris din mai multe perspective:
• Din perspective intelectuala, acest stadium a fost caracterizat de J.Piaget ca fiind
stadiul ,,preoperational”, in sensul dependentei lui de reprezentari ca imagini cognitive ale realitatii.
Dezvoltarea limbajului faciliteaza capacitatea de a gandi in forme simbolice;
• Dimensiunea afectiva la varsta prescolara se exprima prin imbogatirea si diversificarea starilor
affective, prin amplificarea lumii subiective interioare, aspecte care conduc la trezirea sentimentului de
personalitate;
• Dimensiunea relationala se exprima prin amplificarea indepedentei comportamentale, expresie a
procesului identitatii de sine si a aparitiei sentimentului de personalitate.
Frecventarea gradinitei conduce in mod inveitabil la conturarea unui autentic comportament
interrelational. Structura formala si informala a grupuilui de copii din gradinita genereaza un climat
psihoosocial in care fiecare copil este in acelasi timp si ,,spectator” si ,,actor” al tuturor intamplarilor ce au
loc aici.

Bibliografie:

1. Preda, Viorica, Educatia pentru stiinta, Ed. Campania, Buc. 2000

2. Rosca, Mihaela, Creativitatea si inteligenta emotionala, Ed. Polirom, Iasi 2004
3. Cocos, Constantin, Pedagogie, Ed. Polirom, Iasi 2000
4. Popescu Neveanu, Paul, Zlate, Micle, Cretu, Tinca, Psihologie. Psihopedagogie, Ed. Polirom, Iasi,
1998

716
 Parteneriatul educaţional pentru o învățare mai eficientă

Profesor Costache Marinela-Elena

G.P.P. “ Nicolae Romanescu”-Craiova

,,Succesul, în mare parte, stă în voinţa de a învinge; să ne străduim deci şi să stăruim.” (Seneca)

Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului, în

procesul educativ. El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între factorii
educaţionali. Parteneriatul se referă la proiectarea, decizia, acţiunea şi colaborarea dintre instituţii, şi agenţi
educaţionali si produce influenţe asupra educabililor . Acesta se poate desfăşura ocazional sau pe baza unui
proiect educaţional cu obiective şi activităţi precise, stabilite de comun acord cu partenerii implicaţi.
Parteneriatul educaţional se adresează în principal părinţilor şi profesorilor, şi se referă la a acţiona în acelaşi
sens. Se ştie că educaţia, ca acţiune socială organizată, presupune mai mulţi factori: familia, şcoala şi
comunitatea. Democratizarea educaţiei face necesară deplasarea centrului de interes de pe cunoştinţe impuse -
pe obiective, de pe programe abstracte - pe nevoile curente ale elevului, astfel încât acesta să fie centrul de
interes al tuturor. Orice program educativ poate deveni eficient în măsura angajării părţilor componente. În
acest sens, vin în ajutor proiectele de parteneriat educaţionale care vizează întărirea relaţiilor dintre părinţi,
elevi, dascăl şi comunitate, creşterea gradului de implicare a tuturor factorilor educaţionali.
Învăţarea şcolară pune bazele învăţării pe durata întregii vieţi, astfel cadrele didactice trebuie să
urmărească modelarea copilului în conformitate cu obiectivele societăţii democratice, în vederea atingerii pe
termen lung a idealului educaţional, care constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii
umane, în formarea personalităţii autonome şi creative.
În mod firesc, părinţii sunt primii educatori ai copilului. Vine apoi rândul profesioniştilor din grădiniţe
şi şcoli să se ocupe de educarea şi formarea copiilor printr-o metodologie şi un curriculum specific vârstei
acestora. Dar educaţia copiilor, priviţi ca cei mai tineri membri ai unei comunităţi, este responsabilitatea întregii
comunităţi. Ea este leagănul creşterii şi devenirii copiilor ca viitori adulţi responsabili de menirea lor în folosul
întregii comunităţi.
În privinţa comunităţii, încercând să-i dăm o definiţie, am putea spune că este spaţiul în care oamenii
conlucrează pentru a identifica nevoile comune şi valorile pe care le preţuiesc, un spaţiu al interacţiunilor
sociale bazate pe nevoi, interese şi aspiraţii commune, spaţiul în care membrii au încredere unii în alţii şi
conlucrează la rezolvarea problemelor commune, spaţiul în care există consens axiologic al membrilor (respect
civic, respect etnic, cooperare etc.)
Comunitatea reprezintă cadrul cultural, spiritual şi geografic de dezvoltare al elevului. Prin caracteristicile
ei, poate susţine interesele şcolii. Fiecare şcoală devine ,,o comunitate a celor ce învaţă”, în condiţiile
propriului său plan de îmbunătăţire continuă a predării, învăţării şi disciplinei. Toţi elevii săi se străduiesc şi fac
progrese în direcţia atingerii standardelor dorite, fiind ajutaţi de părinţi, cadre didactice şi alţi parteneri
implicaţi. Şcolile şi comunitatea îmbunătăţesc instrucţia, evaluarea, dezvoltarea profesională a cadrelor
didactice, implicarea părinţilor şi a oamenilor de afaceri, astfel încât fiecare aspect al educaţiei funcţionează ca
parte a unui sistem, care sprijină toţi elevii pentru a-şi atinge obiectivele.
O comunitate care plasează educaţia printre priorităţile sale, este o comunitate care acţionează conştient în
folosul tuturor membrilor săi. Este bine ştiut faptul că, pe termen lung, investiţia în educaţie este cea mai
valoroasă pentru societate. În cadrul unei comunităţi, grădiniţa şi şcoala sunt instituţii care asigură educaţia
copiilor, dar sprijină, în acelaşi timp preocuparea şi nevoia adulţilor pentru perfecţionare continuă şi învăţarea
pe tot parcursul vieţii.

717
 Pentru găsirea unor soluţii la problemele educative ale familiei, părintele trebuie văzut ca un
colaborator, ca un partener care se implică activ în aceste forme de intervenţie socio-educaţională. Lipsa de
comunicare între membrii unei comunităţi, reprezintă una din problemele de actualitate. De aceea este nevoie
de o colaborare strânsă între partenerii educativi ai unei comunităţi (primărie, bibliotecile orăşeneşti şi
comunale, muzee, Biserică etc.), pentru a aborda educaţia valorică din perspectiva afectivităţii, a cunoaşterii, a
reglării trebuinţelor, valorilor şi motivaţiei care stau la baza unei convieţuiri democratice şi integrării în
comunitate.
A educa înseamnă a adapta copilul la mediul social adult, ţinând seama de natura sa proprie, de
posibilităţile individuale de asimilare, înseamnă a face apel la mijloacele, metodele şi procedeele care
corespund trebuinţelor copilului. A educa înseamnă răbdare şi insistenţă, înseamnă o muncă cotidiană continuă.
Instituţiile bine determinate ale societăţii, şcoala, familia şi comunitatea, joacă diferite roluri în creşterea şi
dezvoltarea fiinţei umane. Pentru valorizarea maximală a acestora pledează instituirea parteneriatului
educaţional. Şcoala este instituţia care realizează în mod planificat şi organizat sprijinirea dezvoltării
individului prin procesele de instrucţie şi educaţie, concentrate în procesul de învăţământ. O şcoala eficientă
este partenera elevului, valorizând respectarea identităţii sale cu familia, recunoscând importanţa acesteia şi
căutând să atragă în procesul didactic toate resursele educative ale societăţii, pe care le identifică, le implică şi
le foloseşte activ. Colaborarea cu alte instituţii nu este întotdeauna uşoară, unii răspund pozitiv, alţii nu. Este
parte a rolului şcolii să ajungă la comunitate, să încurajeze şi să convingă organizaţiile să se implice; uneori
oamenii vor rezista din cauza a ceea ce văd ca graniţe profesionale.
În devenirea personalităţii elevului, comunicarea permanentă, colaborarea şi cooperarea factorilor
educaţionali reprezintă o prioritate, materializându-se în avantaje oferite de instituţii în formarea sa, în spiritul
valorii societăţii în care trăieşte.

Bibilografie :
-Vrăşmaş, E., A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucureşti, Editura Aramis 2002.
-Popescu, M., ,,Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000,Corint, Bucureşti,
2000;
- Claff Gogfrey,Ghid pentru cadrele didactice, ,,Parteneriat şcoală-familie-comunitate ”, Editura Didactică
şi Pedagogică , R.A., Bucureşti, 2007

718
 Relația grădiniță-școală-familie-societate
Prof.înv.primar Costaru Simona Manuela
Colegiul Național ,,Liviu Rebreanu” Bistrița

,,Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei ce vin din altă parte spun:,,Vai, ce-a crescut !”
Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte.El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost ceea ce urma
să fie. (Antone de Saint -Exupery)
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor
statusuri şi roluri succesive.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare ce îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât, aceștia reprezentând mereu
un model pentru copii.
Activitatea educativă din grădiniţă și mai târziu școală nu poate fi izolată, separată de alte influenţe
educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste
permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a instituției cu familia.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor. Parteneriatul dintre grădiniţă/școală şi familie reprezintă relaţia de colaborare a părinţilor
cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a
colabora cu personalul grădiniţei/școlii, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
Relaţia şcoală-familie se bazează pe câteva principii de care trebuie să se ţină cont: copilul este al
părintelui(numai el este în măsură să decidă soarta acestuia),şcoala îşi aduce contribuţia la formarea
copilului ca om- ca cetăţean al unei comunităţi, părintele are dreptul să-şi spună punctul de vedere privind
condiţiile şi educaţia copilului în şcoală, munca educativă are rezultate numai dacă şi părintele se implică
activ- relaţia cu părinţii trebuie să se clădească pe respect reciproc şi colaborare.
În crearea parteneriatului grădiniţă - școală - familie – societate este bine să ne amintim că în viaţa
copilului şi a familiei orice angajat al instituţiei este important:bunica ce pregăteşte cele mai grozave
mâncăruri, bona care-i ajută pe cei mici, educatoarea care le este întotdeauna un sprijin, învățătoarea care-i
îndrumă și-i pregătește pentru experiențele vieții viitoare, astfel, fiecare, prin specificul muncii sale, prin
felul său îndeplinindu-și atribuţiile şi influenţând dezvoltarea copilului.
Relația dintre toți acești factori externi poate influența pozitiv sau negativ educaţia copilului care
trebuie să fie o acţiune ce presupune schimb de experienţe, de competenţe şi de valori între toţi adulţii ce îl
susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional
dintre familie şi instituție să se extindă şi către comunitatea care le include. O bună colaborare şi comunicare
între familie şi grădiniţă/școală este necesară, dar nu este suficientă pentru buna dezvoltare a copilului în
acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care o are copilul de a fi în
societate.
Cercetări realizate asupra relaţiilor dintre şcoală şi familie în ţările Comunităţii Europene enumeră patru
motive pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele: părinţii sunt juridic
responsabili de educaţia copiilor lor, legislaţia reflectând astfel libertatea părinţilor de a-şi creşte copiii aşa

719
cum doresc; învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului, o bună parte a educaţiei petrecându-se
în afara şcolii; cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale
elevilor, în special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi
favorizate datorită dialogului cu şcoala; grupurile sociale implicate în instituţia şcolară, în special părinţii şi
profesorii, au dreptul să influenţeze gestiunea şcolară.
Prin crearea unor relații corecte de bază, parteneriatul grădiniţă-școală-familie- comunitate câştigă un
mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi creându-se relații pozitive ce fac posibilă dezvoltarea
sentimentului de coeziune socială. Comportamentele cadrelor didactice au un mare rol în crearea acestor
punți între instituții și familia copilului, atitudinea acestora și poziția adoptată reprezentând cheia succesului.

720
 Relaţia şcoală-familie-societate
„ Zâmbet de copil”

Autor: prof. Coste Diana Monica

Colegiul Tehnic „Unirea” Ştei, Bihor, România

Am să încep cu o ilustraţie din „ Hoţul de cărţi” 1, despre un băieţel care într-un mod straniu avea „
pierderi de memorie” când i se cerea să-şi amintească zile marcante istorice. Profesorul acestuia îl provoca
să răspundă, ameninţăndu-l cu pedeapse. În ciuda faptului că ştia răspunsul prea bine, el indica data naşterii
lui Hristos, adăugând şi un „Betleem ca informţie suplimentară.” Ca prostia lui să pară şi mai evidentă, la
insistenţele profesorului îşi rectifica răspunsul intarind prostia conştient enunţată.
Cu toate că este supus umilinţei, Rudy, personajul principal al acestui pasaj, încearcă să-i
dovedească profesorului că memorarea unor informaţii inutile nu este vitală în dezvoltarea lui intelectuală.
Momentele de umilinţă create asupra lui Rudy aveau efecte contrare, stârnindu-i ambiţia de a câştiga alte
competiţii, ca cele sportive, pentru a-i demonstra profesorului de ce este capabil.
Pornind de la acestă ilustraţie voi dovedi relativitatea percepţiilor (profesor vs. elev), respectiv
tendinţa elevilor de focalizare pe un tip modern de educaţie şi de renunţare la metodele tradiţionaliste
valorificate de cei mai mulţi profesori, dar nu în totalitate; ba mai mult, o îmbinare a acestor metode care să
vină în sprijinul dezvoltării personalităţii elevilor.
Relativitatea percepţiilor depinde de raportarea fiecăruia la metanaraţiune (concepţie despre lume şi
viaţă), deoarece profesorul şi elevul privesc din unghiuri diferite aceeaşi realitate. Această teorie este
evidenţiată de modul în care Rudy refuză deliberat să urmeze o modalitate tradiţională de asimilare a unor
informaţii pe care el le consideră inutile, spre deosebire de profesorul care, în loc să privescă elevul ca o
personalitate distinctă cu abilităţi distincte, se focalizează pe o educare unitară.
Cum nu putem cere unui peşte să zboare din copac în copac sau unui porumbel să înnoate, tot aşa
nu-i putem cere unui copil cu înclinaţii artistice să manifeste performanţe matematice/ ştiinţifice.
Descentralizarea metodelor de dezvoltare tradiţională presupune focalizarea pe un tip modern de
educare. Atunci când copilul are posibilitatea de a-şi manifesta liber creativitatea, şi nu este încorsetat de
reguli, elevul poate să fie el însuşi. Îndreptrea acestuia spre„cărările bătătorite” duce inevitabil la limitarea
orizonturilor şi a personalităţii unice a fiecăruia şi inevitabil la abordarea măştilor de către copii pentru a-şi
ascunde adevăratele înclinaţii naturale/ native.
O consecinţă este acceptarea conformismului de către adolescenţi din dorinţa de a fi acceptaţi într-un
grup restrâns (de prieteni) al cărui principiu de bază este omogenitatea.
După cum am argumentat anterior, copilul are nevoie, pentru a fi el însuşi şi pentru a se accepta pe
sine (este dovedit că accentul pe imaginea de sine este mai pregnant în adolescenţă) de acceptare atât în
cadrul şcolar cât şi social. De remarcat este că acest demers începe de fapt în cadrul familial. Aici este
punctul de pornire a tot ceea ce poate fi numit o copilărie normală şi fericită, aceasta fiind centrul în jurul
căruia gravitează toate aspectele ce ţin de dezvolatare armonioasă a personalităţii copilului.
Ca să argumentez ceea ce tocmai am enunţat am să mă folosesc de un mic videoclip pe care l-am
vizionat recent. Imaginaţi-vă doi copii care-şi folosesc acuarelele pe post de fard şi care te privesc cu ochii
mari şi nevinovaţi, la prima vedere părând a fi nişte extratereştii rătăciţi. Ce reacţie aţi avea în calitate de
părinte?
În primul rând reacţia părintelui va avea efecte de lungă durată asupra dezvoltării abilităţilor
copilului, ceea ce va genera încrederea sau neîncrederea copilului în capacităţile sale.
În al doilea rând am să folosesc ilustraţia de mai sus ca să evidenţiez că părintele care are o atitudine
detaşată şi îngăduitoare şi alege să vadă în acestă circumstanţă creativitatea copiilor, dovedeşte prin reacţia
lui o atitudine superioară. Concomitent, atitudinea aceasta va încuraja copilul să colaboreze cu părintele şi
să aibă o relaţie bazată pe încredere. Atitudinea este de mai mare întindere ca reacţia, care este răspunsul

1
Markus Zusak, Hoţul de cărţi, (Bucuresti: RAO, 2014),

721
imediat la un stimul intern sau extern. De exemplu, în acest caz părintele preferă să vadă partea amuzantă a
incidentului decât să acorde pedepse (deşi refuză să le mai satisfacă anumite cerinţe).
Aşa cum am demonstrat anterior, cadrul familial este cheia în dezvoltarea armonioasă a copilului,
şcoala şi societatea având un rol secundar, dar nu de neglijat. După cum un edificiu rezistent presupune o
fundaţie solidă, tot aşa şi familia are rolul primordial de a stârni şi direcţiona copilul spre dezvoltare, şcoala
şi mai apoi societatea nefiind altceva decât stadii secundare de dezvoltare. Relaţiile copilului cu mediul
familial, şcolar şi social se oglindesc în viaţa lui interioară, zâmbetul fiind dovada fiecarui copil încurajat a-
şi cultiva şi dezvolta capacităţile spre a le valorifica maxim în obţinerea a cât mai bune performanţe în
dezvoltarea personală.
În concluzie, nimic nu poate fi mai încurajator decât zâmbetul unui copil conştient de valoarea
abilităţilor sale, conştient de sprijinul acordat de familie şi societate în afirmarea propriilor sale valori.

722
 “Educaţie fără frontiere” Relaţia Grădiniţă-Şcoală-Familie-Societate

Colaborarea dintre şcoală şi familie

Înv. Anişoara Costea, Şcoală Gimnazială Nr.1 Dobirceni, jud. Botoşani

Educaţia este un proces care nu este limitat, ci se prelungeşte pe tot parcursul vieţii. Este o acţiune a
generaţiilor adulte asupra celor tinere, cu scopul de a le formă anumite stări fizice, intelectuale şi mentale
pentru o mai bună integrare în viaţă socială. În acest proces de lungă durata, părinţii sunt primii profesori,
începând de la naştere. Şcoală îşi are rolul bine stabilit, familia fiind partenerul principal în acest demers
educaţional. De aceea noi, cadrele didactice, trebuie să-i formăm şi pe părinţi de multe ori, sigur respectând
anumite principiii pshihopedagogice.
Părinţii trebuie să le asigure copiilor atât condiţii materiale, hrană, îmbrăcăminte, auxiliarele necesare,
cheltuielile zilnice, s.a. cât şi un climat cât mai favorabil, afectiv şi moral. De multe ori părinţii reacţionează
după propria experienţă, aşa cum şi părinţii lor au procedat sau dacă le trimit copiilor bani, cei care sunt
plecaţi la lucru în străinătate, cred că şi-au îndeplinit rolul de părinte, ceea ce nu-i tot timpul corect. Copilul
trebuie format după noi principii democratice de ce nu, şi nu perpetuând principiul “aşa era pe vremea mea”.
Noi, cadrele didactice, trebuie să ne formăm un real sprijin în îmbunătăţirea relaţiei dintre părinţi şi copii,
dintre părinţi şi învăţători /profesori. Pentru o mai bună legătură cu familia, pe lângă şedinţele lunare cu
părinţii sau orele de consiliere, atunci când a fos cazul, am desfăşurat de câteva ori şi ateliere interactive cu
părinţii.
Astfel în clasa pregătitoare,la sfârşitul anotimpului toamna, am desfăşurat o activitate comună părinţi-
copii, în cadrul proiectului educativ “Culorile toamnei”. Activitatea s-a numit “Carnavalul toamnei”.
Activitatea a durat o ora şi jumătate. Părinţii au fost invitaţi la şcoală printr-o scrisoare.

Dragi parinti,

Elevii clasei pregatitoare, impreuna cu invatatoarea Anisoara

Costea, va invita la „Carnavalul Toamnei”.

Va asteptam cu drag!

Părinţii prezenţi, nu au fost toţi, din 15 au venit doar 10, au fost împărţiţi în trei grupe împreună cu elevii.
Au primit că tema de pictat frunză toamnei. Am avut surpriză să aflu că unii dintre ei nu ştiau cum să obţină
unele culori, primind explicaţii de la copii, spre exemplu galben se obţine din verde şi albastru, să nu mai
spun de tonuri şi nuanţe. Acomodarea s-a făcut repede , fără probleme, copiii fiind foarte bucuroşi, chiar şi-
au luat în serios rolul de experţi în explicaţii. Le-am explicat părinţilor că acest gen de activităţi contribuie la
îmbunătăţirea relaţiei dintre şcoală şi familie. Le-am cerut să se implice activ în activitate, iar rezultatele nu
s-au lăsat aşteptate. În timpul activităţii am cântat împreună cu elevii cântecele despre toamna, la care au
participat şi părinţii, cei care şi le-au mai amintit sau le-au învăţat de la copii. De multe ori activitatea a
căpătat şi un aspect ludic, care-a încălzit atmosfera. Unii dintre părinţi au fost mai inhibaţi la început dar cu
timpul s-au integrat în activitate, simţindu-se chiar bine. După ce au terminat de pictat frunzele am încercat
să le evaluăm prin Turul galeriei, concluzia copiilor fiind că toate au fost foarte frumoase. Astfel le-am
expus pe panoul din faţă clasei, lângă florile, fructele şi legumele realizate de copii în timpul proiectului şi
completând în acest fel tabloul toamnei.
A urmat apoi un scurt program artistic cu poezii, cântece şi o scurtă scenetă: “Ceartă fructelor”, toate
având că tema toamna. În acest timp părinţii au pregătit o salată de fructe “Vitamine pentru ţine”. Copiii au
aşezat bolurile şi şerveţele, servind apoi salată delicioasă pregătită de părinţii lor.
723
 După încheierea activităţii am încercat să aflu părerea părinţilor, cum s-au simţit, ce cred despre
asemenea activităţi, ce şi-ar dori… Toţi părinţii prezenţi au spus că s-au simţit bine, că şi-ar mai dori
asemenea experienţe, climatul fiind unul deosebit, destins. Trebuie să înţeleagă că uneori este bine să-ţi
asculţi şi copilul, să-l observe în timpul activităţilor împreună cu alţi copii, de cele mai multe ori părintele
este cel care da indicaţii, ordine chiar, părerea copilului nefiind luată în seama. Asemenea activităţi nu se
pot realiza tot timpul, ele trebuie planificate din timp, oricum ar fi ele ne apropie de părinţi şi acest lucru nu
face decât să ne bucure. Am mai realizat şi alte activităţi de acest fel, una dintre ele în cadrul proiectului
educaţional “Eminescu”.

Bibliografie:

1. Cucoş, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2006

2. Icos, Ghidul învăţătorului, Bucureşti, 2013

724
 Relația grădiniță-școală-familie-societate

Prof. Inv. Preș. Costea Mariana

Școala gimnazială “Virgil Mazilescu”-Structura G.P.N. “Corabia Piticilor”
Loc. Corabia, jud. Olt

Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în această materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu
profesorii; şcolile trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenta necesară.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă
succes la şcoală şi, mai târziu, in viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se
consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa
funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţiala în organizarea şcolii şi a clasei de elevi.
Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura
relaţiilor publice.
Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reânnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia
părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente si Şcoala este un mediu social organizatoric în care
universul copilului se extinde depăşind constrângerea dependenţei materne.Educaţia este cea care
desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate.
Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea
ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit
implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea
copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative( extracurriculare) şi cu
privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii (literatură pentru copii).

Motto:
,,Şcoala incearcă să se pună de acord cu noi părinţii;noi familia incercăm să ne punem de acord cu
şcoala. Care sunt căile cele mai potrivite?”
În baza cercetărilor făcute în şcolile din S.U.A. şi în în unele ţări din Europa, a reieşit faptul că,
atunci când şcolile, familiile şi comunitatile colaborează ca parteneri, beneficiarii acestei colaborări sunt
elevii. Parteneriatul are un rol deosebit în funcţionarea şcolii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia şi se poate
realiza astfel:

• Ajută profesorii în munca lor

• Perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor
• Îmbunătăţesc programele de studiu si climatul şcolar
• Îmbunătaţesc abilităţile educaţionale ale parinţilor elevilor
• Dezvoltă abilităţi de lideri ale părinţilor
• Facilitează legătura dintre familii, personalul şcolii şi al comunitaţii
• Oferă servicii şi suport familiilor
• Creează o atmosfera mai sigura în şcoală
• Ajută la managementul şcolii

725
 Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţina rezultate
foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să paşească pe treptele superioare ale
invaţării şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul elevilor
se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea activităţii în şcoală şi in clasele de elevi.
Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia
formală a copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a
sistemului social ce include şi familiile si comunitaţile.
Istoria societaţii româneşti cunoaşte o lungă perioadă in care familia deţinea,aproape exclusiv rolul
de educator social al copilului. Complexitatea sporită a societaţii actuale a dus la diferenţierea factorului
educativ, la specializarea lor. S-ar putea crede că această specializare avea drept rezultat, automat,
dezvoltarea armonioasă a copilului, indiferent de intersectarea acţiunilor si măsurilor luate.
Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi, in primul rând prin caracterul său. După cum un tâmplar nu
lucrează in acelaşi mod şi bradul si stejarul, tot aşa şi noi trebuie să ţinem cont de,,lemnul” fiului sau fiicei
noastre, elevului sau elevei noastre, adică de elasticitatea şi rezistenţa,,capitalului său biopsihic” pentru a şti
ce putem face din el fără prea multe riscuri. In ziua de azi educaţia este un fenomen social de transmitere a
experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a culturii, către generaţiile de copii şi tineri, in scopul pregătirii
lor pentru integrarea in societate. Factorii instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica s.a.m.d.,
totul educă: oamenii, lucrurile, fenomenele, dar in primul rând si în cea mai mare măsura – oamenii. Între
acestia primul loc il ocupă părinţii si educatorii. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia
organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv care contribuie pentru formarea unui om apt capabil sa
participe la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viata, să fie pregătit pentru muncă . Menirea şcolii
este nu numai de a inzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Ajungem şi la un alt factor care contribuie la educarea copilului, care este familia. Familia exercită o
influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele
din familie. In familie se conturează caractere.Atât părinţii cât si educatorii in timpul procesului de
invatământ trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului. Odată
copilul ajuns la vârsta preşcolară familia imparte intr-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii si
pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze
golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe copil, în
înţelegerea şi lămurirea unor probleme aşa-zis ,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de dragoste,
de viaţa sexuală, etc. Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoala este nu numai recomandabilă
ci şi obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de infruntat alte şi alte
probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-o
mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi continuând cu
identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de mediul
economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, rezultatele
determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar si
scăderea fenomenului delicvenţei.
Iată câteva principii ale colaborării familie şcoală:
• Copiii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile familie şcoala, centrată pe învăţare;
• Să ofere tuturor parinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale copiilor lor,
chiar dacă vin sau nu la şcoală,
• Colaborarea familie şcoala să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile şi, drept cadru de
sărbatorire a realizarilor, a performanţelor deosebite,
• Relaţia dintre cele doua instituţii atât de importante să constituie fundamentul restructurării
educaţionale şi al reinnoirii comunităţii;
• Eficienţa profesională a cadrelor didactice, a administratorilor şi a întregului personal al şcolii să fie
maximizată prin dezvoltarea unor abilitaţi concrete, esenţiale, conexiuni cu părintii şi comunitatea.

726
 Scopurile aferente acestor principii ar fi:
• Să ajutăm şcolile sa privească parteneriatele cu familia ca pe o primă resursă şi nu ca pe un ultim
refugiu, în promovarea învăţării şi dezvoltării.
• Să stabilim colaborarea şcoală – familie la nivel naţional, ca pe un standard al politicilor şi practicilor
educaţionale.
Atunci când părintii, elevii şi ceilalti membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în
educaţie, în jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus
la punct. Parteneriatele reprezintă o componentă esenţiala în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală
şi în clasele de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de
natura relaţiilor publice.
În relaţia şcoală-familie pot apărea dificultaţi de ordin comportamental, intalnite atat la părinţi, cât şi
la profesori şi la conducerea şcolii, sau de ordin material; relaţia respectivă cere un surplus de efort din
punct de vedere material şi de timp. Aceste dificultaţi pot apărea din părerile
divergente privind responsabilitatea statului şi a familiei cu referire la educaţia copiilor, libertatea
de alegere a şcolii, de către parinţi, impactul familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, randamentul
pedagogic şi datoria parentală, participarea la gestionarea şi procesul decizional din şcoală.
În relaţia şcoală-familie, problema profesionalismului cadrului didactic reprezintă un element
esenţial in cadrul serviciului făcut altora, fără a se gândi la avantaje personale, cu alte cuvinte competenţa,
servirea clienţilor, un cod de etică profesională.
Din această perspectivă, se pune întrebarea: ce caştigă profesorul într-o cooperare cu familia? Se
apreciază ca acest câştig poate fi un statut revalorizator in ochii societaţii; cooperarea cu familia poate fi un
test profesional şi poate fi considerat ca făcând parte din datoria profesională a profesorului deoarece:
• Părinţii sunt clienţi ai şcolii; eficacitatea învăţamântului evaluată la şcoală şi profesori poate fi
ameliorată prin cooperare între şcoală şi familie;
• Părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor si pot evalua cu exigenţă rezultatele
activităţii şcolare.
In acest context, se pune intrebarea: de relaţiile cu familiile trebuie să se ocupe profesori specializaţi
sau tot profesori? Soluţia cea mai potrivită ar fi ca toţi profesorii să aibă relaţii obişnuite de colaborare cu
familiile, ei sunt cei care cunosc suişurile sau căderile elevilor, iar consilierii specializaţi - pentru cazuri
dificile.
Se prevede că în ţările europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării şcolii cu familia, în care
accentul să se pună pe un angajament mutual, clar stabilit intre părinţi si profesori, pe un,,contract parental”
privind copilul individual, contractul între familie şi şcoală să nu se considere doar un ,,drept opţional” ci un
sistem de obligaţii reciproce în cooperarea parinţilor cu profesorii.
Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare
de energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii, inferioritaţii şi dependenţei
pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă.

Bibliografie:

1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008

2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

727
 ” Relația grădiniță-școală-familie-societate”
Prof.înv.preşcolar Marieta Costea
Grădiniţa „Floarea-Soarelui”, Bucureşti, Sector 5

Experienţa acumulată până acum a dovedit cu prisosinţă că , prin existenţa grădiniţei,

învăţământul primar a avut de câştigat. Oricât de mult s-ar ocupa o familie de copilul preşcolar, s-a
constatat că acesta se integrează mai greu în activitatea şcolară decât cel care a urmat grădiniţa.
Astfel, copiii ce vin la şcoală după ce au urmat învăţământul preşcolar sunt mai sociabili,
sunt obişnuiţi cu activitatea colectivă, au deschidere spre lumea înconjurătoare, sunt mai receptivi,
pot fi mai uşor „stăpâniţi", modelaţi, sunt obişnuiţi cu lucrul organizat, cu activitatea
independentă decât cei formaţi exclusiv în mediul familial.
În ansamblu grădiniţa de copii reprezintă o instituţie de educaţie care, prin întreaga muncă pe care o
desfăşoară, vizează dezvoltarea psihofizică armonioasă a copiilor, pregătindu-î pentru şcoală, care trebuie
înţeleasă ca o adaptare reciprocă pe de o parte a copilului la şcoală , iar pe de altă parte a şcolii
la copil.
Pregătirea copilului în grădiniţă a fost şi este resimţită responsabil de către învăţătoarele clasei
întâi. Ea facilitează dorinţa învăţătorilor ca la intrare în şcoală ei să aibă copii cu rezistenţă la
efort, cu capacitate de analiză, cu capacitate de a-şi inhiba impulsurile şi de a-şi regla trebuinţele, cu
capacitate de concentrare a atenţiei şi cu perseverenţă.
În cadrul colaborării educator-învăţător aceştia trebuie să fixeze obiectivele care vizează pregătirea
preşcolarului pentru şcoală, în vederea dezvoltării vorbirii, cultivării inteligenţei, a spiritului de observaţie, a
independenţei în gândire şi acţiune, stimularea creativităţii, familiarizarea copiilor cu limbajul matematic,cu
limbajul artei şi cu limbajul muncii,constituirea premiselor proceselor cognitive, afective şi
voliţionale,dezvoltarea perceptiv-motorie şi accentuarea pregătirii pentru scris-citit,dezvoltarea deprinderilor
de integrare în colectivitate,de adaptare la mediul social şi înconjurător.
Educaţia preşcolară este considerată tot mai frecvent ca o treaptă distinctă şi necesară a procesului de
învăţământ, dar şi parte integrantă a structurilor educative globale, ca primă fază a educaţiei permanente,
astfel învăţământul preşcolar îşi reevaluează obiectivele, conţinutul şi tehnologia didactică în perspectiva
noii concepţii.
În perspectiva pregătirii preşcolarului pentru şcoală trebuie avută în vedere eficientizarea procesului de
învăţare prin pregătirea terenului psihologic pe care se grefează cunoştinţele şi modul cum este acesta
pregătit.
Pe linia organizării procesului de învăţământ, legăturile dintre cele două cicluri: preşcolar şi
primar sunt tot mai strânse. Pentru ca munca educatoarelor să fie în conformitate cu cerinţele
programei învăţământului primar , se iniţiază parteneriate grădiniţă – şcoală. Învăţământul preşcolar
reprezintă piatra de temelie pentru dezvoltarea ulterioară a copilului. Adaptarea copilului la cerinţele
şcolii presupune dobândirea de către copil a unei maturizări la toate nivele.
Problemele pe care le ridică trecerea copiilor de la grădiniţă la şcoală, pot fi rezolvate
numai în cazul în care educatoarea şi învăţătorul iubesc şi respectă copilul şi aplică în mod creator
experienţa pedagogică acumulată.
Pentru a răspunde standardelor impuse de societate în ceea ce priveşte valorile şi
responsabilităţile familiei , asistăm la dezvoltarea unor iniţiative de organizare a unor cursuri sau
programe pentru părinţi majoritatea susţinându-se în cadrul grădiniţei de către educatoare.Aceste
cursuri sau programe încearcă să răspundă experienţelor părinţilor în ceea ce priveşte
abilităţilenecesare creşterii şi educării copilului.
Parteneriatul cu familia, responsabilizarea acesteia faţă de educarea copiilor precum şi implicarea
comunităţii în activitatea şi decizia educativă reprezintă preocupări principale în învăţământul
preşcolar.
Comunicarea dintre grădiniţă , familie şi comunitate depinde de gradul de înţelegere a necesităţii
acestor acţiuni şi decizii comune, precum şi de respectarea statutului fiecăruia.
Cel mai important câştig din această colaborare îl reprezintă creşterea, dezvoltarea şi educarea
copiilor.

Bibliografie :
- Curriculum pentru învăţământul preşcolar
- Revista învăţământului preşcolar ,nr.3-4/ 2007
- « Parteneriat în educaţie » Editura Aramis Print Bucureşti
728 ,2004
 EDUCATORI ŞI PĂRINŢI PENTRU COPII ÎMPLINIŢI

GPN „LUMINIŢA” SIRET

PROF. COSTIUC ADRIANA

Copilăria este vârsta marilor superlative pe care le merită viaţa, vârsta celei mai pure sincerităţi,
vîrsta viselor fără graniţă, vârsta care trăieşte prin flori şi se exprimă prin exclamaţii – vîrsta în care ni se
declară frumuseţea, ca un adevăr al tuturor , pe care îl descoperim şi redescoperim mereu, spălându-ne cu el
ochii şi inimile – NOI: EDUCATORI ŞI PĂRINŢI.
Educaţia presupune deopotrivă dragoste şi competenţă. Necesitatea porneşte de acolo de unde vrem,
adaptând fidel conţinuturile şi sensurile acţiunii educative în consens cu coordonatele de progres general şi
multiplu al personalităţii în formare – a copilului.
Există, în munca educativă, unele situaţii de impas. Atunci se pot înţelege mai bine complexitatea şi
dificultăţile acestei munci. Şi este neîndoielnic faptul că, pe lângă marile răspunderi şi bucurii, părinţii şi
educatorii sunt confruntaţi şi cu împrejurări cînd nu le este deloc uşor să găsească prompt cea mai bună
soluţie, pentru că problemele de educaţie cer de obicei, rezolvări rapide.
Una dintre acestea este găsirea unei ,,formule magige” care să înlesnească părintelui şi educatoarei
încurajarea copilului spre independenţă şi, totodată, să păstreze adultului autoritatea necesară pentru a se
face ascultat, urmat de copil. Copilul are nevoie de explicaţii cu funcţie de reper pentru a-şi judeca propria
comportare, ştiindu-se că spiritul său de observaţie şi de critică se îndreaptă aproape în mod exclusiv înspre
ceilalţi. Deci, neîndoielnic – are nevoie de MODELE şi nu de TIPARE.
Preşcolarii nu mai au nevoie de braţul adultului, permanent asupra lor, să-i susţină, să-i înlocuiască
în efort şi să-i conducă în orice acţiune. Poziţia educatoarei este cea a ghidului care indică direcţia bună şi te
lasă să acţionezi singur, dar este mereu prin preajmă, gata mereu să intervină dacă este nevoie.
Noi, educatoarele grupei ,,Luminiţele magice”, am încercat prin aceasta să facem o pledoarie în
favoarea unei mai mari încrederi în posibilităţile preşcolarilor de a manifesta de timpuriu independenţă în
acţiune, canalizându-i în direcţia acţiunilor pozitive, dorite de noi a fi înfăptuite.
Părinţii copiilor din grupă au înţeles că trebuie să fim împreună şi mereu alături de copii, pentru a-i
putea educa să răspundă adecvat în toate împrejurările vieţii cotidiene şi pentru a-i pregăti pentru activităţi
sociale viitoare într-un mod creator, original, cu deschidere spre nou.
Este mult mai dificil a lucra cu copiii – trezindu-le interesul pentru activităţi, decât a forma
,,personalităţi”, impunându-le cu autoritate rigidă norme şi reguli care duc la o eclipsare a personalităţii lor.
Nu ştiu dacă toţi părinţii au realizat acest lucru dar, cert este că toţi s-au implicat în amenajarea
spaţiului educaţional din sala de grupă. Împreună am realizat un ambient propice cercetării şi investigării
mediului înconjurător, un spaţiu care să-i stimuleze pe copii să acţioneze individual şi în grup pentru a
descoperi ,,taine” ale lumii, lăsând mai multă libertate în acţiune. Astfel, s-au colecţionat materiale din
natură, materiale reciclabile, recipiente pentru depozitarea acestora, un bazin special pentru centrul ,,Nisip şi
Apă” şi masa luminoasă care este o adevărată provocare pentru copii.
De asemenea, părinţii ,,Luminiţelor magice” au fost foarte receptivi în realizarea proiectelor
individuale propuse de scrisoarea metodică din anul şcolar trecut, proiecte ce au vizeazat ,,Anul
Internaţional al Familiei”.
CE AM REALIZAT PRIN ACESTEA?
Fiecare copil a parcurs temele de învăţare într-un ritm propriu urmându-şi propriile motivaţii şi
raţiuni; copiii au primit libertatea de a cerceta, de a cunoaşte, de a înţelege şi de a dezvolta.Unitatea de
opinii educatoare – familie, afecţiunea, grija şi preocuparea ambelor părţi, a favorizat răspunsurile copiilor
în plan atitudinal şi comportamental, ca fiind cele dorite şi aşteptate de noi.

AM CERCETAT, AM EXPERIMENTAT, AM ÎNVĂŢAT!

729
 Necesitatea valorificãrii raportului
elev-învãţãtor-pãrinţi în vederea eficientizãrii procesului educativ

înv. Coteanu Maria

Şc.Gen. Nr. 1, Sãcele, jud. Braşov

Învăţământul primar este o treaptă importantă şi responsabilă în cadrul sistemului de învăţământ. El

constituie temelia includerii copilului în activitatea asiduă şi ordonată dintr-o colectivitate , care este mereu
în schimbare şi presupune competitivitate.Şcoala îl învaţã pe copil să se obişnuiască cu anumite cerinţe şi
realităţi sociale. Dar educaţia în familie constituie prima şcoală a copilului, partea cea mai importantă a
pregătirii lui pentru viaţa socială şi productivă.
Rolul primordial în acţiunea comună a celor doi factori îl are şcoala. Este necesar însă ca familia să
sprijine în permanenţă activitatea educativă a şcolii.Ea oferă copilului primele informaţii despre lumea care
îl înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar satisfacerii
trebuinţelor şi dorinţelor sale.
În educaţie, un rol important îl are empatia, capacitatea de a te transpune în gândurile şi sentimentele
celuilalt. Atunci când există empatie între învăţător-elevii săi şi părinţii acestora, ei se află pe aceeaşi
lungime de undă, procesul de predare-învăţare-evaluare se desfăşoară firesc, fără blocaje, iar rezultatele sunt
superioare. Un învăţător bun va şti să le insufle elevilor şi părinţilor lor un mod de gândire pozitiv, optimist.
Obiectivul cel mai important al colaborării dintre şcoală şi familie în perioada şcolarităţii mici îl
reprezintă susţinerea eforturilor copilului pentru ca acesta să dobândească primele instrumente ale muncii
intelectuale şi să obţină succesul şcolar.
Ne punem deseori întrebarea: „Ce aşteaptă elevul de la învăţătorul său ?”
Aşteaptă foarte multe ! Aşteaptă să fie bun şi blând în relaţiile cu ei, să fie drept, să-i trateze ca pe
nişte oameni mari, să-i facă să fie apropiaţi de el, să le fie cel mai apropiat prieten, căruia să-i poată
destăinui toate secretele şi bune şi rele, fără reţineri.
Când vine în clasa I elevul ia contact cu lucruri noi . El vede că în loc de jucării trebuie să aibã cărţi,
că doamna educatoare e înlocuită cu doamna învăţătoare, că orele de curs sunt mai lungi şi că activitatea
zilnică este alta şi decurge în alt fel. Acest moment de trecere poate avea

urmări nedorite asupra aşteptărilor copilului , dacă învăţătorul nu-l pregăteşte cu tact pentru ceea ce va
urma.
Această trecere nu lasă urme în atitudinea copiilor dacă învăţătorul are un suflet cald, dacă se
apropie cu drag de ei, dacă are un spirit ludic şi îmbină echilibrat exigenţa cu destinderea.
Relaţia învãţator-elev trebuie privitã sub aspectele sale afective ,deoarece învãţarea se dovedeşte mult
mai eficientã atunci când elevul este stapânit de sentimentul siguranţei , al încrederii în relaţiile sale cu
învatãtorul.
În activitatea pe care o desfăşurăm, am pornit întotdeauna de la "punctele forte" ale elevilor şi cele
ale noastre ca învăţător, cum ar fi : ce ştie elevul, ce poate să facă, ce îi este îngăduit să realizeze, spre ce are
înclinaţii, de ce abilităţi didactice dispune.Apoi am avut în vedere "punctele slabe" pe care vrem să le
îndreptăm ( ce nu ştie elevul, ce n-a înţeles, ce nu poate să facă, ce nu ne este îngăduit nouă ca învăţători să
facem). Este necesară o bună cunoaştere a elevilor şi totodată o bună cunoaştere a forţelor proprii.
Folosirea metodelor interactive ( discuţiile colective, interpretarea de roluri, rezolvarea în grup a
unor probleme, efectuarea de experienţe) asigură condiţiile oportune elevilor să se afirme atât individual, cât
şi în echipã.
Dacă în perioada preabecedară învăţătorul reuşeşte să-i câştige sufleteşte pe copii, urmează perioada
când copiii trec la un alt program de învăţare, când randamentul lor trebuie să crească . Este perioada când
se reduce ponderea învăţării prin joc, când trebuie să li se stabilească un program zilnic de învăţare, când
fiecare trebuie să devină conştient de sarcinile pe care le are.

730
 Limitarea şanselor la experienţe de învăţare variate pot duce la reducerea inteligenţei, ştiut fiind că
acele zone ale creierului uman care nu sunt folosite se dezactivează, ducând în mod evident la reducerea
potenţialului de învăţare.
Acceptarea teoriei inteligenţelor multiple ale lui Gardner are câteva implicaţii pentru cadrele
didactice în procesul de instruire. Pornind de la această teorie, conform cãreia cele opt tipuri de inteligenţă
sunt necesare pentru o funcţionare optimă a intelectului uman, învăţătorul trebuie să le acorde aceeaşi
importanţă în actul didactic. El trebuie să structureze prezentarea materialului într-un stil care să angajeze
majoritatea tipurilor de inteligenţă.
La naştere omul posedă, în aproximativ egală măsură cele opt tipuri de inteligenţă, însă elevii vor veni
la şcoală cu grade diferite de dezvoltare a acestora, determinate de experienţele socio-culturale cu care s-au
confruntat .

Rezultatul unui raport pozitiv învăţător-elev-pãrinţi se va regăsi în oamenii formaţi pentru o

integrare armonioasă în circuitul vieţii sociale, ca şi stima perpetuă pe care aceştia o poartă celor care îşi
onorează sarcina socială asumată. Relaţia învãţator- elev este o relaţie complexã, constructivã, dinamicã, în
care ambele pãrţi implicate îşi aduc aportul de originalitate şi creativitate, fiind oportuna pentru misiunea
şcolii , aceea de a forma capacitãţii.
Activitãţile extraşcolare contribuie la adâncirea şi completarea procesului de învãţamânt, la
dezvoltarea înclinaţiilor şi aptitudinilor elevilor , la organizarea raţionala si placutã a timpului liber.
Având un caracter atractiv ,elevii participã într-o atmosferã de voie bunã şi optimism, cu
însufletire şi dãruire la astfel de activitãţi .Activitãţile extraşcolare pot îmbrãca variate forme
:spectacole,cultural artistice, excursii,vizite,cercuri pe discipline sau cercuri literare , întreceri sportive,
concursuri.
Serbarea şcolarã reprezintã o modalitate eficientã de cultivare a capacitãţilor de vorbire şi
înclinaţiilor artistice ale elevilor. Prin conţinutul vehiculat în cadrul serbãrii, elevii culeg o bogãţie de idei,
impresii, trãiesc autentic, spontan şi sincer situaţiile redate.
Îmi menţin ferma convingere cã materialul prezentat a relevat autenticitatea şi de asemenea
necesitatea valorificãrii raportului învãţãtor-elev-pãrinţi pentru o desãvârşire completã a elevului, prin
devenirea reflecţiei perfecte a dascãlului : “Cãci ei vor fi în lume şi în viaţã /Aşa cum noi le-am spus şi
arãtat,/Iar ei, la fel aşa vor da povaţã/Şi un lung popor e-acum de noi format.’’ ( Traian Dorz ) .

Referinţe bibliografice:

1. Decun,Livia- “Contribuţia activitãţilor extraşcolare în optimizarea procesului de învãţãmânt , în

optimizarea procesului de învãţãmânt “, în revista Învãţãmântul Primar, nr. 4/1998
2. Moisin, Anton - ,,Arta educării copiilor şi adolescenţilor în familie şi în şcoală’’, Bucureşti, E.D.P.,
2001

731
 Relația școală-comunitatea locală

Prof. Adriana Coţovanu, Școala Gimnazială nr. 1 Suceava

O problemă stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru calitatea educatiei
şi succesul scolar, care reclamă căi diferite de stabilire a relatiilor de colaborare între scoli, familii şi
comunităţi. Avem în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizatii responsabile pentru educatia formala
a copiilor şi adolescentilor. (conform Articolului 4 din Legea învăţământului). Școlile care duc la bun sfârsit
mult mai eficient această responsabilitate se consideră pe ele însele şi elevii lor ca parte a sistemului social
ce include familiile şi comunităţile. Cercetările arată ca atunci când şcolile, familiile şi comunităţile lucrează
împreună ca parteneri, beneficiari sunt elevii.
Parteneriatele dintre scoli, familii şi comunităţi pot: ajuta profesorii în munca lor; perfectiona
abilităţile scolare ale elevilor; îmbunătăţi programele de studiu şi climatul scolar; îmbunătăţi abilităţile
educationale ale parintilor; dezvolta abilitatile de lideri ale parintilor; conecta familiile cu membrii scolii şi
ai comunitatii; stimula serviciul comunitatii în folosul scolilor; oferi servicii şi suport familiilor; crea un
mediu mai sigur în şcoli.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii sa aibă succes
la şcoală şi mai târziu, în viaţă (conform Art. 3 din Legea învăţământului, alineatele 1 şi 2, învăţământul
urmăreşte realizarea idealului educaţional, întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe
aspiraţiile societăţii româneşti. El constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii
umane, în formarea personalităţii autonome şi creative.) Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai
comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport
care începe sa funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esentială în organizarea şcolii şi a
clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simpla activitate cu caracter opţional sau o
problemă de natura relaţiilor publice. În ţările dezvoltate, parteneriatele scoală – familie - comunitate sunt
esentiale în procesul de educatie a elevilor şi în succesul lor la şcoală. Toate aceste convingeri le putem
transmite copiilor, oamenilor ajutându-i să înainteze folosindu-ne de experienţa profesională, actul
pedagogic, de creativitate şi chiar de îndrăzneală. Alături de şcoală care asigură maxima comunicare între
generaţii, familia şi comunitatea au o deosebită valoare în formarea personalităţii copilului. Fiecare om vine
pe lume cu o anumită zestre nativă, apoi graţie climatului afectiv din familie, copilul cunoaşte lumea din jur
printr-un permanent dialog cu cei mari, învaţă şi poate să iubească, comunică, se ghidează după anumite
modele, imită diferite acţiuni până îşi formează propriile valori, propriile principii despre lume despre viaţă.
Degeaba povestim despre obiceiuri şi tradiţii elevilor dacă nu luăm parte împreună cu ei şi oamenii
din comunitatea locală la şezători, clăci, la slujbele de la biserică, nu realizăm împreună cu comunitatea
locală un muzeu unde să se păstreze aceste lucruri cate ţin viu trecutul. Vom vedea ce mult se mândresc şi
nu vor mai conteni povestind despre ce-au realizat. Îi învăţăm pe copii să nu fure, să nu lovească, să nu
mintă, dar e necesar să îi ducem la o secţie de poliţie să concretizeze consecinţele actelor negative. Le
spuneţi cum să-şi păstreze sănătatea, dar trebuie să vadă cum arată un spital, ce dureros este să fii bolnav. O
să constate nu numai respectarea regulilor de igienă pentru a nu se îmbolnăvi, dar şi dorinţa de a deveni
omul care salvează vieţi – doctorul.
În vederea creării condiţiilor optime pentru dezvoltarea copiilor cu nevoi speciale este necesar ca
şcoala, familia şi comunitatea să preia responsabilitatea diferitelor atribuţii pe parcursul stadiilor de
dezvoltare a copiilor. O cooperare bazată pe încredere asigură integrarea lor socială. Rolul părinţilor ca
experţi ar trebui recunoscut şi utilizat. Comunitatea poate reprezenta o legătură foarte importantă în
acordarea sprijinului între şcoală şi familie. Resursele pot fi utilizate mult mai eficient în cadrul unei
cooperări bazate pe încredere. Conform Art. 5 din Legea învăţământului, alineatele 1 şi 2, statul garantează
dreptul la educaţie diferenţiată, în beneficiul individului şi al întregii societăţi, toţi cetăţenii României au
drepturi egale de acces la toate nivelurile şi formele de învăţământ.
Scopurile principale ale relaţiei dintre şcoală, familie şi comunitate, în vederea integrării copiilor cu
nevoi speciale sunt: informarea şi sensibilizarea comunităţii locale cu privire la posibilitatea recuperării,
educaţiei chiar şi pentru copiii ce au abandonat şcoala; sporirea conştientizării din partea comunităţii şcolare
732
a necesităţii implicării în transformarea şcolii într-o şcoală integrativă; schimbarea mentalităţii şi atitudinii
opiniei publice faţă de copiii cu nevoi speciale; dezvoltarea unei reţele de cooperare în domeniul educaţiei,
implicată în procesul de integrare( ex.: poliţia, serviciile sociale, spitale, etc.); implicarea părinţilor copiilor
din clasă în vederea reacţionării mai rapide la probleme şi acordarea sprijinului suplimentar copiilor cu
nevoi speciale; implicarea comunităţii în sprijinul acordat copiilor cu nevoi speciale; elaborarea programelor
şcolare de informare şi pregătire a comunităţii locale pentru educaţia incluzivă, prin aceasta înţelegând
adaptarea şcolii la cerinţele speciale ale fiecărui copil, indiferent de problemele acestuia, şi nu a copilului la
cerinţele şcolii, găsirea unor strategii didactice adecvate, a unor metode şi tehnici de lucru specifice:
planificare, instruire, evaluare.
Din punct de vedere al integrării sociale a copiilor cu nevoi speciale trebuie avute în vedere câteva
aspecte importante: interesul superior al copilului şi dreptul la viaţă şi dezvoltare în familie şi comunitate
primează şi pentru copiii cu nevoi speciale; acordarea de şanse egale presupune ca intervenţia şi suportul
educativ să fie acordate corespunzător nevoilor copiilor; depistarea precoce şi intervenţia timpurie este un
obiectiv prioritar de acţiune pentru egalizarea şanselor, parteneriatul, cooperarea între specialişti, autorităţi,
O.N.G.-uri, familie alţi factori din comunitate sunt esenţiale pentru integrarea şcolară.
Egalizarea şanselor trebuie înţeleasă ca drept al persoanelor si copiilor cu nevoi speciale de a rămâne
în comunitate şi de a primi sprijinul necesar în cadrul structurilor obişnuite de educaţie, sănătate, a
serviciilor sociale şi de încadrare în muncă. Convenţia include un articol specific asupra drepturilor copiilor
cu nevoi speciale (art. 23), în care accentul este pus pe participarea activă la comunitate, precum şi pe cea
mai deplin posibilă integrare socială ceea ce implică, evident, necesitatea evitării şi a reducerii
instituţionalizării copiilor cu nevoi speciale. Se realizează astfel valorizarea socială a copilului cu nevoi
speciale, ca fiinţă umană cu drepturi egale, prin integrare şcolară ca forma efectivă de integrare socială.
Reuşita integrării şcolare este fundamentală pentru inserţia socială. Performantele intelectuale realizate de
copiii instruiţi în scoli speciale sunt aproximativ aceleaşi atinse de copiii cu nevoi speciale care frecventează
şcolile obişnuite, în schimb, sub aspectul învăţării sociale, achiziţiile copiilor care învaţă în şcolile obişnuite
sunt superioare.
Procesul de colaborare dintre şcoală şi familie, comunitate asigură atingerea scopului educaţional.
Pornind de la necesitatea cunoaşterii sociopsihopedagogică a copilului, şcoala impune colaborarea cu
familia sub diferite aspecte. Urmărind aspectele comune, speciale si diferenţiate pe care viaţa de elev o
prezintă, părinţii pot completa, sprijini şi dezvolta personalitatea copilului cu o singură condiţie -
colaborarea cu şcoala. Ce poate face şcoala, profesorul, comunitatea?
 să educe copiii cu cerinţe speciale în şcoli obişnuite, alături de copiii normali;
 să asigure servicii de specialitate (recuperare, terapie educaţională, consiliere şcolară, asistenţă
medicală şi socială etc) în şcoala respectivă;
 să acordă sprijinul necesar personalului didactic şi managerilor şcolii în procesul de proiectare şi
aplicare a programelor de integrare;
 să permită accesul efectiv al copiilor cu cerinţe speciale la programul şi resursele scolii obişnuite
(biblioteca, terenuri de sport etc);
 să încurajeze relaţiile de prietenie şi comunicarea între toţi copiii din clasă/şcoală;
 să educe şi ajute toţi copiii pentru înţelegerea şi acceptarea diferenţelor dintre ei;
 să ţină cont de problemele şi opiniile părinţilor, încurajându-i să se implice în viaţa scolii;
 să asigure programe de sprijin individualizate pentru copiii cu cerinţe speciale;
 să accepte schimbări în organizarea şi dezvoltarea activităţilor instructiv -educative din şcoală.
În cadrul comunităţii decid diferite instituţii în legătură cu identificarea, sprijinul şi plasamentul unui
copil, supraveghează şi administrează cazul respectiv. Este important ca acestea să aibă un plan care să le
solicite cooperarea între ele, contribuind astfel la economisirea timpului, la un grad înalt de eficienţă şi
transparenţă prin organizarea parteneriatelor cu instituţiile guvernamentale sau neguvernamentale şi
încheierea convenţiilor de cooperare cu şcolile din comunitate.
Bibliografie: Legea învăţământului

733
 RELATIA GRADINITA- SCOALA- FAMILIE- SOCIETATE

Institutor: Covaci Ana

Liceul Tehnologic Ruscova, Maramures

Mediul educativ in care traieste copilul ofera suportul unei dezvoltari optime. Acest mediu se
construieste din relatia tuturor influentelor educative.
Pentru copilul prescolar si scolar acest mediu este sustinut de catre familie, gradinita, scoala, comunitate si
de relatia ce se stabileste intre acestea. Relatia dintre acesti factori este foarte dinamica si este in permanenta
constructie.
Pentru copilul prescolar mediul educativ se compune din spatiul familial, spatiul comunitatii din care
face parte, si spatiul gradinitei.
Scoala este una din institutiile esentiale ale societatii ale carei rezultate influenteaza atat evolutia
beneficiarilor directi, adica a scolarilor, cat si a beneficiarilor indirecti, adica societatea.
Gradinita este spatiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului din mediul urban.
Aici copilul invata sa socializeze, sa intre in relatii cu ceilalti copii. Gradinita din mediul rural nu
indeplineste acelasi rol deoarece aici comunitatea este mai restransa, multi dintre copii se cunosc deja. Ea
este foarte importanta in pregatirea elevului pentru scoala. Gradinita raspunde unor functii educative foarte
diferite, in functie de mediul in care se afla. Aici este un mediu sigur, securizat, in care copilul poate avea
experienta de a fi ca ceilalti. Astfel familia si gradinita ofera in mod complementar, un spatiu complex
necesar dezvoltarii copilului prescolar. Ambele institutii sunt necesare si niciuna nu poate prelua atributiile
celeilalte, fiecare avand un altfel de rol.
Scoala este institutia care ofera servicii educationale, transmite cunostinte, dezvolta abilitati, formeaza
competente, norme, valori recunoscute si acceptate social.
Ea functioneaza intr-o comunitate alcatuita din mai multi factori de educatie, care au la randul lor o oferta
educational: familia, autoritatile, organizatiile guvernamentale si neguvernamentale, politie, biserica, etc
Casa este un “corp matern” , un spatiu intim pe care un copil nu-l imparte decat cu cei foarte apropiati
din punct de vedere afectiv: parinti, frati, bunici.
Comunitatea este defineste ca un grup de oameni cu interese, credinte sau norme de viata comune,
totalitatea locuitorilor unei localitati, ai unei tari, totalitatea celor care traiesc in acelasi loc si au aceleasi
obiceiuri, aceleasi norme de viata. Prin participarea la comunitati copilul reuseste sa paseasca dincolo de
”pragul casei” in conditii de siguranta .El se afla printre semeni.
Aici relatiile se afla mai putin afectivizate si au detasarea unei comunicari sociale. Este un spatiu in care
copilul poate experimenta o imagine de sinemai realista si poate stabilii relatii pe care el insusi sa le
gestioneze. Tot prin comunitate, copilul poate adera la un model de grup.
Comunitatea cu ceilalti ii ofera forta, stabilitate, siguranta.
Pentru a colabora, oamenii invata sa comunice iar prin comunicare reusim sa stabilim relatii.
Cultivare unei relatii de parteneriat afectiv intre gradinita- scoala – familie si societate in sprijinul educatiei
si cresterii copilului constituie cheia succesului viitor in adaptarea si integrarea scolara, este primul pas catre
o educatie deschisa, flexibila si dinamica a personalitatii copilului.

Bibliografie:

-coord, F. Speranta “Acasa” la gradinita! (2010) Ghid pentru parinti coord, Institutul de stiinte ale educatiei,
Bucuresti
-Dumitrana,M. Copilul,familia si gradinita, Ed, Campania, Bucuresti,2000
-Pro Educatia, revista de specialitate a invatamantului mehedintean, E d. Stef, Drobeta Turnu- Severin
-Site-ul Didactic,ro

734
 PARTENERIATUL GRĂDINITEI CU ALTE MEDII EDUCAŢIONALE (FAMILIE,
ŞCOALĂ SI COMUNITATE)

EDUC. COVACI ELENA

CHENDE RAMONA
GRAD. CU P.P. PITICOT, CEHU SILVANIEI

Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul familia ,grădiniţa, şcoala, întreaga societate, iar
cooperarea acestora apare logică, strigentă.În înţelesul cel mai larg , educaţia este un proces care începe chiar
când individul se desprinde biologic de mamă şi se încheie odată cu viaţa. Sarcina fundamentală a educaţiei
este aceea de a forma oameni capabili să se integreze social, sa-şi asume responsabilităţi în cadrul diferitelor
grupuri din care fac parte. De aceea trebuie să-i dăm copilului viziunea lumii pentru care îl pregătim , spre a-i
permite să se orienteze spre viitor.
Procesul de integrare în societate începe in familie din timpul copilăriei mici , când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului.Mediul familial este primul mediu
educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţa îi marchează esenţial dezvoltarea ca
individ.Legătura copilului cu familia este din această cauză , extrem de puternică şi din multe puncte de
vedere de neinlocuit.Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie, tot în
familie copilul îşi însuşeşte limbajul, îsi formeaza cele mai importante deprinderi de comportament. În
realizarea acestor sarcini , modelul parental ajută cel mai mult , părinţii oferind copilului exemple de
comportamente în diferite contexte.
Activitatea educativă ce se realizează în grădiniţă nu poate fi separată , izolată de alte influenţe
educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales de cea din familie, ea trebuie să se manifeste permanent
ca o acţiune coerentă , complexă şi unitară.
Parteneriatul dintre grădiniţă ţi familie reprezintă o primă experienţă relaţionară şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Îniţierea părinţilor în problemele specifice
educaţiei copiilor se face prin diverse metode şi procedee alese cu mult tact de către educatoare. În cadrul
parteneriatului cu părintii am inclus activităti prin care părinţii au fost încurajaţi să participe la diferite actiuni
desfaşurate in grădiniţă.În acest fel , părintii au posibilitatea să vadă ce activităţi se desfăşoară în grădiniţă, să
recunoască şi să aprecieze munca educatoarei. Un accent deosebit l-am pus pe participarea părintilor la
activităti deschise organizate la grupă, acest gen de activităţi permite părinţilor să-ţi aprecieze singuri
copiii.Serbările organizate cu diferite ocazii au şi ele o importanţă deosebită în cunoaşterea de către părinţi a
copiilor lor, a aptitudinilor pe care aceştia le au.Un rol important ăn cadrul parteneriatului grădinitei cu familia
îl au lectoratele cu părinţii, in cadrul acestor întâlniri cu părinţii am organizat expoziţii cu lucrări ale copiilor,
am pus la dispozitia acestora portofoliile copiilor , in acest fel părintii au avut posibilitatea să vadă întreaga
activitate a copiilor lor.
O importanţă deosebită in realizarea obiectivelor propuse in parteneriatul cu părintii este modul de
comunicare al educatoarei cu aceştia, felul în care implică părinţii in activitatea din grădiniţă.Desfăşurând in
acest mod activitatea instructiv-educativă di grădiniţă , cu participarea efectivă a familiei îi dăm acesteia
posibilitatea să vadă în grădiniţă nu doar o supraveghere a copilului ci şi desfăsurarea unui proces educativ-
creativ , bine organizat.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe , de competenţe şi valori între toţi
adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul
educaţional să se extindă şi către comunitatea care le include. Am realizat parteneriate educationale cu şcoala,
biserica, politia, pompieri etc.În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii , iar
activităţile desfăşurate să fie în beneficiul acestora.

735
 Legătura copilului preşcolar cu şcoala se realizează foarte bine prin parteneriatul grădiniţă-şcoală.
Având în vedere că grădiniţa şi şcoala reprezintă două trasee educative succesive , dar părţi ale unui proces
care trebuie să rămână în ansamblu unitar , legătura dintre aceste două instituţii se cere întărită pentru ca
trecerea de la una la cealaltă să asigure continuitatea proiectelor şi finalizarea lor adecvată. Cele mai relevante
oportunităţi de întâlnire dintre cele doua medii educaţionale , pe care le-am valorificat în cadrul parteneriatului
grădiniţă- şcoală, privesc:
- Vizitarea unei şcoli în vederea cunoaşterii de către copiii preşcolari a acestei instituţii
- Vizitarea de către copiii clasei pregătitoare a grădiniţei pentru a le împărtăşi copiilor de aici primele lor
experienţe din viaţa de şcolar,
- Organizarea unor serbări comune care să le ofere copiilor din grădiniţă si şcolarilor mici posibilitatea
stabilirii unor legături interpersonale capabile să-i ajute pe cei mici să se integreze mai uşor în mediul şcolar
- Realizarea unor activităţi metodice comune pentru educatoare şi învăţători
Copilul trebuie ajutat să pătrundă în şcoală cu optimism , cu încredere în sine şi în ceea ce îi poate oferi
mediul şcolar.Prin crearea parteneriatelor grădiniţă- familie-comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare
mai bogat , între participanţi se formează relaţii pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii
sociale.

Bibliografie. Revista ,,Laborator preşcolar”, Bucuresti , 2011

736
 EDUCATIA FARA FRONTIERE “ RELATIA GRADINITA, SCOALA, FAMILIE SI
SOCIETATE”
Florina Cozac
Profesor de Educatie Fizica
Liceul cu Program Sportiv” Bihorul”, Oradea, jud. Bihor

Necesitatea abordării relatiei dintre : gradinita, şcoală, familie şi comunitate atrage după sine o mare
colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi
canalizate asupra COPILULUI.

I.Grădinița se conduce după reguli scrise unanim acceptate de societate şi avizate de specialişti în
educaţie: programe, curriculum, manuale şcolare, auxiliare didactice, materiale didactice, etc. Grădiniţa este
spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici fiind foarte importantă
funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de congeneri. Pentru mediul sătesc,
grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o comunitate închegată, dar ea are un
important rol de asigurare a unui start şcolar bun. Totuşi şi la sat, acolo unde copilul petrece foarte mult timp în
grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa răspunde deci unor funcţii educative foarte
diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine
seama de aceasta.Părinţii sunt cei care vor sta alături de educatoare la formarea şi dezvoltarea copiilor lor,
rolul lor nu va fi înlocuit de educatoare, ci aceasta vacompleta ştiinţific ceea ce părintele nu poate sau nu are
abilitatea respectivă de a putea asigura copiilor ceea ce au nevoie.
II. Scoala Rolul scolii in formarea personalitatii este unul foarte important deoarece scoala te invata sa
socializezi si sa-ti dezvolti spiritul de competitive, ajuta la conturarea caracterului si de asemenea te ajuta sa iti
cunosti si sa-ti depasesti limitele intelectuale.Scoala ajuta individul sa isi controleze impulsurile si sa-si
gaseasca echilibrul interior in functie de comunitatea in care este integrat. Scoala are un rol hotarator in
formarea unei culturi de baza care mai tarziu va contrbui mult la alegerea unui drum in viata. Pe langa rolul
educativ scoala formeaza caractere si ajuta la integrarea in societate a unui individ; cu alte cuvinte scoala are un
rol important in formarea personalitatii unui individ.
III.Familia

Părintele pentru copil constituie primul lui contact cu lumea înconjurătoare, reprezentând modelul de
viaţă şi conduită. El influenţându-i dezvoltarea psihică în mod decisiv în primii ani de viaţă ai copilului. S-a
crezut multă vreme că instituţiile de învăţământ poartă întreaga responsabilitate a educării copilului, familia
fiind doar beneficiarul acestei acţiuni. Familia nu poate fi parte separată în acest context, rolul părinţilor nu
încetează odată cu intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se schimbă doar modalitatea de abordare a
copilului, în raport cu noul său statul şi în deplină concordanţă cu ceea ce se întâmplă în mediul educaţional.

737
Relaţiile dintre părinţi se răsfrâng asupra copilului şi involuntar el este cel care are de câştigat sau de pierdut în
formarea sa.

IV.Societatea Prin participarea la comunitate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în
condiţii de siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin
afectivizate şi au detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de
sine mai realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze.
Tot prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Mediul social oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor native ale
individului; putem spune că unei diversităţi genetice îi corespunde o infinitate de posibilităţi oferite de mediu.

Relatia grădiniţă – scoala- familie - societate se refera la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă, scoala şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii

Bibliografie

• Dr.Speranta Farca, 2010, Ghid pentru parinti” Acasa la gradinita”,Institutul de Stiinte ale Educatiei

738
 ŞCOALĂ, FAMILIE, COMUNITATE - ÎMPREUNĂ REUŞIM

Prof. Cozma Onesim Sandu

Liceul Teologic Penticostal Betel Oradea

Alături de şcoală care asigură maxima comunicare între generaţii, familia şi comunitatea au o deosebită
valoare în formarea personalităţii copilului. Fiecare om vine pe lume cu o anumită zestre nativă, apoi graţie
climatului afectiv din familie, copilul cunoaşte lumea din jur printr-un permanent dialog cu cei mari, învaţă şi
poate să iubească, comunică, se ghidează după anumite modele, imită diferite acţiuni până îşi formează
propriile valori, propriile principii despre lume, despre viaţă.
În relaţia şcoală - familie - comunitate trebuie să existe relaţii de respect, de acceptare reciprocă, de
simpatie şi admiraţie, nu de suspiciune, nedumerire sau iritare şi provocare. Relaţiile dintre şcoală, elevi,
familiile acestora şi comunitate trebuie să fie bazate pe contact şi colaborare, pe transmitere de informaţii şi
prezentare a unor stări de lucruri, de influenţe pozitive asupra comportamentelor elevilor, pe trăiri afective şi
emoţionale reciproce în diferite forme de manifestare.
Pentru atingerea unui nivel de calitate ridicat în eficientizarea relaţiei şcoală - elev - familie -comunitate,
este necesar de abordat un stil empatic de comunicare între părţi ce trebuie transpus în psihologia mentală a
elevului astfel încât să se producă o apropiere între părţi, păstrând însă o neutralitate necesară şi un echilibru
constant şi permisiv.
Au existat întotdeauna educatori excelenţi şi părinţi iubitori, care nu şi-au pus probabil atâtea probleme
şi totuşi au reuşit foarte bine; dar poate că acest lucru era mai uşor într-o lume foarte statornică, în care tradiţia
avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generaţie sau două, relaţiile dintre părinţi şi
copii, dintre adulţi şi tineri, apare mai vădită în consideraţia pentru copil ce "are semnificaţia de recunoaştere
intimă şi profundă a valorii persoanei copilului şi de încredere în potenţialul lui de dezvoltare.
În cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educaţional se impune tot mai mult implicarea
cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie. Rolul
cadrelor didactice nu se reduce doar la educaţia la catedră sau în clasă, ci presupune o astfel activitate în fiecare
relaţie cu elevii şi familiile acestora, desfăşurând o muncă de dezvoltare, de conducere şi de îndrumare. O
relaţie eficientă cadru didactic – părinte presupune, printre altele, o ascultare activă, implicarea familiei în
acţiunile extraşcolare ale copilului, cultivarea şi practicarea toleranţei faţă de un punct de vedere diferit.
Cooperarea activă a şcolii şi a învăţătorilor cu ceilalţi factori educaţionali – familia, comunitatea locală,
mass-media, biserica, organizaţii nonguvernamentale – trebuie să conducă la realizarea unor parteneriate
viabile, de natură să permită o abordare pozitivă a problemelor diverse ale tinerilor elevi. Şcoala trebuie să
găsească formele optime prin care cei implicaţi în acest proces de educare să poată gestiona resursele umane, să
aibă cunoştinţe de psihologie şi pedagogie, să se poată adapta rapid la managementul schimbărilor din
societatea actuală. Totuşi, rolul important, cel puţin acum, îl are şcoala, cadrele didactice, învăţătorul care, prin
activităţile elaborate, pot dezvolta la elevi norme şi conduite sociomorale, pot dezvolta abilităţi şi conduite
morale şi civice, în contextul european actual.
În acest sens, şcoala poate participa şi interacţiona dezinteresată cu familiile elevilor, poate iniţia
activităţi utile în şcoală sau în afara acesteia, sprijină actorii implicaţi pentru a se cunoaşte pe sine şi pentru a
înţelege normele moral - civice, poate îmbunătăţi calitatea vieţii şi performanţele elevilor, poate forma abilităţi
de gândire independentă şi critică etc. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea copilului cu ceilalţi
copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative (extracurriculare) şi cu privire la activităţile
opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii.
Lecţiile cu accentuat caracter practic, care obligă la observaţie, la intervenţie personală, dar şi la
cooperare plac şi descătuşează energiile mintale şi sufleteşti. Limbile se dezleagă cu uşurinţă şi bucuriile
reuşitelor vor fi evidente.
Prin prezentarea unor modele comportamentale, pe cât posibil într-o comunitate, veţi observa
îmbunătăţirea rezultatelor şcolare şi o însuşire mai bună a valorilor morale. Una este să le vorbeşti despre cele

739
mai importante funcţii în comunitate (primar, preot, poliţist etc.) şi alta este să vorbească ei însuşi cu oamenii
care reprezintă aceste funcţii.
Îi învăţăm pe copii să nu fure, să nu lovească, să nu mintă, dar nu i-am dus niciodată la o secţie de
poliţie să concretizeze consecinţele actelor negative. Le-am spus cum să-şi păstreze sănătatea, dar nu le-am
arătat un spital şi ce dureros este să fi bolnav. O să constataţi nu numai respectarea regulilor de igienă pentru a
nu se îmbolnăvi, dar şi dorinţa de a deveni omul care salvează vieţi – doctorul.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio - moral trebui urmărit
implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Activităţile desfăşurate au rolul apropierii de aceste
instituţii, a comunicării directe şi a unui schimb de impresii şi păreri. Se va constata că elevii participă cu
interes şi chiar se vor pune în situaţii de viaţă adevărate (de ex. primar, poliţist, preot, doctor, etc.)
Sensibilizarea reprezentanţilor comunităţilor locale cu privire la problemele şcolii reprezintă o
dimensiune deosebit de necesară pentru realizarea obiectivelor parteneriatului; şi aceasta deoarece orice
abordare abruptă, resimţită ca o ingerinţă autoritară în problemele comunităţii este şi va fi sortită eşecului; în
plus orice acţiune de dezvoltare nu este eficientă dacă nu este înţeleasă şi preluată ulterior de comunitate.
Exemple de prezentare a modelelor comportamentale sunt multe, ca dascăl, modelator de suflete trebuie
să doreşti să creezi acea comuniune familie – şcoală – comunitate, în primul rând fiind sincer cu tine însuţi şi cu
ceilalţi în tot ce faci şi ce grăieşti, fiind dispus să înveţi mereu, alergând alături într-o cursă pentru cunoaştere,
către un ţel.
Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care schimbările s-au accelerat simţitor, într-o societate a
opţiunilor individuale şi sociale multiple, marcată de o multitudine de tranziţii, de naturi diferite. Educaţia este
somată să răspundă provocărilor unei lumi a societăţilor şi indivizilor în derută, o lume în care s-au pierdut şi se
pierd repere, sisteme de referinţă, iar sistemele etice se află în criză. Ea trebuie să construiască drumuri noi
pentru speranţă, prin formarea unor cadre cât mai flexibile, a unor capacităţi şi comportamente capabile să facă
faţă schimbării permanente şi să adapteze elevul la incertitudine şi complexitate. Şcoala este chemată să
contribuie decisiv la reconstrucţia spirituală, la redefinirea unor noi sisteme de valori.
În prezent România cunoaşte o încercare de redefinire a rolului social al educaţiei, în contextul unui
”parteneriat pentru educaţie”, un dialog deschis, lucid, responsabil, între toţi factorii educaţionali (familie,
Biserică, şcoală, comunitate locală). Şcoala se deschide spre mediul comunitar şi se fac propuneri de realizare a
osmozei şcoală - comunitate (şcoala în comunitate şi comunitatea în şcoală), în perspectiva înţelegerii şcolii ca
un centru cultural şi civic, centru complex de învăţare la îndemâna tuturor, tineri şi mai puţin tineri.

Bibliografie:
• Agabrian Mircea, „Parteneriate familie – şcoală - comunitate”, Editura Institutul European, Iaşi,
2005;
• Baran Pescaru Adina, „Parteneriat în educaţie: şcoală - familie - comunitate ”, Editura Aramis,
Bucureşti, 2004;
• Chiru Mihaela, „Cu părinţii la şcoală – ghid pentru profesori”, Editura Humanitas Educaţional,
Bucureşti, 2003.

740
 EDUCAȚIA FĂRĂ FRONTIERE!
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ - ȘCOALĂ - FAMILIE- SOCIETATE

PROPUNĂTOR: Prof. CRĂCIUN OANA

GRĂDINIȚA „MOTANUL ÎNCĂLȚAT” GALAȚI

„Eu sunt copilul. Tu ții în mâinile tale destinul meu. Tu determine, în cea mai mare măsură, dacă
voi reuși sau voi eșua în viață! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte sprefericiore. Educa-mă,
te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume!” din Child’s Appeal

Într -o societate în care se dorește binele, progresul, bunăstarea cetățenilor ei, toate acțiunile sunt
duse la îndeplinire printr-un efort unanim conjugat al factorilor care pot, trebuie și pot interveni. Omul este
în permanentă interacțiune cu factorii sociali ai existenței sale. În această interacțiune, el asimilează
normele și valorile societății, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană.
Prin aceasta, el este pregătit pentru viața socială, pentru asumarea unor roluri și responsabilități. Acest
proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viată, în cadrul unor forme specifice de activitate
socială și în cadrul specific al unor instituții sociale: familia, grădinița, școala, instituțiile culturale, dar și
împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare și influențare.
Relaţia dintre factorii principali ai mediului educativ este dinamică, într-o permanentă construcţie.
Educaţia, ca fenomen social şi general uman de transmitere a experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a
culturii către generaţiile de copii, în scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate, are diverse forme,
direcţii şi idealuri. Alături de familie, grãdiniţași școala continuă pregătirea copilului pentru viaţă, aceşti
factori trebuind să conlucreze armonic. Complexitatea sporită a societăţii actuale a dus la diferenţierea
factorilor educativi.
Dezvoltarea personalităţii copilului şi a formării lui în conformitate cu idealul educativ, social şi
personal este influenţată de diferenţele de ordin economic, social, cultural, care există în familii. Condiţiile
de viaţă ale copilului sunt influenţate de comportamentul părinţilor. Părinţii, preşcolarii şi ceilalţi membri
ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul copiilor o comunitate de
suport care începe să funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea actului educativ, nu doar o
simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de relaţii publice.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional. El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între
factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se desfăşoară permanent şi împreună cu actul educaţional propriu-zis. El se
referă la cerinţa că proiectarea, decizia, acţiunea şi evaluarea în educaţie să fie realizate prin cooperarea şi
colaborarea dintre instituţii, influenţe şi agenţi educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
• instituţiile educaţiei: familie, grădiniţă, şcoală şi comunitate;
• agenţii educaţionali: copii, părinţi, cadre didactice, specialişti în rezolvarea unor probleme educaţionale
(psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuţi, etc.);
• membrii comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării şi dezvoltării copilului (medici, factori de
decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei, etc.) ;
• influenţe educative exercitate la anumite momente asupra copilului;
• programe de creştere, îngrijire şi educare a copilului;
• forme de educaţie în anumite perioade.
Familia constituie cea mai veche instituție creată de om de-a lungul existenței sale istorice. Famila
semnifică „nucleul social” sau „celula societății”. Reprezintă o formă de comunitate umană ale cărei relații
între membrii săi permit continuitatea speciei umane și evoluția societății. Este micromediul social în care
începe socializarea individului. Este principala sursa care oferă omului modele generale de comportament
social. Privită ca nucleu social este prima care influentează dezvoltarea omului.
Părinţii pot influenţa comunitatea ca indivizi sau ca membri ai unui grup. Ei pot contribui la
dezvoltarea comunităţii şi la fixarea prioritătilor sociale. În momentele diferite ale creşterii, dezvoltării,
devenirii fiinţei umane, fiecare dintre aceste instituţii sociale (familia, grădiniţa, şcoala şi comunitatea) are
un rol important. Mai mult, astăzi este determinantă nevoia unui parteneriat educaţional între acestea, în
favoarea unei educaţii eficiente pentru individ şi societate.
741
 Funcția de părinte este o „meserie” și, ca oricare meserie trebuie învățată. Noțiunea de părinte nu
poate exista separat de cea de copil/ urmaș, după cum noțiunea de educator nu poate exista separat de cea
de educat.
Comunicarea părinte - copil este esenţială în demersul educaţional şi trebuie să fie bazată pe
deschidere, încredere reciprocă şi respect de sine şi faţă de ceilalţi.
Părinții trebuie să devină conștienți de influența pe care o exercită prezența lor în viața copilului, să
fie convinși că educația ce trebuie dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cea precedentă,
că societatea viitoare va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie să fie pregătit corespunzător.
Grădiniţa eficientizează realizarea unui parteneriat cu copiii prin valorizarea şi respectarea identităţii
sale cu familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic cu toate resursele
educative ale societăţii, pe căre le identifică, le implică şi le foloseşte în activitatea educativă. Identificând
şi valorificând dimensiunea personală a individului, se are în vedere însă nevoia valorizării şi aprecierii
familiei ca un mediu primordial şi afectiv necesar societății. Familia trebuie sprijinită şi nu înlocuită în
educarea tinerei generaţii. Şi pe parcursul vârstelor şcolare familia rămâne mediul afectiv cel mai viabil de
securitate şi stimulare.
În conformitate cu Convenția pentru Drepturile Copilului și apelând la principiul nondiscriminării,
drepturile copiilor trebuie respectate indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie a părinților, a
copiilor sau reprezentanților săi legali, indiferent de originea lor națională, etnică sau socială, de situația lor
materială, de incapacitatea lor, de nașterea lor sau de altă situație.
Integrarea copiilor cu cerințe educative speciale în programul grădiniței este facilitată de realizarea
parteneriatului între părinți și grădiniță. Părinții pot fi parteneri în educație pentru că ei dețin mai multe
informații despre copiii lor. Educația părinților și consilierea au un rol important în integrarea copiilor cu
CES în grădiniță.
Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia , arătând părinților noi căi spre educație
în beneficiul copiilor. Ea constituie instituția cu un mediu social educativ impregnat în probleme de natură
psihologică și de dezvoltare care îi conferă un rol deosebit de formativ.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.
Ca mediu școala se deosebește de familie prin:
• programul său progresiv – educativ;
• solicitarea mai expresivă a copilului de a se exprima și a acționa, de a înțelege și a gândi, percepe,
simți ceea ce se impune prin activități și materiale ilustrative cu care opereazăcadrele didactice.
Însă responsabilitatea dezvoltării copilului în primele etape ala vieții, revine în primul rând familiei
sale. Chiar și atunci când instituția școlară oferă programe foarte bune, ea nu poate contracara experiențele
negative acumulate de copil în familia sa. Ceea ce învață copilul în instituția școlară , pierde din eficiență și
importanță, rezultatele fiind considerabil scăzute dacă părinții nu valorifică programele desfășurate în
grădiniță și școală.Familia grădinița și scoala sunt cei trei factori care modelează personalitatea copilului.
Ele trebuie să conlucreze, nu să meargă în direcții opuse.
Relația armonioasă dintre grădiniță, familie și școală duce la realizarea obiectivului învățământului
preșcolar și cel școlar, acela de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea în plan fizic, intelectual și
social a copilului, pregătindu-l pentru o cât mai bună adaptare la activitatea școlară și pregătindu-l pentru
viață în general.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
Colaborarea dintre instituţiile de învăţământ, familie și societate presupune o comunicare efectivă și
eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba despre interesul copilului. Cooperarea
părinţilor cu instituţiile de învăţământ și reprezentantii comunității locale este eficientă şi benefică tuturor
factori, în condiţiile în care comunicarea este reală, în funcţie de dimensiunea sa umană.

742
 Prin deschiderea spre o educație fără frontiere, prin crearea parteneriatului grădiniţă - școală -
familie - comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi se creează relaţiile
pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

743
 COLABORAREA DINTRE ȘCOALĂ ȘI FAMILIE
Prof. Liliana Creangă
Şcoala Gimnazială “Miron Costin” Bacău

Motto: “Orice sistem de educaţie, oricât ar fi de savant, rămâne neputincios dacă de

izbeşte de indiferenţă, de opoziţie sau de opinii divergente din partea părinţilor.” (A. I. Makarenko)

Educaţia, ca acţiune socială organizată, presupune mai mulţi factori educaţionali: familia,
grădiniţa, şcoala, instituţiile cultural-educative, mass-media, etc., care exercită influenţe fără
încetare.
Dintre aceştia, familia, grădiniţa şi şcoala reprezintă pilonii educaţiei , factorii cei mai
importanţi care îşi aduc aportul la devenirea fiecărui individ.
Parteneriatul şcoală-familie constă în realizarea unor acţiuni comune, în care şcoala are
dreptul la iniţiativă şi coordonare. O şcoală eficientă realizează un parteneriat cu elevul prin
valorizarea şi respectarea identităţii sale cu familia, prin recunoaşterea importanţei familiei şi a
comunităţii în care se dezvoltă copilul.
Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care copilul să se
adapteze rapid si eficient la societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, şcoala nu poate înlocui
restul instituţiilor care au misiunea de formare a tinerilor , cu o conduită civilizată. Educaţia copiilor
în şcoală nu are sorţi de izbândă fără o colaborare strânsă cu alţi factori activi implicaţi in procesul
instructiv-educativ. Între aceştia, familia are un rol foarte important în ajutorul pe care trebuie să îl
dea şcolii. Oricine lucrează în învăţământ observă cu uşurinţă cum familia nu mai poate realiza
socializarea primară prin care copilul să-şi interiorizeze valorile civice fundamentale. De
asemenea, se constată în ultima vreme o uşoară depărtare a familiei de şcoală, o scădere a
interesului părinţilor pentru rezultatele şcolare. Părinţii sunt îngrijoraţi de viitorul copiilor lor, dar, în
acelaşi timp nu mai au răbdarea necesară să le acorde atenţie, să se ocupe de ei, să le fie
aproape, din diverse motive: unii fiind ocupaţi cu serviciul, alţii fiind departe de aceştia (categoria
celor plecaţi la muncă în alte ţări). Acest lucru trebuie să constituie un semnal de alarmă pentru toţi
cei chemaţi să asigure educarea şi formarea tinerei generaţii. În acest context, se impune o
reconsiderare a relaţiei familie-şcoală. Aceasta nu trebuie sa fie semidirecţională, adică redusă la
simpla informare a părinţilor asupra rezultatelor la învăţătură. Şcoala trebuie să convingă familia
prin toate mijloacele care-i stau la dispoziţie, ca ea sa devină un participant activ în procesul de
instruire-educare.
Experienţa didactică m-a convins că în activitatea cu părinţii este indicat să se lucreze
diferenţiat în funcţie de pregătirea lor intelectuală, cât şi de temperamentul fiecăruia. De
asemenea, m-a preocupat permanent crearea unei „punţi” de legătură, de comunicare şi
cooperare între şcoală şi familie pentru ca elevul să obţină rezultate deosebite în toate planurile
dezvoltării sale. Colaborarea mea cu familia
s-a concretizat într-un program comun de activităţi ale şcolii cu aceasta. Am inclus lectorate cu
părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare. Consider că părinţii
trebuie să vadă în învăţător un prieten, un colaborator, un om adevărat care să-i poată ajuta în
educaţia şi formarea copilului. Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile-problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să
conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor.
Câteva dintre formele de manifestare a colaborării dintre familie şi şcoală sunt:
a) caietele speciale de corespondenţă cu părinţii în care elevul consemnează de câte ori este
cazul toate situaţiile privind disciplina, situaţia la învăţătură, anumite modificări de program; este
un auxiliar practic de menţinere a unei legături permanente între şcoală şi familie. De asemenea,

744
solicit şi părinţilor să semneze toate consemnările primite şi atunci când e cazul, să consemneze
anumite situaţii despre copilul lor, pe care ar trebui să le cunoască şi învăţătorul.
b) lectoratele cu părinţii care prin modul de organizare, tematică, structură şi finalitate pot
deveni o adevărată şcoală a părinţilor. Au fost dezbătute teme de larg interes pentru părinţi, cum
ar fi: „Răsfăţul la copil”, „Copilul cu ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder), „Autoritate,
indulgenţă şi inacceptare”;
c) vizitele în familie care oferă învăţătorului date importante privind situaţia din familie,
climatul familial, condiţiile materiale de care dispune, dar şi informarea părinţilor cu privire la
activitatea de instruire a elevului;
d) note informative, scrisori către părinţi, care să releve rezultatele obţinute de elevi, eşecuri,
corigenţe, dar şi scrisori de felicitare cu ocazia manifestării deosebite a elevului în situaţii diferite:
concursuri, lecţii deschise, cercuri pedagogice;
e) adunările (şedinţele) cu părinţii care se desfăşoară periodic şi care urmăresc dezbaterea
tuturor aspectelor ce vizează personalitatea copilului aflat în proces de formare, exprimarea unor
opinii, dileme la care părinţii îşi pot găsi răspuns;
f) Participarea la toate activităţile educative împreună cu copiii serbări, concursuri,
spectacole, festivaluri); implicarea părinţilor în realizarea costumaţiilor, a recuzitei necesare,
decoruri, precum şi participarea la diverse activităţi extraşcolare: excursii, vizite, expoziţii,
concursuri de dans,
g) Sărbătorirea în comun a unor evenimente importante din viaţa copiilor: Serbarea
abecedarului, aniversări, onomastici, sărbătorirea Zilelor Scolii;
h) Consilierea părinţilor interesaţi privind tehnici de învăţare eficientă, depăşirea şi rezolvarea
situaţiilor de criză, etc.
Colaborarea eficientă dintre şcoală şi familie bazată pe respect ridică în ochii şcolarului
atât prestigiul învăţătorului cât şi autoritatea părinţilor. Reuşita educaţiei în familie este
condiţionată foarte mult de colaborarea familiei cu şcoala. Perfecţionarea parteneriatului şcoală-
familie şi crearea unui climat favorabil cooperării poate crea terenul propice unui învăţământ
eficient care să dezvolte responsabilitatea, creativitatea viitorului adult.
În concluzie, trebuie menţionat faptul că toţi factorii educaţiei trebuie să formeze un
sistem , deoarece fiecare este dependent de acţiunea celuilalt. Numai o colaborare fructuoasă a
tuturor factorilor implicaţi şi o completare permanentă a acestora în acţiunile educative întreprinse
pot conduce la atingerea ţelului comun: dezvoltarea personalităţii elevului de azi pentru formarea
omului de mâine.

Bibliografie:
• Albu, G. – Introducere într-o pedagogie a libertăţii, Iaşi, Ed. Polirom, 1998
• Cucoş, Constantin – Pedagogie, Iaşi, Editura Polirom, 2002
• Vrăjmaş, Anca – Consilierea Părinţilor, Iaşi, Editura Polirom, 2001.

745
 Factorii importanți în dezvoltarea personală a copiilor și tinerilor

Prof. Crețan Iozefina Simona

Liceul cu Program Sportiv Târgu-Jiu, Gorj

Rolul cel mai important în dezvoltarea personală a copiilor sunt părinții. Ei sunt primii
care oferă sprijin, încurajare și susținere copiilor pentru ca aceștia să-și folosească în mod
eficient resursele, de a se autocunoaște. Părinții contribuie la creșterea stimei de sine,
încrederii în sine, dezvoltarea abilităților de comunicare și relaționare, dezvoltarea
capacității de control și gestionarea emoțiilor. Atitudinea celor din jur, a părinților, fraților,
prietenilor, profesorilor contribuie la formarea unei imagini de sine realiste. Există părinți
care au așteptări prea mari din partea copilului lor și care greșesc fecvent etichetând copilul,
impunând cerințe exagerate în raport cu posibilitațile lor. În acest caz, se observă o
denaturare a imaginii de sine, scăderea stimei de sine și cum întreaga personalitate a
copilului se poate devaloriza. Tinerii care au stimă de sine scăzută trebuie sa îsi
conștientizeze calitățile și competențele, să se valorizeze. În acest caz este foarte important
să își conștientizeze aptitudinile și că pot obține performanțe într-un anumit domeniu. Pentru
a obține performanțe tinerii au nevoie de sănătate, învățare, motivație, sprijinul părinților și
cadrelor didactice.
Dacă tânărul nu are capacitatea de observație dezvoltată riscă să rămână la un nivel
mediocrut toată viața. Fără capacitatea de observație, este aproape imposibil să își poată
dezvolta orice altă capacitate de care are nevoie în viață.
Familia, instrumentul de interacțiune cu mediul social, reprezintă locul în care copilul
se dezvoltă și se formează pentru viață. Familia oferă liniște, siguranță, afecțiune deci este
mediul prielnic pentru o dezvoltare echilibrată.
Familia are datoria de a facilita adaptarea copilului la condițiile impuse de societate.
Este de înțeles că nu numai familia și școala reprezintă instrumente de educație ci și
internetul, televizorul, calculatorul, mediul în care își desfășoară activitatea reprezintă forme
de educație nonformală și informală.
Pentru dezvoltarea personalității tânărului este necesar ca în familie să se cultive
sentimentul dreptății, iubirii, respectului față de membrii ei și față de cei cu care
interacționează zilnic. Tânărului trebuie să i se asigure în familie securitate și protectie
pentru formarea și dezvoltarea sa atât fizică cât și psihică. Educația dobândită în primii ani
de viață marchează destinul fiecărui copil. Copilul are nevoie de o dezvoltare echilibrată
educându-l și sprijinindu-l. Copilul instruit știe să fie empatic și asertiv știe să-și rezolve
propriile conflicte interioare știe care-i sunt idealurile și propriile-i vise. Copiii care a
participat la activități în cadrul școlii cât și în afara ei și care au luat contact cu comunitatea,
au învățat să se comporte responsabil, acceptând regulile impuse de societate. Copilul
trebuie pregătit pentru o viață în continuă schimbare și sprijinit să-și dezvolte abilitatea de a
gândi critic, de a pune întrebări și de a găsi soluții creative. Dezvoltarea copiilor și a tinerilor
pe plan personal rămâne preocuparea permanentă a familiei, școlii și societății.

746
 IMPORTANTA COLABORARII FAMILIE SCOALA SOCIETATE

Prof Cretu Aneta Cornelia G.P.N Ion Creanga Bals

Scoala si familia urmaresc acelasi scop educativ formarea copiilor spre a deveni oameni multilateral
dezvoltati.
Pentru realizarea acestui scop unic este necesara unitatea de actiune, concordanta dintre mijloacele
specifice de influentare folosite de aceste doua institutii sociale.
Scoala este interesata sa colaboreze cu familia, sa-si faca din ea un aliat, pentru ca actiunea sa educativa
sa fie mai profunda si de durata. Colaborarea scolii cu familia este necesara si in vederea unei informari
reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui.
In convorbirea cu parintii, profesorul (invatatorul) trebuie sa dovedeasca mult tact. Sa aiba atitudinea unui
prieten, nu a unui sef care da ordine. Sa fie apropiat, sa gaseasca argumente potrivite si temeinice, ca parintii
sa le accepte fiind convinsi de utilitatea lor, dar sa nu renunte la convingerile sale daca acestea sunt bine
intemeiate. Cadrul didactic se va interesa de modul cum este respectat regimul de zi al copilului, cum este
ajutat acesta la invatatura, daca are create conditii bune de pregatire a temelor, cum se comporta copilul fata
de parinti, frati, bunici cum se comporta acestia fata de el, ce influente pozitive si negative se exercita asupra
lui, cu ce se ocupa in timpul liber, ce prieteni are, cum se odihneste si cum se hraneste, care este starea
sanatatii lui, ce interese manifesta.
În general, toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la
activităţile şcolare. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă
aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală asupra educaţiei copiilor.
Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat
autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. De altfel, în contextul
actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot
mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar avâdn în vedere şi faptul că
mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări
evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară.
Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări.Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu
identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru
şcoală, părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un
cadru pentru o continuă reevaluare.
Spre a ajuta eficient pe copii, parintii trebuie sa tina legatura cu scoala, spre a se informa despre
rezultatele muncii si despre comportarea lor la scoala. Unele informatii despre aceste situatii le pot obtine
parintii prin consultarea carnetului cu note al elevului sau din relatarile despre activitatea lui la scoala si
modul cum a fost ea apreciata de profesori, dar mult mai utile sunt informatiile pe care le primesc parintii de
la cadrele didactice.
Accelerarea transformarilor sociale, democratice, emanciparea femeii, modificarea statutului copilului,
dispersia familiei, incercarea de a restitui prestigiul educatiei familiale, progresele sociologiei si psihologiei,
precum si alte cauze au dus la intelegerea faptului ca orice sistem de educatie ramane neputincios daca se
izbeste de indiferenta sau de opozitia parintilor. Scoala capata astfel o misiune suplimentara.
Au existat intotdeauna educatori excelenti si parinti iubitori care nu si-au pus probabil atatea probleme si
totusi au reusit foarte bine, dar poate ca acest lucru era mai usor intr-o lume foarte statornica, in care traditia
avea ultimul cuvant. Modificarea pe care au suferit-o, in curs de o generatie sau doua, relatiile dintre parinti
si copii, dintre adulti si tineri, apare mai vadita in consideratia pentru copil.
Un raport asupra relatiilor dintre scoala si familie in tarile Comunitatii Europene, bazat pe
cercetari comparative, documentare si empirice enumera patru motive pentru care scoala si familia se
straduiesc sa stabileasca legaturi intre ele:
- parintii sunt juridic responsabili de educatia copiilor lor;

747
 - invatamantul nu este decat o parte din educatia copilului, iar o buna parte a educatiei se petrece in afara
scolii;
- cercetarile pun in evidenta influenta atitudinii parentale asupra rezultatelor scolare ale elevilor, in special
asupra motivatiilor invatarii, precum si faptul ca unele comportamente ale parintilor pot fi favorizate datorita
dialogului cu scoala;
- grupurile sociale implicate in institutia scolara (in special parintii si profesorii) au dreptul sa influenteze
gestiunea scolara.
Moduri de participare a părinţilor
Părinţii elevilor dintr-o clasă formează rareori un grup omogen şi nu dispun toţi de aceleaşi mijloace
pentru a se implica în mod activ în activităţile şcolii. Cooperarea lor cu mediul şcolar trebuie, deci, să ia
forme diverse pentru a răspunde nevoilor şi disponibilităţilor lor. Anumiţi părinţi sunt pregătiţi să consacre
mai mult timp şi energie pentru participarea la activităţi. Unii dintre ei nu sunt disponibili decât în mod
punctual şi pot să participe la un eveniment special (de exemplu să însoţească grupul de elevi cu ocazia
vizitării unui muzeu). Alţii dispun de suficient de mult timp liber, energie şi cunoştinţe pentru a putea aduce
o contribuţie mai importantă şcolii. Unii pot veni în clasă pentru a susţine o expunere pe o anumită temă
(legată de locul lor de muncă, tradiţiile lor culturale, anumite experienţe de viaţă specifice sau de modul cum
îşi petrec timpul liber). Alţii sunt pregătiţi să se implice în animarea unor grupuri de întrajutorare de părinţi,
care abordează probleme particulare.
Implicarea parintilor in viata activa a scolarului este foarte importanta, deoarece copiii daca sunt ajutati
devin mai motivati si mai ambitiosi in tot ceea ce fac.
Eu cred ca implicarea parintilor in viata micului scolar il face pe acesta sa fie mai increzator in sine si
mai puternic,putand sa depasesca toate obstacolele pe care le intalneste nu doar la scoala,ci si in viata de zi
cu zi.
Dialogul cu familia este unul din elementele indispensabile ale reusitei scolare.

748
 VALENŢELE PARTENERIATULUI CU COMUNITATEA

Prof. Înv. preşc. Creţu Elena, Grăd. Nr. 138, Bucureşti

Prof. Înv. preşc. Moraru Aurelia, Grăd. Nr. 138, Bucureşti

„Sistemul de învăţământ cuprinde totalitatea instituţiilor care funcţionează pe baza unor principii
proprii şi care asigură instruirea şi educarea, formarea şi dezvoltarea personalităţii umane conform cerinţelor
societăţii“.
Parteneriatul cu comunitatea locală vizează dezvoltarea personalităţii umane, combaterea ignoranţei
şi cunoaşterea importanţei valenţelor solidarităţii umane prin informare, educaţie, cultură, morală şi prin
iniţierea şi organizarea unor proiecte educaţionale, realizate prin atragerea şi implicarea tuturor grupurilor
sociale existente la nivelul comunităţii într-un climat armonios bazat pe respect, toleranţă, compasiune,
demnitate şi solidaritate umană, indiferent de vârstă, sex, rasă sau religie, folosind experienţa şi
competenţele anumitor membri ai comunităţii.
Atractivitatea activităţilor desfăşurate în parteneriat cu alte instituţii este o dominantă a acestora,
care trebuie să ţină seama de interesele, înclinaţiile, preocupările şi preferinţele copiilor.
Aceste tipuri de activităţi nu sunt îngrădite de programe impuse şi am încercat în cadrul grădiniţei să
oferim o gamă largă de asemenea activităţi extraşcolare,desfăşurate în parteneriat cu comunitatea locală
pentru a îmbina acţiunile cu semnificaţii educative importante, utile şi necesare întregii grupe, cu cele care
reflectă preferinţe ale unui grup mai restrâns.
În scopul lărgirii orizontului creştin al copiilor am colaborat cu biserica ortodoxă. Am organizat
diverse activităţi la Biserica Icoanei, participând la slujbe religioase, recitaluri de colinde, am vizitat
mănăstiri în cadrul excursiilor organizate în ţară, dar am avut şi preoţi invitaţi în grădiniţă, care au încercat
să explice copiilor câteva din învăţămintele religiei noastre. Chiar dacă majoritatea copiilor din grădiniţa
noastră este de religie ortodoxă şi etnie română, am avut şi copii de alte etnii şi religii (musulmană, catolică
ş.a.). Astfel, copiii au avut posibilitatea să cunoască obiceiurile altor popoare, prin schimbul direct de
informaţii.
În activităţile sportive ne-am ghidat după un vechi proverb „minte sănătoasă în corp sănătos“, aşa că
am urmărit dezvoltarea fizică armonioasă, educarea spiritului de competiţie. Mergând mai departe, în afara
activităţilor de educaţie fizică, dans şi euritmie, am profitat de faptul că în vecinătatea noastră se află Clubul
Dinamo şi am îndemnat şi îndrumat copiii în practicarea unui sport, părinţii întâmpinând cu bucurie acest
demers, în cadrul Proiectului educaţional la nivel local „Vreau să fiu un copil sănătos!”. Antrenorii ne-au
sprijinit în această acţiune şi ne-au vizitat de mai multe ori grădiniţa, ocazii în care am organizat discuţii
libere cu preşcolarii.
Un alt parteneriat educativ este acela cu poliţia (respectiv, poliţia sectorului 2, secţia 6), parteneriat
în urma căruia copiii au înţeles mai bine ce înseamnă comportament civilizat, respectarea unor norme şi
reguli de circulaţie, respectarea legii, în general, pentru a deveni buni cetăţeni.
Am încercat să fim prezenţi la cât mai multe evenimente organizate atât de către Primăria
sectorului 2, dar şi de alte instituţii, unde au avut loc expoziţii, concursuri şi activităţi distractive. La toate
aceste manifestări, copiii noştri au obţinut premii, diplome şi aprecierea celorlalţi participanţi.
Referitor la activităţile de relaţie, precizăm că preşcolarii s-au întâlnit cu diferite personalităţi care
le-au împărtăşit din experienţa lor (diplomaţi, oameni de teatru, televiziune, interpreţi de muzică ş.a.). Astfel
, la invitaţia ambasadorului Republicii Serbia, am participat la o manifestare culturală ce a vizat
promovarea muzicii tradiţionale sârbeşti, desfăşurate în incinta ambasadei.
O importantă realizare în domeniul activităţilor artistice este colaborarea unor copii din câteva grupe
din grădiniţă cu actori, regizori, scenografi ai teatrului „Notarra“ pentru punerea în scenă a unor piese de
teatru. Tot în activitatea teatrală includem şi colaborarea cu Teatrul de păpuşi „Paiaţa“, ale cărui spectacole
sunt aşteptate cu nerăbdare de fiecare dată în grădiniţă, şi colaborarea cu Teatrul „Excelsior“, unde copiii
participă lunar ca spectatori, dar şi ca participanţi în cadrul spectacolelor şi concursurilor organizate aici,
grădiniţa dispunând de o mulţime de costume necesare diferitelor dramatizări (Albă ca Zăpada, Cenuşăreasa
etc.).
În acest sens, putem menţiona buna colaborare ce se desfăşoară de ceva vreme între grădiniţa noastră
şi Şcoala nr. 24. Preşcolarii au avut posibilitatea de nenumărate ori de a relaţiona cu vecinii lor, şcolarii, în
cadrul unor activităţi organizate cu ocazia diferitelor evenimente din calendarul ecologistului, evenimente
749
religioase, etc. Un prilej de sărbătoare a fost organizarea unor carnavaluri în care copiii şi-au confecţionat
măşti şi costume, ajutându-se reciproc.
Pe parcursul tuturor acestor colaborări, părinţii au avut un rol deosebit, participând din proprie
iniţiativă la majoritatea acţiunilor, bucurându-se împreună cu noi de rezultatele obţinute.
Adunările tematice ne-au oferit posibilitatea realizării unei propagande pedagogice în rândul
părinţilor, temele abordate fiind: „Particularităţile vârstei preşcolare“, „Regimul zilnic al copiilor“, „Timpul
liber“, „Cunoaşterea propriilor copii“ ş.a.
Cooperarea asigură o relaţie deschisă între parteneri, dezvoltă atitudini şi comportamente bazate pe
încredere, favorizând formarea atitudinii pozitive faţă de învăţare. Munca în echipă are efecte semnificative
asupra pesonalităţii copiilor/elevilor, prezenţa partenerilor de interacţiune constituind un stimulent
intelectual şi un declanşator al schimbului de opinii şi informaţii.

Bibliografie :
Mateiaş, Alexandra. Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii, Edit. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2003
Răducu Ani, Murgu Maria Ana, Sava Siminică, Şcoala părinţilor, Edit. As Publishing, Bucureşti,
2003
Preda Viorica, Pletea Mioara, Grama Filofteia, Cocoş Aureliana, Oprea Dănilă, Călin Marcela,
Proiecte tematice, Edit. Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2005

750
 Parteneriat educational
GRĂDINIŢĂ- FAMILIE
“Împreună pentru un mediu mai curat”

Crisan Florica

ARGUMENT

„Eu sunt copilul, tu ţii în mâinile tale destinul meu, tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi
reuşii sau eşua în viaţă. Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire, educă-mă, te
rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume.”

Omul a fost dintotdeauna cel mai bun prieten al naturii. El este cel care o cântă şi o slăveşte în versuri,
dar tot el, mânat de dorinţa de a o domina, este cel mai mare duşman al ei, pregătind cu propria-i nesăbuire,
stingerea vieţii pe planeta noastră. Degradarea continuuă a mediului datorită influenţei nefaste a omului, ne
obligă să luăm atitudine pentru puritate, candoare, frumuseţe căci, unica speranţă a omenirii rămâne natura.
Reuşita privind devenirea umană a copilului, dezvoltarea spiritului ecologic depinde de o colaborare
prodigioasă dintre doi factori educaţionali de bază: grădiniţa şi familia. Încă din grădiniţă trebuie să
acordăm o mare importanţă necesităţii educării ecologice a copilului. Dar şi familia are un rol decisiv, fiind
un exemplu pentru copii înainte ca aceştia să păşească pe tărâmul de poveste al grădiniţei. Suntem chemaţi
să facem transferul de dragoste şi respect faţă de tot ceea ce ne înconjoară, de la noi, adulţii, spre cei mici şi
foarte mici, atunci când începe drumul cunoaşterii. Astfel, asa cum ne ocupăm de educaţia intelectuală,
morală şi estetică, este timpul să ne ocupăm şi de educaţia ecologică şi să-i învăţăm pe copii de ce şi cum
trebuie protejată natura.

Nr. DATA ACTIVITATEA FORMA DE REALIZARE LOCUL PARTICIPANŢI

crt. DESFĂŞURĂRII
1. Septembrie “ Din nou la Informarea părinţilor Sala de grupă -educatoare, părinţi
grădiniţă”! asupra necesităţii derulării
parteneriatului și alegerea
comitetului de părinţi.

2. Octombrie Flori în sala deAmenajarea colţului Sala de grupă -educatoare,

grupă! verde. preşcolari, părinţi
3. Noiembrie Îngrijim Activitate practică de Sala de grupă -educatoare,
florile! îngrijire şi curăţare a Curtea preşcolari
florilor. grădiniţei părinţi
4. Periodic “Întâlnire cu Întâlniri periodice cu Sala de grupă -educatoare, părinţi
parintii” familiile copiilor la care
vor fi dezbătute probleme
ce privesc atât procesul
instructiv cât și
gospodărirea resurselor
dar și alte teme propuse de
părinți.
5 Decembrie Vine, vine Moş Împărţirea invitaţiilor la Sala de grupă -educatoare,
Crăciun ! serbare Holul preşcolari, părinţi
“Dar din dar se Donaţii de haine şi jucării grădiniţei,
face rai”! copiilor defavorizaţi. Școala Specială
Rază de Soare
Arad

751
4 Martie Ne jucăm, Confecţionare de felicitări Sala de grupă -educatoare,
felicitări eco pentru Centrul de zi Centrul de zi preşcolari, părinţi
confecţionăm! pentru vârstnici Aurel pentru vârstnici
Vlaicu. Aurel Vlaicu
Arad.
5 Aprilie „Luna Pădurii” Activităţi plastice şi/sau Sala de grupă -educatoare,
practice, împărţirea de Holul grădiniţei preşcolari, părinţi
pliante cu mesaje În Catierul
ecologice, realizarea unui Aurel Vlaicu
panou
6 Mai „Bobul de Experiment Sala de grupă -educatoare,
grâu” preşcolari.

752
 SCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE, UN TOT UNITAR

Comunică: CRIȘAN MARIA, prof.înv.primar, Liceul Tehnologic Jidvei, Alba

Educaţia, ca acţiune socială, organizată, se sprijină,se clădește pe trei piloni : familia, şcoala şi
comunitatea. Democratizarea educaţiei face necesară deplasarea centrului de interes de pe cunoştinţe impuse
pe obiective, de pe programe abstracte pe nevoile curente ale elevului, astfel încât acesta să fie centrul de
interes al tuturor.

Orice program educativ poate deveni eficient în măsura angajării părţilor componente. În acest sens
vin în ajutor proiectele de parteneriat educaţional care vizează întărirea relaţiilor dintre părinţi, elevi, dascăl
şi comunitate, creşterea gradului de implicare al tuturor factorilor educaţionali, cunoașterea nevoilor și
aspirațiilor comunității pentru a determina dezvoltarea durabilă.

Activitatea în parteneriat are nenumărate avantaje, deoarece creează relaţii de colaborare, clarifică
diverse probleme educative, oferă un nou cadru de dezvoltarea personalităţii elevului. Iniţierea diferitelor
proiecte de parteneriat educaţionale sunt benefice atât pentru elevi, cât şi pentru toţi factorii implicaţi:
şcoală, familie, comunitate.

O serie de programe au încercat să promoveze o participare mai activă a părinţilor la activităţile

şcolii şi au propus diferite forme de activităţi de colaborare. Anumite practici au drept obiectiv ameliorarea
relaţiilor dintre familie şi şcoală: în cadrul acestor programe, părinţii contribuie la elaborarea şi realizarea
unor activităţi care stimulează schimbul de informaţii şi care favorizează relaţiile interpersonale armonioase.
Aceste activităţi pot lua diferite forme. Specialiştii americani au identificat şase tipuri de implicare a
părinţilor în activitatea educaţională:
o Asistenţa acordată părinţilor de către şcoală (ajutorul oferit familiilor pentru a crea un mediu
propice învăţării prin programe de iniţiere a părinţilor);
o Comunicarea pe orizontală și pe verticală;
o Voluntariatul (recrutarea dintre părinţi a unor grupuri de susţinere a activităţii şcolii, a
profesorilor, a elevilor, a altor părinţi);
o Luarea deciziilor (includerea, cooptarea părinţilor în procesul de decizie la nivel de şcoală);
o Învăţarea acasă (transmiterea de informaţii către părinţi despre cum pot fi de folos elevilor în
efectuarea sarcinilor şcolare);
o Colaborarea cu comunitatea locală (informarea elevilor şi a familiilor acestora cu privire la
resursele comunităţii, la activităţile acesteia şi la legătura care există între acestea şi activităţile
de învăţare).

În cadrul programelor vizând sprijinul şcolar, părinţii au fost invitaţi să se implice în cooperarea şi
susţinerea unor proiecte de parteneriat şcolare.

În educaţie, parteneriatul se prezintă ca o concretizare a acţiunii de ,,renovare” a învăţământului. El

apare ca o alternativă ce poate permite accelerarea schimbărilor pe tărâmul educaţional în direcţia unei mai
profunde colaborări între factorii implicaţi în dirijarea dezvoltării personalităţii elevului. În acelaşi timp
relaţia partenerială în educaţie creează premisele unui învăţământ performant, perfectibil în concordanţă cu
dinamica societăţii.

Comunitatea reprezintă cadrul cultural, spiritual şi geografic de dezvoltare a elevului. Prin

caracteristicile ei poate cataliza şi susţine interesele şcolii. De aceea, elevii mei au fost implicaţi în derularea
unor proiecte educaţionale care cuprind factorii ,,de putere” în relaţia educativă: şcoală, familie comunitate.
Aşa, elevii învaţă să gândească critic, complex, îşi dezvoltă gândirea multicauzală, experimentează abilităţi
de rezolvare de probleme, de empatie, de toleranţă etc. Astfel, de mai mulți ani încoace, desfăşurăm mai
multe proiecte de parteneriat educaţional la care participă elevi, părinţi şi alți membri ai comunității locale.
753
Factorii implicați direct, pe lângă profesori, elevi, părinți sunt unitatea școlară, Primăria și Consiliul Local,
asociații non-profit, centre educaționale, societăți comerciale.

În concluzie, atunci când există un adevărat parteneriat între şcoală, familie şi comunitate, cadrele
didactice îşi însuşesc căi noi şi puternice de a îndrepta elevii către standarde şcolare provocatoare; părinţii
discută regulat cu dascălul despre comportamentul copiilor, raportat la acele standarde ridicate şi despre
modul în care îi pot ajuta pe aceştia acasă şi la şcoală; elevii se străduiesc să atingă noile standarde specifice
disciplinelor studiate.

Fiecare şcoală devine ,,o comunitate a celor ce învaţă”, în condiţiile propriului său plan de
îmbunătăţire continuă a predării, învăţării şi disciplinei. Toţi elevii săi se străduiesc şi fac progrese în
direcţia atingerii standardelor dorite, fiind ajutaţi de părinţi, cadre didactice şi alţi parteneri implicaţi. Şcolile
şi comunitatea îmbunătăţesc instrucţia, evaluarea, dezvoltarea profesională a cadrelor didactice, implicarea
părinţilor şi a oamenilor de afaceri, astfel încât fiecare aspect al educaţiei funcţionează ca parte a unui
sistem, care sprijină toţi elevii pentru a-şi atinge obiectivele.

Întreaga comunitate este devotată scopurilor sale de a ajuta la formarea elevului. De aceea se
impune:

-Un plan de acţiune pentru îmbunătăţirea continuă a tot ceea ce ţine de şcoală, tot ceea ce
influenţează procesul instructiv- educativ, astfel încât toţi elevii să atingă standardele stabilite;

-Un parteneriat extins, care să permită realizarea planului, o relaţie între părinţi, dascăli, companii,
administratori şi comitete şcolare, bunici şi familie extinsă, spitale şi agenţii ale serviciului social, instituţii
de cultură şi artă, ziare şi alte mijloace de comunicare în masă, biblioteci, organizaţii religioase, culturale şi
voluntare.Colaborarea dintre şcoală şi familie într-un mediu favorizat de comunitatea locală va atinge
scopul educaţional propus, printr-o relaţie de echivalenţă dintre şcoala în comunitate şi comunitatea în
şcoală, va asigura dezvoltarea durabilă prin și pentru comunitate.

Bibliografie:

Băran-Pescaru A., ,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004.

Vrăşmaş E. A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucureşti, Editura Aramis 2002.
Popescu M., ,,Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000+, Corint,
Bucureşti, 2000

754
 „EDUCATIE FARA FRONTIERE!”
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Prof.Cristache Violeta
Scoala Gimnaziala ,,Uliesti’’

Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate
sunt direcţionate şi canalizate asupracopilului.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal însă faptul
că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Prin urmare,cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:

Grădiniţa
Grădiniţa este un spaţiul modern care satisface nevoile de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de
o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat,
acolo unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă.
Grădiniţa răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de
aceea poate că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!

Şcoala
Reprezinta o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.

Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o
identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil.
Familia însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia,
integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi
retragere, locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care
copilul nu-l împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui:
părinţii, fraţii şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu
ezită să-şi aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături
afective: aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.

Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai

755
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu
părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni
un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor
să crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă
pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul
nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.

756
 Relaţia şcoală –familie- societate,
sprijin în tranziţia şcolară de la clasa a IV- a la clasa a V- a
Prof. înv. primar Cristea Liana Viorica
Şcoala Gimnazială Nr. 25, Braşov

Problema adaptării şcolare a elevilor reprezintă un aspect fundamental al activităţii instructiv-

educative, fiind prezentă în viaţa şcolii, dar şi a comunităţii, în preocupările de zi cu zi ale cadrelor didactice şi
ale părinţilor.
Una dintre perioadele în care se înregistrează frecvente dificultăţi de adaptare şcolară este reprezentată
de debutul preadolescenţei, perioadă care coincide la elevi cu trecerea de la ciclul primar la ciclul gimnazial şi
în care, pe fondul unui echilibru emoţional şi psihic fragil şi al personalităţii în formare, apar numeroase
comportamente adaptative. Acestea pot fi generate de transformări multiple şi uneori bruşte care se produc în
sfera a două planuri: planul dezvoltării bio-psiho-sociale şi planul activităţii instructiv-educative. De modul în
care se realizează interacţiunea dintre particularităţile fizice, intelectuale, afective şi de personalitate ale
preadolescentului, pe de-o parte, şi cerinţele şi exigenţele impuse de activitatea instructiv-educativă, precum şi
calitatea influenţelor familiale asupra activităţii şcolare, pe de altă parte, depind posibilităţile de adaptare
şcolară a elevului preadolescent. Atât mediul familial, cât şi cel şcolar, iar apoi cel profesional şi social, îl
obligă pe copil să se supună acestui comportament continuu de adaptare şi remodelare în funcţie de cerinţele şi
exigenţele mediilor respective.
Iata de ce, şcoala noastră a considerat ca fiind oportună iniţierea proiectului „ Împreună spre clasa a V-
a” care are ca scop: Reducerea impactului pe care tranziţia de la învăţământul primar la cel gimnazial îl poate
avea asupra copilului şi familiei.
Obiectivele specifice ale proiectului vizează:
1. Informarea părinţilor şi cadrelor didactice în privinţa riscului de inadaptare şcolară a elevilor la trecerea de la
ciclul primar la cel gimnazial;
2. Crearea unui climat bazat pe încredere a părinţilor faţă de cadrele didactice ale ciclului gimnazial;
3. Crearea unor materiale suport pentru părinţi, cadre didactice, elevi, care vin în sprijinul eficientizării
activităţilor de sprijin;
4. Îmbunătăţirea modalităţilor de comunicare între şcoală, familie şi comunitatea din care şcoala face parte, prin
diseminarea rezultatelor proiectului;
5. Dezvoltarea parteneriatului şcoală- familie- comunitate prin implicarea efectivă a părinţilor în educarea
copiilor;
6. Conştientizarea impactului asupra elevilor a unui cumul de factori noi, la debutul clasei a V-a;
Grupul ţintă este format din 90 elevi ai claselor a IV-a, familiile acestora şi cadrele didactice de la ciclul
gimnazial.
Activităţile au fost concepute să se desfăşoare pe trei axe îndreptate spre beneficiarii proiectului:
1. părinţi - consilierul şcolii: (“Puntea dintre ciclul primar si cel gimnazial”, “Adaptare- dezadaptare-
inadaptare”);
2. părinţi - profesori de la gimnaziu: (“De vorba cu viitorii dascali” );
3. profesori – elevii claselor a IV-a (“Profesorul este alaturi de mine”- lecţii susţinute la clasa a IV-a, asistenţa
elevilor din primar la ore desfăşurate la clasa a V-a).
Tranziţia de la şcoala primară la gimnaziu poate fi una dificilă pentru copil, schimbările care apar fiind
multiple : schimbarea învăţătoarei (contactul cu un număr mai mare de profesori), schimbarea sistemului de
notare (de la calificative la note), creşterea numărului de materii, cantitatea de informaţie pe care copilul va
trebui să o asimileze, noii colegi etc.
Este importantă aşadar pregătirea copilului în vederea acestei schimbări. Mai jos pot fi regăsite câteva
sugestii pentru părinţi:
1. Arătaţi entuziasm şi anticipare faţă de tranziţia între clasele primare şi cele gimnaziale. Dacă veţi avea
astfel de atitudini, sunt şanse mari ca şi copilul să le aibă !
757
 2. Nu creaţi presiune sau stres inutil în ceea ce priveşte tranziţia. Copilul trebuie să ştie că aceleaşi practici
care i-au adus rezultate în clasele primare îi vor aduce rezultate bune şi în continuare. Puneţi accent pe lucrurile
care vor rămâne constante pentru a reduce eventualele temeri ale copilului, dar explicaţi-i şi care vor fi cele mai
importante diferenţe. De asemenea, încercaţi să vă păstraţi şi propriile temeri sub control, pentru că de foarte
multe ori agitaţia dumneavoastră se va transmite copilului !
3. Începeţi din vreme să vă ajutaţi copilul să-şi extindă cercul de prieteni/ cunoştinţe şi să înveţe / să-şi
pună în practică abilităţile sociale, abilităţile de a-şi face noi prieteni.
4. Începeţi să-l lăsaţi pe copil să ia decizii cu privire la petrecerea timpului (bineînţeles cu limite). În acest
mod va începe să înveţe elemente de planificare a timpului, de „împărţire” între prieteni, lecţii, televizor, sport
etc.
5. Încercaţi să ascultaţi şi să nu interveniţi întotdeauna pentru rezolvarea unei situaţii. Dacă de multe ori
este mai uşor să faceţi dumneavoastră înşivă, ca părinte, un anumit lucru, în acest mod copilul nu va învăţa cum
să-şi rezolve problemele cu încredere în sine. Asta nu înseamnă, desigur, să nu vă mai implicaţi în problemele
copilului : este foarte important să-l ajutaţi să perceapă cât mai bine situaţia, să vadă posibilele opţiuni şi să
evalueze plusurile şi minusurile fiecărei decizii.
6. Puneţi accent pe comunicarea cât mai deschisă cu copilul. Chiar dacă deocamdată vă spune totul, acest
lucru va începe să se schimbe odată cu trecerea spre adolescenţă. Fiţi un bun ascultător şi păstraţi canalele de
comunicare deschise!
7. Re-învăţaţi cum să comunicaţi cu şcoala : de la comunicarea cu o sigură persoană (învăţătoarea) se trece
la comunicarea cu mai mulţi profesori, posibil cu aşteptări diferite.
O relatie solida, un parteneriat real creat între şcoală şi familie asigură succesul în tranziţia dintre ciclul
primar şi gimnazial, succesul copiilor noştri, curajul de a aborda o nouă treaptă în dezvoltarea lor.

758
 Relaţia şcoală – familie – comunitate

Prof. Liliana Cristea

Grădiniţa “Rază de Soare” Târgovişte

“Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se ataşează un
individ cât şi prima autoritate sub care acesta învaţă să trăiască, familia este cea care stabileşte valorile cele
mai fundamentale ale unei societăţi.” (Charles Colson)

Grădiniţa şi familia urmăresc acelasi scop educativ, şi anume formarea personalităţii copiilor astfel încât să
fie pregătiţi pentru a se adapta cu uşurinţă la activitatea din şcoală, să fie pregătiţi pentru viaţă.
Pentru realizarea acestui scop este necesar să existe o unitate de acţiune, o concordanţă între ceea ce se
realizează în grădiniţă şi ce-l învaţă părintele acasă, mai degrabă o continuare a ceea ce profesorul de educaţie
timpurie reuşeşte să formeze la grădiniţă.
Grădiniţa este interesată sa colaboreze cu familia fiecărui preşcolar, să-şi facă din ea un colaborator de
încredere, pentru ca acţiunea sa educativă să fie mai profundă şi de durată. Colaborarea grădiniţei cu familia
este necesară şi în vederea unei informări reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportamentul lui.
În convorbirile cu părinţii, profesorul de educaţie timpurie trebuie să dovedească mult tact şi multă răbdare.
Trebuie să fie un prieten bun al părintelui, nu un şef care dă ordine si impune restricţii. Trebuie să fie apropiat
cu părinţii, să găsească argumente potrivite şi temeinice, astfel încât părinţii să le accepte, fiind convinşi de
utilitatea lor, dar să nu renunţe la convingerile sale dacă acestea sunt bine întemeiate. Profesorul de educaţie
timpurie trebuie să se intereseze de modul cum este respectat regimul de zi cu zi al copilului acasă, cum este
ajutat acesta să exploreze mediul înconjurător, dacă are create condiţii bune de dezvoltare fizică şi psihică, cum
se comportă copilul fată de părinţi, fraţi, bunici, cum se comportă aceştia faţă de el, ce influenţe pozitive sau
negative se exercită asupra lui, cu ce se ocupă în timpul liber, ce prieteni are, cum se odihneşte şi cum se
hrăneşte, care este starea sănătăţii lui în orice moment al prezenţei sale în grădiniţă, ce interese manifestă, ce
curiozităţi are etc.
Toţi profesorii de educaţie timpurie apreciază efectele benefice ale unei participări active a părinţilor la
activităţile şcolare din grădiniţă. Numeroasele activităţi desfăşurate în grădiniţă cu participarea şi sprijinul
părinţilor au pus în evidenţă aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi grădiniţă asupra
educaţiei preşcolarilor.
În contextul actual, când părinţii nu mai au prea mult timp pentru a-l petrece cu copiii lor, aceste colaborări
dintre grădiniţă şi părinţi par a fi mai necesare ca niciodată. Misiunea socială a grădiniţei depăşeşte tot mai mult
simpla realizare a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar având în vedere şi faptul că mulţi părinţi
sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări evoluţia copiilor
lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea din grădiniţă.
Grădiniţa vine şi în sprijinul părinţilor cu îndrumări şi recomandări în dificultăţile sau conflictele ivite acasă
privind educaţia copiilor, oferind părinţilor posibilitatea de a participa la cursurile de educaţie parentală
“Educaţi aşa!” sau la serviciile C.R.E.D. din grădiniţe, ale consilierului şcolar.
Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Beneficiile sunt
numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor şi continuând cu
identificarea unor interese comune în interesul copiilor. Colaborarea este benefică şi pentru grădiniţă, părinţii
aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al grădiniţei, oferind totodată şi un cadru
pentru o continuă (re)evaluare.
Părinţii preşcolarilor dintr-o grupă formează rareori un grup omogen şi nu dispun toţi de aceleaşi mijloace
pentru a se implica în mod activ în activităţile grădiniţei. Unii părinţi sunt pregătiţi să consacre mai mult timp şi

759
energie pentru participarea la activităţi. Unii dintre ei nu sunt disponibili decât în mod punctual şi pot să
participe la un eveniment special (de exemplu să însoţească grupul de copii cu ocazia unei excursii). Alţii
dispun de suficient timp liber, de energie şi cunoştinţe pentru a putea aduce o contribuţie mai importantă
grădiniţei. Unii pot veni în sala de grupă pentru a susţine o expunere pe o anumită temă (legată de locul lor de
muncă, tradiţiile lor culturale, anumite experienţe de viaţă specifice sau de modul cum îşi petrec timpul liber).
Toate aceste forme de participare dau încredere şi copiilor şi părinţilor că toţi dorim acelaţi lucru: dezvoltarea
personalităţii copiilor şi pregătirea lor pentru viaţă.

760
 Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii
pozitive
Educatoare Cristea Marina

Gradinita cu P.N Butoiu De Jos -Dambovita

Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție majoră formarea și
dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în
interesul său și al comunității sociale. Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”:
şcoală, familie şi societate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar
ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI Parteneriatul grădiniţă –
familie - comunitate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie, grădiniţă şi comunitate, la o
unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd
educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a
asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea
părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în
părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici
genii.Părintele îl vede pe copilul său ca şi un bulgăre de aur: frumos, deştept, bun, pentru că l-a urmărit cum
a crescut, cunoaşte detalii la perioadele copilăriei mici şi ştie prin câte momente dificile a trecut împreună
cu acesta În general, toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la
activităţile şcolare. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă
aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală asupra educaţiei copiilor. Această
recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat autorităţile
educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. De altfel, în contextul actual,
aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot mai
mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar avâdn în vedere şi faptul că mulţi
părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări evoluţia
copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară.

Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări.Binefacerile sunt
numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu
identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru
gradinita, părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un
cadru pentru o continua reevaluare

Spre a ajuta eficient pe copii, parintii trebuie sa tina legatura cu scoala, spre a se informa despre
rezultatele muncii si despre comportarea lor la scoala. Unele informatii despre aceste situatii le pot obtine
parintii prin consultarea carnetului cu note al elevului sau din relatarile despre activitatea lui la scoala si
modul cum a fost ea apreciata de profesori, dar mult mai utile sunt informatiile pe care le primesc parintii de
la cadrele didactice. Rolul scolii este acela de formare a persoanelor capabile să utilizeze o bază de
informaţii tot mai largă, să se adapteze flexibil la noile medii şi condiţii, să lucreze în mod efectiv în echipă,
să aibă o atitudine empatică autentică faţă de alte grupuri şi culturi şi să rezoneze moral în mod responsabil
la noile provocări şi influenţe distructive.Parteneriatele şcoală – familie - comunitate au la bază ideea că
profesorii, elevii, părinţii ceilalţi membri ai comunităţii sunt parteneri în educaţie. Dacă în trecut aceste
parteneriate erau activităţi cu caracter opţional şi ţineau mai mult de domeniul relaţiilor publice, în prezent
ele au un rol esenţil in procesul de educaţie a elevilor, deoarece îi ajută să-şi dezvolte competenţe şi abilităţi
sociale încă din primii ani ai copilăriei, pregătindu-i să aibă succes la scoală şi mai târziu, în viaţă şi în
carieră.

761
 În jurul copiilor se creează o comunitate de suport care începe să funcţioneze în contextul în care
părinţii, elevii şi ceilalţi membrii ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri. Parteneriatele trebuie
văzute ca o componentă esenţială în organizarea şcolii .Acestea nu mai sunt de mult considerate doar o
simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice. În fiecare ţară din Uniunea
Europeana există structuri formale organizate de participare a părinţilor în sistemul educaţional. Legislaţiile
şi proiectele de reformă educaţională ale anilor ’90 au definit în majoritatea ţărilor noi legi referitoare la
participarea parentala în sistemele educaţionale. Autonomia şcolilor şi participarea părinţilor la gestiunea lor
se afla în centrul dezbaterilor şi legislaţiilor actuale.

Grădiniţa este spaţiul primitor foarte importantă pentru funcţia de socializare, de ieşire în lume de
stabilire a apartenenţei la un grupi Acolo unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de
socializare este foarte importantă. Grădiniţa răspunde deci unor funcţii educative foarte importante diferite
în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama
de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!

Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.

In familie însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună
cu aceştia, integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru
copil, este reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea
nevoilor lui, dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are
tabieturile sale. Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de
odihnă şi retragere, locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un spaţiu intim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi
bunicii. Copilul însă nu ezită să-şi aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri.

Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.

762
 FAMILIE- GRADINITA -SCOALA –SOCIETATE

Prof.inv.prescolar Cristian Ecaterina Maria

Gradinita nr. 6 Focsani

Perspectiva relatiei gradinita-familie-scoala-comunitate este un subiect abordat atat in literatura de

specialitate cat si in sedintele cu parintii la nivel de unitati scolare si prescolare.

Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezinta un factor important in stabilirea parteneriatului
intre institutiile de educatie timpurie si familie. Eforturile depuse de parinti si educatori trebuie sa se bazeze
pe un schimb bogat de informatii, de experiente si pe colaborare in asigurarea celor mai bune conditii de
crestere si dezvoltare a copiilor.

Invatamantul prescolar are menirea de a forma copiii sub aspect intelectual, fizic si socio-afectiv, pentru o
cat mai usoara adaptare la activitatea de tip scolar, asigurand astfel continuitatea de la gradinita la scoala.
Intreaga activitate pe care o desfasoara copilul in gradinita constituie mijlocul principal prin care se
realizeaza in mod gradat dezvoltarea sa intelectuala. Cunostintele pe care si le insusesc treptat contribuie la
largirea orizontului lor, ii ajuta sa se orienteze in mediul ambiant, sa inteleaga ceea ce se petrece in jurul
lor, sa stie cum sa se comporte, cum sa reactioneze fata de obiectele si fenomenele in mijlocul carora traie.
Educatia intelectuala a prescolarilor este foarte importanta prin faptul ca-i pregateste pe copii pentru scoala.
In gradinita, copiii isi insusesc anumite cunostinte, care formeaza o baza aperceptiva pentru sistemul de
cunostinte predate in scoala, isi formeaza unele deprinderi elementare de munca intelectuala, li se dezvolta
capacitatea de a depune eforturi sustinute, toate acestea in vederea realizarii cerintelor pe care le implica
activitatea in gradinita. In institutiile prescolare educatia intelectuala a copiilor nu se realizeaza intamplator
si de la sine, ci in mod organizat si sistematic, sub directa indrumare a educatoarei, dupa planul de
invatamant si programa care vizeaza continuitatea cu activitatile de tip scolar pentru o mai buna si eficienta
adaptare a prescolarului la activitatea scolara. De asemenea, sunt respectate principiile didactice, sunt
folosite metodele si procedeele adecvate particularitatilor de varsta si individuale ale prescolarilor.

Cerintele actuale ale invatamantului pun cu pregnanta problema unei legaturi mai stranse intre gradinita si
scoala sub aspectul continuitatii muncii pentru aprofundarea cunostintelor si deprinderilor acumulate de
catre copii in gradinita, prin reluarea si dezvoltarea lor apoi in clasa pregatitoare. Necesitatea asigurarii unei
continuitati intre gradinita si ciclul primar in planul continutului, obiectivelor, metodelor si procedeelor este
cunoscuta. Pentru valorificarea potentialului formativ al activitatilor desfasurate in gradinita, este deosebit
de importanta intelegerea deplina a obiectivelor specifice pentru sistemul activitatilor desfasurate in acest
cadru, obiective care trebuie sa se regaseasca partial in programa ciclului primar de invatamant.

Colaborarea cu scoala este foarte importanta intrucat in aceasta institutie va continua educatia copilului.
Parteneriatul dintre cele doua – scoala si gradinita – are ca scop primordial identificarea celor mai eficiente
cai de adaptare a copiilor la noul mediu educativ. Parteneriatul se poate concretiza prin schimburi de
experienta intre invatatori si educatori. Colaborarea cu Primaria este esentiala intrucat aceasta institutie se
implica in dezvoltarea si intretinerea bazei materiale a gradinitei, dar si in derularea si sprijinirea unor
actiuni sau proiecte educative. Primaria, in colaborare cu Inspectoratele Scolare Judetene si cu alte institutii,
poate sa initieze programe care vin in sprijinul imbunatatirii activitatii educative din gradinite . Gradinita
poate solicita ajutorul Primariei in sustinerea unor proiecte, atat din punct de vedere material, cat si pentru
promovarea acestora in comunitate. Colaborarea cu Politia ajuta in educatia preventiva si cultivarea
comportamentelor prosociale. Aceasta colaborare se poate concretiza in activitati de informarea a copiilor
asupra unor reguli care trebuie respectate astfel incat viata si siguranta lor sa nu fie pusa in pericol.
Colaborarea cu biserica inlesneste promovarea valorilor moral-religioase care sunt importante in educatia
morala si comunitara a copilului. Aceasta colaborare este foarte importanta in special in comunitatile

763
multietnice, in care oamenii apartin diferitelor culte religioase. Copiii trebuie sa invete ca, indiferent de
religie, toti suntem egali si avem aceleasi drepturi.

Copilul este in permanenta interactiune cu factorii sociali ai existentei sale. In aceasta interactiune, el
asimileaza normele si valorile societatii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de
comunicare umana. Prin aceasta,el se pregateste pentru viata sociala, pentru asumarea unor roluri si
responsabilitati.

764
 Individualizarea didactică şi personalizarea in vederea integrării copiilor cu CES
LOGOPED: CRISTU IOANA OCTAVIA

Diferenţele umane sunt normale şi învăţarea trebuie adaptată la necesităţile copilului. O pedagogie centrată
pe copil este benefică pentru toţi elevii şi, în consecinţă, pentru societate, ca întreg. În acelaşi timp,
focalizarea atenţiei educaţionale pe grupurile vulnerabile este un semnal al nivelului de civilizaţie atins de o
anumită societate, un indiciu al nevoilor de căutare a unor noi formule de solidaritate umana- lucru ce are o
semnificaţie aparte în societatea noastră. Este neîndoielnic faptul că aceşti copii deficienţi sau elevii cu
handicap prezintă diferite cerinţe educative special rezistente la intervenţia terapeutică şi asociate de regulă cu o
serie de cerinţe sau nevoi speciale în domenii, cum ar fi de exemplu cel medical sau în domeniul adaptării
sociale etc.
Studierea particularităţilor procesului de dezvoltare la copii aflaţi în dificultate, în scopul sprijinirii lor
pentru a se apropia cât mai mult de parametrii normali ai acestui proces, presupune, desigur, o abordare
comparativă, o raportare permanentă a celor constatate la caracteristicile procesului dezvoltării, în general.
Desigur, orice copil cu deficienţe sau orice elev cu handicap este un copil cu probleme sau un elev cu cerinţe
educative speciale, dar nu orice copil cu probleme este neapărat şi un copil cu handicap.
Dificultatile de invatare sunt percepute ca necesitati, particularitati la care se raporteaza sistemul de
invatamant. Sunt multi elevi cu esecuri scolare, elevi care nu pot prelucra anumite tipuri de informatii fapt ce a
generat o socializare dificila a lor, o lipsa de organizare, de adaptare la schimbari.
Organismul reactioneaza spontan, mai mult sau mai putin eficient, dar de regula prin mecanisme
compensatorii, obiectivele centrale ale interventiei terapeutice vizand sa stimuleze, sa intretina pe cat posibil, sa
directioneze aceasta actiune a mecanismelor compensatorii ale organismului afectat. Chiar daca nivelul atins in
dezvoltare poate fi extrem de diferit , de la caz la caz, sensul general al procesului dezvoltarii ne obliga sa
asiguram un trunchi comun atat activitatilor educative obisnuite dar si activitatilor terapeutice specializate.
In educatie individualizarea se asociaza cu procesul de adaptare a influentelor si metodelor la specificul
individual al fiecarui copil, la posibilitatile si cerintele sale. Este o modalitate de adaptare a invatamantului la
particularitatile individuale, intr-un sens mai larg diversificarea ca adaptare la alte realitati pedagogice: sex,
profesiune, mediu social si particularitati nationale. Individualizarea este o realitate justificata biofiziologic,
psihologic si social, fiind data din nastere si intr-o continua transformare sub influenta factorilor. Fiecare
individualitate este intr-o continua devenire de la nastere pana la moarte, schimbandu-si structura de la un
moment la altul, de aceea actiunea educativa se impune sa se adapteze corespunzator si orice profesor prin
meseria sa are datoria de a forma din fiecare o individualitate.
Subiectul devine o individualitate prin comportamentele sale adaptate la activitatile pe care le realizeaza, prin
reactivitatea si stilul sau. Modalitatea de actiune, mediul social - a carui calitate are un impact puternic asupra
randamentului individual- sunt aspecte esentiale ale procesului de individualizare.
Psihologia scolara cauta sa explice aceste fenomene considerate anomalii, in timp ce didactica
invatamantului cauta sa gaseasca sau sa elaboreze acele modalitati de abordare a elevilor cu deficiente, care sa
sigure deblocarea procesului invatarii, diminuarea dificultatilor intampinate in acest proces, inlaturarea
barierelor care apar in calea adaptarii. In acest scop se accentueaza orienyarea ludica si afectivizarea
activitatilor de invatare, pe esalonarea materialului de invatat pe secvente bine delimitate, dar temeinic
inlantuite intre ele, pe utilizarea imbinata si echilibrata a mijloacelor de lucru intuitive, verbale si practice, pe
insusirea unor instrumente specifice de comunicare si invatare (limbajul mimico-gestual, alfabetul Braille etc.),
pe asocierea si integrarea activitatilor de invatare cu activitati de terapie complexa si specifica: ergoterapie,
meloterapie, terapia tulburarilor de limbaj, terapia tulburarilor psihomotorii etc. Invatarea se poate desfasura ca
un proces spontan, neintentionat Aceasta forma de invatare este specifica indeosebi varstelor mici cat si
situatiilor obisnuite, cotidiene, in care individul nu depune un efort intentionat de-a intelege ceva, si de a
implica in practica cele invatate.el invata empiric, nu-si constientizeaza si nu-si sistematizeaza propriile
achizitii. Pentru activitatile mai avansate, in etape mai avansate, apare invatarea intentionata, constienta, bazata
pe intelegere ale carei rezultate se aplica si se manifesta doar in comportamente voit.
765
Specificul activitatilor modeleaza aptitudinile si le incearca prin cunostinte si abilitati iar caracterul creativ al
aptitudinilor intretine angajarea interesului si a creativitatii precum si forta de a depasii dificultatile in
activitatile didactice. Formarea profilului personalitatii, presupune asimilarea de norme si valori sociale. Omul
reprezinta o extensie a relatiilor sociale, care se dispun concentric in structura personalitatii sale in functie de
sex, cultura, profesiune. Personalitetea este modelata de mediu ,este personificata prin raporturile sociale,
principalul mijloc de a realiza acest lucru fiind educatia. Profesorul formeaza inca de la varsta foarte mica un
profil elevilor in functie de particularitatile individuale.
Relatiile interspecifice dintre persoana si mediu se rasfrang asupra relatiilor dintre componentele
personalitatii ceea ce usureaza intelegerea acesteia ca produs al imprejurarilor si activitatilor sociale si sub
aspectul unui sistem de valori instrumentale si sociomorale. Aceste valori ii dau posibilitatea de a se impune ,
de a contribui creativ la existenta sociala.

766
 EDUCAȚIA- O MUNCĂ ÎN ECHIPĂ-
GRĂDINIȚĂ, FAMILIE, COMUNITATE

Profesor învățământ preșcolar Mirela Crivinanțu

Grădinița P.P. Nădrag, Județul Timiș

Moto: ,,Înainte de a ne gândi cum să educăm, ar fi bine să lămurim ce rezultate am vrea să obținem.”
Bertrand Russell

Societatea contemporană este într-o continuă schimbare, şi pot afirma că şi educaţia a îmbrăcat forme noi de
organizare, ajustându-se la cererile vremii. În România rolul instituţiilor educative este în creştere,
preşcolarii şi şcolarii petrecându-şi cea mai mare parte din timpul dezvoltării lor intelectuale, morale şi
profesionale în grădiniţă, respectiv în şcoală.
Parteneriatul educațional reprezintă o condiție a eficientizării intervențiilor socio – educative bazate pe
școală/ grădiniță și comunitate. Familiile trimit copiii la școală, acolo unde speră ca ei să-și dobândească
instrumentele necesare pentru a reuși în viață. Școlile/grădinițele preiau copiii și-i trimit înapoi în familiile
lor, acolo unde presupun că le va fi furnizat sprijinul de care aceștia au nevoie pentru a crește și a învăța.
Cercul acesta, în care familia și școală/grădiniță își împart acțiunea asupra capacităților copiilor este unul ce
a fost considerat centrul dezvoltării, al dezbaterilor și al obținerii informațiilor de orice natură. Majoritatea
instituțiilor educative au un grup formal de legătură grădiniță- familie, fie că este comitetul de părinți,
camera părinților sau alte forme. Dar toți lucrează pentru a crea o punte de legătură între familie și instituția
de învățământ, cu convingerea că dacă adulții în cadrul acestor instituții comunică și colaborează, atunci cei
care vor avea de câștigat sunt numai și numai copiii.
Cu cât cunoaştem mai bine familiile copiilor, cu atât mai eficient va fi parteneriatul cu ele. Cu cât părinţii
vor cunoaşte mai bine programul educaţional, cu atât va fi mai coerentă influenţa ambilor factori
educaţionali şi a ambelor medii educaţionale. Cu cât colaborarea dintre educator şi părinţi este mai strânsă
cu atât mai bine ambii actori vor cunoaşte mai bine copilul.
Educaţia constituie o muncă în echipă (dintre familie – instituţie de învăţământ – comunitate). Soluţiile în
ceea ce priveşte timpul şi modalitatea de implicare în realizarea obiectivelor propuse trebui căutate
împreună, fapt care presupune deschidere, soluţii din partea tuturor factorilor implicaţi şi nu în ultimul rând
existenţa unei strategii de punere în aplicare a acestora. Motivul principal pentru crearea unor astfel de
relații este dorinţa tuturor partenerilor educaţionali de a ajuta preşcolarii să beneficieze la maxim de tot ceea
ce are de oferit grădiniţa, familia şi comunitatea şi astfel de a asigura o educaţie cât mai atractivă, o
cunoaştere mai diversificată a contextului de viaţă, a comunităţii cu instituţiile sale de bază.
Prin implicarea unor instituţii specializate dorim să oferim copiilor şi alte medii de învăţare, prin contact
direct, prin acţiune, prin împărtăşirea, aplicarea experienţelor personale, dar în acelaşi timp dorim să
motivăm instituţiile comunităţii să aibă iniţiativă în organizarea activităţilor care să promoveze instituţia pe
care o reprezintă şi pun în valoare cunoştinţele de care dispun reprezentanţii acestora.
Din punctul meu de vedere colaborarea dintre grădiniţă – familie – comunitate trebuie să rămână o prioritate
pentru grădiniţă, cadrele didactice, dar şi părinţilor şi comunităţii în îmbunătăţirea acelor aspecte care ne
determină să acţionăm eficient în interesul copiilor.

767
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Prof. Croitoru Iuliana-Magda

Liceul Tehnologic „Vasile Sav”

,,Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dăruit societăţii" (N. Iorga)

În societatea românească aflată în continuă schimbare, individul este în interacţiune cu factorii sociali ai
existenţei sale.
Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul specific al unor instituţii sociale:
familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de
informare şi influenţare. Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul grădiniţa, şcoala, familia, întreaga
societate, iar colaborarea este absolut necesară întrucât toate sunt direcţionate şi canalizate asupra copilului.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri
şi roluri succesive.

FAMILIA
În familie fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Casa copilului este mediul în care el creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi
retragere, locul explorării şi al construcţiei de sine. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct
dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de
care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes.

GRĂDINIŢA
După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această instituţie îl
aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi obiecte
care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune, incipient,
angajarea în relaţiile sociale de grup. Adaptându-şi metodele la formele particulare ale vieţii mentale ale
copilului, grădiniţa încearcă să răspundă specificului activităţii fiecărei vârste şi să identifice mijloacele şi
activităţile necesare pentru o dezvoltare complexă a forţelor infantile în vederea maturizării lor.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită
asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune
coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
Parteneriatul grădiniţă-familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi grădiniţă, la o
unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor, atunci când aceştia văd
educatoarea sfătuindu-se cu părinţii.

ŞCOALA
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai
mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.

768
 Colaborarea cu şcoala este foarte importantă întrucât în această instituţie va continua educaţia copilului.
Parteneriatul dintre cele două – şcoala şi grădiniţa – are ca scop primordial identificarea celor mai eficiente căi
de adaptare a copiilor la noul mediu educativ. Parteneriatul se poate concretiza prin schimburi de experienţă
între învăţători şi educatori (lecţii deschise, mese rotunde, ateliere de lucru etc.), activităţi comune la care să
participe copiii şi părinţii (vizite la şcoală, proiecte educative de genul „Săptămâna lecturii“, „Ziua porţilor
deschise“ , „Şcolar pentru o zi“ etc.).
Şcoala trebuie să colaboreze şi cu familia în domeniul învăţării elevului, în domeniul comportamentului,
în domeniul dezvoltării fizice, intelectuale, morale şi estetice, în domeniul deprinderilor şi priceperilor de
muncă, igienico-sanitare, în domeniul activităţilor libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în
afară de clasă şi şcoală.

SOCIETATEA
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera la un
model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea,
colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – şcoală - familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
aceste instituţii, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când
aceştia văd educatoarea, învăţătorul sau profesorul sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care
o are copilul de a fi în societate.
În crearea parteneriatului grădiniţă - școală - familie – societate este bine să ne amintim că în viaţa
copilului şi a familiei orice angajat al instituţiei este important: bunica ce pregăteşte cele mai grozave
mâncăruri, îngrijitoarea,ca sora mai mare care-i ajută pe cei mici, educatoarea-persoana care le este întotdeauna
un sprijin, învățătoarea care-i îndrumă și-i pregătește pentru experiențele vieții viitoare, astfel, fiecare prin
specificul muncii sale, prin felul său îndeplinindu-și atribuţiile şi influenţând dezvoltarea copilului.

BIBLIOGRAFIE:
1. Bezede, R., Parteneriatul şcoală-familie
2. Agabrian, Mircea, Şcoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iasi, 2006.

769
 Educație fără frontiere!: Relația grădiniță-școală-familie-societate!

Prof. înv. primar: Crucianu Dorina Violeta

Școala "Constantin Brâncuși" Medgidia

„Prezenţa pãrinţilor poate transforma cultura şcolii.”

(S. L. Lightfoot)

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul sau, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
acestor cerințe, sistemul de învățământ se modifică, tinzându-se spre modernizarea metodelor de predare, a
conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele
instituții educative.
Una dintre sarcinile grădiniței este pregătirea copilului pentru școală, prin intermediul a două forme
specifice, jocul și învățarea. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația având că funcție majoră
formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și
dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Cu toate acestea, complexitatea actului educațional, a realității umane și sociale contemporane și
sarcinile tot mai dificile cărora trebuie să le facă față procesul educațional fac să se identifice tot mai multe
fisuri în relația amintită. Se recunoaște faptul că deciziile, acțiunile și rezultatele educației nu mai pot fi
realizate decât în comunitatea de opțiuni dintre mediile responsabile: familie, școală și comunitate.
Mai mult, se dezvoltă concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc,
opțiunea personală, implicarea acestuia de la vârstele cele mai mici în responsabilitatea și drepturile pe care
societatea le identifică și recunoaște. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care să întărească schimbarea
în relațiile grădiniță - școală – familie - comunitate. Acest concept este parteneriatul educațional.
Parteneriatul educațional este formă de comunicare, cooperare și colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educațional. El presupune o unitate de cerințe, opțiuni, decizii și acțiuni educative între
factorii educaționali.
Parteneriatul educațional se desfășoară permanent și împreună cu actul educațional propriu-zis. El
se referă la cerința că proiectarea, decizia, acțiunea și evaluarea în educație să fie realizate în cooperarea și
colaborarea dintre instituții, influențe și agenți educaționali.
Parteneriatul educațional se realizează între:
- instituțiile educației: familia, grădinița, școala și comunitatea;
- agenți educaționali: copil, părinți, cadre didactice, specialiști în rezolvarea unor probleme
educaționale (psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuți, etc.) ;
- membrii ai comunității cu influența asupra creșterii, educării și dezvoltării copilului (medici,
factori de decizie, reprezentanții bisericii, ai poliției, etc.);
- influențe educative exercitate la anumite momente asupra copilului;
- programe de creștere, îngrijire și educare a copilului;
- forme de educație în anumite perioade.
Conceptul se adresează în principal părinților și cadrelor didactice și se referă la acțiunea în același
sens. Ceea ce hotărăște familia, să fie în acord cu măsurile școlare.
Actual, relația educator/învățător - copil are sensuri noi, este o relație de colaborare, datorită
aspectelor ei de conducere democratică și flexibilității în luare deciziilor. Nu numai copilul învață și se
dezvoltă sub influența educatorului/învățătorului, ci acesta se formează și se transformă prin relație
educativă. Rezolvarea fiecărei probleme educative adaugă competențe noi cadrului didactic. Numai un
cadru didactic de tip reflexiv, creator și dinamic care acceptă schimbarea în raport cu fiecare generație, va
găsi răspuns la noile întrebări. Părinții, copiii și comunitățile se influențează puternic unii pe alții. Mediul în
care trăiesc părinții poate sprijini sau devia viețile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate să se
comporte ca o sursă de forță și siguranță sau ca o relație a dezvoltării.
Părinții pot influența comunitatea ca idivizi sau ca membrii ai unui grup. Ei pot contribui la
dezvoltarea comunității și la fixarea priorităților sociale.

770
 La educarea copilului contribuie deci, ca instituții bine determinate ale societății: familia, grădinița,
școala și comunitatea. În momentele diferite ale creșterii, dezvoltării și devenirii ființei umane, fiecare dintre
aceste instituții sociale are rol important. Mai mult, azi, este determinată nevoia unui parteneriat educațional
între acestea, în favoarea unei educații eficiente pentru individ și societate.
În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare și învățare, instituția școlară dezvoltă o serie de
structuri de sprijin în favoarea copilului și a familiei. În același timp este nevoie de activități de susținere în
afara grupei și de activități de sprijin atât a copilului aflat în situații dificile sau de risc, cât și a familiei și a
cadrelor didactice.
Structurile de sprijin ale instituției școlare merg pe linia cabinetelor de asistentă psihopedagogica,
de consiliere, de rezolvarea unor probleme specifice (cabinete de logopedie și orientare profesională) și a
centrelor de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvoltă astfel, la acest nivel, programe specifice
de sprijin individualizat și de grup pentru copii, părinți și cadre didactice.
Grădinița eficientă realizează un parteneriat cu copiii, prin valorizarea și respectarea identității sale,
cu familia - prin cunoașterea importanței acesteia și atragerea în procesul didactic a tuturor resurselor
educative ale societății, pe care le identifică, le implică și le folosește activ. Identificând și valorizând
dimensiunea personală a individului, realizăm însă, nevoia valorizării și aprecierii familiei ca un mediu
primordial și afectiv necesar formării individuale. Familia trebuie sprijinită și nu înlocuită în educația tinerei
generații. Și pe parcursul vârstelor școlare familia rămâne mediul afectiv cel mai viabil de securitate și
stimulare.
În prezent se recunoaște tot mai mult influența și a altor instituții din comunitate asupra informării
și formării copilului.
Astfel, la nivelul grădinițelor/școlilor au loc parteneriate cu spitalul, cu poliția, cu primăria, cu
biserica și diferite firme din localitate, în vederea desfășurării unor activități extrașcolare, incluse în
calendarul orelor obligatorii din săptămâna "Să știi mai multe, să fii mai bun!", activități concepute de
cadrele didactice cu avizul specializat al inspectoratului de învățământ. Copiii participă cu entuziasm la ele
și se simt valorizați.
Un alt parteneriat important între grădiniță – școală – familie se desfășoară și cu ocazia "Porților
deschise", când toți copiii de vârstă preșcolară, pregătiți să intre la școală, însoțiți de părinții lor, vizitează
școlile din localitate, pentru a face cunoștință cu noul mediu unde vor învăța în anul următor. Cu acest prilej
se desfășoară ateliere de lectură, pictură, abilități manual etc. de către elevii din ciclul primar, sau în
colaborare cu preșcolarii.

771
 Educație fără frontiere!: Relația grădiniță-școală-familie-societate!

Prof. Crucianu Mihai

C.S.E.I. "Maria Montessori" Constanța

Astăzi se cere tot mai mult înțelegerea parteneriatului educativ, ca formă de unificare, sprijin și
asistentă a influențelor educativ-formale. Experiența dovedește că o atmosferă destinsă între agenții
educaționali facilitează învățarea. Există o rețea complexă de relații în cadrul unei instituții școlare, care are
un potențial în influențarea educației copiilor.
Colaborarea dintre instituția de învățământ și familie presupune o comunicare efectivă și eficientă, o
unitate de cerințe și o unitate de acțiune când este vorba de interesul copilului.
H. Henripise și V. Ross (1976) identifică două dimensiuni principale ale implicării reciproce a
instituției de învățământ și familiei în favoarea copilului:
1. dimensiunea relației copil-părinte, vizând controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, în general
îndeplinirea sarcinilor și susținerea materială și spirituală a activității didactice a copilului;
2. dimensiunea relației familie-grădiniță/școală, care se referă la alegerea unității de învățământ, la
contactele directe ale părinților cu reprezentanții instituției - cadre didactice, administratori. Aceste contacte
pot fi întâlniri colective dintre admistratia școlară și asociațiile părinților, reuniunile de informare a
părinților cu privire la conținuturile și metodele școlare, exigențele cadrelor didactice etc., a lecțiilor
deschise pentru părinți, atelierelor de lucrări practice cu părinții. Aceștia mai pot colabora și cu prilejul
excursiilor, serbărilor, vizitelor, meselor comune etc.
La aceste forme de colaborare adăugăm astăzi:
- școala părinților;
- consilierea psiho-pedagogică;
- orientarea familiei în funcție de nevoile individuale sau de grup într-o manieră profesională de
către specialiștii pregătiți anume.
Colaborarea și cooperarea părinților cu instituția de învățământ sunt eficiente și benefice ambilor
factori, în condițiile în care comunicarea este reală, în funcție de dimensiunea să umană.
Suntem contemporani cu schimbările profunde care s-au derulat în ţară noastră în ultima vreme şi
totul confirmă că acestea vor continuă , probabil , într-un ritm tot mai accelerat.
Reacţia şcolii, ca instituţie de educaţie, formare şi orientare, la mobilitatea socială şi economică,
trebuie să fie de adaptare a conţinutului, structurii şi funcţiilor sale, de creare de premise favorabile pentru
elevi, care să le permită integrarea socială rapidă, flexibilitatea, iniţiativa şi rezolvarea de probleme,
diminuarea imprevizibilului. Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru valorizarea maximă a
fiecărui individ, prin o mai raţională stimulare intelectuală a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor şi a
trăsăturilor lor de personalitate.
O problemă stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru calitatea educaţiei
şi succesul şcolar, care reclamă căi diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare între şcoli, familii şi
comunitate. Avem în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală
a copiilor şi adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient această responsabilitate se
consideră pe ele însele şi elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile şi comunităţile.
Cercetările desfăşurate în Statele Unite şi în unele ţări din Europa arată că atunci când şcolile, familiile şi
comunităţile lucrează împreună ca parteneri, beneficiari sunt elevii.
Parteneriatele dintre şcoli, familii şi comunitate pot:
(a) ajută profesorii în munca lor;
(b) perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor;
(c) îmbunătăţesc programele de studiu şi climatul şcolar;
(d) îmbunătăţesc abilităţile educaţionale ale părinţilor;
(e) dezvoltă abilităţile de lideri ale părinţilor;
(f) conectează familiile cu membrii şcolii şi ai comunităţii;
(g) stimulează serviciul comunităţii în folosul şcolilor;
(h) oferă servicii şi suport familiilor;
(i) crează un mediu mai sigur în şcoli.
772
 Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă
succes la şcoală şi mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se
consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să
funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute că o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi.
Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natură
relaţiilor publice.
Evoluţiile rapide din viaţă socială generează o cerere de continuare a proceselor de reînnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor şi valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia
părinţilor apare că o dimensiune a educaţiei permanente şi desigur, a educaţiei adulţilor.
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările materne şi
gospodăreşti adăugându-se preocupările profesionale şi de studiu), modificarea statutului copilului,
dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educaţiei familiale (pe care l-a avut până la introducerea
învăţământului obligatoriu), progresele sociologiei şi psihologiei, precum şi alte cauze au dus la înţelegerea
faptului că orice sistem de educaţie rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţă sau de opoziţia
părinţilor. Şcoală capătă astfel o misiune suplimentară.
Au existat întotdeauna educatori excelenţi şi părinţi iubitori, care nu şi-au pus probabil atâtea
probleme şi totuşi au reuşit foarte bine; dar poate că acest lucru era mai uşor într-o lume foarte statornică, în
care tradiţia avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generaţie sau două, relaţiile
dintre părinţi şi copii, dintre adulţi şi tineri, apare mai vădită în consideraţia pentru copil ce "are semnificaţia
de recunoaştere intimă şi profundă a valorii persoanei copilului şi de încredere în potenţialul lui de
dezvoltare" (Osterrieth, P., 1973)
Un studiu realizat în ceea ce priveşte necesitatea colaborării şcoală-familie-comunitate enumeră
patru motive pentru care şcoală şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor;
b. învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se petrece în
afară şcolii;
c. cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în
special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate
datorită dialogului cu şcoală;
d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi profesorii) au dreptul să
influenţeze gestiunea şcolară.
Se prevede ca în ţările Comunităţii Europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării şcolii cu
familia, în care accentul este pus pe un angajament mutual, clar stabilit între părinţi şi profesori, pe un
"contract parental" privind copilul individual; contractul între familie şi şcoală nu se mai consideră doar ca
un "drept opţional", ci ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu profesorii.

773
 “Educație fără frontiere!”: Relația grădiniță-școală-familie-societate

Prof.Csabai Tunde
Liceul Teologic Romano-Catolic “Szent Laszlo”, Oradea

Idealul educaţional în învăţământul preuniversitar vizează dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă

individualităţii umane, formarea personalităţii autonome şi creative. Realizarea acestui ideal nu poate fi
concepută fără stabilirea unei colaborări strânse între cei trei piloni, care stau la baza educaţiei permanente, de
calitate : şcoala, familia, comunitatea, trei surse principale pentru dezvoltarea plenară şi educarea multilaterală a
personalităţii umane. Prin conlucrarea eficientă a celor trei factori fundamentali ai educaţiei, elevilor li se creează
condiţii pentru a deveni mai motivaţi, mai încrezători în sine, pentru a dezvolta abilităţi mai eficiente de învăţare,
pentru a fi mai pregătiţi pentru nivelurile educaţionale viitoare, pentru a-şi stabili scopuri realiste, a trăi şi a
participa activ la viaţa şcolară şi socială.
Primul factor decisiv care contribuie la educaţia copilului este familia, nucleul de bază al societăţii, spaţiul
în care copilul dobândeşte primele deprinderi, noţiuni educative, modele de comportament, care exercită o
influenţă covârşitoare asupra formării acestuia ca individ şi ca fiinţă socială. De aici provine şi celebra expresie :
„cei şapte ani de acasă”....folosită uneori cu o anumită conotaţie peiorativă.
Următoarea etapă în modelarea personalităţii copilului o reprezintă vârsta preşcolară, iar familia împarte,
într-o mare măsură, sarcina educării lui cu dascălii şi pedagogii din şcoală. Aceştia din urmă au menirea să
şlefuiască ceea ce a realizat familia şi să elimine eventualele lacune din procesul instructiv-educativ care au
scăpat până la această vârstă, corijând, unde e cazul, formele de conduită inadecvate.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin reciproc, ele asigură, într-
o mare măsură, buna integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Cercetările
confirmă că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în
educaţia copiilor lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei
de abandon şcolar si scăderea fenomenului delicvenţei.
În ceea ce priveşte relaţia dintre şcoală şi familie, cele mai eficiente forme de colaborare şi de organizare a
acestei relaţii sunt: şedinţele cu părinţii, discuţiile individuale între cadrele didactice şi părinţi, organizarea unor
întâlniri cu părinţii, corespondenţa, implicarea părinţilor în activităţi culturale şi activităţi recreative,
voluntariatul, comitetele de părinţi, vizitele reciproce, clubul părinţilor în şcoală, prânzuri sau cine comunitare,
activităţi caritabile, consultaţiile pedagogice, lecţii deschise pentru părinţi, reuniunile comune cu elevii şi părinţii,
adunările informative, şcoli ale părinţilor etc.
Anumite proiecte vizează şi educaţia părinţilor, prin abordarea problemelor ce satisfac nevoile specifice ale
acestora (de regulă, exprimate de părinţi), îmbinate cu aspectele îngrijirii fizice, medicale, precum şi cu aspectele
psihosociale şi psihopedagogice.
Un element important în eficientizarea relaţiei dintre şcoală şi familie îl reprezintă parteneriatele.
Parteneriatele şcoală – familie - comunitate au la bază ideea că profesorii, elevii, părinţii ceilalţi membri ai
comunităţii sunt parteneri în educaţie. Dacă în trecut aceste parteneriate erau activităţi cu caracter opţional şi
ţineau mai mult de domeniul relaţiilor publice, în prezent ele au un rol esenţial în procesul de educaţie a elevilor,
deoarece îi ajută să-şi dezvolte competenţe şi abilităţi sociale încă din primii ani ai copilăriei, pregătindu-i să aibă
succes la scoală şi mai târziu, în viaţă şi în carieră.
Parteneriatul educaţional se instituie între următoarele instituţii: familie (partener tradiţional al şcolii), şcoală
(ca instituţie socială transmiţătoare de valori), comunitate (ca beneficiar al serviciilor educaţionale), agenţii
educaţionali (elevi, părinţi, cadre didactice, psihologi, alţi specialişti), instituţii de cultură (universităţi, biblioteci,
muzee, centre de cultură), şi alţi factori interesaţi în dezvoltarea instituţională a sistemului de educaţie

774
 Deschiderea spre comunitate presupune implicare comunitară şi voluntariat, elaborarea de proiecte individuale
şi de grup, cu relevanţă socială, activităţi care reprezintă căi de asumare de către elevi a rolului de cetăţean activ
şi responsabil, informat şi pregătit pentru a participa la configurarea propriului traseu de formare .
Graţie unei bune colaborări între familie, şcoală şi societate, elevii dobândesc cunoştinţe şi abilităţi care îi
ajută să devină actori responsabili şi să contribuie la viaţa şcolară, a comunităţii, a familiei, a grupului de
prieteni, să transforme activitatea de învăţare într-un proces permanent, să îşi creeze viitorul – ceea ce presupune
asumarea de roluri responsabile.

Bibliografie :
1.Mircea, Agabrian, „Şcoală, familie, comunitate”, Ed.Institutul European, 2007
2.Popescu,M.,” Implicarea comunităţii în procesul educaţiei”, Corint, Buc, 2000.
3.Sincan, E., Alexandru Gheorghe, „Şcoala şi familia”, Ed.Gh-Cartu Alexandru, Craiova, 1993
4.Vrăşmaş, E., „Consilierea şi educaţia părinţilor”, Ed.Aramis, Buc, 2001.

775
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE
Autor: Csik Carina,
Grădiniţa PP nr.3, Arad

Principala funcţie a educaţiei este de a forma şi a dezvolta în permanenţă personalitatea individului cu

scopul de a-l integra în societate. Omul este în permanenţă interacţiune cu factorii sociali. În această
interacţiune el asimilează modele de comportament, mijloace sociale de comunicare dar şi normele şi
valorile societaţii. Astfel el este pregătit pentru viaţa socială pentru asumarea unor anumite roluri şi
responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul mai multor etape din viaţă sa pe de o parte în cadrul
unor activităţi sociale şi pe de altă parte în cadrul unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala şi
instituţiile culturale.

Grădiniţa
La grădiniţă copiii sunt încurajaţi să se manifeste liber, educatoarea fiind mai atentă cu
fiecare dintre aceştia înţelegându-i mai bine. La grădiniţă copiii îşi formează deprinderi de operare cu
noţiuni, îşi stabilizează atenţia, îşi îmbogăţesc limbajul şi se exprimă corect. În ceea ce priveşte rolul
grădiniţei de copii acesta este înţeles de la întregirea educaţiei în sânul familiei până la similarităţi de
organizare, funcţionare, de conţinut şi metode cu şcoala. Grădiniţa şi şcoala se află în raport de continuitate
ce implică în mod obligatoriu necesitatea colaborării dintre educatoare şi învăţători. Colaborând cu şcoala
educatoare va putea să îşi analizeze mai bine şi mai obiectiv munca instructiv-educativă sub aspectele ei
pozitive şi negative cunoscând rezultatele la învăţătură şi purtare a foştilor elevi iar învăţătorul va căuta să nu
piardă pe parcurs cunoştinţele însuşite deja la grădiniţă de către aceştia.

Şcoala
Şcoala având obiective precise este mai rigidă în respectarea unui program şi a unor cerinţe.
Este locul în care aşteptările sunt clare privind ce anume trebuie să ştie să facă copiii. Copiii sunt puşi într-o
adevărată încercare: din punct de vedere afectiv, efortul de acomodare al copiiilor este mare; prea multă
noutate deodată, colegi noi, învăţătoare, local, orar, reguli, responsabilităţi, etc.

Familia
Familia reprezintă mediul în care copilul învaţă şi exersează comportamentele sociale, învaţă
să se descopere pe sine şi pe cei din jurul său familiarizându-se cu sistemul valorilor sociale şi culturale.
Mediul familial ocupă locul central în mulţimea factorilor ce determină evoluţia copilului. De aceea copilul
trebuie modelat fundamentele personalităţii realizându-se în cea mai mare măsură în interiorul familiei care
concentrează primul să univers afectiv, social şi cultural.
Ca să se realizeze un parteneriat între grădiniţă şi familie este nevoie de o manifestare de
deschidere atât din partea cadrelor didactice cât şi din partea părinţilor. Cei mai mulţi părinţi manifestă
deschidere, dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat
să fie împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecărei parte implicată.

Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii
de siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi
au detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.

776
 Bibliografie:
-Mihaela Bulc, Oana Driha “Elemente de didactică preşcolară aplicată”, Edituea MEGA, Cluj-
Napoca,2013
-Anton Ilica, Dorina Herlo, Viorel Binchiciu, Corina Uzum, Ana Curetean „O pedagogie pentru
învăţământul primar”, Editura Universităţii Aurel Vlaicu, Arad, 2005
-Miron Ionescu, Vasile Chiş „Fundamentări teoretice şi abordări praxologice în Ştiinţele Educaţiei”,
Editura Universităţii Aurel Vlaicu, Arad, 20

777
 Relația grădiniță-școală-familie-societate

Prof.înv.primar: Csobi Eva

Școala Gimnazială ”Mihai Viteazul”, Moftinu Mic, jud.Satu Mare

Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă, şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri
şi roluri succesive .
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării
depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze
ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
Educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului,
disponibilităţile intelectuale precum şi particularităţile lui comportamentale şi caracteriale. Ea se preocupă de
socializarea preşcolarului prin integrarea lui în mediul grădiniţei, oferindu-i prilejul să cunoască mediul
înconjurător, organizând vizite în împrejurimile grădiniţei, în cartier, în oraş, la şcoală, la locul de muncă al
părinţilor etc. Treptat, cu multă răbdare, educatoarea este cea care cultivă încrederea în propriile posibilităţi ale
copiilor, integrând în jocuri şi activităţi copiii timizi, efectuând munca suplimentară individualizată cu copiii cu
deficienţe verbale, folosind jocul şi jucăriile existente pentru a-i apropia de acestea.
Colaborând cu școala,educatoarea va putea să-și analizeze mai profund și mai obiectiv munca
instructiv-educativă sub aspectele ei pozitive și negative cunoscând rezultatele la învățătură și purtare a foștilor
»elevi »,iar învățătorul va căuta să nu piardă pe parcurs cunoștințele însușite în grădiniță.
În sfera acestor modalități de colaborare dintre grădinită și școală vor fi valorificate și alte forme de
strângere a legăturilor dintre cele două instituții:participare reciprocă a educatoarelor și învățătorilor la
cosfătuirile anuale ale cadrelor didactice,la activitățile comisiilor metodice , la « lecții model »,la sesiuni de
comunicări.
Părinții pot influența comunitatea ca indivizi sau ca membrii ai unui grup. Ei pot contribui la dezvoltarea
comunității și la fixarea priorităților sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca instituții bine determinate
ale societății – familia, grădinița, școala și comunitatea. În momentele diferite ale creșterii, dezvoltării și
devenirii ființei umane, fiecare dintre aceste instituții sociale are rol important. Mai mult, azi, este determinată
nevoia unui parteneriat educațional între acestea, în favoarea unei educații eficiente pentru individ și societate.
În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare și învățare, instituția școlară dezvoltă o serie de
structuri de sprijin în favoarea copilului și a familiei. În același timp este nevoie de activități de susținere în
afara grupei și de activități de sprijin atât a copilului aflat în situații dificile sau de risc, cât și a familiei și a
cadrelor didactice.
Structurile de sprijin ale instituției școlare merg pe linia cabinetelor de asistență psihopedagogică, de
consiliere, de rezolvarea unor probleme specifice (cabinete de logopedie și orientare profesională) și a centrelor
de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvoltă astfel la acest nivel, programe specifice de sprijin
individualizat și de grup pentru copii, părinți și cadre didactice.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat,
între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

778
 PARTENERIATUL
ŞCOALĂ - FAMILIE – COMUNITATE

Prof. Cucăilă-Ciulică Mădălina

Colegiul Tehnic “Ion Mincu”, Tg-Jiu

Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru

atingerea scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică,
aceasta fiindu-i suport, în care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din
comportamentul profesorilor şi al elevilor, precum şi din condiţiile generale şi specifice ale
acţiunii educative. Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”:
şcoală, familie şi comunitate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea
fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra
COPILULUI.
Faptul că elevul intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul
că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un
lucru deosebit.
Şcoala se conduce după reguli scrise unanim acceptate de societate şi avizate de
specialişti în educaţie: programe, curriculum, manuale şcolare, auxiliare didactice, materiale
didactice, etc. Prin instituţionalizarea copilului nu se neglijează rolul părinţilor, de aceea în
condiţiile actuale, rolul familiei în activitatea şcolară este major. Părinţii sunt cei care vor sta
alături de cadrul didactic la formarea şi dezvoltarea copiilor, rolul lor nu va fi înlocuit de
profesori, ci aceaştia vor completa ştiinţific ceea ce părintele nu poate sau nu are abilitatea
respectivă.
Familia constituie primul contact al copilului cu lumea înconjurătoare, reprezentând
modelul de viaţă şi conduită. Mediul familial influenţează dezvoltarea psihică în mod decisiv
în primii ani de viaţă ai copilului. S-a crezut multă vreme că instituţiile de învăţământ poartă
întreaga responsabilitate a educării copilului, familia fiind doar beneficiarul acestei acţiuni.
Familia nu poate fi parte separată în acest context, rolul părinţilor nu încetează odată cu
intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se schimbă doar modalitatea de abordare a
copilului, în raport cu noul său statul şi în deplină concordanţă cu ceea ce se întâmplă în
mediul educaţional. Relaţiile dintre părinţi se răsfrâng asupra copilului şi involuntar el este
cel care are de câştigat sau de pierdut în formarea sa.
Comunitatea reprezintă o potenţialitate virtuală pentru dezvoltarea personalităţii
individului. Mediul social oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor
native ale individului; putem spune că unei diversităţi genetice îi corespunde o infinitate de
posibilităţi oferite de mediu.
Parteneriatul şcoală – familie - comunitate se referă la construirea unor relaţii pozitive,
la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci
când aceştia văd c adrele didactice sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul
lor vor să crească mici genii. Prin urmare educaţia nu se poate realiza doar într-un cadru
formal, personalitatea fiind modelată de toate experienţele pe care le-a parcurs elevul în
mediul şcolar, familial sau social.
779
 Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate

Prof.înv. preşcolar Cucinschi Mădălina

Grădiniţa nr. 208, Bucureşti

Pregătirea copiilor preşcolari pentru şcoală capătă o chestiune de vie actualitate, în condiţiile intensificării
şi accelerării întregului proces de învăţământ. Sprijinirea viitoarei activităţi şcolare o realizează grădiniţa, scopul
final al activităţii ei fiind pregătirea multilaterală a copilului, pentru munca din şcoală, prin intermediul a două
forme specifice: jocul urmat îndeaproape de învăţare.
Problema educaţiei tinde să devină o problemă prioritară şi toţi cei care văd limpedeevoluţia fiinţei umane,
a fiinţei raţionale şi a umanităţii, în ansamblul ei, situează în centru triadaşcoală-familie-societate.
Colaborarea grădiniţă -familie în zilele noastre primeşte noi valenţe. Scopul fundamental al acestei
colaborări este integrarea deplină a grădiniţă în comunitate.Dacă până în prezent aceasta relatie grădiniţă -familie
a fost dezvoltata unilateral, fiind de multe ori considerata “responsabilitatea” grădiniţei, acest lucru trebuie să se
schimbe pe viitor. Copilul are nu numai nevoia, ci şi dreptul la dragoste şi ocrotire, la disciplinare şi obţinerea
treptată a independenţei, la relaţii care să-i garanteze siguranţa şi dezvoltarea fizică, psihică şi morală, la
dezvoltarea personalităţii, la înţelegere şi toleranţă. Cei “şapte ani de-acasă”, ca şi lipsa lor, marchează destinul
fiecărui om.
Familia se poate constitui într-un factor de risc sau într-un factor de protecţie în funcţie de abilităţile pe
care le dezvoltă climatul educaţional şi afectiv existent la nivel familial. Grădiniţa este factorul primordial şi
extrem de important, dar ea nu este totul, căci are nevoie de familie, de comunitate, de întreaga societate pentru a
sprijini şi îndruma omul în devenire. Totuşi rolul familiei nu trebuie diminuat, el este leagănul social al copilului
şi sprijinul său pe aproape toată viaţa.
Pregătirea elevilor pentru învăţare continuă, atât la scoală, cât şi în familie, şiextinderea autoeducaţiei la
întreagă viaţă în cadrul societăţii constituie argumente puternice pentru deschiderea şcolii faţă de experienţele
trăite şe elevi în afara şcolii şi pentru articulareacelor trei tipuri de educaţie: formală, informală şi nonformală.
Prin urmare, modul dedezvoltare al societăţii depinde de felul în care individul a fost pregătit de şcoală şi de
familie.Şcoala este sinonimă cu educaţia şi vine în continuarea celor şapte ani petrecuţi în familie.Familia, celula
de bază a societăţii, reprezintă de fapt o mini-societate, iar copilul învăţat sărespecte reguli şi să se comporte
responsabil în familie şi la şcoală se va integra perfectsocietăţii când va ajunge la maturitate.
In perspectiva unei bune colaborări între grădiniţă şi şcoală este necesară crearea în grădiniţă a unor
condiţii favorizante pentru noi achiziţii şi progrese în sfera cognitivă,afectivă şi psihomotrică a preşcolarilor
deoarece vârsta preşcolară este considerată de specialişti ca fiind una dintre cele mai importante perioade
psihogenetice,datorită progreselor remarcabile în toate planurile şi în special,în sfera sentimentelor şi a
personalităţii copilului.
Grădiniţa are rolul de a sistematiza şi de a integra cunoştinţele,experienţele şi influenţele dobândite de
copii în primii ani de viaţă ,de a lărgi contactele cu lumea exterioară,de a dezvolta capacitatea şi modalităţile de
receptare şi comunicare a informaţiei,de a realiza o serie de obiective ale educaţiei fizice,estetice,etice şi
afective,de a contribui la socializarea copiilor,la satisfacerea nevoii lor de relaţii sociale şi de activitate.
Educaţia preşcolară este considerată tot mai frecvent ca o treaptă distinctă şi necesară a procesului de
învăţământ, dar şi parte integrantă a structurilor educative globale, ca primă fază a educaţiei permanente, astfel
învăţământul preşcolar îşi reevaluează obiectivele, conţinutul şi tehnologia didactică în perspective noii concepţii.

780
 Pregătirea copiilor din grădiniţă în vederea integrării cu succes în scoala necesită o muncă stăruitoare din
partea educatoarelor, deoarece acestea trebuie să insiste mai mult asupra unor procedee care pregătesc copilul
pentru şcoală.
Grădiniţa trebuie să constituie o etapă fundamentală în
dezvoltarea copilului ,nu doar prin conţinutul ştiinţific al procesului instructiv-educativ,ci şi prin libertatea de
acţiune oferită preşcolarului care-i stimulează interesele de cunoaştere şi contribuie la lărgirea câmpului de relaţii
sociale.
Drumul parcurs de copil traversand substadiile prescolaritatii este lung si bogat. Din etapa in etapa, copilul
iese din lumea lui confuza si se indreapta spre inceputul evolutiei personalitatii sale. Este „o insiruire de
metamorfoze, minunate si miscatoare pentru adultul care le este martor, de victorii triumfatoare pentru copil,
victorii ale activitatii, ale sensibilitatii, ale imaginatiei”
Daca copilul va fi educat în spiritul unor percepte morale sanatoase, îi va fi insuflata dragostea de munca
înca din primii ani ai copilariei. Si munca intelectuala este apreciata de catre parinti: de exemplu copilul
coloreaza 2 pagini si i s-a cerut sa coloreze doar o figurina. Astfel el trebuie recompensat într-un anume fel
pentru a-i stimula activitatile urmatoare.
Climatul familial este trait de copil cu intensitate si de aceea „modelul unui tata ori mama” este întotdeauna
urmat si urmarit. Existenta unui program de munca, apoi activ în gospodarie a parintelui va genera existenta unui
climat de munca (dupa program) a copilului viitor adolescent.

BIBLIOGRAFIE:

1. Balan, D.Petrovai, S.Tinca, E. Raduly, „Ghid pentru părinţi”,Editura CCD,Cluj, 2000 2. Canfield Jack,
„Supă de pui pentru suflet de copil”- Ed. Amaltea, Bucureşti, 2000
3. Faber Adele, Mazlish Elaine, „Comunicarea eficientă cu copiii – acasă şi la şcoală”, Ed. Curtea veche,
Bucureşti, 2002

781
 Relația grădiniță – școală

Educatoare: CUCU GINA

GPP Bobocei din Micro III, Buzău

Realizarea unui învăţământ unitar necesită respectarea unui obiectiv major, continuitatea în întreaga
activitate educationala în special la nivelul claselor «praguri».Aceasta condiţie este valabila şi pentru primele
doua trepte ale învăţământului:învăţământul preşcolar şi învăţământul primar. Mai precis, legătura reciproca
şi continuitatea trebuie sa fie asigurate intre grupa mare preşcolară şi clasa pregatitoare. O asemenea
continuitate va asigura o mai rapida adaptare a copiilor din clasa pregatitoare la particularităţile muncii de
învăţare . H. Wallon sublinia acest lucru arătând: »Este împotriva naturii sa tratam copilul în mod
fragmentar. Cu fiecare perioada el constituie un ansamblu indisolubil şi original. In succesiunea perioadelor
copilul rămâne una şi aceeaşi fiinţa in curs de metamorfozare.Aptitudinea de scolaritate este o problema a
educatiei prescolare institutionalizate, deci a gradinitei. Conditia esentiala a atingerii de catre toti copiii a
gradului de dezvoltare si adaptare ncerut de o eficienta activitate scolara , o reprezinta realizarte unei
legaturii functionale de continuitate intre activitatea din grupa mare a gradinitei si prima clasa a scolii
primare.Aceasta presupune analiza atenta a principalelor componente ale procesului de educatie din aceste
doua trepte de invatamant: obictive pedagogice, continut, forme de organizare a activitatii, metode, relatia
pedagogica.
Formele de colaborare dintre gradinita si scoala se asigura prin masuri de ordin psihopedagogic. O
prima masura de natura psihopedagogica menita sa contribuie la asigurarea continuitatii intre gradinita si
scoala este plasata la nivelul continutului invatamantului, oglindit in special in programele gradinitei si ale
clasei pregatitoare. Este vorba de legatura indisolubila intre prevederile programele respective. Pentru a fi
insa operationala, corelatia dintre programe se cere a fi riguros cunoscuta atat de invatator, cat si de
educatoare.Astfel, educatoarele care lucreaza cu grupa prescolara mare trebuie sa cunoasca cerintele
programei pentru clasa pregatitoare spre a-i asigura baza care sa-i permita prescolarului insusirea
cunostintelor clasei pregatitoare, iar invatatorul care va prelua clasa pregatitoare trebuie sa cunoasca
programa grupei mari mari pentru a sti pe ce elemente se poate sprijini in procesul de instruire si educare.
O prima conditie pentru rezolvarea raportului de continuitate dintre educatia prescolara si cea scolara o
constituie analiza psihologicaa activitatii scolare si determinarea acelor capacitati intelectuale ,afectiv-
volitionale ce trebuie formate copiilor pentru a se adapta fara dificultati activitatii scolare,deci trebuie sa se
stabileasca capacitatile necesare pentru ca prescolarul sa asimileze cunostintele prevazute in clasa
pregatitoare. Cercetarile intreprinse in aceasta directie ne ofera unele date deosebit de utile.N.Okon
considera ca invatarea scrierii si citirii implica formarea unor capacitati:
a) vizuale -perceperea semnelor grafice,ceea ce presupune diferentierea semnelor grafice dupa forma
lor,deci posibilitatea de a recunoaste si reproduce diverse simboluri;
b) auditive -perceperea si identificarea sunetelor sau fenomenelor ;
c)semantice – stabilirea unei legaturi intre simbolurile grafice si sensul cuvintelor ceea ce inseamna
insusirea limbajului si formarea conceptelor.
In ceea ce priveste dezvoltarea gandirii matematice este necesar sa fie formata capacitatea de a
traduce in concepte insusirile cantitative ale multimilor, de a intelege relatiile dintre multimi
(superioritate,inferioritate,egalitate)de a le pune in corespondenta, de a numara si de a efectua operatii
mentale de adunare si scadere cu o uniate .
Aptitudinea de scolaritate se raporteaza pe langa pregatirea intelectual-cognitiva copilului si la cea
afectica,volitionala si sociala. In acest sens se dezvolta interesul de cunoastere al copilului ca suport al unei
motivatii sustinute in invatare,sociabilitatea copilului care-l face apt de a-si regla activitatea in functie de
cerintele adultului, ale programului scolar, de a desfasura o activitate in grup, un anumit grad de dezvoltare a
motricitatii. Realizarea acestor capacitati conduce la determinarea mai precisa a obiectivelor specifice
educatiei prescolare in relatia lor cu cele ale scolii primare si confera caracter de sistem relatiei dintre
gradinita si scoala .

782
 Legatura dintre gradinita si scoala se realizeaza si prin masuri de ordin pedagogic, care actioneaza in
sfera tehnologiei didactice.Este vorba de asigurarea continuitatii in insasi folosirea metodelor si procedeelor
didactice, in activitatea de invatare,precum si de interventii in formele de organizare a procesului de
invatamant in primul rand in lectii. Astfel, este bine stiut, ca invatatura,dominanta a varstei scolare este
prezenta in diferite forme si la varsta prescolara, ea izvorand din necesitatea de a satisface interesul,
curiozitatea copilului pentru cunoastere.In clasa I invatatorul foloseste jocul atat ca activitate de invatare, cat
si ca mijloc de relaxare,de destindere pentru copii.
Printre aspectele cotinuitatii gradinitei cu scoala nu sunt mai putin importante cele care privesc
formele de organizare si desfasurare a activitatii. In acest sens experienta dovedeste ca desfasurarea unor
activitati comune cum ar fi: vizite la scoala,vizita scolarilor in gradinita, serbari comune, plimbari si
programme distractive comune,contribuie la atenuarea distantei dintre gradinita si scoala.Vizitele
prescolarilor in scoala trebuie sa fie bine organizate pentru a le produce o impresie placuta si puternica
pentru a le stimula dorinta vie de a deveni scolari.
Colaborand cu scoala, educatoarea va putea sa-si analizeze mai profund si mai obiectiv munca
instructiv-educativa sub aspectele ei pozitive si negative cunoscand rezultatele la invatatura si purtare a
fostilor ”elevi” iar invatatorul va cauta sa nu piarda pe parcurs cunostintele insusite in gradinita.
In sfera acestor modalitati de colaborare dintre gradinita si scoala vor fi valorificate si alte forme de
strangere a legaturilor dintre cele doua institutii:participare reciproca a educatoarelor si invatatorilor la
cosfatuirile anuale ale cadrelor didactice, la activitatile comisiilor metodice, la « lectii model », la sesiuni de
comunicari.

783
 RELATIA DINTRE GRĂDINITA, SCOALA ,FAMILIE SI COMUNITATE

Cucu Lenuta
Scoala gimnaziala ,,George Tutoveanu’’ Barlad
, Vaslui

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului
cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale.
În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea
unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor
forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala,
instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării
depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze
ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită
asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune
coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei. La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate
informaţiile legate de copil: stare de sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de
comportare, probleme în dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a
informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă
de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de
atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a
familiei lui orice angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet în
fiecare dimineaţă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare
care-i ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este întotdeauna un
sprijin. Fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin modul în care
colaborează cu familia, influenţează dezvoltarea copilului.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi
adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul
educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
784
 Agenţ ii educaţ
ionali (copii, părinţi, personalul gră
diniţ
ei, specialiş
ti în probleme de educaţ
ie: psihologi,
consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.);
 Instituţ
ii ale educaţ
iei (familie, gră
diniţă
,şcoală
, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale copiilor
etc.);
 Membrii ai comunităţ ii cu influenţăasupra dezvoltă rii copilului (medici, reprezentanţ
ii primă
riilor, ai
Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.
În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie în
beneficiul acestora.
În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu: instituţii
sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor membrilor comunităţii;
 asociaţ iile nonguvernamentale , pentru rezolvarea unor probleme de ordin social;
 parteneri privaţ
i care pot sprijini gră a cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat;
diniţ
 mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.
Copilul este obiectul acțiunii educative exercitată de școală și familie. Relațiile interpersonale între
educatori și părinți au un caracter social. Ele se definesc în funcție de statutul și rolul pe care-l au pedagogii și
părinții în cadrul activității educative. Profesorul este acela care imprimă un mod sau altul de manifestare a
acestei relații. El trebuie să mediteze asupra problemelor pe care să le discute cu părinții elevilor, asupra tonului
discuției, atmosferei în care se desfășoară ea.
De multă vreme familia solicită și primește sprijinul școlii în îndeplinirea rolului său educativ. Toate
contactele dintre școală și familie trebuie să fie educative, dacă este sau nu așa, aceasta depinde nu numai de
școală, ci și de familie. Familia trebuie să fie conștientă că acțiunile întreprinse de școală sunt în interesul său și
să nu le ocolească. Dintre aceste acțiuni mai importante sunt lectoratele cu părinții.
Prin modul de organizare, prin tematică și structură, prin finalitatea lor, lectoratele pot deveni o
adevărată școală pentru părinți. Numai menținerea unui strâns contact între cele două medii de viață ale
copilului face posibilă influența lor unitară, numai astfel școala poate contribui la ridicarea familiei la nivelul
sarcinilor pe care societatea i le pune pe plan educativ. Eficiența lectoratelor depinde de conținutul tematic,
calitatea expunerii, participarea părinților la discuții.
Anchetele printre părinți și cadre didactice au scos la iveală faptul că în numeroase școli lectoratele mai
constituie încă o formalitate de care școala se achita din obligație, în mod cu totul superficial. Astfel, se
încredințează această sarcină unui singur cadru, considerat cu mai multă experiență, când de fapt ea ar trebui să
angreneze întregul colectiv de cadre didactice al școlii. Se organizează prea puține ședințe în raport cu
numeroasele probleme la care părinții așteaptă răspuns competent. Temele tratate sunt de cele mai multe ori
generale, rupte de realitățile școlii respective, de problematica actuală a vieții de familie. Uneori aceleași
conferințe sunt prezentate de aceleași persoane ani la rând. Este firesc ca astfel de lectorate să nu se bucure de
interesul și participarea largă a maselor de părinți.
Răspunderea organizării și planificării lectoratelor cu părinții trebuie să revină conducerii școlii. Toate
cadrele didactice vor contribui la întocmirea tematicii, la depistarea și solicitarea celor mai potrivite persoane
care să prezinte temele, precum și la mobilizarea părinților. În ceea ce privește conținutul tematic, el va fi fixat
în funcție de cazurile concrete ce se ivesc în fiecare clasă, cazuri care au la bază carențe grave ale educației în
familie. Tematica poate fi, de asemenea, fixată pe baza unor sondaje efectuate în rândul părinților. Acestea vor
scoate la iveală ce probleme de educație sunt neclare părinților, în ce domenii întâmpină greutăți și au nevoie de
îndrumări pedagogice. Calitatea expunerii depinde și de alegerea cu grijă a conferențiarului. Acesta va fi de
specialitate și va avea experiență în activitatea cu părinții. Talentul și mai ales tactul cu care va ști să pună
problemele și să câștige încrederea auditoriului va asigura participarea acestuia la discuții, cea mai bună dovadă
că lectoratul și-a atins ținta. Când cele expuse sunt însoțite de ilustrații, lectoratul devine mai interesant, mai
educativ, captivând atenția și celor mai puțin obișnuiți să urmărească o conferință. Dacă după conferință,
conferențiarul este solicitat să dea consultații el va sta la dispoziția părinților,chiar dacă nu are această obligație.

785
 Lectoratele pot să-și asocieze și alte forme ale propagandei pedagogice: vizionarea unor filme, audiția
unor emisiuni sau benzi, organizarea standurilor de cărți, broșuri și reviste pedagogice, difuzarea unor materiale
pe teme educative, etc.
Vizitele la domiciliul școlarilor sunt, de asemenea, de multa vreme folosite în activitatea școlii cu familia.
Vizitele folosesc în primul rând cadrelor didactice, care în felul acesta își pot da seama de condițiile de viață ale
școlarilor, își pot elucida cauzele anumitor deficiențe în comportarea lor. Efectuarea la intervale mari, o data pe
an de exemplu, din lipsă de timp a profesorilor și a părinților, vizitele la domiciliu nu pot fi considerate o formă
de bază a educației pedagogice a părinților, la fel ca și celelalte forme practicate sporadic în școală, ca discuțiile
în cadrul adunărilor cu părinții pe clasă și școală, convorbirile personale, etc.
Cine poate face educația părinților? Toți cei ce prin profesiunea lor vin în contact cu familia și problemele ei:
medicii, psihologii, pedagogii, juriștii, sociologii, asistenții sociali. Nu toți aceștia au însă vocația necesară. Cei
fără vocație neglijează acest aspect obligatoriu al profesiunii lor, cei cu vocație o fac voluntar și cu succes.
Educația părinților cere un ansamblu de cunoștințe și aptitudini pe care nu le dă nicio profesiune existentă în
prezent. De aceea este necesar ca toți cei ce o vor realiza să fie pregătiți în mod special.
Pentru a realiza o cooperare fructuoasă cu familia, școala trebuie să cunoască mediul socio-profesional
din familie, ambianța culturală și morală în care sunt crescuți copiii, numărul lor în familie atribuie climatului
afectiv și stabilește din familie un rol hotărâtor în stabilirea comportamentului copilului. Întrucât elevul se
formează în două medii diferite – familia și școala – cooperarea dintre acești factori trebuie să se bazeze pe
cunoașterea reciprocă. De aceea este necesar ca școala să posede informații sociologice asupra grupului
familial. Ce trebuie să cunoască un educator despre familiile elevilor săi? Datele prezentate în rândurile ce
urmează despre aspectele următoare ale vieții de familie ar ajuta dirigintelui să explice comportamentul unui
elev, să determine factori sociali ai randamentului școlar și să aibă o imagine adecvată asupra mediului familial.

786
 ”DE CE?” - ÎNTREBAREA PREȘCOLARULUI

Prof. Înv. Preșcolar CUCUIET DANIELA

G.P.P. Voinicelul
Satu Mare

Toți părinții își doresc un copil fericit și vesel, dar nimeni nu este ferit de micile probleme educative,
care nu încetează să apară și în fața cărora părinții sunt mai bine înarmați atunci când cunosc bine dezvoltarea
copilului lor din toate punctele de vedere: fizic, psihic, afectiv, social și intelectual.
Copiii sunt diferiți, ei nu au nici același temperament, nici aceleași gusturi, iar dezvoltarea lor nu este
egală în toate domeniile, de aceea este esențial să respectăm și să susținem fiecare copil în ritmul său, în
transformarea sa progresivă, în funcție de nevoile sale. Părinții trebuie să știe cât este de importantă educația
timpurie pentru dezvoltarea normală, armonioasă a copilului.
În perioada preșcolară – vârstra 3-6 ani, sunt câteva acțiuni pe care copiii le pot întreprinde:
• Construiește din cuburi;
• Îi place să coloreze și să asculte povești;
• Se joacă împreună cu alți copii;
• Învață să împartă jucăriile cu ceilalți;
• Cunoaște în jur de 1000-1900 cuvinte;
• Îi face plăcere să pună întrebări și să vorbească;
• Este vărsta lui „De ce?” .

De îndată ce capătă ușurință în exprimare în jurul vârstei de 4 ani, copilul se folosește de limbaj în mod
privilegiat, pentru a descoperii lumea și a înțelege cum funcționează ea. Este perioada „De ce-urilor”, pe care o
traversează fiecare copil, dar care poate fi o perioadă într-adevăr epuizantă pentru părinții unor copii exagerat
de curioși: „De ce zboară păsările?”, „De ce cad frunzele din copaci?”, „De ce peștii nu trăiesc decât în apă?”,
„De ce luna este rotundă?”.
Vârsta „De ce-urilor” nu este altceva decât manifestarea dorinței copilului de a cunoaște tot ce se întâmplă
în jur, pentru a se adapta cerințelor vieții.
Inteligența umană se datorează într-o mare măsură curiozității și respectiv, explorării, iar în copilărie
curiozitatea are rolul de a dezvolta nu doar inteligența copilului, ci și personalitatea sa.
„De ce-urile” interminabile ajung să agaseze câteodată părinții obosiți poate de grijile zilnice, dar numai
exprimându-și curiozitatea copiii noștri pot să cunoască lumea din care fac parte. De aceea trebuie să tratăm cu
seriozitate și calm orice întrebare pe care ne-o pune copilul.
Există părinți care sunt puși în dificultate de întrebările propriilor copii, neștiind ce, cât și cum anume să le
răspundă.
Răspunsurile pe care le dați copilului au un rol educativ, dar și de informare. Ele vor fi de multe ori, chiar
punctul de plecare pentru întrebările pe care copilul dumneavoastră vi le va pune în continuare. Vă simțiți
obligați să aveți răspuns la orice sau vă luați dreptul de a spune că nu știți?
A răspunde întrebărilor copilului este cel mai bun mijloc de a-i păstra vie dorința de cunoaștere, dorința care
îi va fi foarte utilă odată cu începerea școlii, iar dacă îl repeziți, el înțelege că a vrea să se instruiască este rău.

Punând întrebări copilul își exprimă temerile, preocupările și curiozitățile sale de moment. Explicațiile pe
care le dăm copiiilor trebuie să aibă o bază reală, fără minciuni sau exagerări, căci altfel când va afla cu
exactitate cum stau lucrurile, va interveni sentimentul de neîncredere, lipsa motivației de învățare.
O discuție poate deveni stimulativă, forțând copilul să caute noi modalități de înțelegere și mai apoi de
folosire a noilor informații în cadrul dialogului cu părinții. Acesta determină creșterea nivelului de inteligență,
ducând implicit și la formarea caracterului.
787
 Nu ezitati să-l felicitați pe copil pentru întrebările puse, ca sa încurajati acest comportament. Este o
atitudine benefică.

Bibliografie:
• Anne Bacus, Copilul de la 3 la 6 ani, Editura Teora, București, 2010
• Cătălina Dobre, Vârsta lui ”De ce?”, articol publicat în Supliment PIPO pentru părinți, 2007

788
 Relatia gradinita – scoala - familie si societate
Prof.inv: CUIBUS MONIKA GABRIELLA
SCOALA GIMNAZIALA NR 1 TARIAN

„Eu sunt copilul. Tu ţii în mână destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau
voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o
binecuvântare pentru lume. ” Child`s Appeal
Grădiniţa este prima experienţă a vieţii în societate a copilului. Ea constituie un cadru nou pentru copil, prin
dimensiunile şi conţinuturile sale, prin activităţile variate, noi şi interesante. Este o înşiruire de metamorfoze, de
o coloratură afectivă intensă şi un dinamism nestăvilit. Adaptarea la noul mediu va fi de lungă durată, cu
progrese şi regrese, cu eforturi perseverente şi de durată, atât din partea copilului însuşi, cât şi a adulţilor care-l
susţin.
Începerea şcolii este un moment semnificativ pentru copil. Alţi adulţi încep să joace un rol important în
procesul de socializare. Succesul copilului în această nouă aventură depinde, în mare măsură, de atitudinile şi
aptitudinile cu care acesta intră în noua etapă.
Trecerea de la grădiniţă la şcoală este acompaniată şi de importante modificări motivaţionale, trecere
marcată de tranziţii şi înlocuiri dinamice ale motivaţiei ludice cu motivaţia de tip şcolar.
Activitatea cu părinţii, ca partenerisi cu societate pentru a asigura dezvoltarea copilului in programul
educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respect de sine, încredere în
competenţele lor, făcându-i mai buni.
Grădiniţa este prima treapta a sistemului de învăţământ, de aceea susţin ideea de a implica părinţii în
programul educativ încă de la început, căci doar aşa îşi vor forma deprinderi de parteneriat cu grădiniţa si,
implicit, cu educatoarea.
Colaborarea scoala - familie si societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi
grădiniţa, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor, atunci când
aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii
Toţi părinţii au nevoie de informaţii de bază referitoare la copiii lor. Ei trebuie informaţi despre scopul de
bază al programului educativ la care participă copiii lor şi trebuie implicaţi în luarea deciziilor. Părinţii trebuie
să fie la curent cu progresele copilului lor, dar şi cu percepţia pe care o are grădiniţa despre calităţile şi
problemele copilului. Educatoarea va sugera acestora modul în care îşi pot ajuta copiii acasă, căci sunt părinţi
care oferă copiilor sprijin suplimentar în învăţare.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la
şcoală şi, mai târziu, in viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe
alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţiala în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt
de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reânnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia
părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente si Şcoala este un mediu social organizatoric în care
universul copilului se extinde depăşind constrângerea dependenţei materne. Educaţia este cea care desăvârşeşte
fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate.
Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi. Colaborarea
dintre gradinita şcoala familie si societate presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce
ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.

789
 Reuşita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare prodigioasă dintre doi factori
educaţionali de bază: grădiniţa şi familia. De aceea, în cadrul acestui parteneriat coresponsabil dorim să
descoperim cheia unităţii de acţiune ce deschide porţile succesului educaţional.

BIBLIOGRAFIE:
Abrujdan, Anamaria Bianca„Dezvoltarea copilului de la întrebări şi nelinişti, la sprijin”
Jitariu, Alina Codruţa Editura Diana, Piteşti, 2010
Dolean, Ioan; „Meseria de părinte”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
Dolean, Dacian Dorin
Littauer, Florence„Personalitate plus – Cum să-i înţelegi pe ceilalţi înţelegându-te pe tine însuţi”Editura
„Business Tech International Press, Bucureşti, 2004
„Personalitate plus – Ghid pentru părinţi”Editura „Business Tech International
Press, Bucureşti, 2007

790
 “Educație fără frontiere!”
Relația Școală-Familie-Societate

Prof. DUŢA CULACHI

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR 22 GALAŢI

Şcoala este una dintre instituţiile esenţiale ale societăţii ale cărei rezultate influenţează atât evoluţia
beneficiarilor ei direcţi, cât şi pe cea a comunităţilor beneficiarii indirecţi Pe fondul schimbărilor pe care le
traversează societatea românească, în încercarea de căutare şi cristalizare a identităţii, şcoala are un rol
primordial în refacerea identităţii sociale şi valorizarea potenţialului uman, în concordanţă cu direcţiile
europene prioritare de acţiune în domeniul educaţiei: identificarea factorilor implicaţi în domeniul educaţional
şi stabilirea rolului şi a responsabilităţilor fiecărui factor; susţinerea parteneriatelor cu toţi factorii sociali
interesaţi de dezvoltarea educaţiei; stabilirea setului de valori care să orienteze evoluţia societăţii şi a educaţiei
sale.
Familia reprezintă principalul factor al parteneriatului şcoală-comunitate locală. Pe de o parte, familia
este un factor de educaţie informală, pe de altă parte, aceasta are obligaţii şi drepturi care decurg din statutul de
elevi ai copiilor ei în sistemul formal de educaţie.
Forme de organizare ale relaţiei şcoală-familie .În ceea ce priveşte relaţia dintre şcoală şi părinţi cele
mai frecvente forme de organizare a acestei relaţii sunt :
- Şedinţele cu părinţii
- Discuţii individuale între cadrele didactice şi părinţi
- Organizarea unor întâlniri cu părinţii
- Implicarea părinţilor în manifestări culturale ale şcolii şi activităţi recreative
- Voluntariat
- Asociaţiile de părinţi.
La nivelul şcolii, părinţii sunt implicaţi în mai mult tipuri formale de organizare: 1.Consiliul
reprezentativ al părinţilor / Asociaţia de părinţi 2. Consiliul clasei 3. Comisia pentru evaluarea şi asigurarea
calităţii în şcoală 4.Comitetul de părinţi ai clasei .Conform noii legi a educaţiei, relaţiile dintre instituţiile
şcolare şi familiile elevilor îmbracă noi dimensiuni formale: in Art. 14 se stipulează că : MECTS proiectează,
fundamentează şi aplică strategiile naţionale în domeniul educaţiei şi prin consultarea structurilor asociative
reprezentative ale părinţilor. - Părinţii se pot implica şi în alegerea disciplinelor din curriculum la decizia
şcolii.”consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ, în urma consultării elevilor, părinţilor şi pe baza
resurselor disponibile, stabileşte curriculum la decizia şcolii. Programele şcolare pentru disciplinele/domeniile
de studiu,respectiv modulele de pregătire opţionale se elaborează la nivelul unităţilor de învăţământ” şi prin
consultarea structurii asociative a părinţilor.
Conform legii, învăţământul preuniversitar este centrat pe beneficiari, iar toate deciziile majore vor fi
luate atât prin consultarea reprezentanţilor beneficiarilor primari ( Consiliul Naţional al Elevilor) şi prin
consultarea obligatorie a reprezentanţilor beneficiarilor secundari şi terţiari, respectiv a structurilor asociative
reprezentative ale părinţilor.
Şcoala, alături de alte instituţii care funcţionează în comunitate este direct influenţată de nivelul de
dezvoltare comunitară. Dezvoltarea comunitară - urmăreşte astfel promovarea „binelui comun” încurajează
sentimentul de apartenenţă al individului la aceasta şi-l face responsabil de dezvoltarea ei. Din această
perspectivă, dezvoltarea comunitară poate fi definită ca un proces social prin care indivizii dintr-o comunitate
se adaptează tot mai bine la aspectele specifice ale unei lumi în permanentă schimbare. În esenţă, dezvoltarea
comunitară vizează: crearea unei comunităţi puternice, active, unite, capabile să-şi identifice şi să-şi rezolve
problemele fără intervenţia unor factori din afara ei; cooperarea locuitorilor în rezolvarea unor probleme care le
afectează existenţa; oamenii îşi asumă responsabilităţi pentru destinul comunităţii în care trăiesc, sunt mândri

791
de comunitatea lor; comunitatea este solidară cu membrii ei, mai ales cu cei aflaţi în dificultate; existenţa
controlului comunitar.
Dezvoltarea şcolii către o şcoală comunitară trebuie privită din cel puţin două perspective: aceea a
eforturilor depuse de către comunitate în ansamblu în scopul dezvoltării (nivel crescut al investiţiilor, venituri
bune pe cap de locuitor, investiţii în infrastructură în general şi în infrastructura şcolii etc.); eforturi depuse de
către şcoală în scopul adaptării la cerinţele comunităţii.
Relaţia şcoală-comunitate locală este influenţată de o mulţime de factori: mediul social al comunităţii
(urban, rural, aşezare geografică etc.); gradul de cultură, nivelul studiilor populaţiei din comunitate care
influenţează şi viaţa şcolii; profesiile dominante din societate, care pot deveni modele pentru copii şi pot
influenţa orientarea şcolară şi profesională; dezvoltarea economică şi tehnologică a comunităţii, percepţia
şcolii în comunitate. O şcoală dezvoltată într-o comunitate este motorul dezvoltării comunitare.
Şcoala trebuie să fie deschisă la nevoile comunităţii, să identifice acele domenii în care poate dezvolta
parteneriate comunitare: alternative de petrecere a timpului liber pentru copii şi tineri, activităţi de educaţie
rutieră, educaţie pentru sănătate, ajutorarea vârstnicilor, a familiilor sărace etc. O şcoală dezvoltată este aceea
care răspunde unei game cât mai largi de nevoi ale beneficiarilor săi, este deschisă la parteneriate, cu oameni
pregătiţi şi motivaţi.

Bibliografie:
1. Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004.
2. Vrăşmaş, E., A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucureşti, Editura Aramis 2002.
3. Popescu, M., ,,Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000+, Corint,
Bucureşti, 2000.

792
 COLABORARE GRADINITA-SCOALA-COMUNITATE

PROF INV PRIMAR CUMPANASOIU LAVINIA-ELENA

Sistemul de invatamant ca produs al dezvoltarii sociale, a reflectat intotdeauna cerintele si

posibilitatile oferite de societate, afirmandu-se, la randul sau, ca factor al dezvoltarii sociale. Sub impulsul
cerintelor dezvoltarii sociale, sistemele de invatamant se modifica, tinzandu-se spre modernizarea metodelor
de predare, a continutului, a formelor de organizare, precum si a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele institutii educative. Una dintre sarcinile gradinitei, este pregatirea copilului pentru scoala, prin
intermediul a doua forme specifice, jocul si invatarea. Invatamantul prescolar trebuie sa realizeze educatia
prescolara avand ca functie majora formarea si dezvoltarea personalitatii copilului in raport cu nevoile
specifice varstei, cu posibilitatile si dotarile sale, in interesul sau si al comunitatii sociale.
Cu toate acestea, complexitatea actului educational, a realitatii umane si sociale contemporane si
sarcinile tot mai dificile carora trebuie sa le faca fata procesul educational fac sa se identifice tot mai multe
fisuri in relatia amintita. Se recunoaste faptul ca deciziile, actiunile si rezultatele educatiei nu mai pot fi
realizate decat in comunitatea de optiuni dintre mediile responsabile – familie, scoala si comunitate.
Mai mult, se dezvolta concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc,
optiunea personala, implicarea acestuia de la varstele cele mai mici in responsabilitatea si drepturile pe care
societatea le identifica si recunoaste. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care sa intareasca schimbarea
in relatiile scoala - familie. Acest concept este parteneriatul eductional : este unul dintre cuvintele cheie ale
pedagogiei contemporane. Este un concept si o atitudine in campul educatiei.
Parteneriatul educational este forma de comunicare, cooperare si colaborare in sprijinul copilului la
nivelul procesului educational. El presupune o unitate de cerinte, optiuni, decizii si actiuni educative intre
factorii educationali.
Parteneriatul educational se desfasoara permanent si impreuna cu actul educational propriu-zis. El se
refera la cerinta ca proiectarea, decizia, actiunea si evaluarea in educatie sa fie realizate in cooperarea si
colaborarea dintre institutii, influente si agenti educationali.
Parteneriatul educational se realizeaza intre :
- institutiile educatiei : familia, scoala si comunitate ;
- agenti educationali : copil, parinti, cadre didactice, specialisti in rezolvarea unor probleme
educationale (psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuti, etc.) ;
- membrii ai comunitatii cu influenta asupra cresterii, educarii si dezvoltarii copilului (medici, factori
de decizie, reprezentantii bisericii, ai politiei, etc.) ;
- influente educative exercitate exercitate la anumite momente asupra copilului ;
- programe de crestere, ingrijire si educare a copilului ;
- forme de educatie in anumite perioade.
Conceptul se adreseaza in principal parintilor si cadrelor didactice si se refera la actiunea in acelasi
sens. Ceea ce hotaraste familia, sa fie in acord cu masurile scolare si ceea ce un parinte face sa nu fie legat
de celalalt. Actual, relatia edu

793
 RELAȚIA FAMILIE-GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ ȘI EFICIENȚA EDUCAȚIEI

Profesor Cupar Norina

Școala gimnazială “Nichita Stănescu” Baia Mare

O condiție importantă în derularea eficientă a procesului instructiv-educativ va fi întodeauna

asigurarea unui raport direct proporțional între cei trei factori implicați în dezvoltarea copilului: familia,
grădinița, școala.
De asemenea, asigurarea unei comunicări de tip conexiune inversă va crea un durabil dialog între
acești factori, cu rol de autoreglare a procesului instructiv-educativ, în vederea unei cât mai bune cunoașteri și
dezvoltări a personalității copilului. Comunicarea tip conexiune inversă se realizează în două moduri:
conexiune inversă directă, prin intermediul copilului și conexiune inversă indirectă, prin intermediul adulților.
De- a lungul timpului sunt situații când, nu se dă importanța cuvenită acestei comunicări, ori tindem spre o
comunicare unilaterală, ori o colaborare insuficientă cu părinții copiilor, colaborare atât de necesară realizării
unei continuități a educației.
În educarea copilului: părinții, educatorii, școala și societatea, în general , sunt mijloace importante de
educație și instrucție. Din păcate unii părinți continuă să creadă că, o dată ce copilul frecventează grădinița
sau școala, ei sunt scutiți de răspunderea educativă. Prin realizarea unui parteneriat viabil școală-familie,
părinții vor fi implicați în educația copiilor. Colaborarea cu familia se realizează prin discuții libere, asistențe
la activități, ședințe cu părinții pe tema educației, dar și vizite la domiciliu.
Desfășurând în acest mod activitatea instructiv-educativă din grădiniță și școală, cu participarea
efectivă a familiilor, le dăm posibilitatea acestora să vadă în grădiniță nu doar o supraveghere a copilului în
timpul absenței lui din familie, ci o instituție în care se desfășoară un proces instructiv creativ organizat.
Familia reprezintă „nucleul societății”. Ea este cea care răspunde de satisfacerea trebuințelor
elementare ale copilului și de protecția acestuia. Acțiunea educativă din familie are totdeauna un caracter
intențional, urmărind o anumită finalitate: formarea personalității copilului pentru integrarea în societate.
Educația făcută de primii educatori: părinții, ca și cea a grădiniței și a școlii, se răsfrâng asupra tuturor
laturilor personalității copilului, în funcție de particularitățile de vârstă și individuale ale acestuia.
Rousseau preciza referitor la relația copil-părinte: ‘’căutați să vă studiați mai bine copiii, deoarece cu
siguranță nu-i cunoașteți”.

794
 Redimensionarea relaţiei grădiniţă-familie-societate, garanţie a succesulului
şcolar si social
Prof Curea Roxana, Gradinita PP8,Iasi

Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare si colaborare în sprijinul

copilului la nivelul procesului educational. El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii si
acţiuni educative intre factorii educaţionali.Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari
„instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage după sine o colaborare şi o mare responsabilitate din
partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra evolutiei
copilului.Acest parteneriat presupune construirea unor relaţii pozitive între familie, grădiniţă şi
comunitate, unificarea sistemului de valori ,toate avînd efect benefic asupra copiilor. Parteneriatul
educational se desfaşoara permanent si impreuna cu actul educational propriu-zis. El se refera la
cerinta ca proiectarea, decizia, actiunea si evaluarea in educaţie sa fie realizate prin cooperarea si
colaborarea dintre institutii, influente si agenti educationali.
Parteneriatul educational se realizeaza intre :instituţiile educatiei : familia, şcoala si comunitatea;
 agenti educaţionali : copii, parinti, cadre didactice, specialişti in rezolvarea unor probleme
educationale (psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuţi, etc.) ;
 membri ai comunitaţii cu influenţă asupra creşterii, educarii si dezvoltării copilului (medici,
factori de decizie, reprezentantii bisericii, ai politiei, etc.) ;
 influenţe educative exercitate la anumite momente asupra copilului ;
 programe de creştere, ingrijire si educare a copilului ;
Atunci când copiii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul
educabililor se formează o unitate de suport asociata cu beneficiul educational, cu pârghiile
succesului scolar.Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se
susţin, ele asigură într-o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan
general în viaţa socială. Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere
reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul
copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii
sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai
bună frecventare a şcolii şi reducerea ratei de abandon şcolar .
Iată câteva principii ale colaborării familie şcoală:
 Să ofere tuturor parinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale
copiilor lor ;
 Colaborarea familie şcoala să fie folosită atat pentru rezolvarea problemelor dificile cât şi a
realizarilor, a performanţelor deosebite,
 Relaţia dintre cele doua instituţii atât de importante să constituie fundamentul restructurării
educaţionale şi al reinnoirii comunităţii;
 Eficienţa profesională a cadrelor didactice, a administratorilor şi a întregului personal al
unitatii scolare să fie maximizată prin dezvoltarea unor abilitaţi concrete de colaborare cu părintii şi
comunitatea.
Scopurile aferente acestor principii ar fi:
 parteneriatele cu familia sa devina primă resursă în promovarea învăţării şi dezvoltării.
 colaborarea şcoală – familie sa fie reglementata la nivel naţional, ca standard al politicilor şi
practicilor educaţionale.

795
 Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciproca, consens
cu privire la scopurile acţiunii si strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea in comun a
drepturilor si responsabilitatilor
Prin crearea si dezvoltarea parteneriatului grădinita–familie–comunitate copiii caştigă un mediu
de dezvoltare complex, intre participanti se creeaza relatiile pozitive si fiecare isi va dezvolta
sentimentul coeziunii sociale prin atingerea unor obiective comune.

Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom,
Iaşi, 2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000
5. www.didactic.ro;

796
 Contributia scolii si familiei la dezvoltarea copilului in societate

Prof.inv. primar Curteanu Daniel

Scoala Gimnaziala Goiesti-Dolj

Scoala si familia urmaresc acelasi scop educativ formarea copiilor spre a deveni oameni multilateral
dezvoltati.
Pentru realizarea acestui scop unic este necesara unitatea de actiune, concordanta dintre mijloacele
specifice de influentare folosite de aceste doua institutii sociale.
Scoala este interesata sa colaboreze cu familia, sa-si faca din ea un aliat, pentru ca actiunea sa educativa
sa fie mai profunda si de durata. Colaborarea scolii cu familia este necesara si in vederea unei informari
reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui.
In convorbirea cu parintii, profesorul (invatatorul) trebuie sa dovedeasca mult tact. Sa aiba atitudinea unui
prieten, nu a unui sef care da ordine. Sa fie apropiat, sa gaseasca argumente potrivite si temeinice, ca parintii
sa le accepte fiind convinsi de utilitatea lor, dar sa nu renunte la convingerile sale daca acestea sunt bine
intemeiate. Cadrul didactic se va interesa de modul cum este respectat regimul de zi al copilului, cum este
ajutat acesta la invatatura, daca are create conditii bune de pregatire a temelor, cum se comporta copilul fata
de parinti, frati, bunici cum se comporta acestia fata de el, ce influente pozitive si negative se exercita asupra
lui, cu ce se ocupa in timpul liber, ce prieteni are, cum se odihneste si cum se hraneste, care este starea
sanatatii lui, ce interese manifesta.
În general, toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la
activităţile şcolare. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă
aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală asupra educaţiei copiilor.
Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat
autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. De altfel, în contextul
actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot
mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar avâdn în vedere şi faptul că
mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări
evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară.
Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări.Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu
identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru
şcoală, părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un
cadru pentru o continuă reevaluare.
Spre a ajuta eficient pe copii, parintii trebuie sa tina legatura cu scoala, spre a se informa despre
rezultatele muncii si despre comportarea lor la scoala. Unele informatii despre aceste situatii le pot obtine
parintii prin consultarea carnetului cu note al elevului sau din relatarile despre activitatea lui la scoala si
modul cum a fost ea apreciata de profesori, dar mult mai utile sunt informatiile pe care le primesc parintii de
la cadrele didactice.
Accelerarea transformarilor sociale, democratice, emanciparea femeii, modificarea statutului copilului,
dispersia familiei, incercarea de a restitui prestigiul educatiei familiale, progresele sociologiei si psihologiei,
precum si alte cauze au dus la intelegerea faptului ca orice sistem de educatie ramane neputincios daca se
izbeste de indiferenta sau de opozitia parintilor. Scoala capata astfel o misiune suplimentara.
Au existat intotdeauna educatori excelenti si parinti iubitori care nu si-au pus probabil atatea probleme si
totusi au reusit foarte bine, dar poate ca acest lucru era mai usor intr-o lume foarte statornica, in care traditia
avea ultimul cuvant. Modificarea pe care au suferit-o, in curs de o generatie sau doua, relatiile dintre parinti
si copii, dintre adulti si tineri, apare mai vadita in consideratia pentru copil.
Un raport asupra relatiilor dintre scoala si familie in tarile Comunitatii Europene, bazat pe
cercetari comparative, documentare si empirice enumera patru motive pentru care scoala si familia se
straduiesc sa stabileasca legaturi intre ele:

797
 - parintii sunt juridic responsabili de educatia copiilor lor;
- invatamantul nu este decat o parte din educatia copilului, iar o buna parte a educatiei se petrece in afara
scolii;
- cercetarile pun in evidenta influenta atitudinii parentale asupra rezultatelor scolare ale elevilor, in special
asupra motivatiilor invatarii, precum si faptul ca unele comportamente ale parintilor pot fi favorizate datorita
dialogului cu scoala;
- grupurile sociale implicate in institutia scolara (in special parintii si profesorii) au dreptul sa influenteze
gestiunea scolara.

Bibliografie:
- www.didactic.ro;
- www.asociatia-profesorilor.ro;
- ,,Mama la minut” de Dr. Spencer Johnson;
-Mircea Agabrian-,,Scoala,familie,comunitate”-Editura Intitutul European,2007;
- Sincai Eugenia, Alexandru Gheorghe-"Scoala Si Familia" - Editura Gheorghe Alexandru, Craiova,
1993;
-http://www.disacnetsolutions.net;
- suport de curs capitolul scoala- familie- comunitate.

798
 GRĂDINITA, FAMILIA SI COMUNITATEA
PARTENERI ÎN EDUCATIE

Prof.inv.prescolar-Curteanu Liliana
Gradinita ,,Floare Albastra”
Craiova -Dolj

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii

individului cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai
existenţei sale.
În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea
unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor
forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala,
instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită
asupra copilului.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice,
deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în
parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere,
dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a
familiei lui orice angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet
în fiecare dimineaţă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai
mare care-i ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este
întotdeauna un sprijin. Fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin modul
în care colaborează cu familia, influenţează dezvoltarea copilului.

799
 Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi
adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul
educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
• Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie:
psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.);
• Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale
copiilor etc.);
• Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai
Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.);
În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu:
instituţii sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor
membrilor comunităţii;
• asociaţiile nonguvernamentale , pentru rezolvarea unor probleme de ordin social;
• parteneri privaţi care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat;
• mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Bibliografie:
,, Educatia timpurie si specificul dezvoltarii copilului prescolar”- 2008
Sincai Eugenia, Alexandru Gheorghe-"Scoala Si Familia" - Editura Gheorghe Alexandru,Craiova,1993:

800
 EDUCAŢIE FARA FRONTIERE
PARTENERIATUL GRĂDINIȚA - ŞCOALĂ -FAMILIE-COMUNITATE

Profesor invatamant primar Cristina Daia,

Scoala Gimnaziala ,,Pictor Nicolae Grigorescu” Titu

"Telul suprem al educatiei este sa preschimbe oglinzile in ferestre."Sydney J. Harris

A educa înseamnă a adapta copilul la mediul social adult, ţinând seama de natura sa proprie, de
posibilităţile individuale de asimilare, înseamnă a face apel la mijloacele, metodele şi procedeele care
corespund trebuinţelor copilului.
A educa înseamnă răbdare şi insistenţă, înseamnă o muncă cotidiană continuă. Instituţiile bine
determinate ale societăţii, grădinița, şcoala, familia şi comunitatea, joacă diferite roluri în creşterea şi
dezvoltarea fiinţei umane.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre aceste mari „instituţii”: şcoală, familie şi comunitate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
I.Grădinița se conduce după reguli scrise unanim acceptate de societate şi avizate de specialişti în educaţie:
programe, curriculum, manuale şcolare, auxiliare didactice, materiale didactice, etc. Prin instituţionalizarea
copilului nu se neglijează rolul părinţilor, de aceea în condiţiile actuale, rolul familiei în activitatea grădiniţei
este major. Părinţii sunt cei care vor sta alături de educatoare la formarea şi dezvoltarea copiilor lor, rolul lor
nu va fi înlocuit de educatoare, ci aceasta va completa ştiinţific ceea ce părintele nu poate sau nu are abilitatea
respectivă de a putea asigura copiilor ceea ce au nevoie. .
II. Şcoala este instituţia care realizează în mod planificat şi organizat sprijinirea dezvoltării individului prin
procesele de instrucţie şi educaţie, concentrate în procesul de învăţământ. O şcoala eficientă este partenera
elevului, valorizând respectarea identităţii sale cu familia, recunoscând importanţa acesteia şi căutând să atragă
în procesul didactic toate resursele educative ale societăţii, pe care le identifică, le implică şi le foloseşte active.
III.FamiliaPărintele pentru copil constituie primul lui contact cu lumea înconjurătoare, reprezentând
modelul de viaţă şi conduită. El influenţându-i dezvoltarea psihică în mod decisiv în primii ani de viaţă ai
copilului. S-a crezut multă vreme că instituţiile de învăţământ poartă întreaga responsabilitate a educării
copilului, familia fiind doar beneficiarul acestei acţiuni. Familia nu poate fi parte separată în acest context, rolul
părinţilor nu încetează odată cu intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se schimbă doar modalitatea de
abordare a copilului, în raport cu noul său statut şi în deplină concordanţă cu ceea ce se întâmplă în mediul
educaţional. Relaţiile dintre părinţi se răsfrâng asupra copilului şi involuntar el este cel care are de câştigat sau
de pierdut în formarea sa.
IV.Societatea reprezintă o potenţialitate virtuală pentru dezvoltarea personalităţii individului. Mediul social
oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor native ale individului; putem spune că unei
diversităţi genetice îi corespunde o infinitate de posibilităţi oferite de mediu.
Parteneriatul grădiniţă- şcoală – familie - comunitate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă- şcoală şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori. Activitatea cu părinţii ca parteneri,
pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a
crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în
părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
Colaborarea dintre şcoală şi familie într-un mediu favorizat de comunitatea locală va atinge scopul
educaţional propus, printr-o relaţie de echivalenţă dintre şcoala în comunitate şi comunitatea în şcoală. În
concluzie, pot afirma că numai printr-o colaborare strînsă, susţinută, familia şi şcoala pot pune în aplicare

801
procesul de educare a copilului, că numai aşa se pot forma copii calmi, într-o viaţă zbuciumată, copii fericiţi,
într-o societate în permanentă schimbarepentru ca, de fapt, ,,scopul educatiei este sa inlocuiasca o minte goala cu una
deschisa." – Malcolm S. Forbes

Bibliografie:
-Popescu, M., ,,Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000,Corint, Bucureşti,
2000;
- Claff Gogfrey,Ghid pentru cadrele didactice, ,,Parteneriat şcoală-familie-comunitate ”, Editura Didactică
şi Pedagogică , R.A., Bucureşti, 2007
-Cristiana Boca (coord.), Irinela Nicolae, Ana Secrieru, Doina-Olga Ştefănescu. - Bucureşti 2009: Educaţia
2000+, 2009, ,,Împreună pentru copii : grădiniţa şi comunitatea”.

802
 PARTENERIAT EDUCAŢIONAL BIBLIOTECĂ - GRĂDINIȚĂ
PRIETENII CĂRȚILOR
Prof. Liliana Damian-
Grădinița cu program normal, nr. 2, Blaj

ARGUMENT
Într-o perioadă când copiii citesc tot mai puţin (din motive subiective sau obiective), prin jocuri
organizate la centrul de interes biblioteca, am dorit să cultiv interesul copiilor pentru carte, curiozitatea de a
afla ce poveşti, întâmplări, lucruri interesante ascunde între paginile ei, dorinţa de a o îngriji, de a o răsfoi
fără să-i rupă sau îndoiască paginile, de a o păstra curată. A urmat un schimb intens de carte între grădiniţă
şi familie, părinţii fiind puşi în situaţia de a-şi face timp pentru lectura de seară. În cadrul „Zilei părinţilor în
grădiniţă”, pe rând, un părinte sau un bunic au citit sau au povestit o poveste copiilor.
Este de la sine înţeles că motivarea unui copil pentru o anumită activitate nu se realizează într-un timp
scurt sau printr-o singură modalitate. Prin urmare, am continuat acest demers în mod gradual, prin vizite la
Biblioteca Municipală „Şcoala Ardeleană” Blaj, unde copiii au avut posibilitatea să răsfoiască reviste, cărţi,
să vizioneze poveşti (casete video, CD-uri, diafilme), să audieze cântece şi poveşti. Fiecare vizită a constituit
un prilej pentru copii de a-şi alege cartea preferată, iar aceste cărţi au îmbogăţit micul nostru fond de carte
(periodic). Este o modalitate de realizare a legăturii grădiniţă – familie – bibliotecă, prin intermediul cărţii
împrumutată pe termen de trei zile, şi nu de puţine ori, crearea situaţiei ca părinţii însoţiţi de copii să apeleze
la ofertele bibliotecii.
Parteneriatul educaţional încheiat cu Biblioteca Municipală „Şcoala Ardeleană” Blaj, ne-a oferit
oportunitatea de a organiza expoziţii de pictură, serbări și concursuri ocazionate de diferite evenimente, dar
cel mai mare câştig este punerea bazelor (firave încă) formării dragostei pentru lectură.
SCOPUL :
• asigurarea unor condiţii optime pentru desfăşurarea unor activităţi educative, extracurriculare, într-
un climat favorabil ;
• cunoaşterea de către copii a normelor de conduită morală, bazată pe respectul faţă de valori ;
• antrenarea prescolarilor in activitati de grup educational si cultivarea interesului pentru « lumea
cartilor » .

OBIECTIVE SPECIFICE
• să trăiască experienţe pozitive;
• să cunoască activitatea unei instituţii de cultură care le poate influenţa benefic propria formare şi
educare ;
• să cunoască varietatea fondului de carte dintr-o bibliotecă:carte pentru copii,cărți de istorie,cărți
care tratează teme de geografie,de artă etc.

GRUP ŢINTĂ:
• preşcolarii
• părinții

RESURSE UMANE:
• cadrele didactice;
• preşcolarii;
• bibliotecare;

RESURSE MATERIALE:
• fondul de carte existent în bibliotecă si la librărie;
• materiale informative şi formative existente la bibliotecă;

803
 • desene ale preşcolarilor, imagini din poveşti şi tablouri ale scriitorilor;
• portofolii;
• aparat foto
EVALUARE:
• desfăşurarea unor concursuri pe teme literare;
• realizarea unor programe artistice ;
• realizarea unor expoziţii de desen , pictură, colaje;
• stabilirea de relaţii de colaborare între cele două instituţii ;

PROGRAMUL ACTIVITĂŢILOR

NR. DATA TEMA MIJLOC DE LOCUL DE

CRT. REALIZARE DESFĂȘURARE
1 OCT. - VIZITĂ Biblioteca
2014 CE ESTE O BIBLIOTECĂ? - ÎMPRUMUT DE CARTE municipală Șc.
Ardeleană
2 NOV.
2014 POEZIILE TOAMNEI - CONCURS: RECITĂRI Biblioteca
DE POEZII municipală Șc.
Ardeleană
3 DEC. - AUDIŢIE ŞI RECITARE Biblioteca
2014 MEDALION LITERAR- DE POEZII municipală Șc.
OTILIA CAZIMIR - ÎMPRUMUT DE CARTE Ardeleană

4 IAN. POEZII EMINESCIENE - EXPOZIŢIE DE Biblioteca

2015 OGLINDITE ÎN DESENELE DESENE municipală Șc.
COPIILOR Ardeleană

5 FEBR. NE JUCĂM DE-A RIMELE... -CONCURS Grădiniță

2015
6 MART - Biblioteca
15 O FLOARE ŞI O URARE, - PROGRAM ARTISTIC municipală Șc.
LA ZI DE SĂRBĂTOARE Ardeleană

7 APR. Biblioteca
2015 O ORĂ, BIBLIOTECAR! ACTIVITATE municipală Șc.
PRACTICĂ Ardeleană
8 MAI 201 JOCURI DE MASĂ ACTIVITATE ÎN Biblioteca
LUDOTECĂ municipală Șc.
Ardeleană
IUNIE -Biblioteca
9 2015 CARNAVALUL - CONCURS municipală Șc.
POVEŞTILOR - PARADA Ardeleană
PERSONAJELOR DIN -grădiniță
POVEȘTI

Bibliografie: 1.MECT, Curriculum pentru învățămantul preșcolar, (3-6/7 ani), 2008.

804
 Colaborarea dintre familie și instituțiile de învățământ

Prof. înv. primar Dan Claudia Giorgiana

Colegiul Național „Sabin Drăgoi” Deva
Județul Hunedoara

Educaţia este procesul prin care se realizează formarea şi dezvoltarea personalităţii umane. Ea
constituie o necesitate pentru individ şi societate.
Educaţia timpurie este crucială pentru dezvoltarea şi educarea ulterioară a copilului şi se realizează
prin folosirea unei metodologii şi a unui curriculum adecvate,precum şi a unui personal calificat în strânsă
colaborare cu familia, serviciile de sănătate şi protecţie a copilului.
Familia este cea care începe procesul de educare al copilului. Părinții sunt primii care își pun
amprenta pe viața copilului și trebuie să fie foarte atenți la mesajul pe care îl transmit acestuia, la încrederea
pe care o oferă și la exemplul pe care aceștia îl dau.
Educatoarea este prima persoana,după famile, care contribuie la formarea viitorului adult. După
grădiniță, urmează școala, iar dacă viitorul adult nu-și va mai aminti de educatoare, cu siguranță nu va uita
chipul învățătoarei și pe cel al unor colegi cu care va lega prietenii pe viață.
Oferind copiilor un mediu atent pregătit putem să-i învăţăm autodisciplina, automotivarea, munca
devine o obişnuinţă pozitivă, iar copilul îşi va dezvolta stima faţă de sine .A educa înseamnă a învăţa copilul
să gândească şi să acţioneze în mod independent într-o manieră responsabilă.
Putem pregăti copiii să aibă succes oferindu-le un mediu plăcut, caracterizat prin următoarele
atribute: curat, ordonat, atractiv, astfel încât copiii se vor bucura să ajute la păstrarea clasei sau a locuinței în
aceste condiţii.
Un mediu educaţional trebuie organizat cu multă atenție deoarece acesta sprijină şi încurajează
învăţarea şi dezvoltarea copiilor. Acesta trebuie să permită fiecărui copil libertatea de a explora şi de a se
dezvolta în ritm propriu.
Pe lângă toți aceștia, societatea face și ea parte din cei care participă la formarea copilului și la
educarea acestuia.
Pentru a putea oferi copilului siguranță, încredere și plăcere, trebuie ținut cont de faptul că toate
persoanele care contribuie la educarea acestuia trebuie să aibă o relație bună, să colaboreze în beneficiul
copilului și să marcheze cât mai multe efecte pozitive.
De cele mai multe ori, din dorința de a-și proteja copiii, părinții privesc școala sau grădinița dintr-un
unghi negativ și parcă așteaptă să se întâmple ceva neplăcut ca să găsească un vinovat.
De foarte multe ori se întâmplă ca dascălii să fie judecați pentru deciziile pe care le iau cu privire la
materialele didactice de care au nevoie pentru copii, la hotărârile pe care le iau atunci când se organizează o
activitate, sau la sancțiunile care se aplică atunci când un copil are un comportament neadecvat. Beneficiarul
direct al tuturor deciziilor este copilul și trebuie ținut cont de nevoile acestuia și de scopul care se urmărește.
Părinții trebuie să aibă încredere în dascăli, deoarece aceștia contribuie la formarea și la educarea
copiilor, dar și la deschiderea orizontului câtre viață.
De cele mai multe ori un copil se lovește de societatea dură în care trăim și nu știe cum să
reacționeze, nu știe ce decizie să ia. Majoritatea părinților încearcă să-i protejeze pe copii, ferindu-i de toate
aceste lucruri și nu ajutându-i să le depășească.
Pentru a pregăti copilul pentru viață, trebuie o colaborare foarte bună între părinți și instituții și o
comunicare cât mai sinceră și căt mai deschisă.
Consider că atunci când suntem deschiși și gândim pozitiv putem face o echipă bună.
Așa vom putea crea copiilor un mediu potrivit atât acasă, cât și la grădiniță sau școală și îl vom putea
ajuta pe copilul de azi să devină un adult responsabil, puternic și cu o atitudine pozitivă față de societate.

805
 PARTENERIAT GRĂDINIŢĂ-FAMILIE
“ÎMPREUNĂ, VOM REUŞI!”
PROF. DAN FLORENTINA

ARGUMENT:
În zilele noastre, putem declara că parteneriatele cu familia sunt esențiale în organizarea grădinițelor și a
grupelor de copii, ele nemaifiind considerate simple activități cu caracter opțional. În cercetările din domeniul
educației s-a descoperit faptul că preșcolarii cuprinși în rețele sociale bine dezvoltate au rezultate educaționale
mai bune decât copiii care nu beneficiază de ele.
Cu cât părinții comunica mai mult cu profesorul și au legaturi afective cu acesta, cu atât mai mult copilul
obține performanțe mai ridicate, activitățile de parteneriat angajând, ghidând, energizând și motivând copiii,
astfel încât aceștia obțin mai ușor succesul.
SCOP:
Scopul proiectului este acela de a solidifica relațiile pozitive dintre educatoare și părinții preșcolarilor,
precum și de a unifica sistemul de valori și cerințe referitor la copil. Se dorește implicarea permanentă si nu
doar atunci când se ivesc probleme, a tuturor părinților în activitatea grădiniței și în căutarea și promovarea
intereselor copilului.
Imaginea parteneriatului este încadrată într-un model de piată, al cărui scop este să genereze capital:
“Avem acțiuni în parteneriat; suntem responsabili pentru resursele și investițiile noastre și căutam profitul”
(Epstein,1994).
OBIECTIVE:
- Stabilirea unei relații de încredere și de comunicare între grădiniță și familie pentru a veni în sprijinul
dezvoltării morale, sociale și psihologice a copilului;
- Transmiterea unor informații care să vină în sprijinul părinților în formarea de comportamente adecvate
la copii, pentru a îmbunătăți relaționarea lor în cadrul grupurilor;
- Folosirea de către părinți a unor metode eficiente pentru dezvoltarea psiho-afectivă a copilului;
- Studierea unor cărti, documentare, reviste de specialitate de către educatoare, dar și de catre părinți în
vederea realizării unor dezbateri pe teme date;
- Crearea unei ambianțe favorabile pentru amândouă părțile implicate în proiect.

CALENDARUL ACTIVITĂȚILOR DESFĂȘURATE

Activitatea desfășurată Locul Participanți
desfășurării
Noiembrie “Stiluri educative în familie” Educatoare
(stilul parental de respingere sau neglijare; stilul Părinți
parental autoritar)
Prezentare power-point.

Decembrie “Stiluri educative în familie” Educatoare

(stilul parental permisiv, stilul parental democratic sau Părinți
echilibrat)
Prezentare power-point
Serbare de Crăciun în prezența părinților
Ianuarie “Rama pentru fotografia de familie de la Crăciun” Educatoare

806
 confectionăm felicitari cu ajutorul părinților, Copii
lecție demonstrativă. Părinți

Februarie “Ce să le spunem copiilor când sunt supărați” Educatoare

recenzie de carte Copii
Părinți

Martie ““Cunoașterea tipului de personalitate a copilului” Educatoare

referat Părinți
Serbare pentru Ziua femeii
Aprilie “Festivalul Primăverii” Educatoare
carnaval cu concert de cântece de primăvară Copii
Părinți
Mai “Ne distrăm la iarba verde” Educatoarea
Activitate comună grădiniță- părinți, excursie la pădure Copii
Parintii
Tot timpul Activitate de voluntariat desfășurată de profesoarele de Preșcolarii
anului limba engleză și dans ritmic cu preșcolarii grupei. Prof. lb.
școlar engleză și
dans ritmic

807
 ROLUL PARTENERIATULUI
GRĂDINIŢĂ- FAMILIE – COMUNITATE
ÎN SOLUŢIONAREA PROBLEMELOR PREŞCOLARE

Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă Mihălceni, com.Ciorăşti, jud.Vrancea

Profesor logoped : DAN MARICICA

Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în care se
întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor, precum şi
din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.

Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi comunitate atrage după
sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.

Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că în
dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.

Cei trei termeni:grădinița, familie, comunitate defalcaţi ar arăta aşa:

I.Grădinița se conduce după reguli scrise unanim acceptate de societate şi avizate de specialişti în
educaţie: programe, curriculum, manuale şcolare, auxiliare didactice, materiale didactice, etc. Prin
instituţionalizarea copilului nu se neglijează rolul părinţilor, de aceea în condiţiile actuale, rolul familiei în
activitatea grădiniţei este major. Părinţii sunt cei care vor sta alături de educatoare la formarea şi dezvoltarea
copiilor lor, rolul lor nu va fi înlocuit de educatoare, ci aceasta va completa ştiinţific ceea ce părintele nu poate
sau nu are abilitatea respectivă de a putea asigura copiilor ceea ce au nevoie.

II.Familia

Părintele pentru copil constituie primul lui contact cu lumea înconjurătoare, reprezentând modelul de
viaţă şi conduită. El influenţându-i dezvoltarea psihică în mod decisiv în primii ani de viaţă ai copilului. S-a
crezut multă vreme că instituţiile de învăţământ poartă întreaga responsabilitate a educării copilului, familia
fiind doar beneficiarul acestei acţiuni. Familia nu poate fi parte separată în acest context, rolul părinţilor nu
încetează odată cu intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se schimbă doar modalitatea de abordare a
copilului, în raport cu noul său statul şi în deplină concordanţă cu ceea ce se întâmplă în mediul educaţional.
Relaţiile dintre părinţi se răsfrâng asupra copilului şi involuntar el este cel care are de câştigat sau de pierdut în
formarea sa.
808
 III.Comunitatea reprezintă o potenţialitate virtuală pentru dezvoltarea personalităţii individului.
Mediul social oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor native ale individului; putem
spune că unei diversităţi genetice îi corespunde o infinitate de posibilităţi oferite de mediu.

Comportamentul este o activitate observabilă a unui organism, o interacţiune cu mediul său; termenul se
referă la activitate în general sau la o anumită activitate, deci un caz particular. Comportamentul copiilor se
defineşte prin ceea ce copilul face sau spune şi poate fi observat în mod obiectiv. Anumite comportamente
considerate a fi negative sunt observate de familie şi dacă nu pot fi rezolvare în interiorul acesteia prin
următorii paşi:

 aprecierea şi acordarea atenţiei;

 stabilirea limitelor şi a regulilor;
 a spune Nu şi a interzice;
 ignorarea;
 izolarea;
 recompensarea.
 pedepsirea.

Parteneriatul grădiniţă – familie - comunitate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun
pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele
în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.

Părintele în vede pe copilul său ca şi un bulgăre de aur: frumos, deştept, bun, pentru că l-a urmărit cum a
crescut, cunoaşte detalii la perioadele copilăriei mici şi ştie prin câte momente dificile a trecut împreună cu
acesta.

809
 Educație fără frontiere!: Relația grădiniță-școală-familie-societate

p.i.p. Danciu Daniela- Dumitrita

Scoala Gimnaziala nr.1 Poarta Alba- Constanta

Prin educaţie, omul evoluează de la starea de natură biologică la cea de fiinţă culturală, asimilând
cultura şi uneori fiind capabil să o creeze. De aceea, educaţia reprezintă o funcţie esenţială şi permanentă a
societăţii, care asigură transmiterea eredităţii sociale a culturii şi civilizaţiei, fiind în acelaşi timp un
instrument fundamental pentru formarea individului ca personalitate. De la o generaţie la alta, cultura se
propagă prin intermediul educaţiei, diversificându-se şi dezvoltându-se continuu. În contextul societăţii
actuale, se impune din ce în ce mai mult educaţia în perspectiva deschiderii către valori multiple, venind astfel
în întâmpinarea fenomenului de globalizare a lumii contemporane. Astfel, educaţia interculturală vine în
sprijinul individului, ajutându-l să perceapă, să accepte, să respecte şi să experimenteze alteritatea. Încă din
şcoală, trebuie să se creeze un mediu educaţional, care să ofere omului şansa de a interacţiona cu purtători de
expresii culturale diferite, dezvoltându-se astfel posibilitatea deschiderii spre alte culturi, în perspectiva unei
civilizaţii comune .
Şcoala este una dintre instituţiile esenţiale ale societăţii ale cărei rezultate influenţeazăatât evoluţia
beneficiarilor ei direcţi, cât şi pe cea a comunităţilor-beneficiarii indirecţi .Pe fondul schimbărilor pe care le
traversează societatea românească, în încercarea de căutare şi cristalizarea identităţii, şcoala are un rol
primordial în refacerea identităţii sociale şi valorizarea potenţialului uman, în concordanţă cu
direcţiile europene prioritare de acţiune în domeniul educaţiei:
- identificarea factorilor implicaţi în domeniul educaţional şi stabilirea rolului
şi a responsabilităţilor fiecărui factor;
- susţinerea parteneriatelor cu toţi factorii sociali interesaţi de dezvoltarea
educaţiei;
- stabilirea setului de valori care să orienteze evoluţia societăţii şi a educaţiei sale.
Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţ, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţioneaz ăîntr-o comunitate alcătuită din mai
mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică.
Comunitatea este definita un grup de oameni cu interese, credinţe sau norme de viaţă comune,
totalitatea locuitorilor unei localităţi, ai unei ţări, totalitatea celor care trăiesc în acelaşi loc şi au aceleaşi
obiceiuri, aceleaşi norme de viaţă.
Familia reprezintă principalul factor al parteneriatului şcoală-comunitate locală. Pe de o parte,
familia este un factor de educaţie informală, pe de altăparte, aceasta are obligaţii şi drepturi care decurg din
statutul de elevi ai copiilor ei în sistemul formal de educaţie. Şcoala, alături de alte instituţii care funcţionează
în comunitate este direct influenţată de nivelul de dezvoltare comunitară.
Dezvoltarea comunitară- -urmăreşte astfel promovarea „binelui comun” încurajează sentimentul de
apartenenţă al individului la aceasta şi-l face responsabil de dezvoltarea ei. Din această perspectivă,
dezvoltarea comunitară poate fi definită ca un proces social prin care indivizii dintr-o comunitate se adaptează
tot mai bine la aspectele specifice ale unei lumi în permanent schimbare. În esenţă, dezvoltarea comunitară
vizează:
- crearea unei comunităţi puternice, active, unite, capabile să-şi identifice şi să-şi rezolve problemele
fărăintervenţia unor factori din afara ei;
- cooperarea locuitorilor în rezolvarea unor probleme care le afectează existenţa;

810
 - oamenii îşi asumăresponsabilităţi pentru destinul comunităţii în care trăiesc, sunt mândri de comunitatea
lor;
- comunitatea este solidară cu membrii ei, mai ales cu cei aflaţi în dificultate;
- existenţa controlului comunitar.
Dezvoltarea şcolii către o şcoală comunitară trebuie privită din cel puţin două perspective:
-aceea a eforturilor depuse de către comunitate în ansamblu în scopul dezvoltării (nivel crescut al
investiţiilor, venituri bune pe cap de locuitor, investiii în infrastructură în general şi în infrastructura şcolii
etc.);
- eforturi depuse de către şcoală în scopul adaptării la cerinţele comunităţii;
Relaţia şcoală-comunitate locală este influenţatăde o mulţime de factori:
- mediul social al comunităţii (urban, rural, aşezare geograficăetc.);
- gradul de cultură, nivelul studiilor populaţiei din comunitate care influenţeazăşi viaţa şcolii;
- profesiile dominante din societate, care pot deveni modele pentru copii şi pot influenţa orientarea
şcolarăşi profesională;
- dezvoltarea economicăşi tehnologică a comunităţii,
- percepţia şcolii în comunitate;
O şcoală dezvoltată într-o comunitate este motorul dezvoltării comunitare. Şcoala trebuie să fie
deschisă la nevoile comunităţii, să identifice acele domenii în care poate dezvolta parteneriate comunitare:
alternative de petrecere a timpului liber pentru copii şi tineri, activităţi de educaţie rutieră, educaţie pentru
sănătate, ajutorarea vârstnicilor, a familiilor sărace etc.
O şcoală dezvoltată este aceea care răspunde unei game cât mai largi de nevoi ale beneficiarilor săi,
este deschisă la parteneriate, cu oameni pregătiţi şi motivaţi. Scoala, dupa cum bine stim este institutia care
pregateste, educa tanarul membru al societatii in vederea socializarii lui. Scoala este cea care deschide ochii
omului catre universul cunoasterii, lumii in care traieste. Ea are si rolul de a-i dezvolta aptitudinile si a-i crea
parghii motivationale in activitatile sale din societate. Totodata ea-l educa pe tanar formandu-i buna conduita
in relatiile cu lumea inconjuratoare: mediu, alte grupuri de oameni, responsabilitati, obligatii si drepturi in
societate.
De aceea se spune despre un om superior ca este scolit, adica a trecut printr-o scoala, a fost educat.

Bibliografie:
Marinela Marc- Relatia scoala-familie-comunitate in contextual schimbarilor legislative

811
 COLABORAREA DINTRE ŞCOALĂ ŞI FAMILIE,
FACTOR HOTĂRÂTOR ÎN EDUCAREA ŞCOLARULUI
PENTRU INTEGRARE ÎN SOCIETATE
Prof.înv.primar: Dănilă Mariana
Școala Gimnazială ,,Axente Sever”- Aiud, Jud: Alba

În această lume în permanentă schimbare, aflată sub presiunea competiţiilor de orice fel, părinţii,
cadrele didactice, comunitatea locală se străduiesc împreună să încurajeze sistemele de îmbunătăţire a educaţiei,
pentru a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Colaborarea dintre familie şi şcoală este un factor esenţial în procesul de educare a şcolarilor. Numai
împreună putem reuşi să dăm societăţii un cetăţean pregătit , gata să înfrunte problemele inerente ce apar,
capabil să relaţioneze, să se integreze în colectivitate , să facă faţă cerinţelor acesteia.
Familiile în societatea modernă se confruntă cu solicitări ridicate, cu o competiţie crescută pentru
obţinerea atenţiei copiilor şi, uneori, din dorinţa de a le oferi siguranţa economică, petrec mai puţin timp cu cei
mici. Dacă mai există şi lipsă de comunicare între şcoală şi familie , situaţia devine mai complicată. De aceea,
şcolile încearcă să vină în întâmpinarea părinţilor prin organizarea unor activităţi comune, un rol important
avându-l lectoratele deoarece prin intermediul acestora cadrele didactice îi pot îndruma pe părinţi, îi pot face să
înţeleagă rolul pe care îl are parteneriatul şcoală-familie în procesul de instruire a copiilor.
Parteneriatele eficiente sunt planificate şi implementate cu grijă , personalul şcolii trebuie să se
instruiască şi să ceară la nevoie ajutorul unor specialişti în consiliere şcolară pentru a pune în practică cooptarea
părinţilor. Un prim pas este evaluarea , la începutul anului şcolar , a nevoilor, perspectivelor şi modelelor
părinţilor, în ceea ce priveşte implicarea şcolară. Această evaluare îl ajută pe cadrul didactic în planificare şi în
transmiterea mesajului către părinţi că le este apreciată opinia şi că va fi luată în considerare de către şcoală.
Implicarea familiei este o parte importantă pentru calitatea educaţiei, pentru un mediu sigur de învăţare
şi de achiziţii ale elevilor.
1. Indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri în educaţia copiilor
lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, scăderea fenomenului
delincvenţei.
2. Toţi părinţii doresc cea mai bună educaţie pentru copiii lor.
3. Majoritatea părinţilor vor să se implice mai mult în educaţia copiilor lor , dar mulţi nu ştiu cum să
procedeze.
4. Majoritatea cadrelor didactice simt că implicarea părinţilor este o parte vitală a succeselor, dar mulţi nu
ştiu cum să-i implice pe aceştia.
5. Şcolile trebuie să încurajeze şi să promoveze implicarea părinţilor
6. De modul în care şcolile ştiu să-i încurajeze pe părinţi ca să se implice depinde participarea sau nu a
acestora la acţiunile comune cu şcoala.
7. Şcolile trebuie să-i încurajeze pe părinţi să le devină parteneri şi să poată lua împreună decizii cu privire
la educaţia copiilor lor.
Dacă până în prezent parteneriatul şcoală-familie a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe ori
considerat „responsabilitatea şcolii”, acest lucru trebuie să se schimbe pe viitor. Analizând documentele recente
emise în cadrul Consiliului Europei (organizaţie internaţională cu rol important in stabilirea standardelor
educaţionale internaţionale, şi care influenţează major politicile sociale, respectiv educaţionale, în cadrul
Uniunii Europene) se remarcă o nouă abordare privind dezvoltarea acestui parteneriat: îi încurajează pe părinţi
să stabilească ţelurile de atins pentru copiii lor şi pe cadrele didactice să stabilească obiectivele de realizat mai
departe pentru obţinerea succesului şcolar. Obiectivele sunt precizate la începutul anului şcolar şi pot fi scrise
într-un contract între părinţi, cadrele didactice şi elevi. Acest contract poate lista responsabilităţile fiecăruia şi
este semnat de fiecare dintre participanţi. Scopul contractului este acela de a-l ajuta pe elev să înveţe, mai ales
dacă fiecare elev are pentru el anumite obiective specifice, stabilite în colaborare părinţi-cadru didactic. Acest
tip de contract se constituie ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu profesorii şi implică

812
colaborarea părinţilor în activităţile şcolare, nu numai sub aspect economic, respectiv de a participa, susţine şi
evalua eforturile şi acţiunile financiare ale şcolii, ci şi sub aspect educaţional-cultural.
Părinţii îşi sprijină copiii în multe feluri : le oferă acoperiş, hrană, îmbrăcăminte, protecţie, dragoste, dar
ei trebuie să –i ajute şi cu activitatea la clasă. A le arăta copiilor că şcoala este importantă se poate face în mai
multe moduri , dar colaborarea cu şcoala este cea care duce la obţinerea unor rezultate bune în procesul de
învăţământ. Putem aminti aici lectoratele cu părinţii, cu activităţi practice, pe ateliere de lucru şi cu informaţii
cât mai complete după o consultare în prealabil a părinţilor cu privire la temele de abordat, care i-ar interesa
pentru a-şi putea ajuta copiii şi pentru a fi pe aceeaşi lungime de undă cu şcoala. Ideal ar fi să existe la
biblioteca şcolii materiale pe care părinţii le pot consulta, venind astfel în întâmpinarea acestora pentru
rezolvarea problemelor ce apar pe parcurs. Chiar dacă şcoala organizează activităţi frumoase şi utile pentru
părinţi şi pentru copiii lor, este posibil ca participanţii să nu fie într-un număr foarte mare, atunci ar fi posibil
ca, prin iniţiativa părinţilor de a organiza la rândul lor unele activităţi, să se vadă cu adevărat că acestora le
pasă, şi ar obliga şcoala la mai multă deschidere şi cooperare.
Dacă politica şcolii permite părinţilor, aceştia pot participa la ore oricând. Comunicarea constantă ,
continuă cu părinţii , pe parcursul anului şcolar, pe teme ca : regulile clasei, aşteptările, scopurile îi implică pe
aceştia în procesul educaţional.
Părinţii sunt informaţi la şedinţele lunare sau în scris în legătură cu acele concepte care sunt de predat,
ce trebuie aprofundat, consolidat acasă, tipurile de acţiuni la care pot colabora părinţii în perioada următoare.
Comunicarea dintre părinţi şi cadre didactice vizează, dar nu se limitează la situaţia şcolară, politica
şcolii în ceea ce priveşte elevii, proceduri, activităţi comunitare, opţiuni educaţionale, modalităţi în care familia
poate ajuta şcoala.
Conform unui studiu pe tema comunicării dintre familie şi şcoală, s-a constatat că este bine ca părinţii să
fie înştiinţaţi şi când copilul are o performanţă notabilă. Astfel , familia are oportunitatea de a privi mai
încrezătoare informaţiile despre şcolar şi , în urma unei astfel de abordări, este mai receptivă la sugestiile
cadrelor didactice.

„Părinţii trebuie să se implice ca profesori, elevi, susţinători şi avocaţi ai copiilor lor.” (Bonnie
McReynolds)

813
 PARTENERI ÎN EDUCAŢIA PREŞCOLARULUI

PROF. LAVINIA DĂRĂU

EDUC. CLAUDIA MICULIŢ
Grădiniţa PP ,,GRĂDINIŢA PRIETENIEI" ARAD

Omul, ca şi fiinţă socială, este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. În
această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea
unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor
forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala,
instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Copilul, la intrarea în grădiniţă, intră în legătură şi cu alţi factori, cu mai multe persoane, într-un
cuvânt, cu societatea. Această relaţie se dezvoltă treptat, până când el va creşte şi va deveni un membru
activ al comunităţii. Mână în mână cu societatea, este familia, care contribuie la dezvoltarea personalităţii
copilului, influenţează viaţa, trăirile şi acţiunile acestuia. Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului
sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul
dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi. În familie se formează cele mai
importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În
realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de
comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e
drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul.
Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul
în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii.
La ,,evadarea" din mediul familial, primul ,,refugiu" este grădiniţa, un loc cald şi prietenos, adecvat
nevoilor copiilor şi acţiunilor sale, beneficiind de cadre didactice specializate şi cu multă dragoste şi răbdare
pentru copii. Chiar dacă perioada de acomodare este mai dureroasă pentru cei micuţi, ei se vor adapta şi, de
regulă, vor îndrăgi grădiniţa. Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe
educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste
permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc. În acelaşi
timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine mijloace
specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a
informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului. La nivelul grupei
de copii, avem parteneriate educaţionale cu familia, întâlniri de consiliere a părinţilor, activităţi
demonstrative, ,,Ziua Porţilor Deschise", fel şi fel de acţiuni şi proiecte care preupun implicarea activă a
familie în viaţa grădiniţei, precum şi o transparenţă reală.
Nici şcoala nu poate lipsi, ea având un rol important şi modelant în viaţa celui mic, apoi a şcolarului
mare, a adolescentului, a studentului. Am realizat parteneriate cu diferite clase de la şcoală, vizite, excursii
tematice, copiii şi şcolari au lucrat împreună la realizarea unor felicitări, mărţişoare, lucrări practice.
Se recunoaşte tot mai mult influenţa şi a altor instituţii din comunitate asupra informării şi formării
copilului. Astfel, la nivelul grădiniţelor au loc activităţi de religie, concepute de cadre didactice cu avizul
specializat al preoţilor din parohie. Copiii participă de sărbători la slujbele religioase, împărtăşindu-se. Se
subliniază dorinţa copiilor de a fi în legătură permanentă cu obiceiurile sfinte de-a lungul anului. Ei sunt
entuziasmaţi şi participă cu plăcere la sărbătorile prilejuite de Crăciun şi Sfintele Paşti.
De asemenea, colaborarea cu poliţia, este marcată prin activităţi susţinute de poliţişti, prin educaţia
rutieră, comportament civic etc.
Brigada de pompieri se implică în informarea şi îndrumarea cadrelor didactice şi a copiilor.
Primăria este principalul factor al comunităţii locale, care sprijină institutţiile şcolare.
Astăzi, se cere tot mai mult înţelegerea parteneriatului educativ, ca formă de unificare, sprijin şi
asistenţă a influenţelor educativ-formale. Experienţa dovedeşte că o atmosferă destinsă între agenţii

814
educaţionali facilitează învăţarea. Există o reţea complexă de relaţii în cadrul unei instituţii şcolare, care are
un potenţial în influenţarea educaţiei copiilor.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele patru mari „instituţii”: grădiniţă, şcoală, familie şi
comunitate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia, dar ceea ce e
important e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.

815
 A fi sau a nu fi … educator
Dascalu Daniela

Educația își propune dezvoltarea calităților fizice, intelectuale și morale ale copilului. Zâmbetul
copilului e ca un antidot pentru părinți și educatori. Este în același timp și o satisfacție obținută în urma
colaborării cu elevul. Pentru a avea o relație optimă cu școala și membrii acesteia, copiii sunt formați încă de
la grădiniță, realizând progrese în ceea ce privește integrarea. Spre exemplu, mersul pentru prima dată la
grădiniță este un adevărat maraton de țipete de respingere în cazul unora, iar în cazul altora reprezintă un bun
prilej de a socializa cu alți copii de aceeași vârstă. Încă de pe acum, se conturează trăsăturile de temperament
și de caracter pe care le are copilul. Dacă este primit cu multă dragoste, el se va reîntoarce, datorită căldurii
sufletești de care se bucură atunci când nu este alături de mămica lui. Preșcolarul își formează anumite
deprinderi de comportament în societate. Odată cu intrarea în clasa zero, el devine școlar și învață să aibă noi
responsabilități. Momentul de început contează întotdeauna: impresia pe care o lasă învățătorul contribuie la
realizarea unui proces instructiv-educativ optim. Părinții mențin legătura cu școala pentru a-i ajuta pe copii
să își dezvolte abilitățile în tainele cititului, scrisului și socotitului. Părintele ideal este acela care cunoaște el
însuși ce îi cere copilului și îl ajută să înțeleagă dându-i explicații și exemple potrivite. Înainte de a fi părinte
sau orice factor al procesului instructiv-educativ, este de așteptat ca acesta să fie foarte bine informat, mai
ales că în ziua de astăzi copiii sunt foarte isteți, curioși și dornici de a descoperi universul. Venind vorba de
univers, acesta nu se merită a se distruge de factori negativi la care copiii au acces zilnic. În procesul de
educare se include și educația nonformală, numai atunci când elevul este destul de capabil să selecteze
informațiile .
În calitate de dirigintă, m-am confruntat cu diverse situații legate de educație. Spre exemplu, poreclele
pe care și le pun elevii la un moment dat. Deși aparent ele par amuzante, uneori creează conflicte între elevi.
Astfel ajung să se jignească unul pe celălalt până la violență fizică. Nu am dat importanță la început, le-am
explicat că sunt niște glume și că nu trebuie să se supere pentru asta. Însă, conflictele s-au aplanat în
momentul în care s-a ajuns la porecle legate de etnie, cum ar fi „lingurar”. Elevul căruia i se spunea așa nu a
reacționat pe moment, fiind și o fire introvertită. Am aflat ulterior de la tatăl acestuia, că băiatul era suferind
de inimă, ajungea acasă, plângea și se consuma enorm de mult din cauza poreclei atribuite. Am rămas
uimită, deoarece elevii nu-mi comunicaseră ce se întâmplase. Am realizat că relația școală – familie s-a
dovedit benefică încă o dată, mai ales că i-am cunoscut pe elevi în anul în curs. După aceea, am avut lungi
discuții pe această temă cu elevii mei, explicându-le că fiecare are dreptul la educație, cu toții suntem oameni
și trebuie să ne înțelegem, să formăm o familie și să comunicăm foarte mult. Le-am dat ca exemplu școlile
din America, unde într-o clasă se află elevi de diferite naționalități și sunt integrați în colectiv și de aceea se
cer tot mai multe proiecte în echipă, se organizează felurite activități cu scopul de a stabili relații optime
între colegi și a nu se face discriminare. Un alt caz este diferența de înălțime. De multe ori, cei mai înalți tind
să-i înfricoșeze pe cei mai scunzi decât ei și să-i sensibilizeze prin metode diverse. În general băieții recurg
la violență în astfel de situații. Aici intervine educația comportamentală, pe care am fost nevoită să le-o aduc
la cunoștință elevilor, oferindu-le drept exemplu profesorii. Le-am amintit că aceștia ar putea pune note
foarte mici întotdeauna, dar păsuim de multe ori pe elevi, îi întrebăm ce nu au înțeles, le mai explicăm, avem
răbdare să învețe, le punem tot felul de întrebări ajutătoare, tocmai pentru a-i determina să se ambiționeze și
să învețe mai mult. Același tip de comportament trebuie adoptat atunci când unul are de gând să recurgă la
violență. Vorbește în prealabil cu cel în cauză ori îl evită dacă nu se schimbă nimic după discuții. Uneori e
bine să cedăm pentru a nu crea conflicte foarte mari. Menținând legătura cu școala, poliția vizitează din când
în când instituția tocmai pentru a nu se ajunge la școala de corecție în cazuri foarte grave.
O altă situație în care m-am confruntat cu probleme legate de relațiile colegiale, a fost serbarea de
Crăciun. La început unii voiau să participe, alții nu. În împrejurarea aceasta un alt exemplu personal a fost
faptul că am avut de suferit atât eu cât și colegii mei, deoarece nu eram uniți și nu avem nicio amintire
frumoasă din clasele I-VIII. În cele din urmă, relația mea cu ei a evoluat și după lungi stăruințe, am fost
apreciați pentru prestația noastră.

816
 Consider că educația bazată pe exemple personale are efecte pozitive în rândul copiilor, întrucât ei se
raportează deja la cineva cunoscut în care au încredere și ajung să urmeze sfaturile date. De asemenea, o
relație cât mai bună cu elevii ține la distanță conflictele. În zadar îi învățăm pe elevi multe lucruri legate de
știință, dacă nu le expunem situații cu care se confruntă în viață, în afara școlii. Astfel, ajungem să medităm
câteodată la sintagma „A fi sau a nu fi…educator”. În opinia mea, această meserie presupune asumarea unor
responsabilități foarte mari, pe de o parte a educa pentru viitor, iar pe de altă parte, a face accesibile noi
cunoștințe celor ce se pregătesc să își caute un drum în viață. De multe ori, chiar dacă nu suntem diriginți la
o clasă, iar copiii au încredere în noi, nu așteaptă să-i întrebăm ceva, ci își spun singuri ofurile. Acest fapt
denotă relația foarte strânsă cu elevii, dar și capacitatea unui dascăl de a educa elevii cu privire la probleme
cu care se confruntă zi de zi. În ziua de astăzi, cu elevii trebuie să se vorbească foarte deschis, să li se explice
multe lucruri, să li se expună avantajele și dezavantajele unei situații, mai pe scurt, să se recurgă la o
educație fără frontiere. Sunt de apreciat elevii ce lucrează corespunzător în munca în echipă, mai ales în
cazurile în care din echipă fac parte colegi de mai multe etnii, naționalități, religie și altele. Nimeni nu se
exclude. E de datoria educatorului să prevină conflictele prin intermediul unor conversații avute în prealabil
cu elevii. Un educator bun este precum un actor apreciat de public atunci când joacă în mod excepțional
rolul ce i se atribuie. Sunt izbitoare acele știri în care aflăm despre reacția violentă a unor dascăli din timpul
orelor de curs. Cum să distrugi zeci de zâmbete care te întâmpină cu „Bună dimineața!” sau „Bună ziua!”,
așteptând cu mare drag să afle noțiuni noi, să fie activi la ore și să interacționeze cu tine. E de remarcat că
elevii sunt buni observatori și au un ochi critic foarte bine format, întrucât îi poți observa că sunt atenți la
gesturi, îmbrăcăminte, comportament, atitudine, limbaj etc. Copilul imită ce face adultul și suferă enorm de
mult dacă acesta are o atitudine negativă atunci când intră pe ușa clasei. De aceea, a oferi o educație
deosebită unui suflet plăpând și inocent presupune, înainte de toate, a fi…un bun educator, care să știe să
îmbine utilul cu plăcutul. Pentru a ține din scurt desfășurarea optimă a unui proces instructiv-educativ,
trebuie menținută în permanență relația școală-familie-comunitate. Sunt de apreciat inițiatorii unor cursuri cu
părinții cu privire la educarea propriilor copii. Cu alte cuvinte, și părintele trebuie să fie un foarte bun
educator, mai ales că astăzi se întâlnesc mulți copii cu situații materiale precare, ce nu își pot urma studiile
pe motiv că nu sunt bani să meargă mai departe. Copilul trebuie încurajat în ceea ce dorește să facă. De cele
mai multe ori, în atitudinea copiilor se reflectă situația de acasă. Educația pornește din familie, din mediul în
care elevul se dezvoltă și își petrece cel mai mult timp.
Închei, prin a spune că profesia de educator trebuie aleasă cu mare grijă, întrucât odată intrat pe tărâmul
școlii trebuie să lupți să supraviețuiești. Acest zbucium interior insuflă putere de a merge mai departe și
motivare spre a învăța. Așadar, pledez pentru „a fi (bun) educator”, cu datoria de a manageria într-un mod
cât mai accesibil orele de curs, în mod deosebit pe acelea de consiliere.

817
 FAMILIA-PARTENER EDUCATIONAL IN OBTINEREA SUCCESULUI SCOLAR

Vasile Dascalu, prof. de educatie fizica si sport

Scoala Gim. “Leon Danaila”, Darabani, jud. Botosani

Activitatea didactica de buna calitate constituie un suport pentru progresul constant al copilului in
plan psihic si social. Copilul isi va dezvolta potentialul nativ in masura in care scoala va reusi sa il identifice
corect, sa il cultive , dar nu va omite sa se implice in modelarea influentelor care nu apartin orei de curs.
Educatia este o actiune la care isi dau concursul scoala, familia, intreaga societate. Colaborarea
intre toti factorii educationali, in primul rand intre scoala si familie este stringenta.
Scoala nu-si poate realiza pe deplin sarcinile, daca nu cunoaste conditiile familiale de munca si
viata ale copiilor.
Parteneriatul intre scoala si familie si-a demonstrat eficienta pretutindeni unde a fost aplicat,
daca s-au respectat anumite conditii de realizare a acestuia:
- parintii sa fie perceputi de catre cadrele didactice ca persoane active si valoroase pentru educarea
copiilor;
- parintii sa se implice in mod concret in luarea de decizii referitoare la activitatile extrascolare, la
modificarea orarului, la stabilirea disciplinelor optionale;
- responsabilitatea pentru evolutia copilului sa fie impartita intre scoala si familie.
Parintii nu pot cunoaste pe deplin psihologia copilului lor, daca nu afla si modul lui de
comportare in conditiile scolare. Activitatea de acasa este o continuare a activitatii pedagogice de la
scoala si invers – activitatea de la scoala este o continuare a activitatii de acasa.
La sedintele cu parintii am vorbit pe larg despre modul in care acestia isi pot ajuta copii la
invatarea lectiilor, dar mai ales la controlul temelor pentru acasa. Copilul nu trebuie sa vina la scoala cu
temele nefacute. De aceea, parintii trebuie sa cunoasca cum se controleaza si cum poate fi ajutat copilul
in cazul in care intampina unele greutati in rezolvarea lor.
Totodata, parintii trebuie sa cunoasca daca copilul lor are o comportare corecta fata de invatator
si colegii de clasa, daca purtarea lui pe strada sau in alte locuri in afara scolii este corespunzatoare.
Din experienta pe care am avut-o pana in prezent, mi-am dat seama ca exista familii care se
mandresc cu atitudinea severa fata de copii. Severitatea este necesara, dar cu masura, altfel copilul creste
timorat de gandul pedepsei, incepe sa minta si se indeparteaza de parinti.
Am avut copii care incepeau sa planga cand obtineau calificative de bine sau suficient, spunand
ca vor fi batuti sau pedepsiti de catre parinti.
Mai grava este situatia in care parintii sunt impartiti in “doua tabere”: unul sever, iar celalat
indulgent.
Severitatea exagerata isi va lasa amprenta asupra personalitatii in formare a copilului. Astfel de
parinti impun un regim de viata si de invatatura peste limitele de toleranta psihologica si psihofiziologica
specifica varstei. Ei impun copiilor lor un volum prea mare de sarcini, interzic participarea la activitati
recreative, la jocurile specifice varstei si fac uz frecvent de pedepse care lezeaza demnitatea copiilor, chiar
pedepse corporale.
La celalat pol se afla parintii superprotectori, cei care se invart in jurul poftelor copilului. Un
astfel de copil va ajunge un egoist, pentru ca in familia sa el a cunoscut numai drepturi , nu si indatoriri.
Cu acesti copii se lucreaza foarte greu si devin dificili, deoarece ei cred ca si la scoala vor avea parte de
aceleasi privilegii.
Atitudinea protectoare a parintilor se poate manifesta si prin limitarea excesiva a libertatii si
independentei de actiune, a initiativei copilului.

818
 Parintii devin deosebit de preocupati de copil, manifesta o teama permanenta pentru viata si
activitatea copilului lor si de aceea stabilesc ei directiile de actiune si comportare fara sa accepte abateri,
plangeri si nemultumiri. Principala consecinta se exprima intr-un comportament lipsit de initiativa,
instalarea unei temeri nejustificate de actiune si mai ales de consecintele ei, in ultima instanta timiditate
exagerata.
Obiectivul primordial al parteneriatului scoala – familie il reprezinta obtinerea succesului scolar.
Evolutia pozitiva in planul activitatii scolare se exprima prin termenii de progres, reusita si succes scolar.
Progresul – arata obtinerea anumitor stari calitative superioare in raport cu o perioada
comparata. Poate fi continuu sau periodic.
Reusita scolara se refera la nivelul de realizare a unui obiectiv propus pentru o durata mai mare
de timp.
Succesul scolar se exprima prin raportarea performantelor elevului la cerintele programei scolare
si la finalitatile invatamantului.
Un parcurs scolar negativ este reflectat de termenul de insucces scolar.
Insuccesul sau esecul scolar cunoaste doua faze:
- in faza initiala – elevul traieste sentimente de nemultumire, are o motivatie saraca, fie la o disciplina
sau un capitol (pentru o scurta perioada de timp).
Aceasta faza se poate depasi cu usurinta prin mobilizarea resurselor proprii sau printr-o atentie
deosebita din partea invatatorului.
- a doua faza – de instalare evidenta si stabila a insuccesului scolar, elevul evita efortul individual si isi
exprima aversiunea fata de invatatura, profesori, tot ceea ce este legat de scoala. Inregistrand mari
lacune in cunostinte, el poate ajunge la repetentie, exmatriculare sau chiar abandon scolar.
Scolarul are nevoie acasa de un mediu de viata in care sa se simta in siguranta. Intr-un climat
educativ bun, parintii sunt calmi, intelegatori, afectuosi, destul de flexibili in raporturile cu copilul, fara
insa a-i satisface orice capriciu.
Copilul simte ca parintii se ocupa de el, ca sunt interesati de necazurile si problemele lui, ca si de
rezultatele scolare.
Familia este un cadru de disciplina ferm, in care si copiii si parintii impartasesc acelasi nivel de
exigenta.
Studiile arata ca intr-un climat familial pozitiv, copiii sunt originali si spontani, se descurca
singuri, dovedind autonomie, isi exprima dprinta de a creste, de a se impune si de a fi conducatori; stiu sa
se apere, doresc sa infrunte dificultatile, sunt perseverenti in realizarea unor scopuri.
Pentru a-mi da seama de interesul ce-l manifesta fiecare parinte pentru scoala am dat un
chestionar parintilor, cu diferite intrebari: “ Sunteti multumiti de conditiile scolare in care copilul dvs. Isi
desfasoara activitatea?”, “ Il supravegheati zilnic la efectuarea temelor?”, “Copilul dvs. Are acces la
informatie (calculator, Internet)?”, “Care credeti ca este punctul lui forte?”, “este inscris la vreo activitate
extrascolara?”, etc.
Dupa acest chestionar, mi-am putut da seama de parintii interesati, in adevaratul sens al cuvantului,
de scoala, de viitorul copilului.
Tot pentru o cunoastere mai buna a elevilor am facut vizite la domiciliu. Astfel, am reusit sa
cunosc atmosfera si climatul educativ din familie, conditiile materiale, comportamentul parintilor fata de
elev, precum si starea de sanatate a copilului.
Pentru ca relatia dintre scoala si familie sa fie cat mai apropiata si sa-l ajute pe micul elev sa se
integreze in mediul scolar, am implicat direct parintii in activitatile desfasurate in afara orelor de curs.
Parintii au venit cu idei de realizare a unor activitati extrascolare. Am fost impreuna in excursii,
am vizitat diferite obiective propuse de ei, am organizat concursuri, am tinut in fata parintilor serbari,
care au permis acestora sa vada manifestarile elevilor, precum si rezultatul muncii lor. De aceea, parintii

819
se simt utili si prezinta mai mult inters pentru scoala. As putea concluziona astfel: “scolarul are nevoie
acasa de un cadru general de viata in care sa se simta in siguranta. Pentru aceasta el are nevoie de parinti
calmi, intelegatori, la problemele care il intereseaza si ca nu se dezintereseaza de ceea ce se intampla la
scoala”( M. Gilly).
In climatul actual intalnim doua tendinte contradictorii: parintii sunt preocupati de viitorul
copiilor lor, dar, in acelasi timp, nu mai au timp sa le acorde atentia cuvenita.
Este o sarcina a scolii, a invatatorului, in special, sa identifice situatiile “dificile” din famiile
copiilor, sa dirijeze strategiile educative in favoarea elevului si mai ales sa constientizeze faptul ca relatia
de parteneriat scoala – familie este determinanta in obtinerea afectuosi, maleabili in raporturile cu
copilul, fara a da dovada de slabiciune. El are nevoie sa simta ca parintii se ocupa de el, ca iau parte la
micile lui necazuri si performantelor scolare.

820
 FACTORI CARE FAVORIZEAZĂ PROGRESUL ȘCOLAR
prof. Dașu Narcisa Gabriela
Liceul Tehnologic "C Nenițescu" Buzău

Literatura dedicată participării şcolare abundă în exemple cu privire la factorii care o influenţează într-
un sens sau altul.
Copiii ai căror părinţi sunt mai interesaţi de educaţia acestora au atitudini pozitive faţă de şcoală,
prezenţă mai ridicată, obiceiuri de muncă mai bune şi succese la învăţătură mai mari decât cei ai căror
părinţi nu manifestă acelaşi interes (Epstein, 2001; Hill şi alţii, 2004). Implicarea părinţilor trebuie să fie
adaptată vârstei copilului (Muller, 1998), în perioada adolescenţei care corespunde liceului sau şcolilor
profesionale, fiind mai eficiente discuţiile părinte - elev privind aspecte legate de şcoală decât contactul
direct cu şcoala al părintelui (Astone şi McLanahan, 1991; Schneider şi Coleman, 1993).
Modul în care părinţii îşi ajută copiii să facă cu succes faţă procesului educaţional este, aşadar,
complex şi se referă la: crearea unui mediu de învăţare pozitiv acasă; comunicarea cu şcoala despre
programele educaţionale şi progresele elevului; participarea şi voluntariatul în şcoală; participarea în
procesul de învăţare de acasă; implicarea în procesul decizional din şcoală; colaborarea cu comunitatea
pentru a creşte implicarea în educaţie a elevului (Epstein, 2001). Dacă ne referim fie la competenţele la
anumite materii, fie la traiectoria socială a copilului atunci educaţia părinţilor sau, mai general spus,
capitalul cultural al acestora are un rol deosebit (Marks, 2007).
McNeal (2007) identifică trei tipuri generale de factori care influenţează probabilitatea copilului de a
renunţa la şcoală:
a) trăsăturile elevului: fără a fi o problemă specifică României, apartenenţa la o minoritate etnică este o
variabilă cu impact negativ asupra participării şcolare;
b) trăsăturile familiei: educaţia şi ocupaţia părinţilor, resursele culturale prezente în familie, capitalul
social, implicarea părinţilor în educaţia copiilor;
c) trăsăturile şcolii: numărul de elevi, dotarea materială, climatul. Van der Velden et al. (2007) fac
trimitere şi la conţinutul programei şcolare.
În acord cu unele teorii prezentate anterior, alte studii sugerează că şcoala nu este valorizată de elevi
datorită educaţiei scăzute a părinţilor, care nu înţeleg, astfel, utilitatea acesteia (Popescu şi alţii, 2005).
Aceiaşi autori sugerează că prezenţa scăzută a elevilor la şcoală este motivată de lipsa hranei, a
îmbrăcămintei, a rechizitelor şcolare, a discriminării generate de etnie etc. Aşadar, categoriile cele mai
defavorizate sunt copiii din familiile sărace, dezorganizate, romii, copiii cu dizabilităţi sau seropozitivi.
Şcoala nu reuşeşte să relaţioneze satisfăcător cu părinţii, formându-se clase problemă fără personal calificat
care să le gestioneze corespunzător.
Dintr-un alt studiu reiese că nivelul socioeconomic al familiei de provenienţă a elevilor este unul
dintre principalii factori de risc privind accesul la educaţie, alături de mediul de rezidenţă (Stoica, 2006).
În mediul rural, educaţia se confruntă cu dificultăţi legate de investiţia în infrastructura fizică,
reţinerea personalului calificat, accesul limitat la forme de pregătire profesională.
Pe lângă caracteristicile individuale ale elevilor, cum ar fi trăsăturile de personalitate, inteligenţa,
capacitatea fizică etc., trebuie să ţinem cont, atunci când ne gândim la şansele de succes şcolar, şi de
caracteristicile comunităţii, şcolii şi clasei din care fac parte. Comunitatea cuprinde atât familia, cât şi
grupul de prieteni şi alte persoane cu care copilul interacţionează în mod curent. Şcoala se referă atât la
dotarea sa tehnică, cât şi la cultura didactică promovată de conducere şi profesori, dar şi la climatul general
dat de tipul interacţiunilor dintre cei care o frecventează. Clasa este un microspaţiu în care copilul
interacţionează direct cu profesorul şi colegii şi indirect cu valorile, atitudinile sau comportamentele
părinţilor, prietenilor şi societăţii în sens mai general.
Subfinanţarea învăţământului public îi obligă, de multe ori, pe învăţători/profesori să solicite ajutorul
părinţilor pentru diverse renovări sau achiziţii în favoarea elevului. Acest lucru se întâmplă, de regulă, în
cadrul şedinţelor cu părinţii. Acesta devine un alt motiv pentru care părinţii ajung să evite contactul cu
şcoala: neavând loc de muncă sau oportunitatea de a găsi unul, nu pot răspunde pozitiv acestor iniţiative.
Deci factorii care favorizează participarea şcolară pozitivă pot fi sintetizați astfel:
• Situaţia socioeconomică este, probabil, unul dintre cei mai importanţi factori în acest sens. Un parcurs
şcolar pozitiv presupune anumite investiţii din partea părinţilor, dificil de realizat în condiţiile
puţinelor oportunităţi de ocupare şi creştere a nivelului de trai existente pentru aceştia;
821
• O serie de factori structurali alterează valorile pozitive ale participării şcolare: subfinanţarea
învăţământului şi situaţiile care derivă de aici, cum ar fi scăderea numărului de personal calificat,
fluctuaţia mare de personal, bază educaţională precară etc.;
• Programa școlară încărcată. Acest lucru îi poate dezavantaja tocmai pe cei cu probleme la învăţătură
pentru că, obligativitatea cadrelor didactice de a respecta un calendar tematic încărcat accelerează
ritmul predării la clasă, iar aceşti elevi nu primesc suportul necesar nici aici, nici acasă pentru a ţine
pasul cu ceilalţi;
• Existența programelor de tip school after school pot influența pozitiv parcursul școlar. Dar aceste
programe sunt sustenabile decât dacă sunt îndeplinite o serie de criterii: gratuite; pauza de dormit,
elevii trebuie să primească o masă (caldă); activităţile ar trebui desfăşurate în grupe mici şi, pe cât
posibil, omogene din punct de vedere al pregătirii având obiective distincte: pentru cei cu performanţe
mai slabe ar trebui lucrat la aducerea la nivelurile superioare, pentru ceilalţi ar trebui descoperite şi
exploatate diferite talente; activităţile şcolare ar trebui combinate cu cele recreative, acestea din urmă
fiind asociate unui context mai puţin formal şi, deci, mai apreciat de către elevi.

Bibliografie:
• Astone, N. M., McLanahan, S. S., Family Structure, Parental Practices, and High School Completion,
în "American Sociological Review" (56), 1991, pp. 309-320.
• Bernardi, F., Transition from School to Work, în Ritzer, G. (ed)., Blackwell Encyclopedia of
Sociology, Blackwell Publishing, Blackwell Reference Online, 2007.
• Bills, D. B., Rosenbaum, J. E., Schooling and Economic Success, în Ritzer, G. (ed)., Blackwell
Encyclopedia of Sociology, Blackwell Publishing, Blackwell Reference Online, 2007.
• Dan, A., Egalitatea de şanse, în Zamfir, C. (coord.), Dicţionar de Sărăcie, 1999, disponibil on-line la
http://www.iccv.ro/oldiccv/romana/dictionar/adi/adi_egalsanse.htm.
• Epstein, J. L., School, Family, and Community Partnerships: Preparing Educators and Improving
Schools, Westview Press , Boulder, CO., 2001.
• Firestone, J. M., Harris, R. J., Educational and Occupational Attainment, în Ritzer, G. (ed)., Blackwell
Encyclopedia of Sociology, Blackwell Publishing, Blackwell Reference Online, 2007.

822
 FACTORI CARE FAVORIZEAZĂ PROGRESUL ȘCOLAR
prof. Dașu Narcisa Gabriela
Liceul Tehnologic „C Nenițescu” Buzău

Literatura dedicată participării şcolare abundă în exemple cu privire la factorii care o influenţează într-un
sens sau altul.
Copiii ai căror părinţi sunt mai interesaţi de educaţia acestora au atitudini pozitive faţă de şcoală, prezenţă
mai ridicată, obiceiuri de muncă mai bune şi succese la învăţătură mai mari decât cei ai căror părinţi nu
manifestă acelaşi interes (Epstein, 2001; Hill şi alţii, 2004). Implicarea părinţilor trebuie să fie adaptată
vârstei copilului (Muller, 1998), în perioada adolescenţei care corespunde liceului sau şcolilor profesionale,
fiind mai eficiente discuţiile părinte - elev privind aspecte legate de şcoală decât contactul direct cu şcoala al
părintelui (Astone şi McLanahan, 1991; Schneider şi Coleman, 1993).
Modul în care părinţii îşi ajută copiii să facă cu succes faţă procesului educaţional este, aşadar, complex şi
se referă la: crearea unui mediu de învăţare pozitiv acasă; comunicarea cu şcoala despre programele
educaţionale şi progresele elevului; participarea şi voluntariatul în şcoală; participarea în procesul de
învăţare de acasă; implicarea în procesul decizional din şcoală; colaborarea cu comunitatea pentru a creşte
implicarea în educaţie a elevului (Epstein, 2001). Dacă ne referim fie la competenţele la anumite materii, fie
la traiectoria socială a copilului atunci educaţia părinţilor sau, mai general spus, capitalul cultural al acestora
are un rol deosebit (Marks, 2007).
McNeal (2007) identifică trei tipuri generale de factori care influenţează probabilitatea copilului de a
renunţa la şcoală:
a) trăsăturile elevului: fără a fi o problemă specifică României, apartenenţa la o minoritate etnică este o
variabilă cu impact negativ asupra participării şcolare;
b) trăsăturile familiei: educaţia şi ocupaţia părinţilor, resursele culturale prezente în familie, capitalul
social, implicarea părinţilor în educaţia copiilor;
c) trăsăturile şcolii: numărul de elevi, dotarea materială, climatul. Van der Velden et al. (2007) fac
trimitere şi la conţinutul programei şcolare.
În acord cu unele teorii prezentate anterior, alte studii sugerează că şcoala nu este valorizată de elevi
datorită educaţiei scăzute a părinţilor, care nu înţeleg, astfel, utilitatea acesteia (Popescu şi alţii, 2005).
Aceiaşi autori sugerează că prezenţa scăzută a elevilor la şcoală este motivată de lipsa hranei, a
îmbrăcămintei, a rechizitelor şcolare, a discriminării generate de etnie etc. Aşadar, categoriile cele mai
defavorizate sunt copiii din familiile sărace, dezorganizate, romii, copiii cu dizabilităţi sau seropozitivi.
Şcoala nu reuşeşte să relaţioneze satisfăcător cu părinţii, formându-se clase problemă fără personal calificat
care să le gestioneze corespunzător.
Dintr-un alt studiu reiese că nivelul socioeconomic al familiei de provenienţă a elevilor este unul dintre
principalii factori de risc privind accesul la educaţie, alături de mediul de rezidenţă (Stoica, 2006).
În mediul rural, educaţia se confruntă cu dificultăţi legate de investiţia în infrastructura fizică, reţinerea
personalului calificat, accesul limitat la forme de pregătire profesională.
Pe lângă caracteristicile individuale ale elevilor, cum ar fi trăsăturile de personalitate, inteligenţa,
capacitatea fizică etc., trebuie să ţinem cont, atunci când ne gândim la şansele de succes şcolar, şi de
caracteristicile comunităţii, şcolii şi clasei din care fac parte. Comunitatea cuprinde atât familia, cât şi grupul
de prieteni şi alte persoane cu care copilul interacţionează în mod curent. Şcoala se referă atât la dotarea sa
tehnică, cât şi la cultura didactică promovată de conducere şi profesori, dar şi la climatul general dat de tipul
interacţiunilor dintre cei care o frecventează. Clasa este un microspaţiu în care copilul interacţionează direct
cu profesorul şi colegii şi indirect cu valorile, atitudinile sau comportamentele părinţilor, prietenilor şi
societăţii în sens mai general.
Subfinanţarea învăţământului public îi obligă, de multe ori, pe învăţători/profesori să solicite ajutorul
părinţilor pentru diverse renovări sau achiziţii în favoarea elevului. Acest lucru se întâmplă, de regulă, în
cadrul şedinţelor cu părinţii. Acesta devine un alt motiv pentru care părinţii ajung să evite contactul cu
şcoala: neavând loc de muncă sau oportunitatea de a găsi unul, nu pot răspunde pozitiv acestor iniţiative.
Deci factorii care favorizează participarea şcolară pozitivă pot fi sintetizați astfel:

823
 • Situaţia socioeconomică este, probabil, unul dintre cei mai importanţi factori în acest sens. Un parcurs
şcolar pozitiv presupune anumite investiţii din partea părinţilor, dificil de realizat în condiţiile puţinelor
oportunităţi de ocupare şi creştere a nivelului de trai existente pentru aceştia;
• O serie de factori structurali alterează valorile pozitive ale participării şcolare: subfinanţarea
învăţământului şi situaţiile care derivă de aici, cum ar fi scăderea numărului de personal calificat, fluctuaţia
mare de personal, bază educaţională precară etc.;
• Programa școlară încărcată. Acest lucru îi poate dezavantaja tocmai pe cei cu probleme la învăţătură
pentru că, obligativitatea cadrelor didactice de a respecta un calendar tematic încărcat accelerează ritmul
predării la clasă, iar aceşti elevi nu primesc suportul necesar nici aici, nici acasă pentru a ţine pasul cu
ceilalţi;
• Existența programelor de tip school after school pot influența pozitiv parcursul școlar. Dar aceste
programe sunt sustenabile decât dacă sunt îndeplinite o serie de criterii: gratuite; pauza de dormit, elevii
trebuie să primească o masă (caldă); activităţile ar trebui desfăşurate în grupe mici şi, pe cât posibil,
omogene din punct de vedere al pregătirii având obiective distincte: pentru cei cu performanţe mai slabe ar
trebui lucrat la aducerea la nivelurile superioare, pentru ceilalţi ar trebui descoperite şi exploatate diferite
talente; activităţile şcolare ar trebui combinate cu cele recreative, acestea din urmă fiind asociate unui
context mai puţin formal şi, deci, mai apreciat de către elevi.

Bibliografie
• Astone, N. M., McLanahan, S. S., Family Structure, Parental Practices, and High School Completion, în
"American Sociological Review" (56), 1991, pp. 309-320.
• Bernardi, F., Transition from School to Work, în Ritzer, G. (ed)., Blackwell Encyclopedia of Sociology,
Blackwell Publishing, Blackwell Reference Online, 2007.
• Bills, D. B., Rosenbaum, J. E., Schooling and Economic Success, în Ritzer, G. (ed)., Blackwell
Encyclopedia of Sociology, Blackwell Publishing, Blackwell Reference Online, 2007.
• Dan, A., Egalitatea de şanse, în Zamfir, C. (coord.), Dicţionar de Sărăcie, 1999, disponibil on-line la
http://www.iccv.ro/oldiccv/romana/dictionar/adi/adi_egalsanse.htm.
• Epstein, J. L., School, Family, and Community Partnerships: Preparing Educators and Improving
Schools, Westview Press , Boulder, CO., 2001.
• Firestone, J. M., Harris, R. J., Educational and Occupational Attainment, în Ritzer, G. (ed)., Blackwell
Encyclopedia of Sociology, Blackwell Publishing, Blackwell Reference Online, 2007.

824
 RELAŢIA FAMILIE- ŞCOALĂ- SOCIETATE

PROFESOR ÎNVĂTĂMÂNT PRIMAR –DAVID FLORICA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,FLORIAN DIŢULEASA,, VITĂNEŞTI, OLT

Este un lucru foarte bine ştiut că educaţia şi creşterea copiilor revin îin principal părintilor.Una din
orientarile importante care preocupă societatea şi familiile de astazi, este găsirea căilor şi mijlocelor de
rezolvare a numeroaselor probleme ivite în exercitarea cu succes a functiei educative fără a scoate copii din
viaţa de microclimat social al acesteiea. În acelaşi timp se caută soluţii pentru a dezvolta la părinţi o
atitudine constructivă în faţa problemelor educative , în spiritul creşterii si dezvoltării personalitaţii
copiilor.Acest lucru poate fi realizat cu succes dacă există o legătură stânsă între cei trei factori importanţi
din viaţa copilului şi anume:şcoala, familia, societatea.
Un rol important îi stabilirea legăturilor între acesti piloni ai educaţiei îi are managerul institiţiei şcolare,
care asigură o impicare activă în lansrea proiactelor de parteneriat educaţional care vizeaza părinţii,
elevii,profesorii şi comunitatea.Implicarea tuturor factorilor educaţionalidepinde în foarte mare măsură de
rolul pe care îl are managerul şcolii în formarea unei bune comunicări , relaţionări cooperări între părţile
implicate în parteneriatul educaţional şcoală-familie-comunitate.
Ştim foarte bine faptul că din ce în ce mai mulţi părinţi se ocupă de buna creştere a copiilor şi că visurile
copilului nu se îndeplinesc fără ajutorul foarte important care vine din partea familiei.Ei ţin o legătură stânsă
cu şcoala şi se străduiesc împreună cu cadrele didactice şi se străduiesc să creeze în mediul familial o
ambianţa placută şi prielnică unei dezvoltări sănătoase a copilului.Cunoaşterea în profunzime a problemelor
specifice vârstei copiilor cu ajutorul cadrelor didactice, psihologilor conduc familia pe drumul cel bun în
ceea ce priveşte dezvoltarea armonioasă a copilului.
Din păcate sunt şi familii care se implică foarte puţin sau aproape deloc in educaţia copiilor, lasă această
importantă misiune doar in seama şcolii, care nu reuşeste în mare măsură să suplinească lipsa familiei şi se
întâmplă lucruri care se pot rezolva mai greu sau deloc.Din aceste dezinterese decurg situaţii neplacute în
viaţa şcolarului şi anume: rămânerile în urmă la învaţatură,corigenţele, repetenţia şi lucrul cel mai grav –
abandonul şcolar.Situaţia socioeconomică din ultimul timp detrmină foarte mulţi părinţi să-şi caute de lucru
în străinatate şi să lase copii în grija bunicilor şi rudelor. Acest fapt duce de foarte multe ori la diverse
probleme în viaţa copiilor: unii lasă şcoala pentru a suplini lipsa părintilor din gospodărie şi nu mai au timp
pentru învaţat,altora le trimit părinţii bani şi cad pradă jocurilor de noroc, drogurilor şi nefiind supravegheţi
işi pierd timpul inutil.
Acestor probleme grave care apar trebuie să le găsim o rezolvare căt mai urgentă ,să tragem un semnal de
alarmă astfel încăt factorii decizionali, guvernantii, să ia măsuri pentru contracararea acestor fenomene care
nu sunt întâmplătoare ci decurg din lipsa locurilor de muncă,din lipsa unor măsuri sociale demne să asigure
familiei o stabilitate pe termen mediu şi lung pentru creşterea copiilor în condiţii demne de epoca în care
trăim.Comunitatea şi societatea pot avea un cuvânt de spus în întărirea celulei de baza , prin diverse actiuni
de colaborare cu familiile social-vulnerabile prin diverse metode.
La nivel de şcoală adunările şi lectoratele cu părinţii au o influenţă educativă favorabilă pentruinformarea
şi pregărirea pedagogică a părinţilor pentru participarea eficientă a acestora în educaţie. Orele de consiliere
cu ajutorul psihologului şcolar care de multe ori lipseşte din şcoala românească ar fi foarte importante
elevilor, părinţilor, cadrelor didactice pentru că ar ajuta la elucidarea multor probleme si rezolvarea
lor.Educaţia părinţilorpreocupă azi multe di politicile tărilor avansate şi nu numai. Se evidenţiaza tot mai
pregnant nevoia de antrenare a părinţilor în deciziile şi acţiunile care îi privesc pe copiii lor şi de aceea este
firesc să existe şi căutarea unor căi de a facilita legăturile dintre părinţi şi şcoală, dintre comunitate şi
familie, dintre copii şi părinţi.Conceptul de parteneriat educaţional este izvorât din nevoile de colaborare şi
cooperare în acest sens şi are o extindere mult mai mare. Intervenţia socio- educativă este tipul de
intervenţie care işi propune să vină în sprijinul funcţiei educative a familiei şi este bazată în ultimul timp pe

825
şcoală.Structurile de spijin organizate pe lângă şcoli, folosind profesionişti care să sprijine atât activitatea
şcolară a copiilor cât şi dezvoltarea generale a practicilor parentale.Tipurile de activităţi în intervenţia socio-
educativă sunt :formative( educative şi de consiliere), informative,de orientare ,de sprijin material.Îmbinarea
cu succes a acestor intrevenţii duce la atingerea scopului şi idealui educaţional, baza educaţiei permanente şi
de calitate.

BIBLIOGRAFIE:
1.Băran-Pescaru,,Parteneriat în educaţie,, , Bucureşti,Editura Aramis Print,2004
2.Vrăşmaş, E,A, ,,Consilierea şi educaţia părinţilor,, ,Bucureşti, Editura Aramis,2002
3.Emil Păun, Dan Potolea, ,,Pedagogie,, ,Bucureşti,Editura Polirom,2002

826
 ROLUL PARTENERIATULUI ŞCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE

ÎN EDUCAREA ELEVULUI
Prof. DAVIDESCU DELIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ BIRCII, JUD. OLT

Pentru creşterea eficienţei activităţii educative desfăşurate cu elevii trebuie asigurată o unitate de acţiune
a tuturor factorilor educativi: şcoală, familie, comunitate. Familia şi comunitatea au sarcina de a sprijini şcoala
pentru valorificarea potenţialului fiecărui individ. Acest lucru se realizează pe baza unor parteneriate. Astfel,
parteneriatul educaţional este o prioritate a strategiilor educaţionale pe termen lung.
Parteneriatul cu familia
Este necesar încheierea unui angajament mutual clar stabilit între părinţi şi profesori, concretizat sub
forma unui „contract parental‖. Acesta este un sistem de obligaţii în cooperarea părinţilor cu profesorii şi
implică colaborarea părinţilor în activităţile şcolare nu numai sub aspect financiar, ci şi sub aspect educaţional-
cultural.
Se ştie că familia este primul factor educativ în viaţa copilului şi, având în vedere influenţa
socioeducaţională puternică a familiei, şcolii, în special, îi revine dificila sarcină de a îndruma şi consilia
familia elevului pentru ca acesta să contribuie la o formare armonioasă şi eficientă a elevului.
Instituţia şcolară are datoria de a manifesta faţă de familie o atitudine pedagogică pozitivă şi
constructivă, în diverse cadre de manifestare faţă de familie care „este capabilă să reacţioneze şi să contribuie la
dezvoltarea societăţii‖.
Dintre colaborările cu părinţii, amintim: Comitetul de părinţi, Adunările cu părinţii, Lectoratele cu
părinţii, Sesiuni de formare sau perfecţionare, Vizitele la domiciliu , etc
Parteneriatul cu comunitatea şi autorităţile
Dintre relaţiile de colaborare dintre şcoală şi un agent economic/o organizaţie neguvernamentală
amintim: Relaţii filantropice – o firmă/ organizaţie neguvernamentală donează fonduri, bunuri sau servicii
pentru o instituţie şcolară şi nu aşteaptă sau nu pretinde vreo recompensă; Relaţii comerciale; Relaţii strategice:
organizaţie neguvernamentală/ un agent economic dezvoltă împreună cu o instituţie şcolară un proiect prin care
îşi asumă responsabilitatea pentru rezolvarea unei anumite probleme care afectează mediul comunitar. Școlile
trebuie să răspundă nevoilor părinților și să le ofere acestora sprijinul necesar pentru ca ei să se poatã implica în
procesul de învățare al copilului. În același timp, părinții trebuie să încetinească ritmul vieții cotidiene,
acordând mai multă importantă deținerii de către urmașii lor a unei educații. E util ca ei să servească drept
model pentru copiii lor.

Bibliografie:
1. Cucoş, C., 2002, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
2. Creţu, C., 1998, Curriculum diferenţiat şi personalizat, Editura Polirom, Iaşi.
3. Dumbrăveanu, L., 2006, Parteneriatul şcoală-familie, o provocare pentru şcoala românească, Cronica
Română.
4. Vrăjmaş, E., 2008, Intervenţia socioeducaţională ca sprijin pentru părinţi, Editura Aramis, Bucureşti.

827
 Educație fără frontiere!

Relația grădiniță-școală-familie-societate!
Educatoare: Davidescu Liliana-Maria

Dezvoltarea este o legitate în întreaga lume a viului. Potrivit concepţiei structuralist-genetice propusă de
Jean Piaget, întrucât ,,viul înseamnă organizare”, aceasta nu poate fi decât procesuală. Aşa dar, orice organizare
presupune o dezvoltare. Conform principiilor epigenetice, este valabilă şi reciproca: orice dezvoltare presupune
o organizare.
În relaţia grădiniţă-şcoală-familie-societate organizare înseamnă colaborare între aceste instituţii
formale şi nornformale pentru ca educaţia să fie în totatlitate adică, „fără frontiere”.
Principalii factori care ajută copilul în desăvârşirea propriei educaţii sunt şcoala, familia şi societatea.
Funcţia educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, transmiterea primelor
cunoştinţe, sentimente, virtuţi. Rolul familiei este important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic,
intelectual, moral şi estetic. Copilul reprezintă elementul central în educaţie. Educaţia trebuie centrată pe elev,
iar finalitatea ei să fie formarea capacităţii elevului de a se adapta la realitatea socială. Şcoala alături de familie
influenţează prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învăţământ, personalitatea copilului.
Cercetările întreprinse în rândul părinţilor, profesorilor şi al elevilor asupra opiniilor şi acţiunilor lor
legate de educaţie au oferit materiale pentru dezvoltarea modelului teoretic a ceea ce se numeşte ,,parteneriat
şcoală-familie-societate”. Societatea reprezint\nd un alt factor important în dezvoltarea psihică şi fizică a
copilului, aceasta creând uneori bariere ce trebuie depăşite atât de copil cât şi de profesori, educatori, învăţători.
Dezvoltarea unor parteneriate reale între şcoală, familie şi comunitate, îmbunătăţeşte programele de
studiu şi climatul şcolar, ajută profesorii în munca lor, perfecţionează abilităţile educaţionale ale părinţilor şi
dezvoltă abilităţi de lider al acestora, pun în legătură familiile cu membrii şcolii şi ai comunităţii în folosul
şcolilor, oferă servicii şi suport familiilor, creează un mediu sigur în şcoli şi facilitează racordarea afectivă a
şcolilor la realitate.
O şcoală care se deschide cu prietenie părinţilor, iniţiază şi derulează programe de educare a acestora
pentru a eradica unele modele culturale depăşite pe care unele familii continuă să le promoveze, cum ar fi:
deconsiderarea copilului, autoritatea excesivă asupra lui, sprijin exagerat de mare pe o perioadă îndelungată,
independenţa scăzută acordată copiilor.
Părinţii trebuie consideraţi ,,prieteni critici”, persoane de încredere, colaboratori în actul educaţiei,
doritori a contribui la succesul educaţiei copilului.
Parteneriatele educaţionale şcoală-familie nu se reduc la acele forme tradiţionale prin care şcoala
colaborează cu familia şi anume: şedinţe cu părinţii, vizite la domiciliul elevilor, corespondenţa cu părinţii,
lectoratele pedagogice, vizitele părinţilor la şcoală etc. În contextul reformării învăţământului românesc actual,
parteneriatele educaţionale trebuie să ofere soluţii reale la marile probleme cu care se confruntă învăţământul,
la realizarea cărora să contribuie: întregul personal angajat în învăţământ, toţi elevii din şcoală, părinţii şi
susţinătorii legali ai elevilor, organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale, reprezentanţii cultelor
religioase, agenţi economici, structurile de tip sindical, autorităţile centrale şi locale.

828
 RELATIA GRĂDINIȚĂ- FAMILIE – SCOALA-SOCIETATE
Educatoare : DEACAN IULIANA VALENTINA
GRADINITA O.N “ZIG-ZAG” OVIDIU, JUD. CONSTANTA

Reusita educatiei nu depinde numai de parinti si de capacitatea acestora de a exersa aceste competente
multiple, ci si de vointa institutiilor chemate sa valideze si sa valorizeze responsabilitatile si autoritatea parentala,
de a fi alaturi de parinti si de a-i sustine in misiunea lor educativa in contextul invatarii permanente , al invatarii
de-a lungul intregii vieti.
Sustinerea initierii . formarii si dezvoltarii competentelor parentale devine una dintre misiunile pe care
statul trebuie sa si le asume, daca dorim ca educatia copilului si tinerilor sa devina o actiune coerenta, eficienta
si care sa ofere sanse egale tuturor.
A sustine parintii in interesul superior al copilului inseamna a crea o noua cultura familiala, bazata pe
dialog, cunoastere si participare, pe de o parte, si de a facilita cooperarea intre profesionisti, parinti si autoritati
publice, care contribuie la educatia si dezvoltarea copilului, pe de alta parte.
Mediul educativ in care traieste copilul ofera suportul necesar dezvoltarii. Forta pentru crestere este
interna si ii apartine copilului, dar pentru o dezvoltare armonioasa este nevoie de un mediu asigurator, constant,
coerent si propice de care el sa beneficieze in mod firesc.
Acest mediu se construieste in relatia tuturor influentelor educative si de aceea este intr-o dinamica
permanenta.
Mediul educativ pentru copilul prescolar este sustinut de catre familie ,gradinita , comunitate si de
relatia ce se stabileste intre acestea.Relatia dintre factorii principali ai mediului educativ este dinamica, intr-o
permanenta constructie.
Pentru copilul prescolar, mediul educativ se compune din spatiul familial, spatiul comunitatii din care
face parte si spatilu gradinitei. Prin participarea la comunitate , copilul reuseste sa paseasca dincolode « pragul
casei » in conditii de siguranta. El se afla printre semeni, dar care nu sunt si intimi.
Este un spatiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realista si poate stabili relatii pe
care el insusi sa le gestioneze. Tot prin comunitate , copilul poate adera la un model de grup, poate obtine opusul
individualitat ii : starea de apartenenta. Colectivitatea ii ofera omului forta, stabilitate, siguranta.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în care se
întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor, precum şi din
condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi comunitate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că în
dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:

I.Grădinița se conduce după reguli scrise unanim acceptate de societate şi avizate de specialişti în educaţie:
programe, curriculum, manuale şcolare, auxiliare didactice, materiale didactice, etc. Prin instituţionalizarea
copilului nu se neglijează rolul părinţilor, de aceea în condiţiile actuale, rolul familiei în activitatea grădiniţei este
major. Părinţii sunt cei care vor sta alături de educatoare la formarea şi dezvoltarea copiilor lor, rolul lor nu va
fi înlocuit de educatoare, ci aceasta va completa ştiinţific ceea ce părintele nu poate sau nu are abilitatea
respectivă de a putea asigura copiilor ceea ce au nevoie.

829
 II.Familia
Părintele pentru copil constituie primul lui contact cu lumea înconjurătoare, reprezentând modelul de viaţă şi
conduită. El influenţându-i dezvoltarea psihică în mod decisiv în primii ani de viaţă ai copilului. S-a crezut multă
vreme că instituţiile de învăţământ poartă întreaga responsabilitate a educării copilului, familia fiind doar
beneficiarul acestei acţiuni. Familia nu poate fi parte separată în acest context, rolul părinţilor nu încetează odată
cu intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se schimbă doar modalitatea de abordare a copilului, în raport cu
noul său statul şi în deplină concordanţă cu ceea ce se întâmplă în mediul educaţional. Relaţiile dintre părinţi se
răsfrâng asupra copilului şi involuntar el este cel care are de câştigat sau de pierdut în formarea sa.
III.Societatea reprezintă o potenţialitate virtuală pentru dezvoltarea personalităţii individului. Mediul social
oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor native ale individului; putem spune că unei
diversităţi genetice îi corespunde o infinitate de posibilităţi oferite de mediu.
Comportamentul este o activitate observabilă a unui organism, o interacţiune cu mediul său; termenul
se referă la activitate în general sau la o anumită activitate, deci un caz particular. Comportamentul copiilor se
defineşte prin ceea ce copilul face sau spune şi poate fi observat în mod obiectiv.
Aceasta relatie grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii.
Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din
grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor,
făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la
rândul lor vor să crească mici genii.
Părintele în vede pe copilul său ca şi un bulgăre de aur: frumos, deştept, bun, pentru că l-a urmărit cum
a crescut, cunoaşte detalii la perioadele copilăriei mici şi ştie prin câte momente dificile a trecut împreună cu
acesta.
Programele de educatie timpurie din toata lumea definesc parteneriatul cu parintii ca agenti
educationali drept un principiu fundamental al organizarii si functionarii institutiei prescolare.
Importanta este asumarea de catre gradinita, alaturi de familie a rolului de veriga initiala a educatiei
permanente a individului.

Bibliografie :
1.Adina si Catalin Glava –« Introducere in pedagogia prescolara », Ed. Dacia, Cluj Napoca,2002
2. Magdalena Dumitru- “ Copilul, familia , gradinita”,, Ed. Compania, Bucuresti,2000
3.Liliana Ezechil, Mihaela Pasi Lazarescu – « Laborator prescolar » , Ed. Integral, Bucuresti , 2002.

830
 PARTENERI ÎN EDUCAȚIE
Prof.înv.primar Deaconeasa Verginica
Școala Gimnazială nr.37 Constanța

Pornind de la o analiză de nevoi pe componenta de relaționare cu comunitatea, am identificat ca fiind un

punct slab lipsa de interes din partea unor părinţi în raport cu educaţia şi, în particular, în raport cu evoluţia
propriilor copii, iar o amenințare - criza de timp a părinţilor, situaţia economică modestă şi dezinteresul acestora
care conduc la o slabă supraveghere a copiilor şi la o redusă implicare în viaţa şcolii. Acestea au determinat
luarea unor măsuri imediate.
Ideea realizării unui parteneriat școală- familie nu este o idee nouă. Foarte important însă este ca acest
parteneriat să fie unul activ, să fie un parteneriat care să-i ajute pe părinți să-și creeze o imagine pozitivă asupra
șolii, pentru a fi capabili să o transmită copiilor. Copiii știu că trebuie să meargă la școală, aceasta fiind o
obligație de la care puțini se pot sustrage. Modul în care ei se vor raporta la această constrângere depinde foarte
mult de viziunea părinților asupra școlii. Copiii sunt primii care sesizează contradicțiile dintre ceea ce spunem
și ceea ce simțim cu adevărat. Nu trebuie să se piardă din vedere faptul că elevii petrec mai mult de jumătate
din timpul lor la școală. De aceea părinții trebuie să devină factori motivatori pentru copii, să le inspire acestora
plăcerea pentru ziua care vine, să le vorbească cu bunăvoință despre școală, să le întărească în mod firesc
plăcerea de a învăța. Copiii privesc școala prin ochii părinților, așadar părinții trebuie să cunoască foarte bine
activitățile școlare, să petreacă mai mult timp la școală, să cunoască dascălii, pentru a putea avea un discurs
pozitiv în fața copiilor.
Colaborarea strânsă între şcoală şi familie constituie un factor important în educarea copiilor de vârstă
şcolară mică. Este necesar ca părinţii să înţeleagă importanţa educaţiei în formarea personalităţii copiilor şi că
aceasta se realizează printr-o colaborare strânsă între cei trei parteneri: şcoală, elev, familie. Implicarea mai
mare a părinţilor în viaţa şcolii va duce la creşterea eficienţei activităţilor instructiv- educative desfăşurate atât
în mediul familial cât şi în cel şcolar.
Deşi şcoala preia o mare parte din rolul educativ al familiei în formarea şi educarea copulului, totuşi părinţii
îşi menţin o influenţă psihologică mare asupra acestuia. Pentru a da roadele aşteptate, şcoala are nevoie de
sprijinul conştient şi colaborarea familiei; familia aşteaptă însă de la şcoală completarea educaţiei de acasă,
după norme şi metode psiho-pedagogice înalte, ştiinţific şi riguros concepute şi aplicate de educatori
competenţi. Orice sistem de educaţie , oricât de bine ar fi întocmit, rămâne neputincios dacă se izbeşte de
indiferenţa sau opoziţia părinţilor.Astfel că îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoală este nu
numai recomandabilă, ci obligatorie, pentru că de multe ori, pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de
înfruntat mereu alte şi alte probleme, multe dintre ele inedite, iar şcoala are acumulată multă experienţă în
soluţionarea unor probleme care se ivesc la o categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
Creşterea şi educarea copilului este o artă susceptibilă de perfecţionare , prin acumularea continuă de
experienţă de către cei ce o făuresc, de aceea am considerat oportună conceperea şi încheierea unui astfel de
parteneriat.

Scopul :
 Dezvoltarea relaţiei şcoală- familie
Obiective :
 Organizarea unor acţiuni şi întâlniri cu caracter educativ;
 Asigurarea climatului instructiv-educativ adecvat atât în mediul şcolar cât şi în cel familial;
 Informarea,comunicarea şi promovarea unor strategii educative;
 Prevenirea şi lichidarea abandonului şcolar ;

831
  Dezvoltarea unor relaţii de colaborare cu parteneri educativi din comunitate .
Grup ţintă :
 elevii ciclului primar
 părinţii elevilor ciclului primar
 cadrele didactice din învăţământul primar
Beneficiari : elevi, părinţi, cadre didactice, reprezentanţi ai comunităţii locale
Locaţie : şcoală, C.D.I.
Rezultate : acte, scrisori, portofolii, pliante, CD-uri, chestionare, fişe de lucru,rapoarte, expoziţii, proiecte ,
referate
Acțiuni : stabilirea comitetelor de părinți pe clasă și la nivel de școală, prezentarea legislației în vigoare și a
regulamentelor
Activităţi :
a) Consultaţii pe teme educative
- prezentarea intenţiilor, a proiectelor, a temelor;
- regimul de muncă şi odihnă al elevului ; supravegherea programelor TV;
- metode şi procedee eficiente în formarea conştiinţei şi conduitei morale;
- sugerarea unor publicaţii pe teme educaţionale ;
- dezbateri pe anumite probleme propuse de părinţi;
- lectorate pe diverse teme: Adaptarea şcolară, Ambianţa familială, Cer altuia ce-mi cer mie însumi,
Meseria de părinte, Consilierea – o alternativă, NU – Violenţei !, La graniţa dintre primar şi gimnazial;
- vizite la domiciliu – identificarea unor nevoi specifice părinţilor.
b)lecţii demonstrative pe teme educative
c)activităţi extraşcolare
-drumeţii
-excursii
-serbări şcolare
-concursuri
-spectacole, vizite
d)colaborarea cu alţi parteneri educativi
-Poliţia Strada nu e loc de joacă!
-Direcția de sănătate publică
-Muzeul Militar de Istorie
-Biserica

Bibliografie :
Gilbert Roberta, 2008, Cum să fii prieten cu copilul tău..., București, Editura Teora;
Acker V.; Inzirillo C; Lefebvre B.,2007, Cum să-ți ajuți copilul?, București, Editura Teora.

832
 O legătură de succes şcoala-familia-societatea
Profesor Deaconescu Mihaela-Maria
Şcoala Gimnazială” Sfântul Grigorie Teologul”, Galaţi

Victor Hugo: „Cel ce deschide o şcoală, închide o temniţă”

Şcoala trebuie să stimuleze şi să cultive dragostea între oameni. Dacă va şti să amplifice rezonanţele
acestui sentiment în luminoasele arcade ale iubirii de oameni ale sufletului tânar, atunci şcoala va deveni un
izvor de apă vie. Ştiinţa este o putere, iar drumul spre ea depinde de calitatea şcolii. Astfel, este nevoie de
interdisciplinaritate pentru a cultiva capacitatea de a naşte conexiuni.
Crezul educatorului este acela de a forma şi vârfuri, dar şi caractere.
Cervantes spunea că libertatea este “cel mai de preţ dar oferit oamenilor”, iar Voltaire o considera
“sănătatea sufletului”. Ca să poată forma conştiinţe, dascălului îi trebuie libertate şi iniţiativă. El nu trebuie
să fie robul literei, pentru că România de mâine va fi ce este dascălul ei de astăzi. Istoricii spun că în
secolele al XV-lea şi al XVI-lea tările române importau călăi. Exista pedeapsa cu moartea pentru fapte
deosebit de grave, dar nimeni nu accepta să execute această pedeapsă capitală. Domnitorii erau nevoiţi să
importe călăi. Citind presa de acum constatăm că am putea exporta călăi în toată lumea. Înţeleptul
Pitagora susţinea „Pedepseşte cu asprime viciile, ca să nu ai ce crime să osândeşti”, dar şi „Învăţătura dată
cu blândeţe dă rareori fructe amare”. Copilului nu trebuie să-i dăm lecţii de mers, el va învăţa şi singur. Fără
profesor şi fără lecţii de vorbit, el tot va învăţa să vorbească, dar interacţiunile sociale sunt fundamentale
pentru învăţarea limbajului.
Rabelais a enunţat foarte frumos „copilul este foc de aprins, nu vas de umplut”. Legea dictează „Toate
fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţa
şi trebuie să se comporte faţă de celelalte în spiritul fraternităţii.” (Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, art. 1)
Ca şi adulţii, şi copiii se bucură de drepturi. Trebuie avut în vedere că premisele realizării unui climat
armonios între toţi membrii societăţii sunt responsabilitatea tuturor. Ce s-ar întâmpla dacă toată lumea şi-ar
cere drepturile fără să consimtă la îndeplinirea îndatoririlor corespunzătoare?
„Orice individ are dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare; acest drept include libertatea de a-şi
menţine opiniile proprii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a
răspândi informaţii şi idei valoroase prin orice mijloace de exprimare, fără consideraţii de
frontieră.“(Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 17)
Educaţia începe în familie, iar şcoala continuă şi întăreşte ceea ce părinţii au sădit în sufletul şi mintea
copilului. Părintele dă exemplul şi în sensul pe care nu şi-l doreste. De aceea, şcoala - familia – societatea
reprezintă un întreg ce conlucrează la educaţia pentru maturitate, pentru viaţă. Câteva afirmaţii ne frământă,
ne pun la încercare :
 Ceea ce este important în educaţie nu este identic cu ceea ce i se pare important părintelui.
 Câteodată cel mai mare ajutor pe care îl poti da copilului este să nu-i dai ajutor.
 Copilului nu-i place să fie controlat.(cui îi place?)
 Cum învaţă copilul să ia decizii?
Atitudinea părinţilor uneori ilustrează nepăsare, sau chiar neştiinţă. Replici de genul „Domnule, eu îi
dau să mănânce, şcoala să-l educe! Ce să-i fac ? Să-i corectez temele? Nici nu mă pricep şi nici nu am timp!
sau „Abia le aduc ceva de mâncare. Când ajung acasă adorm la televizor. Când să mă mai duc la şcoală?”
sunt piedici şi generează rupturi în actul educativ.
În aceste situaţii şcoala este neputincioasă, ea neavând puterea de a suplini implicarea familiei.
Rugăciunea educatorului: „Dă-mi Doamne forţa să pot accepta ceea ce nu pot să schimb, cunostinţe, ca să
ştiu cum să schimb ceea ce pot schimba, şi abilitatea, pentru a le diferenţia ” (Thomas Gordon) este o
realitate dură.
Atât în societate, cât şi în educaţie este nevoie de reguli. Societatea nu poate exista fără reguli. Regula
este o unealtă pentru atingerea unui scop. Regulile transformă o masă de oameni într-o societate. Nu
respectarea regulii este importantă, ci motivul pentru care copilul o respectă. Pedeapsa şi consecinţa

833
acesteia constituie un subiect vast de discuţie, iar psihologii îşi expun cu convingere opiniile, însă cel mai
mare dezavantaj al propriilor decizii este că nu avem pe cine acuza pentru consecinţe faptelor asumate de
noi înşine.
Revenim cu drag la sfatul lui Pitagora „Părinte, bătându-le, nu faci fructele să se coacă.”

Bibliografie
Apostol, Pavel, Omul anului 2000, Editura Junimea, Iaşi, 1990
Berger, Easton, Omul modern şi educaţia sa, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1989
Leroy, Gilbert, Dialogul în educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1989.

834
 PARTENERIAT ŞCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE

Prof. inv.primar, DECEAN LIVIA

LICEUL TEHNOLOGIC JIDVEI

Într-un petic de grădină arunci sămânţa plantei şi te interesezi de florile ce ies. Şi să rămâi rece la
înflorirea sufletească a elevilor tăi?/ (Titu Maiorescu)

Parcurgând o schimbare politică, socială, economică profundă şi complexă, societatea românească

prin toate componentele sale, îşi caută identitatea şi sensul devenirii.
Pe fondul acestei schimbări, educaţia, şcoala sunt chemate să îndeplinească o misiune crucială în
refacerea identităţii sociale şi în valorizarea potenţialului uman.
Pornind de la contextul actual, pentru ca şcoala românească să acţioneze în fapt ca un agent al
inovaţiei, schimbării şi dezvoltării, parteneriatul în domeniul educaţiei trebuie promovat la nivelul întregii
societăţi şi la nivelul tuturor comunităţilor sale.
Axa acestui parteneriat, dimensiunea sa definitorie, garanţia succesului său o reprezintă legătura
constantă şi eficientă dintre şcoală şi comunitate, respectiv familie.
Iniţierea, susţinerea, dezvoltarea parteneriatului cu familia şi comunitatea şi centrarea interesului
asupra elevului ca cetăţean al acestei comunităţi vor aduce în mod inevitabil beneficii şcolii, răsplătind
efortul celor care cred cu adevărat că şcoala, familia şi comunitatea trebuie să se susţină reciproc.
Pentru ca această colaborare să devină o realitate în toate şcolile, sunt necesare schimbări în modul
de gândire şi de acţiune al fiecăruia, astfel:
1. Şcoala ar trebui să elaboreze politici specifice care să vizeze: schimbări la nivelul mentalităţii
profesorilor, învăţătorilor, institutorilor, o abordare a educaţiei bunului cetăţean ca strategie generală a
activităţii şcolii, elaborarea de regulamente cu sugestii venite de la elevi şi de la părinţi şi chiar de la alţi
membrii ai comunităţii, implicarea părinţiilor în diferite activităţi, specificul comunicării către familii a
inconvenientelor, a indisciplinei copiilor lor.
În ceea ce priveşte parteneriatul învăţător-elev, o schimbare de atitudine a învăţătorului privind
modul în care comunică oral cu elevii săi va avea efecte pozitive asupra disciplinei, atmosferei de studiu,
asupra atitudinii elevilor faţă de învăţătorul lor.
Sunt multe aspecte de care trebuie să ţină seama un învăţător, de exemplu:
 câştigarea încrederii elevilor, eliminarea oricăror suspiciuni, (depind de tactul învăţătorului, de
abilitatea acestuia de ai convinge că nu există riscuri);
 menţinerea permanentă a interesului în timpul convorbirii care se va realiza prin aprobarea
relatărilor, evitarea unor atitudini critice care pot provoca blocaje sau reacţii de apărare;
 să existe o preocupare permanentă pentru stabilirea sincerităţii răspunsurilor;
 să observe atitudinile şi expresiile elevului, în timpul convorbirii, ceea ce va permite
decodificarea sensului informaţiilor şi sinceritatea răspunsurilor;
 trebuie să existe o preocupare permanentă pentru menţinerea unui climat destins, de încredere
reciprocă, pentru a evita instalarea emotivităţii, o piedică importantă, mai ales atunci când se
abordează probleme delicate, din intimitatea persoanei.
2. Familia.Părinţilor le revine răspunderea de a decide ce anume îi vor învăţa pe copiii lor. Desigur
că profesorii asigură, în acelaşi timp, în cadrul şcolii, un serviciu deosebit de valoros şi apreciat. Şi în aceste
zile când are loc o deteriorare a disciplinei, sarcina lor nu este deloc uşoară.
Deci, ce pot face părinţii?
o Să se familiarizeze cu şcoala la care învaţă copilul lor, cu obiectivele şi atitudinile acestuia faţă
de valorile şi convingerile lor;
o Să se familiarizeze cu profesorii copilului lor şi să se străduiască să fie în relaţii bune, colaborând
cu ei;
o Să manifeste un viu interes faţă de temele copilului lor;
o Să verifice ce anume vizionează la televizor, internet, copilul lor şi cât timp;
o Să se asigure că copilul doarme suficient (copiii obosiţi nu învaţă bine);
o Să-i ajute pe copii să-şi aleagă prieteni de valoare;
835
 o De asemenea, părinţii pot participa la activităţi de întreţinere şi renovare a şcolii ; organizarea
unor activităţi extraşcolare, momente festive, acţiuni în folosul comunităţii cât şi avansarea unor
opinii şi sugestii referitoare la ameliorarea procesului educaţional.
3. Comunitatea: nu trebuie să fie refractară ci să se implice în diferite programe care antrenează
elevii şi chiar ea să fie promotoarea unor astfel de activităţi.
Atunci când interesul suprem al copiilor devine mottou-ul acţiunilor educative, participarea în
procesul de educaţie devine firească, fiecare parte implicată devenind într-o oarecare măsură, părinte
spiritual al fiecărui copil. Iar copiii care beneficiază de o astfel de educaţie nu-şi vor renega niciodată
rădăcinile.
Prin urmare:„Singurul mod rezonabil de a educa este acela de a fi o pildă de urmat”

(Enstein).

BIBLIOGRAFIE

1. Băran - Pescaru, Adina, Parteneriat în educaţie: familie - şcoală – comunitate, Editura Aramis,
Bucureşti, 2004.
2. Bătrânu, Emilia, Educaţia în familie, Editura Politică, Bucureşti, 1980.
3. Dumbrăvian, L., Parteneriatul şcoală – familie, o provocare pentru şcoala românească,
Cronica Română.
4. Joiţa, Elena, Managementul educaţional. Profesorul manager: roluri şi metodologie. Editura
Polirom, Iaşi, 2000.
5. Rădulescu, Eleonora, Târcă, Anca, Şcoala şi comunitatea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
6. Truţă, E., Mardar Sorina, Relaţia profesor-elevi: blocaje şi deblocaje, Editura Aramis,
Bucureşti, 2007.
7. Vrăjmaş, Ecaterina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002.

836
 Colaborarea dintre grădiniță, familie și alte instituții
prin intermediul parteneriatelor educaționale
Ed. Demeter Sara
Grădinița Villanytelep
Odorheiu-Secuiesc

Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la

nivelul procesului educativ. El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între factorii
educaţionali. Parteneriatul educaţional se desfăşoară împreună cu actul educaţional propriu-zis. El se referă la
proiectarea, decizia, acţiunea şi colaborarea dintre instituţii, influenţe şi agenţi educaţionali.
Parteneriatul între şcoală şi familie şi-a demonstrat eficienţa pretutindeni unde a fost aplicat, dacă s-au
respectat anumite condiţii de realizare a acestuia. Părinţii să fie percepuţi de către cadrele didactice ca
persoane active şi valoroase pentru educarea copiilor; De asemenea părinţii să se implice în mod concret în
luarea de decizii referitoare la activităţi extraşcolare, la modificarea orarului, la stabilirea disciplinelor
opţionale, iar responsabilitatea pentru evoluţia copilului să fie împărţită între şcoală şi părinţi.
Biserica reprezintă un posibil partener din comunitate şi poate contribui ca factor important la cultivarea
trăsăturilor morale pozitive: acceptarea diversităţii, respect, dragoste pentru semeni. Date fiind importanţa şi
respectul manifestat de membrii unei comunităţi faţă de biserică este recomandabil să folosim intervenţia şi
suportul oferit de aceasta în transmiterea unor mesaje către comunitate.
În abordarea parteneriatelor cu biserica, în faza de elaborare a proiectului se va identifice apartenenţa
religioasă a copiilor respectându-se cultul fiecăruia dintre ei. În urma discuţiilor cu părinţii, dascălii vor
planifica împreună cu aceştia activităţile specifice. Parteneriatul se poate desfăşura ocazional (cu ocazia
sărbătorilor religioase importante din cultul respectiv) sau pe baza unui proiect educaţional cu obiective şi
activităţi precise, stabilite de comun acord cu partenerii implicaţi.
Autorităţile locale, în virtutea prevederilor legale, oferă grădiniţelor şi şcolilor sprijin concretizat prin
fonduri, resurse materiale, facilitarea obţinerii unor resurse financiare extrabugetare. Acţiunile în care
autoritatea locală poate interveni sunt: asigurarea unor resurse materiale şi financiare pentru grădiniţe şi şcoli;
asigurarea condiţiilor optime pentru desfăşurarea activităţilor într-un spaţiu sigur şi confortabil (utilităţi,
amenajarea spaţiilor de joacă); facilitarea unor donaţii şi sponsorizări în bunuri materiale; alocarea unor spaţii
la dispoziţia unităţilor de învăţământ din localitate; colaborare în organizarea de activităţi culturale şi sportive;
acţiuni menite să conducă la îmbunătăţirea condiţiilor de învăţare din grădiniţă care vizează infrastructura şi
dotarea.
Ca parteneri educaţionali, agenţii economici trebuie să fie în atenţia unităţilor preşcolare şi şcolare, în
ipoteza că aceştia pot reprezenta actori importanţi pe piaţa muncii în viitor.
Pentru a atrage un agent economic instituţia trebuie să cunoască: agenţii economici aflaţi în proximitatea
unităţii de învăţământ; disponibilităţile şi tipul de servicii sau produse pe care agentul economic le poate oferi
grădiniţei (şcolii) ca partener; setul de nevoi pe care agenţii economici le pot formula; modalităţi de
sensibilizare şi atragere a agenţilor economici etc.
Toţi agenţii economici sau persoanele fizice care au răspuns, într-un fel sau altul, solicitărilor grădiniţei,
trebuie menţionaţi de fiecare dată când se iveşte ocazia în cadrul întâlnirilor cu părinţii, în cadrul diverselor
manifestări organizate de autorităţile locale, în interviuri sau în diverse rapoarte de activitate, prin scrisori de
mulţumire adresate reprezentanţilor, pe panouri special amenajate la intrarea în grădiniţă, la loc vizibil, care
menţionează numele sponsorilor şi le aduce mulţumiri.
Mijloacele de comunicare în masă au o uriaşă forţă de influenţare a consumatorului de informaţie, a
publicului. Acest lucru este valabil atât în domeniul comercial, cât şi în cel al vieţii comunitare. Ziarele,

837
revistele, radioul, televiziunea şi Internetul sunt canale care, prin informaţiile difuzate satisfac o nevoie
fundamentală a omului modern: informarea. Aceste canale de comunicare realizează mai mult decât o
informare. Ele influenţează, orientează şi dirijează opinia publică, interesele şi motivaţiile oamenilor,
conştiinţele chiar dincolo de propria voinţă. Indiferent de proiectul educaţional al unei instituţii de învăţământ,
mass-media trebuie să fie un partener constant prin care activităţile să fie cunoscute şi recunoscute în
comunitate.
Monitorizarea apariţiei numelui unei instituţii de învăţământ, a informaţiilor despre aceasta sau a
articolelor sau emisiunilor în care este menţionată, reprezintă o activitate foarte utilă. Este important ca toţi
membrii echipei să fie înştiinţaţi despre apariţiile în mass-media a informaţiilor despre unitatea respectivă, a
contextului în care acest lucru s-a produs, precum şi despre efectele scontate.
Proiectele de parteneriat educaţional cu Poliţia au ca argument educaţia copiilor pentru cetăţenie
democratică în vederea formării unor cetăţeni activi şi responsabili. Prin acţiunile desfăşurate în acest sens,
copiii îşi însuşesc concepte cheie: libertate, justiţie, egalitate, solidaritate, cunosc modul de funcţionare a
instituţiilor democratice, înţeleg rolul drepturilor omului în viaţa cotidiană, sunt puşi în diferite situaţii de a-i
respecta pe cei de lângă ei, îşi formează deprinderi de a-şi proteja propria persoană şi pe ceilalţi.
Poliţistul de proximitate şi cel de la circulaţia rutieră pot fi parteneri activi în proiectele grădiniţei şi
şcolii. Parteneriatele cu Poliţia, în mod deosebit cu Poliţia rutieră, familiarizează copiii cu regulile de
circulaţie pentru pietoni, necesare unei autonomii relative pe stradă, cu aplicarea zilnică a celor însuşite pe
parcursul derulării acestor proiecte educaţionale.
Educaţia rutieră reprezintă unul dintre elementele esenţiale ale civilizaţiei moderne. Pornind de la
adevărul că, în circulaţia rutieră e de ajuns să greşeşti o singură dată, în abordarea parteneriatelor se încearcă
intensificarea activităţii de sprijinire a copiilor în dobândirea de noi cunoştinţe şi capacităţi.
Lipsa de comunicare între membrii unei comunităţi, reprezintă una din problemele de actualitate. De
aceea este nevoie de o colaborare strânsă între partenerii educativi ai unei comunităţi (primărie, bibliotecile
orăşeneşti şi comunale, muzee, Biserică etc.), pentru a aborda educaţia valorică din perspectiva afectivităţii, a
cunoaşterii, a reglării trebuinţelor, valorilor şi motivaţiei care stau la baza unei convieţuiri democratice şi
integrării în comunitate.
A educa înseamnă a adapta copilul la mediul social adult, ţinând seama de natura sa proprie, de
posibilităţile individuale de asimilare, înseamnă a face apel la mijloacele, metodele şi procedeele care
corespund trebuinţelor copilului. A educa înseamnă răbdare şi insistenţă, înseamnă o muncă cotidiană
continuă.

838
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE
Prof. înv.preșc. Dervis Loredana Rita

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și posibilitățile

oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerințelor
dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor de
predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție
majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile
și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:

Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici fiind
foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de congeneri.
Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o comunitate
închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo unde copilul
petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa răspunde deci
unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că şi curriculum
educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!

Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.

Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţipentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi
bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.

839
 Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcatăde afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să legestioneze. Tot prin
societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă.
Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun
pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească
mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

840
 RELATIA ȘCOALĂ – GRĂDINIȚĂ, PREMISĂ A SUCCESULUI ȘCOLAR
(studiu de specialitate)

Prof. înv. primar DESCULȚU ADRIANA

Școala Gimnazială ,,Zaharia Stancu”,
Roșiori de Vede, Teleorman

Pregătirea copilului pentru şcoală se înscrie ca unul dintre obiectivele majore ale taxonomiei
educaţionale preşcolare. După cum se ştie, indicele acestei pregătiri îl constituie criteriul şcolarizării,
disponibilitatea copilului de a se integra, fără dificultăţi deosebite, în mediul şcolar instituţionalizat.
În cadrul acestui proces compex şi de durată, se pune un accent deosebit pe dezvoltarea însuşirilor
fizice şi psihice ale copiilor, a capacităţii lor intelectuale, pe formarea unor deprinderi de comportare,
tehnice, de vorbire. Această cerinţă de bază are la vârsta preşcolară o pondere cu atât mai mare, cu cât este
ştiut faptul că se prevede intrarea copiilor în şcoală la şase ani.
Grădiniţa de copii, fiind prima treaptă a sistemului nostru de învăţământ, urmăreşte ca pe baza unui
cuantum restrâns de cunoştinţe şi abilităţi să-i pregătească pe copii pentru activitatea şcolară care începe cu
un an mai devreme.
A pregăti copilul pentru şcoală nu înseamnă a-l învăţa prematur să scrie, să citească, să socotească. O
astfel de pregătire o înţelegem ca un proces de dezvoltare a acelor însuşiri şi capacităţi care vor permite o
adaptare uşoară a copiilor la cerinţele clasei I şi nu ca o instruire mai timpurie, coborând în mod mecanic o
parte din sarcinile acestei clase în grădiniţă. O astfel de pregătire are la bază cerinţe privitoare la
continuitatea între diferitele trepte ale sistemului de învăţământ.
Avem în vedere în acest sens, dezvoltarea fizică generală şi mai ales a mişcărilor, inclusiv
coordonarea acestora prin intermediul analizatorilor vizuali şi auditivi. De asemenea, rolul grădiniţei este
acela de a contribui, prin jocuri, exerciţii şi programe adecvate, la realizarea acelui echilibru între excitaţie şi
inhibiţie, care oferă suportul dezvoltării treptate a capacităţii de concentrare a atenţiei pe durate de timp din
ce în ce mai mari, de menţinere a stabilităţii în acţiune. Totodată, grădiniţa înlesneşte copiilor achiziţionarea
de informaţii despre mediul înconjurător, antrenându-i, prin contactul direct cu acesta, la o activitate
permanentă, interesantă, care să solicite participarea a cât mai multe simţuri, stimularea gândirii şi a vorbirii.
Pe baza percepţiilor senzoriale, se asigură formarea unui bogat bagaj de reprezentări, care vor fi utile
copilului în activitatea lui ulterioară. Grădiniţa mai are în vedere şi formarea la copii a numeroase deprinderi.
Realizarea acestor obiective este rezultatul unei munci sistematice desfăşurate de cadrele didactice,
prin forme de organizare şi prin metode de muncă specifice învăţământului preşcolar.
În munca grădiniţei jocul primează, asigurând climatul educaţional propice desfăşurării oricărei
activităţi, stimulează procesele de receptare, înţelegere şi reproducere. Prin jocuri se pot realiza sarcinile
didactice, de instruire şi educare a preşcolarilor. De altminteri, şi după intrarea copiilor în clasa I, jocul
continuă să facă parte integrantă din practica instructiv-educativă. El este însă adecvat noilor cerinţe şi
sarcini. Ne referim însă în special la acele etape din lecţii prin care se face consolidarea, repetarea sau
corelaţia cu alte obiecte, adică la activităţile de completare. Ele se pot realiza foarte uşor sub forma jocurilor
didactice, cu sarcini uşoare ca, de exemplu: ghicire, descriere, clasificare, recunoaştere, încredere (cine
răspunde mai repede şi mai bine; cine este primul; cine a grşit).
O altă metodă practicată în mod curent în grădiniţă este activitatea directă a copilului cu materialele
atât în etapele de jocuri şi activităţi libere, cât şi în cadrul celor dirijate direct de către educatoare.
În grădiniţă se acordă o deosebită importanţă activităţii independente şi creatoare prin diferite forme
de activitate: jocuri de creaţie şi de construcţie, desen, modelaj, etc. În forme adecvate, activităţile creatoare
vor ocupa un loc de seamă în activitatea şcolarului, asigurându-se respectarea cerinţei de bază pentru întregul
nostru învăţământ, şi anume, conducerea unitară a copiilor pe drumul pregătirii lor pentru viaţă.
Grădiniţa are misiunea de a preda şcolii copii vioi, energici, interesaţi şi dornici să înveţe, sociabili şi
încrezători în activitatea educatorului. Cu toate aceste calităţi, ei sunt totuşi copii. La vârsta de şase ani, ei nu
au o putere de concentrare asupra aceluiaşi fel de activitate limitată la 25-30 de minute, obosesc repede, au

841
reacţii imediate şi zgomotoase. De aceea, învăţătorul trebuie să-i cunoască îndeaproape şi să continue
metodele de învăţare întuitivă şi prin joc într-un context nou, paralel cu introducerea formelor mai evoluate
de învăţare, specifice şcolii. În acest fel, se poate contribui din plin la reglarea întregului mecanism
intelectual, afectiv, de comportament al copiilor şi se pot realiza pe deplin sarcinile instructiv – educative
specifice clasei întâi.
Bazele personalităţii copilului se pun încă de la vârsta preşcolară, când se schiţează unele trăsături
mai stabile de temperament şi caracter.
Intrarea în şcoală, trecerea la o nouă formă de activitate şi la un nou mod de viaţă vor influenţa într-
un mod determinant asupra formării în continuare a personalităţii. Începând chiar cu aspectul exterior –
ţinuta vestimentaţiei – copilul capătă o altă alură, alt profil, deosebit de cel al copilului din grădiniţă.
Statutul de şcolar, cu noile lui solicitări, cerinţe, sporeşte importanţa socială a ceea ce întreprinde şi
realizează copilul la această vârstă. Noile împrejurări lasă o amprentă puternică asupra personalităţii lui, atât
în ceea ce priveşte organizarea ei interioară, cât şi în ceea ce priveşte conduita sa externă.
Pe plan interior, datorită dezvoltării gândirii logice, capacităţii de judecată şi raţionament, se pun
bazele concepţiei despre lume şi viaţă, care modifică esenţial optica personalităţii şcolarului asupra realităţii
înconjurătoare. Ca urmare a capacităţii de a-şi dirija voluntar conduita, de a anticipa solicitările externe şi de
a-şi planifica activitatea, personalitatea şcolarului mic devine din ce în ce mai aptă de independenţă şi
autodeterminare. Ca rezultat al instalării unor noi trăsături de caracter, pe care le reclamă viaţa şi activităţile
şcolare, personalitatea şcolarului înclină tot mai evident spre atitudini mai mature şi spre manifestări mai
controlate. Formarea atitudinii pozitive faţă de învăţătură şi, pe această bază, a aptitudinilor pentru
activitatea de învăţare, face ca personalitatea şcolarului mic să fie mai ,,competentă’’ decât aceea a
preşcolarului.
Caracteristică este creşterea gradului de coeziune a elementelor de personalitate, organizarea şi
integrarea lor superioară, într-un tot unitar, sub impactul cerinţelor specifice ale statutului de şcolar.
Ca personalitate, copiii se disting printr-o mare diversitate temperamentală. Există copii vioi,
expansivi, comunicativi şi copii retraşi, lenţi. Sunt şi unii total nestăpâniţi care, parcă, nu-şi găsesc locul,
vorbesc fără să fie întrebaţi, intervin în toate împrejurările. La lecţie, unii sunt mereu cu mâna ridicată, fie că
ştiu sau că nu ştiu, alţii, dimpotrivă, chiar dacă ştiu, sunt tăcuţi, nu încearcă să se ,,afişeze’’. Aceasta este o
realitate psihologică – grefată pe o realitate biologică, naturală – care, adesea, crează multe dificultăţi
activităţii de instruire şi educare.
Treptat, pe măsură ce copilul înaintează în vârstă, însuşirile înnăscute ale sistemului nervos se
împletesc cu influenţele de viaţă şi ale educaţiei, formând un ,,aliaj’’. Contactul cu influenţele modelatoare
ale procesului educaţional dă naştere la anumite compensaţii temperamentale. Copiii agitaţi (colerici) încep
să devină mai stăpâni pe conduita lor, datorită posibilităţilor pe care le oferă activitatea şcolară de a-şi
consuma energia prin studiu. Temperamentele flegmatice încep să-şi reducă treptat din inerţie şi să adopte un
ritm de lucru mai alert. Cei cu trăsătuiri melancolice – naturi sensibile, cu tendinţe de închidere în sine –
cunosc şi ei un proces de activizare a conduitei, încurajaţi de succesele pe care le obţin.
Atitudinea educatorului faţă de aceste însuşiri tipologice şi temperamentale trebuie să fie maleabilă,
diferenţiată în funcţie de natura elevilor, temperându-i pe unii, stimulându-i pe alţii; cei vioi, cu temperament
sangvinic, trebuie orientaţi spre a-şi concentra energia asupra obiectivelor şcolare; antipaticii trebuie mereu
stimulaţi spre a se angaja şi menţine în activitate; impulsivii trebuie frânaţi, disciplinaţi; cei cu trăsături
melancolice trebuie înconjuraţi cu căldură, trataţi cu delicateţe, susţinuţi şi ajutaţi să-şi valorifice
potenţialităţile intelectuale.
Un rol important în reglarea activităţii şi relaţiilor şcolarului mic cu ceilalţi îl joacă atitudinile
caracteriale. Activităţile şcolare ofedră cadrul plămădirii unor calităţi cum sunt: sârguinţa, conştiinciozitatea,
punctualitatea, perseverenţa, spiritul de organizare, făcând ca elevii, chiar şi cei mai puţin dotaţi intelectual,
să se realizeze bine profesional. Nu sunt excluse nici cazurile de indiferenţă, neglijenţă, superficialitate
dezorganizare, ca atitudini care pot impieta asupra concretizării unui potenţial intelectual bun, mai ales
atunci când ele se asociază cu trăsături de-a dreptul reprobabile: minciuna, prefăcătoria, înşelătoria.

842
 Educatorul trebuie să cunoască diversitatea caracterelor copiilor, observând atent, meticulos – la
clasă şi în afara clasei – faptele copilului, nu atât latura exterioară a faptei, ci mai ales care a fost motivul
faptei. În funcţie de acestea, măsura educativă poate să meargă de la sancţionarea faptei exterioare (prin
observaţie, mustrare) până la restructurarea sistemului de relaţii care l-au determinat pe copil să se comporte
astfel.
Interacţionând şi comunicând cu alţii, şcolarul mic ajunge să înţeleagă mai bine decât preşcolarul ce
înseamnă cinste, sinceritate, corectitudine, curaj, mândrie, modestie. Creşte indicele de socializare a
copilului şi se amplifică şansele lui de integrare intrând în viaţa socială. Un rol deosebit în procesul integrării
elevului din clasele mici în colectivul şcolar revine sistemului de interrelaţionare cu ceilalţi, climatului socio-
afectiv care se dezvoltă în cadrul grupului. Înlăuntrul microgrupului şcolar, se formează trăsături ale
personalităţii, cum sunt: simţul onoarei, al demnităţii personale, onestitate, simţul adevărului şi al dreptăţii.
Cooperarea, întrajutorarea, întrecerea influenţează asupra personalităţii copilului şi activităţii lui. Este ştiut
că o funcţionare deficitară a mecanismelor psihosociale se poate traduce într-o serie de fenomene neprielnice
integrării socioeducaţionale: relaţii competitive exagerate, relaţii conflictuale, accelerarea distonanţei dintre
aprecierea colectivă şi cea individuală. De aici necesitatea cunoaşterii situaţiei reale a climatului psihosocial
din grupurile de elevi, în vederea găsirii unor procedee metodice de orientare a evoluţiei grupului şi de
corectare a unor abateri de la modelul unei funcţionări optime. Totodată, cunoaşterea dinamicii factorilor
psihosociali din microgrupurile educaţionale din clasele primare permite intervenţii constructive în vederea
creşterii acţiunii structurante a acestor factori asupra personalităţii şcolarului mic.

843
 RELAȚIA ȘCOALA FAMILE – UN PARTENERIAT ÎN FOLOSUL COPIILOR
Prof. DIACONESCU RODICA
Colegiul Național Vladimir streinu Găești

Pentru a avea elevi bine educaţi şi, implicit, cetăţeni demni şi responsabili trebuie să ne ocupăm, mai întîi,
de educaţia părinţilor. Şcoala a avut şi are un rol primordial în colaborarea cu părinţii în scopul asigurării
unei educaţii parentale de calitate. Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul grădiniţa, şcoala, familia,
întreaga societate, iar cooperarea acestor actori apare logică, stringentă.
Pentru părinţi e momentul în care ei trec de la statutul de primi educatori (familia fiind prima şcoală a
copiilor) la cel de parteneri ai şcolii. Aceasta nu înseamnă că rolul părinţilor în educaţia copiilor s-a încheiat,
ci doar că începe o nouă etapă în care părintele împarte acest rol cu învăţătorul, iar mai târziu cu profesorii.
Părinţii continuă educaţia copiilor în familie, dar odată cu începerea şcolii apare nevoia de colaborare cu
aceasta, chiar de implicare activă în cadrul ei.
Comunicarea între cele două categorii implicate nu trebuie să fie limitată. Pot fi angajaţi în discuţii şi
bunicii, unchii, mătuşile, fraţii, surorile şi prietenii apropiaţi ai familiei. Important este ca fiecare copil să
aibă un adult interesat de progresul său şcolar.
Vom prezenta câteva beneficii ale comunicării, avantaje pentru toţi cei angajaţi în acest proces.
Părinţii
• să îşi pregătească copiii pentru a învăţa. Să le prezinte şcoala ca fiind interesantă şi importantă şi să le
precizeze faptul că se constituie în parteneri valoroşi;
• să discute cu profesorii copiilor lor. Să stabilească o relaţie adecvată cu ei. Să conştientizeze faptul că
fiecare are de învăţat de la celălalt. O convorbire telefonică scurtă sau o întâlnire la şcoală sau acasă la copil
îi pot uni pe amândoi, în scopul de a-1 ajuta pe copil;
• să participe la evenimentele din şcoală. Şedinţele cu profesorii, evenimentele sportive şi jocurile în
şcoală - toate le oferă şansa de a-i cunoaşte pe profesorii copilului lor. Mai mult de-atât, copilul va fifoarte
mândru când părinţii săi merg la şcoală;
• să fie pregătiţi. Să cunoască profesorii, orarul copilului şi regulile din şcoală. Să ştie ce tip de temă i se
dă şi în cât timp trebuie să finalizeze;
• să discute permanent cu copilul despre ce se întâmplă la şcoală. Să-i pună întrebări specifice, legate de
activitatea din clasă, de profesori şi de alte acţiuni suplimentare;
• să creeze acasă un mediu bun de învăţare. Să sprijine învăţarea, prin desfăşurarea de activităţi zilnice cu
copilul. Să citească cu el. Să-i verifice tema. Să-i limiteze accesul la TV sau la jocurile video;
• să observe şi să asculte. Să discute cu prietenii copilului pentru a avea o vedere de ansamblu a ceea ce se
întâmplă la şcoală. Să cunoască şi rezultatele altor elevi, pentru a putea să conştientizeze nivelul la care se
află propriul copil;
• să ceară şi sfatul profesorilor. Aceştia ştiu mai multe despre dezvoltarea copilului şi îşi petrec mult timp
cu el;
• să le ofere informaţii utile profesorilor. Schimbarea condiţiilor familiale, cum ar fi divorţul, boala
părinţilor sau chiar moartea unui animal preferat pot determina tulburări de concentrare în învăţare;
• să ceară angajatorului lor să sprijine eforturile sale îndreptate spre educaţia copilului. Politici familiale
„prietenoase", cum ar fi un orar mai flexibil, ore de pauză mai multe şi săptămâni comprimate de lucru oferă
angajaţilor câteva ore în timpul zilei de şcoală, pentru a se implica în activităţile de aici. Orele libere obţinute
pot fi folosite pentru a merge mai târziu la slujbă sau pentru a veni mai devreme acasă;
• să se ofere voluntari. Să ceară membrilor comunităţii să procedeze în mod similar. Implicarea adulţilor
îmbunătăţeşte activitatea şcolii. Fiecare acţiune din şcoală trebuie făcută cu entuziasm;
• să se implice în organizaţiile care sprijină colaborarea părinte-profesor şi în reforma şcolii. Să înveţe
cum funcţionează consiliul şcolii respective. Să ajute conducerea la stabilirea de reguli. Să ceară sfatul unui
profesor, al directorului sau al altui părinte în legătură cu modul în care se pot implica.
Părinţii şi profesorii, împreună:
• să aibă expectaţii ridicate şi să-i laude adesea pe copii;

844
 • să stabilească obiceiuri bune dc învăţare. Să-i ajute pe copii să îşi planifice activităţile şi să le dezvolte
interesul în diverse domenii;
• să se angajeze în discuţii unii cu alţii, fie personal, fie la telefon, pentru că dacă apare o situaţie dificilă
le va fi mai uşor s-o discute, dacă anterior au stabilit o relaţie bună;
• să discute personal, la telefon sau să trimită note scrise, când există probleme sau când apar aspecte
bune;
• să folosească fax sau e-mail, dacă există acasă şi la şcoală, pentru a uşura comunicarea;
• să se aibă în vedere şi stabilirea de întâlniri în locuri convenabile ambelor părţi, dacă nu este posibil să
se vadă la şcoală;
• fiecare să elaboreze o listă cu întrebări şi să o prezinte. Nici unul nu trebuie însă să comenteze asupra
ideilor celuilalt;
• nu trebuie să se uite că părinţii şi profesorii au cea mai mare influenţă asupra tinerilor. Fiecare să încerce
să ofere oportunităţi de învăţare. Să lucreze ca parteneri.
Profesorii
• să-i determine pe părinţi să înţeleagă că uşa le este deschisă şi că întotdeauna vor fi bine primiţi, dacă
doresc să intre în clasă şi să-i vadă pe copii la lucru;
• să menţină fluxul comunicaţional pozitiv. Să trimită lunar câteva însemnări părintelui, prin care acesta
este înştiinţat în legătură cu activităţile clasei. Să dea „veştile bune" personal sau să le telefoneze părinţilor
de câteva ori pe an;
• să caute oportunităţi pentru discuţii informale. Să meargă pe terenul de joacă în fiecare zi câteva minute,
pentru a le oferi oportunitatea părinţilor de a-1 cunoaşte. Să participe la evenimentele comunităţii;
• să înveţe despre cultura, viaţa, locul de muncă al celor din familii, pentru a realiza impactul tuturor
acestora asupra copiilor. Să fie receptivi la alţi membri ai familiei sau prieteni apropiaţi ai acestora, care sunt
interesaţi de educaţia copiilor;
• să explice clar politica de atribuire a temelor sau de stabilire a regulilor clasei;
• să descrie părinţilor modul în care vor fi împlinite obiectivele educative propuse;
• să spună fiecărui părinte ceva special despre copilul său, astfel încât acesta să înţeleagă motivele pentru
care profesorul crede că elevul va avea succes;
• să ceară părinţilor să se înscrie ca voluntari. Dacă aceştia nu pot fi prezenţi în timpul orelor de şcoală,
atunci să le solicite sprijinul în proiecte, care se pot realiza în afara orarului obişnuit;
• să-i informeze pe părinţi în legătură cu probleme curente ale învăţământului. Să le explice structura
consiliului şcolii şi politicile şcolare. Să le ofere un glosar de termeni şi să evite folosirea lor, dacă părinţii
nu-i stăpânesc încă;
• să participe la organizaţiile care sprijină colaborarea profesor - părinte. Să le ajute să se centreze pe
scopuri specifice şi să le dezvolte. Să atragă atenţia asupra nevoilor unor familii, care nu sunt prezente la
şedinţele cu părinţii, dar ai căror copii vin totuşi la şcoală;
• să-i ajute pe părinţi să înţeleeagă importanţa sprijinului lor. Să mulţumească acestora pentru implicare şi
să explice care vor fi avantajele acţiunilor lor pentru copil şi pentru şcoală.

În concluzie, pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi, implicit, succesul în
viaţă, e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în care fiecare ştie ce are
de făcut şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea cuvenită.

845
 PARTENERIATUL SCOALA-FAMILIE
Inv.Diaconu Gina
Sc.Gim."Elena Doamna"Tecuci

Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul
procesului educativ. El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între factorii
educaţionali. Parteneriatul educaţional se desfăşoară împreună cu actul educaţional propriu-zis. El se referă la
proiectarea, decizia, acţiunea şi colaborarea dintre instituţii, influenţe şi agenţi educaţionali.
Parteneriatul educaţional se adresează în principal părinţilor şi profesorilor, şi se referă la a acţiona în
acelaşi sens. Ceea ce hotărăşte familia, trebuie să fie în acord cu măsurile şcolare, şi ceea ce face un părinte, să
nu fie negat de celălalt.
Se ştie că educaţia, ca acţiune socială organizată, presupune mai mulţi factori: familia, şcoala şi
comunitatea. Democratizarea educaţiei face necesară deplasarea centrului de interes de pe cunoştinţe impuse -
pe obiective, de pe programe abstracte - pe nevoile curente ale elevului, astfel încât acesta să fie centrul de
interes al tuturor.
Orice program educativ poate deveni eficient în măsura angajării părţilor componente. În acest sens, vin în
ajutor proiectele de parteneriat educaţionale care vizează întărirea relaţiilor dintre părinţi, elevi, dascăl şi
comunitate, creşterea gradului de implicare a tuturor factorilor educaţionali.
Activitatea în parteneriat are nenumărate avantaje, deoarece creează relaţii de colaborare, clarifică diverse
probleme educative, oferă un nou cadru de dezvoltare a personalităţii elevului. Iniţierea diferitelor proiecte de
parteneriat educaţionale sunt benefice atât pentru elevi, cât şi pentru toţi factorii implicaţi ( şcoală, familie,
comunitate).
Comunitatea reprezintă cadrul cultural, spiritual şi geografic de dezvoltare al elevului. Prin caracteristicile
ei, poate susţine interesele şcolii. Fiecare şcoală devine ,,o comunitate a celor ce învaţă”, în condiţiile
propriului său plan de îmbunătăţire continuă a predării, învăţării şi disciplinei. Toţi elevii săi se străduiesc şi fac
progrese în direcţia atingerii standardelor dorite, fiind ajutaţi de părinţi, cadre didactice şi alţi parteneri
implicaţi. Şcolile şi comunitatea îmbunătăţesc instrucţia, evaluarea, dezvoltarea profesională a cadrelor
didactice, implicarea părinţilor şi a oamenilor de afaceri, astfel încât fiecare aspect al educaţiei funcţionează ca
parte a unui sistem, care sprijină toţi elevii pentru a-şi atinge obiectivele.
Învăţătorul trebuie să fie conştient de rolul şi contribuţia sa în formarea comportamentului democratic şi
atitudinii disciplinare a elevilor săi. Şcoala nu poate să rămână izolată, ea trebuie să se integreze şi să pătrundă
în spiritul comunitar, căci comunitatea nu înseamnă altceva decât să fii şi să te simţi în contact cu ceilalţi.
Învăţarea şcolară pune bazele învăţării pe durata întregii vieţi, astfel cadrele didactice trebuie să
urmărească modelarea copilului în conformitate cu obiectivele societăţii democratice, în vederea atingerii pe
termen lung a idealului educaţional, care constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii
umane, în formarea personalităţii autonome şi creative.
Cadrele didactice şi parinţii trebuie să lucreze împreună pentru a dezvolta o relaţie de cooperare în
clasă. Centrul acestui parteneriat este copilul. Acest parteneriat între dascăl şi părinţi, oferă copiilor un model
asupra felului în care adulţii cooperează pentru a crea un mediu de învaţare stimulator. Este esenţială implicarea
activă a parinţilor încă din primul an de şcoală.
În mod firesc, părinţii sunt primii educatori ai copilului. Vine apoi rândul profesioniştilor din grădiniţe şi
şcoli să se ocupe de educarea şi formarea copiilor printr-o metodologie şi un curriculum specific vârstei
acestora. Dar educaţia copiilor, priviţi ca cei mai tineri membri ai unei comunităţi, este responsabilitatea întregii
comunităţi. Ea este leagănul creşterii şi devenirii copiilor ca viitori adulţi responsabili de menirea lor în folosul
întregii comunităţi.

846
 O comunitate care plasează educaţia printre priorităţile sale, este o comunitate care acţionează conştient în
folosul tuturor membrilor săi. Este bine ştiut faptul că, pe termen lung, investiţia în educaţie este cea mai
valoroasă pentru societate.
În cadrul unei comunităţi, grădiniţa şi şcoala sunt instituţii care asigură educaţia copiilor, dar sprijină, în
acelaşi timp preocuparea şi nevoia adulţilor pentru perfecţionare continuă şi învăţarea pe tot parcursul vieţii.
Pentru realizarea unui parteneriat trebuie stabilite câteva forme de relaţionare necesare. Astfel, trebuie
respectate cele patru condiţii de realizare ale acestui proces: comunicare, coordonare, cooperare şi în
final, parteneriat. Aceste distincţii sunt importante pentru decizia privind tipul de relaţionare pe care se poate
miza, pentru un anumit partener din cadrul comunităţii.
Învatatorii trebuie sa creeze o atmosferă deschisă prin implicarea şi încurajarea părinţilor: să vină la
ore, să-şi împărtăşească interesele şi talentele, să pună întrebări. Pentru ca învăţătorii să fie cu adevărat deschişi
părinţilor, ei trebuie să creadă cu adevarat în beneficiile prezenţei şi implicării celor din urmă.
Parteneriatul între şcoală şi familie şi-a demonstrat eficienţa pretutindeni unde a fost aplicat, dacă s-au
respectat anumitecondiţii de realizare a acestuia:
Părinţii să fie percepuţi de către cadrele didactice ca persoane active şi valoroase pentru educarea
copiilor; De asemeneapărinţii să se implice în mod concret în luarea de decizii referitoare la activităţi
extraşcolare, la modificarea orarului, la stabilirea disciplinelor opţionale, iar responsabilitatea pentru evoluţia
copilului să fie împărţită între şcoală şi părinţi.

Bibilografie :
- Înv. Nicoleta Beznea, art. ,,Familia şi şcoala în relaţie de parteneriat educaţional”, coord./ editori
Învăţământul primar-revistă dedicată cadrelor didactice/ nr.1-2/ 2005
- Inst. Ionela Petrosel , ,,Despre parteneriatul educational” ( sursa Internet)
-Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004.
-Vrăşmaş, E., A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucureşti, Editura Aramis 2002.
-Popescu, M., ,,Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000,Corint, Bucureşti,
2000.

847
ASPECTE TEORETICE PRIVIND FORMAREA NOȚIUNILOR MATEMATICE ÎN
ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR

PROF.ÎNV.PREȘ. DIACONU SIMONA

G.P.P.NR.1CĂLIMĂNEȘTI

Noţiunea de număr natural s-a născut în contact cu problemele realităţii, pentru a caracteriza anumite
relaţii cantitative, fiind noţiune primară, fundamentală şi născută în contact direct cu realitatea.
Noţiunea de număr natural se formează cu ajutorul noţiunii de mulţime, cu ajutorul axiomaticii lui
Peano şi cu ajtorul noţiunii de măsură.
Totuşi abordarea numărului natural la nivelul învăţământului preşcolar trebuie să aibă în vedere
că:,,La baza noţiunii de număr natural stă noţiunea de mulţimeiar la baza noţiunii de număr raţional şi real
pozitiv stă noţiunea de mărime scalară”.
Atât mulţimea cât şi mărimea scalară sunt noţiuni fundamentale, formate în contact direct cu realitatea
care, nu au definiţii de tip logic, iar mulţime ca noţiune primară este descrisă ca totalitatea tuturor obiectelor
care formează elementele ei.
Exemplu: mulţimea merelor dintr-un coş, mulţimea copiilor din sala de grupă şi mulţimea jucăriilor
din sală.
Noţiunea de număr natural nu este, cum pretind idealiştii ,,o creaţie a gândirii pure” şi nici ,,o idee
înnăscută”, ea se naşte din realitate şi din experienţa directă printr-un proces de abstractizare.
Specific preşcolarilor mici în ceea ce priveşte determinarea cantităţii, este faptul că, în loc să numere
obiectele, ei le denumesc sau combină denumirea lor cu număratul.
Această particularitate este determinată de faptul că raporturile numerice nu se desprind de obiect şi
sunt dominate de imaginea obiectului cu însuşirile lui concrete (culoare, formă, mărime, poziţie spaţială,
etc.). De exemplu : dacă cerem copilului să dea 3 cuburi, el ne va da cubul pe care a pus mâna când a
numărat 3.
Operaţia de adunare a numerelor naturale are la bază o operaţie premergătoare noţiunii de număr şi,
deci, independentă de ea şi anume reuniunea a două mulţimi disjuncte.
În formarea noţiunii de număr natural, ideea de succesiune, se concretizează în ,,a adăuga o unitate”.
Dacă copiii ştiu ce înseamnă 4 mere şi punând un măr, obţin 5 mere, apoi 5 mere şi cu încă un măr, obţin 6
mere et, atunci vor şti fără să îi înveţe nimeni că după numărul 8 urmează 6 plus 1 şi plus încă 1.
Ideea de succesiune stă la baza axiomatizării noţiunii de număr natural, adică axiomele lui Peano, dar
ea corespunde şi unui proces psihic natural în formarea noţiunii de număr.
Conţinuturile matematice îi înarmează pe preşcolari cu cunoştinţe temeinice, care să le permită să
înţeleagă relaţiile cantitative ale obiectelor şi fenomenelor şi să le formeze bazele concepţiei ştiinţifice
despre lume.
De asemenea, noţiunile aritmetice elementare contribuie la dezvoltarea intelectuală a preşcolarilor, la
dezvoltarea gândirii, a atenţiei, a memoriei, la dezvoltarea capacităţilor de înţelegere şi la formarea
limbajului matematic.
Parcurgând drumul de la concret la abstract, pătrunzând în esenţa noţiunilor aritmetice, efectuând
calcule cu numere şi rezolvând probleme, procesele psihice de cunoaştere ale copilului, cu precădere
gândirea, sunt stimulate la o activitate susţinută.
La început, copiii desprind dintr-o cantitate oarecare de obiecte, dintr-o mulţime, un singur obiect,
adică unitatea, astfel încât punctul de plecare în învăţarea numerelor este doi, unu însuşindu-şi-l prin
comparaţie cu doi şi apoi celelalte numere în limitele 3-5.
La vârsta de 3 ani ei deosebesc şi denumesc, în general, numărul ,,unu” prin comparaţia: multe obiecte
– un obiect.
Însă se întâmplă ca unii copii să nu folosească numeralul, ci acesta să apară mascat de cuvintele: încă,
altul sau mai dă-mi şi mai vreau. De îndată ce încep să folosească numeralul unul-una, preşcolarii mici
determină, cu ajutorul acestuia, cantităţi pe care le mânuiesc.

848
 Număratul se însuşeşte într-un ritm rapid după ce copiii au reuşit să perceapă foarte clar unitatea în
raport cu mulţimea şi atunci ei ajung să înţeleagă cu timpul că numerele cresc prin adăugarea unităţii, astfel
că o păpuşă şi încă o păpuşă fac două păpuşi, că dacă lângă două păpuşi mai aşezăm una, la un loc fac trei
păpuşi ş.a.m.d.
În acest fel îşi însuşesc treptat numeraţia şi, ceea ce este mai important, valoarea numerică, adică
raportează numărul la cantitatea corespunzătoare.
Între 3 şi 5 ani, preşcolarul poate să numere, în general, corect de la 1 la 5, să raporteze corect
cantitatea la număr.
Copiii de 3-4 ani folosesc deseori numeralele în vorbirea lor curentă, dar procesul de numărare se
limitează în cele mai multe cazuri la reproducerea verbală a numerelor. Copiii mici numără mecanic,
deoarece, ei nu şi-au însuşit număratul la baza imitaţiei. Caracterul mecanic al număratului se reflectă şi în
felul în care el respectă succesiunea numerelor. Unii copii fac inversiuni sau omisiuni în şirul numeric, se
încurcă de multe ori când însoţesc numeralul de substantivul corespunzător obiectului numărat ( o floare,
două flori, trei flori, patru flori etc). Copiii mici întâmpină dificultăţi în ceea ce priveşte stabilirea totalului
unei cantităţi de obiecte (în limitele numerelor cunoscute). Astfel, la întrebarea educatoarei : ,,Câte
farfurioare sunt pe masa păpuşii ?”, ei încep să le numere, fără a determina însă totalul de obiecte, deci fără
a înţelege că ultimul număr reprezintă întreaga cantitate numărată.
Din experienţele efectuate s-a observat că începând cu vârsta de 4 ani, copiii pot să stabilească
egalitatea dintre două cantităţi aşezate pe planuri diferite, de exemplu că numărul bulinelor aşezate pe
rândul de sus al unei fâşii de hârtie este egal cu numărul bulinelor aşezate pe rândul de jos al aceleiaşi hârtii.
Copilul începe, acum, să compare elementele mulţimii cu ajutorul numerelor, astfel ei îşi dau seama că
numărul 4 este mai mare decât 3 şi mai mic decât 5.
Din cele spuse mai sus, reiese că procesul de însuşire conştientă a număratului de către copilul
preşcolar se poate realiza numai pe cale intuitivă, pe baza unui variat material concret.
Numărul natural reprezintă cea mai cunoscută şi utilizată entitate matematică pe care copilul o
întâlneşte încă din perioada preşcolară.
Aflându-se în stadiul operaţiilor concrete, copiii învaţă prin intuiţie şi manipulare directă de obiecte,
specificul activităţilor matematice. Acestea se reproduc între anumite limite şi în spaţiul fizic în care aceştia
se dezvoltă. Datorită caracterului abstract al conceptului de număr natural, putem spune că acesta nu poate fi
conştientizat prin procesul de predare, deoarece preşcolarul se află în stadiul gândirii preoperaţionale.
În aceste condiţii, educatoarea este cea care va conduce copilul spre acele experienţe ca au legătură cu
înţelegerea conceptului de număr natural şi deci copilului trebuie să i se arate efectiv ce să facă, adică să fie
stimulat să procedeze asemănător şi, atunci, el demonstrează înţelegerea instrumentală a conceptului de
număr natural.
Din punct de vedere metodico – ştiinţific, conceptul de număr natural se poate introduce aşa cum
am spus şi mai sus, prin trei moduri :
 introducerea numărului natural luând ca noţiune fundamentală noţiunea de mulţime, adică numărul
natural fiind cardinalul clasei mulţimilor finite de aceeaşi putere ;
 introducerea numărului natural luând ca noţiune fundamentală noţiunea de succesiune din axiomatica
lui Peano ;
 introducerea numărului luând ca noţiune fundamentală noţiunea de măsurare.
În acest caz unitatea de măsură apare ca mijloc de modelare a caracteristicii cantitative a obiectului şi
permite o mai clară înţelegere a operaţiilor cu numere naturale.
Foarte important este şi delimitarea conceptului de număr cardinal, care arată câte elemente sunt într-o
mulţime dată şi numărul ordinal, care arată ordinea, adică al câtelea element este.
Analizând deosebirea între numărul cardinal şi numărul ordinal, constatăm că este asemănătoare ca
deosebirea între număr şi numărare.
Educatoarea trebuie să ferească copiii de eventualele confuzii între cele două aspecte ale numărului,
explicând deosebirile dintre ele. Deci, cele două aspecte trebuie explicate simultan, astfel încât să fie
posibilă cunoaşterea simultană a lor.

849
BIBLIOGRAFIE:

1. Antohe, V, Gherghinoiu, C., Obeadă, M., ( 2002), Metodica predării matematicii. Jocul didactic
matematic, Suport de curs, Editura Ex Libris, Brăila
2. Cristea, S., ( 1996), Pedagogie pentru pregătirea examenelor de definitivat, grad didactic II, grad
didactic I, reciclare, Editura Hardiscom, Piteşti
3. Dinuţă N., ( 2009), Metodica activităţilor matematice în grădiniţă, Editura Universităţii din Piteşti,
Piteşti
4. Dumitrana, M., ( 2002), Activităţile matematice în grădiniţă, Ed. Compania, Bucureşti
5. Ezechil, L., Lăzărescu-Păişi, M., ( 2004), Laborator preşcolar-ghid metodologic, Editura V&
Integral, Bucureşti

850
ASPECTE TEORETICE PRIVIND FORMAREA NOȚIUNILOR MATEMATICE ÎN
ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR

PROF. ÎNV. PREȘ. DIACONU SIMONA

G.P.P. NR. 1 CĂLIMĂNEȘTI

Noţiunea de număr natural s-a născut în contact cu problemele realităţii, pentru a caracteriza anumite relaţii
cantitative, fiind noţiune primară, fundamentală şi născută în contact direct cu realitatea.
Noţiunea de număr natural se formează cu ajutorul noţiunii de mulţime, cu ajutorul axiomaticii lui Peano şi cu
ajtorul noţiunii de măsură.
Totuşi abordarea numărului natural la nivelul învăţământului preşcolar trebuie să aibă în vedere că:,,La baza
noţiunii de număr natural stă noţiunea de mulţimeiar la baza noţiunii de număr raţional şi real pozitiv stă noţiunea
de mărime scalară”.
Atât mulţimea cât şi mărimea scalară sunt noţiuni fundamentale, formate în contact direct cu realitatea care, nu
au definiţii de tip logic, iar mulţime ca noţiune primară este descrisă ca totalitatea tuturor obiectelor care formează
elementele ei.
Exemplu: mulţimea merelor dintr-un coş, mulţimea copiilor din sala de grupă şi mulţimea jucăriilor din sală.
Noţiunea de număr natural nu este, cum pretind idealiştii ,,o creaţie a gândirii pure” şi nici ,,o idee înnăscută”,
ea se naşte din realitate şi din experienţa directă printr-un proces de abstractizare.
Specific preşcolarilor mici în ceea ce priveşte determinarea cantităţii, este faptul că, în loc să numere obiectele,
ei le denumesc sau combină denumirea lor cu număratul.
Această particularitate este determinată de faptul că raporturile numerice nu se desprind de obiect şi sunt
dominate de imaginea obiectului cu însuşirile lui concrete (culoare, formă, mărime, poziţie spaţială, etc.).
De exemplu : dacă cerem copilului să dea 3 cuburi, el ne va da cubul pe care a pus mâna când a numărat 3.
Operaţia de adunare a numerelor naturale are la bază o operaţie premergătoare noţiunii de număr şi, deci,
independentă de ea şi anume reuniunea a două mulţimi disjuncte.
În formarea noţiunii de număr natural, ideea de succesiune, se concretizează în ,,a adăuga o unitate”. Dacă
copiii ştiu ce înseamnă 4 mere şi punând un măr, obţin 5 mere, apoi 5 mere şi cu încă un măr, obţin 6 mere et, atunci
vor şti fără să îi înveţe nimeni că după numărul 8 urmează 6 plus 1 şi plus încă 1.
Ideea de succesiune stă la baza axiomatizării noţiunii de număr natural, adică axiomele lui Peano, dar ea
corespunde şi unui proces psihic natural în formarea noţiunii de număr.
Conţinuturile matematice îi înarmează pe preşcolari cu cunoştinţe temeinice, care să le permită să înţeleagă
relaţiile cantitative ale obiectelor şi fenomenelor şi să le formeze bazele concepţiei ştiinţifice despre lume.
De asemenea, noţiunile aritmetice elementare contribuie la dezvoltarea intelectuală a preşcolarilor, la
dezvoltarea gândirii, a atenţiei, a memoriei, la dezvoltarea capacităţilor de înţelegere şi la formarea limbajului
matematic.
Parcurgând drumul de la concret la abstract, pătrunzând în esenţa noţiunilor aritmetice, efectuând calcule cu
numere şi rezolvând probleme, procesele psihice de cunoaştere ale copilului, cu precădere gândirea, sunt stimulate la
o activitate susţinută.
La început, copiii desprind dintr-o cantitate oarecare de obiecte, dintr-o mulţime, un singur obiect, adică
unitatea, astfel încât punctul de plecare în învăţarea numerelor este doi, unu însuşindu-şi-l prin comparaţie cu doi şi
apoi celelalte numere în limitele 3-5.
La vârsta de 3 ani ei deosebesc şi denumesc, în general, numărul ,,unu” prin comparaţia: multe obiecte – un
obiect.
Însă se întâmplă ca unii copii să nu folosească numeralul, ci acesta să apară mascat de cuvintele: încă, altul sau
mai dă-mi şi mai vreau. De îndată ce încep să folosească numeralul unul-una, preşcolarii mici determină, cu ajutorul
acestuia, cantităţi pe care le mânuiesc.
Număratul se însuşeşte într-un ritm rapid după ce copiii au reuşit să perceapă foarte clar unitatea în raport cu
mulţimea şi atunci ei ajung să înţeleagă cu timpul că numerele cresc prin adăugarea unităţii, astfel că o păpuşă şi încă
o păpuşă fac două păpuşi, că dacă lângă două păpuşi mai aşezăm una, la un loc fac trei păpuşi ş.a.m.d.
În acest fel îşi însuşesc treptat numeraţia şi, ceea ce este mai important, valoarea numerică, adică raportează
numărul la cantitatea corespunzătoare.
Între 3 şi 5 ani, preşcolarul poate să numere, în general, corect de la 1 la 5, să raporteze corect cantitatea la
număr.
Copiii de 3-4 ani folosesc deseori numeralele în vorbirea lor curentă, dar procesul de numărare se limitează în
cele mai multe cazuri la reproducerea verbală a numerelor. Copiii mici numără mecanic, deoarece, ei nu şi-au însuşit
851
număratul la baza imitaţiei. Caracterul mecanic al număratului se reflectă şi în felul în care el respectă succesiunea
numerelor. Unii copii fac inversiuni sau omisiuni în şirul numeric, se încurcă de multe ori când însoţesc numeralul de
substantivul corespunzător obiectului numărat ( o floare, două flori, trei flori, patru flori etc). Copiii mici întâmpină
dificultăţi în ceea ce priveşte stabilirea totalului unei cantităţi de obiecte (în limitele numerelor cunoscute). Astfel, la
întrebarea educatoarei : ,,Câte farfurioare sunt pe masa păpuşii ?”, ei încep să le numere, fără a determina însă totalul
de obiecte, deci fără a înţelege că ultimul număr reprezintă întreaga cantitate numărată.
Din experienţele efectuate s-a observat că începând cu vârsta de 4 ani, copiii pot să stabilească egalitatea dintre
două cantităţi aşezate pe planuri diferite, de exemplu că numărul bulinelor aşezate pe rândul de sus al unei fâşii de
hârtie este egal cu numărul bulinelor aşezate pe rândul de jos al aceleiaşi hârtii. Copilul începe, acum, să compare
elementele mulţimii cu ajutorul numerelor, astfel ei îşi dau seama că numărul 4 este mai mare decât 3 şi mai mic decât
5.
Din cele spuse mai sus, reiese că procesul de însuşire conştientă a număratului de către copilul preşcolar se
poate realiza numai pe cale intuitivă, pe baza unui variat material concret.
Numărul natural reprezintă cea mai cunoscută şi utilizată entitate matematică pe care copilul o întâlneşte încă
din perioada preşcolară.
Aflându-se în stadiul operaţiilor concrete, copiii învaţă prin intuiţie şi manipulare directă de obiecte, specificul
activităţilor matematice. Acestea se reproduc între anumite limite şi în spaţiul fizic în care aceştia se dezvoltă.
Datorită caracterului abstract al conceptului de număr natural, putem spune că acesta nu poate fi conştientizat prin
procesul de predare, deoarece preşcolarul se află în stadiul gândirii preoperaţionale.
În aceste condiţii, educatoarea este cea care va conduce copilul spre acele experienţe ca au legătură cu
înţelegerea conceptului de număr natural şi deci copilului trebuie să i se arate efectiv ce să facă, adică să fie stimulat
să procedeze asemănător şi, atunci, el demonstrează înţelegerea instrumentală a conceptului de număr natural.
Din punct de vedere metodico – ştiinţific, conceptul de număr natural se poate introduce aşa cum am spus şi
mai sus, prin trei moduri :
 introducerea numărului natural luând ca noţiune fundamentală noţiunea de mulţime, adică numărul natural fiind
cardinalul clasei mulţimilor finite de aceeaşi putere ;
 introducerea numărului natural luând ca noţiune fundamentală noţiunea de succesiune din axiomatica lui Peano ;
 introducerea numărului luând ca noţiune fundamentală noţiunea de măsurare.
În acest caz unitatea de măsură apare ca mijloc de modelare a caracteristicii cantitative a obiectului şi permite o
mai clară înţelegere a operaţiilor cu numere naturale.
Foarte important este şi delimitarea conceptului de număr cardinal, care arată câte elemente sunt într-o mulţime
dată şi numărul ordinal, care arată ordinea, adică al câtelea element este.
Analizând deosebirea între numărul cardinal şi numărul ordinal, constatăm că este asemănătoare ca deosebirea
între număr şi numărare.
Educatoarea trebuie să ferească copiii de eventualele confuzii între cele două aspecte ale numărului, explicând
deosebirile dintre ele. Deci, cele două aspecte trebuie explicate simultan, astfel încât să fie posibilă cunoaşterea
simultană a lor.

BIBLIOGRAFIE

1. Antohe, V, Gherghinoiu, C., Obeadă, M., ( 2002), Metodica predării matematicii. Jocul didactic matematic,
Suport de curs, Editura Ex Libris, Brăila
2. Cristea, S., ( 1996), Pedagogie pentru pregătirea examenelor de definitivat, grad didactic II, grad didactic I,
reciclare, Editura Hardiscom, Piteşti
3. Dinuţă N., ( 2009), Metodica activităţilor matematice în grădiniţă, Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti
4. Dumitrana, M., ( 2002), Activităţile matematice în grădiniţă, Ed. Compania, Bucureşti
5. Ezechil, L., Lăzărescu-Păişi, M., ( 2004), Laborator preşcolar-ghid metodologic, Editura V& Integral,
Bucureşti

852
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Dicu Simona

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate
sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul
că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:

Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean.
Aici fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o
comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că
şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!

Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.

Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o
identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia
însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia,
integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi
bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze
obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă
cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
853
 Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.

Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească
mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

854
 GRADINIȚA, ŞCOALA, FAMILIA, COMUNITATEA - PARTENERI IN
EDUCAŢIE

Prof. înv. primar: DIJMĂRESCU-BICAN VIOLETA,

Școala Gimnazială Scoarța

Plecând de la funcţia centrală a educaţiei de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului

tot timpul urmărim scopul principal și anume cel al integrării sociale optime, deoarece copilul, mai apoi
adultul se află într-o permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. Acesta asimilează normele
şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană, o
interacțiune permanentă fiind astfel pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi
responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme
specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala,
instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor
statusuri şi roluri succesive.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare ce îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării
depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât, aceștia reprezentând mereu
un model pentru copii.
Activitatea educativă din grădiniţă și mai târziu școală nu poate fi izolată, separată de alte influenţe
educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste
permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a instituției cu familia.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a
informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune. Pentru
ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile
acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă, mai târziu școală şi familie reprezintă relaţia de colaborare a părinţilor cu
persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a
colabora cu personalul grădiniţei - școlii, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului grădiniţă - școală - familie – societate este bine să ne amintim că în viaţa
copilului şi a familiei orice angajat al instituţiei este important: bunica ce pregăteşte cele mai grozave
mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare care-i ajută pe cei mici, educatoarea-persoana care le este
întotdeauna un sprijin, învățătoarea carei îndrumă și-i pregătește pentru experiențele vieții viitoare, astfel,
fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul său îndeplinindu-și atribuţiile şi influenţeazând dezvoltarea
copilului.
Relația dintre toți acești factori externi poate influența pozitiv sau negativ educaţia copilului care
trebuie să fie o acţiune ce presupune schimb de experienţe, de competenţe şi de valori între toţi adulţii ce îl
susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional
dintre familie şi instituție să se extindă şi către comunitatea care le include.

855
 Prin crearea unor relații corecte de bază, parteneriatului grădiniţă-școală-familie- comunitate câştigă
un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi creându-se relații pozitive ce fac posibilă dezvoltarea
sentimentului de coeziune socială. Comportamentele cadrelor didactice au un mare rol în crearea acestor
punți între instituții și familia copilului, atitudinea cestora și poziția adoptată reprezentând cheia succesului.

Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.

856
 CALITATEA EDUCAŢIEI ,O REUŞITĂ A PARTENERIATULUI DINTRE
GRĂDINIŢĂ, ŞCOALĂ, FAMILIE ŞI SOCIETATE

Prof. Dilimoţ Doiniţa

Grădiniţa nr.208, Bucureşti

Şcoala este una din instituţiile centrale ale comunităţii, are roluri specifice dar nu poate funcţiona şi nu
se poate dezvolta fără a ţine cont de specificul comunităţii în care funcţionează.
Familia este primul mediu social în care indivizii se comportă ca fiinţe umane; ea reprezintă un grup social
omogen, un cadru fundamental unde, datorită procesului de socializare, tinerii asimilează primele noţiuni cu
privire la datorie, responsabilitate, interdicţie. Agenţii socializatori care acţionează la nivelul familiei au rolul
de a stimula integrarea socială a tânărului la însuşirea normelor, atitudinilor permisive, interdicţiilor cerute de
viitoarele norme sociale. Realizarea funcţiei de socializare a familiei are loc în patru contexte specifice:
1. comunicarea psihologică, care contribuie la dezvoltarea afectivităţii, cu rol important în echilibrarea morală
şi psihologică a copilului;
2. educaţia morală şi formarea „conduitei responsabile”, care vizează relaţii de autoritate ce trebuie respectate
de tânăr;
3. învăţarea cognitivă, prin care copilul devine un ansamblu de cunoştinţe, aptitudini şi obişnuinţe
indispensabile convieţuirii în societate;
4. creativitatea, invenţia şi imaginaţia, care stimulează participarea şi implicarea în social.
Majoritatea studiilor sociologice au scos în evidenţă anumite tendinţe ale diminuării funcţiei de socializare
ale familiei şi redistribuirea ei altor instituţii sociale cu rol formativ specializat. Acestea au ca efect trecerea de
la un tip afectiv de educaţie la tipul instrumental, adică reducerea comportamentului imitativ al tinerilor în
raport cu cel al părinţilor, precum şi diminuarea rolului afectivităţii. Slăbirea coeziunii familiale se datorează şi
solicitărilor fizice şi nervoase ale serviciului, precum şi a absenţei îndelungate a acestora din cadrul familiei, ca
urmare a programului profesional. Părinţii au dreptul la exercitarea unei profesii pentru îndeplinirea tuturor
funcţiilor familiei, în special a funcţiei economice, dar omit să pună înlocuitor pentru funcţiile, pe care nu le pot
asigura personal. În felul acesta funcţia de socializare şi educare primară este diminuată sau transformată.
Copiii nu se pot dezvolta în siguranţă şi nu pot beneficia de educaţie primară decât în sânul familiei.
Supravegherea este necesară nu numai în primul sau al doilea an de viaţă. Părinţii consideră că dacă un copil
este la vârsta şcolarităţii, este suficient de mare pentru a avea grijă singur de el. Puţini părinţi îşi fac griji pentru
dezvoltarea şi menţinerea ataşamentului copilului, invocând copilăria proprie ca bază suficientă de dezvoltare.
Mediul familial destructurat, caracterizat prin lipsa de angajament din partea părintelui/părinţilor, caracter
permisiv în raport cu randamentul şcolar sau violenţa în familie, poate avea multiple influenţe
negative: repetenţie, probleme disciplinare, vagabondaj, abandon, infracţionalitate, consum de alcool,
probleme pe care şcoala le poate combate numai responsabilizând familia şi elevul cu sprijinul consilierului
psihopedagogic al şcolii şi al asistentului social, iniţiind programe centrate pe parteneriatul cu părinţii,
organizând centre educative pentru părinţi, transformând comitetele de părinţi în factori activi şi în conectori
între şcoală şi familie.
Gradiniţa ca instituţie educaţională modernă, este al doilea factor ca importanţă, care asigură dezvoltarea
aptitudinilor în general şi pentru şcoală în special, conform capacităţilor, nevoilor şi intereselor copiilor.
Întreaga activitate din grădiniţă trebuie să se centreze pe copil si pe valorificarea potenţialului,
disponibilităţilor si nevoilor concrete ale acestuia, sprijinită îndeaproape de părinţi si comunitate.
Parteneriatul grădiniţă- familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi grădiniţă, la o
unificare a sistemului de valori, care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd
educatoarea sfătuindu-se cu părinţii.
Părintele îşi va da mai bine seama de toate acestea în următoarea etapă în care colaborare cu şcoala va
deveni foarte importantă.

857
 Există anumite acţiuni concrete în care familiile ar trebui să se implice: să elaboreze un program zilnic
pentru teme, să citească împreună cu copiii, să permită folosirea televizorului cu înţelepciune, să păstreze
legătura cu şcoala, să aprecieze efortul copiilor lăudându-i atunci când este cazul. Şcoala nu deţine monopolul
educaţiei, prin urmare, cunoaşterea mediului familial (prin chestionare, interviuri sau anchete sociale) este
importantă în alcătuirea unor strategii didactice care să asigure reuşita şcolară a copilului. Activitatea de
comunicare a şcolii cu familia va fi axată pe identificarea şi combaterea factorilor de risc care pot influenţa în
mod negativ educaţia copilului. Măsurile necesare de tip asistenţial sunt sprijinul material prin iniţierea unor
programe sociale în şcoală prin parteneriat cu Primăria, agenţii economici sau diverse organizaţii non-
guvemamentale şi consilierea părinţilor în vederea găsirii unui loc de muncă.
Şcoala este o organizaţie formală, care are ca scop furnizarea serviciului social de educaţie în vederea
educării, formării, socializării, profesionalizării tinerei generaţii. Şcoala funcţionează într-o comunitate locală –
dar are propriile reguli de funcţionare, prescrise, transmite valori acceptate local. Pe de altă parte – şcoala
„prelucrează material uman” din comunitatea locală, cadrele didactice şi elevii sunt persoane care trăiesc în
comunitate şi suportă influenţele acesteia.
Parteneriatul poate fi o soluţie pentru alocarea şi folosirea resurselor locale la nivel comunitar, pentru
atragerea altor resurse externe pentru rezolvarea problemelor comunitare.
Construirea parteneriatului este un proces deliberat ce implică aptitudini specifice, strategii şi cunoştinţe
pe care părţile implicate trebuie să le cunoscă şi să le folosească.
Succesul parteneriatului şcoală – comunitate locală este bazat pe legătura permanentă, constantă între
agenţii comunitari şi reprezentanţii şcolii. Se realizează astfel un echilibru între schimbare şi continuitate, între
specific şi global, între împlinirea individuală şi exigenţele de ordin social.
Şcoala ca şi organizaţie, pentru a-şi atinge obiectivele, are nevoie de un sistem managerial adecvat
definit prin funcţii specifice: proiectare, decizie, organizare, coordonare, evaluare etc. Managementul şcolii
trebuie să asigure funcţionarea şi dezvoltarea şcolii ca sistem deschis, aflat în relaţie permanentă cu mediul său
exterior, cu comunitatea în care funcţionează şi nu numai. Pentru a-şi realiza obiectivele propuse şcoala este
nevoită să atragă, aloce, folosească o gamă diversă de resurse: materiale, financiare, umane, informaţionale şi
de timp.
Parteneriatul grădiniţă ,şcoală ,familie societate poate lua forma unor servicii dezvoltate de către
grădiniţă ăi şcoală şi de care familiile elevilor să beneficieze. Acestea pot fi organizate exclusiv de către
instituţiile de învăţământ, sau în parteneriat cu alte organizaţii/instituţii.
Aceste servicii pot fi: centre de consiliere, centre de sănătate, de practicare a diverselor sporturi, centre
pentru supravegherea copiilor la teme după orele de curs (after-school) care pot avea şi alte servicii incluse:
predarea limbilor străine, sport, miniexcursii, teatre, spectacole, vizite în diverse locuri etc.; centre de
voluntariat; cluburi; cantine; seminternate etc.
Analiza responsabilităţilor principalilor reprezentanţi ai colectivităţii locale – primarul şi consiliul local,
ne arată faptul că aceştia sunt răspunzători de asigurarea unui climat de ordine şi linişte pe raza localităţii pe
care o reprezintă, sunt cei care supervizează funcţionarea serviciilor specializate destinate cetăţenilor,
gestionează fondurile la nivel local, sunt răspunzători de patrimioniul local etc.
Se ridică însă unele probleme legate de profesionalizarea administraţiei publice, de exercitarea
influenţei politice asupra deciziilor, influenţa personală a leaderilor informali faţă de deciziile consiliului local.
O corelare perfectă între parteneri: grădiniţă,şcoală, familie, comunitate şi armonizarea influenţelor
educative au asigurat rezultate pozitive în stabilitatea şi siguranţa actului educaţional.

858
 Importanța colaborării dintre grădiniță și scoală

Prof. inv. preșcolar : Dima Marilena Roxana

Prof. inv. preșcolar: Dragan Violeta
Grădinița nr. 211, Sector 3, București

Pregătirea copilului pentru şcoală este considerată tot mai mult „funcţia majoră”, obiectivul final al
activităţilor instructiv-educative din grădiniţă. Un rol important în pregătirea copilului pentru şcoală revine
atingerii obiectivelor ce vizează comportamente psiho-sociale ale personalitatii copilului care contribuie la
integrarea şi adaptarea copilului la viaţa şcolară. Prin activităţile realizate în parteneriat cu școala, încercăm
să dezvăluim copiilor frumuseţea vieţii de şcolar, prin implicarea în activităţi comune plăcute, să găsim cele
mai eficiente căi pentru a asigura adaptarea preşcolarilor la viaţa şcolară. Proiectul de parteneriat este
necesar întrucât contribuie la colaborarea grădiniţă-şcoală şi familiarizarea părinţilor preşcolarilor cu oferta
educaţională a şcolii.
Grădiniţa trebuie să constituie o etapă fundamentală în dezvoltarea copilului, nu doar prin conţinutul
ştiinţific al procesului instructiv-educativ, ci şi prin libertatea de acţiune oferită preşcolarului care-i
stimulează interesele de cunoaştere şi contribuie la lărgirea câmpului de relaţii sociale. Intrarea copilului în
şcoală constituie un moment crucial în viaţa sa, date fiind”statutul” şi „rolul” de elev, natura relaţiilor cu
adulţii şi cu colegii, noutatea condiţiilor de activitate, şi mai ale, specificul învăţării-act complex care
angajează dintr-o nouă întreaga sferă a vieţii sale psihice, diferitele structuri anatomo-fiziologice, toate
cunoştinţele şi deprinderile dobândite anterior. În perspectiva unei bune colaborări între grădiniţă şi şcoală
este necesară crearea în grădiniţă a unor condiţii favorizante pentru noi achiziţii şi progrese în sfera
cognitivă, afectivă şi psihomotrică a preşcolarilor deoarece vârsta preşcolară este considerată de specialişti
ca fiind una dintre cele mai importante perioade psihogenetice, datorită progreselor remarcabile în toate
planurile şi în special, în sfera sentimentelor şi a personalităţii copilului. Evident că nici „inteligenţa
şcolară”, de care depinde în mare măsură succesul la învăţătură şi care, în concepţia lui J.Piaget desemnează
echilibrul dinamic dintre asimilarea cerinţelor şcolare şi acomodarea la acestea, nu poate fi structurată ca
atare înainte de intrarea copilului în școală. Ca un scop final important al învăţământului preşcolar,
pregătirea copilului pentru startul şcolar este unanim acceptată şi promovată în toate sistemele de
învăţământ dezvoltate şi se află într-un accelerat proces de modernizare. În ceea ce priveşte însă conţinutul
propriu-zis al pregătirii respective şi modalităţile de realizare a acesteia, se constată mari deosebiri şi se
poartă vii discuţii bazate pe argumente ce ţin nu numai de vârsta la care începe şcolarizarea, ci şi de locul pe
care îl ocupă învăţământul preşcolar în structura de ansamblu a învăţământului, de funcţiile dominante ale
grădiniţei, de legătura acesteia cu ciclul şcolar elementar. În condiţiile societăţii contemporane şi, mai ales
în perspectivă, se manifestă tendinţa de creştere apreciabilă a rolului formativ al grădiniţei, funcţia
pedagogică devenind net preponderentă în raport cu sarcinile de îngrijire, de asistenţă socială şi medicală, de
supraveghere, suplinind în parte sarcinile părinţilor angajaţi în activitatea profesională.
Grădiniţa are rolul de a sistematiza şi de a integra cunoştinţele, experienţele şi influenţele dobândite de
copii în primii ani de viaţă, de a lărgi contactele cu lumea exterioară, de a dezvolta capacitatea şi
modalităţile de receptare şi comunicare a informaţiei, de a realiza o serie de obiective ale educaţiei fizice,
estetice, etice şi afective, de a contribui la socializarea copiilor, la satisfacerea nevoii lor de relaţii sociale şi
de activitate. În cadrul colaborării educator-învăţător aceştia trebuie să fixeze obiectivele care vizează
pregătirea preşcolarului pentru şcoală, în vederea dezvoltării vorbirii, cultivării inteligenţei, a spiritului de
observaţie, a independenţei în gândire şi acţiune, stimularea creativităţii, familiarizarea copiilor cu limbajul
matematic, cu limbajul artei şi cu limbajul muncii, constituirea premiselor proceselor cognitive, afective şi
voliţionale, dezvoltarea perceptiv-motorie şi accentuarea pregătirii pentru scris-citit, dezvoltarea
deprinderilor de integrare în colectivitate, de adaptare la mediul social şi înconjurător.

859
 Dialogul permanent care se naşte în acţiunile educative, între cadrele didactice şi elevi/preşcolari, nu este
un simplu act de comunicare, ci de cunoaştere şi căutare de soluţii la problemele ridicate. Pentru a realiza
acest dialog vom coopera, în permanenţă, toţi cei implicaţi în acest proiect. Prin modul cum organizăm şi
desfăşurăm întreaga paletă de activităţi, vom reuşi să dezvăluim copiilor frumuseţea vieţii, prin implicarea
în activităţi comune plăcute. Vom realiza pe deplin obiectivele propuse folosind mijloace educative şi de
învăţare moderne, care să fie acceptate de către copii.
Plăcerea şi bucuria de a rezolva o situaţie, o problemă, de a stabili relaţii de prietenie şi colaborare, vor
face ca efortul depus pentru rezolvarea lor să nu fie o povară. Desigur, lăsăm loc spontaneităţii şi actului
liber, valorificăm fiecare moment, ţinem cont de faptul că „fiecare învaţă de la fiecare” şi că schimbul de
idei sau sentimente antrenează întreaga personalitate a protagoniştilor. Numai acţionând unitar vom asigura
caracterul de continuitate al conţinutului, formelor şi mijloacelor de instruire şi educare a copiilor, facilitând
în mod evident condiţiile de adaptare şi integrare a lor la noile cerinţe impuse de noul curriculum, la
realitatea contemporană.
Bibliografie:
Ezechil, L.;Păişi-Lăzărescu, M.; - „Laborator preşcolar”-Bucureşti, V & I Integral 2004. -Radu, I.; Ezechil,
L.; - „Didactica-Teoria instruirii”; Piteşti; Paralela 45; 2005 -Revista Învăţământul preşcolar-Nr.3-4; 2005.

860
 EFICIENŢA COLABORĂRII DINTRE FAMILIE,
GRĂDINIŢĂ, ŞCOALĂ ŞI COMUNITATE

Profesor învăţământ preşcolar Dima Steluţa

Grădiniţa cu program prelungit nr.11, Brăila

Vârsta preşcolară reprezintă ca îngrijire şi educaţie temelia întregii vieţi de mai târziu.
La reuşita copilului în viaţă contribuie în egală măsură principalii factori educaţionali: familia, grădiniţa, şcoala
şi comunitatea. Asigurarea unui parteneriat real între aceştia, implicarea tuturor în realizarea unei unităţi de
cerinţe, va duce implicit la o educaţie corectă a copiilor, la evitarea erorilor în educaţie şi la soluţionarea
problemelor inerente care apar.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional. El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între
factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se desfăşoară permanent şi împreună cu actul educaţional propriu-zis. El se
referă la cerinţa ca proiectarea, decizia, acţiunea şi evaluarea în educaţie să fie realizate în cooperarea şi
colaborarea dintre instituţii, influenţe şi agenţi educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între :
- instituţiile educaţiei: familie, grădiniţă, şcoală şi comunitate;
- agenţi educaţionali: copil, părinţi, cadre didactice, specialişti în rezolvarea unor probleme educaţionale
(psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuţi, etc.);
- membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării şi dezvoltării copilului (medici, factori de
decizie, reprezentanţii bisericii, ai poliţiei, etc.);
- influenţe educative exercitate la anumite momente asupra copilului;
- programe de creştere, îngrijire şi educare a copilului ;
- forme de educaţie în anumite perioade.
La educarea copilului contribuie deci, ca institutii bine determinate ale societăţii – familia, grădiniţa,
şcoala şi comunitatea. În momentele diferite ale creşterii, dezvoltării şi devenirii fiinţei umane, fiecare dintre
aceste instituţii sociale are rol important. Mai mult, azi, este determinată nevoia unui parteneriat educaţional
între acestea, în favoarea unei educaţii eficiente pentru individ şi societate.
În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, instituţia şcolară dezvoltă o serie de
structuri de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acelaşi timp este nevoie de activităţi de susţinere în
afara grupei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a
cadrelor didactice.
Structurile de sprijin ale instituţiei şcolare merg pe linia cabinetelor de asistenţă psihopedagogică, de
consiliere, de rezolvare a unor probleme specifice (cabinete de logopedie şi orientare profesională) şi a
centrelor de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvoltă astfel la acest nivel, programe specifice de
sprijin individualizat şi de grup pentru copii, părinţi şi cadre didactice.
Grădiniţa eficientă realizează un parteneriat cu copiii, prin valorizarea şi respectarea identităţii sale, cu
familia- prin cunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic cu toate resursele educative ale
societăţii, pe care le identifică, le implică şi le foloseşte activ. Identificand şi valorizând dimensiunea personală
a individului, realizăm însă, nevoia valorizării şi aprecierii familiei ca un mediu primordial şi afectiv necesar
formării individuale. Familia trebuie sprijinită şi nu înlocuită în educaîia tinerei generaţii. Şi pe parcursul
vârstelor şcolare familia rămâne mediul afectiv cel mai viabil de securitate şi stimulare.
861
 Se recunoaşte tot mai mult influenţa şi a altor instituţii din comunitate asupra informării şi formării
copilului.
Astfel la nivelul grădiniţelor au loc activităţi de religie, concepute de cadre didactice cu avizul
specializat al preoţilor din parohie. Copiii participă de sărbători la slujbele religioase, împărtăşindu-se. Se
subliniază dorinţa copiilor de a fi în legătură permanentă cu obiceiurile sfinte de-a lungul anului. Ei sunt
entuziasmaţi şi participă cu plăcere la sărbătorile prilejuite de Crăciun şi Sfintele Paşti, fiind demni urmaşi ai
păstrării tradiţiilor.
De asemenea, colaborarea cu poliţia, este marcată prin activităţi susţinute de poliţişti, prin educaţia
rutieră, comportament civic etc.
Brigada de pompieri, reprezentanţii ISU se implică de asemenea în informarea şi îndrumarea cadrelor
didactice şi a copiilor.
Primăria este principalul factor al comunităţii locale, care sprijină instituţiile şcolare.
Astăzi se cere tot mai mult înţelegerea parteneriatului educativ, ca formă de unificare, sprijin şi asistenţă
a influenţelor educativ-formale. Experienţa dovedeşte că o atmosferă destinsă între agenţii educaţionali
facilitează învăţarea. Există o reţea complexă de relaţii în cadrul unei instituţii şcolare, care are un potenţial în
influenţarea educaţiei copiilor.
Cele mai importante relaţii sunt :
- relaţiile dintre cadru didactic şi elev;
- relaţiile interindividuale(dintre elevi, dintre cadre didactice, dintre cadre didactice şi specialiştii care
sprijină şcoala, dintre cadre didactice şi personalul administrativ al şcolii etc.);
- relaţiile dintre cadre didactice şi părinţi.
Colaborarea dintre institutia de invatamant si familie presupune o comunicare efectiva si eficienta, o
unitate de cerinte si o unitate de actiune cand este vorba de interesul copilului.
H. Henripise si V. Ross (1976) identifică două dimensiuni principale ale implicării reciproce a instituţiei
de învăţământ şi familiei în favoarea copilului :
1. dimensiunea relaţiei copil-părinte, vizând controlul frecvenţei, al rezultatelor şcolare, în general
indeplinirea sarcinilor şi susţinerea materială şi spirituală a activităţii didactice a copilului;
2. dimensiunea relaţiei familie-grădiniţă care se referă la alegerea unităţii de învăţământ, la contactele
directe ale părinţilor cu reprezentanţii instituţiei-cadre didactice, administratori. Aceste contacte pot fi întâlniri
colective dintre admistraţia unităţii şcolare şi asociaţiile părinţilor, reuniunile de informare a părinţilor cu
privire la conţinuturile şi metodele şcolare, exigenţele cadrelor didactice etc., a lecţiilor deschise pentru părinţi,
atelierelor de lucrări practice cu părinţii. Părinţii mai pot colabora şi cu prilejul excursiilor, serbărilor, vizitelor,
meselor rotunde etc. Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu instituţia de învăţământ sunt eficiente şi benefice
ambilor factori, în condiţiile în care comunicarea este reală, în funcţie de dimensiunea sa umană. Prin crearea
parteneriatului familie-grădiniţă–şcoală-comunitate, copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, între
participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul real al coeziunii sociale.

Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

862
 Educaţia permanentă –educaţie fără frontiere

Prof. inv. primar DIMANCEA VERONICA

Şcoala Gimnazială Maltezi , Jud Ialomiţa

Pornind de la explicația cuvântului educație: „s. f. fenomen social fundamental de transmitere a

experienței de viată a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, abilitării pentru
integrarea lor în societate”, putem sムdefinim și educația permanentăƒ: „educatia indivizilor de toate
vârstele în cadrul școlar și extrașcolar, care înglobeazムpe toți membrii societătii, pe toată durată
existenței lor și în totalitatea mediului lor de viaţピ (Steliana Toma , Autoeducația. Sens și devenire .
Editura Didacticムși Pedagogicム,București,1983, p.33).
Școală trebuie să înarmeze elevii cu instrumente de muncă intelectuală, cu capacitatea de a achiziţiona
și a prelucra în mod cât mai independent noile informații de „a-i învață cum să invete”
Caracteristici ale educației permanente:
o Se extinde în toate sferele sociale, fiind prezentă acolo unde există oameni,de unde expresia
„societate educogenピin care toţi educă și sunt educaţi”
o Are caracter integral - cuprinde într-un tot unitar , toate formele de educație care se adresează omului
pe parcursul vieții: educația în familie, educația preșcolară, școlară, poostşcolară ,educația adulților.
o Se extinde pe întreagă perioadă a vieții omului,asigurând neîncetat transformarea omului ,
adaptarea sa continuă la condițiile societății în schimbare.
Între cele trei forme de educație: formală, non-formală și informală (incidentală )
există o strânsă interdependență.
Factorii formării și dezvoltării personalității sunt:
 Ereditatea- premisă naturală a dezvoltării psihoindividuale
 Mediul socio-uman -cadru al dezvoltării ontogenetice
 Educația -factor determinant al formării și dezvoltării personalității
Familia prim factor de educație ,reprezintă nucleul social în care se naște copilul și de la care primește
primele elemente de educație. Aici copilul învață limbă, obiceiurile și comportamentele civilizate.
Școala si învățământul sunt factori al dezvoltării societății , al progresului istoric, prin rolul pe care îl
au în transmiterea experienţei social –istorice, de la o generație la alta , prin funcția sa socială de pregătire
a cadrelor pentru toate domeniile de activitate ,de formare a idealului uman caracteristic fiecărei
societăți.
Între familie și grădiniță , școală sau societate trebuie să existe o strânsă colaborare mai ales prin
participarea la ședințe cu părinții , realizarea unor parteneriate educaționale (familie -grădiniță- școală etc.)
cu scopuri reale, necesare , eficiente și realizabile . Aceste parteneriate pot avea ca obiective o mai bună
integrare în grădiniță, ciclul primar sau ciclul gimnazial , însușirea sau consolidarea unor competențe ,
asigurarea materialului didactic necesar de multe ori pentru activități , realizarea unor schimburi de
experiență între școli din țara sau din alte țării.
Să nu uităm formele de educație spontană care pot afecta sau nu copiii, în funcție de puterea lor de
discernământ.
În toate mediile educaționale se poate spune că există o strânsă colaborare între părinți, grădiniță,
școală și societate. Dacă s-ar face un studiu sociologic, s-ar observă un procent mai mare în mediu urban
legat de această colaborare , poate și datorită nivelului de trăi , influențat de dezvoltarea economică sau a
unor mentalității , însă sunt și multe excepții .
Un impact deosebit îi are Agenția Națională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educației și
Formării Profesionale ,care prin desfășurarea progamelor sale realizează un schimb de experiență necesar în
educația permanență.

863
 Educaţia fără frontiere.
Relaţia grădiniță-școală-familia-societate!

EDUCATOARE: DIMIAN ELENA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL NR. 1, COVASNA

Nimic din ceea ce făureşte omul în efemera sa existenţă pe acest pământ nu se ridică atâta la
sublim, la creaţie, dăruire de sine, jertfă şi împlinire, pe cât este creşterea, educarea şi dezvoltarea
copiilor, cea mai deplină şi sensibilă bucurie a vieţii. Copiii sunt însuşi rostul nostru de a fi. “Esenţa
principiului care plasează copiii înaintea oricărori altor preocupări şi obiective, nu ar trebui să se
mulţumească doar la protecţia lor, ci la faptul de a li se acorda efectiv o prioritate absolută şi
continuă, asigurată totdeauna şi în orice împrejurare, fiecăruia, indiferent de circumstanţe, de
perioada pe care o străbate societatea, fie în epoci de înflorire, fie (şi mai ales) în cele de
austeritate sau de restructurare socială economică”, evidenţia James P. Grant, Directorul Executiv
Mondial UNICEF.
Deoarece copilul este în germene viitorul, certitudinea şi speranţa, familia, toate instituţiile,
comunitatea umană însăşi, societatea şi indivizii trebuie să garanteze şi să asigure o dezvoltare
normală, armonioasă, deplină a fiecărui copil în orice colţ al lumii.
Reforma învătământului inițiată în România, vizează transformări la nivelul structurii și
funcționării sistemului de învățământ ,atât pe verticală cât și pe orizontală. Pe verticală prin
asigurarea continuității între treptele de învățământ și pregătirea tranziției între acestea cu
mijloace pedagogice adecvate, iar pe orizontală prin conceperea conținuturilor într-o perspectivă
intra, inter și transdisciplinară, deschisă valorilor specifice educației permanente. Una din funcțiile
grădiniței este aceea de a pregăti copilul pentru integrarea optimă în regimul școlar. Grădinița,
prin particularitățile ei, are atât caracter specific, răspunzând cerințelor de vârstă ale copiilor între
3-6 ani, cât și elemente structurale comune cu activitatea din alte instituții de învățământ.
Legătura grădiniță- școală are dublu sens, scopul acesteia fiind continuitatea dezvoltării
copilului și continuarea procesului muncii educaționale. Pregătirea pentru școală înseamnă
formare-antrenare și cultivare de abilități, deprinderi, atitudini și modalități acționale, disponibilități
motivațional-afective, care să-l facă apt pe copil de a face față solicitărilor specifice situațiilor
școlare. Ea semnifică și formarea prospectivă pentru evoluția viitoare în contextul școlar și social
general.
O primă condiție pentru rezolvarea raportului de continuitate dintre grădiniță și școală o
constituie analiza psihologică a activității școlare și determinarea acelor capacități intelectuale,
afectiv-voliționale ce trebuie formate copiilor pentru a se adapta la regimul școlar. Deci, condiția
esențială a atingerii de către copil a gradului de dezvoltare și adaptare cerut de o activitate școlară
eficientă o reprezintă integrarea efectivă a grădiniței în sistemul școlar și mai precis, realizarea
unei legături funcționale de continuitate între activitatea din grupa mare și clasa pregătitoare.
Activitatea care se desfășoară în grupa pregătitoare trebuie să-l trateze pe copil ca preșcolar,
dar și ca viitor școlar, insistându-se pe dezvoltarea intelectuală, dezvoltarea gândirii, a memoriei, a
imaginației și a aptitudinilor de școlaritate. Grupa pregătitoare are ca principală finalitate însușirea
acelor elemente formative care să constituie premisele formării aptitudinii de școlaritate și de a
dezvolta laturile cognitive, psihomotorii, psiho-comportamentale ale copilului ca viitor școlar, de a-i
forma acestuia abilități, de a pune bazele personalității copilului.
Grădinița realizează sprijinirea viitoarei activități școlare scopul fundamental, final al activității
ei fiind „pregătirea copilului pentru munca din școală, prin intermediul a două forme specifice: jocul
și învățătura”.Calea importantă prin care copilul primește învățătura este jocul.

864
 Obiectivele esențiale ale educației preșcolare decurg în mod firesc, din finalitățile generale ale
învățământului obligatoriu și învățământul preșcolar este parte integrantă a sistemului de
învățământ din țara noastră.
Pedagogia contemporană încearcă să facă față noilor solicitări și probleme ale lumii moderne,
aducând propuneri și soluții educative noi. Într-o lume a diversității, a multiculturalității și
globalizării, a schimburilor rapide ce au loc în societate, cerere de educație este crescândă. Astfel,
cresc exigențele pentru desfășurarea procesului de învățământ și pentru finalitățile acestuia, se
accentuează complexitatea problematicii procesului de predare-învățare precum și necesitatea de
a apropia activitatea instructiv-educativă de cea de cercetare științifică.
Cadrele didactice se confruntă așadar cu problema de a-I pregăti pentru elevi pentru a reuși,
pentru a fi prosperi și productivi într-un viitor pe care nu-l putem prevedea în detaliu. Educatorii
trebuie să pună accentul pe învățarea activă, eficientă și formativă care ajută elevii să poată aplica
cunoștințele asimilate în situații noi și să găsească mai ușor sensul informațiilor și ideilor cu care
au de a face.
Dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individului din societatea noastră actuală-ideal
prevăzut de Legea învățământului- nu se poate face decât prin punerea în aplicare a principiului
egalității șanselor, iar egalitatea șanselor nu poate fi susținută decât printr-un învățământ
diferențiat, printr-o ofertă educațională diferențiată și personalizată. Educația și instrucția
diferențiată presupune adaptarea învățării, a curriculumulor școlare (finaltăți, srategii, conținut,
evaluare) la posibilitățile reale ale elevilor și la ceea ce ar putea face (eventual cu sprijin, ajutor din
partea adultului) adaptarea la ritmul propriu de muncă la capacitățile de înțelegere, raționare,
gândire.

Bibliografie:
• Programa activităților instructiv-educative în grădinița de copii. Ediția a II-a, revizuită și adăugită,
București, 2005
• Revista Învățământului Preșcolar, Editura Arlequin, 2014/3-4
• Emil Păun, Romiță Lucu, Educația preșcolară în România, Editura Polirom Iași, 2002
• Revista Învățământului Preșcolar, Editura Arlequin, 2012/1-2

865
 SIMPOZIONUL INTERNAȚIONAL "EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ - ŞCOALĂ - FAMILIE - SOCIETATE!"

Prof. înv. preşc. DIN GABRIELA IASMINA

GRĂDINIȚA NR. 209

Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei ce vin din altă parte spun:,,Vai, ce-a crescut !” Dar nici
mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte. El a devenit în timp şi în fiecare clipă a fost ceea ce urma să
fie.(Antoine de Saint -Exupery)

Educația reprezintă principala componentă a existenței socio-umane. Aşa cum spunea Paul-Henry
Chombart de Lauwe, “educația poate fi concepută ca o întâlnire între individ şi societate, iar întreaga viață
socială poate fi marcată de acest schimb permanent”. Principala sarcina a educației este aceea de a pregăti
omul pentru integrarea sa activă în societate.
Încă din primele luni de viață, copilul este pregătit pentru viitor, pentru viața de mâine şi bineînțeles că cei
care au un rol primordial în punerea bazelor educației sunt fără doar şi poate părinții. Procesul de pregătire al
copilului pentru viața socială, de asumare a unor roluri şi responsabilități, se realizează de-a lungul mai multor
etape, în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituții sociale: familie,
grădiniță, şcoală, instituții culturale, etc.
Relația dintre familie – grădiniță – şcoală – societate ar trebui să fie una strânsă, de interdependență,
neputându-şi pune una fără cealaltă amprenta asupra vieții copilului.
Încă din familie copilul îşi dezvoltă anumite deprinderi de bază, cum ar fi deprinderi igienice, de
alimentație, comportament. Tot în sânul familiei copilul îsi exersează vorbirea, află ce este bine şi ce este rău în
viață, și sunt îndrumați permanent, prin puterea exemplului personal. Mai târziu, deprinderile şi
comportamentele dobandite în familie continuă să se perfecționeze la grădiniță, unde, cu ajutorul educatoarei,
copilul îşi dezvoltă priceperile, aptitudinile, deprinderile si comportamentul in vederea integrării școlare
ulterioare. Este cunoscut faptul că, orice părinte, îşi doreste ce este mai bun pentru copilul său, de aceea este
foarte important ca relația dintre familie şi educatoare să fie una armonioasă bazată pe comunicare şi colaborare
permanentă. După familie, educatoarea devine ca o a doua mamă pentru copil, deoarece aceştia petrec mare
parte din timpul zilnic împreună, jucându-se, învățând, explorând şi descoperind lucruri noi.
Şcoala este instituția care are sarcina de a continua ceea ce familia și educatoarea au construit până la
vârsta de 6 - 7 ani și de a-l pregăti pe copil în vederea integrării armonioase în societate. Atât familia, cât și
grădinița și școala ar trebui să conlucreze în vederea obținerii celor mai bune rezultate de către beneficiar:
copilul. Dacă există consecvență și perseverență din partea tuturor acestor factori, atunci putem spune că
societatea va câștiga un adevarat cetățean pregătit cerințelor actuale și de perspectivă.
Bineînțeles că "pădure fără uscături nu există" și că acest sistem are și anumite limite, dar atâta timp cât
instituțiile au ca obiectiv major binele și interesul copilului, putem considera micile puncte slabe inofensive.
În concluzie, relația dintre familie, grădiniță, școală, societate ar trebui să fie una de interependență,
bazată pe armonie, înțelegere și respect reciproc, toate urmărind în definitiv același obiectiv, şi anume:
dezvoltarea armonioasa si multilaterală a copilului în vederea integrării sale în societatea actuală şi de
perspectivă.

866
 SIMPOZIONUL INTERNAȚIONAL "EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ - ŞCOALĂ - FAMILIE - SOCIETATE!"

Prof. înv. preşc. DIN NICOLETA

GRĂDINIȚA NR. 209

Familia - celula de bază a societății - reprezintă izvorul de iubire din care se naşte copilul. În acest mediu
copilul ia contact, pentru prima dată, cu lumea înconjurătoare. Încă din primele zile de viață, părinții se
străduiesc să-i ofere copilului protecție, dragoste şi o educație aleasă, iar ulterior, spre vârsta de trei ani,
aceştia caută un mediu potrivit şi o persoană pe masură care să continue formarea conduitei şi
comportamentului copilului în aceeaşi manieră.
GIBBON spunea că "Orice om primeşte două feluri de educaţie: una dată de alţii şi alta - mult mai
importantă - cea pe care şi-o face singur." Chiar şi Joseph Joubert susținea această idee "Copiii au nevoie
mai mult de modele decât de critici."
În momentul în care părintele îi caută copilului (ajuns la vârsta preşcolarității) o Grădiniță, el nu ar trebui
să caute doar un spațiu în care să -l lase cât timp el este la serviciu, ci să caute un partener pentru educație.
Ambii trebuie să conlucreze astfel încat copilul să beneficieze de siguranță, protecție, armonie şi o educație
de calitate. Între cei doi parteneri comunicarea ar trebui să fie elementul de bază.
După cei trei ani de gradiniță, în care educatoarea împreună cu părinții au pus bazele dezvoltării
personalității copilului formându-i deprinderile de autonomie, autoservire, igienico sanitare şi un calup solid
de cunoştințe în cele 7 Domenii experiențiale, vine rândul şcolii să preia aceste sarcini şi să-l dezvolte pe
copil multilateral.
Şcoala este instituția care pregăteşte copilul şi-l educă în vederea integrării sale în viața socială. Ea are şi
rolul de a-i dezvolta aptitudinile şi a-i crea pârghii motivaționale în activităţile sale din societate. Altfel spus,
aşa cum grădinița pune bazele dezvotării şcolare ulterioare a copilului, tot aşa şi şcoala pune bazele integrării
acestuia atât cerințelor actuale ale societății cât şi a celor viitoare. Pe toată perioada, familia rămâne ghidonul
care orientează paşii copilului spre reuşită. Ei colaborează cu profesorii, comunică şi iau cele mai bune
hotărâri în ceea ce priveşte viitorul acestuia.
Aceasta ar fi teoretic relația ideală între grădiniță - familie - şcoala - societete, o relație stransă de
comunicare şi interdependență.. Practic, în ultima vreme, lucrurile au cam degenerat. Parintii îşi "însuşesc"
din ce în ce mai multe drepturi în ale educației şi incearcă să-sşi impună propriile convingeri (de cele mai
multe ori eronate) şi asupra educatorului. Astfel se crează stări conflinctuale întrucât educatorul se simte
subminat de părinte, iar copilul îşi copiază întocmai comportamentul părintelui ("A zis tata că eu nu trebuie
să fac aşa!").
Un alt punct vulnerabil al relației grădiniță - familie - şcoală - societete îl reprezintă discrepanța dintre
modelele oferite de societete şi cerințele acesteia. Idealul educațional al şcolii româneşti constă în
dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome şi
creative. Practic ne dorim tineri creativi, cu o conduită morală ireprosabilă, cultură generală vastă şi abilități
multilateral dezvoltate, dar, în realitate, societatea oferă modele îndoielnice din toate punctele de vedere.
O altă problemă majoră ar fi şi faptul că, din pacate, mulți părinți sunt preocupați de goana după bani şi
un trai mai bun tinzând să lase anturajului copilului privilegiul de a-i oferi acestuia un model în viata. Lipsa
timpului şi oboseala părinților îi privează pe copii de "momentele familiale". Seara, în loc să le citească
copiilor, să meargă la spectacole educative, să ofere copiilor câteva ore în care să le asculte nevoile, dorințele
şi să împărtăşească cu aceştia experiențele de peste zi, famila preferă momente de relaxare în fața
televizorului. Lipsa comunicării produce astfel rupturi adânci în relația copil - familie, şi ulterior familie -
şcoală - societate.
După părerea mea, familia este nucleul care poate contribui atât la dezvoltarea copilului, a comunității,
dar şi la fixarea priorităților sociale.

867
 RELAȚIA
GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Dina Daniela

In societatea moderna familiie se confrunta tot mai des cu solicitari ridicate , cu poveri economice care
determina tot mai multi parinti sa lucreze cat mai multe ore pe zi, limitaind in acest fel timpul pe care Il petrec
cu copiii lor.In aceasta lume in permanenta schimbare aflata sub presiunea competitiilor de orice fel , parintii si
educatorii trebuie sa si uneasca fortele pentru a-I ajuta pe copii sa se dezvolte armonios atat din punct de vedere
fizi dar mai ales psihic.
Sub impulsul cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învă țământ se modifică, ținzându-se spre
modernizarea metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum ș i a formelor de
colaborare, de cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze
educația preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalităț ii copilului în raport cu
nevoile specifice vârstei, cu posibilităț ile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea scopurilor
educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în care se întâlnesc
şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor, precum şi din
condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage după
sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate
şi canalizate asupra COPILULUI.
Atat familia cat si scoala au o contributie importanta la formarea stimei de sine a copilului. Stima de sine
reprezinta o nevie umana profunda si puternica , esentiala pentru adaptarea sanatoasa a individului. Ea se refera
la modul in care ne evaluam pe noi insine , cat de buni ne consideram in comparative cu propriile exigente sau
cu altii.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că în
dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului . Aici fiind foarte
importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de congeneri.
Grădiniţa răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea
poate că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai
mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi există
şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează schimbările
din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este reprezentată de acei
oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la
satisfacerea nevoilor lui, dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi
unde are tabieturile sale. Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul
de odihnă şi retragere, locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe
care copilul nu-l împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui:

868
părinţii, fraţii şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită
să-şi aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă.
El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei
comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care nu este
prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin societate, copilul
poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu
ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun
pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele
în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru buna
dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care o are
copilul de a fi în societate.

869
 “Educație fără frontiere!”: Relația grădiniță-școală-familie-societate

,, Zâmbet de copil’’

Profesor limba şi literatura română,

Dina Denisa - Reli

Grădiniţa, şcoala şi familia urmăresc acelaşi scop educativ, formarea copiilor spre a deveni oameni
multilateral dezvoltaţi.
Pentru realizarea acestui scop unic este necesară unitatea de acţiune, concordanţa dintre mijloacele
specifice de influenţare folosite de aceste instituţii sociale.
Grădiniţa şi şcoala sunt interesate să colaboreze cu familia, să-şi facă din ea un aliat pentru ca acţiunea
lor educativă să fie mai profundă şi de durată. Colaborarea grădiniţei şi a şcolii cu familia este necesară şi în
vederea unei informări reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui.
În convorbirea cu părinţii, educatorul / învăţătorul / profesorul trebuie să dovedească mult tact. Să aibă
atitudinea unui prieten, nu a unui şef care dă ordine, să fie apropiat, să găsească argumente potrivite şi
temeinice, ca părinţii să le accepte, fiind convinşi de utilitatea lor, dar să nu renunţe la convingerile sale dacă
acestea sunt bine întemeiate. Cadrul didactic se va interesa de modul cum este respectat regimul de zi al
copilului, cum este ajutat acesta la învăţătură, dacă are create condiţii bune de pregătire a temelor, cum se
comportă copilul faţă de părinţi, fraţi, bunici, cum se comportă aceştia faţă de el, ce influenţe pozitive şi
negative se exercită asupra lui, cu ce se ocupă în timpul liber, ce prieteni are, cum se odihneşte şi cum se
hrăneşte, care este starea sănătăţii lui, ce interese manifestă etc.
Profesorul / învăţătorul / educatorul va informa părinţii cu privire la aspectele pozitive şi negative din
activitatea elevului la şcoală.
Spre a ajuta eficient copiii, părinţii trebuie să ţină legătura cu grădiniţa şi şcoala, să se informeze despre
rezultatele muncii şi despre comportarea lor la şcoală.
În ceea ce priveşte relaţia grăiniţă – şcoală – familie – societate se impun deschideri oferite părinţilor
privind aspectele şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Sunt cunoscute
următoarele forme mai importante de organizare a educaţiei părinţilor şi a colaborării grădiniţă – şcoală –
familie: asociaţii ale părinţilor (şi profesorilor) care au o largă libertate de iniţiativă; şcoli ale părinţilor şi şcoli
ale mamelor; consilii de administraţie şcolare formate din părinţi cu rol informaţional, consultativ şi decizional;
comitet de părinţi pe clase şi şcoli, fără rol decizional, care sprijină şcoala în rezolvarea unor probleme.
Obstacolele relaţiei grădiniţă – şcoală – familie – societate pot fi de ordin comportamental (întâlnite,
atât între părinţi, cât şi la profesori şi administratori şcolari) sau de ordin material (relaţia grădiniţă - şcoală -
familie cere un surplus de efort material şi de timp).
Reproşurile care li se fac părinţilor privind colaborarea cu şcoala sunt: apatia, lipsa de responsabilitate,
timiditate, preocupări excesive pentru randamentul şcolar, rolul parental sau rău definit, contactele limitate cu
şcoala, conservatorism.
Reproşurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare inclusiv
privind: dificultăţi de a stabili relaţia cu adulţii (tratează părinţii ca pe nişte copii şi nu ca pe nişte parteneri în
educaţia copilului, decizând autoritar la reuniunile cu părinţii), definirea imprecisă a rolului de profesor, lipsa
pregătirii privind relaţia grădiniţă – şcoală – familie – societate.
Informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, ca fiecare părinte
să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului, drepturile de care dispune pentru educaţia copilului,
importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului, metodele de colaborare cu şcoala. În acest scop este
necesar un dialog între profesor şi părinţi; profesorii trebuie să primească o pregătire în materie de relaţie cu
părinţii, iar competenţa lor în această materie trebuie considerată ca o aptitudine profesională; părinţii trebuie să
fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; şcolile trebuie să asigure părinţilor
asistenţa necesară.
870
 Ce câştigă profesorul / învăţătorul / educatorul într-o cooperare cu familia? Se apreciază că acest câştig
poate fi un statut revalorizator în ochii societăţii; cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi
considerat ca făcând parte din datoria profesională a profesorului, deoarece: părinţii sunt cleinţi ai şcolii;
eficacitatea învăţământului poate fi ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie; părinţii sunt responsabili
legali de educaţia copiilor lor şi pot avea exigenţe de a evalua rezultatele activităţii şcolare. Toţi profesorii
trebuie să aibă relaţii obişnuite de colaborare cu familiile; profesorii specializaţi (consilieri educaţionali) să
rezolve cazurile particulare dificile, să efectueze vizite în familii când este necesar şi să organizeze reuniunile
cu părinţii.
Dimensiunea structurală a procesului de învăţământ angajează şi raporturile contractuale stabilite de
şcoală cu comunitatea educativă, teritorială şi locală, reprezentată prin diferiţi agenţii sociali şi prin consiliile
părinţilor. La acest nivel pot fi atrase noile resurse pedagogice, necesare pentru optimizarea activităţilor
didactice: resurse materiale (noi spaţii de şcolarizare, noi mijloace de învăţământ); resurse umane (cadre
didactice asociate, specialişti în informatizarea învăţământului, în proiectarea educaţiei tehnologice, în
realizarea acţiunilor de educaţie nonformală); resurse financiare (iniţiative proiectate în cadrul sistemelor de
sponsorizare instituţionalizate la nivel naţional, teritorial, local); resurse informaţionale (manualele alternative,
materiale de analiză – sinteză).
Procesul colaborării cu societatea presupune: identificarea în cadrul acestor zone şi a altor potenţiali
beneficiari ai modulelor de autoformare; identificarea şi a altor categorii de teme menite să acopere şi alte
domenii de interes profesional; implicarea în aceste tipuri de proiecte şi a altor instituţii cu funcţii educative,
ONG-uri, parteneri sociali etc.

871
 Grădinița- “O a doua casă”

Prof.inv. preșcolar: Dinu Alina

Prof.inv. preșcolar: Anghel Florentina
Grădinița nr. 211, Sector 3, București

Grădiniţa poate fi considerată a doua casă, unde copiii învaţă să comunice, să se joace, să
relaţioneze cu alţii, să lege prietenii, să aibă un program, să îşi însuşească diferite deprinderi etc. Acestea
sunt doar câteva dintre minunatele lucruri pe care un copil le poate realiza în grădiniţă, subliniind faptul că
grădiniţa este şi „puntea de legătură cu şcoala”. Pregătirea copilului preşcolar pentru activitatea din şcoală
constituie un scop fundamental al procesului instructiv-educativ din grădiniţă, şi totodată criteriul esenţial al
eficienţei învăţământului preşcolar.
Programa activităţii instructiv-educative în grădiniţa de copii prevede ca: „educaţia preşcolară
să fie în esenţa sa o pregătire pentru viaţă şi o construcţie a bazelor personalităţii ulterioare, potrivit
idealurilor societăţi” şi pe această bază, să asigure „dezvoltarea multilaterală a copiilor în vârstă de 3-6 ani,
potrivit particularităţilor psihofizice ale acestora, pregătirea corespunzătoare a preşcolarilor pentru o mai
bună integrare în şcoală”. Interesul deosebit şi preocuparea crescândă pentru pregătirea cât mai bună a
tuturor copiilor din grădiniţă în vederea integrării lor eficiente în şcoală se cer a fi interpretate în strânsă
legătură cu dezvoltarea societăţii, precum şi cu faptul că în zilele noastre suntem puse în situaţia de a
constata că ne întâlnim cu copii care sunt din ce în ce mai „dezgheţaţi” cărora trebuie să le oferim cât mai
multe informaţii, cunoştinţe contribuind astfel la îmbogăţirea bagajului de cunoştinţe, pe care ulterior, la
şcoală, vor continua să şi-l îmbogăţească.
Pregătirea copiilor pentru şcoală nu reprezintă în sine o problemă nouă. Ea a fost înscrisă în
multe programe pentru grădiniţa de copii, elaborate de-a lungul anilor şi a stat permanent în atenţia
educatoarelor. Totuşi, ceea ce a apărut diferit de la o programă la alta a fost modul cum a fost concepută şi
cum s-a realizat această pregătire. Intrarea copilului în şcoală constituie un moment crucial în viaţa sa, date
fiind „statutul” şi „rolul” de elev, natura relaţiilor cu adulţii şi cu colegii, noutatea condiţiilor de activitate şi
mai ales, specificul învăţării - act deosebit de complex ce angajează dintr-o perspectivă inedită întreaga
sferă a vieţii sale psihice, diferitele structuri anatomofiziologice, toate cunoştinţele şi deprinderile dobândite
anterior. Deşi trăsăturile psihice ce definesc profilul specific al „elevului” nu pot fi formate ca atare în
condiţiile vieţii şi activităţii „preşcolarului”, totuşi premisele acestor trăsături pot fi - şi chiar trebuie - să fie
formate în grădiniţă, deoarece ele constituie o condiţie a adaptării la viaţa şcolară şi a începerii învăţării
sistematice - ca activitate de bază. Evident că nici „inteligenţa şcolară” de care depinde în mare măsură
succesul la învăţătură şi care, în concepţia lui J. Piaget, desemnează echilibrul dinamic dintre asimilarea
cerinţelor şcolare şi acomodarea la acestea (exprimând deci gradul de adaptare a elevului la activitatea de tip
şcolar) nu poate fi structurată ca atare înainte de intrarea copilului în şcoală. Esenţialul în munca educatoarei
constă în asimilarea deplină în înfăptuirea consecventă a obiectivelor si conţinutului pregătirii la nivelul
cerinţelor şcolarizării, călăuzindu-se după ideea potrivit căreia grădiniţa nu trebuie să devină o „şcoală în
miniatură”, iar activităţile obligatorii să prefigureze lecţiile din clasă, după cum nici programa pentru
învăţământul şcolar să nu preia programa şcolară (clasa I) urmărind obiectivele specifice, să creeze premize
favorabile pentru realizarea continuităţii învăţământului preşcolar cu cel primar. Ca un scop final important
al învăţământului preşcolar, pregătirea copilului pentru startul şcolar este unanim acceptată şi promovată în
toate sistemele de învăţământ dezvoltate. Şcoala începe din familie si este vorba de o şcoală în care copilul
asimilează tot ce-i poate fi util, fără a fi obligat să o facă într-un context autoritar, formal.
„Modul în care şcolilor le pasă de copii este reflectat în felul în care le pasă de familiile lor.
Dacă educatorii îi privesc pe copii ca nişte simpli elevi, e probabil să considere familia ca fiind separată de
şcoală. De aceea, familia este aşteptată să-şi facă treaba şi să lase şcolii educarea copiilor. Dacă, însă, îi
privesc ca pe nişte copii, e posibil să vadă atât familia, cât şi comunitatea, ca parteneri ai şcolii în
872
dezvoltarea şi educaţia copiilor. Partenerii recunosc interesele lor comune şi responsabilităţile faţă de copii
şi lucrează împreună pentru a crea programe mai bune şi oportunităţi pentru elevi” (Epstein, 1995).
Bibliografie:
Adina Băran Pescaru, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis Magdalena Dumitrana,
Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania Pregătirea pentru şcoală în grădiniţa de copii, Editat de S.C.
„Tribuna Învăţământului” Instrumente şi modele de activităţi în sprijinul pregătirii preşcolarilor pentru
integrarea în clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică.

873
 COLABORAREA DINTRE GRĂDINIȚĂ ȘI ȘCOALĂ
Constanţa Dinu, Profesor pentru învăţământul preșcolar
Grădinița nr. 242, Bucureşti

Preşcolaritatea constituie o etapă de vârstă, de mare receptivitate la stimulările educative şi are o importanţă
deosebită pentru procesul şcolarizării copilului.
Ca un scop final important al învățământului preșcolar, pregătirea copilului pentru startul școlar este unanim
acceptată și promovată în toate sistemele de învățământ dezvoltate și se află într-un accelerat proces de
modernizare. În cadrul colaborării educator-învățător aceștia trebuie să fixeze obiectivele care vizează
pregătirea preșcolarului pentru școală în vederea dezvoltării vorbirii, cultivării inteligenței, a spiritului de
observație, a independenței în gândire și acțiune, stimularea creativității, familiarizarea copiilor cu limbajul
matematic, cu limbajul artei și cu limbajul muncii, constituirea premiselor proceselor cognitive, afective și
voliționale, dezvoltarea perceptiv-motorie și accentuarea pregătirii pentru scris-citit, dezvoltarea deprinderilor
de integrare în colectivitate, de adaptare la mediul social.
Având în vedere că grădiniţa şi şcoala primară reprezintă două trasee educative successive, dar sunt părţi ale
unui proces care trebuie să rămână în ansamblu unitar, legătura dintre respectivele instituţii se cere întărită
pentru ca trecerea de la una la alta să asigure continuitatea proiectelor şi finalizarea lor adecvată. Personalul
didactic din cele două instituţii urmează să caute împreună acele prilejuri de colaborare care să faciliteze
integrarea copilului în mediul înalt formalizat al şcolii.
Cele mai frecvente oportunităţi de întâlnire dintre cele două medii educaţionale, care se cer valorificate de
către ambii parteneri, privesc:
• Vizitarea unei şcoli în vederea cunoaşterii de către copiii preşcolari a acestei instituţii;
• Vizitarea de către şcolarii din clasa I, a unei grădiniţe pentru a le împărtăşi copiilor de aici primele lor
experienţe şcolare;
• Organizarea unor şedinţe cu părinţii copiilor în ultimul semestru de activitate din grădiniţă la care sunt
invitaţi câţiva dintre viitorii învăţători, ce vor informa părinţii asupra modului de pregătire al copiilor pentru
şcoală;
• Simularea în cadrul grădiniţei a unor activităţi de tip şcolar cu grupa pregătitoare;
• Urmărirea de către educatoare a copiilor deveniţi şcolari pentru sesizarea progreselor în dezvoltare sau,
dimpotrivă, a dificultăţilor pe care le vor întâmpina sub efectul noilor solicitări;
• Organizarea unor serbări comune;
• Realizarea unor activităţi metodice şi cercuri pedagogice comune pentru educatoare şi învăţătoare ori de
câte ori se ivesc probleme şi solicitări care interesează ambele instituţii.
Pentru asigurarea continuităţii între cele două medii educaţionale, cadrele didactice din şcoală trebuie să
cunoască pregătirea ce se realizează în grădiniţe, iar educatoarele trebuie să se informeze asupra dinamicii
cerinţelor ce se formulează în mediul şcolar.
Prin stabilirea primelor contacte cu şcoala şi cu învăţătorii, copiii se vor familiariza din timp cu instituţia
dar şi cu cele mai importante personaje ale ei, ceea ce va contribui la reducerea neliniştilor şi a stărilor afective
negative pe care le generează perspectiva primei zile de şcoală.
Realizarea cu succes a obiectivelor necesare pregătirii copilului preșcolar pentru integrarea în învățământul
școlar este posibilă în condițiile cunoașterii temeinice a fiecărui copil și respectarea particularităților de vârstă și
individuale.

Bibliografie:
- Goras- Postica,V. (2012). Relaţia şcoală-familie pentru calitate în educaţie. București. Editura Aramis;
- Golu, P. (2014). Învățare și dezvoltare. București. Editura Științifică și Enciclopedică.

874
 ACTORI ACTIVI AI EDUCAȚIEI
ȘCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE

Prof. Înv. Primar DINU ELENA –

Școal Gimnazială I.L. Caragiale Pitești

Școala este interesată să colaboreze cu familia, să-și facă din ea un aliat, pentru ca acțiunea sa educativă
să fie mai profundă și de durată. Colaborarea școlii cu familia este necesară și în vederea unei informări
reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui.
În general, toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la
activităţile şcolare. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă
aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală asupra educaţiei copiilor.
Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat
autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. De altfel, în contextul
actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot
mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar având în vedere şi faptul că
mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări
evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară.
Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu
identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru
şcoală, părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un
cadru pentru o continuă reevaluare.
Spre a ajuta eficient pe copii, părinții trebuie să țină legatura cu școala, spre a se informa despre
rezultatele muncii și despre comportarea lor la școală. Unele informații despre aceste situații le pot obține
părinții prin consultarea carnetului cu note al elevului sau din relatările despre activitatea lui la școală și
modul cum a fost ea apreciată de profesori, dar mai utile sunt informatiile pe care le primesc parintii de la
cadrele didactice. . Părinţii elevilor dintr-o clasă formează rareori un grup omogen şi nu dispun toţi de
aceleaşi mijloace pentru a se implica în mod activ în activităţile şcolii. Cooperarea lor cu mediul şcolar
trebuie, deci, să ia forme diverse pentru a răspunde nevoilor şi disponibilităţilor lor. Anumiţi părinţi sunt
pregătiţi să consacre mai mult timp şi energie pentru participarea la activităţi. Unii dintre ei nu sunt
disponibili decât în mod punctual şi pot să participe la un eveniment special (de exemplu să însoţească
grupul de elevi cu ocazia vizitării unui muzeu). Alţii dispun de suficient de mult timp liber, energie şi
cunoştinţe pentru a putea aduce o contribuţie mai importantă şcolii. Unii pot veni în clasă pentru a susţine o
expunere pe o anumită temă (legată de locul lor de muncă, tradiţiile lor culturale, anumite experienţe de viaţă
specifice sau de modul cum îşi petrec timpul liber). Alţii sunt pregătiţi să se implice în animarea unor
grupuri de întrajutorare de părinţi, care abordează probleme particulare.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce
ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.
Referitor la acţiunea educativă a familiei, ea este eficientă numai atunci când scopul său se înscrie pe aceeaşi
linie cu a şcolii, când între cei doi factori există o concordanţă în ceea ce priveşte obiectivele urmărite,
subordonate idealului social şi educaţional. În centrul acestei relaţii stă, desigur, copilul-elev, ca beneficiar al
actului educaţional promovat de cei trei factori deopotrivă.
Se pot deosebi trei etape în evoluția relației familie-școală:
- etapa școlii autosuficiente: școala este considerată o instituție închisă, care nu influențează mediul
familial și nu se lasă influențată de el. Caracteristicile etapei sunt: contactele cu părinții sunt rare, formale,
părinții acceptă ideea că nu au nimic de văzut despre ceea ce se întâmplă în școală, administrația alege școala
pentru copii, părinții nu participă la consiliile de administrație școlară, asociațiile de părinți nu sunt
încurajate, formarea profesorilor neglijează relația între familie și școală.

875
 - etapa de incertitudine profesională: profesorii încep să recunoască influența factorilor familiali asupra
rezultatelor școlare, dar părinții continuă să creadă că școala este autosuficientă. Caracteristicile etapei sunt:
tendința de a crește acuzarea familiei pentru proastele rezultate școlare, administrația școlară are tendința de
a conserva atitudinea din etapa anterioară, contactele formale, de rutină cu părinții continuă, apar experiențe
localizate privind comunicarea cu părinții, apar organizațiile voluntare de părinți, se constituie consilii de
gestiune școlară, în care participarea părinților are un rol minor, nedecizional, formarea profesorilor
abordează relația familie-școală ca o problemă de importanță secundară.
- etapa de dezvoltare a încrederii mutuale: părinții și profesorii descoperă împreună că neîncrederea este
puțin câte puțin înlocuită cu încrederea unora față de alții. Caracteristicile etapei sunt: relația cu familiile este
din ce în ce mai încurajată de școală, consiliul școlar include reprezentanți ai părinților, cu rol decizional în
toate problemele educaționale, organizațiile de părinți sunt acceptate și încurajate în activitatea școlară,
profesori specializați (consilieri educaționali) tratează problemele excepționale ale colaborării cu familiile,
organizațiile de profesori recunosc statutul și rolul asociațiilor de părinți, administratorii și politicienii
educației insistă asupra importanței relației familie-școală, formarea profesorilor abordează problema relației
cu familia, ca una din problemele importante, se organizează cursuri pentru profesori și părinți.
Implicarea părinților în viața activă a școlarului este foarte importantă, deoarece copiii dacă sunt ajutați
devin mai motivați și mai ambițioși în tot ceea ce fac. Eu cred ca implicarea părinților în viața micului
școlar îl face pe acesta să fie mai încrezător în sine și mai puternic, putând să depășescă toate obstacolele pe
care le întâlnește nu doar la școală, ci și în viața de zi cu zi. Dialogul cu familia este unul din elementele
indispensabile ale reușitei școlare.

Bibliografie:
- www.didactic.ro;
- www.asociatia-profesorilor.ro;
-Mircea Agabrian-,,Școala,familie,comunitate”-Editura Intitutul European,2007;
- Sincai Eugenia, Alexandru Gheorghe-"Școala și Familia" - Editura Gheorghe Alexandru, Craiova,
1993;
-http://www.disacnetsolutions.net;

876
 Relaţia grădiniţă-şcoală-familie-societate!
Profesor invatamant primar: Dinu Violeta

Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o
unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului. Ea concepe cele două instituţii sociale exprimându-se
înschimburi de opinii şi în discuţii, iar atunci când este vorba de decizii, păstrându-şi fiecare identitatea şi aportul
specific. Raporturile active ale familiei cu şcoala sunt stimulate de apariţia unor importante mize familiale ale
şcolarităţii: instrumentale, statutare, afective şi culturale. Numeroase cercetări pun în evidenţă preocuparea
părinţilor pentru viitorul economic al copiilor lor, pentru plasarea acestora în câmpul muncii pe o poziţie
convenabilă din punctul de vedere al stabilităţii şi nivelului veniturilor ori a condiţiilor de muncă.
Majoritatea părinţilor,inclusiv cei aparţinând claselor sociale defavorizate, se dovedesc a fi departe de a
accepta ideea lipsei lor de competenţă şi de a ceda integral prerogativele lor educative şcolii. Părinţii pot fi
parteneri în educaţie pentru că deţin cele mai multe informaţii despre copiii lor. Ei pot da informaţii preţioase
despre problemele, crizele de creştere, dorinţele, aşteptările,neîncrederile, pasiunile elevilor.
Pentru realizarea parteneriatului cu părinţii este esenţial ca :
◦ părinţii să fie priviţi ca participanţi activi, care pot aduce o contribuţiereală şi valoroasă la educarea copiilor
lor;
◦ părinţii să fie parte la adoptarea deciziilor privitoare la copii;
◦ să se recunoască şi să se aprecieze informaţiile date de părinţi referitoare la copiii lor;
◦ să se valorifice aceste informaţii şi să se utilizeze în completarea informaţiilor profesionale;
◦ responsabilitatea să fie împărţită între părinţi şi profesori.
Cele mai importante relaţii sunt:
-relaţiile dintre profesor şi elev;
-relaţiile interindividuale (dintre elevi, dintre profesori, dintre profesori şi specialişti care sprijină şcoala,
dintre profesori şi personaluladministrativ al şcolii);
-relaţiile dintre profesori şi părinţi;
-relaţiile dintre profesioniştii care sprijină dezvoltarea copilului cu părinţii şi profesorii (lucrul în echipă
pentru a lua decizii şi a întreprinde acţiuni în favoarea copilului.
Relaţia dintre părinţi şi profesori implică ieşirea din frontierele şcolii şi determină o altă abordare a profesiei
didactice. În pedagogia tradiţională această temă era tratată sub denumirea de „colaborarea dintre şcoală şi
familie”. Actualmente, dimensiunile acestei relaţii sunt mult mai cuprinzătoare datorită lărgirii conceptului de
colaborare spre cel decomunicare prin cooperare şi, mai nou, prin conceptul de parteneriat care le cuprinde pe
toate şi, în plus, exprimă şi o anumită abordare pozitivă şi democratică a relaţiilor educative.
O categorie aparte şi relativ recent apărută de specialişti o reprezintă specialiştii în intervenţia socio-educativă.
Aceasta cuprinde un ansamblu de acţiuni finanţate, organizate şi desfăşurate de societate în direcţia susţinerii,
orientării, corectării sau suplinirii activităţii educative a părinţilor. Toate tipurile de specialişti cu care familia
intră în contact prin copil (cadre didactice, pediatrii, medici, psihologi, jurişti etc.) exercită un rol explicit sau
implicit pe lângă părinţi. Educaţia copiilor a devenit, în societăţile moderne, o problemă de interes naţional şi a
fost preluată în responsabilitatea statului care dezvoltă, în acest scop, un sistem deinstituţii specializate. Practicile
cotidiene au arătat că influenţa acestor instituţii nu este absolută, iar cercetarea ştiinţifică a pus tot mai clar în
evidenţă importanţa familiei. A fi părinte este, astăzi, o „profesie” care trebuie învăţată ca oricare
alta.Valorificate în planul teoriei sociologice, cercetările empirice arată că paradigmele transmiterii
intergeneraţionale şi reproducţiei sunt utile, dar insuficiente pentru înţelegerea proceselor educaţionale
desfăşurate înfamilie în toată complexitatea lor.

877
Bibliografie:

1. Agabrian, Mircea, Scoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iasi, 2006.

2. Baban, Adriana, „Consiliere educationala”, Editura Psinet, Cluj-Napoca, 2003.
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.

878
 ABORDAREA DIFICULTĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

DINUȚĂ CAMELIA ,
ŞCOALA GENERALĂ „AL. ŞTEFULESCU”, TG-JIU

Copiii cu dificultăţi de învăţare au nevoie de organizarea învăţării în funcţie de cerinţele lor educative.
Acest tip de problematică cere educatorilor şi profesorilor în primul rând următoarele acţiuni
complexe care se referă la întreaga clasă, deci la toţi copiii:
1.cunoaşterea copiilor a particularităţilor lor şi a diferenţelor dintre ei;
2.individualizarea învăţării;
3.folosirea strategiilor flexibile şi deschise;
4.amenajarea corespunzătoare a mediului educaţional (ambientului) în aşa fel încât el să devină factor de
intervenţie în învăţare.
Există o serie de cerinţe generale faţă de organizarea predării şi învăţării în clasa obişnuită în care se
întâlnesc copii cu dificultăţi de învăţare:
- aceşti copii au nevoie de o învăţare multisenzorială explicită care să-i facă să avanseze
- copii cu dificultăţi de învăţare au nevoie de iniţiere adecvată în lectură şi scriere.
- elevii cu dificultăţi de învăţare au nevoie de profesori care înţeleg modul lor de învăţare, se pot adapta
ritmului acestora şi îi pot orienta să-si depăşească dificultăţile fără a-i desconsidera.
Atitudinea şi acţiunea profesorului faţă de elevii cu dificultăţi de învăţare este determinată de
înţelegerea următoarei teze fundamentale domeniului în discuţie: fiecare elev este unic şi are valoare sa
indiferent de problemele pe care le prezintă în procesul de învăţare şcolară. Învăţarea este şi ea unică la
fiecare elev, în funcţie de: stilul, ritmul, nivelul său de învăţare şi dezvoltare, caracteristicile şi
particularităţile sale, aptitudinile, aşteptările, experienţa sa anterioară.
Elevul vine la şcoală cu un anumit stil de învăţare, propriu experienţei sale anterioare. Acest stil poate
să nu fie cel mai eficient pentru el. Rolul profesorului este de a identifica stilul eficient, care se potriveşte cel
mai bine elevului şi să-l sprijine să-l folosească. El poate realiza acest lucru ţinând cont de faptul că reţinem
acele informaţii care au o relevanţă afectivă şi reuşesc să ne suscite atenţia. Pe de altă parte, deprinderile deja
formate trebuiesc sparte şi este nevoie de construirea altor deprinderi. Efortul este mai mic în memorarea
unor evenimente care prezintă importanţă pentru subiect.
STRATEGIILE INCLUZIVE ALE INVATARII-PREDARII
Gordon Porter, preşedintele mişcării în favoarea incluziunii, Inclusion International, menţiona la
Conferinţa de la Edmonton (Canada), din noiembrie 2000, : „Am văzut suficiente dovezi ca să pot spune că
şcolile se pot schimba şi pot face activităţi incluzive.”
Pentru a rezolva diferitele probleme de învăţare pe care le întâlneşte învăţarea didactică trebuie
antrenată perfecţionarea şcolii, a profesorului şi parteneriatul educaţional cu familia şi comunitatea.
Profesorii trebuie să pornească în rezolvarea problemelor din clasă de la următoarele acţiuni care determină
maniera incluzivă:
Legat de elev:
- cunoaşterea individualităţii în mod global şi pe anumite componente care dovedesc nevoia de
intervenţie;
- detectarea ariilor de dificultate în special când acestea sunt intermitente sau temporale.
Legat de grup
- cunoaşterea relaţiilor din clasa sa;
- folosirea tehnicilor de negociere, cooperare, colaborare, comunicare, etc, în activităţile de grup;
Legat de propria sa persoană:
- să-şi folosească experienţa într-un mod reflexiv şi empatic;
- să folosească colaborarea cu ceilalţi profesori şi cu managerul şcolii;

879
 - să se informeze permanent de practici şi teorii noi pe care să aibă dorinţe şi motivaţia de a le
implementa în activităţile sale.

Strategiile incluzive de învăţare.

1.prevenirea situaţiilor de inadaptare;
2.tratarea dificultăţilor şi tulburărilor de învăţare în mediul şcolar
Observaţiile la nivel de clasă confirmă faptul că nu toţi copiii pot face faţă în mod susţinut şi
performant cerinţelor şcolare, dar că, în acelaşi timp, folosind metodele potrivite de predare – învăţare –
evaluare şi respectând ritmul propriu al fiecărui copil, toţi elevii pot înregistra progrese şcolare, uneori
acestea fiind remarcabile faţă de aşteptările iniţiale.
Cadrele didactice implicate în educaţia incluzivă pun accentul pe dezvoltarea de activităţi care
comportă lucrul în echipă şi cooperarea, pe respectarea identităţii culturale a fiecărui copil în parte şi pe
monitorizarea constantă a eficacităţii activităţilor de predare – învăţare – evaluare la nivelul fiecărui copil.
Principiul egalităţii de şanse reprezintă conceptul de bază al şcolii incluzive, prin aplicarea căruia aceasta
contribuie la anularea diferenţelor de valorizare bazate pe criterii subiective, de ordin etnic sau social.
Incluziunea la nivel şcolar se realizează prin respectarea şi valorizarea diferenţelor socio-culturale existente
în rândul elevilor.
Construirea unei imagini pozitive despre sine este o altă nevoie a copiilor cu dificultăţi de învăţare.
Aceasta se poate realiza pe fondul unor activităţi de grup orientate spre valorizarea posibilităţilor fiecăruia şi
pe un sistem de relaţii pozitive între profesor şi elev şi între elevi. Relaţiile respective trebuie să ofere
încredere reciprocă, împărtăşirea emoţiilor,sentimentelor, preocupărilor.

880
 DEZVOLTAREA SOCIO-EMOŢIONALĂ, COMPETENŢE SOCIALE

Prof. Dobîndă Lenuţa

Grădiniţa cu Program Prelungit Făget

Multe din lucrurile ce ne sunt necesare pot aştepta. Această situţie nu este valabilă şi în privinţa
copilului. Acum e timpul cînd se formează trupul şi sufletul lui. Copilului nu i se poate spune: „Aşteaptă pînă
mîine!”. Numele lui se cheamă azi”. (Gabriela Mistrali)
Aceste cuvinte „pline” de sens sunt cunoscute de mulţi dintre colegii noştri învăţători, educatori,
psihologi, asistenţi sociali, părinţi, de multă lume din comunitate, pentru care soarta copilului în realitatea
noastră constituie o valoare.
Alteori aceste cuvinte nu ating, nu dezlănţuie „incomodităţi”, nu provoacă. De parcă unii ar avea
„imunitate civică” la tot ce se întîmplă în jurul lor, o „paralizie” a atitudinii atât pentru prezent, cât şi pentru
viitorul în care vrem să trăim. Ne întrebăm: De ce? Indiferenţă? Necunoaştere? Neputinţa de a realiza ce este
mai important? Copilul însă strigă în gura mare: „Mamă şi tată, am nevoie să-mi fiţi alături. Am nevoie de
dragostea voastră. Renunţ la ursuletul de pluş. Vreau să trăim ca o familie!”.
Familia, ai cărei membri sunt reuniţi prin drepturi şi obligaţii comune, are două funcţii generale:–
asigurarea confortului prin satisfacerea nevoilor tuturor membrilor;
– creşterea şi educarea copiilor.
Copilul este cea mai preţioasă investiţie în viitor, fapt ce nu minimalizează responsabilitatea noastră
faţă de situaţia lui în prezent. Nevoile fiziologice ale copilului sunt cunoscute. Nu putem însă afirma acelaşi
lucru cu referire la nevoile lui psihologice, care pot fi satisfăcute doar prin dragoste şi cunoaştere. Dacă ele ar fi
respectate, copiii ar deveni, într-o lume în schimbare, mai puternici, mai echilibraţi emoţional, mai capabili şi
mai fericiţi alături de ceilalţi.“Din punct de vedere emoţional, putem vorbi de patru categorii de nevoi:
1. nevoia de dragoste şi de afecţiune;
2. nevoia de experienţe noi, de securitate;
3. nevoia de a fi lăudat şi recunoscut ca fiind capabil de a realiza ceva;
4. nevoia de a-şi asuma responsabilităţi” .
În satisfacerea nevoilor, copilul depinde, sub toate aspectele, de cei din jur, în special de mama.
Calitatea mediului social şi a interacţiunilor cu cei ce-l îngrijesc, precum şi măsura în care ei vor şti să satisfacă
trebuinţele copilului vor determina personalitatea, starea de confort psihologic şi eficienţa lui psihosocială. În
această ordine de idei, Bruce Perry (2002), cercetător american care a studiat efectele traumelor în perioada
copilăriei, formulează următoarele nevoi pentru o dezvoltare sănătoasă a individului:
– nevoia de continuitate (să nu apară rupturi în viaţă: separări, moartea unei persoane semnificative
pentru copil, distrugerea bruscă a ambientului etc.);
– nevoia de predictibilitate (să existe un orar de viaţă a familiei, a copilului în familie şi o
previzibilitate a ceea ce urmează să se desfaşoare în viitorul imediat, dar şi planuri pentru viitorul mai depărtat);
– nevoia de dragoste.
Copilul nu-şi poate satisface nevoile fără referinţă la nevoile celorlalţi. Nesatisfacerea sau satisfacerea
într-o măsură mai mică devine periculoasă. În situaţia în care realizează că şi ceilalţi au nevoi ce se cer
respectate, că nevoile tuturor sunt importante, copilul învaţă să-şi stăpînească impulsul, să nu exteriorizeze
sentimente deranjante pentru cei din jur, devine mai tolerant faţă de frustrările imediate, mai puţin dificil şi mai
matur în relaţiile cu ceilalţi.
O altă funcţie esenţială a familiei este creşterea şi educarea copiilor. În familie se transmit valori morale
şi culturale, se iniţiază formarea conştiinţei civice, se însuşesc modele de roluri sociale şi norme de
comportament, se dezvoltă personalitatea, spiritul de iniţiativă şi autonomie. Aici copilul învaţă să iubească, să
se ajute pe sine, să accepte ajutorul celorlalţi şi să ofere ajutor la rându-i. Valoarea educaţiei în familie se
defineşte în funcţie de pregătirea părinţilor de a educa, de abilităţile lor parentale şi de înţelegerea acestei
misiuni.

881
 Satisfacerea nevoilor fiziologice şi psihologice şi exercitarea funcţiei educative a familiei constituie
garanţia dezvoltării copilului. Greşelile pe care le fac adulţii în acest sens distorsionează evoluţia lui. Climatul
tensionat, conflictele, lipsa afecţiunii între părinţi sau a părinţilor faţă de copii, intoleranţa sau toleranţa
excesivă în relaţiile dintre membrii familiei, absenţa îndelungată a unuia sau a ambilor părinţi, tutelarea şi
prelungirea forţată a statutului şi rolului de copil reprezintă doar o parte din carenţele mediului familial.
Consecinţele sânt grave şi plătite atât de indivizi, cât şi de societate în ansamblu.
Cu părere de rău, dificultăţile de ordin social-economic ale ţării direcţionează familia spre satisfacerea
preponderent a nevoilor fiziologice ale membrilor ei şi neglijarea celor psihologice. Familia însă ar trebui să
asigure satisfacerea bipolară a nevoilor tuturor membrilor, un cadru existenţial decent, în funcţie de resursele de
care dispune, de mediul social.
Competenţele sociale se referă la abilitatea copiilor de a forma relaţii sociale funcţionale cu ceilalţi copii
şi adulţi din viaţa lor. Altfel spus, competenţele sociale facilitează interacţiunile pozitive, corespunzătoare
normelor culturale, în aşa fel încât să permită atingerea propriilor scopuri şi în acelaşi timp respectarea nevoilor
celorlalţi.
Competenţele sociale ale preşcolarilor sunt împărţite în două categorii;
- Abilităţi interpersonale de relaţionare şi rezolvare de probleme;
- Abilităţi intrapersonale.
Competenţele sociale presupun o componentă legată de abilităţile interpersonale, precum şi o
componentă legată de abilităţile intrapersonale de control comportamental. Prima categorie de competenţe este
responsabilă de modul în care copiii se comportă în relaţiile pe care le stabilesc cu ceilalţi copii, în special prin
joc, sau cu adulţii. A doua categorie de competenţe reprezintă substratul care asigură dezvoltarea optimă a
relaţiilor cu ceilalţi. Dobândirea strategiilor de reglare emoţională favorizează capacitatea de exercitare a
controlului asupra comportament. În plus, abilităţile de a înţelege emoţiile proprii şi ale celorlalţi şi de a le
exprima adecvat sunt esenţiale pentru stabilirea ţi menţinerea relaţiilor cu celalţi.

Bibliografie:

1. Cosmovici,A. , L. Iacob, L., (1998), Editura Polirom, Iaşi Psihologie şcolară .

2. Muntean, A., (2006), Editura Polirom, Iaşi, Psihologia dezvoltării umane,
3. Centru Parteneriat pentru Educaţie, UNICEF, (2007), Dezvoltarea abilităţilor emoţionale şi sociale ale
copiilor , fete şi băieţi, cu vârstapână la 7 ani.

882
 “IMPORTANŢA FAMILIEI ÎN EDUCAREA COPIILOR”

EDUCATOARE: VIORICA DOBREA

GRADINIŢACU P.P.NR .8 DOROHOI, JUD .BOTOȘANI

Școala și familia sunt cei doi poli de rezistenţa ai educaţiei,care constituie prin mijloace specifice la
formarea tineretului.
Familia este prima școala a copilului .Ea este cea care rǎspunde de trebuinţele elementare ale
copilului şi de protecţia acestuia,exercitând o influienţǎ atât de puternicǎ ,icât urmele ei rǎmân,
uneori intipǎrite pentru toată viaţa in profilul moral și spiritual al acestuia.
Familia oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l inconjoarǎ,primele norme şi
reguli de conduită, dar și climatul socioafectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercita asupra copiilor se pot manifesta fie
direct –prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate ,fie indirect –prin modele de conduită
oferite de membrii familiei , precum și de climatul psihosocial al familiei .Modelele de conduita
oferite de parinţi –pe care le preiau prin imitaţie și invăţare –precum și climatul socio afectiv in
care se exercită influenţele educaţionale(cei șapte ani de acasă) constituie primul model social
cu o influenţa hotăratoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă ,a
modului de comportare și relaţionare in raport cu diferite norme și valori sociale.
O ambianţă frământată de tensiuni familiale ,lipsa de afecţiune ,cu conflicte care pot genera
acte de opoziţie sau violenţa ,vor duce la reacţii de inadaptare ,la frustări si stări de
dezechilibru psihic al copilului.Ponderea familiei ca factor educaţional este cu atât mai mare
cu cât copilul este mai mic,aceasta scăzând odatăcu inaintarea copilului pe treptele
superioere ale vârstei.De obicei nucleul familiei il formează părinţii și copiii,sunt ins]situaţiiin
care la acest nucleu se mai adaugă si bunicii. Prezenţa bunicilor in familie trebuie sa exercite
influen,e pozitive in educaţie si nu unele contraziceri sau excese de zel din dragoste pentru
nepoţi.
Problema raportului dintre modelul familial și modelul școlar nu este nouă Ea constituie si
va ramâne o temă deschisă discuţiilor ,inrucât reflect] confruntarea a două atitudini care
modelează in mod succesiv două etape importante in formarea personalităţii copiilor in
momentul trecerii acestora din mediul familial in mediul școlar.Copilul nu este un adult in
miniatură ci el este un candidat la maturizare .El trebuie socializat si modelat iar
fundamentarea personalităţii sale se realizează in mare parte in interiorul familiei
acestuia,care inseamnă primul s]u univers afectiv și social.
Primul model oferit este familia sa ,iar calitatea și tipul relaţiilor copil-părinte vor marca
profund evoluţia viitoare a copilului.Cei doi părinţi deși implicaţi egal in procesul de educaţie
deţin roluri diferite . Mama are” o funcţie interioară”iar tata “o funcţie exterioară”,prima
referinduse la atmosfera intrafamilială pe când cea de a doua la comunicarea socio-
familială .Ambii trebuie să asigure un sentiment de confort și securitate copilului .
O ambianţă frământată de tensiuni familiale ,lipsa de afecţiune ,cu conflicte care pot
genera acte de opoziţie sau violenţa ,vor duce la reacţii de inadaptare ,la frustări si stări de
dezechilibru psihic al copilului.Ponderea familiei ca factor educaţional este cu atât mai mare
cu cât copilul este mai mic,aceasta scăzând odatăcu inaintarea copilului pe treptele
superioere ale vârstei.De obicei nucleul familiei il formează părinţii și copiii,sunt ins]situaţiiin
care la acest nucleu se mai adaugă si bunicii. Prezenţa bunicilor in familie trebuie sa exercite
influen,e pozitive in educaţie si nu unele contraziceri sau excese de zel din dragoste pentru
nepoţi.

883
 După ce copilul intră intr-o instituăie de invăţământ (gradiniţă,școală)sarcinile educaţiei
se divizează intre aceste instituţii si familie .
Pornind de la necesitatea cunoașterii socio-psiho-pedagogică a copilului, şcoala/grǎdiniţa
impune colaborarea cu familia sub diferite aspect. Urmărind aspectele comune ,speciale și
diferenţiate pe care copilul o are ,pǎrinţii pot completa , sprijini si dezvolta personalitatea
copilului cu o singură condiţie -colaborarea cu şcoala/grǎdiniţa.O serie de sarcini
educaţionale sunt in mod special preluate de şcoalǎ-cele privind instrucţia-dar familia rămâne
iplicată având rolul de a continua unele acţiuni de invăţare.Fǎrǎ participarea părinţilor efortul
educativ organizat prin instituţiile școlare poate fi frânt deviat sau deformat . Poziţia unor
părinţi care consider că odată cu intrarea copilului in școală rolul lor s-a incheiat , sau poziţia
unor cadre didactice conform căreia școala poate totul fără a apela la sprijinul părinţilor sunt
greșite .Numai o colaborare perfectă intre acești doi factori este de natură să determine o
eficienţă maximă a muncii educative.Desigur ,in acest proces de colaborare,rolul principal il
are școala .Ea poate să orienteze, să ajute familiain sarcinile ce-i revin, sǎ asigure o unitate de
vedere si de acţiune.
Familia ,oricâte merite si preocupări valoroase ar avea in legatură cu educaţia copiilor,
nu va obtine rezultate pozitive decât in condiţiile in care acţionează impreună cu școala
/gradiniţa.
Procesul de colaborare se impune – amandoi factorii acţionează asupra acelorași
personae ,urmăresc realizarea aceluiași obiectiv și deci orice neconcordanţă ,orice divergenţă
poate determina deficienţe in procesul de dezvoltare si educare a tinerii generaţii.
Colaborarea școlii/gradiniţei cu familia se poate realiza prin mai multe forme
• Sedinţe cu părinţii
• Lectorate cu părinţii
• Vizite la domiciliu
• Întâlnirile zilnice la aducerea sau luarea copilului din grădiniţă
• Activităţi commune cu copiii si părinţii
• Acţiuni de caritate sau voluntariat unde sunt implicaţi părinţii alături de copiii lor
Un rol important are familia in domeniul educaţiei morale .Sintagma a “celor sapte ani de
acasă “ vizează tocmai educaţia morală ,adică expresia exterioară a acestuia :comportamentul.
Comportamentul civilizat nu apare de la sine ci numai in măsura in care se preocupă de
formarea lui,iar acestea nu se pot face in familie prin cursuri si conferinţe ,ci prin modelul pe
care il oferă familia , pe care copiii se vor stradui să îi imite pe părinţi .Acest comportament al
părinţilor face parte din structura autorităţii pe care trebuie să o aibă in faţa propriilor copii.
Deci dacă ne străduim să avem un comportamaent “decent” noi ca adulti vom avea rezultate
bune și la copii.
Misiunea părinţilor este de a realize o atmosferă plăcută in sânul familiei că atunci copiii
vor realiza o dezvoltare armonioasă a tuturor capacităţilor fizice ,mentale si afective ,pentru ca
incetul cu incetul sa-iform]m adevarata lui personalitate.

BIBLIOGRAFIE:
• EMESE FLORIAN- “Dreptul familiei”-editura Lumina –București 1997
• JINGA I,NEGREŢI-“Familia acest miracol consultativ”- E.D.P. București 1999
• Revista -Invatamantul Prescolar nr 1/21997 “Modelul familial si modelul școlar in
formare personalităţii copilului”.

884
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ –FAMILIE
Educatoare: Dobrinoiu Mariana
Grădinița Văleni- Dîmbovița, Jud. Dîmbovița

„Eu sunt copilul, tu ţii în mâinile tale destinul meu, tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşii
sau eşua în viaţă. Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire, educă-mă, te rog, ca să pot fi o
binecuvântare pentru lume”(Child’s Appeal, Mamie Gene Cole )

Reuşita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare prodigioasă dintre doi factori
educaţionali de bază: grădiniţa şi familia.
Într-o societate care evoluează sub imperiul schimbărilor permanente in toate domeniile, care solicită
individualului abilități de adaptare rapidă la situații noi, educația trebuie să răspundă în primul rând nevoilor
individuale, asigurând în același timp șansele de integrare și dezvoltare sociala personală. Una din pârghiile de
intervenție care actioneaza la nivelul educației preșcolare și care pot susține acest deziderat, este dezvoltarea
unei relații parteneriale gradiniță-familie, definite printr-o comunicare reala, constructive in interesul copilului.
Practica participarii părinților la educatia copilului preșcolar in mediul familial si unitatea de invatamant
, se dovedeste a fi focalizata preponderant pe elemente de asigurare a securitatii personale, a stării de sănătate,
pe satisfacerea trebuințelor primare, fiind mai puțin orientată spre implicarea in socializarea si educarea
copilului prescolar.
Familia constituie mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se
formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacțiunilor dintre copil şi mediul
social. Are rolul central în asigurarea condiților necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei,
condiții ce stau la baza structurării personaliății individului.
În familie copii sunt crescuti, socializati, protejați să iși apropie valorile culturii şi ale moralei. Ei se dezvoltă
fizic, psihic, moral şi spiritual prin amprenata mediului familial. În familie se realizează integrarea socială
primară a copilului. Odată cu intrarea în şcoală se va începe integrarea secundară.Iată de ce modul de
relaționare din familie, climatul afectiv şi modelul socio-cultural al acesteia sunt importane în construirea
comportamentelor sociale şi integrarea socială. Prin relațiile sale cu mama, cu tata şi cu fratii, copilul se
integrează în societate, se apropie de comunitate, iși cunoaște valoarea şi începe să-şi crească stima de
sine.După un medic englez esența familiei este în "CEI 4 C". Aceștia reprezinta : compromis; consideratie;
comunicare; cooperare. Exersarea acestor competențe psiho-sociale de bază oferă copilului condițiile unei
socializări efective și eficiente. Oricât de importante ar fi influențele procesului de învățământ pentru devenirea
copilului, în tot acest timp, el este membru al unei familii.
Este deja cunoscut faptul că valorile socio-morale ale familiei nu corespund perfect si întotdeauna cu
valorile promovate de școală. D. Goleman, (Prefață la lucrarea Inteligența emoțională în educația copiilor,
autori Elias, M, Tobias S, Friedlander B,2002), specifica “Viața de familie este prima școală a emoțiilor. În
acest creuzet intim, învațăm să recunoaștem emoțiile proprii, cât și reacțiile celorlalți la emoțiile noastre cum
să gândim aceste emotii și cum să le alegem reacțiile; cum să citim și să ne exprimam speranțele și temerile.
Această școală emțională nu înseamnă doar ceea ce le spun parintii copiilor lor sau ceea ce fac pentru ei; ea
presupune de asemenea modelele oferite de părinți în ceea ce privește felul de a-și trata propriile emoții și pe
cele care apar în relația soț-soție”(p.3).
Putem sintetiza că familia este unicul grup social caracterizat de determinările naturale și biologice, singurul
în care legăturile de dragoste capătă o importanță primordială prin interațtiunile multiple și determinante între
toți membrii ei. În acest creuzet de relații, valori și sentimente copilul primește forța și imbodul principal al
dezvoltării sale.

885
 Gradinita si familia urmaresc acelasi scop educativ formarea copiilor spre a deveni oameni multilateral
dezvoltati.
Pentru realizarea acestui scop unic este necesara unitatea de acțiune, concordanța dintre mijloacele specifice
de influențare folosite de aceste doua instituții sociale.
Grădinița este interesată să colaboreze cu familia, să-și facă din ea un aliat, pentru ca actiunea sa educativă
să fie mai profundă și de durată..
In convorbirea cu părinții, cadrul didactic trebuie să dovedeasca mult tact. Să aibă atitudinea unui prieten,
nu a unui șef care dă ordine. Să fie apropiat, să găseasca argumente potrivite si temeinice, ca parinții să le
accepte fiind convinși de utilitatea lor, dar să nu renunțe la convingerile sale daca acestea sunt bine intemeiate.
Cadrul didactic se va interesa de modul cum este respectat regimul de zi al copilului, cum se comporta copilul
față de părinți, frați, bunici cum se comporta acestia fata de el, ce influente pozitive si negative se exercita
asupra lui, cu ce se ocupa in timpul liber, ce prieteni are, cum se odihneste si cum se hraneste, care este starea
sanatatii lui, ce interese manifesta.
Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat
autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. De altfel, în contextul
actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot mai
mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar avâdn în vedere şi faptul că mulţi
părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări evoluţia
copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară.
Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări.Binefacerile sunt
numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu
identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru şcoală,
părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un cadru pentru
o continuă reevaluare.

886
 ȘCOALA + FAMILIA = REUȘITĂ
ÎNVĂȚĂTOR DOBROTĂ GEORGETA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 DÎNGENI
JUDEȚUL BOTOȘANI

În ultimele decenii, rolul școlii s-a îndepărtat mult de cel tradițional, devenind mai complex. În acest
context, e nevoie ca școala să se restructureze, să-și modernizeze structurile, mecanismele și serviciile pe
care le oferă, pentru a face față noilor roluri și responsabilități care i se atribuie. Orice schimbare în educație
pune în discuție implicarea părinților în activitatea școlii. Este dovedit faptul că succesul copiilor depinde în
mare măsură de armonizarea demersurilor școlii cu cele ale familiei și de bună colaborare dintre profesori și
părinți în vederea stabilirii unei continuități educative.
O școală prietenoasă cu părinții trece dincolo de legăturile formale și oarecum firești cu familiile
copiilor și dezvoltă adevărate parteneriate active, folosind o gamă largă și variată de modalități. În cadrul
școlii, părinților li se creează oportunități de a participa în diferite forme la activitatea școlii. Se vizează
schimbarea ideilor, concepțiilor și abilităților parentale, precum și sprijinirea familiilor aflate în situații
dificile. Se încurajează exprimarea părerilor părinților în legătură cu modul în care funcționează școala și se
acceptă poziția acestora de ”prieteni critici” – persoane de încredere, cointeresate în actul de educație, care,
din dorința de a ajuta și a asigura succesul școlii, semnalează problemele existente, discrepanța dintre intenții
și acțiuni, oferind astfel șansa unei analize cuprinzătoare și a unui proiect de dezvoltare realist.
În armonizarea relației părinte – copil, dar și copil –părinte, un rol foarte important îl are cadrul
didactic, care, în cadrul adunărilor cu părinții, poate supune dezbaterii diferite teme, cum ar fi:
”Cum trebuie să fie atmosfera în care îmi cresc copilul?”
”Ce obiectiv ar trebui să-mi propun pentru copilul meu?”
”Cum trebuie să mă comport eu, ca părinte?” etc.
Implicarea familiei în activitatea școlară se desfășoară pe două coordonate:
a) relația familie - școală: controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor, ajutor în îndeplinirea
atribuțiilor, suport moral și material;
b) relația familie - școală: contacte directe cu reprezentanții școlii, îndeosebi cu învățătorul.
Posibilitatea schimbului de experiență, a confruntării opiniilor, a căutării unor soluții viabile, a
unificării atitudinilor și acțiunilor educative au condus la folosirea în practica școlară a următoarelor forme de
colaborare: vizitele părinților la școală, vizitele învățătorului la domiciliul elevului; corespondență scrisă
între învățător și familie; adunările cu părinții; organizarea de seminarii; lectoratele cu părinții; organizarea
”Școlii părinților” pe baza metodei ”Educați așa!”.

887
 ȘCOALA + FAMILIA = REUȘITĂ
ÎNVĂȚĂTOR DOBROTĂ GEORGETA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 DÎNGENI
JUDEȚUL BOTOȘANI

În ultimele decenii, rolul școlii s-a îndepărtat mult de cel tradițional, devenind mai complex. În
acest context, e nevoie ca școala să se restructureze, să-și modernizeze structurile, mecanismele și
serviciile pe care le oferă, pentru a face față noilor roluri și responsabilități care i se atribuie. Orice
schimbare în educație pune în discuție implicarea părinților în activitatea școlii. Este dovedit faptul că
succesul copiilor depinde în mare măsură de armonizarea demersurilor școlii cu cele ale familiei și de
bună colaborare dintre profesori și părinți în vederea stabilirii unei continuități educative.
O școală prietenoasă cu părinții trece dincolo de legăturile formale și oarecum firești cu
familiile copiilor și dezvoltă adevărate parteneriate active, folosind o gamă largă și variată de modalități.
În cadrul școlii, părinților li se creează oportunități de a participa în diferite forme la activitatea școlii.
Se vizează schimbarea ideilor, concepțiilor și abilităților parentale, precum și sprijinirea familiilor aflate
în situații dificile. Se încurajează exprimarea părerilor părinților în legătură cu modul în care
funcționează școala și se acceptă poziția acestora de ”prieteni critici” – persoane de încredere,
cointeresate în actul de educație, care, din dorința de a ajuta și a asigura succesul școlii, semnalează
problemele existente, discrepanța dintre intenții și acțiuni, oferind astfel șansa unei analize cuprinzătoare
și a unui proiect de dezvoltare realist.
În armonizarea relației părinte – copil, dar și copil –părinte, un rol foarte important îl are
cadrul didactic, care, în cadrul adunărilor cu părinții, poate supune dezbaterii diferite teme, cum ar fi:
”Cum trebuie să fie atmosfera în care îmi cresc copilul?”
”Ce obiectiv ar trebui să-mi propun pentru copilul meu?”
”Cum trebuie să mă comport eu, ca părinte?” etc.
Implicarea familiei în activitatea școlară se desfășoară pe două coordonate:
a) relația familie - școală: controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor, ajutor în
îndeplinirea atribuțiilor, suport moral și material;
b) relația familie - școală: contacte directe cu reprezentanții școlii, îndeosebi cu învățătorul.
Posibilitatea schimbului de experiență, a confruntării opiniilor, a căutării unor soluții viabile, a
unificării atitudinilor și acțiunilor educative au condus la folosirea în practica școlară a următoarelor
forme de colaborare: vizitele părinților la școală, vizitele învățătorului la domiciliul elevului;
corespondență scrisă între învățător și familie; adunările cu părinții; organizarea de seminarii;
lectoratele cu părinții; organizarea ”Școlii părinților” pe baza metodei ”Educați așa!”.

888
 Educație fără frontiere!: Relația grădiniță-școală-familie-societate!

Profesor învățământ primar Dochiliță Mariana

Școala Gimnazială Desa

Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reînnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia
părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente. Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană,
educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate.
Relaţia grădiniță-şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu
ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea
ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune.
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţina rezultate
foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să paşească pe treptele superioare ale
invaţării şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul elevilor
se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea activităţii în şcoală şi in clasele de elevi.
Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Trebuie avut în vedere că grădinița și şcoala sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală a
copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a sistemului social
ce include şi familiile si comunitaţile.
Istoria societaţii româneşti cunoaşte o lungă perioadă in care familia deţinea,aproape exclusiv rolul
de educator social al copilului. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele
noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele din familie. In familie se conturează caractere.Atât
părinţii cât si educatorii in timpul procesului de invatământ trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru
a corecta comportamentul copilului.
Odată copilul ajuns la vârsta preşcolară familia imparte intr-o bună măsură sarcina educării lui cu
dascălii si pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să
completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe
copil, în înţelegerea şi lămurirea unor probleme aşa-zis ,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de
dragoste, de viaţa sexuală, etc. Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale
copilului . Aici fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la
un grup de congeneri. Ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv care contribuie pentru formarea unui om apt capabil sa participe la dezvoltarea societăţii, să
ia parte activă la viata, să fie pregătit pentru muncă . Menirea şcolii este nu numai de a inzestra elevii cu un
bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.Şcoala este un mediu social
organizatoric în care universul copilului se extinde depăşind constrângerea dependenţei materne.
Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoala este nu numai recomandabilă ci şi
obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de infruntat alte şi alte
probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afective şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Complexitatea sporită a societaţii actuale a dus la diferenţierea factorului educativ, la specializarea
lor. S-ar putea crede că această specializare avea drept rezultat, automat, dezvoltarea armonioasă a copilului,
indiferent de intersectarea acţiunilor si măsurilor luate.
889
 Relația dintre toți acești factori externi poate influența pozitiv sau negativ educaţia copilului care
trebuie să fie o acţiune ce presupune schimb de experienţe, de competenţe şi de valori între toţi adulţii ce îl
susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional
dintre familie şi instituție să se extindă şi către comunitatea care le include.

Bibliografie:
Aurora Adina Ignat-Copilul tau, scoala si rolul tau de parinte- Ghid pentru a devein partener in educatie –
Ed. Universitatii, Suceava;

890
 Persoanele cu dizabilitati- fata in fata cu scoala si comunitatea
Prof.Donca Rodica
GPP. Voinicelul, Satu Mare

Datele statistice existente , indica o crestere in ultimii ani a numarului de copii cu dizabilitati cuprinsi
in sistemul de invatamant. Reactiile fata de aceste persoane sunt dintre cele mai diverse, de la acceptare si
sprijin total la acceptare formala sau chiar respingere. Pe de alta parte , reactiile persoanelor cu nevoi speciale
fata de dizabilitatea de care sufera si fata de cei din jur sunt extrem de variate si de complexe, acestea fiind cu
atat mai traumatizante cu cat aparitia lor a survenit brusc si pe neasteptate (boli cu evolutie galopanta,
accidente etc.)

Aparitia unei deficiente (de orice natura ar fi aceasta) constituie o experienta greu de depasit (insa nu
imposibil) de catre persoana respectiva. La fel ca indivizii are sufera de tulburari congenitale si cei cu
deficiente dobandite au nevoie de intregul sprijin al familiei, colegilor , prietenilor, specialistilor calificati in
diverse forme de terapie, al institutiilor de profil, autoritatilor locale, precum si al intregii societati. Desigur nu
toti membrii societatii au pregatirea de specialitate necesara acordarii unui sprijin terapeutic competent pentru
persoanele aflate in dificultate, insa consider ca o atitudine deschisa, pozitiva fata de acestea reprezinta un
minim de civilizatie de la care trebuie pornit.

Unul dintre cei mai importanti factori care trebuie sa asigure sprijin copiilor deficienti il reprezinta
familia acestora. Nasterea unui copil cu probleme constituie un moment extrem de dificil pe care familia sa
trebuie sa il gestioneze adecvat, insa din pacate, nu intotdeauna reuseste sa o faca cu success. Exista numeroase
situatii in care parintii pot dezvolta atitudini de supraprotectie sau , dimpotriva, de indiferenta fata de copilul
deficient, de culpabilizare reciproca intre soti ori a personalului implicat in recuperarea copilului, caruia i-ar
putea reprosa lipsa de intelegere a problemelor cu care se confrunta acesta. Primul lucru care trebuie facut in
astfel de situatii il constiuie informarea exacta si obiectiva a parintilor asupra trasaturilor caracteristice
deficientei copilului lor, precum si asupra posibilitatilor reale de recuperare. In baza recomandarilor formulate,
familia are datoria sa colaboreze activ cu toti factorii de sprijin, sa creeze o atmosfera cat mai calda in casa
(asigurand, astfel, securitatea emotionala a copilului), sa ii ofere pobilitatea de a lua contact cu experiente
senzoriale si sociale cat mai variate (fara insa a-l expune la riscuri inutile, dar si fara a-l supraproteja), sa ii
multiplice relatiile sociale (prin favorizarea contactului cu cu cat mai multi copii), sa ii stimuleze hobby-urile si
activitatile ludice et. In relatiile cu scoala, parintii trebuie sa devina parteneri activi ai profesorilor si ai
specialistilor (sprijinindu-i in demersul lor terapeutic-educational) si sa coopereze inclusiv cu alti parinti ai
caror copii au probleme, fiind convinsi de calitatea si eficienta educatiei integrate.

Existenta unor frati normali dezvoltati poate constitui un suport afectiv enorm pentru copilul deficient
si familia sa.Pe de o parte, este vorba despre reechilibrarea starii psihice a parintilor care nu isi vor mai
concentra (in mod exagerat uneori) intraga atentie exclusiv asupra copillui cu probleme. Pe de alta parte, este
vorba despre valoarea de model pe care fratii si surorile ar putea-o avea asupra respectivului copil, precum si de
faptul ca prietenii acestora ar putea constitui anturajul de care deficientul are nevoie si pe care singur nu si-l
poate forma prea usor.Iata asadar ca, prin parghiile de care dispune, familia poate asigura suportul socio-
afectiv de baza de care copilul deficient are nevoie (N.Robanescu, 1976, 201, A. Ghergut, 2001).

Alaturi de familie, scoala reprezinta un alt fator important pentru recuperarea si educarea copiilor cu
dizabilitati. Tipul de scoala pe care elevul cu CES este bine sa il frecventeze ramane o problema controversata,
atat de adeptii invatamantului special, cat si cei ai invatamantului incluziv, avand argumente solide. Fara a ne
891
situa pe nici una dintre cele doua pozitii extreme, opinez ca cea mai buna scoala este cea care raspunde cel mai
bine necesitatilor elevului, oferindu-i cea mai buna sansa de integrare sociala si profesionala in comunitate.
Desigur sunt inclinata sa cred ca o astfel de scoala ar fi cea incluziva, iar argumentele cu care vin in sprijinul
acestei afirmatii tin de componentele afective, socio-relationale si (acolo unde este posibil) cognitive ale
personalitatii pe care educatia integrata le-ar putea dezvolta mai eficient. Accept totusi si faptul ca anumiti elevi
cu CES se pot afirma mai bine in invatamantul special, fapt pentru care pledez pentru o decizie privind educatia
acestor copii bazata pe o evaluare competent a fiecarui caz in parte.

Insa reusita procesului de integrare depinde in mare masura de mentalitatile si atitudinile pe care agentii
educationali le au fata de copiii cu CES. Astfel, este absolut necesar ca cei din conducerea scolii sa creada cu
convingere in utilitatea si eficienta invatamantului integrat, sa manifeste deshidere fata de problemele cu care se
confrunta elevii din scoala, sa puna in prin plan ativitatile lor, interesele acestor elevi, sa fie receptivi la
schimbarile are au loc in cadrul societatii, sa reprezinte un model de actiune pentru personalul scolii, pentru
parinti si pentru elevi, sa-i incurajeze in actiunile pe care le intreprind etc.

In concluzie, pot aprecia ca scoala cea mai eficienta pentru elevii cu dizabilitati este cea in care se
regasesc educatorii cu calitatile mentionate, capabili sa creeze situatii de invatare si sa ajute elevii sa descopere
singuri semnificatia continuturilor ce le sunt predate. O asemenea scoala deschisa tuturor si care trateaza ca
egali pe toti elevii sai (indiferent de particularitatile acestora), poate pune bazele unei societati capabile sa
accepte diversitatea.

Dincolo de politicile sociale si educationale (incontestabil, bine intentionate!), cei care sunt chemati sa
realizeze integrarea persoanelor cu nevoi speciale sunt oameni obisnuiti, indiferent ca au sau nu o pregatire
speciala in domeniu. Poate ca acestia ar trebui, in primul rand sa isi schimbe atitudinile si, prin cunoasterea si
intelegerea problemelor cu care se confrunta, respectiv prin ajutorul acordat in activitatile cotidiene sa
contribuie la normalizarea vietii semenilor cu dizabilitati, precum si la integrarea lor optima in societate O
asemenea mentalitate va apropia si mai mult tara noastra de comunitatea mondiala.

Referinte bibliografice:

Robanescu N. (1976) –Readaptarea copilului handicapat fizic, Editura Medicala, Bucuresti

Ghergut A. (2001) -Psihologia persoanelor cu cerinte speciale, Editura Polirom, Iasi

Vlad Elena (2000) -Evaluarea in actul educational-terapeutic, Editura Pro-Humanitate, Bucuresti;

892
 Rolul familiei în educația copiilor

Educatoare: DOROI MIHAELA MINODORA

Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și
formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește
primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață
sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul,
credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ.
Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața
copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la
grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor
în acest proces depinzând reușita școlară a copilului.
În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și
dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți
la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui.
Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să
știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se
dezvolta și a-și construi un viitor de succes.
Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura căminului
părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi formarea
acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea părintească,
astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii.
“Meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinţi, plini de afecţiune, pentru ca grija
şi eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului armonios dezvoltat psihic
şi afectiv. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în bune relaţii, se
preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care sunt şi trebuie să
rămână modele vii, exemple demne de urmat.
O mare importanţă are şi nivelul de instruire, bagajul de cunoştinţe al părinţilor, pentru buna educare
şi pentru a putea ajuta în pregătirea lecţiilor acasă.Familia reprezintă nucleul social în care se naşte copilul şi
de la care primeşte primele elemente de educaţie. Ea este “prima şcoală” a copilului şi exercită influenţe şi
asupra dezvoltării ulterioare a lui.Familia este factorul educativ care are sub îndrumare individul uman pe
cea mai lungă durată din viaţa sa.
Ceea ce putem face noi, educatorii, este promovarea unei educaţii pentru părinţi prin care să-i
pregătim pentru indeplinirea cu competenţă a rolului de educatori ai propriilor copii, “înarmându-i cu
cunoştinţe teoretice şi practice privind procesul de creştere şi educare a acestora şi formându-le temeinice
convingeri despre necesitatea unei susţinute munci educative în familie…” (Dicţionar de pedagogie)

BIBLIOGRAFIE:
1. Bunescu, Gheorghe, Alecu, Gabriela, Badea, Dan, Educaţia părinţilor, strategii şi programe, Ed.
Didactica şi Pedagogică, Bucureşti, 1997
2. Ciofu, Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Ed. Medicală Almatea, Bucureşti, 1998
3. David, Eugen, Introducere în istoria pedagogiei, Ed. Mira Design, Sibiu, 2001
4.Dicţionar de pedagogie, Ed.Didactica si Pedagogica, Bucureşti, 1979

893
 GRĂDINIȚĂ, ȘCOALĂ, FAMILIE, SOCIETATE – PARTENERI ÎN EDUCAȚIE
Profesor, Drăgăescu Simona
Școala Gimnazială Mănești, județul Dâmbovița

Motto: Rădăcinile educației sunt amare, dar fructele sunt dulci. Aristotel
Funcţia fundamentală a educaţiei este aceea de a pregăti omul pentru integrarea socială. Educaţia nu vizează
formarea unui om abstract, ci a omului necesar societăţii respective, potrivit cerinţelor acesteia. Funcţia
axiologică reprezintă educaţia pentru şi prin valori.
Elevul trebuie să înţeleagă că societatea în care trăieşte se conduce după anumite reguli şi norme, pe care şi el
trebuie să le cunoască, să le aplice şi să le respecte printr-un comportament corespunzător specific vârstei, prin
valori sociale şi atitudini morale care să ducă la armonia comunităţii şi la progresul acesteia.
Rolul şcolii este acela de formare a persoanelor capabile să utilizeze o bază de informaţii tot mai largă, să se
adapteze flexibil la noile medii şi condiţii, să lucreze în mod efectiv în echipă, să aibă o atitudine empatică
autentică faţă de alte grupuri şi culturi şi să rezoneze moral în mod responsabil la noile provocări. Oricât de bine
ar fi pregătit un elev, nu se va integra în viaţa socială dacă nu practică un comportament civic (activ, liber,
responsabil, deschis, tolerant, comunicativ, reflexiv, autoevaluativ), unele atitudini şi valori morale (cinstea,
corectitudinea, sinceritatea, respectul faţă de prieteni, părinţi, oameni în general, faţă de şcoală, muncă).
Motivul principal pentru crearea unor parteneriate între grădiniță, școală, familie și societate este dorinţa de a
ajuta elevii să aibă succes la şcoală şi, mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai
comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care
începe sa funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţiala în organizarea şcolii şi a clasei de
elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura
relaţiilor publice. Asigurarea unui parteneriat real între aceştia, implicarea tuturor în realizarea unei unităţi de
cerinţe va duce implicit la o educaţie corectă a copiilor, la evitarea erorilor în educaţie şi la soluţionarea
problemelor inerente care apar.
Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reînnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor și valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia părinţilor
apare ca o dimensiune a educaţiei permanente și școala este un mediu social organizatoric în care universul
copilului se extinde, depăşind constrângerea dependenţei materne. Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa
umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce
ţine de orientarea copilului, ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.
Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi, în primul rând prin caracterul său. După cum un tâmplar nu lucrează în
acelaşi mod şi bradul și stejarul, tot aşa şi noi trebuie să ţinem cont de,,lemnul” fiului sau fiicei noastre, elevului
sau elevei noastre, adică de elasticitatea şi rezistenţa ,,capitalului său biopsihic” pentru a şti ce putem face din el
fără prea multe riscuri. În ziua de azi, educaţia este un fenomen social de transmitere a experienţei de viaţă a
generaţiilor adulte şi a culturii, către generaţiile de copii şi tineri, în scopul pregătirii lor pentru integrarea în
societate. Factorii instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica ș.a.m.d., totul educă: oamenii, lucrurile,
fenomenele, dar în primul rând și în cea mai mare măsură – oamenii. Între aceștia, primul loc îl ocupă părinţii și
educatorii. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv care contribuie pentru formarea unui om apt capabil să participe la dezvoltarea societăţii, să ia
parte activă la viață, să fie pregătit pentru muncă. Menirea şcolii este nu numai de a înzestra elevii cu un bagaj de
cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Ajungem şi la un alt factor care contribuie la educarea copilului, care este familia. Familia exercită o
influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele din
familie. În familie se conturează caractere. Atât părinţii cât si educatorii în timpul procesului de învățământ

894
trebuie să intervină în numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului. Odată copilul ajuns la vârsta
preşcolară, familia împarte într-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii și pedagogii din şcoală; cei din
urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-
educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme aşa-
zis ,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de dragoste, de viaţa sexuală etc. Îmbinarea eforturilor
educative din familie şi din şcoală este nu numai recomandabilă ci şi obligatorie, pentru că de multe ori, pe
măsură ce copiii evoluează, părinţii au de înfruntat alte şi alte probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă
şi care se repetă la generaţiile următoare.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-o
mare măsură buna integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Binefacerile sunt
numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă și depăşirea stereotipurilor şi continuând cu
identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de mediul economic sau
cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, rezultatele determină
performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar și scăderea fenomenului
delincvenţei. Familia, grădinița și apoi școala sunt factori care modelează personalitatea copilului. Ele trebuie să
conlucreze, nu să meargă în direcții opuse. Relația armonioasă dintre acești trei factori, la care se adaugă și
societatea, duce la realizarea obiectivului învățământului preșcolar și cel școlar, acela de a oferi sprijin competent
pentru dezvoltarea în plan fizic, intelectual și social a copilului, pregătindu-l pentru o cât mai bună adaptare la
activitatea școlară și pentru viață, în general.
Așadar, educaţia răspunde atât cererii sociale, cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare
de energii lăuntrice prin implinirea armonioasă şi creatoare a insecuritaţii, inferioritaţii şi dependenţei pe care le
poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă.

Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie. Necesități pedagogice moderne”, Didactica Publishing House,
Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor, Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001
3. Pescaru-Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004.

895
 RELATIA GRADINITA-FAMILIE-SOCIETATE

Educatoare:Draghici Liliana
Gradinita „Prichindel” Pucioasa,
Structura Gradinita „Micul Print” Pucioasa

Relatia gradinita-familie-societate s-a dezvoltat pe fondul schimbarilor sociale multiple din ultimul
timp,cand tara noastra doreste sa se integreze in Uniunea Europeana.
In societatea actuala si,mai cu seama,in cea de maine,succesul se bazeaza pe increderea in
sine,autonomie si usurinta de a crea relatii.In acest context, invatamantul prescolar asigura starea de bine a
copilului,bucuria si placerea de a invata,tinand cont de interesul superior al copilului,cu implicarea tuturor
fac-torilor educationali.De aceea,noi am incheiat parteneriate educationale si am desfasurat activitati
impreuna cu familia,biserica,biblioteca si alte gradinite din orasul Pucioasa,judetul Dambovita.
In cadrul parteneriatului cu familia,am solicitat si implicat parintii in toate actiunile extracurriculare
cu copiii,cat si in activitatile din gradinita,pentru a le dezvolta abilitati de comunicare parinti-
educatoare,parinti-copii,parinti-comu-nitate si abilitati de implicare in activitati educationale si culturale.
Parteneriatul educational „Biblioteca-prietena copiilor” a avut urmatorul motto pe care il consider
demn de amintit:
„Carte frumoasa,cinste cui te-a scris
Incet gandita,gingas cumpanita;
Esti ca o floare,anume-nflorita
In mainile mele care te-au deschis”(Tudor Arghezi)
In cadrul intalnirilor,vizitelor,dezbaterilor,expozitiilor de carte,vizionarilor de filme,albume,orelor de
lectura si povestire,programelor de desene animate,programelor artistice,prescolarii,cadrele
didcatice,parintii,bunicii au simtit satisfactii nebanuite.In ciuda progresului rapid al stiintei,cartea ramane
nemuritoare in educarea si formarea personalitatii fiecarui om.
Pentru formarea reprezentarilor clare despre biserica si modul cum trebuie sa se comporte in
biserica,am desfasurat parteneriatul educational „Lasati copiii sa vina la mine!”.In intalnirile cu preotul
Rainea Iulian,copiii au invatat cum sa procedeze pentru a crede in Dumnezeu,cum sa marturiseasca
credinta crestina.Ei au aflat ca biserica este o casa sfanta,”casa lui Dumnezeu”,unde slujeste preotul care
spune pilde din care tragem invataturi:sa ne iubim aproapele,sa ne respectam parintii si bunicii,sa avem
credinta,sa facem fapte bune,sa mergem la biserica,etc.
In cadrul parteneriatelor educationale cu alte gradinite,copiii au desfasurat activitati sprijiniti de
parinti si educatoare,prin care s-au convins ca „prietenia este o floare rara”,ca este bine si frumos sa ai
prieteni cu care sa te intalnesti,sa te joci,sa discuti,sa desenezi,sa canti,sa spui poezii,sa te distrezi in
parc.De ase-menea,le-am oferit copiilor posibilitatea de a cunoaste frumusetile si beneficiile pe care natura
ni le ofera,de a se bucura de aceste beneficii,dar si de a le proteja si de a avea o atitudine responsabila fata
de mediul inconjurator prin parteneriatul educational „Sunt prieten cu natura”.
Colaborarea gradinita-familie-societate trebuie sa aiba in vedere acele stra-tegii care sa ajute
dezvoltarea si evolutia copilului in bune conditii.

896
 IMPORTANȚA PARTENERIATULUI FAMILIE-ȘCOALA INCLUZIVĂ
PENTRU INTEGRAREA ELEVILOR CU CERINȚE EDUCATIVE SPECIALE

DRAGHITA RODICA

Angajarea şi responsabilitatea familiei în educaţia copiilor este fundamentală pentru reuşita participării
şcolare. La orice copil, în mod particular la copiii cu cerințe educative speciale, gradul de interes şi de
colaborare a părintilor cu şcoala este cel mai adesea direct proporţional cu rezultatele şcolare obţinute de copii.
Psihopedagogia modernă, centrată pe copil se bazează pe convingerea că familia este principalul educator şi cu
cel mai mare potenţial de modelare.
Un rol foarte important al şcolii este acela de a sprijini familiile să aibă încredere în resursele proprii, de
a face faţă greutăţilor cu care ele se confruntă.
Școala incluzivă pune în centrul atenției sale persoana ca ființă originală, unică și irepetabilă, punând
accent pe faptul că în fiecare societate există persoane diferite, grupuri diferite, motivații, rașiuni și puncte de
vedere diferite. Misiunea acestei școli este aceea de a oferi tuturor posibilitatea de a învăța în funcție de ritmul,
capacitățile și nevoile proprii și de a se exprima conform trăsăturilor individuale de personale.
În şcolile incluzive, părinţii participă direct la viaţa şcolii şi pot influenţa anumite decizii care privesc
procesul educaţional. Absenţa sau indiferenţa părinţilor în ceea ce priveşte problemele educaţionale ale
copilului vine în opoziţie cu ideea de integrare sau incluziune. În acest sens apar o serie de dificultăţi cauzate
de atitudinea de reţinere sau neîncredere a părinţilor care rezultă din mentalităţi eronate cu privire la viaţa şi
evoluţia şcolară a unui copil cu cerinţe educative speciale. Având în vedere perspectiva învăţământului de tip
incluziv, părinţii au dreptul să-şi exprime propria viziune asupra modului de funcţionare a şcolii şi să participe
concret la influenţarea actului managerial din şcoală. De asemenea, familiile copiilor cu cerinţe educative
speciale au obligaţia să se implice în activităţile extraşcolare ale copiilor şi să dea dovadă de răbdare şi
înţelegere faţă de schimbările mai lente sau mai rapide din viaţa copiilor lor.
Incluziunea reprezintă esenţa unui sistem educaţional ce se caracterizează prin promavarea egalitaţii în
drepturi şi responsabilităţii, flexibilitatea programelor şcolare, implicarea activă a comunităţii în programele
şcolii, parteneriat cu familia. În reuşita educaţiei incluzive un rol important revine familiei. Relaţia familie-
şcoală se bazează pe încredere. Comunicarea eficientă asigură încrederea reciprocă. La începutul parteneriatului
cu părinţii, profesorii trebuie să se gândească ce pot învaţa de la părinţi despre copiii lor. Pentru ca această
comunicare să fie eficientă profesorii trebuie să apeleze la bune deprinderi de ascultare. Ascultând atent
părintele se poate stabili o relaţie deschisă cu sprijin reciproc. A şti să asculţi înseamnă a fi capabil să creezi
premisele colaborării. Ascultarea activă înseamnă a fi cu adevărat activ .
Pentru o mai eficientă susţinere a şcolii incluzive din partea familiilor, membrii acestora trebuie să
satisfacă un minimum de cerinţe:
• să participe activ la toate activităţile şcolii şi să de implice în promovarea practicilor de integrare
şcolară a copiilor cu cerinţe speciale la toate nivelurile vieţii sociale.
• să fie modele de acţiune şi comportament în acceptarea şi susţinerea integrării persoanelor cu cerinţe
speciale din comunităţiile lor.
• să sprijine profesorii în alegerea unor strategii realiste u privire la evoluţia şi formarea copiilor în
şcoală şi în afara ei.
• să fie parteneri sinceri de dialog si să accepte fără rezerve colaborarea cu echipa de specialişti care
se ocupă de educarea şi recuperarea copiilor lor, urmărind împreună progresul înregistrat de copil în diverse
situaţii de viaţă.
• să colaboreze cu alţi părinţi în grupurile de suport ale părinţilor şi să împărtăşească şi altora
experienţele personale cu propriii copii la activităţile desfăşurate în mijlocul familiei.
• să fie convinşi de avantajele oferite de şcoala incluzivă copiilor cu cerinţe speciale şi să accepte fără
resentimente eventualele limite impuse de gradul şi complexitatea deficienţelor acestora.
Şcolile tind să perceapă elevii care se confruntă cu aceste bariere ca fiind slab motivaţi, supuşi
presiunii negative a părinţilor şi grupului, ca având o frecvenţă redusă la şcoală şi manifestând probleme
comportamentale şi manifestând probleme comportamentale şi de control. Din aceste răspunsuri este clar că
897
şcolile întâlnesc cele mai mari dificultăţi atunci când se confruntă cu bariere pe care le consideră externe şi cu
mult în afara controlului şcolii –condiţiile de acasă şi din familia elevului care afectează abilitatea acestuia de a
fi complet receptiv la oportunităţile educaţionale pe care le oferă şcoala.Este necesar să se realizeze aici un
echilibru. Cu siguranţă că şcolile şi profesorii nu pot să rezolve toate problemele sociale pe care le întâlnesc.
Dar, cadrele didactice trebuie să combine o concentrare pe responsabilităţile lor profesionale distincte cu
dezvoltarea continuă a unui climat tolerant şi cald care ţine seama de nevoile, problemele şi istoria de viaţă a
tuturor elevilor.
Factorii care influenţează părinţii în implicarea lor în educaţia copiilor, includ: nivelul educaţional al
părinţilor; grupurile din care ei fac parte; atitudinea conducerii şcolii; influenţele culturale; problemele familiei
în îngrijirea copilului;
Prin comunicare eficientă cu familia, aceasta ajunge să conştientizeze rolul în educaţie, rolul în
integrarea cu succes a copilului său. Familia trebuie să exercite o influenţă pozitivă asupra copilului, rolul său
fiind foarte important în dezvoltarea acestuia din punct de vedere fizic, intelectual, moral.
Familia este mediul normal în care personalitatea unui copil, cu sau fără deficienţe, se dezvoltă
armonios sub toate aspectele.
Succesul educaţiei incluzive este asigurat de comunicarea dintre familie şi şcoală. Copiii au rezultate
bune la şcoală, se integrează dacă familiile se interesează îndeaproape de educaţia lor. Părinţii sunt cei care
cunosc cel mai bine copilul şi reprezintă o importantă sursă de sfaturi pentru profesori.
Şcoala incluzivă şi toate cadrele didactice trebuie să creeze un mediu primitor pentru implicarea
familiei în recuperarea, adaptarea şi integrarea propriului copil cu cerinţe speciale, prin:
• solicitarea tuturor familiilor cu copii care prezintă cerinţe educaţionale speciale să participe la
aplicarea programului educaţional şi terapeutic propus;
• recunoaşterea cerinţelor şi drepturilor familiilor de a alege dacă, în ce măsură, cum şi când pot
participa la cât mai multe activităţi terapeutice, pentru continuarea lor acasă;
• includerea familiilor, în mod obişnuit şi consecvent, în schimbul de informaţii despre copil;
• identificarea resurselor din cadrul programului educaţional şi recuperator-terapeutic al elevilor cu
cerinţe speciale prin care se pot sprijini activităţile părinţilor;
• anunţarea familiei în legătură cu activităţile propuse în programul recuperator-terapeutic şi
completarea lui la solicitările părinţilor;
• informarea familiilor despre schimbările survenite în cadrul programului;
• acceptarea feed-backului primit de la familie ca informaţii utile în ameliorarea programelor
destinate educării şi recuperării elevilor cu CES.
Parteneriatele şcoală – familie vin în sprijinul îmbunătăţirii comunicării dintre părinţi şi profesori.
Ele se evidenţiază în activităţi comune, participarea părinţilor la diferite cursuri în care se explică acestora ce
înseamnă o regulă în familie, ce înseamnă o pedeapsă când nu au fost respectate regulile şi ce înseamnă o laudă.
Realizarea parteneriatelor funcţionale presupune un sistem de activităţi cuprinse într-un plan pe termen
scurt şi mediu , cu obiective şi responsabilităţi clare.
Ca şi obiective operaţionale pentru un parteneriat şcoală-familie pot fi enumerate:
– implicarea conştientă a elevilor, părinţilor şi membrilor comunităţii în activităţile propuse potrivit
capacităţilor psiho-fiziologice şi aptitudinilor lor;
– identificarea şi înlăturarea barierelor de comunicare;
– combaterea eşecului şcolar, a abandonului şcolar;
– îmbunătăţirea bazei materiale a şcolii;
– consilierea elevilor şi a părinţilor să devină frecventă şi eficientă;
– îmbunătăţirea relaţiilor între şcoală şi părinţi, profesori şi elevi, părinţi-părinţi;
– conştientizarea necesităţii ascultării active,
– înlăturarea prejudecăţilor şi a discriminărilor elevilor în funcţie de mediul din care provin sau de
statutul părinţilor;
– identificarea caracteristicilor individuale ale elevilor;
– exprimarea liberă a opiniilor;
– dezvoltarea încrederii în sine şi în reuşita acţiunii.
898
 Un parteneriat între cadrele didactice(profesionişti) şi familie este posibil numai dacă fiecare dintre cei
implicaţi înţelege rolul pe care îl joacă în viaţa copilului. Părinţii au nevoie de educaţie pentru a şti cum să-şi
crească copiii. Prezenţa părinţilor şi profesorilor împreună în activităţi de dezvoltare şi participare comunitară,
influenţează pozitiv rolul lor în educaţia incluzivă. Dacă părinţii şi cadrele didactice lucrează împreună, se
poate sprijini dezvoltarea copilului, iar cerinţele sale pot fi îndeplinite într-o măsură mai mare.
Un parteneriat între familie şi şcoală nu se poate construi foarte repede, ci sunt necesare etape bine
planificate. Această planificare duce la stabilirea unei relaţii de încredere şi cooperare activă cu cadrele
didactice şi alţi profesionişti, familia fiind unul dintre factorii a căror contribuţie este foarte importantă în
procesul de integrare şcolară a copiilor.

Bibliografie:

1. Andruszkiewicz , M., Prenton, K. „Educaţia incluzivă. Concepte, politici şi practici în activitatea

şcolară. Ghidul cadrului didactic”, București, 2006
2. Gherguţ, A., „Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale”. Editura Polirom, 2006
3. Pescaru, Băran, A., „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Ungureanu, D. „Educaţia integrată şi şcoala incluzivă”, Editura De Vest, Timişoara, 2000

899
 “Educaţie fără frontiere!
Relaţia grădiniţă-şcoală-familie-societate!”

Drăgilă Lavinia Emanuela

Educatoare Grădinița „Primii Pași” Timișoara

Preşcolaritatea este perioada formării iniţiale a personalităţii, perioada apariţiei primelor relaţii şi
atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vieţii psihice a copilului.
Procesul de integrare în societate începe în familie,din timpul copilăriei mici,când intervin
primele contacte sociale şi experienţe de viaţă ,şi continuă de-a lungul vieţii omului.
Rezultatele unor cercetări recente au demonstrat că dezvoltarea copilului este influenţată în
proporţie de peste 70% de către famile.În familie se formează cele mai importante deprinderi de
comportament : respectul , politeţea, cinstea, ordinea, răbdarea etc..În realizarea acestor sarcini modelul
parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de comportament în diferite contexte.Mediul
familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei copilului.
Educaţia din familie a copilului se va continua cu cea din grădiniţă.Activitatea educativă din
grădiniţă nu poate fi izolată,separată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului, şi , mai ales
de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste ca o acţiune unitară a grădiniţei şi familiei.
Aşadar, relaţia grădiniţă- familie trebuie să fie strâns legată sub forma unui parteneriat , care
necesită respect ,încredere reciprocă ,responsabilităţi asumate de ambele părţi, o colaborare foarte bună cu
scopul asigurării celor mai bune condiţii de creştere şi dezvolatare a copilului.Acest parteneriat presupune
existenţa unui obiectiv comun, şi anume dezvoltarea globală a copilului în raport cu particularităţile sale
individuale..El se poate realiza doar printr-o mişcare de apropiere in dublu sens,în vederea unei suficiente
cunoaşteri de ambele părţi.
Iată cîteva modalităţi prin care se poate realiza parteneriatul dintre familie şi grădiniţă :
1. Şedinţele cu părinţii în cadrul cărora se discută, printre altele, oferta educaţională a
grădiniţei, aspecte legate de programul activităţii în grădiniţă, oferte de formare pentru
părinţi, lectorate cu părinţii( care îi pot ajuta pe părinţi să înţeleagă şi să treacă mai uşor
prin diferitele etape de creştere şi dezvoltare ale copiilor), evenimente importante ale
grădiniţei sau grupei .
2. Vizite ocazionale la domiciliu permit comunicarea dintre educatoare şi părinţi într-un cadru
mai puţin formal.Scopul acestor vizite este întărirea legăturii cu familia, cunoaşterea
paticularităţilor acesteia.
3. Ateliere de lucru cu părinţii sunt activităţi foarte plăcute şi pentru copil dar şi pentru
părinte.În cadrul grădiniţei noastre obişnuim să organizăm astfel de ateliere cu diferite ocazii
( Ziua mamei, Sărbătoarea Mulţumirii, Crăciunul ), şi acestea au ca scop implicarea activă a
părinţilor, formarea şi dezvoltarea competenţelor parentale dar consolidarea relaţiei acestora
cu copiii.
4. Participarea părinţilor la activităţile de la grupă
5. Voluntariatul
În fiecare zi copiii învaţă despre oameni si locuri din comunitatea lor atunci când îşi însoţesc
educatoarele sau părinţii în plimbări şi vizite,dar şi în cadrul activităţilor desfăşurate în
grădiniţă..Grădiniţa,prin implementarea proiectelor,caută soluţii prin care să fie utilă societăţii.Parteneriatele
organizate de grădiniţe pot condice la :
* formarea unor reţele de sprijin comunitar,complementar grădiniţei ;
* cunoasterea specificului cultural, a valorilor mediului comunitar;
* antrenarea membrilor comunităţii în luarea unor decizii privitoare la dezvoltarea grădiniţei;
* oferirea unui suport material si cultural grădiniţei.
Pe lângă o colaborare bună cu familia şi şcoala, colaborarea grădiniţei cu şcoala este foarte
importantă întrucât în această instituţie va continua educaţia copilului.Parteneriatul dintre cele două -şcoală
şi grădiniţă- are ca scop primordial identificarea celor mai eficiente căi de adaptare a copiilor la noul mediu
educativ.

900
 Chiar dacă la vârsta de 5-6 ani copiii posedă în mod firesc acea maturitate intelectuală care să
le permită să abordeze sarcini şcolare,au un limbaj bogat,se exprimă corect, posedă conştiinţa asupra
îndeplinirii sarcinilor tresate de cadrul didactic ... totuşi trecerea de la grădiniţă la şcoală este un pas dificil.
Integrarea copilului în şcoală presupune înainte de orice formarea unor reprezentări corecte
despre şcoală care să le permită preşcolarilor o adaptare efectiv emoţională la mediul şcolar.Un rol
important în debutul şcolar îl va avea întotdeauna instituţia preşcolară.
Asigurarea continuităţii între cele două cicluri revine deopotrivă educatoarei şi
învăţătorului.prin urmărirea copiilor în ciclul primar şi consemnarea dificultăţilor de integrare ce le-au
avut.Printre aspectele continuităţii grădiniţei cu şcoala sunt importante şi cele care privesc formele de
organizare a activităţilor.În acest sens ajută desfăşurarea unor activităţi comune cum ar fi: vizite la şcoală,
vizita şcolarilor la grădiniţă, plimbări şi programe distractive comune contribuie la atenuarea distanţei dintre
grădiniţă şi şcoală.

901
 Simpozion International: Educatia fara frontiere!
Relatia gradinita-scoala-familie-societate!

Invatator:Dragoi M. Anica
Scoala Gimnaziala Maltezi , judetul Ialomita

Cea mai mare responsabilitate pe care o are omul in viata este educatia copiilor ,activitatea care ne poate
procura cele mai mari bucurii, sau dimpotriva, dezamagiri. Depinde in primul rand de noi formarea copilului,
devenirea lui sau dimpotrivă, esecul. Omul de maine ne va putea fi un real sprijin, un izvor de satisfactii si
bucurie sau povara, o pricina permanenta de regrete, o mustrare vie a neglijentei privind modelarea sufletului,
mintii si trupului aceluia a carei viata a depins în cea mai mare masură de noi.
Traim intr-o lume in care se vorbeste foarte mult despre drepturi. Trebui să asiguram si copiilor dreptul
„fundamental” la mai multă afectivitate, la mai mult timp petrecut impreună cu ei.
De noi , parintii si educatorii depinde soarta copiilor nostri si a societătii in care traim. De intelegerea
acestui lucru, de adoptarea unei atitudini responsabile in educarea copiilor nostri si in desfăsurarea vietii de
familie depinde viitorul acestor copii si al nostru al tuturora. .
Menirea noastra a dascalilor este aceea de a gasi strategiile optime in educarea copiilor.
Primul contact al copilului cu lumea exterioară are loc, in mare masură, prin vorbele persoanei care are
grija de el,mimica , gesturile pe care le face. Copilul poate fi incurajat sa socializeze prin :
- imitate;
-identificare;
-educatia directa ;
El observa si imita persoanele din jurul sau.Copiii mici se joaca adoptand roluri sociale si
imitand adultii pe care i-au vazut in aceste roluri. Toate aceste lucruri fac parte din procesul prin
care copilul invata o gamă de comportamente pe care le poate utiliza mai tarziu.
Imitarea presupune copierea unei anumite actiuni sau a unui set de actiuni si permite copilului sa
dobandeasca o serie de deprinderi fizice, rapid si eficient. Prin imitare copilul este capabil să invete mai mult
decât ar putea prin invatarea directa.
Copilul se mai poate modela dupa o persoana care-i serveste drept model in educatia sa.
Prezenta modelelor de rol este foarte importanta in dezvoltare. In jurul copilului trebuie sa existe
oameni pe care acesta sa ii poata copia, care-l vor orienta spre un comportament adecvat in viata.
Desi copiii invata foarte mult prin imitare si identificare, exista si unele comportamente care sunt
dobandite prin intermediul reactiilor directe din partea adultilor.
In afara parintilor, fratii si surorile constituie modele pentru copil. După varsta de 5 ani copilul isi caută
elementeale identificarii in afara caminului parintesc, inclusiv in basme, carti si filme.
Parintii pot contribui la exersarea vointei copilului atribuindu-i o serie de sarcini permanente: sters praf, asezat
tacamuri pe masa, udat flori etc.
Joaca este importanta pentru evolutia copilului, permitandu-i să se identifice cu adultul si sa-si descarce
stresul. Jucandu-se, copilul isi foloseste mintea si corpul si invata lucruri esentiale despre lumea din jurul lui.
• Copilul observa si imita persoanele din jurul sau;
• Copilul se joaca adoptand roluri sociale si imitand adultii pe care i-a vazut in aceste roluri;
• Copilul invata mai mult prin imitare decat ar retine prin invatare directa;
• Copilul imita in functie de intarirea pe care o primeste: intarirea pozitiva precum lauda sau incurajarea duc
la repetarea comportamentului, in timp ce pedeapsa sau ignorarea scad probabilitatea repetarii comportamentului.
Familia modeleaza comportamentul copiilor prin recompense şi laude.
Parintii utilizeaza mai multe tipuri de pedepse.

902
 Spunem ,,Nu" pedepselor fizice , lovirea copiilor!
Invatator fiind ,prin jocul ,,Eu invat de la tine , tu inveti de la mine si asa invatam impreuna " am cautat sa-i
educ pe micii scolari ,conduita , deprinderi, priceperi.
La scoala se intaresc si se modeleaza trasaturile de caracter.
In formarea trasaturilor caracteriale contribuie cartile (prin eroii sai pozitivi) si
mijloacele mass-media (tv, filme);
Copilul de ieri , adultul de azi :
-cu un comportamentul care place celorlalti si care-l face acceptat;
- da dovada de incredere, loialitate, respect;
-va respecta legea fiind un bun cetatean si un model demn de urmat pentru ceilalti.

903
 Colaborarea dintre grădiniţă şi familie
Prof. Drăgoi Constanţa
Educatoare la Grădiniţa nr. 7 (structura ,,Maria Mirabela”)
Brăila

Grădiniţa şi familia sunt doi factori primordiali în educaţia copiilor, deoarece acum se pun bazele unei
personalitaţi care, mai târziu, va fi parte integrantă a unei societăţi dinamice, ce se află într-o continuă
transformare, adaptare, mişcare. Orice schimbare în educaţie pune în discuţie implicarea părinţilor în activitatea
din grădiniţă. Grădiniţa şi familia se completează reciproc, se susţin una pe alta şi împreună lucrează pentru
binele copilului.
Pentru copil, părintele constituie primul lui contact cu lumea înconjurătoare, reprezentând modelul de viaţă
şi conduită. El influenţează dezvoltarea psihică în mod decisiv în primii ani de viaţă ai copilului. S-a crezut
multă vreme că instituţiile de învăţământ poartă întreaga responsabilitate a educării copilului, familia fiind doar
beneficiarul acestei acţiuni. Rolul părinţilor nu încetează odată cu intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se
schimbă doar modalitatea de abordare a copilului, în raport cu noul său statut şi în deplină concordanţă cu ceea
ce se întâmplă în mediul educaţional. Relaţiile dintre părinţi se răsfrâng asupra copilului şi involuntar el este cel
care are de câştigat sau de pierdut în formarea sa.
Grădinița se conduce după reguli scrise unanim acceptate de societate şi avizate de specialişti în educaţie:
programe, curriculum, manuale şcolare, auxiliare didactice, materiale didactice, etc. Prin instituţionalizarea
copilului nu se neglijează rolul părinţilor, de aceea în condiţiile actuale, rolul familiei în activitatea grădiniţei este
major. Părinţii sunt cei care vor sta alături de educatoare la formarea şi dezvoltarea copiilor lor, rolul lor nu va
fi înlocuit de educatoare, ci aceasta va completa ştiinţific ceea ce părintele nu poate sau nu are abilitatea de a
putea asigura copiilor ceea ce au nevoie. Familia ar trebui să îl ajute pe copil să aprofundeze cunoştinţele de la
grădiniţă. La grădiniţă există un singur evaluator pentru mai mulţi copii, iar micuţii petrec relativ puţin timp.
Cadrul didactic trebuie să găsească în părinte un partener şi un ajutor pentru dezvoltarea copilului, dar şi
părintele trebuie să fie luat în seamă atunci cand are iniţiative şi idei.
Parteneriatul grădiniţă – familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi grădiniţă , la o
unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd
educatoarea sfătuindu-se cu părinţii. Activitatea cu părinţii ca parteneri poate deveni un start bun pentru a crea
părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor
şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii. Relaţia cu familia
este din ce în ce mai încurajată de grădiniţă :consiliul unităţii şcolare include reprezentanţi ai asociaţiilor
părinţilor, cu rol decizional în toate problemele educaţionale, organizaţiile de părinţi sunt acceptate în activitatea
grădiniţei, se organizează cursuri pentru părinţi.
Din experienţa la clasă a ultimilor ani pe această temă am constatat că obstacolele majore întâlnite în relaţia
grădiniţă-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât şi la cadrele didactice şi
directori) sau de ordin material (relaţia grădiniţă-familie cere un surplus de efort material şi de timp). În cadrul
acestui parteneriat, adesea dificultăţile rezultă din disputa unor idei divergente privind: responsabilitatea statului
şi a familiei privind educaţia copiilor, libertatea de alegere a grădiniţei de către părinţi sau unicitatea
învăţământului, impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului în clasa I, participarea
părinţilor la gestionare şi procesul decizional în instituţia de învăţământ.
Relaţia familie-grădiniţă apare justificată în măsura în care se stabileşte încrederea colectivităţii de
părinţi în instituţia de învăţământ. Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie-grădiniţă şi participarea la
gestiunea grădiniţei, cât şi pentru educaţia părinţilor îl are înfiinţarea asociaţiilor de părinţi, ca reprezentanţi ai

904
vocii reale a acestora, privind rezolvarea diverselor probleme apărute în grădiniţă, implicarea acestora în
organisme abilitate în luarea unor decizii de importanţă majoră.
Referitor la atitudinea de colaborare a părinţilor, reciprocitatea este elementul care adesea lipseşte.
Dacă prin intermediul grădiniţei sunt organizate diverse activităţi şi părinţii sunt invitaţi, părinţii copiilor cu un
comportament exemplar vor veni. Cât despre iniţiative ale părinţilor de a derula unele activităţi împreună cu
copiii şi cu educatoarele din grădiniţă, acestea sunt extrem de rare.
Numai o bună colaborare între grădiniţă şi familie, o mai mare implicare a părinţilor în activitatea grădiniţei
(incluşi în luarea deciziilor) va îmbunătăţi colaborarea dintre aceşti factori foarte importanţi în creşterea şi
dezvoltarea copilului preşcolar.
Deşi nu există un şablon, în general, copilul care nu a trecut prin grădiniţă se adaptează mai greu în clasele
primare. Bineînţeles, acest lucru este strâns legat şi de flexibilitatea copiilor. Şcoala presupune un program mult
mai strict, o competitivitate mai acerbă şi un efort mult mai mare. Fără o perioadă de pregătire – grădiniţa –
copiii se pot trezi într-o lume nouă, cu reguli multiple şi greu de aprofundat.
Cultivarea unei relaţii de parteneriat afectiv între grădiniţă şi familie în sprijinul educaţiei şi creşterii
copilului constituie cheia succesului viitor în adaptarea şi integrarea şcolară, este primul pas către o educaţie
deschisă, flexibilă, şi dinamică a personalităţii copilului.

905
 “Educație fără frontiere!”: Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate

Dragoi Larisa-Nicoleta

În educarea „puiului de om” , părinții, educatorii, școala și societatea sunt mijloace importante de educație
și instrucție. Abordarea unui parteneriat între acești patru stâlpi ai educației copilului atrage dupa sine o mare
colaborare și responsabilitate din parte fiecărei parți dar cel mai important este că atât părinții cât și școala,
societatea și educatorii își canalizeaza și își direcționează acțiunile asupra COPILULUI.
Fiecare dintre acești stâlpi ai educației are un rol important în viața copilului astfel putem vorbi despre
fiecare termen în parte:
Familia- este primul contact al copilului, familia reprezentând modelul de viață și de conduita al copilului.
Familia influențeaza dezvoltarea psihica a copilului, îi face cunoștință copilului cu mediul înconjurător, îl
pregatește pe copil pentru intrarea sa într-o noua dimensiune și anume grădinita.
Grădinița- este partea formala a educației copilului. În grădiniță copilul cunoaște oameni noi, învață să
comunice cu ei, să-și împartă jucăriile, învață să respecte regulile grupului de care aparține, învață să aibă
autonomie, își formează noi deprinderi dar își deschide și apetitul pentru cunoașterea lumii înconjuratoare și a
societății. Din gradiniță preșcolarii încep să aibă legături și cu societatea sau comunitatea în care trăiesc. Prin
colaborarile, parteneriatele pe care grădinițele sau școlile le au cu diferite instituții publice, preșcolarii încep să
ia legătura cu comunitatea, de exemplu, vizita la grădiniță a agentului de circulație, vizita grupei la biserică cu
ocazia unei sarbători religioase, medicul stomatolog vine să ne vadă dințișorii, etc.
Societatea- reprezintă un alt factor important pentru dezvoltarea personalității copilului. Mediul social
oferă posibilități nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor native ale individului; putem spune că unei
diversităţi genetice îi corespunde o infinitate de posibilităţi oferite de mediu.
Toți acesti parteneri ai educatiei pregatesc într-un anume fel copilul pentru școală. Legătura dintre
grădiniță și școală se realizează prin măsuri de ordin pedagogic prin asigurarea continuității, prin folosirea
metodelor și procedeelor didactice.
Toți acești patru factori pot fi definiți separat, însă adevărul este că ei se întrepătrund în mod continuu.
Familia îl ajută pe copil să descopere lumea atât înainte de intrarea în grădiniță, cât și în timpul grădiniței dar
și după intrarea în școală .Grădinița așează “cărămizile” cunoștințelor peste temelia deja zidită de părinți .
Grădinița împreună cu părinții ajută copilul să cunoască comunitatea și societatea în care trăiește iar mai
departe acești trei factori pregătesc copilul pentru școală.
Prin stransa colaborare a tuturor celor patru stalpi mentionati , copiii câștigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanți se crează relații pozitive și fiecare își va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.
Această stransă colaborare între familie- grădiniță- societate –școală duce la unificarea sistemului de valori
care poate avea un efect benefic asupra personalității copilului. E un exemplu pozitiv pentru un copil să-și
vadă educatoarea sfătuindu-se cu membrii familiei sale, sau cu membrii societății.
Copiii caută modele atât în părinți, cât și în cadrele didactice dar și în membrii societății în care trăiesc.
Daca noi putem să le oferim modelul colaborării , atunci putem fi siguri că și ei vor ajunge la rândul lor oameni
cooperanți, înțelegători, pașnici și cu dorința de a trăi într-o lume cu mai puțină dușmănie.

BIBLIOGRAFIE
,, Educatia timpurie si specificul dezvoltarii copilului prescolar”- 2008

906
 Simpozion Internațional: “Educație fără frontiere!”
Tipuri de educaţie la distanţă

Dragoianu Maria Magdalena

Educatia la distanta nu este un fenomen nou în câmpul educational, ci constituie o modalitate de predare si
învatare cunoscuta si practicata de cel putin o suta de ani.

Educatia prin corespondenta

Înainte de aparitia si folosirea în masa a noilor tehnologii ale informatiei si comunicarii, educatorii foloseau
materialul tiparit si serviciile postale pentru ceea ce se numea educatie prin corespondenta. Înca din 1910, un
studiu dedicat unei institutii de instruire la distanta ne da masura a ceea ce se petrecea în Statele Unite si Canada:
"Nu mai putin de 1600 de persoane sunt antrenate în activitati de instruire de catre Scoala Internationala prin
Corespondenta, a carei misiune principala este de a patrunde în masa eterogena a umanitatii pentru a descoperi,
directiona si convinge indivizii de beneficiile educatiei. Nu cunosc o alta inovatie printre metodele existente mai
revolutionara si mai radicala decât aceasta. Avem de-a face aici cu o institutie care cheltuieste anual peste doua
milioane de dolari pentru a crea o cerere de educatie.".
Aceasta forma a educatiei la distanta ramâne înca o modalitate de instruire viabila acolo unde nu sunt înca
dezvoltate infrastructurile necesare unei abordari moderne si mai eficiente.
Mai trebuie semnalate aici unele dintre formele actuale ale educatiei prin corespondenta, în care materialele
pentru învatare sunt în format electronic si pot fi livrate pe dischete, CD-ROM sau direct prin e-mail. Se obtin
astfel unele avantaje fata de învatamântul la distanta prin corespondenta postala: reducerea costurilor,
personalului si spatiilor de depozitare.

Educatie prin radio

Educatia la distanta prin radio a avut o popularitate mai scazuta, fiind folosita odata cu dezvoltarea
extraordinara a acestui nou purtator de informatie si dizolvându-se în celelalte functii ale comunicarii prin mass-
media: promovarea culturii, informarea, socializarea si chiar divertismentul. Imediat dupa obtinerea primei
licente de educatie prin radio de catre Universitatea din Salt Lake City, în 1921, apareau si în România primele
aprecieri cu privire la metodele pedagogice noi oferite de radiodifuziune. La sugestia lui Dimitrie Gusti, în
calitate de presedinte al Societatii Române de Radiodifuziune, s-au organizat începând cu 1930 doua conferinte
prin radio pentru clasele inferioare si superioare. Fara îndoiala, radioul si-a avut perioada lui de predominanta
pozitiva în perimetrul instructiei si educatiei scolare de tip informal.

Educatie prin televiziune

Similar este cazul educatiei prin televiziune, care preia, de asemenea, la un moment dat, de la carte/manual si
presa, multiple sarcini de stocare si transfer a informatiei aflate într-o adevarata explozie. Prin mijloacele sale
ample si variate si beneficiind de avantajul familiaritatii, televiziunea contribuie la informarea culturala, dar
poate fi utilizata si pentru educatie, mentinându-se ca alternativa pedagogica în centrul de interes al educatorilor
din 1945 (când Universitatea de Stat din Iowa obtine prima licenta) si pâna spre mijlocul deceniului al optulea.
Cercetarile au demonstrat ca rezultatele obtinute prin televiziunea scolara nu sunt inferioare celor obtinute prin
învatamântul traditional. Distinctia ce se impune este între 1. emisiunile TV cu caracter educational general, care
urmaresc obiective instructive prin influenta educativa difuza si 2. emisiunile proiectate si realizate în functie de
programe de tip scolar, ca forma alternativa de învatamânt, ce beneficiaza de avantajele specifice educatiei la
distanta: un profesor poate conduce situatii de învatare pentru un numar mai mare de elevi; sunt prezentate
elevilor realitati inaccesibile observatiei directe; atractivitatea materialelor prin îmbinarea imaginii cu sunetul;

907
continuturile transmise pot avea girul unor personalitati prezente la lectie; anularea impedimentului distantei;
reutilizarea ulterioara a materialelor etc.
În ciuda raspândirii lor pe arie larga si fortei de seductie pe care o au pentru educatori pentru acest atu, aceste
mijloace moderne de comunicare în masa se abat de la prezenta în rândul mijloacelor educative eficiente prin
doua neajunsuri majore:
1. Receptorul fiind o masa mare si eterogena de oameni, a te adresa oricui comporta riscul de a nu te
adresa nimanui; nu exista siguranta receptarii mesajului de catre cei carora le este adresat în mod special (nu
putem fi siguri ca elevii vor recepta o emisiune despre literatura, pregatita special pentru ei).
2. Comunicarea prin radio si televiziune are, în esenta, un caracter unidirectional, lipsind conexiunea
inversa; între emitator si receptor nu exista un dialog permanent si real.

Educatie prin Internet

Un alt tip de predare-învatare la distanta, care câstiga teren pe zi ce trece, este educatia prin Internet. Cursurile
suport sunt stocate pe un computer într-o forma specifica si un navigator uzual pentru Internet sau, în unele
cazuri rare, un program special, permite cursantilor sa acceseze informatiile în ritmul propriu de asimilare.
Materialele de învatare sunt prezentate într-o forma multimedia - prin îmbinare de text, sunet, imagine si chiar
scurte filme - si în modul hyperlink - un model structural în care accesul la alte informatii se realizeaza prin
legaturi multiple de la o singura pagina; la rândul lor alte pagini permit revenirea, aprofundarea prin accesarea
altor pagini cu subiect similar sau saltul la alte tipuri de informatii.

Acest tip de materiale 'fara suport pe hârtie' au o serie de avantaje:

• se înlatura necesitatea spatiilor de depozitare si personalului numeros;
• costuri de expediere reduse;
• flexibilitate pentru student în sensul posibilitatii alegerii portiunilor care se tiparesc si care ramân în
format electronic;
• expedierea la student exact la timp în sensul accesului la material exact când si unde este necesar;
• integrarea unei varietati de medii de învatare: text, grafica, imagine statica si animata, sunet, scurte
filme;
• acces la materiale din alte sute de mii de surse, unele prin linkuri (legaturi ) directe din situl de origine;
• integrarea legaturilor cu tutorii si cu alti studenti, prin intermediul Web sitului.

Indicatori de comparatie
La un studiu de fezabilitate în vederea implementarii uneia dintre formele de educatie la distanta, comparatia
între acestea poate fi facuta printr-o serie de indicatori ce caracterizeaza, dupa unii cercetatori, o paradigma a
învatamântului la distanta:
• scala - numarul participantilor implicati într-o activitate de învatare pe o durata determinata;
• simetrie - gradul în care se poate focaliza atentia pe fiecare participant (invers proportionala cu marimea
clasei);
• perceptie - calitatea tehnica a materialelor primite de participanti;
• interactivitate - durata de timp minima în care se poate obtine un raspuns într-o interactiune;
• co-locatie - distanta fizica ce desparte participantii;
• mijloace - evantaiul de mijloace/ instrumente de lucru de care dispun participantii pentru învatare si
comunicare;
• costuri - cheltuielile unui cursant pentru atingerea unui set stabilit de obiective;
• timp - nivelul de control al timpului necesar unui cursant pentru a atinge un obiectiv de învatare.

908
 ŞCOALA, FACTOR AL DEZVOLTĂRII UMANITĂŢII

Inv. Dragomanu Elena

Scoala Gimnazială “General Grigore Baştan”

Suntem conştienţi cu toţii că a învăţa nu înseamnă doar a primi cunoştinţe, informaţii, a înmagazina
date, nume, citate, procedee, formule, algoritmi, ecuaţii, a fi în stare să le reproduci când ţi se cere, pentru a
fi evaluat, şi să le aplici în cazuri standard. Toate acestea iau forma generală a unor reţete, a unor indicaţii,
care se folosesc pe bază repetitivă, de memorare. Pornind de la această formă superficială de învăţare,
necesară uneori, dar insuficientă de cele mai multe ori, până la învăţarea reală este o distanţă mare.
Învăţarea temeinică presupune educarea unei stări de întrebare, de mirare, de nedumerire, îndoială, bănuială,
ipoteză, intuiţie, explicaţie, spirit critic, dreptul şi libertatea de a fi sau nu de acord cu ceea ce ţi se prezintă.
Toate acestea sunt etape fireşti în procesul de înţeţegere care trebuie să însoţească procesul de învăţare.
Şcoala trebuie să nu uite un obiectiv foarte important şi anume educarea necesităţii de a înţelege
lumea. Nu toate cunoştinţele ce se transmit au statut de certitudine. Multe, poate cele mai multe, sunt doar
ipoteze, mai mult sau mai puţin plauzibile. Actul de a învăţa conştient întreţine un metabolism permanent
între întrebări şi răspunsuri, înţelegerea modului în care un răspuns generează noi întrebări, şi mai ales
întrebări inteligente.
În ultimă instanţă, învăţarea educă gândirea şi comportmentul în situaţii inedite din viaţa reală, care
să te ajute să te descurci în situaţii diferite de cele prin care ai trecut anterior. Subiectele propuse la
examene, nu te invită să gândeşti cu capul tău, ci să-ţi aminteşti ce anume ai învăţat şi din ce ţi s-a predat,
trebuie aplicat pentru rezolvarea subiectului.
Şcoala nu trebuie să ignore antrenamentul în situaţii problematice, în care trebuie efectuate alegeri
pe baza de argumente şi contraargumente şi această lipsă de imaginaţie, de îndrazneală se observă sistematic
la evaluările naţionale.
Noi, toti adultii, suntem deficitari în a educa la copilul de cea mai fragedă vârstă dragostea şi
respectul pentru fiinţa umană. Aici e marea problemă. Şcoala trebuie să facă faţă azi unui val imens de
factori anti-educaţionali care vin din mass-media, de la unele televiziuni, din presa, dintr-o parte a
internetului, un val anti-educaţional imens, care se revarsa asupra copiilor.
Trăim într-o societate în care copilul de şcoală primară, în foarte multe cazuri, consideră natural să
se ia la bătaie cu un alt copil doar pentru faptul că nu se înţeleg într-o anumită chestiune. Diferenţa de părere
poate fi pricină de violenţă fizică, pentru că văd asta peste tot în jurul lor, aud limbajul agresiv si violent
care pleacă de la cea mai înaltă tribună şi până în stradă, familie.
Agresivitatea în limbaj si comportament înseamnă răutate, tot ce-i agresiv este rău, şi tot ce-i rău este
strâmb şi tot ce-i strâmb nu-i drept si tot ce nu-i drept este Minciună.
Şcoala, educatorii, psihologii, parinţii şi orice cetăţean sunt raspunzători în educaţia pentru viaţă a
copilului. Deviza lor ar trebui să fie: “Agresivitatea înseamnă minciună şi prostie! “
Pentru a ieşi din această dificultate este necesar să alcătuim noi programe, noi manuale şi să
construim un nou scenariu al vieţii de şcoală. Vechiul scenariu catedră-bănci este depăşit. Iniţiativele trebuie
să vină de jos, de la minţile luminate ale dascălilor, care se confruntă zilnic cu astfel de situaţii, de la
dascălii de cea mai bună calitate, de la elevi, studenţi şi părinţi.
Şcoala nu este singura instituţie în care învaţă tinerii, ei învaţă şi de pe internet şi de la televizor,
dar şcoala trebuie să fie pionul principal care să încorporeze internetul în interiorul ei, să-l abordeze ca pe un
mijloc de învăţare lesne de folosit. Acesta este unul dintre motivele eşecului şcolar, pentru că la 20 de ani
de la apariţia internetului, sistemul nostru educaţional nu a înţeles că internetul trebuie încorporat organic în
viaţa educaţională a şcolii şi că această navetă între internet şi cultura tipărită tradiţională pe care se baza
şcoala trebuie să fie permanentă, la toate disciplinele. Ce să facem cu manualele digitale fără calculatoare,
fără retroproiectoare? Nimic, le-am împachetat frumos pentru a le preda generaţiei următoare pentru că sunt
transmisibile.
Vorbind de o nouă calitate a educaţiei, trebuie să fim conştienţi că nimic nu se poate schimba peste
noapte. Schimbarea necesită răbdare, cercetare, documentare, realitate şi nu copierea diverselor “modele”
din afară, bune sau mai puţin bune, acolo unde au fost aplicate, este un proces de lungă durată, pe o

909
perioadă bine determinată şi cu stabilitate. Noile programe să vină din partea adevăraţilor pedagogi, nu de la
oamenii politici care urmăresc doar propriile interese.
Multe programe au rămas urmă cu peste o sută de ani în modul în care concepem predarea diverselor
ştiinţe. Cea mai mare parte din ce s-a descoperit şi s-a inventat în secolul al XX-lea n-a ajuns să fie predată
în şcoală, este o situaţie tragică din acest punct de vedere, pentru că s-a mers mereu în virtutea inerţiei, am
repetat azi ceea ce am făcut ieri. Lucrul acesta este foarte comod, dar greşit.
S-a introdus timid o disciplină noua la clasele primare, dezvoltarea personala, dar lipsesc materialele cu
desăvârsire. Este nevoie de dezvoltarea unui un program de urgenţă de educare a omenescului, a trăirii în
societatea globală, un minim de program pe care să căutăm să-l realizăm imediat. Nu ne dăm seama la ce
grad de violenţă se află societatea în care trăim. Această educaţie pentru o lume neviolentă, pentru o lume în
care să se educe valori ca dragostea pentru fiinţa umană, să nu vezi în tot ceea ce este diferit un adversar.
Obiectivele educaţionale pot fi realizate numai prin eforturile conjugate ale tuturor factorilor:
familie, şcoala, societate

BIBLIOGRAFIE

Dale Carnegie – “Lasă grijile, începe să trăieşti”, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2000;
Dale Carnegie – “Secretele succesului”, Editura Curtea veche, Bucureşti, 1999;
Ann Birch – “Psihologia dezvoltării”, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000;

910
 Relaţia grădiniţă-şcoală-familie-societate!

Educator Dragomir Elena

Grădinița ”Primii Pași” Timișoara

Școala și familia urmăresc același scop educativ și anume formarea copiilor spre a deveni oameni
multilateral dezvoltati.Necesitatea abordarii parteneriatului dintre gradiniță-școală-familie- societate atrage
după sine o mare colaborare și responsabilitate din partea fiecăreia dar cea ce e important e că toate sunt
direcționate și canalizate asupra copilului.
Faptul că micul preșcolar intră in contact cu mediul in care trăiește este ceva normal,însă faptul că în
dezvoltarea lui sunt antrenați alți factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Grădinița -se conduce după reguli scrise unanim, acceptate de societate și vizate de specialiști în educație,
program,curriculum, materiale didactice,etc. Prin instituționalizarea copilului,nu se neglijează rolul
părinților, de aceea în condițiileactuale,rolul familiei in activitatea grădiniței este major.Părinții sunt cei
care vor sta alături de educator la formarea și dezvoltarea copiilor lor,rolul lor nu va fi înlocuit de
educatoare,ci aceasta va completa științific ceea ce părintele nu poate sau nu are abilitatea respectivă de a
putea asigura copiilor ceea ce au nevoie.
Școala-relația grădiniță-școală-familie- societate,este una în care fiecare factor interrelaționează cu ceilalți.
Parteneriatul are un rol deosebit în funcționarea școlii,în îndeplinirea obiectivelor acesteia și se poate
realiza astfel:
- ajută dascălii în munca lor
- perfecționează abilitățile școlare ale elevilor
- îmbunătățesc abilitățile educaționale ale părinților elevilor
- creează o atmosferă mai sigură în școală
-facilitează legătura dintre familii,personalul școlii și al comunității.
Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noțiuni educative pe care copilul
le primește sunt cele din familie.În familie se conturează caractere.Atât părinții cât și dascălii în timpul
procesului de învățământ trebuie să intervină în numeroase situații pentru a corecta comportamentul
copilului. Odată, copilul ajuns la vărsta preșcolără familia împarte intr-o buna măsură sarcina educarii lui cu
dascalii si pedagogii.
Societatea
Parteneriatele grădiniță-școală-familie-societate,se referă la construirea unor relații pozitive între
familie,grădiniță,
școală si socitate,la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor,atunci
cand aceștia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinții și cu membrii comunității. O comunitate care plasează
educația printre prioritățile sale,este o comunitate care acționează
conștient în folosul tuturor membrilor săi. Este bine de știut că pe termen lung,investiția în educație este
mai valoroasă pentru societate.
Prin creerea parteneriatului grădiniță-școală-familie-societate,copiii câștigă un mediu de dezvoltare mai
bogat,intre participanți se creează relații pozitive si fiecare își va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate,este dorința de a ajuta elevii să aibă succes la
școală și mai târziu in viață. Atunci când părinții,dascălii și ceilalți membrii ai comunității se consideră unii
pe alții parteneri în educație,se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcționeze.
Implicarea părinților în viața activă a școlarului este foarte importantă,deoarece copiii dacă sunt ajutați
devin mai motivați și mai ambițioși in tot cea ce fac.

911
 ÎMPREUNĂ ,SĂ CREȘTEM COPIII MICI

Dragomir Filofteia

„Fiecare copil pe care îl instruim este un „om” dăruit societății” (N. Iorga)
Copilăria ete o vărstă care are fără îndoială,un statut aparte din mai multe puncte de vedere decât celelalte
vărste.
Copilul nu are nici putere ca adultul,nici chibzuință ca vărstnicul,nici stiință sau capacitate de a-și domina
suficient reacțiile emoționale.El rămăne oricum l-am privi, dependent de cei mari,incapabil să se ajute
singur,o ființă slabă trupește și fragil sufletește. Ca atare,copilul are nevoie în primul rând de ajutor,iar dintre
formele multiple de ajutor,cea mai însemnată sub raport sufletesc este înțelegerea.
Vârsta copilăriei are un statut specific,iar în cadrul său înțelegerea,care nu trebuie să devină slăbiciune,are
un rol important întrucât prin ea avem deschis drumul către sufletul copilului și astfel toate pârghiile
educative rămân ferme în mâna noastră-părinte,educator.
În primii trei ani de viață evoluția și dezvoltarea sunt mai mari decât oricând altcândva.
De aceea este navoie de sprijinul părinților și a educatorilor în toate ariile de dezvoltare
:fizică,emoțională,socială,lingvistică și intelectuală.
Un aspect care interesează în mod deosebit educarea copilului până la 3 ani-iar ulterior în măsură și mai
mare- este integrarea copilului în relațiile cu cei din jurul său. Fără o asemenea integrare vom avea un copil
izolat,închis, care ușor poate aluneca spre egoism.Dacă copilul mic va deveni ulterior o ființă asocială ,iar la
o anumită vârstă antisocială,acest eșec se poate imputa celor din jur,mediului.
Din clipa în care este capabil să reacționeze coordonat la provocările mediului,adică chiar de la vârsta de
3 sau 4 luni,el aparține acestui mediu intră într-un sistem de relații umane,adică este din prima lui
copilărie,o ființă socială.După 3-4 luni,la copil predomină confuzia afectivă,când totuși se reliefează
atașamentul față de mamă,întrucât dependența sa față de îngrijirea mamei este practic totală.
Este important ca mama să nu greșească în afecțiunea pe care i-o arată copilului,pentru a nu compromite
educarea manifestărilor acestuia, educare ce se cere condusă chiar de la această vârstă.De comportamentul
mamei începând chiar de acum,depinde în mare măsură integrarea sau neintegrarea copilului în grădiniță.
Neintegrarea poate fi generată de doi factori.
Primul factor ține de părinții care nu i-au lăsat să se joace cu alți copii,i-au învățat să nu dea jucăriile
altor copii,iar al doilea este egoismul dintre ei,de a avea numai ei totul,de a li se satisface toate păcerile,adică
părinții n-au știut să-i educe.
Adulții sunt cei mai importanți profesori din viața copilului mic.În acest interval,toți adulții,în special
părinții și educatoarele influențează ce și cum învață copilul;copii de această vârstă depind de adulți când
mănâncă,dorm , se îmbracă,dar și când îi ajută să învețe despre lume și să -și organizeze mediul pentru cea
mai semnificativă activitate de învățare-jocul.
În dezvoltarea copilului mic dragostea și atenția adultului este primordială.
Copiii mici sunt capabili de acte de învățare complexe și variate.În primii ani copilul învață cum să se
miște,să comunice, să facă legături între experiențe, să înțeleagă sentimente și să coopereze cu cei din
jur.procesul de învățare este destul de complex,pentru că la această vârstă învățarea se referă la domenii de
dezvoltare diferite și inter-relaționate.
Cel ce are grijă de copil trebuie să țină cont de natura conexiunilor din procesul de învățare de la copilul
mic.Încet ,încet copilul începe să folosească limbajul și odată cu acesta ,el își dezvoltă conștiința de sine,ca
vorbitor și se mândreșe tot mai mult de realizările sale lingvistice.
Astfel se dezvoltă abilitățile sale sociale ,emoționale și lingvistice.
Învățarea la copiii mici se realizează holistic pentru că implică toate domeniile de dezvoltare a
copilului:emoțional,social,lingvistic și intelectual.Aceste domenii de dezvoltare se modifică rapid și uneori
se suprapun pe măsură ce copilul crește.

912
 Pentru educatoare aceasta înseamnă că o activitate poate să sevească mai multor arii de dezvoltare.Știm
că de la naștere creierul copilului continuă să crească și să se dezvolte.În primele opt luni creierul se
maturizează și se fac legături pentru a-l„cabla”.
Copilul trece prin experiențe în lumea încomjurătoare și creierul său realizează scheme ale acestor
conexiuni.Experiențele repetate fixează permanent conexiunile de la nivelul creierului.
Cunoscând importanța jocului la sugari și la copiii mici,adultul poate alege acele activități care să poată
sprijini organizarea și dezvoltarea creierului copilului.Copiii mici învață prin simțuri.
Primii doi ani este denumită de psihologul Jean Piaget, etapa senso-motorie, pentru că la această vârstă
copiii își folosesc simțurile și capacitățile fizice pentru a înțelege lumea.Învață manevrând obiecte și
examinându-le forma .
Copilul sub doi ani repetă de mai multe ori acțiunile pentru a înțelege ce se întâmplă.Experiențele timpurii
cu obiecte sunt împortante mai târziu la rezolvarea de probleme.
O importanță deosebită în dezvoltarea copilui o are prezența permanentă a obiectelor în jurul lui. La
început acesta crede că există numai obiectele pe care el le vede, care sunt în câmpul lui vizual.Mai târziu
înțelege câ un obiect există chiar dacă nu este în câmpul lui vizual.Permanența obiectului ajută copiii săse
adapteze la lipsa părinților și pune bazele învățării ulterioare a simbolurillor din matematică și citit.
Între adult și copil există o legătură indistructibilă;rolul adultului fiind major în structurarea sau
etajarea/punere pe o schelă a învățării.
Adultul descrie jocul copilului și îi face o schelă,această schelă sau descriere îl ajută pe copil să înțeleagă
și să-și amintească de joc.Adultul ce îndeplinește acest rol se numește „mediator” al învățării.
Adultul poate să îndeplinească și rolul de „colaborator” la învățare-Ex.-cititul cu copilul și nu pentru
copil.
Copilul învață de mic că sunt ființe diferite de celelalte.Pe la vârsta de doi ani ei descoperă că sunt altceva
decăt adulții.Ca să se dezvolte ca persoane separate ei au nevoie de dragostea și confortul oferit de adulți
atenți.
Copiii mici sunt copiii de la naștere până la vârsta de trei ani. Copiii între doi și trei ani sunt capabili să
utilizeze aceleași materiale ca și copiii mai mari ,dar în altă manieră.
Educatoarele copiilor foarte mici au o sarcină importantă,pentru că ceeace învață acum este baza educației
viitoare.Ele trebuie să înțeleagă cum este ficare grupă de vârstă și să planifice activități ce se potrivesc cu
temperamentul și interesele fiecărui copil.

BIBLIOGRAFIE:
1. Curriculum pentru învăţământul preşcolar M.E.C.T.S.,Bucureşti 2009
2. EZECHIL LILIANA;PĂIŞI-LĂZĂRESCU MIHAELA,Laborator preşcolar-ghid metodic, Editura V I
Integral,Bucureşti 2006
3.ANTON MOISIN;Arta educării copiilor și adoleșcenților în familie și în școală, Editura Didactică și
Pedagogică,București-2008

913
 IMPORTANŢA PARTENERIATULUI
ŞCOALA – FAMILIE – COMUNITATE
Prof. Dragomir Gabriela Mirela,
Şcoala Gimnazială Adânca , Dâmboviţa

Comunicarea între şcoală şi familie este unul dintre instrumentele cele mai importante de stabilire şi
menţinere a relaţiei de parteneriat. Pentru atingerea unui nivel de calitate ridicat în eficientizarea relaţiei şcoală
– elev – familie – comunitate, este necesar abordarea unui stil empatic de comunicare între părţi ce trebuie
transpus în psihologia mentală a elevului astfel încât să se producă o apropiere între părţi, păstrând însă o
neutralitate necesară şi un echilibru constant şi permisiv.
Parteneriatul şcoală – familie – comunitate are la bază ideea că profesorii, elevii, părinţii, ceilalţi membrii ai
comunităţii sunt parteneri în educaţie. Acest parteneriat are un rol esenţial în procesul de educaţie a elevilor,
deoarece îi ajută să-şi dezvolte competenţele şi abilităţile sociale încă din primii ani ai copilăriei, pregătindu-i
să aibă succes la şcoală şi, mai târziu, în viaţă şi în carieră.
Având în vedere importanţa parteneriatului şcoală – familie – comunitate în realizarea obiectivului esenţial
al învăţământului, „copilul apt pentru viaţa socială”, ar trebui ca fiecare părinte să cunoască:
- obligaţiile sale legale privind educaţia copilului;
- drepturile de care dispune pentru educaţia propriului copil;
- importanţa atitudinii personale pentru reuşita şcolară a copilului;
- posibilităţile de colaborare cu şcoala.
În acest scop este necesar un dialog între profesori şi părinţi; profesorii trebuie să primească o pregătire în
materie de relaţie cu părinţii iar competenţa lor în aceasta materie trebuie considerată ca o aptitudine
profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; şcolile
trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenţa necesară.
Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei , iar între aceştia şi comunitate, mediul
extraşcolar şi extrafamilial , pendulează copilul, obiect şi subiect al educaţiei. Dacă aceste medii educaţionale se
completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a copilului în activitatea şcolară şi, pe
plan general, în viaţa socială. Colaborarea şi comunicarea dintre şcoală şi familie este subliniată şi de H. H.
Stern în lucrarea „Educaţia părinţilor în lume”: „Şcoala, pentru a da roade, are nevoie de sprijinul conştient şi
de colaborarea părinţilor. Educaţia dată în şcoală se dovedeşte a fi muncă irosită şi ineficace, dacă familia e
ostilă şi indiferentă”.
Profesorul, în calitatea sa nouă de manager, care este tot mai mult promovată de învăţământul modern,
trebuie să conducă cu maximă eficienţă relaţiile cu părinţii, aceştia devenind aliaţi şi colaboratori. Familia
susţine, lărgeşte şi adânceşte neîncetat acţiunile educative ale şcolii, iar şcoala se sprijină permanent pe
experienţa de viaţă a copilului dobândită în familie.
Familia este alături de şcoală supraveghind elevi când îşi efectuează temele, îndrumând şi încurajând lectura
suplimentară, folosirea timpului liber, dar şi în cadrul activităţilor extraşcolare: excursii, tabere, vizite, vizionări
de spectacole, concursuri. În realizarea acestor activităţi familia este susţinător material şi moral şi adesea chiar
participant direct.
Activitatea în parteneriat are nenumărate avantaje: creează relaţii de colaborare; clarifică diverse probleme
educative; oferă un nou cadru de dezvoltare a personalităţii elevului; sporeşte conştientizarea din partea tuturor
actorilor implicaţi în educaţie.
Realizarea parteneriatelor funcţionale presupune un sistem de activităţi cuprinse într-un plan pe termen scurt
şi mediu, cu obiective şi responsabilităţi clare. Ca şi obiective operaţionale pentru un parteneriat şcoală –
familie – comunitate pot fi enumerate:
- implicarea conştientă a elevilor, părinţilor şi a membrilor comunităţii în activităţile propuse potrivit
capacităţilor psiho-fiziologice şi aptitudinilor lor;

914
 - identificarea şi înlăturarea barierelor în comunicare;
- combaterea eşecului şcolar, a abandonului şcolar;
- îmbunătăţirea bazei materiale a şcolii;
- consilierea elevilor şi a părinţilor să devină frecventă şi eficientă;
- facilitarea legăturii dintre familii, personalul şcolii şi comunitate;
- îmbunătăţirea relaţiilor între şcoală şi părinţi, profesori şi elevi, părinţi şi părinţi;
- conştientizarea necesităţii ascultării active;
- înlăturarea prejudecăţilor şi a discriminărilor elevilor în funcţie de mediul din care provin sau de statutul
părinţilor;
- exprimarea liberă a opiniilor;
- dezvoltarea încrederii în sine şi în reuşita acţiunii.
Contactul permanent cu şcoala, implicarea sinceră, atât a părinţilor, cât şi a cadrelor didactice în
eficientizarea procesului educativ, stimularea morală a copilului, respectiv efortul de a crea o imagine de sine
pozitivă a acestuia pot crea o parte din premisele care să asigure succesul şcolar al unui elev.
Nu mai puţin importantă este şi colaborarea cu comunitatea reprezentată de instituţiile care oferă servicii
educaţionale, de ONG-uri, de Administraţia Publică Locală, de agenţii economici şi , nu în ultimul rând, de
mass-media. Comunitatea poate facilita derularea unor activităţi culturale, sportive, recreative, de socializare,
determinând implicarea reprezentanţilor săi în procesul de dezvoltare a elevului, dar şi a şcolii ca instituţie.
În concluzie, putem spune că un parteneriat eficient între şcoală – familie – comunitate poate contribui cu
adevărat la dezvoltarea socială şi este un vector al educării continue a elevilor, părinţilor şi cadrelor didactice.
Astfel, împreună vor reuşi să descopere cheia ce va deschide uşa spre un învăţământ de calitate, accesibil,
agreabil; dar, cel mai important este faptul că elevii vor putea beneficia de toate acestea, devenind ei înşişi
creatori şi inovatori, participând activ la desfăşurarea actului educaţional, dezvoltând competenţe ce le vor fi de
folos pe parcursul vieţii.
Împreună, şcoală – familie – comunitate, contribuim la modelarea fiinţei umane, având ca motto cuvintele
scriitorului grec Plutarh „consideră elevul o făclie pe care să o aprinzi astfel încât mai târziu să lumineze cu o
lumină proprie”.

Bibliografie:
1. Băran – Pescaru, Adina, ,,Parteneriat in educatie: familie – scoala – comunitate”, Ed. Aramis Print,
Bucuresti, 2004.
2. Popescu, M., ,,Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000+, Corint,
Bucureşti, 2000.
3. Vrăşmaş, E., A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucureşti, Editura Aramis 2002.

915
 EDUCAȚIA FĂRĂ FRONTIERE !
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ - ȘCOALĂ - FAMILIE - SOCIETATE!
PROF. ÎNV. DRAGOMIR IULIA,
ȘC. GIM. ,,ÎNV. CLEMENȚA BEȘCHEA” CĂPĂȚÂNEȘTI
ÎNV. MĂNTĂRAU MARCELA,
ȘC. GIM.,,ÎNV. CLEMENȚA BEȘCHEA” CĂPĂȚÂNEȘTI

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și posibilitățile

oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele patru mari "instituții": grădiniță, școală, familie,
societate - atrage după sine o mare colaborare și responsabilitate din partea fiecareia, dar ceea ce e imporant, e
că toate sunt direcționate și canalizae asupra copilului.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorința de a ajuta elevii să aibă succes la
școală și, mai târziu, în viață.
Relația grădiniță - școală - familie - societate este una în care fiecare factor interrelaționează cu ceilalți.
,,Școala încearcă să se pună de acord cu părinții; oare familia încearcă să se pună de acord cu
școala?”
Atunci când școlile, familiile și comunitatea colaborează ca parteneri, beneficiarii acestei colaborări sunt
elevii.
Parteneriatul are un rol deosebit în funcționarea școlii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia. Scopul este
dorința de a ajuta elevii să obțină rezultate foarte bune în acumularea cunoștințelor la școală, ca să poată reuși
să pășească pe treptele superioare ale învățării și pentru pregătirea lor ca viitori adulți.
Doar atunci când elevii, părinții, comunitatea devin parteneri în educație, în jurul elevilor se formează o
comunitate de suport, care poate funcționa ca un angrenaj bine pus la punct.
Dacă cele patru medii educaționale-grădiniță, școală, familie, societate se completează și se susțin, ele
asigură într-o mare măsură buna integrare a copilului în activitatea școlară și pe plan general în viața socială.
Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaștere reciprocă și continuând cu identificarea
intereselor comune în beneficiul copiilor.
Prin participarea în societate copilul reușește să pășească dincolo de "pragul casei" în condiții de
siguranță.
O bună colaborare și comunicare între grădiniță - școală - familie - comunitate este necesară, dar nu este
suficientă pentru buna dezvoltate a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în
jurul nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.

BIBLOGRAFIE
• Nicola,I. ,,Tratat de pedagogie școlară”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000
• Robu,M., ,,Empatia în educație”, Didactica Publishing House, București, 2008

916
 CARTEA, PRIETENA MEA!
-PROIECT EDUCAŢIONAL-

Prof. înv. preşc. Dragomir Mariana

Prof. înv. preşc . Radu Aurelia
Grădiniţa cu P.P.”Căsuţa poveştilor”, Piteşti

"Copilul se naşte curios de lume şi nerăbdător de a se orienta în ea. Literatura îi satisface această pornire,
îl incită." - George Călinescu

♦ ECHIPA DE PROIECT - Prof. Dragomir Mariana, Prof. Radu Aurelia

♦ PARTENERI - Biblioteca Judeţeană "Dinicu Golescu", Şcoala Generală "Ion Pillat", părinţi

♦ GRUP ŢINTĂ - Preşcolarii Grupei mari „Greieraşii” din Grădiniţa cu PP

”Căsuţa poveştilor”
♦ BENEFICIARII DIRECŢI ŞI INDIRECŢI AI PROIECTULUI:
Direcţi: copiii preşcolari şi şcolari;
Indirecţi: educatoare, învăţători, părinţi, comunitatea locală.

♦ ARGUMENT
Dintotdeauna, limbajul a fost considerat o marcă de reprezentativitate intelectuală pentru oameni,
iar calitatea vorbirii şi a scrierii au dovedit înzestrarea cognitivă, afectivă, intelectuală a interlocutorului.
Întreaga perioadă a şcolarităţii tinerilor - de la grădiniţă până la terminarea liceului - este marcată de
realizarea obiectivelor ce vizează educarea limbajului, deoarece acesta are rol preponderent în conturarea
personalităţii umane.
Însuşirea şi folosirea limbii ca mijloc de comunicare presupune acţiuni asupra tuturor
componentelor acesteia:
- fonetice: pronunţie, auz fonematic;
- lexicale: utilizarea cuvintelor, nuanţare, îmbogăţire, împrumutare, abreviere;
- morfosintactice: exprimare clară, coerentă, logică, sesizarea şi corectarea greşelilor;
- stilistice: diferenţierea comunicării, receptarea subtilităţilor, decodarea simbolurilor.
Educarea limbajului este favorizată de crearea unui mediu cultural propice de la cea mai fragedă
vârstă. Pornind de la organizarea Colţului Bibliotecii şi de la desfăşurarea unei multitudini de activităţi în
acest mediu până la cunoaşterea Bibliotecii adevărate şi a activităţii acesteia, copilul are astfel ocazia să-şi
facă din carte un prieten pe viaţă. Cu cât apropierea copilului de carte se face mai devreme, cu atât mai
importante şi durabile sunt efectele ei în domeniul limbajului şi comunicării, comportamentului şi
socializării, contracarând efectele negative ale televizorului şi calculatorului.

♦ OBIECTIVE SPECIFICE
Pentru copii:
- stimularea interesului şi curiozităţii pentru lumea cărţilor;
- familiarizarea copiilor cu biblioteca şi activitatea acesteia;
- stimularea capacităţii de a înţelege mesajul unei lucrări;
- cunoaşterea unei lucrări sau fragmente din creaţia unor autori români ori străini dedicate unei anumite
teme (natură, copilărie, chipul mamei, Universul);
- formarea unui vocabular bogat oferindu-le posibilitatea de a folosi în diferite situaţii propriile achiziţii
de limbaj;

917
 - stimularea creativităţii în exprimarea orală;
- stimularea dorinţei de a învăţa să citească;
- stimularea interesului pentru lectură;
- dezvoltarea gustului estetic pentru frumosul din literatură şi artă.

Pentru cadrele didactice:

- să asigure însuşirea ordonată, dirijată şi sistematică a unor cunoştinţe cu mare valoare educativă;
- să pună bazele unei atitudini receptive şi conştiente faţă de carte, lectură;
- să stimuleze şi să solicite capacităţi ce vor pune bazele dezvoltării intelectuale ulterioare: memorie,
imaginaţie, curiozitate.

Pentru părinţi:
- să asigure sprijin de câte ori este necesar pentru buna desfăşurare a acţiunilor iniţiate.

♦ RESURSE: cărţi, DVD-uri, CD-uri, DVD player, diapozitive, reviste PIPO.

♦ MONITORIZARE ŞI EVALUARE:
Pe tot parcursul desfăşurării activităţilor, preşcolarii vor fi stimulaţi să participe efectiv şi afectiv la
acestea, să manifeste interes în abordarea temelor şi implicare în lucru cu materialele puse la dispoziţia lor.
Evaluarea va consta în expoziţii cu lucrări ale copiilor, programe artistice, participarea la
concursuri, dar, mai ales, dramatizări ale poveştilor studiate, preşcolarii demonstrând astfel atât cuoaşterea
conţinuturilor basmelor cât şi structurilor gramaticale ale textelor.

♦ MODALITATEA DE EVALUARE ŞI INDICATORII DE EVALUARE AI PROIECTULUI:

- Expoziţie cu cele mai reuşite lucrări, cu ocazia diferitelor evenimente;
- Concursuri;
- Înmânarea de diplome celor mai creativi preşcolari şi şcolari;
- Serbări, programe artistice, dramatizări;
- Articole în presa locală.

♦ IMPACTUL PROIECTULUI:
Participanţii la proiect vor descoperi ce înseamnă lucrul cu cartea, plăcerea lecturii, importanţa
textului scris în dezvoltarea intelectuală, toleranţa, bucuria de a dărui, munca în echipă. Comunitatea şi
familia vor fi stimulate în a se implica efectiv în activităţile desfăşurate în cadrul grădiniţei şi şcolii.

♦ PERIOADA DE DESFĂŞURARE: octombrie 2014 - iunie 2015

TEMATICA PROIECTULUI:
♦ BIBLIOTECA "LICURICI"- organizarea în cadrul fiecărei grupe a unei biblioteci.
- stimularea interesului şi curiozităţii pentru lumea cărţilor prin povestiri, memorizări;
Termen: octombrie-noiembrie 2014.

♦ PRIETENA MEA, CARTEA - întâlnire cu un reprezentant al Bibliotecii Judeţene.

- cunoaşterea de către copii a părţilor componente ale unei cărţi;
- familiarizarea cu modul de utilizare a cărţilor;
- stimularea interesului pentru a învăţa să citească şi pentru lectură.
Termen: octombrie 2014.

♦ ÎN ÎMPĂRĂŢIA CĂRŢILOR - vizită la Biblioteca Judeţeană "Dinicu Golescu".

- convorbire "De ce venim la bibliotecă; cum ne comportăm la bibliotecă; cum împrumutăm o carte".
Termen: noiembrie 2014

♦ POVESTIRI LA GURA SOBEI – lecturarea unor povestiri specifice anotimpului.

Termen: decembrie 2014

918
♦ O PRIETENIE DE NEUITAT - activitate în colaborare cu Şcoala nr. 3 "Ion Pillat".
- recitarea de poezii din creaţia lui Mihai Eminescu;
- lecturi ale şcolarilor din "Amintiri din copilărie".
Termen: ianuarie 2015

♦ GÂNDURI ÎNCHINATE MAMEI - "Chipul mamei" - expoziţie cu lucrările copiilor în holul Bibliotecii
Judeţene.
- audierea unor poezii şi fragmente literare închinate mamei la Secţia pentru copii a Bibliotecii judeţene.
Termen: martie 2015

♦ POVEŞTI DE PE O FILĂ DE CARTE... - vizită la tipografie

Termen: aprilie 2015

♦ DIN LUMEA CELOR CARE NU CUVÂNTĂ - curiozităţi din lumea animalelor şi păsărilor la Secţia
pentru copii a Bibliotecii Judeţene.
Termen: mai 2015

♦ "VREAU ŞI EU REVISTA MEA!" - abonamente la revista "Pipo".

Termen: permanent

BIBLIOGRAFIE

- Dumitrana, Magdalena, Educarea limbajului în învăţământul preşcolar, vol. 1- comunicarea orală, Ed.
Compania, Bucureşti, 1999;
- Radu, T. Ion, Ezechil, Liliana, Pedagogie - fundamente teoretice -, Ed. V&Integral, Bucureşti, 2002;
- Curriculumul pentru învăţământul preşcolar.

919
 FAMILIA, ŞCOALA, COMUNITATEA - PARTENERI IN EDUCAȚIE
prof. Dragomir Nicuța,
Școala Gimnazială ,, Sf. Nicolae,, Tg-Jiu , jud Gorj

Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca fiecare
părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru educaţia
copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu şcoala. În acest
scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie să primească o pregătire în materie de
relaţie cu părinţii iar competenta lor în această materie trebuie considerată ca o aptitudine profesională; părinţii
trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; şcolile trebuie să asigure
părinţilor asistenta necesară.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la
şcoală şi, mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe
alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţiala în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt
de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reînnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor și valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia
părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente și Şcoala este un mediu social organizatoric în care
universul copilului se extinde depăşind constrângerea dependenţei materne.Educaţia este cea care desăvârşeşte
fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate.
Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce
ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a conduitei
favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit implicarea familiei şi a
comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea copilului cu ceilalţi copii
din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative( extracurriculare) şi cu privire la activităţile
opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii (literatură pentru copii).
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul elevilor se
formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea activităţii în şcoală şi in clasele de elevi. Ele
nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală
a copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a sistemului social
ce include şi familiile si comunitaţile.
În ziua de azi educaţia este un fenomen social de transmitere a experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a
culturii, către generaţiile de copii şi tineri, in scopul pregătirii lor pentru integrarea in societate. Factorii
instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica s.a.m.d., totul educă: oamenii, lucrurile, fenomenele, dar
în primul rând și în cea mai mare măsură – oamenii. Între acestia primul loc îl ocupă părinţii și educatorii.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv
care contribuie pentru formarea unui om apt capabil sa participe la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la
viata, să fie pregătit pentru muncă . Menirea şcolii este nu numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe
cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Ajungem şi la un alt factor care contribuie la educarea copilului, care este familia. Familia exercită o
influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele din
familie. In familie se conturează caractere.Atât părinţii cât si educatorii in timpul procesului de invatământ
trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului. Odată copilul ajuns la
vârsta preşcolară familia împarte într-o bună măsură sarcina
920 educării lui cu dascălii si pedagogii din şcoală; cei
din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-
educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe copil, în înţelegerea şi lămurirea unor probleme
aşa-zis ,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de dragoste, de viaţa sexuală, etc. Îmbinarea eforturilor
educative din familie şi din şcoala este nu numai recomandabilă ci şi obligatorie, pentru că de multe ori pe
măsură ce copiii evoluează, părinţii au de infruntat alte şi alte probleme care se ivesc la o altă categorie de
vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-o
mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi continuând cu
identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de mediul economic
sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, rezultatele determină
performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar si scăderea fenomenului
delicvenţei.
Atunci când părintii, elevii şi ceilalti membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie, în
jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.
Parteneriatele reprezintă o componentă esenţiala în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală şi în clasele
de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor
publice.
Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare de
energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii, inferioritaţii şi dependenţei pe care
le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă.

Bibliografie:
Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000
Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

921
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ, ȘCOALĂ, FAMILIE, SOCIETATE- CHEIA SUCCESULUI
ȘCOLAR
Prof. Înv. Preșc. Dragoslav Denisa- Elena
G.P.P. Bobocei din Micro III

Suntem contemporani cu schimbările profunde care s-au derulat în țara noastră în ultima vreme și totul
confirmă că acestea vor continua, probabil, într-un ritm tot mai accelerat.
Reacţia școlii, ca instituţie de educaţie, formare și orientare, la mobilitatea socială și economică, trebuie sș
fie de adaptare a conţinutului, structurii și funcţiilor sale, de creare de premise favorabile pentru elevi care să
le permită integrarea socială rapidă, flexibilitatea, iniţiativa și rezolvarea de probleme, diminuarea
imprevizibilului. Şcoala trebuie să facă tot
ce-i stă în putinţa pentru valorizarea maximă a fiecărui individ prin mai raţionala stimulare intelectuala a
elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor și a trăsăturilor lor de personalitate.
Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient această responsabilitate se consideră pe ele însele și elevii
lor ca parte a sistemului social ce include familiile și comunităţile. Cercetările desfăşurate in Statele Unite și
în unele țări din Europa arată că atunci când şcolile, familiile și comunităţile lucrează împreună ca parteneri,
beneficiari sunt elevii .
Parteneriatele dintre școli, familii și comunitate pot:
(a) ajuta profesorii în munca lor;
(b) perfecţiona abilitățile şcolare ale elevilor;
(c) îmbunătăți programele de studiu și climatul şcolar;
(d) îmbunătăti abilitățile educaţionale ale părinţilor;
(e) dezvolta abilitățile de lideri ale părinţilor;
(f) conecta familiile cu membrii școlii și ai comunității;
(g) stimula serviciul comunității în folosul şcolilor;
(h) oferi servicii și suport familiilor;
(i) crea un mediu mai sigur în școli.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la
şcoala și, mai târziu, în viață. Atunci când părinţii, elevii și ceilalţi membri ai comunității se consideră unii
pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea școlii și a clasei de elevi. Ele nu mai
sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natură relaţiilor
publice.
Evoluţiile rapide din viața socială generează o cerere de continuare a proceselor de reînnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor și valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia
părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente și desigur, a educaţiei adulţilor.
Au existat întotdeauna educatori excelenţi și părinţi iubitori, care nu și-au pus probabil atâtea probleme si
totuşi au reuşit foarte bine; dar poate ca acest lucru era mai uşor într-o lume foarte statornică, în care tradiţia
avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generaţie sau două, relaţiile dintre părinţi
și copii, dintre adulţi și tineri, apare mai vădită în consideraţia pentru copil ce "are semnificaţia de
recunoaştere intimă și profundă a valorii persoanei copilului și de încredere în potenţialul lui de dezvoltare"
(Osterrieth, P.)
În ceea ce priveşte relaţia şcoala-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele şcolare,
psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
Un studiu realizat în ceea ce priveşte necesitatea colaborării grădiniță- şcoala –familie-comunitate
enumeră patru motive pentru care şcoala si familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor;
b. învatamântul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se petrece în afara
școlii;

922
 c. cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în
special asupra motivaţiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate
datorita dialogului cu şcoala;
d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii si profesorii) au dreptul să influenţeze
gestiunea şcolară.
Obstacolele relaţiei şcoala-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât și la
profesori și administratori şcolari) sau de ordin material (relaţia şcoala-familie cere un surplus de efort
material și de timp). Dificultăţile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului și a
familiei privind educaţia copiilor; libertatea de alegere a școlii de către părinţi sau unicitatea învățământului;
impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului; randamentul pedagogic și datoria
parentală; participarea părinţilor la gestionarea și procesul decizional din instituţia şcolară. Se consideră, în
general, ca problema este de atitudine; este dificil de pretins, atât la părinţi, cât și la profesori, ca relaţia de
colaborare şcoala-familie (nu)este doar un "drept de opţiune".
Reproşurile care li se fac părinţilor privind colaborarea cu şcoala sunt: apatia (nu vin la reuniuni
anunţate); lipsa de responsabilitate (aşteaptă iniţiativa profesorilor); timiditate (lipsa de încredere în sine);
participare cu ingerinţe (critica cu impertinență şcoala); preocupări excesive (exclusive) pentru randamentul
şcolar (notele copilului); rolul parental rău definit (nu înţeleg corect funcţiile și rolurile în educaţia
copilului); contacte limitate cu şcoala (numai în situaţii excepţionale, de criza în comportarea copilului);
conservatorism (reacţii negative la idei noi). Reproşurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu
familiile elevilor sunt similare (nu identice!), inclusiv privind: dificultatea de a stabili relaţi cu adulţii
(tratează părinţii ca pe copii si nu ca parteneri în educaţia copilului, decizând autoritar la reuniunile cu
părinţii); definirea imprecisa a rolului de profesor (oscilează între autonomia tradiţionala si perspectivele noi
ale parteneriatului); lipsa pregătirii privind relaţia şcoala-familie.
Informarea și formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca fiecare
părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru educaţia
copilului; importanța atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu şcoala. În
acest scop este necesar un dialog între profesori și părinţi; profesorii trebuie să primească o pregătire în
materie de relaţie cu părinţii iar competența lor în această materie trebuie considerată ca o aptitudine
profesională; părinţii trebuie sa fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; şcolile
trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistența necesară.
Se prevede ca în țările Comunității Europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării școlii cu familia în
care accentul este pus pe un angajament mutual clar stabilit între părinţi și profesori, pe un "contract
parental" privind copilul individual; contractul între familie și şcoală nu se mai consideră doar ca un "drept
opţional", ci ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu profesorii

923
 “Educație fără frontiere!”:
Relația grădiniță-școală-familie-societate

Prof. DRAGU-PENA MILICA

Gradinita nr.1, Dragomiresti-Deal, jud. Ilfov

Activitatea educativa ce se realizeaza in gradinita nu poate fi separata, fata de

alte influente educative ce se exercita asupra copilului si, mai ales nu poate face
abstractie de toate acestea.
Educatia trebuie sa se manifeste in permanenta ca o actiune unitara, iar implinirea
acestui deziderat urmeaza sa stea in mod expres in atentia personalului didactic
calificat pentru a face munca educativa din gradinite.
Daca acest adevar este arhicunoscut educatoarelor cu experienta, pentru
debutanti lucrurile nu sunt la fel de evidente datorita faptului ca lor le lipseste un
anumit antrenament in practica educationala. Iata de ce consideram necesar ca –
pentru relevarea interdependentelor – sa marcam trasaturile definitorii ale mediului
prescolar ca mediu educativ, in comparatie cu celelalte doua medii educationale cu
care se afla in stransa legatura: familia si scoala.
Mediul prescolar ii ofera copilului un prim mediu socializator de tip
organizational, care isi releva o parte dintre caracteristicile si particularitatile lui ca
mediu institutionalizat:
- Introduce in relatiile copilului cu adultul o anumita distanta sociala;
- Ofera copilului un cadru social bazat pe o normativitate elementara constand in
animite reguli de convietuire cu ceilalti;
- Creeaza copilului posibilitatea de a se compara cu covarstnicii pentru a-si intari
in felul acesta sentimentul constiintei de sine, perceptia de sine, imaginea de sine;
- Il familiarizeaza pe copil cu micro-grupul social in cadrul caruia invata sa devina
partener, sa joace unele roluri sociale;
- Il obisnuieste pe copil cu: programul orar, cu programul de viata, cu schimbarea
mediului de existenta;
- Stimuleaza dezvoltarea autonomiei personale si a independentei..
Realizarea dezideratelor a idealului educatoarelor este condiţionată de colaborarea
mai strânsă intre grădiniţă şi şcoală. Activitatea educatoarelor şi invăţătorilor trebuie
să se impletească. Tonul puternic afectiv ce o caracterizează pe educatoare trebuie să
se impletească cu relaţia mai autoritară a invăţătoarei. Dădăceala exagerată nu ajuta
copiii, ii formează dependenţi de educatoare.
Mediul scolar face mult mai explicite caracteristicile mediului organizational pe care
mediul prescolar abia le poate pune in evidenta.
In acest context se instituie o gama noua de relatii interpersonale in cadrul carora
copilul experimenteaza:
- un nou mod de viata: mult mai riguros si mai programatic;
- reguli mult mai ferme de convietuire cu ceilalti ( reglementate prin normele
disciplinei scolare);
- anumite roluri sociale si responsabilitati ce-i revin in conformitate cu noul
statut;

924
 - modelarea comportamentului propriu in functie de cerintele si asteptarile
educatorului scolar, in virtutea diferentelor de statut si rol pe care acum le intelege
mai bine;
- asumarea unor sarcini de invatare mult mai explicite;
- realizarea sarcinilor de invatare in functie de criteriile evaluative pe care le
instituie si le impune scoala;
Un alt obiectiv in vederea integrării copilului in activitatea de tip şcolar constituie
permanenta legătură a grădiniţei cu famiiia-cea care constituie de fapt primul model
al copilului.
Mediul familial este primul mediu educativ si socializator pe care il cunoaste
copilul si a carui influenta ii marcheaza esential dezvoltarea ca individ.
Legatura copilului cu familia este, din aceasta cauza, extrem de puternica si – din
multe puncte de vedere – de neanlocuit.
Considerata in substantialitatea efectelor pe care le produce, familia indeplineste
importante functiuni in procesul general al integrarii copilului in mediul social, fapt ce
se reflecta asupra dezvoltarii sale:
- creeaza o dependenta absoluta a copilului de membrii microgrupului familial:
din punct de vedere fizic, psihic, material.
- Datorita profunzimii relatiilor de tip afectiv, impactul emotional pe care il
exercita este maxim;
- Familia ofera primele modele comportamentale, creeaza primele obisnuinte si
deprinderi ( nu intotdeauna bine constientizate si nici intotdeauna pozitive in
continut);
- Familia creeaza o anumitea matrice existentiala la schimbarile ulterioare care se
impun;
Influenta educativa pe care o exercita familia este implicita, face parte integranta
din viata.
Acestea au fost doar câteva dintre mijloacele pe care noi le-am utilizat frecvent în
unitatea noastră sau fiecare la grupa de preşcolari pe care o conduce.
Buna colaborare între grădiniţâ - familie - şcoală va avea efecte pozitive şi durabile în
timp asigurând performanţe educative notabile .

925
 RELAȚIA
GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE

înv.DRILĂ RAMONA CAMELIA

LICEUL TEHNOLOGIC ”SF.NICOLAE” DETA

Numeroasele cercetări efectuate de-a lungul timpului la nivel de învățământ primar și chiar secundar
au pus în evidență aspectul determinant al calității interacțiunii dintre familie și grădiniță/școală asupra
educației copiilor. Această ”recunoaștere” a importanței părinților în favorizarea succesului școlar aș tinerelor
generații a determinat autoritățile statului care se ocupă în mod direct de educație să susțină necesitatea
legăturilor dintre părinți și școală.
Atât școala cât și familia urmăresc același scop educativ: formarea copiilor spre a deveni oameni. Pentru
realizarea acestui scop comun se impune unitatea de acțiune, concordanța dintre mijloacele specifice de
influențare utilizate de aceste două instituții sociale.Și în urma acestei colaborări , nu doar părinții sau cadrele
didactice beneficiază de avantaje ci ambele părți implicate.
Misiunea socială a școlii depășește cu mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculumului
școlar însă această misiune devine de neîndeplinit dacă se lovește de indiferența sau opoziția părinților.
Învățământul nu este decât o parte din educația copilului, mare parte din aceasta efectuându-se în afara școlii.S-
au evidențiat influențele atitudinii parentale asupra rezultatelor școlare ale levilor, în mod deosebit în sfera
motivației învățării, precum și faptul că unele comportamente ale părinților pot fi favorizate datorită dialogului
cu cadrele didactice implicate în educația copilului.
Relația grădiniță / școală-familie-comunitate este un tip de relație în care fiecare factor implicat
interrelaționează cu ceilalți factori. Colaborarea lor presupune nu doar o simplă informare reciprocă cu privire
la tot ceea ce ține de evoluția și dezvoltarea copilului ci și ”înarmarea ” părților cu soluții la problemele și
dificultățile pe care le comportă această acțiune. Fiecare copil se deosebește de ceilalți, în primul și cel mai
important rând, prin caracterul său. Așa cum fiecare plantă sau animal din mediul înconjurător are nevoie de
condiții propice dezvoltării, tot așa și noi , părinți și educatori, trebuie să ținem seama de nevoile fiecărui copil
pentru a ști ce putem face pentru a-l conduce pe drumul cel bun.În ziua de azi totul educă: fenomenele care se
desfășoară în jurul nostru, lucrurile care ne înconjoară, dar, în cea mai mare măsură, ne educă oamenii, oamenii
care sunt părinții noștri, oamenii care profesează în școli, oamenii care participă la bunul mers al societății.
Îmbinarea eforturilor tuturor nu este doar recomandabilă, este obligatorie. Completându-se și susținându-se
reciproc, toți acești oameni asigură într-o mare măsură integrarea copiilor în activitatea școlară și pe plan
general în viața socială. Cercetările în domeniu confirmă că indiferent de mediul economic sau cultural al
familiei, dacă părinții sunt parteneri cu școala în educația copiilor lor, rezultatele determină performanța
elevilor, reducerea ratei de abandon școlar, scăderea fenomenului delicvenței juvenile.
Părinții unei clase de elevi formează rareori un grup omogen și mai ales, nu dispun cu toții de aceleași
mijloace pentru a se implica în mod activ în acțiunile organizate de școală. De aceea,cooperarea lor cu mediul
școlar căruia și-au încredințat copilul trebuie să îmbrace anumite forme pentru a răspunde nevoilor și
disponibilităților lor. Anumiți părinți sunt gata oricând să aloce din energia și timpul lor pentru a participa la
activitățile clasei. Alții, în schimb, sunt prea ocupați cu serviciul și nu dispun de timp liber. Și mai sunt aceia
care consideră că școala trebuie să se ocupe de tot ceea ce înseamnă pregătirea copilului și se simt ofensați dacă
li se cere o mână de ajutor. Astfel la orice clasă se impune informarea și formarea părinților în ceea ce privește
școlaritatea copilului: drepturile dar și obligațiile de care dispune odată cu intrarea în mediul școlar, importanșa
atitudinii față de învățător și învățătură, metode de colaborare cu cadrul didactic pentru îmbunătățirea
performanțelor. În acest scop s-au dezvoltat programe care încearcă să promoveze participarea activă a
părinților sub diverse forme având ca obiectiv principal ameliorarea relațiilor dintre familiile elevilor și
instituțiile școlare. Aceste activități pot fi sub forma:vizite reciproce, un club al părinților în școală, comunicări
scrise , adunări informative.
În cadrul programelor vizând sprjinul școlar, părinții doritori să se implice activ, pot concepe și susține
926
proiecte școlare: strângere de fonduri /donații ( știut fiind că școlile se ”bucură” de cea mai slabă susținere de la
buget), asistență directă la nevoile clasei ( reparații, zugrăvire, amenajare), însoțirea elevilor cu ocazia
activităților din afara școlii, organizarea de evenimente sociale sau culturale.Unele proiecte însă, vizează chiar
educația părinților. Cei doritori sunt invitați să participe la sesiuni de formare menite să-i ajute în dezvoltarea
abilităților parentale sau chiar îmbunătățirea cunoștințelor: ateliere pe anumite teme, cursuri de formare, acces
la materiale informative în domeniul educației. Cel mai important rol îl are comitetul de părinți, menit să fie
puntea de legătură între cadrul didactic și ceilalți părinți în preluarea inițiativelor, în organizarea și buna
desfășurare a activitălor enumerate anterior. Toate aceste activități propuse părinților trebuie să fie multiple,
variate și , în mod necesar, să corespundă nevoilor și posibilităților lor. Slaba participare sau un eventual eșec
duce obligatoriu la identificarea factorilor care împiedică participarea parentală și elaborarea unui program care
să corespundă mai bine realităților clasei. A nu se concluziona că părinții sunt dezinteresați. Poate nu au avut
posibilitatea ( financiară, temporală, fizică etc) de a se implica la momentul cerut.
Succesul garantat este oferit de respectarea principiilor bunei colaborări:copiii să fie mereu centrul de
interes în interacțiunile familiei cu școala;părinții să aibe oportunitatea de a se implica în experiențele
educaționale ale copiilor ( lecții deschise, ședințe comune, activități extrașcolare etc) sărbătorirea realizărilor și
performanțelor ( nu doar critici și observații ) și altele bine cunoscute de cadrele didactice care au acumulat
câțiva ani de experiență la clasă.
Atunci când elevii, familiile, comunitatea sunt reali parteneri în educație, în jurul copiilor se formează
acel suport esențial în obținerea performanțelor, în dezvoltarea lui ca membru admirabil al societății viitoare.

927
 ROLUL GRĂDINIŢEI, ŞCOLII, FAMILIEI ŞI A COMUNITĂŢII ÎN
EDUCAREA COPILULUI

PROFESOR DRONCA ELENA-CRISTINA

GRĂDINIŢA P.P. „FRRNICUŢA” ARAD

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Învățământul
preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea
personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său
și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune, ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei, iar între aceştia şi comunitate,
mediul extraşcolar şi extrafamilial, pendulează copilul, obiect şi subiect al educaţiei. Dacă aceste medii
educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a copilului în
activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate
sunt direcţionate şi canalizate asupa copilului.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul
că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit. O condiţie
importantă în derularea eficientă a procesului instructiv - educativ din gradiniţă o constituie asigurarea unui
raport direct proporţional între factorii implicati în dezvoltarea la aceasta vârstă: familia, grădiniţa,
societatea. Este recunoscut faptul că, în cadrul acestui ,,complex formativ", rolul preponderent revine
grădiniţei, institutie specializată cu cadre anume pentru realizarea obiectivelor educaţiei preşcolare.

Grădiniţa
Activitatea educatoarei implica un înalt grad de responsabilitate personală şi civică, deoarece, de
modalităăile complete de realizare ale educaţiei preşcolare depinde, în mare măsură, întreaga dezvoltare
ulterioară a personalităţii copilului.
Pentru reuşita actului educaţional, munca depusă de cadrele didactice din grădiniţă trebuie
continuată, sustinută şi întărită de familie. În acest sens educatoarea trebuie să asigure o permanentă
colaborare între grădinţă şi familie şi să-i convingă pe părinţi să păstreze unitatea de cerinţe adresate
preşcolarilor cu cele ale grădiniţei.
Grădinița se conduce după reguli scrise unanim acceptate de societate şi avizate de specialişti în
educaţie: programe, curriculum, manuale şcolare, auxiliare didactice, materiale didactice, etc. Prin
instituţionalizarea copilului nu se neglijează rolul părinţilor, de aceea în condiţiile actuale, rolul familiei în
activitatea grădiniţei este major. Părinţii sunt cei care vor sta alături de educatoare la formarea şi
dezvoltarea copiilor lor, rolul lor nu va fi înlocuit de educatoare, ci aceasta va completa ştiinţific ceea ce
părintele nu poate sau nu are abilitatea respectivă de a putea asigura copiilor ceea ce au nevoie.
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o
comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că
şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!

Şcoala

928
 Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile sociale interesate direct sau tangenţial de
domeniul educaţiei copilului de vârstă şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare şi colaborare. Ea
contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală şi colectivă.
Totodată şcoala face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi
luarea deciziilor. Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi permite unui număr mare de
oameni să ia parte activă la soluţionarea problemelor care îi privesc.

Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o
identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia
însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia,
integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi
retragere, locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care
copilul nu-l împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui:
părinţii, fraţii şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu
ezită să-şi aproprie spaţii şi să-şi creeze
obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă
cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Părintele pentru copil constituie primul lui contact cu lumea înconjurătoare, reprezentând modelul de
viaţă şi conduită. El influenţându-i dezvoltarea psihică în mod decisiv în primii ani de viaţă ai copilului. S-a
crezut multă vreme că instituţiile de învăţământ poartă întreaga responsabilitate a educării copilului, familia
fiind doar beneficiarul acestei acţiuni. Familia nu poate fi parte separată în acest context, rolul părinţilor nu
încetează odată cu intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se schimbă doar modalitatea de abordare a
copilului, în raport cu noul său statul şi în deplină concordanţă cu ceea ce se întâmplă în mediul educaţional.
Relaţiile dintre părinţi se răsfrâng asupra copilului şi involuntar el este cel care are de câştigat sau de pierdut
în formarea sa.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă - familie - societate este indicat şi se referă la construirea unor relaţii
pozitive între familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect
benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii.
Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă,
poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i
mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la
rândul lor vor să crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.
Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din
grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor,
făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar
aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
929
 Concluzia finală este că, numai o bună colaborare între grădiniţă şi familie, o mai mare implicare a
părinţilor în activitatea grădiniţei va îmbunătăţi colaborarea dintre aceşti factori, foarte importanţi în
creşterea şi dezvoltarea copilului preşcolar.
Cultivarea unei relaţii de parteneriat afectiv intre gradinita si parinti in sprijinul educaţiei si creşterii
copilului constituie cheia succesului viitor in adaptarea si integrarea şcolara; este primul pas către o educaţie
deschisa, flexibila, si dinamica a personalitatii copilului.
Părintele îl vede pe copilul său ca şi un bulgăre de aur: frumos, deştept, bun, pentru că l-a urmărit
cum a crescut, cunoaşte detalii la perioadele copilăriei mici şi ştie prin câte momente dificile a trecut
împreună cu acesta.
Bibliografie:
1. Bătrînu, E.- „Educaţia în familie”, Bucureşti, Editura Politică, (1980)
2. Cucoş, C. (coord.) „Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice”, Ediţia a
III-a revăzută şi adăugită, Iaşi, Editura Polirom, (2009)
3. Dumitrana, M.- „Copilul, familia şi grădiniţa”, Iaşi: Editura Compania, (2000)

930
 Educație fără frontiere! Relația grădiniță-școală-familie-societate!

Prof. înv. primar: Drugaci Alina-Bianca

Școala Gimnazială Nr. 1, Brusturi, Bihor

“Fiecare copil pe care îl educăm este un OM dăruit societăţii”

(N. Iorga)

Educația, ca activitate de transmitere/ asimilare a valorilor științifice, tehnice și economice, este

considerată ca fiind principalul mijloc de pregătire a indivizilor în direcția formării capacității de adaptare a
acestora la o dinamică socială extrem de accentuată. Cu alte cuvinte putem afirma cu certitudine faptul că
educația are rolul de a „produce„ oameni capabili să reproducă, la rândul lor, idei, teorii, cunoștințe și valori dar
și să valorifice aceste producții în direcția rezolvării marilor probleme ale omenirii. Putem vorbi astfel despre
educație ca fiind producătoare de „savoir„ după cum afirma Cozma în anul 1998.
Cert este faptul că sporirea rolului educației în rezolvarea problemelor complexe ale dinamismului
societății contemporane presupune nașterea unei noi mentalități, mai atentă la aspectele calitative ale dezvoltării
personalității umane și la formarea unei atitudini conform căreia progresul trece prin educație și cultură, a unei
atitudini care să creeze viitorul, viitor ce, după spusele lui Berger în anul 1973, nu trebuie așteptat ci construit
și, în consecință, inventat.
După cum bine știm, părinții sunt primii educatori ai copilului. În familie se pun bazele personalității
acestuia. După familie vine rândul cadrelor didactice specializate din cadrul grădinițelor și respectiv din cadrul
școlilor care, printr-o metodologie și un curriculum specific vârstei copilului, contribuie la dezvoltarea sa.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra copilului, viitorului adult. O comunitate care va plasa educația printre
prioritățile sale este cu certitudine o comunitate care acționează conștient în folosul tuturor membrilor săi
deoarece este bine de știut faptul că, pe termen lung, investița în educație este cea mai valoroasă pentru
societate.
Relația grădiniță- școală – familie – societate este o relație în care fiecare factor interrelaționează cu
ceilalți. Societatea reprezintă instanța superioară ce imprimă un anumit format atât școlii și grădiniței cât și
familiei prin acel ideal educațional urmărit. Pe de altă parte familia, școala și grădinița dețin un rol important și
își aduc aportul continuu la modelarea societății. În centrul relației grădiniță- școală – familie – societate stă
copilul- elev, ca beneficiar al actului educațional promovat de cei patru factori deopotrivă.

Sprijinul din partea școlii și colaborarea dintre școli, familii și membrii comunității constituie elemente
cheie în realizarea beneficiilor maxime pentru toți copiii. Colaborările care strâng laolaltă toți partenerii și
elementele necesare pentru un sprijin comprehensiv și unitar dobândesc un maxim de eficiență atunci când au
la bază școala. Parteneriatele eficiente constituie modele care îi ajută pe cei mai tineri să aibă succes și îi învață
să se străduiască în mod adecvat pentru ei înșiși. Personalul școlii, părinții și membrii comunității trebuie să

931
elaboreze o strategie de implicare în activitatea școlii și să lucreze împreună, oferind pregătirea și condițiile
materiale necesare implementării ei.
Parteneriatele școală-familie-comunitate reprezintă relații de colaborare între familie, școală și
comunitate cu scopul, în primul rând, de a avea rezultate educaționale și sociale pozitive pentru copii și
adolescenți, cu beneficii reciproce pentru toate părțile implicate. Partenerii admit importanța și influența
potențială a tuturor membrilor cu care lucrează și investesc în educația copiilor, al căror viitor, la rândul lui, va
influența calitatea vieții în întreaga comunitate.
Din cele mai vechi timpuri, familia era considerată responsabilă pentru creșterea copilului și edificarea
fundamentului necesar pentru intrarea lui în școală. Școala era identificată cu agentul socializării care
pregătește copilul pentru rolul lui în comunitate. În contrast, sinteze recente ale mai multor studii indică faptul
că din primii ani ai copilăriei, familia, școala și comunitatea influențează în mod simultan creșterea și
dezvoltarea copiilor.
Angajarea efectivă a părinților și familiilor, a membrilor comunității în educația copiilor are de
departe un potențial mai mare de schimbare calitativă decât oricare alt tip de reformă educațională
instituțională. Parteneriatele dintre școli, familii și comunități pot:
- ajuta profesorii în munca lor;
- perfecționa abilitățile școlare ale elevilor;
- îmbunătăți programele de studiu și climatul școlar;
- îmbunătăți abilitățile educaționale ale părinților;
- dezvolta abilitățile educaționale ale părinților;
- conecta familiile cu membrii școlii și ai comunității;
- stimula serviciul comunității în folosul școlilor;
- crea un mediu mai sigur în școli.
Concluzionând putem afirma cu certitudine faptul că în societatea actuală și cu atât mai mult în cea de
mâine, succesul se bazează pe încrederea în sine, autonomie și ușurința de a crea relații. Adevărata măsură a
stării unei națiuni este considerată a fi măsura care urmărește cât de bine servește copiilor ei, asigurându-le
starea de bine care le dă sensul de a fi iubiți, valorizați și cu adevărat incluși în familia și societatea în care s-au
născut. Parteneriatele școală-familie-comunitate reprezintă cheia acestui succes iar motivul principal pentru
crearea unor astfel de parteneriate este dorința noastră, atât ca și părinți sau ca și cadre didactice cât și ca și
membrii ai societății din care facem parte, de a ajuta elevii să aibă succes la școală și, mai târziu, în viață.

BIBLIOGRAFIE

1. Stan, L., ( 2014), Pedagogia preșcolarității și școlarității mici, Editura Polirom, Iași;
2. Glava, A., & Glava, C., (2002), Introducere în pedagogia preșcolară, Editura Dacia, Cluj-Napoca;
3. Bătrînu, E., ( 1980), Educația în familie, Editura Politică, București;
4. Șchiopu, U., Verza, E.,( 1981), Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București;
5. M. Cajal, (1975), Educarea copilului în familie, Editura Medicală, București;
6. Sas, C., (2007), Fundamentele pedagogiei, Editura Universității din Oradea, Oradea;
7. Agabrian, M., (2006), Școala, familia, comunitatea, Editura Institutul European, Iași;

932
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE:
RELAȚIA - GRĂDINIȚA - ȘCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE
Prof. Inv. primar: Druiu Gheorghița,
Școală Gimnazială: Neda Marinescu
Grădinile , jud Olt.

Factorul principal de dezvoltare al societății contemporane orientate spre democratizare, economie de piață și
democratizare îl constituie resursele umane . Idealul educațional al învățământului românesc ce decurce din
idealul social constă în formarea integrală și armonioasă a unei personalități creative și autonome .
Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și posibilitățile oferite
de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerințelor dezvoltării
sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor de predare, a
conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele instituții
educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție majoră formarea și
dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în
interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea scopurilor
educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în care se întâlnesc şi
se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor, precum şi din condiţiile
generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage după
sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate
şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul
că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Plecând de la funcţia centrală a educaţiei de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului tot
timpul urmărim scopul principal și anume cel al integrării sociale optime, deoarece copilul, mai apoi adultul se
află într-o permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. Acesta asimilează normele şi valorile
societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană, o interacțiune
permanentă fiind astfel pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces
se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul
specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul
sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele contacte
sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri
succesive.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare ce îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării
depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc.
Activitatea educativă din grădiniţă și mai târziu școală nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative
ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o
acţiune coerentă, complexă şi unitară a instituției cu familia.

933
 La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc, acesta fiind prea
mic pentru a se putea exprima.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a
informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune. Pentru ca
parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii şi
strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă, mai târziu școală şi familie reprezintă relaţia de colaborare a părinţilor cu
persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a colabora
cu personalul grădiniţei - școlii, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de atitudini
necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
Relația dintre toți acești factori externi poate influența pozitiv sau negativ educaţia copilului care trebuie să
fie o acţiune ce presupune schimb de experienţe, de competenţe şi de valori între toţi adulţii ce îl susţin în
dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional dintre familie şi
instituție să se extindă şi către comunitatea care le include.
Prin crearea unor relații corecte de bază, parteneriatului grădiniţă-școală-familie- comunitate câştigă un
mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi creându-se relații pozitive ce fac posibilă dezvoltarea
sentimentului de coeziune socială. Comportamentele cadrelor didactice au un mare rol în crearea acestor punți
între instituții și familia copilului, atitudinea cestora și poziția adoptată reprezentând cheia succesului.

934
 EDUCATIE FARA FRONTIERE

ÎMPREUNĂ PENRU COPIII NOŞTRI

PARTENERIATUL ŞCOALĂ –FAMILIE -COMUNITATE

ÎNV.DRUMEA VERGINIA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ,, I.R.ROSETTI’’ BRUSTUROASA

O problemă stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru calitatea educaţiei şi
succesul şcolar, care reclamă căi diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare între şcoli, familii şi comunităţi.
Avem în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală a copiilor şi
adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient această responsabilitate se consideră pe ele
însele şi elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile şi comunităţile. Cercetările desfăşurate în
Statele Unite şi în unele ţări din Europa arată că atunci când şcolile, familiile şi comunităţile lucrează împreună
ca parteneri, beneficiari sunt elevii.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la
şcoală şi mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membrii ai comunităţii se consideră unii pe
alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt
de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice. În
ţările dezvoltate, cu deosebire pe continentul nord - american, parteneriatele şcoală - familie - comunitate sunt
esenţiale în procesul de educaţie a elevilor şi în succesul lor la şcoală.
Alături de şcoală care asigură maxima comunicare între generaţii, familia şi comunit atea au o
deosebită valoare în formarea personalităţii copilului. Fiecare om vine pe lume cu o anumită zestre nativă, apoi
graţie climatului afectiv din familie, copilul cunoaşte lumea din jur printr-un permanent dialog cu cei mari,
învaţă şi poate să iubească, comunică, se ghidează după anumite modele, imită diferite acţiuni până îşi
formează propriile valori, propriile principii despre lume, despre viaţă.
În relaţia şcoală - familie - comunitate trebuie să existe relaţii de respect, de acceptare reciprocă, de
simpatie şi admiraţie, nu de suspiciune, nedumerire sau iritare şi provocare. Relaţiile dintre şcoală, elevi,
familiile acestora şi comunitate trebuie să fie bazate pe contact şi colaborare, pe transmitere de informaţii şi
prezentare a unor stări de lucruri, de influenţe pozitive asupra comportamentelor elevilor, pe trăiri afective şi
emoţionale reciproce în diferite forme de manifestare.
Pentru atingerea unui nivel de calitate ridicat în eficientizarea relaţiei şcoală - elev - familie -comunitate,
este necesar de abordat un stil empatic de comunicare între părţi ce trebuie transpus în psihologia mentală a
elevului astfel încât să se producă o apropiere între părţi, păstrând însă o neutralitate necesară şi un echilibru
constant şi permisiv.
Au existat întotdeauna educatori excelenţi şi părinţi iubitori, care nu şi-au pus probabil atâtea probleme
şi totuşi au reuşit foarte bine; dar poate că acest lucru era mai uşor într-o lume foarte statornică, în care tradiţia
avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generaţie sau două, relaţiile dintre părinţi şi
copii, dintre adulţi şi tineri, apare mai vădită în consideraţia pentru copil ce "are semnificaţia de recunoaştere
intimă şi profundă a valorii persoanei copilului şi de încredere în potenţialul lui de dezvoltare" (Osterrieth, P.,
1973, p.70).
În cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educaţional se impune tot mai mult implicarea
cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie. Rolul
cadrelor didactice nu se reduce doar la educaţia la catedră sau în clasă, ci presupune o astfel activitate în fiecare
relaţie cu elevii şi familiile acestora, desfăşurând o muncă de dezvoltare, de conducere şi de îndrumare. O
relaţie eficientă cadru didactic – părinte presupune, printre altele, o ascultare activă, implicarea familiei în
acţiunile extraşcolare ale copilului, cultivarea şi practicarea toleranţei faţă de un punct de vedere diferit.
Cooperarea activă a şcolii şi a învăţătorilor cu ceilalţi factori educaţionali – familia, comunitatea locală,
mass-media, biserica, organizaţii nonguvernamentale – trebuie să conducă la realizarea unor parteneriate
935
viabile, de natură să permită o abordare pozitivă a problemelor diverse ale tinerilor elevi. Şcoala trebuie să
găsească formele optime prin care cei implicaţi în acest proces de educare să poată gestiona resursele umane, să
aibă cunoştinţe de psihologie şi pedagogie, să se poată adapta rapid la managementul schimbărilor din
societatea actuală. Totuşi, rolul important, cel puţin acum, îl are şcoala, cadrele didactice, învăţătorul care, prin
activităţile elaborate, pot dezvolta la elevi norme şi conduite sociomorale, pot dezvolta abilităţi şi conduite
morale şi civice, în contextul european actual.
În acest sens, şcoala poate participa şi interacţiona dezinteresată cu familiile elevilor, poate iniţia
activităţi utile în şcoală sau în afara acesteia, sprijină actorii implicaţi pentru a se cunoaşte pe sine şi pentru a
înţelege normele moral - civice, poate îmbunătăţi calitatea vieţii şi performanţele elevilor, poate forma abilităţi
de gândire independentă şi critică etc. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea copilului cu ceilalţi
copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative (extracurriculare) şi cu privire la activităţile
opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii.
Lecţiile cu accentuat caracter practic, care obligă la observaţie, la intervenţie personală, dar şi la
cooperare plac şi descătuşează energiile mintale şi sufleteşti. Limbile se dezleagă cu uşurinţă şi bucuriile
reuşitelor vor fi evidente.
Prin prezentarea unor modele comportamentale, pe cât posibil într-o comunitate, veţi observa
îmbunătăţirea rezultatelor şcolare şi o însuşire mai bună a valorilor morale. Una este să le vorbeşti despre cele
mai importante funcţii în comunitate (primar, preot, poliţist etc.) şi alta este să vorbească ei însuşi cu oamenii
care reprezintă aceste funcţii.
Degeaba povestiţi despre obiceiuri şi tradiţii elevilor dumneavoastră dacă nu luaţi parte împreună cu ei
şi oamenii din comunitatea locală la şezători, clăci, la slujbele de la biserică. Veţi vedea ce mult se mândresc şi
nu vor mai conteni povestind despre ce-au realizat.
Îi învăţăm pe copii să nu fure, să nu lovească, să nu mintă, dar nu i-am dus niciodată la o secţie de
poliţie să concretizeze consecinţele actelor negative. Le-am spus cum să-şi păstreze sănătatea, dar nu le-am
arătat un spital şi ce dureros este să fi bolnav. O să constataţi nu numai respectarea regulilor de igienă pentru a
nu se îmbolnăvi, dar şi dorinţa de a deveni omul care salvează vieţi – doctorul.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio - moral am urmărit implicarea
familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Activităţile desfăşurate au avut tocmai rolul apropierii de aceste
instituţii, a comunicării directe şi a unui schimb de impresii şi păreri. Elevii au participat cu interes şi chiar s-au
pus în situaţii de viaţă adevărate fiind primar, poliţist, preot, doctor, etc.
Sensibilizarea reprezentanţilor comunităţilor locale cu privire la problemele şcolii a reprezentat o
dimensiune deosebit de necesară pentru realizarea obiectivelor parteneriatului; şi aceasta deoarece orice
abordare abruptă, resimţită ca o ingerinţă autoritară în problemele comunităţii este şi va fi sortită eşecului; în
plus orice acţiune de dezvoltare nu este eficientă dacă nu este înţeleasă şi preluată ulterior de comunitate.
Concluziile întâlnirilor, aprecierile făcute de participanţi în timpul evaluării finale a activităţilor,
ecourile parteneriatului au dovedit că acţiunile de sensibilizare comunitară desfăşurate au reprezentat un
important cadru organizat de dialog şi comunicare, aşteptat de mult şi resimţit ca necesar de toţi participanţii. S-
a constatat o dorinţă de colaborare, conştientizându-se importanţa şcolii pentru comunitate şi necesitatea
sprijinirii şcolii de către aceasta.
Exemple de prezentare a modelelor comportamentale sunt multe, dar tu ca dascăl, modelator de suflete
trebuie să doreşti să creezi acea comuniune familie – şcoală – comunitate, în primul rând fiind sincer cu tine
însuţi şi cu ceilalţi în tot ce faci şi ce grăieşti, fiind dispus să înveţi mereu, alergând alături într-o cursă pentru
cunoaştere, către un ţel.
Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care schimbările s-au accelerat simţitor, într-o societate a
opţiunilor individuale şi sociale multiple, marcată de o multitudine de tranziţii, de naturi diferite. Educaţia este
somată să răspundă provocărilor unei lumi a societăţilor şi indivizilor în derută, o lume în care s-au pierdut şi se
pierd repere, sisteme de referinţă, iar sistemele etice se află în criză. Ea trebuie să construiască drumuri noi
pentru speranţă, prin formarea unor cadre cât mai flexibile, a unor capacităţi şi comportamente capabile să facă
faţă schimbării permanente şi să adapteze elevul la incertitudine şi complexitate. Şcoala este chemată să
contribuie decisiv la reconstrucţia spirituală, la redefinirea unor noi sisteme de valori.

936
 În prezent România cunoaşte o încercare de redefinire a rolului social al educaţiei, în contextul unui
”parteneriat pentru educaţie”, un dialog deschis, lucid, responsabil, între toţi factorii educaţionali (familie,
Biserică, şcoală, comunitate locală). Şcoala se deschide spre mediul comunitar şi se fac propuneri de realizare a
osmozei şcoală - comunitate (şcoala în comunitate şi comunitatea în şcoală), în perspectiva înţelegerii şcolii ca
un centru cultural şi civic, centru complex de învăţare la îndemâna tuturor, tineri şi mai puţin tineri.

Bibliografie:
Agabrian Mircea, „Parteneriate familie – şcoală - comunitate”, Editura Institutul European, Iaşi, 2005;
Baran Pescaru Adina, „Parteneriat în educaţie: şcoală - familie - comunitate ”, Editura Aramis, Bucureşti,
2004;
Chiru Mihaela, „Cu părinţii la şcoală – ghid pentru profesori”, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti,
2003.

937
 SIMPOZION INTERNAȚIONAL:
Educație fără frontiere! - Relația gradiniță-școală-familie-societate!

Prof. Druță Dorina - Școala Gimnazială ”Iorgu Iordan” Tecuci, Jud. Galați

Educaţia este un fenomen extrem de complex ce poate fi studiat din numeroase perspective, fiecare
dintre acestea dezvăluind noi sensuri şi înţelesuri. Una dintre accepţiunile termenului, identificată şi
conceptualizată de fondatorul sociologiei educaţiei, E.Durkheim, este cea de socializare: “Educaţia este
socializarea metodică a tinerei generaţii; este acţiunea exercitată de către generaţiile adulte asupra celor care
nu sunt coapte încă pentru viaţa socială. [...] Ea are ca obiect nu omul aşa cum l-a creat natura, ci omul pe
care îl vrea societatea, iar societatea îl vrea aşa cum îi cere structura sa interioară; pentru a exista, orice
societate are nevoie de omogenitate, iar educaţia este mijlocul prin care societatea îşi reînnoieşte treptat
condiţiile propriei sale existenţe, sădind în sufletul copilului „similitudinile esenţiale” care sunt cele mai
adecvate tipului respectiv de societate. Scopul educaţiei este de a socializa individul biologic prin
construirea fiinţei sale sociale care să se suprapună celei individuale.” ( E.Durkheim, 1980). În consecinţă,
acţiunea de formare a fiinţei sociale în concordanță cu necesităţile societăţii reprezintă obiectivul
fundamental al educaţiei ca proces de socializare. Relaţionarea interpersonala oferă individului posibilitatea
de a se descoperi, de a-și construi treptat personalitatea și conștiința de sine.
Educaţia, ca socializare, este un proces progresiv şi cumulativ prin care individul, pe tot parcursul
existenţei sale, asimilează comportamentele, valorile, normele, rolurile, convenţiile şi modurile de a gândi
proprii ambientului socio-cultural înconjurător. Anumite trăsături culturale ale personalităţii sunt
achiziţionate din copilăria timpurie şi constituie un fel de moştenire socială încorporată în inconştientul
individual care imprimă direcţii specifice posibilităţilor naturale date prin codul genetic. Școala, prin
activitățile ei, oferă totalitatea valorilor care condiţionează comportamentele şi atitudinile, acceptabile sau
nu, ale membrilor unei societăţi.
Crearea unor colaborări cu familia este un proces educativ legitim – un element care influențează
dezvoltarea și activitatea de învățare a elevilor. Parteneriatele cu familia ating un maxim de eficiență și
contribuie la obținerea unor beneficii pe termen lung atunci cand sunt comprehensive și bine planificate.
Multă vreme s-a considerat că şcoala joacă rolul central şi că forme diferite de acţiuni organizate ar
putea înlocui familia, care de multe ori nu are aspiraţiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune
societatea. În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, şcoala dezvoltă o serie de structuri
de sprijin în favoarea copilului şi a familiei.
Ridicarea calității în educația moral-civică este un obiectiv major al eforturilor de eficientizare a
legăturilor obligatorii dintre școală, comunitatea locală și familiile elevilor, aceștia fiind beneficiarii direcți
ai efortului facut de școala românească în acest sens. Comunicarea activa a școlii și a profesorilor cu ceilalți
factori educaționali – familia, comunitatea locală, mass-media, biserica, organizații nonguvernamentale –
trebuie să conducă la realizarea unor parteneriate viabile de natură să permită o abordare pozitivă a
problemelor diverse ale tinerilor elevi. În acest sens, școala poate participa și interacționa, dezinteresată, cu
familiile elevilor, poate iniția activități utile în școală și în afara acesteia, poate îmbunătăți calitatea vieții și
performanțele elevilor, poate forma abilități de gândire, independență și critică.
Școala poate deveni un loc fertil al proiectării, asimilării și dezvoltării unor programe de învățare și
formare continuă, bazate pe experiență și creație, individuală sau de grup. În cadrul unor astfel de programe,
elevii pot dobândi abilități cognitive ce nu se regasesc în procesul de predare-învătare, acestea fiind asociate
cu latura socială a tânărului elev, cu personalitatea lui. Din această categorie pot face parte: conștientizarea
interpersonală, expresivitatea creativă, încrederea în sine, abilitatea de a raționa logic, lucrul în grup,
spiritual practic. Abordarea sistemică a acestor tipuri de activități conduce la dezvoltarea spiritului etic,
psihologic, social, cultural, familial.
Pentru a putea pune în practică aceste proiecte trebuie conjugate toate eforturile celor trei părți
implicate: societatea, cu realitatea ei situațională, familia - subiectivă de multe ori, școala –cu structurile
motivaționale și, nu în ultimul rând, elevul - factorul conștient de importanța întreprinsă pentru creșterea
educației sale.
Şcoala de azi nu se poate perfecţiona decât evaluând permanent nevoile elevului şi apelând la
stucturile de sprijin care să organizeze, să planifice şi să intervină în rezolvarea problemelor mai mult sau
mai puţin speciale. Pentru realizarea unor şcoli eficiente, în care toţi elevii să înveţe şi să fie valorizaţi,
pachetul de resurse pentru profesori trebuie să includă următoarele: capacitatea de a identifica nevoile
938
elevului și captarea atenției grupului oferind acestora ajutor în a întelege ceea ce încearcă să învețe prin
opțiuni diversificate, adaptate.
Pentru eficiență a demersului, cadrul didactic trebuie să utilizeze flexibil resursele din școală dar și
resursele comunității, să coopereze cu colegii , cu familia, cu comunitatea.
Au fost identificate două dimensiuni principale ale implicării părinţilor în activitatea şcolară a
copiilor:
 dimensiunea relaţiei părinte - copil, vizând controlul frecvenţei, al rezultatelor şcolare, al temelor,
ajutorul acordat de părinţi în rezolvarea temelor şi, în general, în îndeplinirea sarcinilor şi suportul,
respectiv susţinerea morală şi materială a activităţii şcolare a copilului;
 dimensiunea relaţiei familie - şcoală – care se referă, în principal, la alegerea filierei şi unităţii
şcolare şi la contactele directe ale părinţilor cu reprezentanţii instituţiei şcolare, cadre didactice şi
administratori.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea şi respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societăţii, pe care le identifică, le implică şi le foloseşte activ.
Identificând şi valorizând dimensiunea personală a individului, realizăm însă nevoia valorizării şi
aprecierii familiei ca mediu primordial şi afectiv necesar formării individuale. Dacă familia este mediul de
dezvoltare a primelor vârste ale copilului, vârste pe care cercetările le dovedesc fundamentale dezvoltării
personalităţii, devine clar că aceasta trebuie sprijinită, şi nu înlocuită în educaţia tinerei generaţii. Şi pe
parcursul vârstelor şcolare, familia rămâne mediul afectiv cel mai viabil de securitate şi stimulare.
Şcoala, singura instituţie care îşi propune planificat şi organizat să sprijine dezvoltarea individului
prin procesele de instrucţie şi educaţie, concentrate în procesul de învăţământ, simte tot mai mult nevoia să
realizeze un parteneriat activ cu familia şi comunitatea în care se dezvoltă copilul. Părinţii pot fi parteneri în
educaţie pentru că deţin cele mai multe informaţii despre copiii lor, despre problemele, crizele de creştere,
dorinţele, aşteptările, neîncrederile, pasiunile elevilor.
Relaţia dintre părinţi şi profesori implică ieşirea din frontierele şcolii şi determină o altă abordare a
profesiei didactice. În pedagogia tradiţională această temă era tratată sub denumirea de „colaborarea dintre
şcoală şi familie”. Actualmente, dimensiunile acestei relaţii sunt mult mai cuprinzătoare datorită lărgirii
conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare şi, mai nou, prin conceptul de parteneriat
care le cuprinde pe toate şi, în plus, exprimă şi o anumită abordare pozitivă şi democratică a relaţiilor
educative.
Dacă în trecut aceste parteneriate școală-familie-societate erau activităţi cu caracter opţional şi
ţineau mai mult de domeniul relaţiilor publice, în prezent ele au un rol esenţial în procesul de educaţie a
elevilor, deoarece îi ajută să-şi dezvolte competenţe şi abilităţi sociale încă din primii ani ai copilăriei,
pregătindu-i să aibă succes la şcoală şi, mai târziu, în viaţă şi în carieră.

Bibliografie:

1. Agabrian, Mircea, Scoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iasi, 2006.

2. Baban, Adriana, „Consiliere educationala”, Editura Psinet, Cluj-Napoca, 2003.
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

939
 FACTORI IMPORTANȚI ÎN EDUCAȚIE
Prof. Ducea Marioara-Iuliana,
Școala Gimnazială Bilciurești, Dâmbovița

Dacă în alte culturi creşterea şi educarea copiilor este o problemă a întregii comunităţi, la noi,
părinţii sunt de cele mai multe ori singuri, adesea fără nici un ajutor. De aceea, uneori părinţii consideră, în
general educaţia copiilor dificilă, atunci când copilul prezintă un comportament care pentru ei este inacceptabil.
In astfel de cazuri părinţii sunt iritaţi, se supără sau se simt neputincioşi.
,,Familia şi şcoala, instituţii cu rol fundamental în crearea spiritului social, trebuie să-şi asume din nou
rolul lor de nucleu în jurul căruia să se poată construi o bază durabilă pentru edificarea societăţii
viitoare’’(Jaque Delors). In condiţiile social-economice actuale se manifestă două tendinţe contradictorii:
părinţii sunt îngrijoraţi de viitorul copiilor lor, dar în acelaşi timp
,, nu mai au timp şi răbdare să acorde atenţie problemelor acestora’’. Relaţia lor cu şcoala este ignorată sau
evitată, acţiunile educative ale celor două instituţii exercitându-se oarecum paralel.
Este o sarcină a şcolii, a personalului didactic, să identifice situaţiile problematice din familiile copiilor,
să dirijeze pe cât posibil strategiile educative ale acestora în formarea elevului şi mai ales să conştientizeze
faptul că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în obţinerea performanţelor şcolare.
Relaţia care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează comportamentul, sinceră, bazată pe încredere, este o
comunicare profundă şi puternică, dar cu o desfăşurare imprevizibilă. O asemenea relaţie, în cazul activităţii
didactice, se realizează prin intermediul învăţământului activ, participativ, situaţie în care profesorul este alături
de elevi, îi ajută şi îi sprijină. Pe cât posibil se evită punerea celui care învaţă în situaţie inferioară, eventual
umilitoare numai pentru faptul că nu ştie. Chiar dacă greşeşte, elevul trebuie să-l simtă pe profesor alături.
Elevii primesc, în general, din partea profesorilor mai multe aprecieri negative (critici, reproşuri), decât pozitive
(felicitări, recunoaşterea a ceea ce au şi au făcut pozitiv). Cu cât se primesc mai multe aprecieri negative, cu atât
mai mult elevul este mai doborât de greutatea lor şi se revoltă. Spirala negativă a eşecului este cea care
antrenează descurajarea, pierderea încrederii în sine, lucruri care atrag după ele deteriorări mult mai grave
pentru individ şi societate. Pentru a-i permite elevului să reuşească, nu trebuie să i se ceară luna de pe cer. Este
necesar ca profesorul, cunoscându-l bine, să ţină seama de realitate. Dacă se vrea ca el să reuşească cu adevărat
ceva, trebuie să i se propună un obiectiv, despre care profesorul ştie că într-un context favorabil pe care îl
creează, îl poate atinge. Simţindu-se ajutat, elevul va reuşi, se va bucura, îşi întăreşte încrederea în sine, sau
după caz, şi-o redobândeşte, va porni cu entuziasm spre un obiectiv nou. Acest plus de încredere în sine şi de
entuziasm ameliorează contextul şi favorizează din plin reuşita următoare. Aceasta este spirala reuşitei.
Deschis interacţiunii cu elevii, profesorul va ajunge să stabilească cu ei şi între ei o reţea de comunicări
multilaterale şi reciproce. Profesorul poate interveni permanent asupra instituirii şi evoluţiei relaţiilor dintre
elevi, în sensul întăririi coeziunii, cu efecte pozitive asupra fiecăruia. Importanţa organizării grupului justifică
deplasarea preocupărilor de la instrucţia şi educaţia centrată pe individ, la instrucţia şi educaţia centrată pe grup,
deoarece personalitatea este un produs al contactului şi comunicării sociale.
Natura relaţiilor pe care profesorul le stabileşte cu părinții este determinată, pe de o parte, de stilul de
abordare a activităţii şi de trăsăturile sale de personalitate (motivaţie, aptitudini, nivel de competenţă, atitudini,
experienţă profesională), iar pe de altă parte, de disponibilitatea părinților și interesul lor pentru pregătirea și
educația copilului. De aceea, cunoaşterea partenerilor de activitate este indispensabilă. Este necesară atât
cunoaşterea particularităţilor psihoindividuale (potenţial, interese, aptitudini etc.), cât şi a celor de grup.
Cunoaşterea aspectelor legate de: preocupările acestora, de timpul petrecut cu copilul, modalitatea de a-și
petrece timpul împreună cu acesta, relațiile din familie şi efectele acestora asupra dezvoltării personalității este
hotărâtoare în procesul instructiv-educativ.

940
Bibliografie:
* M. Golu, Dinamica personalitaţii, Editura Geneze, Bucureşti, 1993
* Tiberiu Kulcsar, Factorii psihologici ai reuşitei şcolare, E.D.P., Bucureşti, 1978
* G. Berger, Omul modern şi educaţia sa, E.D.P., 1973
* R. M. Niculescu, Pedagogie generală, Ed. Scorpion 7, Bucureşti, 1996

941
 RELATIA GRĂDINITĂ-SCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Educatoare,
DUDANU ADRIANA

Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate
sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinita, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o
comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că
şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Scoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o
identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia
însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia,
integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi
bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească
mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.
942
 RELAŢIA GRĂDINIŢĂ – ŞCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE

Institutor, DUDU VIOLETA

Grădiniţa MOROIENI

„Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi
reuşi sau voi eşua în viaţă. Dă-mi te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca eu
să pot fi o binecuvântare pentru lume.”(CHILD’S APPEAL, MAMIE GENE COLE)

Pornind de la acest apel al copilului, se poate spune că ,,tu”, din mesaj, reprezintă atât grădiniţa cât şi
şcoala, familia şi societatea, toate aceste instituţii, atât de importante pentru creşterea, educarea şi realizarea
copilului în viitor. Aceşti factori de modelare a personalităţii umane trebuie să interacţioneze ca un tot unitar, sub
forma unui sistem bine închegat, pentru atingerea ţelului comun, şi anume, educarea şi formarea copilului.
Activitatea educatoarei implică un grad înalt de responsabilitate personală şi civică, deoarece, de modul
în care se realizează educaţia preşcolară depinde, în mare măsură, întreaga dezvolare viitoare a personalităţii
copilului.
Una dintre sarcinile grădiniţei este pregătirea copilului pentru şcoală, prin intermediul a două forme
specifice: jocul şi învăţarea. Pentru reuşita actului educaţional, munca depusă de cadrele didactice din grădiniţă
trebuie continuată, susţinută şi întărită de către familie. Iniţierea părinţilor în problemele specifice educaţiei
copiilor se face prin diverse metode şi procedee, alase cu mult tact de către educatoare.
Parteneriatul reprezintă forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul
procesului educaţional. Acesta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între factorii
educaţionali implicaţi în educarea şi orientarea copilului în viaţă. Parteneriatul educaţional se realizează între
instituţiile educaţiei: grădiniţă, familie, şcoală şi comunitate; agenţii educaţionali: copil, părinţi, profesori,
specialişti în rezolvarea unor probleme educaţionale (psihologi, consilieri psiho-pedagogi, etc.); membrii ai
comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării şi dezvoltării copilului (medici, factori de decizie, reprezentanţi
ai bisericii, ai poliţiei etc.). Părinţii sunt parteneri în educaţie pentru că deţin cele mai multe informaţii despre
copiii lor. Pentru realizarea parteneriatului este esenţial ca parinţii să fie primiţi ca participanţi activi, să fie atraşi
în adoptarea deciziilor, să se valorifice informaţiile date de ei despre copii, iar responsabilitatea să fie împărţită
între părinţi şi educatoare. Dacă părinţii sunt implicaţi în programul educativ încă de la început, ei vor înţelege
importanţa colaborării cu grădiniţa şi cu educatoarea şi îşi vor forma deprinderea de a se interesa şi de a spijini
activitatea pe care copilul o desfăşoară. Desfăşurând activitatea instructiv-educativă din grădiniţă, cu participarea
efectivă a familiilor putem oferi părinţilor posibilitatea să vadă în grădiniţă nu doar un loc în care copilul este
supravegheat în timpul absenţei lui din familie, ci şi faptul că aici se desfăşoară un proces educativ organizat
centrat pe nevoile acestuia, ţinându-se cont de particularităţile de vârstă şi de ceea ce-i place copilului să facă..
La educarea copilului contribuie, ca instituţii bine determinate ale societăţii, familia, şcoala şi
comunitatea. În momentele diferite ale creşterii, dezvoltării şi devenirii fiinţei umane, fiecare din aceste instituţii
sociale are un rol important.
Familia este factorul educativ prioritar, deoarece educaţia începe din familie, aceasta fiind modelul pe
care copilul îl imită şi-l urmează. În familie copilul îşi face pregătirea pentru viaţă, aceasta oferind mediul în care
copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte
limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depind de modelele oferite de părinţi. În
familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, sinceritatea, ordinea
etc. De la părinţi, copiii vor învăţa să aprecieze ce este bine şi ce este rău, ce este frumos şi ce este urât în
comportamente. Ei sunt primele modele pentru copii.
La vârsta preşcolară, un factor educativ important îl constituie grădiniţa, care desfăşoară un amplu
proces instructiv-educativ pentru educarea şi formarea copiilor pentru şcoală şi, mai târziu pentru societate. Cu
multă răbdare, educatoarea este cea care cultivă încrederea în propriile posibilităţi ale copiilor, integrând în jocuri
şi activităţi copiii , folosind jocul şi jucăriile existente pentru atagerea acestora la realizarea sarcinilor, jucându-

943
se. Nu numai copilul învaţă şi se dezvoltă sub influenţa educatorului, ci şi acesta se formează şi se transformă
prin relaţia educativă. Rezolvarea fiecărei probleme educative adaugă noi competenţe educatorului. Fiecare
generaţie este altfel. Numai un educator de tip reflexiv, creator şi dinamic, care acceptă schimbarea, va găsi
răspuns la noile întrebări. Părinţii, copiii şi comunităţile se influenţează puternic unii pe alţii. Mediul în care
trăiesc poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor, poate să se comporte ca o
sursă de forţă şi siguranţă, sau ca o restricţie a dezvoltării. Familiile au o influenţă majoră asupra performanţei
copilului în şcoală şi în viaţă. Cu cât şcolile, familiile şi grupurile comunităţii lucrează împreună pentru a sprijini
învăţarea, cu atât copiii tind să aibă rezultate mai bune, le place mai mult şcoala şi petrec mai mult timp în ea.
Şcolile muncesc cu familiile pentru a ajuta copiii să depăşească cu bine momentele de tranzitie. Copiii
de toate vârstele au rezultate mai bune când se acomodează bine în şcoală. Prin acomodare se înţelege ca elevii să
se simtă respectati, să conştientizeze că locul lor e la şcoală şi să realizeze că sunt sprijiniţi şi îndrumaţi
permanent de către profesori. Deci, este evident faptul că numai printr-o strânsă colaborare, fluentă şi susţinută
între şcoală şi familie, cele două medii pot face eficient procesul de educare a fiinţei umane în devenire.
Important este ca cei doi factori să vizeze un scop comun pentru ceea ce fac, urmărind acelaşi deziderat:
formarea acelui tip de personalitate potrivit cu lumea modernă.
În şcoală, educaţia şi instrucţia se împletesc armonios, într-o formă optimă, în mod gradat, conform
unor standarde şi finalităţi propuse.
Fiecare etapă din viaţa unui copil are ca suport achizitiile celei anterioare, dacă o etapă nu este parcursă
corespunzător urmatoarea nu poate fi bine formată şi atunci se ajunge la comportamente deviante, handicapuri
intelectuale create, uneori, chiar de cei care actionează direct asupra formării şi dezvoltării personalităţii copilului
(şcoala, familia, societatea).
În concluzie, este necesar să-i oferim copilului, viitorului adult, prin toate mijloacele de care dispunem,
posibilitatea ca el să reuşească în viaţă şi să fie o binecuvântare pentru ceilalţi, la rândul său.

944
 Relaţia Grădiniţă- Şcoală- Familie- Societate!

Prof. înv. preşc. Dudulea Cătălina

Şc.Gimnazială „Al. I. Cuza”(Grădiniţa Waldorf)

De ce grădiniţă? Ce simbolizează acest cuvânt faţă de instituţia care poartă acest nume? Dacă plecăm de
la etimologia cuvântului grădină, acesta presupune un spaţiu de cele mai multe ori îngrădit pe care se cultivă
diverse plante, legume, pomi fructiferi, etc. cu scopul de a obţine produse necesare traiului. Grădina este locul
creşterii, al cultivării şi al îngrijirii acestor plante.Într-o grădină succesiunea anotimpurilor are loc firesc, natural,
îmbinând voinţa cosmică cu cea umană.
Într-o grădiniţă de copii succesiunea vârstelor are loc tot firesc, natural, străbătută şi condusă fiind de
voinţa umană, respectând în acelaşi timp legile cosmice. Aici este locul creşterii, al cultivării şi îngrijirii
fenomenelor vitale şi interioare ale copilului. Cu timpul, grădiniţa a devenit o instituţie publică, cu o funcţie
socială bine definită, datorită schimbărilor sociale ( ambii părinţi lucrează sau mame singure care întreţin
familia). Ca urmare a acestui aspect tabloul grădiniţelor Waldorf a suferit o uşoară modificare conferindu-i
complexitate.
Grădiniţa Waldorf este caracterizată în primul rând de convingerea cunoscută şi experimentată că omul
poate învăţa numai de la oameni să fie om. Copilul are nevoie de educator pentru că trăieşte împreună cu el şi se
leagă spiritual şi sufleteşte cu fiinţa copilului. Ştiut fiind acest lucru, educatoarea din grădiniţa Waldorf este
definită prin veneraţie faţă de omul în devenire, cu care nu are voie să facă experienţe şi în faţa căruia trebuie să
rămână în orice clipă cel mai frumos model de urmat. În spaţiul de locuit şi de joacă al copilului, adultul
stabileşte cu acesta raporturi cordiale bazate pe o legătură interioară construită din cunoaştere, respect şi iubire.
Demersul pedagogic în grădiniţele Waldorf, definit ca un proces viu, se adresează copiilor între 3-7 ani,
vizând dezvoltarea în toate privinţele, a forţelor corporale, sufleteşti şi spirituale fără a lăsa loc unilaterităţii,
stabilind un raport echilibrat între formativ şi informativ, respectând totodată ritmul propriu de dezvoltare al
fiecărui copil. El are la bază concepţia pedagogică a lui Rudolf Steiner care, fără a minimiza etapele de
dezvoltare ale copilului unanim recunoscute în plan psiho- pedagogic acţionează întotdeauna asupra omului în
devenire, care trebuie şi poate să se implice în viaţa socială de mâine. Realizarea ţelurilor educaţionale, generale
în grădiniţa Waldorf se întinde pe o durată mare de timp pe parcursul căreia fiecare copil la vremea sa şi la
înţelegerea sa va ajunge la rezultate concrete.
Grădiniţei ca prima treaptă a sistemului de învăţământ trebuie să i se acorde o mare atentie.Preşcolaritatea
constituie o etapă de vârstă de mare receptivitate la stimulările educative şi are o importanţă deosebită pentru
procesul şcolarizării copilului. Având în vedere că grădiniţa şi şcoala primară reprezintă două trasee succesive,
dar sunt părţi ale unui proces care trebuie să rămână în ansamblu unitar, legătura dintre cele două instituţii se
recomandă să fie una foarte stânsă pentru ca trecerea de la una la cealalta să se facă în mod firesc, natural pentru
copil.
Necesitatea colaborării dintre grădiniţă şi şcoală rezultă din obiectivul comun pe care îl urmărim– dezvoltarea
personalităţii copilului.Cadrele didactice din cele două instituţii pot căuta împreună acele prilejuri de colaborare
care să faciliteze integrarea copilului în cadrul şcolii.
Pentru asigurarea continuităţii între cele două medii educaţionale, cadrele didactice din
şcoală trebuie să cunoască pregătirea ce se realizează în grădiniţă, iar educatoarele trebuie să se informeze
asupra dinamicii cerinţelor ce se formulează în mediul şcolar.
Prin stabilirea primelor contacte cu şcoala şi cu învăţătorii, copiii se vor familiariza din timp cu instituţia
dar şi cu cele mai importante personaje ale ei, ceea ce va contribui la reducerea neliniştilor şi a stărilor afective
negative pe care le generează perspectiva primei zile de şcoală.

945
 Pe lângă dezvoltarea liberă a individualităţii copilului, pedagogia Waldorf mai cultivă şi creativitatea în
profesia pedagogică, dar şi asumarea în egală măsură de către pedagogi şi părinţi a responsabilităţii de a-i educa
pe copii. Aşadar se pune un accent deosebit pe formarea şi dezvoltarea comunităţii educaţionale formate din
copii, educatori, părinţi, societate. Astfel întâlnirile cu părinţii au ca prim scop cunoaşterea copilului ca fiinţă
tripartită: trup, suflet, spirit şi au ca forme de realizare:
_ discuţii cu părinţii
_ seri cu părinţii
_ conferinţe
_ seminarii cu părinţii
_ vizite la domiciliul copilului
_ excursii, drumeţii
Cu comunitatea locală putem încheia deverse parteneriate şi putem face numeroase activităţi în afara
sălii de grupă. Spre exemplu, putem vorbi despre meserii vizitând mai multe ateliere meşteşugăreşti. Facem
„drumul pâinii” toamna mergând pe câmp, apoi la moară şi la brutărie. „Sărbătoarea de Crăciun” are o
semnificaţie profundă şi o importanţă specială dacă se face în biserică.Colaborăm foarte frumos cu Biblioteca
Judeţeană, cu Teatrul de păpuşi, cu Hypermarketurile. Din proprie experienţă am observat că cei cărora ne
adresăm pentru a încheia parteneriate sunt deschişi şi receptivi la astfel de activităţi pe care le pot face împreună
cu cei mici.
În acest fel educatorii, părinţii, societatea dezvoltă o relaţie de colaborare constituind o echipă ce va
însoţi copilul pe parcursul dezvoltării sale fizice, intelectuale şi spirituale cu dragoste şi profesionalism.

946
 EDUCAŢIA FĂRĂ FRONTIERĂ
RELAŢIA GRĂDINIŢĂ – ŞCOALĂ - FAMILIE - SOCIETATE!

Prof. înv. preşcolar: Dumanovschi Anişoara

Şcoala Gimnazială “Ion Creangă”
com. I. C. Brătianu, jud. Tulcea

Parteneriatul grădiniţei cu părinţii, şcoală şi alte instituţii ale comunităţii reprezintă preocupări de
actualitate ale educaţiei preprimare şi nu numai. Alături de familie, grădiniţa îşi asuma rolul de verigă
iniţială a educaţiei permanente a individului.
Materializarea acestor preocupări se regăseşte în demersurile concrete iniţiate pentru stabilirea de
punţi de comunicare cu familia, comunitate şi şcoala. Ansamblul acestor relaţionări îmbogăţeşte câmpul
relaţional pe care grădiniţa îl descrie în planul socio- educaţional lărgit.
Colaborarea grădiniţei cu familia are ca obiectiv principal conturarea unităţii de acţiune a celor doi
factori educaţionali. Acest obiectiv se poate realiza în dublu sens, pe de –o parte preocuparea educatoarei de
a cunoaşte mediul familial al copilului şi natura influenţelor educaţionale exercitate de părinţi şi de a ţine
cont de de experinţa de viaţa şi învăţarea acumulată de copil în familie, iar pe de altă parte, de demersurile
de implicare a părinţilor în activitatea educaţională a grădiniţei, atât ca parteneri în procesele de instruire, cât
şi ca participanţi în programele de educaţie a părinţilor.
Pentru o intervenţie oportună a educatoarei pe primul plan descris, aceasta trebuie să cunoască
condiţiile de viaţă ale copilului.Observaţiile acestor aspecte sunt posibile prin vizitarea familiei de către
educatoare, care, prin măsura apropierii de familie poate interveni cu sugestii şi sfaturi menite să optimizeze
mediul de dezvoltare al copilului. Vizitarea grădiniţei de către părinţi este un prilej de familizare a acestora
cu obiectivele activităţii instructiv- educative oferite de documentele curriculare şi formulate de educatoare.
Asistenţa părinţilor la unele activităţi ale grădiniţei (şezători, vizite, excursii, expoziţii de lucrări ale
copiilor) şi chiar implicare lor în organizarea, desfaşurarea şi evaluarea lor le vor permite o mai bună
cunoaştere a particularităţiilor propriilor copii, a dificultăţilor pe care aceştia le întâmpină.
Cel de - al doilea plan de colaborare a grădiniţei cu familia implică informarea teoretică a părinţilor
în problemele de psihopedagogie preşcolară. Cadrul în care educatoarea poate face acest lucru este asigurat
de un program de consultaţii individuale şi /sau colective cu teme precum: “Cum ne jucăm cu copiii noştri”,
,,Care sunt problemele copilului singur la părinţi’, etc. În mod special , în cadrul acestor consultaţii
individuale, părinţii pot colabora cu educatoarea şi cu specialiştii la realizarea unor planuri individuale de
educaţie.
Colaborarea grădiniţă – şcoală are ca obiectiv final pe deplin acceptat şi promovat în programele
educaţiei timpurii , pregătirea copilului pentru startul şcolar.
Pentru asigurarea caracterului unitar şi a continuităţii grădiniţă – şcoala, cadrele didactice ale nivelului
preprimar şi primar pot întreprinde activităţi în direcţia cunoaşterii cerinţelor şcolare reprectiv preşcolare,
schimburilor de experienţe prin asistenţa la activităţile didactice şi abordarea problematicii pregătirii pentru
şcoala în întâlnirile metodice şi programele de formare continuă.
Deşi ocaziile de relaţionare ale grădiniţei cu şcoala sunt puţine, vizita cu educatoarea în şcoala
trebuie riguros pregătită şi eventual precedată de o discuţie cu copiii, în care educatoarea le explică rostul
parcurgerii programelor scolare, a materiilor ce se predau, caracteristicile atributelor şcolarităţii: a avea
ghiozdan, a primi calificative, a-ţi face temele. Aceste discuţii vor înlesnii observarea în timpul vizitei a
diferenţelor dintre grădiniţă şi şcoală şi vor stimula dorinţa copiilor de a deveni şcolari.
Colaborarea grădiniţei cu comunitatea este foarte importantă astfel programele educaţionale ale
învăţământului preşcolar conţin ca obiectiv familiarizarea copiilor cu ambianţa culturala a spaţiului social
caruia acesta îi aparţine. Acesta presupune deschiderea spre resursele comunităţii şi lărgirea cadrului de
desfaşurare a activităţilor din grădiniţă pentru desfaşurarea unor sebări, întreceri sportive. Alte implicaţii
practice benefice în problematica învăţământului preşcolar constă în: implicarea în organizarea de
evenimente, atragerea de sponsuri, O.N.G.-uri, servicii sociale, integrarea în sistemul educaţional a unor
copii defavorizati etc.

947
Multitudinea relaţiilor pe care grădiniţa le stabileşte cu mediul socio- educaţional apropiat situeaza instituţia
de educaţie preprimară într-un context de determinări reciproce menite să asigure eficienţa şi optimizarea
procesului educaţional.

Bibliografie:

1. Adina Glava, Cătălin Glava –“Introducere în pedagogia preşcolară” - Ed. Dacia , Cluj-Napoca, 2002
2. Liliana Ezechil, Mihaela Păişi Lăzărescu – “Laborator preşcolar“ ed. V&I Integral, Bucureşti, 2002

948
 Relaţia parinţi – copii

EDUCATOARE: DUMINICĂ NICOLETA

GRADINIŢA G.P.P ARMONIA PITEŞTI

Familia reprezintă un sistem social fundamental, care meditează între capitalul

ereditar al copilului (înzestrarea genetică) şi restul de norme sociale şi valori culturale ale
societăţii (mostenirea culturală), corespunzând deci naturii si nevoilor biologice şi totodată
exigenţele impuse de acea societate. Dependenţa completă a copilului mai ales în primii săi
ani de viaţă, de părinţi şi de grupul familial reprezintă o etapă obligatorie a ciclului sau de
viaţă, în cursul căreia sunt dobăndite principalele motivaţii şi deprinderi ale viitorului adult,
care îl face apt să raspundă cerinţelor sociale şi să se integreze activ în viaţa societăţii de
care aparţine.
Relaţia parinţi- copii deţine un rol deosebit atât în fixarea celor mai adecvate
deprinderi comportamentale, cât şi în asigurarea unei condiţii psihologice normale.
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinilor factorilor determinanţi ai
evoluţiei individului .Copilul nu este un adult în miniatură , ci el este un „candidat la
maturizare”(H. Pierot), deosebit de receptiv la influenţele pozitive sau negative care se
exarcită asupra lui.
Rolul parinţilor în existenţa copilului este fundamental, depinde de capacitatea lor
de a contribui la formarea unui individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat şi bun.
Parinţii trebuie să înţeleagă că ei pot influenţa comportamentul copiilor ,că sunt
responsabili pentru amintirile pe care le pastrează copiii din perioada copilăriei .
Trasaturile şi coordonatele personalitaţii se cristalizează în raport cu modelul şi
natura situaţională traită în mod direct, nemijlocit, de copil în mediul său familial, iar
atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra personalitaţii, în formare, a copilului. La
vărstele mici, adaptarea copilului se realizează prin imitaţie, acesta raportandu-se relaţiilor
copil-parinţi vor marca profund evoluţia viitoare a copilului.
După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în
societate.Copilul preşcolar începe sa-şi definească treptat începutul personalităţii sale. In
cadrul grupei el trăieşte prima experienţa a vieţii în colectivitate, a vieţii sociale, alta decât
familia.
Educaţia făcută de primii educatori –părinţii- ca şi cea a grădiniţei se resfrâng
asupra tuturor laturilor personalitaţii copilului, în funcţie de particularităţile de vârsta şi
individuale ale acestuia. Pe masură ce copilul se dezvoltă, cresc şi trebuinţele şi dorinţele lui.
In acelaşei timp şi grădiniţa, ca prima institutie care se conduce dupa principii şi metode
ştiinţifice, contribuie la formarea şi dezvoltarea copilului.

BIBLIOGRAFIE:
Ursula Schiopu, „Psihologia copilului”, Ed .Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Revista Invăţamântului Preşcolar ,nr 3-4/2005, Bucureşti, 2005.

949
 EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERE!: RELAŢIA GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-
SOCIETATE
PROF. DUMITRACHE ANTOANETA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ DRĂGĂEŞTI PĂMÎNTENI
COMUNA MĂNEŞTI, JUDEŢUL DÂMBOVIŢA

Atitudinea de colaborare a familiei cu şcoala este impusă de condiţii obiective, relaţia grădiniţă-
şcoală-familie-societate fiind o condiţie a formării şi educării tinerei generaţii şi , totodată, o metodă de
cunoaştere a elevilor. De aceea părinţii trebuie să devină colaboratori activi ai profesorului (educatorului,
învăţătorului), să cunoască sarcinile ce stau în faţa şcolii, principiile de bază ale educaţiei, metodele educative, să
devină conştienţi de răspunderea pe care o au în instruirea şi educarea copiilor lor.
În acest sens, părinţii trebuie să fie atraşi în jurul şcolii şi să se desfăşoare o acţiune de pregătire pedagogică a
acestora. Forme şi metode eficiente în acest sens sunt: adunările cu părinţii; consultaţiile şi pregătirile în grup sau
individuale; vizitele la domiciliu; antrenarea părinţilor în rezolvarea diferitelor probleme ale clasei şi ale locurilor
responsabile de educaţia copiilor; organizarea comitetelor de părinţi.
În munca cu părinţii profesorul trebuie să dovedească tact şi principialitate. O primă problemă cu
care ne confruntăm în cadrul colaborării cu familia este aceea a cunoaşterii părinţilor elevilor cu care lucrăm, a
cunoaşterii raporturilor care există între elevi şi ceilalţi membri ai familiei lor, a cunoaşterii de viaţă şi de
educaţie asigurate în familie. Să ne străduim să legăm munca educativă a familiei de sarcinile activităţii instructiv
educative a gradiniţei şi şcolii, ajutându-i pe părinţi să cunoască particularităţile membrilor colectivului de elevi,
arătându-le care sunt de fapt cerinţele şcolii faţă de ei.
O altă preocupare a profesorului constă în atragerea părinţilor la stabilirea unor cerinţe unitare faţă
de elevi şi la rezolvarea sarcinilor muncii instructiv-educative. În cadrul vizitelor la domiciliu să ne preocupe
organizarea muncii elevilor în familie, alcătuirea şi respectarea întocmai a regimului zilnic, atragerea părinţilor la
supravegherea timpului liber al copiilor.
O direcţie specială a relaţiei grădiniţă-şcoală-familie o constituie orientarea activităţii educative a
familiei pe baza unor principii ştiinţifice, înarmarea părinţilor cu elemente metodice adecvate şi eficiente în
acţiunea de educare a copiilor în familie. Această preocupare se poate materializa prin vizite la domiciliu,
folosirea caietului de corespondenţă, prin convorbiri, adunări cu părinţii, simpozioane, etc. Vizitele la domiciliul
copiilor constituie formă de bază a muncii individuale cu părinţii. Acasă la elevi putem purta cu tact discuţii cu
părinţii în legătură cu condiţiile pe care aceştia le asigură pentru munca independentă de învăţare a lecţiilor acasă,
despre raporturile elev-părinţi, elev-fraţi, despre starea sănătăţii elevilor, despre alte preocupări ale acestora.
Părinţii pot fi angajaţi în discuţii sincere despre elevi, despre necesitatea de a muncii împreună, de a se consulta
asupra problemelor educative de interes comun, de a se sprijini reciproc. În general această formă de menţinere a
legăturii cu părinţii, se foloseşte numai când este cazul.
Relaţiile grădiniţă-şcoală-familie sunt impuse de necesitatea dezbaterii de către educator, învăţător
sau profesor, împreună cu aceştia a unor probleme legate de fiecare copil în parte. Această formă prezintă un
mare avantaj al posibilităţilor abordării unei mari varietăţi de probleme şi mai ales al tratării lor într-un mod
diferenţiat, adecvat pentru fiecare copil. Este foarte important tonul folosit de profesor în convorbirile cu părinţii.
Nu trebuie să ne transformăm în ,, acuzatori” ai copiilor pentru a nu declanşa în părinţi reacţia de ,, apărători” ai
copiilor, fapt care face imposibilă colaborarea cu familia. Părinţii trebuie să fie convinşi că în profesori
(educatori) au totdeauna aliaţi astfel ca, prin eforturi comune, copilul lor să ajungă în rândul celor buni.
Între relaţiile familiale şi educaţia copilului în familie există o strânsă legătură. Putem spune că
rezultatele şi calitatea educaţiei în familie depind în mare măsură de ceea ce numim în mod obişnuit atmosfera
familiei, de direcţia în care este orientată dezvoltarea acesteia, de trăinicia şi modul în care se manifestă. Educaţia
copiilor este una dintre sarcinile esenţiale ale familiei, sarcină care este îndeplinită în strânsă legătură cu
grădiniţa, cu şcoala, dar şi cu comunitatea. Comunitatea de interese dintre şcoală şi familie în problema educaţiei
copiilor constituie baza unităţii de acţiune a acestora. Urmărind formarea şi dezvoltarea personalităţii copiilor,

950
familia trebuie să contribuie la realizarea următoarelor sarcini: să asigure condiţiile unei dezvoltări fizice
normale; să fie preocupată de dezvoltarea intelectuală a copilului, ajutându-l să-şi îmbogăţească necontenit
cunoştinţele; să-i formeze deprinderi de muncă; să-i dezvolte gustul estetic şi capacităţile de creaţie.
După intrarea copilului în şcoală trebuie să asigure copilului condiţii de muncă şi sănătate; ajutată de şcoală,
să asigure copilului un regim zilnic, raţional ; să-i cultive o atitudine pozitivă faţă de învăţătură; să contribuie ,
alături de şcoală la formarea deprinderilor şi obişnuinţelor de conduită civilizată (politeţe, respect, atenţie, cinste,
etc) .
Ca prima şcoală a copilului, familia exercită adesea asupra acestuia o influenţă atât de adâncă, încât urmele
ei rămân pentru toată viaţa. În familie, copilul îşi formează primele reprezentări şi noţiuni despre lumea
înconjurătoare, primele opinii morale, estetice şi chiar atitudini care uneori influenţează întreaga lui evoluţie.
După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această instituţie îl aşază
într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi obiecte care-i
stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune, incipient, angajarea în
relaţiile sociale de grup. Adaptându-şi metodele la formele particulare ale vieţii mentale ale copilului, grădiniţa
încearcă să răspundă specificului activităţii fiecărei vârste şi să identifice mijloacele şi activităţile necesare pentru
o dezvoltare complexă a forţelor infantile în vederea maturizării lor.
Copilul preşcolar începe să-şi definească treptat începutul personalităţii sale. În cadrul grupei el trăieşte prima
experienţă a vieţii în colectivitate, a vieţii sociale, alta decât familia. De la intrarea în grădiniţă copilul realizează
o adaptare la un anumit ritm al vieţii cotidiene. Este vorba de încadrarea şi respectarea unui anumit program.
Şcoala este cea care trebuie să pregătească şi să asigure reuşita şcolară a elevilor , să combată şi să
prevină efectiv pierderile şcolare. Dar de cele mai multe ori cauzele insuccesului şcolar (note slabe, corigenţe)
rămân necunoscute cadrelor didactice, eforturile lor rămân fără rezultat . Responsabilitatea în asemenea cazuri
nedorite nu cade doar asupra cadrelor didactice ci şi asupra familiei.
Familia este cea care cunoaşte programul extraşcolar al elevului, părinţii trebuie să cunoască
mediul pe care-l frecventează copiii şi ei ştiu atmosfera de lucru a elevilor. Sunt foarte multe cazurile în care
părinţii motivează faptul că sarcinile şcolare sunt dificile şi copii au note slabe la învăţătură. Alţii consideră că
profesorii sunt răspunzători de insuccesul şcolar al elevilor, că sunt prea pretenţioşi. Alteori părinţii manifestă o
indiferenţă totală faţă de activitatea şcolară a copiilor, considerând că din momentul în care ei sunt în şcoală,
şcolii îi revine întreaga responsabilitate, iar lor nu le rămâne nimic de făcut.
Rolul primordial în acţiunea comună a celor doi factori îl are şcoala. Este necesar ca familia să
sprijine în permanenţă activitatea educativă a şcolii. Unicitatea fiecărui copil este determinată de particularităţile
individuale, dar şi de influenţele socio-culturale ale comunităţii în care trăieşte. Educaţia copilului este o acţiune
care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu
care acesta intră în contact. Acest lucru presupune o strănsă legătură între familie, grădiniţă, şcoală şi să se
extindă şi către comunitatea care le include şi se realizează între: Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul
grădiniţei şi şcolii, specialişti în probleme de educaţie: psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi
etc.); Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale copiilor
etc.); Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai
Poliţiei, ai Bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.); Colaborarea cu Primăria este esenţială
întrucât această instituţie se implică în dezvoltarea şi întreţinerea bazei materiale a grădiniţei si scolii, dar şi în
derularea şi sprijinirea unor acţiuni sau proiecte educative. Primăria, în colaborare cu Inspectoratele Şcolare
Judeţene şi cu alte instituţii, poate să iniţieze programe care vin în sprijinul îmbunătăţirii activităţii educative din
grădiniţe şi şcoli (de exemplu: „Concurs de desene pe asfalt“, „Festivalul de teatru pentru copii“, „Expoziţie de
carte pentru gopii“ etc.) Grădiniţa şi Şcoala poate solicita ajutorul Primăriei în susţinerea unor proiecte, atât din
punct de vedere material, cât şi pentru promovarea acestora în comunitate. Colaborarea cu Poliţia ajută în
educaţia preventivă şi cultivarea comportamentelor prosociale. Această colaborare se poate concretiza în
activităţi de informare a copiilor asupra unor reguli care trebuie respectate astfel încât viaţa şi siguranţa lor să nu
fie pusă în pericol. Colaborarea cu Biserica înlesneşte promovarea valorilor moral-religioase care sunt importante
în educaţia morală şi comunitară a copilului. Această colaborare este foarte importantă în special în comunităţile

951
multietnice, în care oamenii aparţin diferitelor culte religioase. Copiii trebuie să înveţe că, indiferent de religie,
toţi suntem egali şi avem aceleaşi drepturi. În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa şi şcoala,
se pot realiza parteneriate cu: instituţii sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi
dezvoltarea tuturor membrilor comunităţii; asociaţiile nonguvernamentale, pentru rezolvarea unor probleme de
ordin social; parteneri privaţi care pot sprijini cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat; mass-media,
pentru promovarea imaginii, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc. Prin crearea relaţiei grădiniţă–şcoală-
familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive
şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

952
 SIMPOZION INTERNAŢIONAL
„ EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERE”
„RELAŢIA GRĂDINIŢĂ _ ŞCOALĂ _ FAMILIE _ SOCIETATE”

Prof. Înv Preşcolar Dumitraş Pinteală Andra Mihaela

Grădiniţa cu Program Normal nr. 1 Icuşeni

Omul este in permanenta interactiune cu factorii sociali ai existentei sale. In aceasta interactiune, el
asimileaza normele si valorile societatii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare
umana. Prin aceasta, el este pregatit pentru viata sociala, pentru asumarea unor roluri si responsabilitati. Acest
proces se realizeaza de-a lungul diferitelor etape de viata, in cadrul unor forme specifice de activitate sociala si
in cadrul specific al unor institutii sociale: familia, gradinita, scoala, institutiile culturale, dar si impreuna cu
intregul sistem al mijloacelor moderne de informare si influentare.
Rolul familiei in educarea copilului
Procesul de integrare in societate incepe in familie din timpul copilariei mici, cand intervin primele contacte
sociale si experiente de viata (socializarea primara sau socializare de baza), si continua de-a lungul vietii
omului, odata cu dobandirea unor statusuri si roluri succesive (socializare continua sau secundara). Primele
deprinderi de viata sanatoasa ale copilului sunt dezvoltate in familie (deprinderi igienice, de alimentatie
sanatoasa), acestea constituie suportul dezvoltarii ulterioare si isi pun amprenta asupra intregii personalitati. Tot
in familie, copilul isi insuseste limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimarii depinde de
modelele oferite de parinti, de felul in care acestia interactioneaza si ii solicita pe copii. In familie se formeaza
cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politetea, cinstea, sinceritatea, ordinea, rabdarea
etc. In realizarea acestor sarcini, modelul parental ajuta cel mai mult, parintii oferind copilului exemple de
comportamente in diferite contexte. De la parinti, cei mici vor invata sa aprecieze ce e bine si ce e rau, ce e
drept si ce e nedrept, ce e frumos si ce e urat in comportamente. Aceste notiuni il ajuta pe copil sa se orienteze
in evaluarea comportamentului sau si a celor din jur. Tot in sens moral, familia il indruma sa fie sociabil,
tolerant, sa colaboreze, sa fie un bun coleg si prieten. Familia reprezinta mediul in care copilul invata si
exerseaza comportamentele sociale, sa se descopere pe sine si pe cei din jur, se familiarizeaza cu sistemul
valorilor sociale si culturale. Mediul familial ocupa un loc central in multitudinea factorilor determinanti ai
evolutiei copilului. Copilul nu este un adult in miniatura, ci este un „candidat la maturizare“ (H. Pierot),
deosebit de receptiv la influentele pozitive sau negative care se exercita asupra lui. De aceea, copilul trebuie
socializat si modelat, iar fundamentarea personalitatii se realizeaza, in mare masura, in interiorul familiei care
concentreaza primul sau univers afectiv, social si cultural. Trasaturile si coordonatele personalitatii copilului se
construiesc in relatie cu mediul social, cu situatiile pe care trebuie sa le traiasca in familie, atitudinile parintilor
avand o influenta importanta asupra personalitatii copilului in devenirea sa ca adult. Educatia din familie a
copilului se va continua cu cea din gradinita. Uneori, intre cele doua medii educative, exista diferente majore de
reguli, valori, cultura etc. In aceasta situatie, copilul este supus adaptarilor si readaptarilor repetate, care il
marcheaza profund: se instaleaza o stare de confuzie interna, copilul nestiind ce reguli sa-si asume, care valori
sunt acceptate social. Mai mult chiar, putem vorbi si despre o trauma emotionala, copilul simtindu-se vinovat
daca va adera la valorile gradinitei, in defavoarea valorilor familie (sau invers).

Parteneriatul familie – gradinita

Activitatea educativa din gradinita nu poate fi izolata, separata de alte influente educative ce se exercita
asupra copilului si mai ales, de cea din familie. Educatia trebuie sa se manifeste permanent ca o actiune
coerenta, complexa si unitara a gradinitei si familiei. La intrarea in gradinita, parintii sunt cei care detin toate
informatiile legate de copil: stare de sanatate, obiceiuri alimentare, particularitati de invatare, mod de
comportare, probleme in dezvoltare etc. In acelasi timp, gradinita, ca prima institutie care se conduce dupa

953
principii si metode stiintifice, detine mijloace specifice pentru valorificarea potentialului fizic si psihic al
fiecarui copil. Imbinarea in parteneriat a informatiilor detinute de parinti cu cele ale gradinitei trebuie sa fie in
beneficiul copilului.Termenul de parteneriat presupune realizarea unei aliante pentru atingerea unor obiective
comune. Pentru ca parteneriatul sa functioneze este nevoie de respect, incredere reciproca, consens cu privire la
scopurile actiunii si strategiilor de atingere a acestora si de asumarea in comun a drepturilor si
responsabilitatilor. Parteneriatul dintre gradinita si familie reprezinta o prima experienta relationala si de
colaborare a parintilor cu persoanele profesioniste in domeniul educatiei. Cei mai multi parinti manifesta
deschidere, dorinta de a colabora cu personalul gradinitei, dar se poate intampla ca realizarea unui parteneriat sa
fie impiedicata de atitudini necorespunzatoare ale fiecaruia dintre cei implicati.
Consultatiile cu parintii sunt intalniri stabilite de cadrele didactice, medicale sau de consilierul scolar si de
parinti, de comun acord, in care se discuta individual (sau cu familia) despre copil, despre situatii speciale
(probleme comportamentale, probleme de sanatate, situatii conflictuale cu colegii, tehnici de lucru cu copiii cu
CES etc.)
Vizitele periodice la domiciliu permit comunicarea dintre educatoare si parinti intr-un cadru mai putin
formal, care-l poate face pe parinte sa se simta mai in largul sau. Scopul acestor vizite este intarirea legaturii cu
familia, cunoasterea particularitatilor acesteia (cultura, modul de interactionare dintre membrii familiei,
aptitudinile acestora etc.).
Ateliere de lucru cu parintii sunt activitati pe teme de interes pentru parinti, care se desfasoara la initiativa
educatoarei, a personalului medical al gradinitei sau a consilierului scolar. Atelierele presupun implicarea activa
si directa a adultilor si au ca scop formarea si dezvoltarea competentelor parentale ale acestora..
Participarea parintilor la activitatile de la grupa. Parintele poate participa ca simplu observator sau se poate
implica in activitate alaturi de educator. Daca doreste ca parintele sa participe activ, este bine ca educatorul sa
precizeze activitatile pe care sa le desfasoare, in functie de aptitudinile si interesele acestuia.
Voluntariatul. Ca voluntari, parintii isi pot folosi cunostintele si abilitatile pentru sprijinirea gradinitei in
asigurarea conditiilor optime de desfasurare a activitatilor educative precum si in elaborarea unor directii de
organizare si sprijin financiar al gradinitei.
Colaborarea cu scoala este foarte importanta intrucat in aceasta institutie va continua educatia
copilului. Parteneriatul dintre cele doua – scoala si gradinita – are ca scop primordial identificarea celor mai
eficiente cai de adaptare a copiilor la noul mediu educativ. Parteneriatul se poate concretiza prin schimburi de
experienta intre invatatori si educatori (lectii deschise, mese rotunde, ateliere de lucru etc.), activitati comune la
care sa participe copiii si parintii (vizite la scoala, proiecte educative de genul „Saptamana lecturii“, „Ziua
portilor deschise“ , „Scolar pentru o zi“ etc.).
Colaborarea cu Primaria este esentiala intrucat aceasta institutie se implica in dezvoltarea si
intretinerea bazei materiale a gradinitei, dar si in derularea si sprijinirea unor actiuni sau proiecte educative.
Colaborarea cu Politia ajuta in educatia preventiva si cultivarea comportamentelor prosociale. Aceasta
colaborare se poate concretiza in activitati de informarea a copiilor asupra unor reguli care trebuie respectate
astfel incat viata si siguranta lor sa nu fie pusa in pericol. Exemple de proiecte: „A fost odata un
politist“(transformarea derularii evenimentelor in povesti cunoscute: „Capra cu trei iezi“, „Scufita Rosie“,
dramatizari ale acestora); „Orasul bicicletelor“ (pe teme de educatie rutiera).
Colaborarea cu biserica inlesneste promovarea valorilor moral-religioase care sunt importante in
educatia morala si comunitara a copilului. Aceasta colaborare este foarte importanta in special in comunitatile
multietnice, in care oamenii apartin diferitelor culte religioase. Copiii trebuie sa invete ca, indiferent de religie,
toti suntem egali si avem aceleasi drepturi. Exemple de proiecte: „Craciunul - sarbatoarea tuturor crestinilor“,
„Bucate de sarbatori“.
Prin crearea parteneriatului gradinita–familie–comunitate copiii castiga un mediu de dezvoltare mai
bogat, intre participanti se creeaza relatiile pozitive si fiecare isi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

954
 MODEL DE PROIECT EDUCAȚIONAL GRĂDINIȚĂ- FAMILIE
,,ÎMPREUNĂ PENTRU COPIII NOSTRI”

PROF. DUMITRAŞCU CLAUDIA

GRĂDINIŢA P.P. NR. 64 GALAŢI

ARGUMENT
„Eu sunt copilul, tu ţii în mâinile tale destinul meu, tu determini în cea mai mare măsură,
dacă voi reuşi sau eşua în viaţă. Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire, educă-
mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume.”
Pentru copilul preşcolar mediul educativ se compune din spaţiul familial (casa personală), spaţiul
comunităţii din care face parte şi spaţiul grădiniţei. Copilul are nevoie, deopotrivă să fie special, dar şi
să fie la fel ca ceilalţi. Astfel, grădiniţa, fiind prima treaptă a sistemului de învăţământ, îi poate asigura
copilului comunitatea de care el are nevoie.
Atât familia, cât şi grădiniţa, oferă în mod complementar, împreună, un spaţiu complex necesar
dezvoltării copilului preşcolar. Ambele instituţii sunt necesare şi nici una nu poate prelua atribuţiile
celeilalte, fiecare având un alt rol. Este foarte important ca părinţii şi educatoarea să poată colabora şi
să se poată sprijini reciproc într-o relaţie în care fiecare conştientizează importanţa pentru copil a
rolului celuilalt.
Consider că părinţii trebuie implicaţi permanent în activitatea grădiniţei şi nu doar când se ivesc
problemele. Totodată, părinţilor trebuie să li se ofere frecvent informaţii referitoare la copil. Ei trebuie
să ştie care este scopul programului educativ la care participă copilul lor, care sunt obiectivele
urmărite şi să fie la curent cu politicile educaţionale ale grădiniţei.
Acest parteneriat urmăreşte constituirea unor relaţii pozitive între familie şi grădiniţă, o unificare
a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd
educatoarea sfătuindu-se cu părinţii, dar poate fi şi un start bun pentru a crea părinţilor respect de sine,
încredere în competenţele lor, făcându-i mai înţelegători.

SCOPUL PROIECTULUI
 Colaborarea dintre familie şi grădiniţă pentru o implicare cât mai activă în procesul de formare a
preşcolarului.
OBIECTIVE GENERALE
 Antrenarea părinţilor în cunoaşterea activităţii din grădiniţă şi a cunoaşterii propriilor copii pentru a
putea aplica cele mai corecte şi potrivite strategii de educare, atât în familie, cât şi în instituţia
preşcolară.
OBIECTIVELE SPECIFICE PRIVIND ACTIVITATEA EDUCATOAREI:
• să informeze familia în legătură cu misiunea grădiniţei, valorile promovate, drepturile şi obligaţiile
familiei;
• să atribuie importanţa cuvenită informaţiilor primite de la părinţii copiilor;
• să facă cunoscut părinţilor scopul şi conţinutul programului instructiv – educativ desfăşurat în
grădiniţă;
• să implice familia în planificarea programului copiilor;
• să coopteze părinţii ca parteneri egali în orice decizie care priveşte copilul lor, evaluarea procesului
educativ şi îmbunătăţirea programului;
• să ofere materiale scrise, broşuri, cărţi de informare asupra dezvoltării copilului şi asupra cerinţelor
educaţionale;
• să antreneze părinţii în organizarea diferitelor evenimente şi momente festive desfăşurate în grădiniţă;

955
 OBIECTIVE SPECIFICE PRIVIND ACTIVITATEA FAMILIEI:
• să informeze educatoarea, cu sinceritate şi obiectivitate, asupra atitudinilor şi comportamentelor
copilului în familie;
• să fie permanent alături de copil, să-l sprijine fără a-i prelua sarcinile;
• să continuie în familie programul educaţional propus de instituţia preşcolară;
• să asigure copiilor condiţiile necesare formării şi dezvoltării psiho-fizice;
• să se implice nemijlocit în organizarea şi desfăşurarea unor activităţi la nivelul grupei sau grădiniţei,
în vederea înţelegerii necesităţii frecventării grădiniţei de către copii.
GRUP ŢINTĂ
 Părinţi, bunici; preşcolari;
RESURSE:
 UMANE -preşcolari; educatoarele de la grupă; părinţii\bunicii preşcolarilor;
 MATERIALE –pliante, calculator, aparat foto, chestionare, alte materiale consumabile, etc;
 FINANCIARE—bugetul minim alocat de membrii proiectului;
MODALITĂŢI DE REALIZARE: sedinţe cu părinţii;lectorate pe diverse
teme;chestionare;consultaţii individuale; acţiuni de voluntariat; activităţi demonstrative; activităţi
desfăşurate împreună cu părinţii; sărbătorirea onomastică şi de naştere a copiilor;expoziţii cu lucrările
copiilor;serbări realizate în diferite momente ale anului;concursuri naţionale sau locale.
DURATA: 1 an şcolar;
MODALITĂŢI DE EVALUARE:
Întâlnirile se vor desfăşura lunar, pe perioada derulării unui an şcolar, cu o durată de aproximativ o
oră, timp în care se vor transmite informaţii şi se vor împărtăşi experienţe proprii. La finele unei întâlniri
se va prezenta tematica viitoare pentru a oferi părinţilor posibilitatea de a medita şi de a aduna informaţii
din sfera cotidiană, din experienţele personale.
CALENDARUL ACTIVITĂŢILOR:
Sept. -”Necesitatea parteneriatului grădiniţă- familie”-şedinţa cu părinţii; referat; chestionare pentru
părinţi;dezbatere
Oct.- ,, Sănătoşi şi fericiţi!”- informarea copiilor despre reguli de igienă, alimentaţie sănătoasă, etc;
expoziţii cu lucrări ale copiilor pe temă de igienă;
Nov.- ,,Toamnă, să te duci cu bine!- activitate demonstrativă; expoziţie „Toamna, anotimpul auriu”
Dec.- ,,Serbarea Pomului de Crăciun”- program artistic dedicat sărbătorilor de iarnă;
Ian.- „Şi mama/tatăl mea/meu ştie o poveste!”- prezentarea de către părinţi a unei poveşti preferate de
copii;
Feb.- „Ce pot face nişte mâini dibace!”- atelier de lucru părinţi-copii; expoziţie cu lucrările realizate;
Mar.- „Mamă dragă, te iubesc!”-activitate demonstrativă; expoziţie „Mărţişoare şi felicitări pentru
mama”;
Apr.- ,,Pastele-bucuria Învierii”- activitate comună educatoare-copii-parinţi; dezbatere; acţiuni de
voluntariat
Mai-,,Să ştii mai multe, să fii mai bun”- vizite cu rol educativ, organizare de activităţi extraşcolare;
Iun.- ,,Cum a fost împreună?”- împărtăşirea impresiilor cu privire la acţiunile proiectului; chestionare;
expunerea portofoliilor copiilor;

956
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Prof. înv.preșc. Dumitraşcu Daniela

Grădiniţa cu P.P. Voiniceii Craiova

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor
de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca
funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu
posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate
sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul
că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean.
Aici fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o
comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că
şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o
identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia
însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia,
integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi
bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze
obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă
cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
957
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească
mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

Bibliografie:

• Aurora Adina Ignat-Copilul tau, scoala si rolul tau de parinte- Ghid pentru a devein partener in
educatie – Ed. Universitatii, Suceava;
• Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului- Sa construim impreuna cei 7 ani de acasa- Modul
pentru parinti si educatori- Bucuresti, 2008

958
 COLABORAREA ȘCOALĂ-FAMILIE ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

Prof. Daniela Dumitrașcu

Școala Gimnazială Râncaciov, jud. Dâmbovița

Educarea copiilor într-o țară de drept cu o economie de piață constituie o sarcină deosebit de
importantă atât pentru fiecare copil în parte, cât și pentru întrega societate.
Prin munca unită a familiei cu școala, se modelează însușirile frumoase ale copiilor și se formează
caracterul unui cetățean demn și conștient. Acolo unde nu există unitatea acestor factori, unca de educare a
copiilor întâmpină greutăți și de cele mai multe ori rezultatele sunt nesatisfăcătoare.
Legătura dintre familie și școală face ca educarea copiilor să aibă continuitate, ca educatorii și
părinții să afle unii de la alții aptitudinile și preocupările copilului, slăbiciunile de care dă dovadă, pentru ca
împreună să găsească soluțiile cele mai bune printr-o educație justă.
Formele de colaborare a școlii, cadrelor didactice cu părinții elevilor au izvorât din necesitatea
stabilirii unor legături organizate, sistematice între cei doi factori și sistemul de educație liber consimțită.
Continuitatea și consecvența părinților și profesorilor în ceea ce privește programul de studiu și
regimul de comportament al copilului acasă și la școală sunt variabile de impact în educație. În acest sens,
este recomandat ca așteptările, solicitările, recompensele și sanacțiunile să se desfășoare potrivit unui
continuum logic, anunțat și motivat.
Părinții trebuie tratați în același mod în care profesorii doresc să fie tratați, dacă ar avea un copil la
școală. De exemplu:
• Ce informații specifice aș dori să aflu de la profesor la început de an școlar?
• Când și cum aș dori să fiu abordat într-o anumită problemă?
• Cum aș dori să îmi vorbească/ să mi se adreseze profesorul?
• Cum aș dori să fiu ascultat?
Profesorul trebuie să aibă o viziune și un plan operațional în ceea ce privește implicarea părinților pe
durata întregului an. Comunicarea școală-familie nu este de natură a fi lăsată pe seama întâlnirilor
întâmplătoare sau conversațiilor sporadice.
Implicarea părinților ca direcție distinctă a politicii școlare are efect pe trei paliere diferite ale relației
cu comunitatea:
1. sporirea interacțiunilor părinte-copil, acasă, în termeni superiori de durată, calitate, nivel;
2. (auto)recunoașterea abilităților părinților de a acorda ajutor competent în educație;
3. îmbunătățirea atitudinii și a performanțelor elevilor.
Scopul ședințelor cu părinții este de a asigura legătura acdrelor didactice cu părinții
elevilor, în diferite etape ale anului școlar și astfel se pot lua măsuri comune pentru bunul mers al
procesului instructiv-educativ.
Spre deosebire de alte fome de colaborare cu familia (vizite, consultații), ședințele, prin prezența
simultană în școală a unui număr mai mare de părinți, dau posibilitatea schimbului de experiență, a
confruntării opiniilor și căutării unor soluții viabile pentru practica muncii educative a părinților. Ele se
axează pe o tematică precisă, corespunzătoare problemelor educative ale clasei sau ale școlii.
Prin contactul dintre familiile elevilor dintr-o clasă, se determină unificarea atitudinilor și a acțiunilor
educative ale părinților, dezvoltarea unor relații de colaborare între aceștia și exercitarea unei mai corecte
influențe educative benefice.
Tematica ședințelor cu părinții poate viza organizarea activității școlii cu familia în ceea ce privește
analiza muncii instructiv-educative a clasei de elevi, a evoluției ficărui copil în microclimatul social al
grupului clasei și al școlii, precum și inițierea părințilo în stimularea dezvoltării personalității copiilor lor.
Frecventarea consultațiilor de către părinți este deopotrivă de utilă cadrelor didactice și părinților. Pentru
cadrele didactice, reprezintă o cale operativă, directă de lucru c părinții, potrivit pentru rezolvarea
problemelor speciale ale unor elevi, iar pentru părinți o posibilitate de contact organizat cu cadrele didactice,
un sprijin competent, la îndemână.

959
 Reușita consultațiilor este determinată de unele cerințe organizatorice și pedagogice ca:
• stabilirea orelor de consultații atât în funcție de programul cadrelor didactice, cât și de timpul optim
al majorității părinților; să u existe fluctuații în programarea orelor, care pot provoca încurcături;
• pregătirea cadrelor didactice pentru orele de consultații, prin studierea unor materiale de pedagogie și
a ituației concrete care va fi abordată.
Atitudinea corespunzătoare, plină de tact, înețelegere, stimă și interes față de părinți și
problemele copiilor lor stimulează încrederea familiei în asistența pedagogică oferită de școală.
Bunăvoința, spiritul obiectiv, discreția, căldura și dorința cadrului didactic de a rezolva cât mai bine
problemele ridicate de către părinți, reprezintă în principal secretul eficienței acestei forme de colaborare
între școală și familie.

960
 Direcţii de parteneriat cu părinţii
Prof. Ştefania Dumitraşcu
Şcoala Gimnazială Mogoşani

Şcoala este un loc de întâlnire nu numai al profesorilor cu elevii, a ideilor cu metoda şi creativitatea, ci şi
a părinţilor cu un context educativ nou. Prezenţa părinţilor în activităţile şcolii este de natură să prezinte
copilului imaginea consistentă a colaborării între adulţii semnificativi din viaţa sa, precum şi să dea
substanţă cadrului nonformal de educaţie permanentă. Iniţiative precum accesarea de fonduri extrabugetare,
democratizarea şi profesionalizarea managementului, responsabilizarea elevilor pentru propria formare,
implicarea părinţilor şi a agenţilor comunitari în educaţie devin comportamente organizatorice de bază.
Părinţii trebuie încurajaţi şi abilitaţi să preia o parte tot mai însemnată a responsabiităţilor care privesc
decizia prin consultanţa, administrarea, constituierea unui hobby omogen pentru interesele şcolii şi ale
beneficiarilor săi.
Cadrul general de implicare a părinţilor în educaţie prevede:
• Sprijinirea evenimentelor şcolare la care iau parte copiii lor (serbări, excursii, proiecte comunitare);
• Participarea la comitetele de decizie în problemele şcolii şi ale clasei;
• Solicită profesorului materiale auxiliare de sprijinire a învăţării şcolare (culegeri, ghiduri, alte resurse
didactice);
• Configurarea unui program de pregătire pentru şcoală şi de timp liber pe care copilul să îl respecte;
• Aşteptări înate şi realiste în ceea ce priveşte comportamentul şi rezultatele la învăţătură ale copilului;
• Evitarea transformării temelor şi obligaţiilor şcoare în pedeapsă;
• Aprecierea şi încurajara copilului, ţinând cont de activitatea şi progresele lui zilnice (Ce ai învăţat
azi? Ce te-a întrebat? Ce ai răspuns? Ce ai de pregătit?)
Pe baza experinţei şcolilor care oferă servicii comunitare, se formulează şase direcţii de implicare a
părinţilor:
1. asistenţă pentru crearea în familie a unui climat favorabil învăţării.
• Educaţia părinţilor şi alte strategii de formare pentru părinţi (alfabetizare, învăţare recurentă –
întoarcerea la şcoală pentru completarea studiilor etc.);
• Programe de sănătate, nutriţie şi alte servicii;
• Vizite la domiciliu în momentele de tranziţie a copiilor spre grădiniţă, şcoala primară, gimnaziu, viaţa
activă
2. proiectarea unor forme de comunicare cu familia despre programele şcolare şi progresele copiilor la
învăţătură
• întâlnire cu ficare părinte pe baze regulate;
• asigurarea mediului de comunicare cu părinţii care nu stăpânesc bine limba oficială;
• evidenţa periodică a întâlnirilor, mesajelor, apelurilor telefonice, contribuţiilor la revista şcolii şi altor
schimburi efectuate cu părinţii elevilor.
3. recrutarea şi organizara ajutorului voluntar din partea părinţilor
• program în şcoală de instruire despre voluntariat, pentru profesori, conducere, elevi şi părinţi;
• folosirea resurselor oferite de clubul părinţilor pentru întâlnirea şi munca voluntarilor;
• actualizarea anuală a datelor despre voluntari - competenţe, experinţă, timp disponibil, localizare.
4. oferirea de informaţii şi idei familiilor despre cum îşi pot ajuta copiii la temele de acasă şi alte
activităţi curriculare
• informarea părinţilor despre capacităţile ce urmează a fi dezvoltate la fiecare materie de studiu, pe ani
şcolari- cicluri curriculare;
• convenţie asupra temelor, monitorizarea şi discutarea sarcinilor pentru acasă;
• participarea familiei la realizara planurilor individuale de studiu.
5. includerea părinţilor în deciziile şcolare, încurajarea liderilor de opinie dintre părinţi
• comitete sau alte forme asociative ale părinţilor pentru leadership şi reprezentare în comunitate;
• grupuri independente de susţinere- promovare – influenţare a deciziilor de politică şcolară;

961
 • reţele de conectare a tuturor familiilor cu reprezentanţii părinţilor în foruri locale- rgionale.
6. identificarea şi integrarea resurselor şi serviciilor comunitare pentru îmbogăţirea programelor şcoare,
a practicilor familiale, a învăţării şi a dezvotării personale a elevilor
• informarea elevior şi a familiilor despre programele şi serviciile comunitare de sănătate, culturale, de
timp liber, de asistenţă socială ş. a.;
• popularizarea informaţiilor despre activităţile comunitare de învăţare nonformală, cum ar fi
programele de vară pentru elevi;
• servicii comunitare îndeplinite de elevi, familie şi şcoală, precum: reciclare, decorare, activităţi
pentru persoanele învârstă sau alte categorii de populaţie.
În ideea că părinţii au competenţa organizatorică, dar nu întotdeauna priorităţile urmărite de ei sunt
aceleaşi cu ale şcolii, este necesar să încurajăm colaborarea profesorilor, părinţilor şi elevilor pentru
ameliorarea învăţării şcolare.
Efectele parteneriatului cu părinţii sunt de natura performanţelor şcolare crescute, a accesului deschis spre
tehnologia informaţiei şi a comunicării, a frecvenţei şi a punctualităţii îmbunătăţite, a vandalismului redus în
rândul copiilor, a dezvoltării personale a adulţior implicaţi. Un parteneriat eficient nu se construieşte pe loc;
este nevoie de timp pentru câştigarea încrederii, intercunoaşterea potenţialului, definirea scopurilor comune
şi activarea concertată a resurselor. Factorii care pot sta în calea parteneriatului eficient şcoală-familie sunt
uneori înşişi agenţii promotori: părinţi neimplicaţi sau prea implicaţi, profesori care nu fac eforturi de a
implica părinţiii, ci iau decizii fără să cunoască situaţia concretă a copilului în familie, elevi care nu sunt
înclinaţi să îşi asume responsabilitatea învăţării pe cont propriu şi plasează responsabilitatea pe profesori sau
părinţi.
Deseori, în practica relaţiilor cotidiene, contribuţia cea mai importantă care se aşteptă de la părinţi în
regim stabil şi diferenţiat este implicarea acasă, ca mod de cultivare la copil a unei atitudini conştiente faţă
de învăţătură. Ca şi în alte demersuri educative, consecvenţa şi creativitatea profesorilor sunt esenţiale în
efortul de îmbunătăţire şi armonizare a comportamentului elevilor şi părinţilor cu intenţiile declarate ale
şcolii.
Beneficiile implicării părinţilor asupra evoluţiei generale a copilului sunt vizibile în:
• Aspiraţia spre un nivel academic superior, respectiv note mai mari- calificative mai bune, înscrierea
la cursuri opţionale, urmărirea de scopuri pe termen lung, participarea la activităţi extracurriculare în
sprijinul învăţării şcolare;
• Tendinţa de evitare a comportamentelor negative: consum de medicamente, fuga de acasă, implicarea
în acte infracţionale, provocara unor incidente în clasă;
• Rată de participare mai mare în activităţi comunitare: cluburi, sport, muzică, biserică, vountariat.
Reaţiile de colaborar dintre profesori şi părinţi întăresc identitata şcolii şi sporesc prestigiu instituţional şi
personal a celor impicaţi, dau un sens de utilitate timpului petrecut împreună şi deschid perspectiva unor
preocupări informale cu valoare formativă. Ambele părţi au de căştigat dacă sunt vizibile în comunitate, în
special dacă îşi atrag colaborara altor parteneri de tip asociaţii profesionale, organizaţii nonguvernamentale,
celebrităţi locale etc.

962
 Educație fără frontiere!”: Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate

DUMITREAN ADINA

Gradinita eficienta realizeaza un parteneriat cu copiii, prin valorizarea si respectarea identitatii sale, cu
familia- prin cunoasterea importantei acesteia si atragerea in procesul didactic cu toate resursele educative ale
societatii, pe care le identifica, le implica si le foloseste activ. Identificand si valorizand dimensiunea
personala a individului, realizam insa, nevoia valorizarii si aprecierii familiei ca un mediu primordial si afectiv
necesar formarii individuale. Familia trebuie sprijinita si nu inlocuita in educatia tinerei generatii. Si pe
parcursul varstelor scolare familia ramane mediul afectiv cel mai viabil de securitate si stimulare.
Scoala si familia urmaresc acelasi scop educativ formarea copiilor spre a deveni oameni multilateral
dezvoltati.
Pentru realizarea acestui scop unic este necesara unitatea de actiune, concordanta dintre mijloacele
specifice de influentare folosite de aceste doua institutii sociale.
Scoala este interesata sa colaboreze cu familia, sa-si faca din ea un aliat, pentru ca actiunea sa educativa
sa fie mai profunda si de durata. Colaborarea scolii cu familia este necesara si in vederea unei informari
reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui.
In convorbirea cu parintii, profesorul (educatorul) trebuie sa dovedeasca mult tact. Sa aiba atitudinea
unui prieten, nu a unui sef care da ordine. Sa fie apropiat, sa gaseasca argumente potrivite si temeinice, ca
parintii sa le accepte fiind convinsi de utilitatea lor, dar sa nu renunte la convingerile sale daca acestea sunt bine
intemeiate. Cadrul didactic se va interesa de modul cum este respectat regimul de zi al copilului, cum este ajutat
acesta la invatatura, daca are create conditii bune de pregatire a temelor, cum se comporta copilul fata de
parinti, frati, bunici cum se comporta acestia fata de el, ce influente pozitive si negative se exercita asupra lui,
cu ce se ocupa in timpul liber, ce prieteni are, cum se odihneste si cum se hraneste, care este starea sanatatii lui,
ce interese manifesta.
În general, toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la
activităţile şcolare. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă
aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală asupra educaţiei copiilor.
Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat
autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. De altfel, în contextul
actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot mai
mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar avâdn în vedere şi faptul că mulţi
părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări evoluţia
copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară.
Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări.Binefacerile sunt
numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu
identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru şcoală,
părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un cadru
pentru o continuă reevaluare.
Spre a ajuta eficient pe copii, parintii trebuie sa tina legatura cu scoala, spre a se informa despre rezultatele
muncii si despre comportarea lor la scoala. Unele informatii despre aceste situatii le pot obtine parintii prin
consultarea carnetului cu note al elevului sau din relatarile despre activitatea lui la scoala si modul cum a fost ea
apreciata de profesori, dar mult mai utile sunt informatiile pe care le primesc parintii de la cadrele didactice.
Accelerarea transformarilor sociale, democratice, emanciparea femeii, modificarea statutului copilului,
dispersia familiei, incercarea de a restitui prestigiul educatiei familiale, progresele sociologiei si psihologiei,
precum si alte cauze au dus la intelegerea faptului ca orice sistem de educatie ramane neputincios daca se
izbeste de indiferenta sau de opozitia parintilor. Scoala capata astfel o misiune suplimentara.
Au existat intotdeauna educatori excelenti si parinti iubitori care nu si-au pus probabil atatea probleme
si totusi au reusit foarte bine, dar poate ca acest lucru era mai usor intr-o lume foarte statornica, in care traditia
avea ultimul cuvant. Modificarea pe care au suferit-o, in curs de o generatie sau doua, relatiile dintre parinti si
copii, dintre adulti si tineri, apare mai vadita in consideratia pentru copil.
963
 EDUCAȚIA FĂRĂ FRONTIERE

ÎNVĂȚĂTOR: DUMITRESCU ELENA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 RECEA

Educația este un tip particular de acțiune umană, o intervenție sau direcționare, o categorie
fundamentală a pedagogiei.
Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile
native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că
„educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.
Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naștere, natura
înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun al fiecărui
om numai prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor
„semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este
educat”.
Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea, John Locke, educația se prezintă sub forma unei
relații interpersonale de supraveghere și intervenție ce se stabilește între „preceptor” (educator) și copil
(viitorul „gentleman”).
Filosoful german Immanuel Kant, aprecia că educația contribuie la valorificarea naturii umane în
folosul societății: „este plăcut să ne gândim că natura omenească va fi mai bine dezvoltată prin educație și
că se poate ajunge a i se da o formă care să-i convie cu deosebire. Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii
viitoare a neamului omenesc”.
Pentru Jean-Jacques Rousseau educația este în același timp intervenție și neintervenție : „Educația
negativă presupune înlăturarea oricărui obstacol din calea dezvoltării firești, totul trebuind lăsat să se
producă de la sine fără nici o intervenție”.
În opinia pedagogului german Johann Frederich Herbart educația este împărțită în trei subdiviziuni:
guvernarea, învățământul (realizarea unor obiective specifice) și educația morală.
Sociologul francez Émile Durkheim considera că educația este o acțiune „exercitată de generațiile
adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viața socială.”; are ca obiect să provoace și să dezvolte în copil
un număr oarecare de stări fizice, intelectuale și morale. Durkheim afirma că „educația constă într-o
socializare metodică a tinerei educații”.
Pedagogul român Constantin Narly, consideră că educația este „un fapt social și individual în același
timp”.
Florin Georgescu considera că „educația este prima activitate creatoare neproducătoare de bunuri de
consum, cunoscută de istorie” (Florin Georgescu 1970).
Societatea zilelor noastre solicită, mai mult ca oricând, inteligența și capacitatea creatoare a omului.
„Întregul climat al viitorului, afirmă Bogdan Suchodolski, va situa capacitățile intelectuale în condițiile
deplinei afirmări și va da un larg avans dorinței de cunoaștere.
În concluzie, prin educație se dorește dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului și
formarea unui tip de personalitate solicitat de condițiile prezente și de perspectiva societății.
Educația are următoarele caracteristici: pune accent pe oameni, urmărește dezvoltarea unor calități
umane și explorarea orizonturilor, este orientată predominant spre pregătirea pentru viață, are în vedere, cu
precădere, întrebări asupra existenței, vizează cu precădere dezvoltarea unei stări sau a unei structuri atinse,
finalitatea în educație îmbină viziunea pe termen scurt cu cea pe termen lung. Activitatea educațională este
dinamică și flexibilă în același timp, iar educația stimulează idealul ființei umane exprimat prin „a fi și a
deveni”.
Educația fără frontiere este echivalentul atât sintagmei școală pentru diversitate, dar și sintagmei
școală pentru toți și reprezintă dezideratul maximei toleranțe în ceea ce priveste diferențele fizice,
socioculturale, lingvistice și psihologice existente între copii/elevi, misiunea fiind aceea de a le oferi tuturor
posibilitatea de a învăța în funcție de ritmul, capacitățile și nevoile proprii și de a se exprima conform
trăsăturilor individuate de personalitate.
Ideea care animă acest tip de școală este aceea că finalitatea fundamentală a sistemului național de
învățământ constă în a forma cetățeni care sunt membri ai aceleiași matrice sociale și care împărtășesc
valori comune. Prin urmare, școala reprezintă numai un segment al sistemului social, iar schimbările din
cadrul ei nu pot avea succes în absența unor schimbări dirijate la nivelul celorlalte segmente. Acest fapt
964
impune gândirea unor structuri care să îmbine flexibil și eficient demersurile din toate domeniile, proces
care implică formarea unei atitudini pozitive față de integrare într-o perspectivă cât mai apropiată, față de
incluziune. Această atitudine manifestată la nivelul întregii societăți trebuie să respecte principiul
normalizării, adică asigurarea accesului, pentru toate categoriile de persoane, la tiparele existențiale și la
condițiile de viață cotidiană, cât mai apropiate de normele considerate firești pentru o viață obișnuită.
Educația pentru toți a fost definită ca acces la educație și la calitatea acesteia pentru toți copiii, fiind
identificate două obiective generale:
- asigurarea posibilităților participării la educație a tuturor copiilor, indiferent de cât de diferiți sunt
ei si cât se abat, prin modelul personal de dezvoltare, de la ceea ce societatea a denumit normal. Participarea
presupune în primul rând accesul și apoi identificarea modalităților prin care fiecare săfie integrat. Accesul
are în vedere posibilitatea copiilor de a ajunge fizic la influențele educative ale unei societăți (familie,
scoală, comunitate), de a se integra in școală și de a răspunde favorabil solicitărilor acesteia;
- calitatea educației se referă atât la identificarea acelor dimensiuni ale procesului didactic, ale
conținuturilor învățării, cât și la calități ale agenților educaționali, care să sprijine învățarea tuturor
categoriilor de elevi, să asigure succesul, să facă sistemul deschis, flexibil, eficient și efectiv.
Fiecare școală care dorește să fie deschisă și flexibilă, prin aplicarea principiilor incluziunii, trebuie
să demonstreze, prin managementul pe care îl propune, următoarele:
- întelegerea reală și recunoașterea incluziunii ca o parte a politicilor de egalizare a șanselor
persoanelor cu cerinte speciale, și nu ca o simplă plasare a copiilor împreună;
- recunoașterea legăturilor dintre educația incluzivă și valorizarea diversității umane prin
promovarea unui etos școlar care valorizează toti copiii și familiile lor;
- favorizarea unui climat de sprijin flexibil- oferirea unor räspunsuri adecvate cerințelor individuate
prin oferta educațională a școlii;
- susținerea implicării comunității locale în dezvoltarea programelor și a ofertelor educaționale
pentru toate categoriile de elevi din școală;
- favorizarea accesului personalului didactic la ocazii de dezvoltare profesională care să
susțină/sprijine dezvoltarea practicilor incluzive.
Școala incluzivă pune în centrul atenției sale persoana umană ca ființa originală, unică și irepetabilă,
accentuând ideea că în fiecare societate există personalități, grupuri diferite, motivații, rațiuni și puncte de
vedere diferite.
În opinia mai multor autori, promovarea educației incluzive/integrate în școlile din sistemul de
învățământ trebuie să aibă la bază următoarele principii-cadru:
- toți elevii au dreptul să participe la toate activitățile incluse în programa școlilor obișnuite;
- în timpul programului școlar, personalul didactic și de specialitate se va implica direct în
susținerea pe toate căile a integrării maximale a elevilor cu cerințe educaționale speciale ;
- școala va trebui, printr-o serie de schimbări radicale în domeniul curriculum-ului, să vină în
intampinarea tuturor cerințelor educaționale ale elevilor, fără a leza demnitatea și personalitatea acestora.
De-a lungul istoriei, educația și-a demonstrat rolul vital pentru dezvoltarea civilizației, culturii
umanității, pentru creșterea gradului de ordine și raționalitate în viața socială, pentru cultivarea valorilor
spirituale și conferirea în acest fel a unui statut elevat condiției umane.

Bibliografie:

• George Văideanu, „Educația la frontiera dintre milenii”, Editura Politică, București, 1988
• Ioan Nicola, „Pedagogie”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992
• Marțian Iovan, „Repere în pedagogie – prin universul educației”, Arad, 1997

965
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE:
RELAȚIA - GRĂDINIȚA - ȘCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE
Prof. înv. primar: Dumitrescu Veronica ,
Școala Gimnazială Băduleşti Dâmbovița

Educaţia constituie o componentă a existenţei socio-umane . “Educaţia poate fi concepută ca o

întâlnire între individ şi societate, iar întreaga viaţă socială poate fi marcată de acest schimb permanent.” ( P. H.
Chombart de Lauwe). Sarcina educaţiei este aceea de a pregăti omul ca element activ al vieţii sociale, ca subiect
al relaţiilor sociale.
. În acest sens, conţinutul învăţământului este raportat la cultura înţeleasă atât ca proces de devenire sau
“cultivare” a omului, cât şi ca ansamblu de acţiuni, practici şi produse generate în diverse acţiuni umane.
Învăţământul ar asigura transmiterea şi generarea culturală în vederea formării şi integrării sociale a omului,
pentru participarea şi al activităţii de perpetuare şi dezvoltare a culturii.
Luând ca referinţă sistemul de valori specifice şi dominante într-o societate, sunt selectate din cultura
existentă acele cunoştinţe şi modele de acţiuni şi comportare, care corespund principiilor pentru a putea fi
activate şi realizate şcolar.
Pregătirea pentru viaţă a omului de mâine începe din primele luni de existenţă şi primii care sunt
chemaţi să pună bazele educaţiei sale sunt părinţii,familia.
Familia este cea care poate să-şi aducă aportul la educaţia copilului,dar poate să şi greşească mai ales
din cauza lipsei de perspective în legătură cu actul educaţional.
Din familie copilul capătă primele noţiuni de igienă personală, deprinderi de alimentaţie mai mult sau
mai puţin sănătoase acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare ce îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Cuprinderea copiilor în grădiniţă este cu atât mai necesară, cu cât climatul educational în familie nu le-a
fost îndeajuns de favorabil. În grădiniţă vor fi educaţional în familie nu le-a fost îndeajuns de favorabil. În
grădiniţă vor fi satisfăcute nevoile vitale ale copilului prin forme de activitate, fiind compensate în acelaşi timp
carenţele educaţionale ale familiei. Se impune atenţie şi un alt aspect: la copiii care nu au frecventat grădiniţa,
influenţele mediului şcolar neutralizează absenţa pregătirii preşcolarului pentru învăţătură.
În grădiniţă, depăşind mediul, copilul se integrează într-un variat sistem de relaţii interpersonale „de
sus în jos” (educatoarea-copilul), „de jos în sus” (copilul-educatoarea) şi orizontale reciproc (copil-copil).
Creşterea fizică şi dezvoltarea psihică în primii 6-7 ani de viaţă nu constituie procese uniforme şi
omogene.
Trebuie avut în vedere că sistemul contemporan de învăţământ este însuşi diversificat pe verticală
(nivele de şcolarizare) şi pe orizontală (filiere şcolare specializate). O parte din conţinutul învăţământului este
asimilat de copil în familie, partea esenţială este orientată de elev din şcoală, în procesul de învăţământ. Aceasta
formează conţinutul învăţământului. El constă într-un sistem de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi intelectuale,
morale, tehnice, estetice, etc., considerate necesare pentru orice elev care frecventează un anumit tip de şcoală.
Cunoştinţele sunt un rezultat al reflectării obiective în conştiinţa oamenilor. Cunoştinţele care se transmit în
cadrul procesului de învăţământ reprezintă un rezultat al unităţii cunoaşterii senzoriale cu cunoaşterea raţională.
Ele nu reflectă atât aspecte exterioare ale obiectivelor şi fenomenelor, cât şi ceea ce este esenţial şi caracteristic
în obiecte şi fenomene, legături interne şi legile acestora, fixate în formă de raţiuni, teorii, definiţii, priceperi,
norme.
Şcoala transmite elevilor cunoştinţe noi, specifice, corectează cunoştinţele lor, empirice, elimină cunoştinţele
eronate cu care au venit, reflectează esenţialul. Capacitatea de a aplica în practică, în condiţii variate, în mod
conştient, cunoştinţele însuşite este denumită pricepere.
Elevii îşi formează în şcoală priceperi prin diferite domenii, de a face analiză gramaticală, de a rezolva
probleme, de a se orienta după o hartă, de a mânui o unealtă sau un aparat, de a aşeza în pagină, etc. Formarea
priceperilor depinde în mare măsură de claritatea cunoştinţelor însuşite. Dacă elevii şi-au însuşit temeinic
cunoştinţele, ei sunt capabili să le folosească mai uşor şi cu bune rezultate în rezolvarea unor situaţii noi.

966
 GRĂDINIŢA ŞI FAMILIA –
FACTORI AI ASIGURĂRII MEDIULUI EDUCAŢIONAL STIMULATIV

Inst. Dumitriu Denisa-Ancuţa

"Omul nu poate fi rupt de mediu, de familie, prima şi cea mai naturală dintre comunităţi, pentru că ea este
unitatea socială primordială pentru progresul speciei umane.”

În procesul educaţional sunt antrenaţi diferiţi factori: familia, şcoala, comunitatea, etc. Contribuţia
acestora este foarte valoroasă, însă ponderea cea mai mare a influenţelor revine părinţilor, familiei în întregime.
Aceasta pentru că atunci când copilul este foarte mic el nu poate „participa” direct la actul educaţional,
influenţele fiind organizate şi pregătite de adulţii care îl înconjoară, iar primii adulţi din viaţa lui sunt la început
părinţii şi ceilalţi adulţi din familie, apoi educatoarele şi copiii cu care vin în contact. Responsabilitatea
dezvoltării copilului în primele etape revine în primul rând familiei sale. Chiar şi atunci când grădiniţa oferă
programe foarte bune şi eficiente, ea nu poate contracara experienţa negativă acumulată de copil în familia sa.
Mai mult, ceea ce învaţă copilul de la educatoare poate să nu prezinte importanţă dacă părinţii nu întăresc şi nu
valorifică suficient programul. În consecinţă, pentru ca activitatea derulată în cadrul unui program de educaţie
preşcolară să-şi dovedească eficienţa este necesar ca aceasta să se facă mai întâi cunoscută părinţilor şi ulterior
să existe o colaborare strânsă între aceştia şi grădiniţă.
Relaţia dintre părinţi şi grădiniţă poate fi menţionată ca fiind printre cele mai importante relaţii de
parteneriat. Dacă părinţii sunt implicaţi în programul educativ încă de la început, ei vor înţelege importanţa
colaborării cu grădiniţa şi cu educatoarele şi îşi vor forma deprinderea de a se interesa şi a sprijini activitatea pe
care copilul o desfăşoară aici.
Parteneriatul educativ grădiniţă-familie trebuie iniţiat de instituţia preşcolară, aceasta având autoritate
socială şi legislativă de a se ocupa de educarea copiilor, având totodată şi posibilitatea – prin pregătirea
psihopedagogică a cadrelor didactice – de a cunoaşte nevoile, posibilităţile copilului raportate la cerinţele
societăţii.
Termenul de „parteneriat” este bazat pe premisa că partenerii au un fundament comun de acţiune şi un
spirit de reciprocitate care le permit să se unească.
Colaborarea părinţi-educatoare se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi grădiniţă, la o
unificare a sistemului de valori şi cerinţe referitor la copil. Bazele unei bune relaţii sunt puse de:
- comunicarea dintre cei doi factori (părinte-educator);
- respect reciproc;
- implicarea tuturor în căutarea şi promovarea intereselor copilului.
Părinţii trebuie implicaţi permanent în activitatea grădiniţei şi nu doar când se ivesc problemele.
Totodată, părinţilor trebuie să li se ofere frecvent informaţii referitoare la copil. Ei trebuie să ştie care este
scopul programului educativ la care participă copilul lor, care sunt obiectivele urmărite şi să fie la curent cu
politicile educaţionale ale grădiniţei.
Pentru realizarea parteneriatului este esenţial ca părinţii să fie priviţi ca participanţi activi, să fie atraşi în
adoptarea deciziilor, să se recunoască şi să se valorifice informaţiile date de ei despre copii. Părinţii şi
educatorii au, în egală măsură, răspunderea eforturilor comune pentru a dezvolta o relaţie de colaborare.
Modalităţi de colaborare a grădiniţei cu familia sunt multiple: şedinţele cu părinţii, lectoratele,
consultaţiile individuale, participarea părinţilor la activităţile din grădiniţă, afişierul grupei, jurnalul grupei,
serbările.
Parteneriatul grădiniţă-familie poate fi terenul unor relaţii educative din care fiecare să fie beneficiar:
copil, părinte, educator. Fiecare poate să înveţe şi să se simtă valorizat şi important.
Desfăşurarea unor activităţi în parteneriat cu părinţii în general şi în mod special cu cei de la grupa
mică se realizează cu efort şi răbdare din partea ambelor părţi: grădiniţă şi familie. Rolul educatoarei este acela
de a avea înţelegere pentru fiecare copil în parte şi de a ajuta părinţii să depăşească anumite dificultăţi, ce li se
par majore, acum la început de drum.

967
 Răspunzând cerinţelor unei educaţii psihopedagogice complete, parteneriatul grădiniţă-familie rămâne un
deziderat prioritar, cu atât mai mult cu cât materializarea lui dovedeşte practic că oferă avantaje tuturor părţilor
implicate în procesul educaţional:
- părinţii au posibilitatea să-şi cunoască mai bine copiii, modul lor de manifestare în cadrul
microgrupului;
- părinţii înţeleg mai bine rolul lor educativ şi îşi însuşesc procedee pe care să le aplice în educaţia
copiilor lor;
- se stabilesc relaţii mai apropiate şi mai deschise între educatoare şi părinţi, iar părinţii, cunoscându-se
mai bine între ei, pot colabora mai uşor în luarea unor decizii importante în activitatea grădiniţei, astfel
constituindu-se în factori de sprijin reali în procesul instuctiv-educativ al acestei instituţii.

BIBLIOGRAFIE:
1. Băran-Pescaru, A., (2004), Parteneriat în educaţie, Editura Aramis, Bucureşti
2. Voiculescu, E., (2004), Pedagogie preşcolară, Editura Aramis, Bucureşti
3. Neculau, A., (1993), Educaţie pentru toţi, în „Revista de pedagogie”, nr. 3.

968
 RELATIA GRADINITA – SCOALA – FAMILIE – SOCIETATE

Prof.inv.presc.Dumitru Cristina
Gradinita P.N. Badulesti
Jud.Dambovita

De-a lungul vietii, omul este in interactiune cu factorii sociali ai existentei sale. In aceasta
interactiune, el asimileaza normele si valorile societatii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale
de comunicare umana. Toate acestea se realizeaza in diferite etape ale vietii, in cadrul unor forme specifice de
activitate sociala si in cadrul specific al unor institutii sociale: familia, gradinita, scoala, institutiile culturale.
Procesul de integrare in societate incepe in familie din timpul copilariei mici, cand intervin primele
contacte sociale si experiente de viata si care continua de-a lungul vietii omului.
Educaţia făcută de primii educatori – părinţii - se răsfrânge asupra tuturor laturilor personalităţii
copilului, în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia.În acelaşi timp şi grădiniţa, ca primă
instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, contribuie la formarea şi dezvoltarea copilului.
Actiunea educativa din familie are un caracter intentional,urmarind o anumita finalitate si anume
formarea personalitatii copilului pentru integrarea lui in societate.
In familie, copilul isi insuseste limbajul. Calitatea vocabularului si corectitudinea exprimarii depind de
modelele oferite de parinti.Tot in familie se formeaza primele deprinderi de viata sanatoasa –deprinderi de
igiena si alimentatie - ce constituie suportul dezvoltarii sale ulterioare,si care isi pun amprenta asupra
personalitatii sale.Si tot in familie se formeaza cele mai importante deprinderi de comportament: respectul,
politetea, cinstea, sinceritatea, ordinea,etc. parintii oferind copilului exemple de comportamente in diferite
contexte. De la parinti, copiii vor invata sa aprecieze ce e bine si ce e rau, ce e drept si ce e nedrept, ce e frumos
si ce e urat in comportamente.
Familia este primul initiator sociocultural al copilului.Aici se pun bazele dezvoltarii
intelectuale,morale,estetice,fizice si sociale ale copilului.
Dupa familie,gradinita constituie prima experienta de viata a copilului in societate.Ea ii ofera copilului
prescolar un mediu placut,sali cu povesti,jocuri, cantece in care copilul este incurajat sa se manifeste liber.
Familia constituie prima scoala in care copilul socializeaza,iar gradinita este forma institutionalizata
care preia si continua actiunea de educare si socializare a copilului.
Daca in primii ani ai dezvoltarii sale, copilul sufera numai influientele familiei, dupa trei ani sarcina
educarii lui se imparte intre gradinita si familie.Gradinita are un rol important in educarea copilului,in
pregatirea lui pentru scoala si viata.Aici copilul desfasoara diverse activitati,intra in contact cu diferite obiecte
care-i stimuleaza gustul
pentru investigatie si actiune,il provoaca sa se exprime.In cadrul gradinitei copilul traieste prima experienta a
vietii in colectivitate,a unei vieti sociale alta decat familia.
Activitatea educativa din gradinita nu poate fi izolata, separata de alte influente educative care se
exercita asupra copilului si mai ales, de cea din familie. Educatia trebuie sa se manifeste permanent ca o actiune
coerenta, complexa si unitara a gradinitei si familiei.
Intrucat familia si gradinita sunt factori educativi de mare insemnatate, ceea ce realizeaza unul depinde
de celalalt si este firesc ca intre acesti doi factori sa se realizeze o stransa unitate de cerinte si exigente.
Unitatea de actiune a celor doi factori (gradinita-familie) in procesul de formare a copilului este
conditionata de unitatea de vederi, de un mod comun de lucru si o buna cunoastere reciproca. Interesul comun
al celor doua institutii trebuie sa determine o miscare cu dublu sens, familie-gradinita, gradinita-familie, in
vederea unei suficiente cunoasteri a ambelor parti.

969
 Unitatea de vederi a gradinitei si familiei trebuie sa fie completeta – prin activitatea educatoarei – de
familiarizarea parintilor cu anumite cunostinte pedagogice.Parintii trebuie sa cunoasca cu claritate scopul
educatiei prescolare, metodele si procedeele de educatie in familie, particularitatile de varsta, dar mai ales
individuale ale copilului preşcolar.
Educatoarea trebuie sa-i convinga pe parinti ca unitatea de cerinţe adresate preşcolarului de catre
grădinita, trebuie sa se continue şi in cadrul fiecărei familii.
Familia reprezinta un element cheie in formarea personalitatii copilului insa ea nu poate exercita
aceasta functie fara colaborarea cu gradinita-educatoarea.In actiunea de colaborare dinte educatoare si
parinti,rolul conducator ii revine educatoarei.
Educatoarea poate implica familia in anumite activitati instructive-educative astfel, parintii trebuie
sprijiniti sa isi cunoasca copii, sa le identifice nevoile si sa sprijine dezvoltarea si cresterea lor armonioasa. In
privinta formelor concrete de colaborare dintre gradinita si familie, trebuie spus ca ele se deosebesc in functie
de scopul urmarit si modul concret de realizare. Un exemplu ar fi conferintele si referatele prezentate in fata
parintilor cu anumite prilejuri Ex: “Influienta familiei asupra personalitatii copilului”,”Cum sa contribuim la
dezvoltarea limbajului copiilor nostrii”, etc.
De asemenea, organizarea unor expozitii cu lucrari executate de copii, prin care parintii au
posibilitatea sa-si cunoasca copilul prin prisma rezultatelor muncii sale. Participarea parintilor la anumite
activitati demonstractive ii ajuta sa cunoasca metodele si procedeele folosite, le sugereaza anumite modalitati
concrete de indrumare a jocurilor, de folosire a jucariilor, etc. In cadrul acestor participari, parintii observa
modul de comportare al copilului in colectivitate, precum si modul si gradul de implicare al prescolarului in
activitati.
O alta forma de colaborare intre gradinita si familie sunt serbarile copiilor, un prilej de cunoastere
reciproca, dar si de satisfactie reciproca pentru realizarile copiilor.
Relaţia gradinita – familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiţii de bază, si anume
cunoaşterea familiei de catre educatoare, a caracteristicilor şi a potenţialului educativ.
Gradinita este primul factor institutionalizat de socializare unde copilul se integreaza treptat spre
invatarea dirijata,il pregateste pentru pasul urmator –scoala,asigurand trecerea de la activitatea predominant
ludica la cea de invatare.
Acvitatile organizate in gradinita constitie modalitati eficiente de pregatire pentru scoala a copiilor
,pentru a ajunge la dezvoltarea optima a proceselor psihice de cunoastere-memorie , gandire,imaginatie.Pe
langa cunostinte ,reprezentari si notiuni,prescolarii trebuie sa aiba dezvoltate anumite deprinderi:de a picte,de a
modela,de a desena,de a tine creionul in mana,de a compara multimi,de a numara,de a rezolva o sarcina,o
problema.
Pentru a continua fara dificultate procesul de dobandire de cunostinte,de formare de priceperi si
deprinderi incepute in gradinita este necesara o legatura stransa intre gradinita si scoala.
Formele de colaborare dintre grădinită si scoală se asigură prin măsuri de ordin psihopedagogic. O
primă măsură de natura psihopedagogică menită să contribuie la asigurarea continuitătii între grădinită si scoală
o reprezinta nivelul continutului învătământului, ce se regaseste în special în programele grădinitei si ale clasei
pregatitoare. Legătura dintre grădinită si scoală se realizează si prin măsuri de ordin pedagogic. Este vorba de
asigurarea continuitătii în însăsi folosirea metodelor si procedeelor didactice, în activitatea de învătare precum
si de interventii în formele de organizare a procesului de învătământ . În clasa pregatitoare, învătătorul foloseste
jocul atât ca activitate de învătare, cât si ca mijloc de relaxare, de destindere pentru copii,joc ce reprezinta
activitatea fundamentala in gradinita. Printre aspectele continuitătii grădinitei cu scoala nu sunt mai putin
importante cele care privesc formele de organizare si desfăsurare a activitătii. În acest sens, experienta
dovedeste că desfăsurarea unor activităti comune cum ar fi vizite la scoală, vizita scolarilor în grădinită, serbări
comune, plimbări si programe distractive comune, contribuie la atenuarea distantei dintre grădinită si scoală.

970
Vizitele prescolarilor în scoală trebuie să fie bine organizate pentru a le produce o impresie plăcută si puternică
pentru a le stimula dorinta vie de a deveni scolari. Prin stabilirea contacte cu scoala si cu învătătorii, copiii se
vor familiariza din timp cu institutia dar si cu cele mai importante personaje ale ei ceea ce va contribui la
reducerea nelinistilor si a stărilor afective negative pe care le generează perspectiva primei zile de scoală.Ex.:
„Ziua portilor deschise“ , „Scolar pentru o zi“ etc
Colaborare dintre grădinită si scoală va fi valorificata si prin alte forme:cum ar participare reciprocă la
consfătuirile anuale ale cadrelor didactice, la activitătile comisiilor metodice, la lectii/activitătii deschise, mese
rotunde ,ateliere de lucru,la sesiuni de comunicări.
In fiecare zi copiii invata despre oameni si locuri din comunitatea lor atunci cand isi insotesc
educatoarele sau parintii in plimbari si vizite,darsi in cadrul activitatilor desfasurate in gradinita.
Comunitatea ofera copilului contactul cu mediul variat si necunoscut,acele experiente care-l vor ajuta sa
se integreze cu usurinta in viata de zi cu zi.Parteneriatele(colaborarile) educationale cu diversi
parteneri(primarie,biserica,biblioteca,politie,mass media,etc.) dezvolta perspectivele de promovare a dorinei de
progres si bunastare.
Colaborarea cu Biserica inlesneste promovarea valorilor moral-religioase care sunt importante in
educatia morala si comunitara a copilului.Copiii trebuie sa invete ca, indiferent de religie, toti suntem egali si
avem aceleasi drepturi. Exemple de proiecte: „Craciunul - sarbatoarea tuturor crestinilor“.
Colaborarea cu Politia ajuta in educatia preventiva si cultivarea comportamentelor prosociale. Aceasta
colaborare se poate concretiza in activitati de informarea a copiilor asupra unor reguli care trebuie respectate
astfel incat viata si siguranta lor sa nu fie pusa in pericol.
Prin actiunile desfasurate copiii isi insusesc concepte de :libertate, justitie ,egalitate, soli-daritate.
Cunoscand modul de functionare al institutiilor democratice,copii vor intelege rolul drepturilor omului in
viata cotidiana.
Colaborarea cu Administratia locala-Primaria este esentiala deoarece aceasta institutie se implica in
dezvoltarea si intretinerea bazei materiale a gradinitei, dar si in derularea si sprijinirea unor actiuni sau proiecte
educative. Primaria, in colaborare cu Inspectoratele Scolare Judetene si cu alte institutii, poate sa initieze
programe care vin in sprijinul imbunatatirii activitatii educative din gradinite .Gradinita poate solicita ajutorul
Primariei in sustinerea unor proiecte, atat din punct de vedere material, cat si pentru promovarea acestora in
comunitate.
Parteneriatul gradinita – scoala – familie – societate se refera la construirea unor relatii de buna
colaborare intre familie,gradinita ,scoala si comunitate care sa conduca la unificarea sistemului de valori care
vor avea un efect benefic asupra copiilor.

Bibliografie:
- Viorica Goras -“Relaţia şcoală-familie pentru calitate în educaţie”, Editura PRODIDACTICA, Chisinau,
2010;
-Revista Invăţămantului Preşcolar, nr1/2011
-Golu,P.- ,,Invăţare şi dezvoltare”, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
- ,,Impeuna pentru copii:gradinita si comunitatea” –PRET,Bucuresti 2008.

971
 Parteneri în educația copilului
Prof. înv.preșc. Dumitru Liliana
G.P.N Greci-Petrești
Jud. Dâmbovița

MOTTO : Omul nu poate fi rupt de mediu, de familie, prima şi cea mai naturală dintre comunităţi, pentru că ea este
unitatea socială primordială pentru progresul speciei umane.”
În educarea „puiului de om” părinţii, şcoala şi societatea în general sunt mijloace importante de educaţie şi
instrucţie.
Educaţia rămâne principalul mecanism de socializare, proces complex ale cărui rezultate sunt deosebit de
importante pentru fiecare societate. Este cunoscut faptul că principalele medii educaţionale sunt familia, şcoala,
organizaţiile non-guvernamentale, biserica, mass-media etc. Şcoala reprezintă principala instituţie de educare a
tinerei generaţii, dar, alături de aceasta, un rol foarte important îl are familia, care reprezintă primul mediu
educaţional şi, totodată, acel mediu fără de care acţiunea şcolii nu ar avea succes.
Prin crearea parteneriatului grădiniță–familie–comunitate copiii câștigă un mediu de dezvoltare mai bogat,
între participanți se creează relațiile pozitive și fiecare își va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii sa aibă succes la
şcoala si, mai târziu, în viata. Atunci când părinţii, elevii și ceilalţi membri ai comunității se consideră unii pe
alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea școlii și a clasei de elevi. Ele nu mai sunt
de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele contacte
sociale și experiențe de viață și continuă de-a lungul vieții omului, odată cu dobândirea unor statusuri și roluri
succesive .
Omul este în permanentă interacțiune cu factorii sociali ai existenței sale. În această interacțiune, el
asimilează normele și valorile societății, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare
umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viața socială, pentru asumarea unor roluri și responsabilități. Acest
proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viață, în cadrul unor forme specifice de activitate socială și
în cadrul specific al unor instituții sociale: familia, grădinița, școala, instituțiile culturale, dar și împreună cu
întregul sistem al mijloacelor moderne de informare și influențare.
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanți ai evoluției copilului. Copilul nu
este un adult în miniatură, ci este un „candidat la maturizare“ (H. Pierot), deosebit de receptiv la influențele
pozitive sau negative care se exercită asupra lui. De aceea, copilul trebuie socializat și modelat, iar
fundamentarea personalitatii se realizează, în mare măsură, în interiorul familiei care concentrează primul său
univers afectiv, social și cultural. Trăsăturile și coordonatele personalității copilului se construiesc în relație cu
mediul social, cu situațiile pe care trebuie să le trăiasca în familie, atitudinile părinților având o influență
importantă asupra personalității copilului în devenirea sa ca adult.
Educația din familie a copilului se va continua cu cea din grădiniță. Uneori, între cele două medii educative,
există diferențe majore de reguli, valori, cultură etc. În această situație, copilul este supus adaptărilor si
readaptărilor repetate, care îl marchează profund: se instalează o stare de confuzie internă, copilul neștiind ce
reguli să-și asume, care valori sunt acceptate social. Mai mult chiar, putem vorbi și despre o traumă emoțională,
copilul simțindu-se vinovat dacă va adera la valorile grădiniței, în defavoarea valorilor familiei (sau invers).
Parteneriatul dintre grădiniță și familie reprezintă o primă experiență relațională și de colaborare a părinților
cu persoanele profesioniste în domeniul educației. Cei mai mulți părinți manifestă deschidere, dorința de a
colabora cu personalul grădiniței, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de
atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicați.

972
 Colaborarea cu școala este foarte importantă întrucât în această instituție va continua educația copilului.
Parteneriatul dintre cele două – școală și grădiniță – are ca scop primordial identificarea celor mai eficiente căi
de adaptare a copiilor la noul mediu educativ. Parteneriatul se poate concretiza prin schimburi de experiență
între învățători și educatori (lecții deschise, mese rotunde, ateliere de lucru etc.), activități comune la care să
participe copiii și părinții (vizite la școală, proiecte educative de genul „Săptămâna lecturii“, „Ziua porților
deschise“ , „Școlar pentru o zi“ etc.).
Colaborarea cu Primăria este esențială întrucât această instituție se implică în dezvoltarea și intreținerea
bazei materiale a grădiniței, dar și în derularea și sprijinirea unor acțiuni sau proiecte educative. Primăria, în
colaborare cu Inspectoratele Școlare Județene și cu alte instituții, poate să inițieze programe care vin în sprijinul
îmbunătățirii activității educative din grădinițe (de exemplu: „Concurs de desene pe asfalt“, „Festivalul de
teatru pentru copii“, „Expoziție de carte pentru preșcolari“ etc.) Grădinița poate solicita ajutorul Primăriei în
susținerea unor proiecte, atât din punct de vedere material, cât și pentru promovarea acestora în comunitate.
Colaborarea cu Poliția ajută în educația preventivă și cultivarea comportamentelor prosociale. Această
colaborare se poate concretiza în activități de informare a copiilor asupra unor reguli care trebuie respectate
astfel încât viața și siguranța lor să nu fie pusă în pericol. Exemple de proiecte: „A fost odată un
polițist“(transformarea derularii evenimentelor în povești cunoscute: „Capra cu trei iezi“, „Scufița Roșie“,
dramatizări ale acestora); „Parcul bicicletelor“ (pe teme de educație rutieră).
Colaborarea cu biserica înlesnește promovarea valorilor moral-religioase care sunt importante în educația
morală și comunitară a copilului. Această colaborare este foarte importantă în special în comunitățile
multietnice, în care oamenii aparțin diferitelor culte religioase. Copiii trebuie să învețe că, indiferent de religie,
toți suntem egali și avem aceleași drepturi. Exemple de proiecte: „ De Craciun să fim mai buni! “, „Tradiții
culinare de sărbători“(activități comune părinți-copii-educatoare-reprezentanți ai comunității locale-sponsori) .
Educația este un fenomen social de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii
către generațiile de copii și tineri, în scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate.

Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.

973
 EDUCATIE FARA FRONTIERE
Prof.înv. primar DUMITRU LUMINIȚA CRENGUȚA
ȘCOALA PRIMARĂ BĂLTIȚA-MĂNEȘTI

“Copiii trebuie crescuți pentru ei, nu pentru părinți.” Nicolae Iorga

Orice copil este o entitate unica și indiferent de locul nașterii, dobăndirea unei educații mai mult sau mai
puțin organizate, îl face un bun internațional care desființeazâ granițele reale dintre teritoriile lumii, astfel
devenind copilul universal. Perioada copilăriei are o serie de însușiri care-o transform într-un dar de mare preț.
Departe de a fi doar o ființă neajutorată, dependent de alții, copilul este deopotrivă explorator, cutezător,
cercetător al naturii, artist plastic, poet și chiar lingvist.
Familia, ca prim educator al copilului reprezintă un factor important in stabilirea și întărirea echilibrului
moral și intelectual al copilului. Eforturile depuse de părinți si educatori trebuie să se bazeze pe un schimb
bogat de informații, de experiențe si pe colaborare în asigurarea celor mai bune condiții de creștere și dezvoltare
ale copiilor. Ca urmare este necesar ca dascălul să fie interesat de cunoașterea cât mai profundă a psihologiei
copiilor la diferite vârste pentru a-și asigura o comunicare didactica cât mai adecvată și mai eficientă.
Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura căminului
părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi formarea acestuia
este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea părintească, astfel încât să
lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă sunt neascultători sau greşesc
uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au greşit, vorbindu-le ca unor
“prieteni” care ne înţeleg şi pe care-i iubim.
Dreptul fiecărui individ la educație trebuie conștientizat de societate, iar dacă sistemul școlar general nu
vine în întâmpinarea necesităților tuturor persoanelor, trebuie avut în vedere efortul instituțiilor internaționale
pentru a determina factorii decizionali în luare celor mai bune decizii pentru a reglementa erorile de orice
natură ar fi ele. Rolul educației este foarte important în transmiterea și cultivarea valorilor care determină, la
rândul lor, comportamente, atitudini, reacții specific unor cetățeni responsabili căci de astfel de cetățeni au
nevoie țarile planetei aflate într-o continuă ascensiune. Românii ar trebui să renunțe la vechile valori care
descurajarea inițiativa, exprimarea liberă a oamenilor și implicarea efectivă și să învețe să devină responsabili,
să se implice social și să pună în practică valorile umaniste. Gradul de informare și accesul facil la diferite surse
de informție este un aspect important al realizării dimensiuni europene.
Consolidarea aportului educației în formarea viitorilor cetățeni responsabili ar trebui să fie permanent în
atenția factorilor decizionali și acordarea unui maxim interes procesului instrucitv-educativ. În această direcție
ar trebui să se insiste pe:
- transmiterea cunoștințelor universal-valabile prin intermediul disciplinelor și a temelor adecvate:
-transmitere și interiorizare valorilor, pentru a determina atitudini și comportamente de responsabilizare,
implicare și participare socială;
-formarea de competențe europene.
Importanţa educaţiei se poate vedea şi prin faptul că orice guvern, din orice stat cât ar fi el de sărac, are
un minister sau un departament al învăţământului căruia îi alocă un procentaj din buget. Educaţia copiilor şi a
tinerilor este o misiune delicată la care trebuie să participe cu eforturi susţinute atât şcoala, cât şi familia; cu alte
cuvinte, educaţia se formează într-un mediu mai puţin formal cum este familia, iar apoi se continuă în mediul
instituţionalizat cum sunt grădinița, şcoala si alte instituții de educare și formare.

BIBLIOGRAFIE
R. Tudorică, Dimensiunea europeană a învățământului românesc, Institutul European, 2004;
W. Crain, Dreptul la copilărie, Editura Lucman, 2003;
C. Cucoș, Educația. Experiențe, reflecții, soluții, Editura Polirom, 2013.

974
 Parteneriat gradinita-familie

Prof. inv. prescolar: Dumitru Mihaela

Prof. inv. prescolar: Stefan Elena
Grădinita nr. 211, Sector 3, București

Motto:

„Ca să poți povesti copiilor trebuie să-i iubești, trebuie să cauți să pricepi firea și lumea aparte în care
trăiesc, să știi să cobori până la nivelul personalității lor, considerându-i ca și pe oamenii în vârstă. Trebuie
să iei parte împreună cu dânșii la toate manifestările lor sufletești, într-un cuvânt rămânând om mare, să fii
cât se poate de copil”. (George Coșbuc)

Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată de alte influenţe educative care se exercită asupra
copilului, şi mai ales cea din familie. Odată cu intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin cele mai
multe informaţii despre copil: starea sănătăţii, comportament, alimentaţie, probleme în dezvoltare. De
asemenea, grădiniţa este prima instituţie care deţine mijloace specifice pentru a valorifica potenţialul fizic şi
psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei
trebuie să fie în beneficiul copilului. Termenul de parteneriat presupune o alianţă pentru atingerea unor
obiective comune fiind nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii,
asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor.
Parteneriatul grădiniţă - familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a părinţilor cu
persoanele din domeniul educaţiei.Uneori, pot fi identificate bariere în stabilirea parteneriatelor cu părinţii.
Exemple: absenţa părinţilor de la activităţile propuse de grădiniţă, lipsa de responsabilitate, timiditatea în
implicarea activităţilor educative, conservatorismul-respingerea ideilor noi, dar, pe de alta parte si grădiniţa
poate avea dificultăţi în stabilirea relaţiilor cu adulţii daca părinţii sunt trataţi ca beneficiari ai unor servicii
sau se ignoră abilităţile şi experienţa acestora în derularea unor activităţi şi proiecte comune. Parteneriatul
grădiniţă-familie presupune existenţa unui obiectiv comun-dezvoltarea globală a copilului în raport cu
particularităţile sale individuale. Ce trebuie să ştie părintele despre grădiniţă? specificul şi programul
activităţilor; principiile de bază ale grădiniţei; dotarea materială şi condiţiile de amenajare a spaţiului
grădiniţei; nivelul pregătirii cadrelor didactice; regulamentul interior al grădiniţei; oferta activităţilor
opţionale; aşteptările grădiniţei în raport cu relaţia de colaborare cu grădiniţa; Ce trebuie să ştie grădiniţa
despre familie? structura şi componenţa familiei; informaţii privind particularităţile copilului; stilul educativ
al familiei; dorinţele familiei în raport cu creşterea şi aducarea copilului; aşteptările familiei faţă de
colaborarea cu grădiniţa. Părinţii trebuie să regăsească un sprijin în serviciile grădiniţei şi să acţioneze
responsabil pentru a colabora cu personalul şi cu copii în toate activităţile realizate.Colaborarea grădiniţei cu
familia prin intermediul derulării unor parteneriate presupune respectarea unor principii fundamentale, cum
ar fi: să ofere tuturor părinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale copiilor;
copiii să fie participanţi activi în interacţiunile familie - grădiniţă - comunitate; colaborarea grădiniţă -
familie să constituie atât mijloc pentru rezolvarea problemelor dificile, cât şi cadrul de sărbătorire a
realizărilor şi performanţelor deosebite; Tipuri de implicare a familiei în parteneriatul grădiniţă-familie
pentru a spori eficienţa procesului educativ: sprijinul părinţilor în educaţia copiilor; comunicarea părinte -
educatoare; voluntariatul; implicarea părinţilor în luarea deciziilor; participarea părinţilor la activităţile
grupei; ateliere de lucru cu părinţii; colaborarea cu cabinetele de asistenţă psihopedagogică; colaborarea cu
comunitatea; Agumente pentru implicarea părinţilor în educaţia copiilor: - părinţii cred că trebuie să se
implice; - părinţii cred că implicarea lor va avea efecte pozitive asupra copilului; - grădiniţa oferă multiple
posibilităţi pentru părinţi de a fi alături de copiii lor în sala de grupă şi în afara ei;

975
 Dezvoltarea parteneriatelor eficiente cu familiile solicită tuturor celor din conducerea grădiniţelor să
creeze un climat educational deschis, care să incurajeze părinţii să fie prezenţi la grădinită, să întrebe, să-şi
exprime îngrijorările, punctele de vedere, să se simtă în siguranţă când oferă sugestii, recomandări, precum
şi să participe la luarea deciziilor. Recomandări pentru obţinerea unui parteneriat de succes grădiniţă -
familie: începerea parteneriatului prin identificarea, împreună cu familia, a punctelor tari, a intereselor şi
nevoilor familiei; preocuparea pentru dezvoltarea profesională a întregii echipe a grădiniţei, dar şi a
părinţilor; conturarea unor strategii, programe de lucru care să se adapteze nevoilor şi stilurilor de viaţă ale
celor din familie dar şi ale grădiniţei; flexibilitate şi diversitate în modalităţile prin care familia se poate
implica eficient în activităţile grădiniţei; identificarea proiectelor care să considere un avantaj instruirea,
asistenţa şi fondurile oferite de sursele externe grădiniţelor; evaluarea periodică a parteneriatului;
Grădiniţa este o instituţie de educaţie şi are rolul de a oferi sprijin educativ pentru copii şi părinţi.Ea
este terenul unor relaţii educative din care fiecare beneficiar copil - părinte - educator, are de învăţat şi
trebuie să se simtă valorizat şi important. Aşa cum Jean P. Rousseau preciza următoarea afirmaţie: „căutaţi
să vă studiaţi mai bine copiii, deoarece cu siguranţă nu-i cunoaşteti!”, aşa şi eu subliniez necesitatea
realizarii parteneriatului dintre grădiniţă şi familie, deoarece numai printr-o relaţie se pot cunoaşte tainele
„micului om”, viitorul cetăţean al societăţii de mâine.

Bibliografie:
Adina Băran Pescaru ” Familia azi. O perspectivă sociopedagogică” Editura Aramis, Magdalena
Dumitrana, “Copilul, familia şi grădiniţa” Editura Compania , “Pregătirea pentru şcoală în grădiniţa de
copii” Editat de S.C. „Tribuna Învăţământului”, “Instrumente şi modele de activităţi în sprijinul pregătirii
preşcolarilor pentru integrarea în clasa I” Editura Didactică şi Pedagogică.

976
 DESPRE PUTEREA MAGICA A UNUI ZAMBET

Prof. inv. Primar Dunca Alina

Scoala Gimnaziala “Liviu Rebreanu” – Dragomiresti
Maramures

Oamenii zâmbesc din ce în ce mai puțin. Oriunde te-ndrepti, vezi fețe crispate, încruntate, lipsite de zâmbet.
Stresul cotidian ”fura” zâmbetul și îl înlocuiește cu angoasă. Oricât ar fi de greu, zâmbește! Nu degeaba se spune
că zâmbetul creează o stare de bine!
Am exersat și să știi că a dat roade! Am zâmbit, zâmbesc și voi zâmbi, contrar așteptărilor multora dintre noi.
Uite un scenariu despre cum ar putea decurge ziua ta dacă ai zâmbi mai mult:
Trezește-te dimineața, pregătește-te pentru o nouă zi, cu zâmbetul pe buze, molipsește-i și pe ceilalți membri
ai familiei; Chiar dacă sunt îmbufnați la prima oră, pentru că le deranjezi somnul dulce al dimineții, când vor
vedea fața ta zâmbitoare, liniștită, se vor alinia stării tale; zâmbetul e ”contagios”.
Începe-ți dimineața binedipus, nu contracronometru, ca atunci când săreai din pat și fugeai haotic, dar bătând
pasul pe loc; zâmbetul, starea normală, te vor ajută să ai un management al timpului mai bun, să te organizezi,
încadrându-te în limite, fără stresul timpului care niciodată n-ajunge.
Astfel, cei din familie, la rândul lor, vor avea un început de zi fără probleme, dat fiind armonia și consensul
zâmbitor al climatului familial; vor da randament, la serviciu, la școală, îmbunătățind, prin zâmbetul contagios,
pe cei din jurul lor.
Ajuns la serviciu, îți prepari o cafea, zâmbești, descrețind și frunțile încordate ale colegilor, care supărați,
absenți, cu gândurile lor, dintre ei care abia așteptau să le pici în ”gheare”, reproșându-ți diverse. }n momentul în
care îţi vor vedea zâmbetul liniștitor, vor uita ce aveau să-ți zică şi le vei transforma ziua în ceva plăcut,
asigurând prin asta un climat plăcut la job.
S-a terminat ziua de muncă, te-ndrepti spre cămin/școală(after school) să-ți iei copiii; te întampinî învățătorul,
căruia îi ghice ști îisufletul
să
înveți, să ai grijă de atâția, societatea îl discreditează, superiorii, părinții.
Tocmai fusese ”tras la răspundere de un părinte nemultumit”, etc; îi zâmbești, îi vorbești calm, îi răspunzi la
provocare cu diplomație, răbdare și calm, considerație reală, iar apele-ncep să se liniștească; ca prin minune, nu
mai are nimic să-ți reproșeze, chiar dacă avea un monolog actualizat.
Vezi, ce poate aduce un zambet!
Zâmbetul creează starea de bine persoanei în cauză și tuturor celor cu care intri în contact, creează legătura
care-ar trebui să existe între oameni; nu mai e acel gol teribil de care toți avem oroare;
Dispar aroganța, snobismul, răutatea, lăsând loc binelui și reciprocității; destresează, relaxează, adu satisfacție,
bucurie, admirație, îmbogățește sufletește.
În timpul zâmbetului organele sunt mai bine irigate, oxigenate, organismul se-nvioreaza, întinerește. E
legătura noastră socio-emoțională.
Daniel Goleman în volumele sale despre Inteligență Emoțională și Inteligență Socială, vorbește și despre
puterea zâmbetului.
Zâmbește și nu uită că zâmbetul suplinește de multe ori cuvintele, e instrumentul subtil, elegant al comunicării
non-verbale(vezi Limbajul Trupului); un semn al limbajului mimic.
Zâmbind, îți faci viața mai ușoară , ești mai optimist, transmiți un mesaj de mai bine; nu degeaba se spune că
umorul menține și înfrumusețează viața într-un mod plăcut!
Mulți psihologi, psihiatri, medici au spus că zâmbetul este tratamentul nemuritor.
Zâmbetul unui copil ne arată cât de frumoase sunt copilăria, puritatea, inocența.

977
 Zâmbetul unui adolescent dă speranță, încrederea într-un vis și finalitatea acestuia prin realizare.
Zâmbetul unui adult arată că trebuie să mergi înainte, cu optimism, speranță și rigoare; și, nu în cele din urmă,
zâmbetul unui bătrân oglindește înțelepciunea, blândețea.
Adavarata viață nu constă în bani, prestigiu social, faimă, ci în puterea unui zâmbet care mută munții, respect,
iubire, înțelegere. Știu, ai nevoie de bani, dar nu devein sclavul lor!
Ceea ce va rămâne din noi, cu-adevărat, e ceea ce am dăruit, nu ceea ce am primit!
Un zâmbet nu costă nimic, dar oferă mult. El îmbogăţeşte pe cei ce-l privesc, fără a-i face mai săraci pe cei ce-
l dăruiesc. El ia numai o clipă, dar amintirea sa dăinuie uneori pentru totdeauna.

978
 PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAȚIONAL

Prof. DUPU MARIELA

GRĂDINIȚA CU P. P. NR.6 DOROHOI

IMPREUNĂ, VOM REUȘI!

ANUL SCOLAR 2014 - 2015

GRUPA ”PITICILOR” PĂRINȚII COPIILOR

COLABORATORI,
Educatoare: Prof.DUPU MARIELA Comitetul de părinți,
Educ.BOARIU DORELA

“Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul. Tânărul cântă: Jocul şi

înţelepciunea mea e iubirea. Bătrânul tace: Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea.”
L.Blaga

ARGUMENT

Gradinita si familia sunt doi factori primordiali in educatia copiilor .In gradinita se pun bazele unei personalitati
care mai tarziu va fi parte integranta a unei societati a carei cerinte se diversifica in permanenta. Gradinita trebuie sa
gaseasca o punte de legatura cu familia, prezentand parintilor noi cai spre educatie in beneficiul copiilor.
Educatoarele, care preiau copiii, sunt de multe ori asaltate cu intrebari si cereri ale familiei care exprima dorinta de a
detine in continuare controlul situatiei, fiind ocrotitori, grijulii, uneori marcandu-se prin impulsul de a verifica toti factorii
care actioneaza asupra copiilor lor: de la conditiile materiale, la modul in care personalul relationeaza cu cei mici. Orice
modificari in comportamentul copiilor, cu exceptia celor absolut pozitive, devin pentru unii parinti motive de ingrijorare, de
suspiciune si ridica semne de intrebare referitoare la influentele din gradinita. Pe de alta parte, cadrele didactice au nevoie,
oricum, de sprijinul familiei copiilor, atat pentru a prelua si dezvolta directiile de actiune formativ-educative pe care le
antreneaza institutional, cat si de a gasi rezolvari concrete la necesitati de diverse categorii: financiare, practic-aplicative,
organizationale sau logistice.
Toate aceste motivatii conduc catre necesitatea unui parteneriat real, activ, cu implicare sustinuta a familiei, iar
programul educativ sa fie cunoscut si inteles de catre parinti si realizat printr-o colaborare stransa intre institutia familiala
si cea prescolara.

OBIECTIV GENERAL:

Colaborarea permanenta intre familie si gradinita privind procesul instructiv-educativ al copilului pentru
o educatie cat mai eficienta.

OBIECTIVE SPECIFICE:

Privind educatoarele:

- sa informeze parintii privitor la standardele de crestere si dezvoltare ale copiilor in functie de

particularitatile de varsta si individuale;
- sa expuna parintilor scopul si continutul programului educativ desfasurat in gradinita;
- sa acorde consiliere individuala si in grup pe teme de educatie in familie si in institutia prescolara.
979
 Privind parintii:
- sa participe activ in cadrul parteneriatului familie-institutia prescolara cat si la alte activitati
organizate in gradinita;
- sa informeze educatoarele privind comportamentul copiilor in familie si societate;
- sa continue in familie programul educational propus de institutia prescolara, imbinand armonios
atitudinea permisiva cu exigenta.
DESCRIEREA PROIECTULUI:
Grup tinta: Resurse umane:
- grupa mică; - copiii grupei mici ;
- parinti; - parintii copiilor;
- educatoare. - cadrele didactice;
- medic;
DURATA PROIECTULUI: - 2014 - 2015

ACTIUNI PLANIFICATE IN CADRUL PROIECTULUI

NR. DATA TEMA MODALITATI DE PARTICIPANTI

CRT. REALIZARE

1. Octombrie “Imi cunosc copilul?” Dezbatere Parintii

2014 Chestionare Educatoarea
“Covor de frunze pe carari”
2. Noiembrie Expozitie cu lucrari realizate de copii Copiii
2014 “Se apropie Craciunul” Educatoarea
Achizitionarea si confectionarea
3. Decembrie podoabelor si costumatiei pentru Parintii
2014 “Ce trebuie sa fac?” serbare Copiii
Educatoarea
Studiu de caz
4. Ianuarie Chestionare Parintii
2015 “Minte sanatoasa in corp Discutii Educatoarea
sanatos” Consilierul
Lectorat si dezbatere
5. Februarie Medic
2015 “Un dar pentru mamica Parintii
mea” Educatoarea
Confectionarea unui cadou
6. Martie “Sa aducem lumina” Parintii
2015 Copiii
Expozitie cu lucrari ale copiilor legate Educatoarea
7. Aprilie “Ce drepturi are copilul de sarbatorile pascale
2015 meu?” Copiii/Educatoarea
Chestionare
“Carnavalul personajelor Dezbatere
8. Mai din povești” Parintii/Educatoarea
2015 Program artistic
Dans tematic Parintii/Copiii
9. Iunie Educatoarea
2015

REZULTATE ASTEPTATE:
• schimbarea comportamentului copiilor;
• respectarea cerințelor microgrupului;
• schimbarea atitudinii părinților față de copii; schimbarea premiselor relației grădiniță-familie.

980
 RELATIA GRĂDINIŢĂ - SCOALA - FAMILIE - SOCIETATE
Profesor : Durac Lucia Colegiul Tehnic ,,Anghel Saligny” Bacau

Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu şcoala.
În acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie să primească o pregătire în
materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în această materie trebuie considerată ca o aptitudine
profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; şcolile
trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenta necesară.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes
la şcoală şi, mai târziu, in viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe
alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţiala în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt
de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reânnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia
părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente si Şcoala este un mediu social organizatoric în care
universul copilului se extinde depăşind constrângerea dependenţei materne.Educaţia este cea care desăvârşeşte
fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate.
Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de
orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit implicarea
familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea copilului cu
ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative( extracurriculare) şi cu privire la
activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii (literatură pentru copii).
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul elevilor se
formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea activităţii în şcoală şi in clasele de elevi. Ele
nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală a
copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a sistemului social ce
include şi familiile si comunitaţile.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care
copilul le primeşte sunt cele din familie. In familie se conturează caractere.Atât părinţii cât si educatorii in
timpul procesului de invatământ trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul
copilului. Odată copilul ajuns la vârsta preşcolară familia imparte intr-o bună măsură sarcina educării lui cu
dascălii si pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să
completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe copil,
în înţelegerea şi lămurirea unor probleme aşa-zis ,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de dragoste,
de viaţa sexuală, etc. Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoala este nu numai recomandabilă ci
şi obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de infruntat alte şi alte probleme
care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-o
mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi continuând cu
identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de mediul economic
981
 sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, rezultatele determină
performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar si scăderea fenomenului
delicvenţei.
Iată câteva principii ale colaborării familie şcoală:
• Copiii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile familie şcoala, centrată pe învăţare;
• Să ofere tuturor parinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale copiilor lor,
chiar dacă vin sau nu la şcoală,
• Colaborarea familie şcoala să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile şi, drept cadru de
sărbatorire a realizarilor, a performanţelor deosebite,
• Relaţia dintre cele doua instituţii atât de importante să constituie fundamentul restructurării educaţionale
şi al reinnoirii comunităţii;
• Eficienţa profesională a cadrelor didactice, a administratorilor şi a întregului personal al şcolii să fie
maximizată prin dezvoltarea unor abilitaţi concrete, esenţiale, conexiuni cu părintii şi comunitatea.
Scopurile aferente acestor principii ar fi:
• Să ajutăm şcolile sa privească parteneriatele cu familia ca pe o primă resursă şi nu ca pe un ultim
refugiu, în promovarea învăţării şi dezvoltării.
• Să stabilim colaborarea şcoală – familie la nivel naţional, ca pe un standard al politicilor şi practicilor
educaţionale.
Atunci când părintii, elevii şi ceilalti membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie,
în jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.
Parteneriatele reprezintă o componentă esenţiala în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală şi în clasele
de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor
publice.

Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura
Polirom, Iaşi, 2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2000

982
 Importanța parteneriatului grădiniță – familie

Întocmit de Prof. înv. preșcolar Dușa Adriana-Elena

G.P.P.”Piticot”, Cîmpeni, jud. Alba

Educația înseamnă a scoate pe copil din starea naturală și a-l introduce în starea culturală și
civilizată, adică a-l transforma pentru a deveni ceea ce trebuie să fie, un om educat. Ea începe acasă, în
familie, de la naștere, înainte de trei ani și se continuă în paralel cu nivelurile de școlarizare cunoscute, adică
nivelul preșcolar urmat de nivelul primar și apoi de cel gimnazial și de nivelul liceal.

Familia este unul dintre factorii care se preocupă de educația copiilor alături de instituțiile de
învățământ și de organizațiile de tineret și de organizațiile sociale.

Deoarece în ziua de azi părinții sunt tot mai preocupați de dobândirea de mijloace materiale și nu
mai alocă destul timp creșterii copiilor, intră pe rol instituțiile de învățământ care organizează și realizează
parteneriate educaționale în care sunt implicați părinții copiilor tocmai pentru a reduce distanța care se
dezvoltă între ei și copiii lor.

În cadrul parteneriatelor familie - școală toți partenerii au prilejul să se cunoască mai bine, să
observe schimbările survenite în comportamentul copiilor, progresele înregistrate de aceștia la învățătură,
să-i ajute (dacă este cazul) să-și depășească micile obstacole care pot apărea pe parcursul dezvoltării.
Nu toți copiii provin din medii educative cu p[rin’i intelectuali și prin realizarea parteneriatelor
familie - școală se vor instrui și părinții în același timp cu copiii lor.

Reușita școlară a copiilor este asigurată prin realizarea acestor parteneriate familie-școală în cadrul
cărora se realizează colaborarea părinților cu unitatea de învățământ, atingerea scopurilor finale propuse,
armonizarea opțiunilor cu oferta educațională. Formele de colaborare a părinților cu școala sunt: -
lectoratele cu părinții;
- adunările comune între părinți, elevi, profesori;
- chestionarele aplicate părinților;
- corespondență.

Un copil bine format, educat și instruit în școală va fi un cetățean destoinic ce va contribui prin
gândirea și acțiunile sale la realizarea progresului societății. Din această intercondiționare rezultă importanța
educației copiilor și implicit a colaborării dintre familie, școală, societate și nu în ultimul rând grădiniță, căci
aici se formează viitorii școlari.

Bibliografie:

”Parteneiatele educaționale de la teorie la practică” de Ramona Ștefana Petrovan, Editura Aeternitas, Alba
Iulia, 2012.

983
 RELAȚIA : ȘCOALĂ – FAMILIE - COMUNITATE

Prof. pentru înv. primar – Rodica Duță

Școala Gimnazială Nr 4 „Elena Donici Cantacuzino” – Pucioasa, Dâmbovița

Școala este a doua casă a copilului, locul unde el trebuie să se simtă în siguranță, unde vine cu drag,
unde știe că-l așteaptă cealaltă familie: colegii și profesorii.
Încă de la debutul său în școală, copilul nu trebuie să simtă că se desprinde de ceva, acel ceva fiind
familia. Trebuie creată o punte de legătură între școală și casă, pe care copilul poate să pășească fără să-i fie
teamă că se depărtează sau că se rătăcește. Școala trebuie să fie misterul nedeslușit, curiozitatea nesatisfăcută, o
continuă aventură a cunoașterii.
Pentru ca acest lucru să se întâmple, este nevoie de o relație trainică între familie și școală bazată pe cei
3 C: Cunoaștere, Comunicare, Colaborare.
Prin urmare, se începe cu cunoașterea copilului. Învățătorul colectează informații despre familia
copilului, despre starea lui de sănătate, despre modul cum s-a comportat în grădiniță etc. Aceste informații nu
vor fi luate din surse necunoscute sau din auzite, ci vor fi preluate de la părinți și educatori. Acum intervine cel
de-al doilea C – Comunicarea. Părinții trebuie să înțeleagă că o comunicare defectuoasă cu dascălul copilului
său, sau ascunderea unor informații utile în educația copilului, nu poate duce decât la întârzierea procesului de
educare. Cu cât comunicarea este mai activă, mai transparentă, mai clară, cu atât mai repede se pot rezolva
anumite probleme care apar pe parcursul școlarității. Apoi urmează Colaborarea, care nu este mai puțin
importantă decât cunoașterea și comunicarea. O colaborare fructuoasă între școală și familie, îndreptată în
aceeași direcție, pe aceeași lungime de undă, nu face altceva decât să-i ofere elevului o stabilitate, o siguranță, o
certitudine că este în permanență susținut. Dacă cei trei C vor fi activi în permanență, atunci putem spune că
relația dintre familie și școală funcționează, iar beneficiarul care are de câștigat în urma acestei relații nu este
altul decât elevul.
Și pentru că școala nu poate exista singură, ca și instituție, trebuie ca relația să se extindă, cuprinzând de
data aceasta și comunitatea. Școala trebuie să-și desfășoare activitatea în parteneriat cu diferite instituții: Clubul
copiilor, Centrul cultural, Bibliotecă comunală / orășenească / județeană, Poliție etc. Bineînțeles că aceste
parteneriate trebuie să aibă ca obiectiv primordial educația elevului, care trebuie să-și lărgească orizontul
cunoașterii, experimentând situații și activități noi, inedite, atractive.
Așadar, relația FAMILIE - ȘCOALĂ – COMUNITATE trebuie să fie o linie curbă închisă, în care
elevii, părinții și reprezentanții comunității trebuie să se cunoască reciproc, să comunice și să colaboreze în
interesul copiilor.

984
 “Educaţie fără frontiere!”: Relaţia Grădiniţă-Şcoală-Familie-Societate

Ed. Eftimie Rodica

Gradinita cu P.P. nr. 8

Suntem cetăţeni ai unui stat democrat ceea ce presupune că toţi membrii acestui stat vor fi
trataţfărădiscriminareşivoraveadrepturiîncadrulinstituţiilor din acesta. Undreptpe care îl consider fundamental
şiaplicabil de la vârste fragede, estedreptul la educaţie.
Copilul are dreptul de a primi o educaţie care săîipermitădezvoltarea, încondiţiinediscriminatorii, a
aptitudinilorşipersonalităţii sale. Părintii copilului au cu prioritate dreptul de a alege felul educaţiei care
urmează să fie datăcopiilorlorşi au obligaţiasăînscriecopilul la şcoalăşisăasigurefrecventarea cu regularitate de
cătreacesta a cursurilorşcolare.
În ultimiiani s-a pus accent peîndeplinireaacestuidrept fundamental al copiluluichiardacă nu întotdeauna
s-a ajuns la niveluldorit.
Indiferent de statutul social, rasă, sex, religie, naţionalitate, culoare, opiniipolitice, dizabilităţi din
naşteresau de oricefeltoţicopiiisuntegalişitrebuiesctrataţicaatare.
Nereuşita şcolară depinde astfel în mare măsura de săracia moştenirii culturale preluată de elev de la
familia sa. Această moştenire este obiectivată în valorile care orientează viaţa de familie, condiţionate de clasa
socială sau de grupul social de apartenenţă, precum şi în practicile educaţionale promovate (relaţiile între
părinţi –copii, climatul familial, atitudinea de şcoală, modul de organizare a vieţii cotidiene etc.). Statusul
cultural relativ scăzut al familiei care genereazăşi uneori chiar întreţine nereuşita şcolarăîntre anumite limite
minime – maxime, este exprimată mai ales prin:
a) tipul de limbaj dezvoltat la nivel restrâns, comun, situativ (în raport cu limbajul elaborat, prelucrat,
contextual, propriu mai ales familiilor cu un status cultural mai ridicat – aşa cum susţine teoria lui B. Bernstein)
b) modelul de socializare propus, în termeni de conformism, de executare a unor roluri exacte impuse de
normele sociale (a se vedea familia de tip ,,pozitional“, in opozitie cu cea de tip ,,dinamic“, deschisă spre
practicarea mai multor roluri, prin interiorizarea normelor sociale).
Nereuşita şcolară depinde, în acelaşi timp, de ceea ce se petrece în mod obiectiv si subiectiv la nivelul
instituţiei şcolare. Există, pe de o parte, inegalitatea generată de o relaţie profesor – elev conceputăîn termenii
,,teoriei etichetării“ care, ignorând premisele instruirii diferenţiate, nu operează distincţiile necesare între
performanţăşi comportament, între obiectivele de conţinut şi cele de ordin formativ. Pe de altă parte, nereuşita
şcolară este generată de acele ,,disparităţi şcolare“ instituţionalizate prin:
– selecţia timpurie care perturbă evoluţia normală a structurilor aptitudinale şi atitudinale ale personalităţii
elevului;
– clasele/grupele de nivel care creeazăîn mod artificial anumite statusuri pedagogice, dezechilibrând procesul
de formare-dezvoltare echilibrat al personalităţii elevului;
– creşterea necondiţionată a efectivelor de elevi până la limita imposibilităţii realizării unui învăţământ
diferenţiat, individualizat;
– promovarea unei didactici a competiţiei, raportabilă la standarde abstracte şi inflexibile care ignoră resursele
proprii unei pedagogii a succesului şcolar, bazată pe valorificarea deplină a potenţialului pedagogic general,
particular şi individual.
Pentru ca dreptul la educaţie să fie pe deplin împlinit trebuie să existe o relaţie foarte bine închegată
între grădiniţă, şcoală, familie şi societate.

985
 EFICIENȚA RELAȚIEI GRĂDINIȚĂ - FAMILIE
EFTINCA SINTESCU MĂRIOARA
GRĂDINIȚA P. P. NR. 4
LUGOJ, TIMIȘ

Grădiniţa este unul dintre partenerii comunitari implicaţi şi consecvenţi a cărei existenţă în
societate marchează începutul traseului educaţional al copilului şi primii paşi către viitoarea sa devenire de
cetăţean responsabil.
Întregul personal al grădiniţei se străduieşte să sprijine copilul în mod nemijlocit, prin
intervenţie directă şi continuă. Relaţia dintre comunitate şi grădiniţă este de determinare şi susţinere
reciprocă. De nenumărate ori, grădiniţa este pusă în situaţia de a rezolva o serie de probleme pe care, prin
dimensiunea şi locul pe care îl ocupă, nu pot fi soluţionate fără un sprijin adecvat şi o susţinere directă din
partea comunităţii. Pe de altă parte, comunitatea încearcă să preia tot ceea ce îi oferă societatea şi în egală
măsură intervenţiile sistemului de educaţie.
Conceptul de parteneriat, în sens etimologic desemnează relaţiile stabilite între asociaţii din
instituţii diferite. Termenul parteneriat se bazează pe premisa că partenerii au un fundament comun de
acţiune şi un principiu al reciprocităţii, ceea ce le permite să-şi unească eforturile spre atingerea unui ţel
comun. Colaborarea partenerilor implicaţi în educaţie presupune construirea unei relaţii clădite pe unificarea
unui sistem de valori şi cerinţe adresate copilului. Conceptul de parteneriat educaţional constituie o
atitudine în câmpul educaţional, şi presupune colaborare, cooperare, comunicare eficientă, acces egal,
acceptarea diferenţelor şi interacţiuni îndreptate în scopul optimizării rezultatelor educaţiei.
Datorită abordării curriculare flexibile şi deschise pe care o presupune în rezolvarea problemelor
cu care se confruntă astăzi educaţia, parteneriatul educaţional tinde să devină un concept central. Din
abordarea curriculară a educaţiei rezultă nevoi precum aceea de cunoaştere, respect şi valorizare a
diversităţii, ce presupune unicitatea fiinţei umane şi multiculturalitatea. Fiecare copil este unic, are
particularităţi diferite, determinate de caracteristici individuale şi de apartenenţa lor la un spaţiu şi o
identitate socio-culturală.
Pentru a avea rezultate deosebite cu copii, pentru a crea un mediu adecvat desfăşurării cu succes
a procesului instructive-educativ este indicat să existe un parteneriat educaţional funcţional grădiniţă
familie, începând de la grupa mică şi continuând până la grupa mare. Din experienţa mea cu copiii şi cu
părinţii pot spune ca numai existând o colaborare strânsă educatoare – copii - părinţii poţi avea rezultatele
scontate, doar astfel poţi realiza obiectivele propuse, poţi crea o atmosferă benefică de învăţare, de joc, de
prietenie, încredere, reuşită, etc. În cadrul parteneriatelor cu părinţii am prezentat grădiniţa, oferta
educaţională, am specificat drepturile şi obligaţiile părinţilor şi copiilor, regulile grupei, am organizat
serbări, lectorate, şedinţe, excursii, ieşiri la locuri de joacă pentru copii, lecţii deschise, expoziţii ale
proiectelor tematice desfăşurate cu copiii, acţiuni de voluntariat, ecologie, studii de caz(copii cu CES;
ADHD), etc. Parteneriatele mi-au oferit ocazia de a închega o echipă puternică ,,familia noastră’’, de a crea
o atmosferă plăcută şi de încredere reciprocă , siguranţa reuşitei copiilor noştri. Până în prezent, am reuşit să
ne cunoaştem mai bine copiii, să ne cunoaştem mai bine pe noi, să ne cunoaştem între noi, cu bune şi rele,
să învăţăm unii de la alţii, să ne acceptăm, şi consider că e un start bun pentru cristalizarea celor 7 ani de-
acasă! Prin intermediul parteneriatului am pus bazele unei educaţii democratice, interculturale şi incluzive,
am reuşit să formez caractere frumoase şi puternice!
În urma derulării acestor parteneriate, ca urmare a studiului individual se impun câteva
recomandări atât pentru cadrele didactice cât şi pentru părinţi. Recomandările pentru părinţi ar fi
următoarele:
− să le prezinte copiilor grădiniţa ca un loc unde se pot juca cu alţi copii, unde pot învăţa lucruri
interesante;
− să ceară sfatul cadrelor didactice;
− să participe la evenimentele din grădiniţă (serbări,şedinţe,voluntariat, etc.);
− să ceară educatoarelor informaţii despre copil şi să ofere informaţii despre acesta;
− să dorească să participe la luarea unor decizii cât mai bune pentru grădiniţă, etc.
Educatoarele ar trebui să ţină seama de următoarele aspecte: să informeze părinţii în legătură cu
problemele curente ale învăţământului (de exemplu, schimbările din Curriculum); să trimită însemnări
despre evoluţia copilului în grădiniţă, să caute oportunităţi pentru discuţii informale; să invite părinţii la
986
activităţi, să-i implice în organizarea centrelor de interes/ activitate, în crearea centrelor tematice,în
decorarea clasei pentru serbări sau alte activităţi; să ajute pe părinţi să înţeleagă importanţa sprijinului lor în
educaţia copiilor; să participe la activităţile comunităţii, etc.

987
 Relatia gradinita-scoala-familie-societate

Profesor inv. Primar si prescolar: Eler Codruta

Prin esenta sa omul este o fiinta sociala, este produsul imprejurarilor sociale si are capacitatea de a
influenta si determina imprejurarile. Omul nu poate trai singur, izolat rupt de ceilalti oameni. Dimpotriva, se
raporteaza permanent la altii, actioneaza impreuna cu ei, stabileste relatii cu cei din jurul sau. Relatiile
sociale sunt multiple, variate si in planuri diferite. Ele se intind de la relatia de simpatie intre copii si adulti,
la cea de rudenie, de vecinatate la relatii economice. Printre acestea un loc aparte il ocupa relatiile
interpersonale care pot fi considerate ca reprezentand un caz particular al relatiilor sociale. Ele sunt legaturi
psihologice, constiente si directe intre oameni.
Exista relatii intre copii de aceeasi varsta prescolara si scolara, sau de varste diferite; intre parinti si
copii, intre parinti si educatori/invatatori, parinti– cadre didactice- comunitate. Acestea pot fi relatii amicale,
de pretuire, respect, dragoste, intrajutorare sau dinpotriva relatii tensionate, de conflict.
Un prim criteriu pe care il avem in vedere il reprezinta nevoile si trebuintele psihologice resimtite de
oameni atunci cand se raporteaza unii la altii. Una dintre acestea o reprezinta nevoia de a stii, de a cunoaste,
de a dispune de informatii despre partenerul relatiei. O asemenea nevoie genereaza relatiile de
intercunoastere. Cu cat o persoana dispune de mai multe date cu privire la statutul profesional, trasaturile,
dorintele, nevoile, aspiratiile lui cu atat relatii se vor desfasura mai usor. Cand informatiile sunt limitate
relatiile se vor desfasura sub auspiciile tatonarii si incertitudinii.
O alta trebuinta pe care o resimt oamenii atunci cand intra in relatie unii cu altii este de a se informa
reciproc, de a face schimb de informatii si mesaje, de a comunica. Comunicarea este de mai multe feluri: la
acelasi nivel (copil-copil, parinte-parinte, invatator-educator), la nivele diferite (copil-educator).
Relatiile presupun actiunea mutuala a partenerilor. Ele sunt relatii de acomodare (la gradinita, cu
colegi noi, cu program nou, cu reguli noi) de asimilare (in cadrul scolii a noi cunostinte si continuturi) de
stratificare (ierarhizarea partenerilor in functie de statutul pe care il detin).
Personalitatea va fi oglinda si expresia planului relational. Un copil care traieste intr-un mediu
familial organizat, structurat, valorizat pozitiv cu influente educative are toate sansele sa-si formeze o
personalitate autentica, echilibrata , valoroasa. Dinpotriva, un altul care traieste intr-un mediu relational
viciat, imoral, cu influente nocive isi va forma o personalitate fragila, cu trasaturi instabile, cu devieri spre
conduite infractionale. Dat fiind faptul ca de valoarea relatiilor dinde valoarea personalitatii este imperios
necesar sa se manifeste o grija deosebita pentru asigurarea unui climat relational pozitiv, favorabil incepand
din familie continuand in gradinita si scoala, mai apoi si in societate.
Bibliografie
• Psihologie, ed. Didactica si pedagogica Bucuresti, 1990
• Didactica, ed. Didactica si pedagogica Bucuresti, 1992

988
 PĂRINȚII ALĂTURI DE ȘCOALĂ
Prof. Elisei Elena Daniela
Școala Gimnazială Nr. 11 ”Dr C-tin Angelescu”- Constanța

Educaţia, definită în termeni foarte generali, este un proces al cărui scop esenţial este de a uşura o anumită
modificare de comportament. Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui în mediul
familial. Împreună cu părinţii, şcoala îşi are rolul ei bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a copilului.
În acest context, educarea părinţilor după principii ştiinţifice de psihopedagogie devine o necesitate.
Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa materială,
cât şi un climat familial afectiv şi moral. Sunt situaţii în care familia consideră că este suficient să se ocupe doar
de satisfacerea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, cheltuieli zilnice etc.), ignorând importanţa
unei comunicări afective, nestimulând dezvoltarea sentimentului de apartenenţă. În general, comportamentul
parental este inspirat din propria experienţă de viaţă a acestora, astfel perpetuând atât aspecte pozitive, cât şi
negative, pe parcursul mai multor generaţii.
Educaţia părinţilor poate fi:
-o educaţie a educaţiei copilului;
-un studiu al dezvoltării copilului;
-o formare de abilităţi de comunicare şi analiză a copilului;
-un examen cognitiv al sarcinilor secvenţiale în creşterea, dezvoltarea şi educarea copilului.
Din analiza diverselor secvenţe din viaţa personală sau a altora se poate constata că impresia pe care o facem
celorlalţi poate facilita sau împiedica atingerea obiectivelor pe care ni le propunem. Fiecare dintre noi dispune
într-o măsură mai mică sau mai mare de capacitatea de a influenţa impresiile celorlalţi şi poate aborda diverse
stiluri de autoprezentare, în funcţie şi de nivelul stimei de sine. De exemplu, stilul asertiv, când stima de sine
este de nivel înalt şi stabil, şi stilul protector, când stima de sine este de nivel scăzut sau există teama evaluărilor
negative.
Totul devine mai uşor dacă ne stabilim clar obiectivele, dacă ştim care sunt aşteptările celorlalţi în raport cu
noi într-un anumit context şi dacă realizăm o evaluare corectă a capacităţilor proprii. În funcţie de acestea se pot
stabili anumite strategii de inducere a unei imagini dorite. Fiecare individ este unic, el reprezentând o sinteză a
moştenirii biologice, sociale şi culturale. El este dotat cu un potenţial de creştere şi dezvoltare în plan fizic,
emoţional, intelectual, spiritual şi social, dar evoluţia fiecăruia este şi în funcţie de modul în care ştie să iniţieze
schimbări legate de propria persoană şi să acţioneze în acest sens, ştie să folosească propria experienţă de viaţă
sau experienţa altora în procesul de autoafirmare.
Mulţi părinţi socotesc că vârsta de 6–7 ani, când copiii lor calcă pentru prima oară pragul şcolii, este o etapă
în care rolul lor în educaţia copiilor scade foarte mult dacă nu chiar dispare. Dimpotrivă, acum rolul lor se
dublează: acasă trebuie să creeze un mediu de încredere, echilibrat, în care copilul să se manifeste neîngrădit,
iar în relaţia cu şcoala pot colabora cu alţi membri ai comunităţii şcolare pentru a crea un climat care sprijină
învăţarea, atât în şcoală cât şi în afara ei.
Cercetările arată că „în programele în care părinţii sunt implicaţi, elevii au performanţe mai mari la şcoală
decât aceleaşi programe, dar în care părinţii nu sunt implicaţi” (Henderson şi Nancy, 1995). Gradul de
implicare a părinţilor în viaţa şcolară a copiilor lor influenţează şi rezultatele acestora, în sens pozitiv: cu cât
părinţii colaborează mai bine cu şcoala, cu atât notele copiilor sunt mai mari. Educaţia nu este un proces de care
este responsabilă în mod exclusiv şcoala, dar nici părinţii; este un proces al cărui succes depinde de colaborarea
dintre cele două părţi implicate. Sunt situaţii în care apar bariere de comunicare între cadre didactice şi părinţi,
fie din lipsa de experienţă, fie din lipsa spiritului de echipă. Pentru binele copilului este recomandabil ca, fie
prin efortul părinţilor, fie prin cel al cadrelor didactice, astfel de bariere să fie îndepărtate. În multe cazuri
profesorii cred că părinţii nu acordă suficientă atenţie copiilor lor sau părinţii consideră că profesorii sunt prea
distanţi şi nu se implică suficient.

989
 Comunicarea eficientă dintre profesori şi părinţi se reflectă în dezvoltarea copiilor. Responsabilitatea
educaţiei şi dezvoltării copiilor trebuie asumată în echipă: şcoală – familie. Implicarea părinţilor ar putea aduce
următoarele beneficii:
-Creşte stima de sine a copiilor.
-Îmbunătăţeşte relaţia părinte – copil.
-Părinţii înţeleg mai bine ce se întâmplă la şcoală.
-Elevii au note mai mari.
-Elevii învaţă mai mult, indiferent de nivelul socio-economic, etnie sau de nivelul de educaţie al părinţilor.
-Au mai puţine absenţe.
-Îşi fac mai conştiincios temele acasă.
-Copiii şi părinţii dezvoltă atitudini pozitive faţă de şcoală.
-Profesorii au aşteptări mai mari de la elevii ai căror părinţi colaborează.
-Scade riscul consumului de alcool şi al violenţei.
-Câştigurile nu sunt evidente numai în primii ani de şcoală, ci sunt semnificative, indiferent de vârstă sau de
studiu.
-Elevii se vor adapta mai uşor la schimbările din clasa a V-a, a IX-a.
-Elevii vor fi capabili să-şi stabilească planuri realiste privind viitorul lor.
În ciuda acestor beneficii, părinţii nu găsesc întotdeauna timp şi energie pentru a colabora cu şcoala la care
învaţă copiii lor. Pentru unii părinţi, mersul la şcoală încă mai este o experienţă inconfortabilă. Crearea unui
mediu adecvat de învăţare este sarcina familiei şi a şcolii în egală măsură. Copilul are sarcini de învăţare
diverse: unele sunt îndeplinite acasă, altele la şcoală, ceea ce asigura un grad similar de importanţă atât
profesorilor şi şcolii în ansamblu, cât şi părinţilor şi mediului familial. Implicarea părinţilor poate preveni sau
elimina dificul-tăţi inerente în viaţa unei şcoli. Împreună, părinţii, copiii şi profesorii pot face din şcoală un loc
plăcut pentru toţi cei implicaţi în procesul educativ, un mediu bazat pe încredere, comunicare, respect şi
flexibilitate.
Aşteptările părinţilor şi atitudinile lor privind educaţia copilului sunt la fel de importante ca şi activităţile
desfăşurate de cadrele didactice. Cei mai mulţi părinţi doresc să fie implicaţi în educaţia copiilor, dar mulţi nu
ştiu cum să devină implicaţi. Cei mai mulţi profesori simt că implicarea părinţilor este esenţială, dar mulţi nu
ştiu cum să facă acest lucru. Şcoala are nevoie să încurajeze şi să promoveze implicarea părinţilor ca parteneri.

Bibliografie:
1. Andrei, Cristian; Ciolompea, Teodora; Niculae, Ioana; Stoica, Denisa; Şerban, Mihai – „Manual pentru
părinţi”, Bucureşti, 2002, broşură organizaţia „Salvaţi Copiii”
2.Andrei, Cristian; Zamfir, Simona; Matei, Petre – „Ghidul consilierii şcolare pe probleme de sănătate”,
Bucureşti, 2004, broşură organizaţia „Salvaţi Copiii”
3.Marinescu, Silvia; Dinescu, Rodica – „Invitaţie la educaţie”, editura Carminis, 2003

990
 ,,Colaborarea grădiniță - școală! Relația educatoare-învățător-profesorˮ

Prof.înv.preșc.: ENACHE AMALIA

Grădinița PP Nr.53 Constanța

Copilul este un mic univers, iar creșterea și devenirea lui ca adult reprezintă un drum lung și
sinuos, plin de urcușuri și coborașuri, al cărui element central îl reprezintă personalitatea, în toate aspectele
ei.
Pasul către școlaritate reprezintă un prag ce implică o serie de aspecte psihologice specifice
adaptării școlare, iar acest lucru imprimă o direcție generală a întregii perioade pe care copilul o va petrece
în școală.
Frecventarea grădiniței de către copil alături de crearea unei imagini pozitive a școlii în ochii
micului om, au un rol important în adaptarea cu succes a copilului în școală. Copilul trebuie învățat că școala
nu este o modalitate de constrângere, de încetare a jocului, de îngrădire a activităților libere din cadrul
grădiniței ci reprezintă o continuare absolut normală a activității copilului, care este în continuă evoluție,
fiind capabil să realizeze jocuri mult mai complexe decât cele din grădiniță.
Pentru a înlesni cu mai multă ușurință adaptarea optimă a copilului în școală, se dorește să se
mențină o strânsă legătură între școală și grădiniță, două instituții asemănătoare și deosebite, în același timp,
scop operaționalizat prin efectuarea de vizite, de colaborări, de schimburi de experiență, ce pun preșcolarii în
legătură directă atât cu școlarii cât mai ales cu învățătorul.
Este necesară asigurarea continuităţii procesului de instruire şi educaţie de la grădiniţă la şcoală
prin familiarizarea preşcolarilor cu sala de clasă, cu ambientul, cu cadrele didactice ale scolii în scopul
integrării lor cu succes în viaţa de şcolar.
Pregătirea copilului pentru şcoală este considerată tot mai mult “funcţia majoră”, obiectivul final al
activităţilor instructiv-educative din grădiniţă. Un rol important în pregătirea copilului pentru şcoală revine
atingerii obiectivelor ce vizează comportamente psiho-sociale ale personalitatii copilului care contribuie la
integrarea şi adaptarea copilului la viaţa şcolară.
În perspectiva unei bune colaborări între grădiniţă şi şcoală este necesară crearea în grădiniţă a unor
condiţii favorizante pentru noi achiziţii şi progrese în sfera cognitivă,afectivă şi psihomotrică a preşcolarilor
deoarece vârsta preşcolară este considerată de specialişti ca fiind una dintre cele mai importante perioade
psihogenetice,datorită progreselor remarcabile în toate planurile şi în special,în sfera sentimentelor şi a
personalităţii copilului.
Pregătirea copilului pentru startul şcolar este unanim acceptată şi promovată în toate sistemele de
învăţământ dezvoltate.
În cadrul colaborării educator-învăţător aceştia trebuie să fixeze obiectivele care vizează pregătirea
preşcolarului pentru şcoală, în vederea dezvoltării vorbirii, cultivării inteligenţei, a spiritului de observaţie, a
independenţei în gândire şi acţiune, stimularea creativităţii, familiarizarea copiilor cu limbajul matematic,cu
limbajul artei şi cu limbajul muncii,constituirea premiselor proceselor cognitive, afective şi
voliţionale,dezvoltarea perceptiv-motorie şi accentuarea pregătirii pentru scris-citit,dezvoltarea deprinderilor
de integrare în colectivitate,de adaptare la mediul social şi înconjurător.
Pregătirea copiilor din grădiniţă în vederea integrării cu succes în clasa pregătioare necesită o muncă
stăruitoare din partea educatoarelor, deoarece acestea trebuie să insiste mai mult asupra unor procedee care
pregătesc copilul pentru şcoală.
Ponderea activităţii din grădiniţă cade pe latura formativă, pe exersarea proceselor psihice de
cunoaştere pentru a realiza procesul optim de integrare şcolară sau maturitatea şcolară.De aceea se poate face
parteneriatul cu școala acesta luând naştere dintr-o serie de neajunsuri întâmpinate cum ar fi: relaţia
sporadică dintre şcoală şi grădiniţă, dezorientarea părinţilor în ceea ce priveşte cerinţele şcolii, necunoaşterea
suficientă a prevederilor celor două programe.

991
 Prin activităţile acestui parteneriat încercăm să dezvăluim copiilor frumuseţea vieţii de şcolar, prin
implicarea în activităţi comune plăcute, să găsim cele mai eficiente căi pentru a asigura adaptarea
preşcolarilor la viaţa şcolară.
Rezultate aşteptate:
 Schimb de experienţă eficient în ceea ce priveşte specificul muncii din şcoală şi grădiniţă;
 Stabilirea unor relaţii de prietenie între preşcolari şi şcolari;
 Formarea de abilităţi de comunicare;
 Familiarizarea copiilor cu specificul activităților desfășurate în cadrul clasei de elevi, în vederea unei
adaptări optime la regimul școlar.
 Promovarea, în comunitate, a unei imagini pozitive a celor două instituţii implicate.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între
toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca
parteneriatul educaţional dintre grădiniţă şi școală să se extindă şi către comunitatea care le include.
În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să
fie în beneficiul acestora.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă-școală–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

992
 ”EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!”: RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-
FAMILIE-SOCIETATE
ENACHE GEORGETA – profesor învațământ preșcolar
Grădința PP ”Lumea copiilor” Constanța

Întreaga dezvoltare umana este influiențată de procesul de socializare, integrare socială și de

identitate a persoanei. Asupra copilului se exercită mai întâi influiențe din cadrul familiei și apoi din
grădiniță, într-un mod mai organizat și mai sistematic. Părinții și educatoarele constituie factori ce concură în
a-i oferi modele de conduită, clișee de apreciere si reacții, opinii si cunoștințe despre tot ceea ce-l înconjoară,
uneori bune alteori rele. Grădinița – etapa intermediară de ucenicie socială între familie și școală crează
imaginea unei societăți liberale în care copilul, având sentimentul de siguranță, gasește o lume pe măsura lui,
o lume în care se poate manifesta liber in compania celor de-o vârsta cu el și în care educatoarea ia în serios
întrebările și acțiunile lui, conduită prin care copilul are sentimentul autonomiei și valorii proprii.
Pentru a asigura dezvoltarea socio-emoțională a copiilor, este necesar ca întreaga noastră activitate la
grupă să cuprindă activități, acțiuni sau elemente ale acestora, care să asigure formarea și dezvoltarea la
aceștia a abilităților de interacțiune cu adulții, cu copiii de vârste apropiate, de a accepta și respecta
diversitatea, formarea comportamentelor prosociale.
Funcția tradițională a sistemelor educaționale este, pe lângă menținerea importanței funcției de
dezvoltare a valorilor culturale individuale prin educația de bază, și aceea de asigurare a unor cunoștințe și
abilități elementare pentru toți membri societății, ca bază a educației permanente. De asemenea putem să
subliniem importanța învățământului preșcolar ca instrument al coeziunii sociale. Mediile sociale diverse
solicită școlilor capacitatea de a răspunde provocărilor având obiective comune, dar adoptând diferite căi de
realizare. Trebuie subliniată nevoia de a crea strategii pentru toate categoriile de educați. Factorii
responsabili trebiue să joace un rol important în procesul de incluziune socială , care necesită cooperarea
părinților si comunității locale în cadrul multiplilor factori implicați.
Evoluțiile rapide din viața socială generează o cerere de continuare a proceselor de reînnoire a
cunoștințelor, deprinderilor și valorilor pe parcursul vieții, din perspectiva educației adulților. Acest
deziderat se poate realiza daca e centrat pe motivații și obiective bine sructurate, care să le rezolve
problemele ca indivizi sau grup. Ca puncte de reper în educația părinților se apreciază: relația școală-familie,
programele de formare pentru părinți în unitățile de învațământ, colaborarea cu psihologii școlari pentru
cunoașterea celor mai bune căi în adaptarea copiilor la grădiniță, la școală, în societate.
În cadrul activităților cu părinții am desfășurat programul: “EDUCAȚI AȘA”. Cu ocazia întâlnirilor au
fost dezbătute tematici care le-au fost de mare ajutor părinților în cunoașterea propriului copil, găsirea unor
răspunsuri cu privire la comportamentul copiilor, însușirea unor metade de a interveni în compartamentul
copiilor.
Copilul trebuie să aibă sentimentul de siguranță, care să-i permită să emancipeze și să-și dobândească
personalitatea. Acestea se realizează dacă exista o bună relație Grădinița-Școală-Familie-Societate, în care
toți factorii responsabili sunt la fel de implicați și daca se împlinesc condițiile:
1. Protecția împotriva loviturilor din afară;
2. Satisfacerea trebuințelor, elementare;
3. Coerența și stabilitatea cadrului de dezvoltare;
4. Sentimentul de a fi acceptat de ai săi:
• Ca membru al familiei - să fie iubit, să dăruiască dragoste, să fie izvor de bucurie și de mulțumire
pentru adulți, să fie condus și îndrumat;
• Ca ființă umana – să i se accepte caracteristicile individuale, să aibă posibilitatea de acțiune și
experiența personală, să aibă asigurată o anumită arie de libertate.
Cei care răspund de destinele educației neamului pot înțelege condiționarea calității vieții fiecaruia de
educația oferită copiilor și părinților acestora dar cu condiția să aibă mai multă competență, bună-voință și
responsabilitate morală.

BIBLIOGRAFIE:
1. CRISTEA, S. – DRAGU, A. “Psihologie si pedagogie școlară”;
2. MACAVEI, E. “Pedagogie. Teoria educației”.

993
 Metode eficiente ale parteneriatului şcoală-familie

Profesor: Enache Viorel

Se ştie că educaţia, ca acţiune socială, organizată, presupune mai mulţi factori: familia, şcoala şi
comunitatea. Democratizarea educaţiei face necesară deplasarea centrului de interes de pe cunştinţe impuse
pe obiective, de pe programe abstracte pe nevoile curente ale elevului, astfel încât acesta să fie centrul de
interes al tuturor.
Relaţia şcoală – familie are un rol din ce în ce mai important , cu atât mai mult , cu cât ele nu pot
funcţiona una fără cealaltă .Succesul activităţii educative este un rezultat comun şi depinde de modul în care
ele relaţionează.
Mulţi părinţi socotesc că vârsta de 6-7 ani, când copiii lor calcă pentru prima dată pragul şcolii este
o etapă în care rolul lor în educaţia copiilor scade foarte mult. Dimpotrivă, acum rolul lor se dublează: acasă
trebuie să creeze un mediu de încredere, echilibrat, în care copilul să se manifeste neîngrădit, iar în relaţie
cu şcoala pot crea un climat care să sprijine învăţarea atât în şcoală, cât şi în afara ei.
Cercetările arată că „în programele în care părinţii sunt implicaţi, elevii au performanţe mai mari la
şcoală, decât aceleaşi programe, dar în care părinţii nu sunt implicaţi”(Henderson şi Nancy, 1995). Gradul
de implicare a părinţilor în viaţa şcolară a copiilor lor influenţează rezultatele acestora, în sens pozitiv: cu
cât părinţii colaborează mai bine cu şcoala, cu atât notele copiilor sunt mai mari. Educaţia nu este un proces
de care este responsabilă în mod exclusiv şcoala, dar nici părinţii; este un proces al cărui succes depinde de
colaborarea dintre cele două părţi implicate.
Sunt situaţi iîn care apar bariere de comunicare între cadrele didactice şi părinţi,fie din lipsa de
experienţă, fie din lipsa spiritului de echipă. Pentru binele copilului este recomandabil ca, fie prin efortul
părinţilor, fie prin cel al cadrelor didactice, astfel de bariere să fie înlăturate.
Comunicarea eficientă dintre profesori şi părinţi se reflectă în dezvoltarea copiilor.
Responsabilitatea educaţiei şi dezvoltării copiilor trebuie asumată în echipă : şcoală- familie.
În ciuda acestor beneficii, părinţii nu găsesc întotdeauna timp şi energie pentru a colabora cu şcoala
la care învaţă copiii lor. Pentru unii părinţi, mersul la şcoală este încă o experienţă inconfortabilă ( Elena
Ciohondaru, „Succesul relaţiei dintre părinţi şi copii acasă şi la şcoală”, Humanitas, Bucureşti, 2004).
Orice program educativ poate deveni eficient în măsura angajării părţilor componente. În acest sens
vin în ajutor proiectele de parteneriat educaţionale care vizează întărirea relaţiilor dintre părinţi, elevi,
dascăl şi comunitate, creşterea gradului de implicare a tuturor factorilor educaţionali.
Activitatea în parteneriat are nenumărate avantaje, deoarece creează relaţii de colaborare, clarifică
diverse probleme educative, oferă un nou cadru de dezvoltare a personalităţii elevului. Iniţierea diferitelor
proiecte de parteneriat educaţionale sunt benefice atât pentru elevi, cât şi pentru toţi factorii implicaţi:
şcoală, familie, comunitate.
Strategii de obiectivare a perteneriatului şcoală –familie
O serie de programe au încercat să promoveze o participare mai activă a părinţilor la activităţile
şcolii şi au propus diferite forme de activităţi de colaborare. Anumite practici au drept obiectiv ameliorarea
relaţiilor dintre casă şi şcoală: în cadrul acestor programe, părinţii contribuie la elaborarea şi realizarea unor
activităţi care stimulează schimbul de informaţii şi care favorizează relaţiile interpersonale armonioase.
În educaţie, parteneriatul se prezintă ca o concretizare a acţiunii de ,,renovare” a învăţămâtului. El
apare ca o alternativă ce poate permite accelerarea schimbărilor pe tărâmul educaţional în direcţia unei mai
profunde colaborări între factorii implicaţi în dirijarea dezvoltării personalităţii elevului. În acelaşi timp,
relaţia partenerială în educaţie creează premisele unui învăţământ performant, perfectibil în concordanţă cu
dinamica societăţii.
Comunitatea reprezintă cadrul cultural, spiritual şi geografic de dezvoltare a elevului. Prin
caracteristicile ei, poate cataliza şi susţine interesele şcolii. De aceea elevii au fost implicaţi în derularea
994
unor proiecte educaţionale care cuprind factorii ,,de putere” în relaţia educativă: şcoală, familie comunitate.
Aşa, ei învaţă să gândească critic, complex, îşi dezvoltă gândirea multicauzală, experimentează abilităţi de
rezolvare de probleme, de empatie, de toleranţă, etc.
Parteneriatul şcoală familie poate fi foate bine concretizat prin implicarea familiei în proiectele
educative extraşcolare , unde părinţii pot fi parteneri de realizări cu copiii lor şi cu profesorii şcolii, sau
parteneri de joacă, pot forma echipe , pot colabora şi coopera în realizarea unor proiecte comunitare, astfel
descoperind la copiii lor calităţi necunoscute, aceste activităţi întărind legăturile dintre şcoală –elev- părinte,
dar mai ales dintre elev şi părinte.
Atunci când există un adevărat parteneriat între şcoală, familie şi comunitate, cadrele didactice îşi
însuşesc căi noi şi puternice de a îndrepta elevii către standarde şcolare provocatoare; părinţii discută regulat
cu dascălul despre comportamentul copiilor, raportat la acele standarde ridicate şi despre modul în care îi
pot ajuta pe aceştia acasă şi la şcoală; elevii se străduiesc să atingă noile standarde specifice disciplinelor
studiate.
Fiecare şcoală devine ,,o comunitate a celor ce învaţă”, în condiţiile propriului său plan de
îmbunătăţire continuă a predării, învăţării şi disciplinei. Toţi elevii săi se străduiesc şi fac progrese în
direcţia atingerii standardelor dorite, fiind ajutaţi de părinţi, cadre didactice şi alţi parteneri implicaţi. Şcolile
şi comunitatea îmbunătăţesc instrucţia, evaluarea, dezvoltarea profesională a cadrelor didactice, implicarea
părinţilor şi a oamenilor de afaceri, astfel încât fiecare aspect al educaţiei funcţionează ca parte a unui
sistem, care sprijină toţi elevii pentru a-şi atinge obiectivele.
Familia ocupă un loc aparte în sistemul instituţional al educaţiei.
Ea reprezintă unul din mediile de socializare şi educare din cele mai complete datorită posibilităţilor ce le
are de a-l introduce pe copil în cele mai variate situatii şi de a acţiona asupra lui prin cele mai complexe şi
fireşti mijloace.
Pentru o bună educaţie a copilului, este necesară conlucrarea familiei cu şcoala. Unitatea de acţiune a
celor doi factori: şcoală – familie în opera de formare pentru viaţă a copilului, este condiţionată de unitatea
de vederi, de un mod comun de lucru şi de o bună cunoaştere reciprocă. Premisa de la care trebuie să
pornească această colaborare este comunicarea, continuitatea şi competenţa în munca educativă. O
cunoaştere suficientă a ambelor părţi este dată de o apropiere cu dublu sens familie-şcoală, şcoală-familie,
apropiere care să corespundă interesului celor două instituţii: educaţia timpurie pentru viaţă a copiilor.
Stabilirea unui program comun de educaţie în şcoală şi în familie, fixarea unor sarcini ale educaţiei în
familie care să susţină, să întărească şi să întregească munca educativă din şcoală sunt condiţii de asigurare
a unei unităţi de vederi ale şcolii şi familiei.
Odată cu intrarea în şcoală, copilul trăieşte în două planuri diferite – unul al familiei încărcat de
afectivitate , celălalt al şcolii , încărcat de exigenţe. Dacă aceste medii se susţin şi se completează , ele
asigură o bună integrare a copilului în activitatea şcolară. Formele de colaborare dintre familie şi şcoală
trebuie să pună în evidenţă că cele două medii sunt inseparabile, iar acţiunile lor îl duc pe copil acolo unde
ele îşi propun . Activitatea acestor doi parteneri educaţionali se axează în principal pe calitatea educaţiei ,
obiective superioare , căi şi mijloace superioare, ajutându-l pe copil să respecte normele moral-civice şi
legile convieţuirii interumane.

Bibliografie
Băban, Adriana,(2003), Consiliere educaţională , Cluj-Napoca , Editura Psinet;
Macavei, Elena, (2001), Pedagogie.Teoria educaţiei. Vol.I., Bucureşti, Editura Aramis;
Ciohondaru, Elena, (2004), Succesul relaţiei dintre părinţi şi copii acasă şi la şcoală, Bucureşti, Editura
Humanitas;
http://www.pagini-scolare.ro/

995
996
 SIMPOZION INTERNAŢIONAL
„EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERE! “: Relaţia grădiniţă –familie-societate

Şcoala Gimnazială „Constantin Brâncoveanu”– Oraşul Breaza

Structura: Şcoala Gimnazială Nistoreşti
Prof. Înv. Primar ENE MARINA-LUIZA

Copilul reprezintă un membru al familiei sale, el modifică componenţa acesteia, încă de când este în
pântec. Mediul familial ocupă un loc important în multitudinea factorilor determinanţi ai dezvoltării
individului. Copilul trebuie modelat şi socializat în sânul familiei.
Raporturile pe care copilul le are cu mama, reprezintă primele experienţe sociale şi afective cu o
importanţă majoră pentru dezvoltarea copilului ca fiinţă socială.
În relaţia pe care copilul o are cu tatăl său, aceasta este considerată ca fiind bazată pe ordine, logică
socială şi raţionalitate.
La vârstele mici, adaptarea copilului se realizează prin imitaţie. Pentru a avea un copil fericit, atmosfera
din familie este esenţială. Se consideră că părinţii îşi educă odraslele prin tot ceea ce fac. Trecerea spre
independenţă a copilului este vizată de începerea grădiniţei.
După mediul familial, gradiniţa constituie prima experienţă cu viaţa socială a copilului. În această
instituţie copilul ia contact cu un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. În acest loc, copilul ia parte
la diferite activităţi care îi stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune. Pe măsură ce copilul se
dezvoltă, cresc şi trebuinţele şi dorinţele lui.
Grădiniţa este prima treaptă a sistemului educaţional, de aceea este bine să implicăm părinţii în programul
educativ încă de la început. Acesta este un bun prilej de a forma deprinderi de parteneriat cu grădiniţa şi,
implicit , cu educatoarea. Contactul frecvent dintre membri familiei şi cei ai grădiniţei înseamnă o mare
oportunitate de care educaţia preşcolară dispune.
De asemenea, un alt factor esenţial, în ceea ce priveşte dezvoltarea personalităţii copilului, îl reprezintă
societatea. Mediul social oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predinspoziţiilor native ale
individului.
Iată câteva premise pentru o bună colaborare între familie-grădiniţă-societate:
1. Interesul comun: este esenţial ca părinţii precum şi personalul grădiniţei (educatoare, îngrijitoare
etc.) să acţioneze în interesul superior al copilului.
2. Egalitatea şi respectful reciproc: părinţii sunt cei mai buni cunoscători ai copilului lor, în timp ce
educatoarea este cunoscătoare în materie de educaţie. Niciunul dintre parteneri nu trebuie sa fie supra-
sau subordonat celuilalt.
3. Conerenţe educaţională: aici intervine concepţia mai largă a părinţilor şi educatoarei despre lume
şi viaţă, despre educaţie, în general despre valorile pe care le aderă individual şi instituţional.
4. Asumarea responsabilităţii: părinţii şi educatoarea au roluri diferite în educaţia copiilor. Acestea
sunt convergente şi nu se suplinesc reciproc. Responsabilitatea pentru educaţie revine în continuarea
familiei, căruia i se adaugă personalul grădiniţei.
5. Disponibilitatea pentru comunicare: comunicarea reciprocă eficientă, directă sau indirectă, este
un obiectiv esenţial pentru construirea unei relaţii bune între familie-grădiniţă-societate.
Astfel se pot evidenţia câteva modalităţi concrete de colaborare dintre partenerii educaţionali:

997
 • Întâlnirile zilnice ocazionate de dus-adusul copilului de/la grădiniţă;
• Şedinţele cu părinţii ;
• Consultaţiile;
• Excursiile;
• Serbările;
• Implicarea în activitate;
• Activităţi demontrative;
• Corespondenţa;
• Vizitele cadrelor didactice la domiciliu.
În concluzie, intrarea copilului în grădiniţă nu ar trebui să fie nicidecum o trumă, ci un răspuns
firesc la nevoile copilului. Prin crearea parteneriatului grădiniţă-familie-societate, copiii câştigă un
mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi se creează relaţii pozitive şi fiecare îşi va dezvolta
sentimentul coeziunii sociale.

998
 FORME ALE COLABORĂRII FAMILIE-GRĂDINIŢĂ
EDUCATOARE:EPARU ELENA
Grădiniţa P.N.Nr.1,Rovinari,jud Gorj

Se ştie că educaţia ,ca acţiune socială organizată,se desfăşoară într-un cadru constituit pe baza unor
valori perene şi cu participarea tuturor factorilor educaţionali:familia,grădiniţa instituţii culturale,mass-
media,structuri asociative,etc.La nivelul acestor factori se formează medii educaţionale care exercită influenţe
specifice asupra noilor generaţii
Familia şi grădiniţa reprezintă cei mai importanţi factori educaţionali ,fiind adevăraţi piloni ai
educaţiei.Mediul familial îi oferă copilului modele de comportamente pe care,de regulă,acesta le imită cu
fidelitate .Acum şi aici se pun bazele unor deprinderi şi obişnuinţe elementare de comportare morală,dar se face
şi trecerea spre înfiriparea unor reprezentări,noţiuni,valori morale ,convingeri prin care se exprimă atitudinea
copilului faţă de el însuşi ,faţă de ceilalţi şi faţă de societatea în care se afirmă.
Ca factor al educaţiei formale,grădiniţa este organizaţia socială special creată pentru educarea tinerei
generaţii.În cadrul mediului şcolar,educaţia şi instrucţia se împletesc armonios,într-o formă optimă ,în mod
gradat,conform unor standarde şi finalităţi propuse.
Numai printr-o colaborare strânsă ,susţinută şi fluentă,familia şi grădiniţa pot pune în aplicare acest
proces de educare a fiinţei umane în devenire.Esenţial este ca cei doi factori să-şi dirijeze acţiunile spre un scop
comun ,să-şi concentreze şi să-şi focalizeze influenţele spre acelaşi deziderat:formarea tipului de personalitate
solicitat de imperativele lumii moderne.
Formele de colaborare dintre familie şi grădiniţă sunt îndeobşte cunoscute.Vom evidenţia unele
dintre acestea.
Vizitele reciproce familie-grădiniţă şi grădiniţă-familie se constituie,pe de o parte ,în oportunităţi ale
educatorului în ce priveşte culegerea unor date preţioase referitoare la climatul educativ din familie ,la
personalitatea copilului.Pe de altă parte,părinţii află date relevante asupra modului în care copiii răspund
sarcinilor didactice şi măsura în care le duc la îndeplinire.
Adunările/Şedinţele cu părinţii,desfăşurate lunar sau ori de câte ori este nevoie ,urmăresc abordarea
unor aspecte pedagogice şi promovarea schimbului de idei în legătură cu procesul formativ-
instructiv,exprimarea unor dileme care,prin comunicare ,îşi pot afla raspunsul.
Lectoratele cu părinţii ,organizate sistematic,au drept scop o vie propagandă pedagogică în rândul
comunităţii cetăţeneşti .Părinţii de la un întreg nivel beneficiază,în cadrul lectoratelor ,de prezenţa şi consilierea
unor specialişti din domeniul psihopedagogiei sau a unor reprezentanţi ai instituţiilor cu care grădiniţa
derulează programe în parteneriat (poliţie, dispensar medical,instituţii culturale,ONG-uri)
Comitetul de părinţi al clasei ,ales anual,constituie nucleul colaborării grădiniţei cu familiile copiilor
,fiind forul organizat în vederea găsirii şi aplicării de soluţii viabile la problemele de ordin socio-
gospodăresc.De aceea,consfătuirea periodică cu membrii comitetului de părinţi al clasei se înscrie la un loc de
frunte pe agenda educatoarei.
Realizarea unor vitrine cu material informativ de specialitate poate stimula interesul şi curiozitatea
părinţilor.Consultarea unora dintre acestea (cărţi,broşuri,referate,planuri de intervenţie,etc) contribuie la lărgirea
experienţei pedagogice a părinţilor şi,implicit,la o implicare potrivită în anumite situaţii educaţionale.
Realizarea unor afişe speciale poate avea un rol stimulativ de a oferi copiilor condiţii
corespunzătoare de viaţă ,de activitate intelectuală,de hrană,etc.,pentru eliminarea exploatării
copiilor,determinarea părinţilor de a-şi integra copiii în activităţi recreative ,cluburi ale copiilor etc.
Sărbătorirea în comun a unor evenimente din viaţa lor constituie momente de cunoaştere reciprocă
şi de implicare în actul educativ.

999
 Factorii de modelare a personalităţii umane trebuie să interacţioneze ca un tot unitar ,sub forma
unui sistem bine închegat ,pentru atingerea ţelului comun:educarea copilului .Este nevoie de un schimb
permanent de informaţii ,de completare şi valorificare a influenţelor dirijate spre micul învăţăcel.

BIBLIOGRAFIE:Revista Învăţământului Preşcolar,nr 3-4/2006

Maria Robu-„Empatia în educaţie-necesităţi pedagogice moderne”
Bucureşti 2008

1000
 FAMILIE – ŞCOALĂ - COMUNITATE ÎN RELAȚIE DE PARTENERIAT
EDUCAȚIONAL
Educatoare: Epuran Amalia
G.P.P. “Bobocei din Micro III” Buzau

"Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dăruit societăţii" (N. Iorga)

Idealul educaţional constă în formarea şi dezvoltarea integrală a personalităţii din perspectiva exigenţelor
culturale, axiologice, social-economice, ştiinţifice şi politice ale societăţii democratice pentru asumarea unui
ansamblu de valori necesare propriei dezvoltări, realizării personale şi integrării sociale şi profesionale într-o
societate a cunoaşterii, în contextul valorilor europene şi general-umane.
Realizarea acestui ideal nu poate fi concepută fără o legătură strînsă între cei trei piloni, care stau la baza
educaţiei permanente, de calitate. Aceşti piloni sunt: şcoala, familia, comunitatea - trei surse principale
pentru dezvoltarea şi educarea personalităţii umane. Un rol anume în stabilirea relaţiilor de colaborare îi
revine managerului instituţiei şcolare, care asigură o implicare activă în lansarea proiectelor de parteneriat
educaţional, care vizează întărirea relaţiilor dintre părinţi, elevi, profesori şi comunitate, care contribuie la
creşterea gradului de implicare a tuturor factorilor educaţionali. De faptul cum managerul instituţiei a reuşit
să formeze o relaţie de comunicare, relaţionare, cooperare între părţile implicate depinde reuşita
parteneriatului educaţional şcoală-familie-comunitate.
La naşterea copilului, fiecare părinte visează la fericirea copilului său, speră sa-i asigure o educaţie, tinde
să-i ofere ceea ce e mai frumos şi mai bun.
Este un fapt cert că sunt din ce în ce mai mulţi părinţi care plasează problemele legate de buna educaţie a
copiilor printre cele mai importante preocupări ale lor. Sunt părinţi care ştiu că visurile lor frumoase
privitoare la viitorul copiilor nu se înfăptuiesc de la sine. Printre ei sunt părinţi care ţin o strînsă şi
permanentă legătură cu şcoala. Ei se străduiesc, îndrumaţi de cadrele didactice, să creeze în mediul familial o
ambianţă prielnică unei dezvoltări sănătoase a copilului. În felul acesta, influenţa favorabilă exercitată de
şcoală asupra elevului continuă şi acasă. Şcoala oferă acestor părinţi prin intermediul diriginţilor,
psihologului, administraţiei, sfaturi preţioase privitor la modul în care trebuie să rezolve probleme educative
specifice vîrstei.
Cu părere de rău, există şi alt tip de părinţi, care consideră că nu în toate cazurile este necesară menţinerea
unei legături permanente cu şcoala. Este o abordare incorectă. Ajutorul calificat al cadrelor didactice este de
neînlocuit, fiindcă ei sunt acei a căror profesie este tocmai de educator.
De aceea menirea şcolii este de a găsi cît mai multe şi eficiente forme de colaborare, de atragere a
părinţilor într-un dialog eficace spre formarea unui cetăţean activ.
În acest context de idei distingem următoarele forme de colaborare:
- Prin intermediul comitetelor de părinţi, format din 3-5 membri, care are menirea
• să asigure o influenţă educativă asupra părinţilor, să sprijine informarea şi pregătirea pedagogică a
părinţilor pentru participarea eficientă a acestora la activitatea de educaţie;
• să implice restul părinţilor la soluţionarea unor probleme ale clasei, cum ar fi: probleme de tip
gospodăresc; susţinerea morală şi materială a familiilor social-vulnerabile; organizarea şi desfăşurarea unor
activităţi comune cu elevii; etc.
- Adunările cu părinţii.
Prin intermediul adunărilor cu părinţii dirigintele asigură o legătură continuă pe parcursul întregului an
şcolar. Este foarte important ca adunările cu părinţii să aibă o tematică psiho-pedagogică orientată spre
realizarea schimbului de experienţă, confruntarea opiniilor şi elaborarea soluţiilor pentru rezolvarea
situaţiilor de conflict. În cadrul acestor adunări părinţii contribuie la elaborarea şi realizarea unor activităţi
care favorizează relaţiile interpersonale armonioase.
- Ore de conciliere a psihologului şcolar, oferite atît părinţilor, elevilor cît şi cadrelor didactice, care au ca
scop să depisteze problemele, să elucideze motivele, să ajute la soluţionarea lor.
- Pedagogizarea părinţilor în cadrul adunărilor generale monitorizate de administraţia instituţiei, care ţin
de realităţile şi specificul fiecărei şcoli.

1001
 - Vizitele la domiciliul elevilor atît a dirigintelui, psihologului şcolar cît şi a directorului adjunct
educaţie, care asigură contactul nemijlocit al şcolii cu condiţiile concrete de viaţă şi educaţie a copilului în
familie.
- Corespondenţa cu părinţii poate suplini uneori vizitele la domiciliu. Prin această formă atît dirigintele
cît şi directorul instituţiei poate comunica părinţilor despre reuşita şcolară, să-i felicite pentru rezultatele
deosebite obţinute de elev, să-i invite la şcoală pentru diverse situaţii.
Colaborarea cu familia reprezintă o verigă esenţială în faptul acţiunilor întreprinse în educarea tînărului
cetăţean, rolul conducător îi revine totuşi şcolii.
Nu mai puţin importantă este şi colaborarea cu comunitatea şi anume:
- Alte instituţii care oferă servicii educaţionale;
- ONG-uri;
- Administraţia Publică Locală;
- Organele de drept;
- Agenţi economici;
- Mass media; etc.
În acest context comunitatea reprezintă cadrul cultural, spiritual şi geografic de dezvoltare a elevului.
Activitatea în parteneriat are nenumărate avantaje:
- Crează relaţii de colaborare;
- Clarifică diverse probleme educative;
- Oferă un nou cadru de dezvoltare a personalităţii elevului;
- Sporeşte conştientizarea din partea tuturor actorilor implicaţi în educaţie.
Colaborarea dintre şcoală şi familie într-un mediu favorizat de comunitatea locală va atinge scopul
educaţional propus, printr-o relaţie de echivalenţă dintre şcoala în comunitate şi comunitatea în şcoală.
În concluzie, pot afirma că numai printr-o colaborare strînsă, susţinută, familia şi şcoala pot pune în
aplicare procesul de educare a copilului, că numai aşa se pot forma copii calmi, într-o viaţă zbuciumată,
copii fericiţi, într-o societate în permanentă schimbare.

Bibliografie:
1. Vasile Gh. Cojocaru, ”Calitatea în educaţie”, Chişinău 2007
2. Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004.
3. Vrăşmaş, E., A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucureşti, Editura Aramis 2002.
4. Popescu, M., ,,Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000+, Corint,
Bucureşti, 2000.
5. Dolean, I., Dacian, D.- ,,Meseria de părinte”, 2002, Aramis, Bucureşti
6. Vrăşmaş, E. - ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, 2001, Aramis, Bucureşti

1002
 Educație fǎrǎ frontiere!
Relația grǎdinițǎ- ṣcoalǎ- familie- societate!

Prof. înv. primar Erdei Ancuța

Ṣcoala Gimnazialǎ “Avram Iancu” Dej

Trǎim într-o societate a vitezei, menitǎ sǎ aducǎ multe schimbǎri pozitive în dezvoltarea armonioasǎ
a personalitǎții umane, care trebuie sǎ facǎ fațǎ acestei „explozii” informaționale, ce se intensificǎ ṣi
evolueazǎ permanent.
Astfel cǎ, încǎ de mici copii suntem integrați pas cu pas într-un sistem educațional complex, care
pune bazele unei învǎțǎri eficiente, inovative ṣi creative.
Dupǎ cum afirma ṣi pedagogul Maria Montessori: „Sǎ nu-i educǎm pe copiii noṣtri pentru lumea de
azi. Aceastǎ lume nu va mai exista atunci când ei vor fi mari ṣi nimic nu ne permite sǎ ṣtim cum va fi lumea
lor. Atunci sǎ-i învǎțǎm sǎ se adapteze.” , noi, cadrele didactice, avem minunata misiune de a îndruma elevii
spre o lume a cercetǎrii active, a învǎțǎrii practice, eficiente, a interrelaționǎrii sociale, prin intermediul unor
activitǎți interesante, atractive, care sǎ le poatǎ stârni curiozitatea.
Relația dintre ṣcoalǎ, familie ṣi societate are o mare pondere în formarea unor atitudini elevilor, cât
ṣi în participarea acestora cu devotament la diverse activitǎți educative. De aceea, secretul eficientizǎrii
acestei legǎturi constǎ în comunicare, interese comune ṣi în acelaṣi timp, o implicare activǎ. Altfel spus,
presupune evitarea apariției unor obstacole în relaționarea lor. Bineînțeles cǎ atunci când existǎ armonie ṣi
înțelegere între instituțiile implicate în actul educațional, vom avea parte de rezultate optime, pe mǎsura
aṣteptǎrilor.
O polemicǎ dezbǎtutǎ cu frecvențǎ în viața cotidianǎ este conceptul de interculturalitate.
Atât ṣcoala, cât ṣi familia ṣi comunitatea trebuie sǎ educe copiii în spiritul diversitǎții, toleranței ṣi
solidaritǎții. Cu toate acestea, existǎ însǎ o anumitǎ reticențǎ fațǎ de anumite grupuri sociale. Ȋnsǎ noi,
cadrele didactice, trebuie sǎ încercǎm sǎ înlǎturǎm aceste cliṣee culturale ṣi sǎ educǎm viitoarele generații sǎ
accepte diferențele dintre culturi, sǎ fim deschiṣi sǎ le „adoptǎm” în propria culturǎ ṣi sǎ ne adaptǎm cu
uṣurințǎ la ele, cu toate cǎ trebuie sǎ promovǎm valorificarea tradițiilor autohtone.
O activitate concretǎ – „Ṣi eu sunt copil, ca tine!”, pe care am realizat-o în cadrul orei de educație civicǎ,
pornind de la o scurtǎ poveste referitoare la diversitatea culturalǎ, a urmǎrit sǎ-i sensibilizeze pe elevi ṣi sǎ-i
facǎ sǎ înțeleagǎ faptul cǎ toți copiii sunt egali, cǎ au aceleaṣi drepturi ṣi cǎ nu este bine sǎ facǎ discriminǎri
ṣi sǎ-i marginalizeze pe cei de altǎ rasǎ/ etnie, deoarece la rândul lor, ar putea fi priviți în acelaṣi mod, de
cǎtre alte culturi.
Deoarece aceastǎ activitate a avut un impact pozitiv asupra elevilor, pe viitor, aṣ dori sǎ promovez o zi a
interculturalitǎții în ṣcoalǎ, în care elevii sǎ interacționeze cu diferite cutume din diferite pǎrți ale lumii ṣi sǎ
realizǎm serbǎri ṣcolare pe aceastǎ temǎ.
„Sǎ ne îmbogǎțim reciproc din diversitatea noastrǎ!” (Paul Valery)

Bibliografie:
Montessori, M. (1997). Descoperirea copilului. Ed. Didacticǎ ṣi Pedagogicǎ, Bucureṣti
Nedelcu, A. (2008). Fundamentele educației interculturale. Diversitate, minoritǎți, echitate.
Ed. Polirom, Iaṣi

1003
 Familie, gradiniţa şcoală
Eremia Maria Mioara
Liceul Tehnologic Crîmpoia, jud. Olt

Motto:
„Bucuria de a avea copii să o legăm de a-i forma ca oameni de valoare.”
Vârsta preşcolară este, fără indoială, temelia educativă a întregii vieţi. Datorită vârstei mici , educaţia
preşcolară capătă un caracter specific. Această perioadă, ca ingrijire şi educaţie, formează temelia întregii vieţi
de mai târziu.
La reuşita copilului în viaţa contribuie, în egală măsură, principalii factori educativi: familia, grădiniţa şi
şcoala.
Asigurarea unui parteneriat real intre aceştia, implicarea tuturor in realizarea unei unităţi de cerinţe va duce
implicit la o educaţie corectă a copiilor, la evitarea erorilor in educaţie şi la soluţionarea problemelor inerente
care apar.
Preşcolaritatea constituie o etapă de vârstă de mare receptivitate la stimulările educative şi are o importanţă
deosebită pentru procesul şcolarizării copilului.
Parteneriat gradiniţă-şcoală: din păcate, oportunitaţile de colaborare între grădiniţă şi şcoală sunt mai rare,
mai ales atunci când instituţia preşcolară este plasată, spaţial, în zone mai izolate sau mai depîrtate de instituţia
şcolară, situaţie în care cele două medii educaţionale păstrează, doar virtual, interese comune. Cu toate acestea,
având în vedere că grădiniţa şi şcoala primară reprezintă două trasee educative succesive, dar părţi ale unui
proces care trebuie să rămână în ansamblu unitar, legătura dintre respectivele instituţii se cere întărită pentru ca
trecerea de la una la alta să asigure continuitatea proiectelor şi finalizarea lor adecvată. Personalul didactic din
cele două instituţii urmează să caute împreună acele prilejuri de colaborare care să faciliteze integrarea
copilului în mediul înalt formalizat al scolii.
Dupa cum se ştie, familia reprezintă primul mediu de viaţă al copilului, primul mediu social care favorizează
stabilirea contactelor copilului cu societatea şi cunoaşterea propriei sale fiinţe. Dupa familie, gradiniţa
constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. In cadrul ei copilul trăieşte prima experienţă a vieţii
în colectivitate, făcându-se astfel o trecere importantă de la un mediu la altul. În aceste situaţii copiii se
distanţează puţin de familie şi apeleazp la prieteni pentru a obţine suportul emoţional necesar. Copiii imită mult
mai uşor comportamente pe care le vîd la copiii din jur atunci când nu ştiu ce să facă într-un anumit moment.
Pentru a se integra eficient, copiii trebuie să dispună de anumite abilităţi emoţionale şi sociale. Acestea au un
rol foarte important, de aceea este necesară îmbunătăţirea lor cu ajutorul şi implicarea cadrelor didactice şi a
părinţilor.
Intrarea în şcoală constituie în viaţa copilului un moment de răscruce pentru formarea personalităţii lui.
Odată cu trecerea la învăţătura sistematică, în şcoală se sfârşeşte perioada preşcolară şi începe perioada vârstei
şcolare a copilului.
Intrarea în şcoală schimbă întreaga structură a vieţii copilului; ea îl introduce într-un sistem de noi raporturi,
îi pune în faţa noi probleme, îl deprinde cu o activitate de un tip cu totul nou şi anume cu învăţătura în şcoală.
Această nouă situaţie de viaţă, pe care o ocupă şcolarul în comparaţie cu preşcolarul şi noua activitate care
constituie conţinutul principal al vieţii lui pun noi cerinţe în faţa copilului. Însuşirea cunoştinţelor la vârsta
preşcolară se deosebeşte fundamental din punct de vedere psihologic de însuşirea cunoştinţelor la şcoală.
La preşcolari, această însuşire a cunoştinţelor se produce în principiu în aşa fel încât ea nu constituie o
problemă specială din punct de vedere subiectiv.
La şcolari, însuşirea cunoştinţelor devine o activitate al cărei scop constă pentru el tocmai în dobândirea de
cunoştinţe.. La vârsta şcolară apare pe deplin clară deosebirea dintre joc şi învăţătură, în urma cărui fapt
învăţarea capătă caracterul de muncă şcolară, adică de activitate organizată voluntar, având în vedere obţinerea
unui rezultat important din punct de vedere social.
Alături de însuşirea de către copil a cunoştinţelor şcolare, calitatea muncii lui şcolare devine obiect al
aprecierii sociale. Această apreciere începe să determine relaţiile copilului cu cei ce-l înconjoară, începe să

1004
determine, ca să spunem aşa, poziţia lui socială: el devine fruntaş la învăţătură, citeşte mai bine ca toţi, sau
dimpotrivă, este ameninţat de pericolul de a deveni un codaş. Astfel, odată cu intrarea în şcoală viaţa copilului
capătă un nou conţinut.
Educaţia in familie ocupă un loc important in formarea 'puiului de om' care trebuie să găsească aici condiţii
de dezvoltare fizică, perceptivă, intetectuală, personaiă şi socială.
Din primii ani de viaţă personalitatea 'adultului de mai tarziu' prinde contur şi se manifestă prin elemente
concrete cum sunt: temperament, caracter, insuşiri, capacităţi, abilităţi şi aptitudini.
„Cei 7 ani de acasă” sunt hotărâtori în procesul de adaptare şi integrare la viaţa socială şi aşa marcată de
influenţele mediului socio-economic. Familia este instituţia primordială unde copilul dobăndeşte cea dintâi
şcoală a vieţii.
Familia trebuie să asigure sentimentul de comfort şi siguranţă. 0 ambianţă framântată de tensiuni familiale,
lipsită de afecţiune, stare de indiferenţă, cu acte de violenţă vă duce la reacţii de inadaptare.
Buna colaborare între grădiniţâ - familîe - şcoală va avea efecte pozitive şi durabile în timp asigurând
performanţe educative notabile .

Bibliografie:
- Revista Invatamantul prescolar 2005;
- Magdalena Dumitrana - "Copilul, familia şi grădiniţa – Editura Compania 2000;
- Revista invăţământul preşcolar nr. 1-2/1997.

1005
 Simpozion internațional
RELAȚIA - GRĂDINIȚĂ - ȘCOALĂ - FAMILIE - SOCIETATE

Fabian Aurelia Mirela, profesor educator

Liceul Special pentru Deficienți de Vedere Cluj - Napoca

Pe lângă grădiniță și școală, colaborarea cu familia și societatea (reprezentată de comunitatea

locală primărie, poliție, pompieri, biserica) își pot pune o amprenta asupra viitoarei personalitati a
copilului.
Familia constituie primul element în educația permanentă a copilului și a viitorului adult de mai
târziu. După J. Piaget „ Bazele educației se pun până la 5 ani ...si ceea ce a-ți făcut pana la 5 ani
reprezintă 90 % din întregul proces educativ, după aceea educația omului continuă...”.
Motivația educației în familie constă în crearea unui climat favorabil, în cadrul careia copilul să
crească și să se dezvolte liber și armonios. Părinții trebuie sa constituie un” model” de educație și
comportare, care va avea o mare influență asupra sa pe tot parcursul vieții. Pornind de la acest
aspect al educației oferite de familie John Look afirma „Nu trebuie să faceți nimic în fața copilului
din ceea ce nu vreți sa imite”.
Până la intrarea în grădiniță a copilului acesta parcurge doua etape esențiale în viața lui și
anume: vârsta sugarului de la naștere până la 12-14 luni și vârsta antepresșolară de la 1 până la 3
ani. Un rol important în dezvoltarea copilului în aceasta perioada o are familia. Baza unei bune
educații a copiilor în familie trebuie să se bazeze pe unele reguli: amiciția între parinit și copii, ei
trebuie sa știe ca părinții lor le sunt prieteni, atașamentul între membrii familiei, părinții sa aibă grija
de anturajul copilului și să îi inlature pe cei care nu fac bine la educația copiilor lor, părinții să nu fie
prea autoritari cu copii lor, atenție din partea părinților la modul de organizare a timpului liber,
atragerea copiilor în rezolvarea unor probleme familiale și ale casei, îndemnarea copiilor în
formarea unor deprinderi de igienă personală. După vârsta de 3 ani copilul ia contact pentru prima
dată cu grădinița, iar de la vârsta de 6 ani cu școala, lărgindu-și astfel sfera relațiilor
interpersonale. Copilul este nevoit de acum înainte să se adapteze unui sistem nou sistem mai
bine organizat cu reguli clare și bine stabilite.
Educația presșolară și apoi cea școlară va asigura dezvoltarea diferențiată a copilului ținînd
cont de o serie de particularități: stimularea diferențiată, vârsta acestuia și de dezvoltareasa sa în
plan afectiv, psiho – motric și intelectual.
Pentru reușita unei colaborări trebuie să se țină seama de relația între părinți și
educator/învățător care împreuna vor acționa în direcția dezvoltarii copilului. În calitate de
manageri ai colectivului de elevi, atât educatorul cât și învățătorul vor avea în vedere cunoasterea
mediului familial din care elevul provine prin efectuarea unor vizite la domiciliul acestora.
Ședintele cu părinții, lectoarele pe diferite teme privind (etapele în dezvoltare a copilului,
comuncarea cu copilul, atașamentul, identitatea și stima de sine, tipuri de temerament, drepturile
copilului, abuzul și neglijența copilului, familia și rolul ei, părinții învața), prin implicarea unor
specialisti – logopezi, psihologi, medici, fișele de lucru cu părinții, chestionarele pentru părinți pe
diverse teme, sunt de asemenea modalități de realizare a unei legături permanente între familie –
grădinița/școala. Informarea teoretică a păinților se mai poate face prin diferite lecții cu părinții în
cadrul unor programe educaționale. Este foarte important ca părinții să găsească cele ma bune
modallități de comunicare și relaționare cu proprii copii. Aceste întâlniri mai pot învața pe părinți
să-și înțeleagă copiii, nevoile lor și să-și petreacă în mod constructiv timpul cu aceștia.
La rândul lor părinții sunt invitați să facă vizite la grădinița cât și la școala prin implicarea
acestora în diferite activități : asistente la ore, activități pe baza de proiecte, organizarea de serbări,
organizarea de excursii. Prin toate aceste activități părinții se vor simți mult mai implicați în viața
copiilor lor. O altă metodă eficientă de colaborare este comunicarea prin corespondență sau prin
telefon acest tip de comunicare trebuie sa scoată în evidență aprecierile pozitive, care au de cele
mai multe ori un efect motivant pentru părinți.
Acest tip de colaborare familie – grădinița/scoala prezinta o serie de avantaje atât din punct de
vedere al copilului ( acesta se dezvolta mai bine din punct de vedere afectiv simtind dagostea
părinților, copiii devin mai siguri pe ei , se dezvolta mai bine din toate punctele de vedere),cat și din
punat de vedere al familiei (părinții învața sa construiască
1006 o relație pozitiva cu copiii lor, devine
participant la formarea propriului sau copil , stabileste relttii cu alți parinti).
Un alt tip de colaborare la fel de important al reprezintă colaborarea dintre grădinița și școala.
Acest tip de colaborare se bazează pe un obiectv comun stabilit de ambele părți și anume:
dezvoltarea personalitatii copilului. Prima „scoala” a copilului grădinița a fost cea care l-a pregătit
pentru școala cu tot ce a acumulat pe parcursul intregului treptei de scolarizare, iar după intrarea
copilului în clasa pregătitoare școala este cea care pune în valoare ceea ce s-a realizat în
perioada anterioară. Colaborarea dintre educator respectiv învățător privind integrarea în clasa
pregătitoare, trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte: activități comune cu ocazia unor
sărbători tradiționale, activități comune desfășurate cu eleviii/copiii – concursuri sportive, drumeții,
programe artisice, vizite la școală a celor de la grădiniță etc. Toate acestea au drept scop
adaptarea viitorilor preșcolari la specificul și cerințele școlii, asigurându-le o mai bună integrare în
clasa pregătitoare.
Pe lângă familie, grădinița, școala, comunitatea locala are un rol important în educația copiilor.
Pentru realizarea unei legături intre cele trei tipuri de institutii este nevoie de stabilirea unor
parteneriate educationale comune bazate pe obiective urmărite. Prin aceste parteneriate se pot
realiza urmatoarele: modernizarea bazei materiale a gradinitei respectiv școlii, atragerea de
sponsorizari, schimburi de experiența, integrarea în sistemul social a unor copii defavorizați social,
organizarea de serbari, excursii, vizite, concursuri, susținerea unor programe educaționale pe
diverse teme (educație rutieră, educație sanitară, educație civică, educație pentru părinți),
integrarea în sistemul educațional a unor copii cu cerințe educative speciale.
Învățământul special este un subsistem al învățământului românesc, care se prezintă ca un
sistem viabil, deschis flexibil și apt de a se adapta la cerințele societății actuale. Autoritățile
administratiei publice pot facilita accesul persoanelor cu deficiența la valorile culturii, la obiectivele
de patrimoniu, turistice și sportive. În vederea asigurării accesului persoanelor cu deficiențăl a
cultură, turism și sport comunitatea locală poate sprijini participarea persoanelor cu deficiență și
familiile acestora la manifestari culturale, soprtive, turistice, să organizeze parteneriate cu
persoane juridice, publice sau private, manifestări și acțiuni culturale, sportive de petrecere a
timpului liber, să asigure condiții pentru pentru practicarea sportului, să sprijine activitatea
organizațiilor sportive etc.
Aceste parteneriate au un beneficiu în ceeea ce îi privește pe copiii preșcolari cel al
estompării ruperii de copilărie atunci când se face trecerea de la grădinița la școala , a unei mai
bune integrari în cerintele și exigențele aferente trecerii la o nouă etapă în viață. Preșcolarii
dezvoltă abilități de comunicare, înțeleg mai bine notiunea de școala și își dezvolta un
comportament normal și civilizat care să conducă în viitor la o bună integrare socială și
profesională. Școlarii își însușesc exersarea unor comportamente în vederea unei bune integrări
școlare și sociale. Cadrele didactice își dezvoltă abilități de a realiza un mediu educațional care să
motiveze copilul în procesul instructiv – educativ. Din punctul lor de vedere este de subliniat faptul
că orice colaborare care poate duce la îmbunătățirea performanțelor școlare este întotdeauna bine
venită. Familia școlarului și preșcolarului devine constientă de rolul ei în susținerea pozitivă a
copiilor pentru viitorul lor, precum și pentru reușita în societate.
Caracterul nou al proiectelor/ parteneriatelor ca valoare adaugată este faptul ca funcționează
ca un serviciu independent care are relații de colaborare cu instituțiile din domeniul educației, a
comunității locale a institutiilor media, dar este în același timp și o structură flexibilă care se
corelează cu cerințele beneficiarilor direcți (copil, părinți, cadre didactice) și beneficiarilor indirecți
(comunități locale – primărie, poliție, jandarmerie, pompieri, biserica etc). Un alt rezultat îl
reprezintă creșterea receptivității la schimbare (mentalitate, atitudine, comportament) în rândul
părinților, copiilor și cadrelor didactice.

BIBLIOGRAFIE
1. Preda Viorica, Ghidul metodic și aplicativ al educatoarei, Editura Eurodidact, Cluj – Napoca,
2006.
2. Halip Ioan, Repere legislative și metodice în cadrul activitatilor desfășurate cu copiii cu CES,
EdituraStudIS, Iasi, 2010.

1007
 Relaţia grădiniţă – şcoală – familie – societate

Faciu Ana-Mari
Profesor Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiei
Colegiul Tehnic “Ion Mincu” – Târgu-Jiu, Gorj

“Omul nu poate deveni om decât prin educaţie”, spunea Kant.

Cuvântul “educaţie” este de origine latină, derivă din substantivul “educatio”, care înseamnă creştere,
hrănire, cultivare.
Educaţia a apărut o dată cu societatea umană. Putem spune că educaţia evoluează şi se schimbă de la o
etapă la alta în cadrul societăţii.
Schimbările din lumea contemporană impun un tip nou de educaţie şi învăţare. Într-o lucrare
fundamentală pentru perspectivele educaţiei în veacul nostru – XXI – Raportul către UNESCO al Comisiei
Internaţionale pentru Educaţie în secolul al XXI – lea (coordonator Jacques Delors), sunt enunţate şi
deziderate pe care comisia le propune ca “temelie a educaţiei” (“a învăţa să trăim împreună”, “a învăţa să
cunoaştem”, “a învăţa să fim”, “a învăţa să acţionăm”).
Pentru a se adapta cerinţelor societăţii, individual trebuie să înveţe continuu, pe tot parcursul vieţii.
Traseul parcurs de un copil în ceea ce priveşte educaţia sa începe cu familia, se continuă cu grădiniţa,
apoi cu şcoala.
Familia, grădiniţa, şcoala, etc. fac parte din categoria factorilor educaţionali.
Familia este prima care are un cuvânt de spus cu privire la educaţia copilului. P. Popescu Neveanu spune
că “pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi profilului spiritual–moral al personalităţii propriilor
copii se menţine toată viaţa”. Modelele oferite de familie au un rol decisiv în maturizarea psihosocială a
copiilor, în pregătirea pentru viaţa profesională, civică, politică, pentru viaţa de familie.
Grădiniţa urmăreşte pregătirea copiilor pentru şcoală. După unele cercetări, frecventarea grădiniţei
contribuie la creşterea nivelului de dezvoltare cognitivă şi socio-afectivă a copilului. De asemenea, efecte
pozitive asupra dezvoltării copilului are şi colaborarea dintre familie şi grădiniţă.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerilor.
Ea este factorul decisiv care contribuie la formarea unui om capabil sa participe la dezvoltarea societăţii,
să ia parte activă la viata socială, să fie pregătit pentru muncă.
Colaborarea şcolii cu familia se poate realiza sub diferite forme.
Studiile arată că indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii colaborează cu
şcoala, se observă o mai bună frecventare a şcolii, reducerea abandonului şcolar, rezultate mai bune la
şcoală.
Dezvoltarea lumii contemporane depinde într-o mare măsură şi de modul în care educaţia poate să
satisfacă cerinţele acestei dezvoltări.
Mai mult ca oricând, şcoala de azi trebuie să se adapteze schimbărilor şi să pună accent pe conţinuturile
modernizate ale educaţiei.
Dacă cei trei factori educaţionali – familia, grădiniţa, şcoala – se completează şi se susţin, ei pot asigura
o bună pregătire şi integrare a tânărului în activitatea şcolară şi mai târziu în societate.

Bibliografie
Mihaela Jigău - Factorii reuşitei şcolare, Editura Grafoart, Bucureşti, 1998
Elena Macavei - Pedagogie – Teoria educaţiei, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2002
Elena Joiţa (coordonator), V. Ilie, M. Vlad, E. Frăsineanu - Pedagogie şi elemente de psihologie
şcolară, Editura Arves, Craiova, 2003
Adina Băran–Pescaru - Parteneriat în educaţie: familie – şcoală – comunitate, Editura Aramis
Print, Bucureşti, 2004
Ion T. Radu, Liliana Ezechik - Didactica – Teoria instruirii, Editura Pararela 45, Bucureşti, 2006

1008
 IMPORTANŢA PARTENERIATELOR ŞCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE ÎN
VEDEREA FORMĂRII TINEREI GENERAŢII

Prof. Făget Cristina Mihaela

Şcoala Gimnazială Nr. 37 Constanţa

Rolul scolii este acela de formare a persoanelor capabile să utilizeze o bază de informaţii tot mai largă, să
se adapteze flexibil la noile medii şi condiţii, să lucreze în mod efectiv în echipă, să aibă o atitudine empatică
autentică faţă de alte grupuri şi culturi şi să rezoneze moral în mod responsabil la noile provocări şi influenţe
distructive.
Oricât de bine ar fi pregătit un elev, nu se va integra în viaţa socială dacă nu practică un comportament
civic (activ, liber, responsabil, deschis, tolerant, comunicativ, reflexiv, autoevaluativ), unele atitudini şi
valori morale (cinstea, corectitudinea, sinceritatea, respectul faţă de prieteni, părinţi, oameni în general, faţă
de şcoală, muncă).
Parteneriatele şcoală – familie - comunitate au la bază ideea că profesorii, elevii, părinţii ceilalţi membri
ai comunităţii sunt parteneri în educaţie. Dacă în trecut aceste parteneriate erau activităţi cu caracter opţional
şi ţineau mai mult de domeniul relaţiilor publice, în prezent ele au un rol esenţial în procesul de educaţie a
elevilor, deoarece îi ajută să-şi dezvolte competenţe şi abilităţi sociale încă din primii ani ai copilăriei,
pregătindu-i să aibă succes la scoală şi mai târziu, în viaţă şi în carieră.
Problemele relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât şi la
profesori şi administratori şcolari) sau de ordin material (relaţia şcoala-familie cere un surplus de efort
material şi de timp). Dificultăţile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului şi a
familiei privind educaţia copiilor; libertatea de alegere a şcolii de către părinţi sau unicitatea învăţământului;
impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului; randamentul pedagogic şi datoria
parentală; participarea părinţilor la gestionarea şi procesul decizional din instituţia şcolară. Se consideră, în
general, că problema este de atitudine; este dificil de pretins, atât la părinţi, cât şi la profesori, că relaţia de
colaborare şcoală-familie (nu)este doar un "drept de opţiune".
Punctele negative referitoare la părinţi faţă de colaborarea cu şcoala sunt: apatia (nu vin la reuniuni
anunţate); lipsa de responsabilitate (aşteaptă iniţiativa profesorilor); timiditate (lipsa de încredere în sine);
participare cu ingerinţe (critica cu impertinenţă şcoala); preocupări excesive (exclusive) pentru randamentul
şcolar (notele copilului); rolul parental rău definit (nu înţeleg corect funcţiile şi rolurile în educaţia
copilului); contacte limitate cu şcoala (numai în situaţii excepţionale, de criza în comportarea copilului);
conservatorism (reacţii negative la idei noi), activitatea cu părinţii are un caracter neorganizat, sporadic şi la
întâmplare sau este ignorată în multe şcoli.
În ceea ce priveşte profesorii privind colaborarea cu familiile elevilor reproşurile sunt similare, inclusiv
privind: dificultăţi de a stabili relaţia cu adulţii (tratează părinţii ca pe copii şi nu ca parteneri în educaţia
copilului, decizând autoritar la reuniunile cu părinţii); definirea imprecisă a rolului de profesor (oscilează
între autonomia tradiţională şi perspectivele noi ale parteneriatului); lipsa pregătirii privind relaţia şcoală-
familie.
• Şedinţe lunare cu aceştia, consultaţii bilunare, ori când se ivesc diferite probleme.
• Vizite la domiciliul lor.
• Corespondenţa cu părinţii.
• Lectorate pedagogice organizate pe cicluri de învăţământ sau pe seriile aceleaşi clase, în cazul claselor
paralele.
• La gimnaziu şi liceu se mai pot adăuga şi alte forme noi de realizare a legăturii cu părinţii, ca de pildă:
adunări comune cu elevii şi părinţii, reuniuni, excursii, manifestări cultural-distractive etc.
Informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca fiecare
părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru educaţia
copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu şcoala. În
acest scop este necesar un dialog între profesori şi părinţi; profesorii trebuie să primească o pregătire în
materie de relaţie cu părinţii iar competenţa lor în aceasta materie trebuie considerată ca o aptitudine

1009
profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; şcolile
trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenţa necesară.
Se prevede că în ţările Comunităţii Europene să se treacă la o noua etapă a colaborării şcolii cu
familia în care accentul este pus pe un angajament mutual clar stabilit între părinţi şi profesori, pe un
"contract parental" privind copilul individual; contractul între familie şi şcoală nu se mai considera doar ca
un "drept opţional", ci ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu profesorii.

Bibliografie :
[1] Bunescu Gheorghe “ Şcoala şi valorile morale “, EDP , R.A, Bucureşti , 1998
[2] Sincan E., Alexandru Gheorghe “ Şcoala şi familia “, editura Gh-Cartu Alexandru, Craiova , 1993.

1010
 EDUCATOARE FALCESCU CATALINA
GRADINITA NR.1 ALUNIS PRAHOVA

Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită
asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune
coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei. La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate
informaţiile legate de copil: stare de sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de
comportare, probleme în dezvoltare etc. În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după
principii şi metode ştiinţifice, deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al
fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în
beneficiul copilului. Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective
comune. Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă
de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de
atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
Asigurarea unui parteneriat real intre aceştia, implicarea tuturor in realizarea unei unităţi de cerinţe va duce
implicit la o educaţie corectă a copiilor, la evitarea erorilor in educaţie şi la soluţionarea problemelor inerente
care apar.
Grădiniţei, ca prima verigă a sistemului de invă ţământ trebuie să i se acorde o mare atenţie. Invăţământul
preşcolar a dobândit un conţinut instructiv-educativ cu discipline care se desfăşoara după o programa
minuţioasa şi care urmăreşte realizarea unor obiective precise privind pregătirea copilului preşcolar pentru
integrarea usoara şi rapida in activitatea de invatare. Şi copilul preşcolar invaţă dar pentru el invatarea este un
joc. Invăţarea şcolară,oricât de liberă ar fi, are totuşi rigorile ei, efort mai susţinut, disciplina de muncă
riguroasă etc.
Educaţia preşcolară, instituţională este un act psihologic şi deosebit pentru egalizarea şanselor, pentru
perfecţionarea activităţii de instrucţie şi educaţie in vederea inlăturării eşecurilor şcolare şi a abandonului
şcolar.
Un rol important in debutul şcolar îl va avea intotdeauna instituţia preşcolară, ea fiind o etapă intermediară,
indispensabilă.
Integrarea copilului in forma de colectivitate preşcolară comporta un prim efort de adaptare la viaţa socială şi
totodată extinderea mediului social accesibil copilului.
În perioada preşcolară el işi dobândeşte rolul său social intr-o colectivitate şi obţine o altă dimensiune in
interiorul familiei. In colectivitate copilul stabileşte cu totul alte raporturi decât in familie: invaţă să se

1011
subordoneze unui program şi a unor activităţi comune ale colectivului din care face parte; stabileşte relaţii cu
alţi copii invăţând să-şi domine excentrismul folosind relaţii de colaborare .
Integrarea copilului in şcoală presupune mai intâi formarea unor prezentari corecte despre scoala care sa le
permita preşcolarilor o adaptare afectiv-motîvationala la mediu şcolar.
În scopul adaptarii preşcolarului la mediul şcolar, al formarii şl adancirii reprezentarilor cu privire la scoala
este necesar a se intreprinde actiuni comune gradinita-scoala, cum ar fi: prezentarea unor casete video cu
aspecte de la primirea copiilor in prima zi de scoala,avand ca invitati eievii clasei 1 şi invatatoarea lor; asistenta
la o activitate de citire,matematica,scriere; organizarea unor activitati de evaluare-concursuri care au ioc
impreuna cu clasa 1 (exemplu obiceiuri şi colinde de Crăciun,concursuri sportive,1 iunie etc); plimbări in jurul
localitatii; excursii in tară : dramatizări in care rolul elevului este interpretat de copilul preşcolar;
confecţionarea de felicitări cu ocazia diferitelor evenimente ..
Relatia scoala –gradinita , initiata si sistinuta de cadrele didactice implicate , are sens numai daca se
construieste in jurul elevului si vine in intampinarea nevoilor si particularitatilor acestuia. Comunicarea si
colaborarea reciproca are drept scop construirea invatarii si formarea pesonalitatii elevilor. .

1012
 “Educație fără frontiere!”: Relația grădiniță-școală-familie-societate
PROF.ÎNV.PRIMAR: FANGLI GETA-ORESIA
LICEUL TEHNOLOGIC RUSCOVA
MARAMUREŞ

„Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dăruit societăţii” (N. Iorga)

Alături de grădiniţă şi şcoală care asigură maxima comunicare între generaţii, familia şi
comunitatea au o deosebită valoare în formarea personalităţii copilului.
Familia a fost, dintotdeauna , apreciată ca fiind o importantă instituţie socială , pentru multiplele funcţii pe
care le îndeplineşte ; rolul ei în formarea copilului pentru viaţă este hotărător .Dacă în domeniul instrucţiei , şcoala îi
asigură copilului pregătirea pentru activitatea profesională, în domeniul structurilor de bază ale personalităţii , fiecare
individ evoluează pe baza moştenirii ereditare . De cele mai multe ori caracterul şi conduita generală poartă amprenta
climatului familial şi a influenţelor primare . În familie se formează primele deprinderi şi obişnuinţe de comportare
până la formarea unor reprezentări de noţiuni, convingeri prin care se exprimă atitudinea copilului fată de societate, faţă
de ceilalţi oameni şi faţă de sine însuşi. Deci familia îşi aduce contribuţia la organizarea vieţii psihice a copilului prin
stimularea procesului de maturizare şi dezvoltare a diverselor sale componente , fapt care influenţează dezvoltarea
intelectuală.
Cel de al doilea mediu educativ, cu care va intra în contact copilul, este mediul preşcolar, iar acesta îi oferă
copilului un prim mediu socializator de tip organizaţional, care îşi relevă o parte dintre caracteristicile şi particularităţile
lui ca mediu instituţionalizat, prin: familiarizarea copilului cu micro-grupul social în cadrul căruia învaţă să devină
partener, să joace unele roluri sociale; stimularea dezvoltării autonomiei personale şi a independenţei; crearea
posibilităţii de a se compara cu covârstnicii pentru a-şi întări în felul acesta sentimentul conştiinţei de sine, percepţia de
sine, imaginea de sine.
Preşcolaritatea reprezintă etapa de viaţă în care se ţes multe din structurile de profunzime ale personalităţii. Cu
referire la intreaga copilărie, N. Wallon sublinia:”... în viaţa individului, copilăria reprezintă o valoare funcţională, fiind
o perioadă in care se termină realizarea tipului speciei”. La această amplă construcţie contribuie ansamblul influenţelor
exercitate atât de familie cât şi de instituţia preşcolară. Insă nici unul din mediile amintite nu asigură, acţionând singur,
deplina dezvoltare psihică a copilului, ci numai completându-se una pe cealaltă.
Educaţia făcută de primii educatori - părinţii - ca şi cea a grădiniţei, se răsfrânge asupra tuturor laturilor
copilului in funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia. Pe măsură ce copilul creşte şi se dezvoltă,
cresc şi trebuinţele acestuia. In acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode
ştiinţifice contribuie la formarea şi dezvoltarea psiho-fizică a copilului. In etapa preşcolarităţii, în mod special, părinţii
vor fi observat că întreaga responsabilitate faţă de reuşita în procesul educaţiei copiilor poate fi formulată printr-o
singură normă de acţiune: să asigure acestora nu numai condiţiile materiale necesare dezvoltării psiho-fizice, ci şi
bazele trainice ale întregii
formări, temelie pentru viitoarea personalitate adultă.
De la 6 ani, educaţia copilului este preluată în mare măsură de şcoală. Dacă familia este nucleul societăţii, şcoala
este societatea însăşi redusă la o scară de proporţii adecvată vârstei elevului. O bună colaborare între şcoală şi familie
este posibilă numai atunci când familia înţelege bine menirea şcolii: aceea de a fi „principal izvor de cultură şi factor de
civilizaţie”, iar şcoala vede în familie un aliat, un colaborator sincer, permanent şi direct interesat în întregul proces
instructiv-educativ.
Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei , iar între aceştia şi mediul extraşcolar sau extrafamiliar
pendulează copilul , obiect şi subiect al educaţiei . Colaborarea şcoală- familie –comunitate , comunicarea periodică şi
permanentă între aceştia precum şi cooperarea în anumite momente sunt cerute de eficienţa învăţării şcolare . O

1013
atmosferă destinsă între agenţii educaţionali facilitează învăţarea iar existenţa unor reguli comune , fixate împreună
uşurează considerabil efortul învăţării.Parteneriatele şi cooperarea păriţilor cu şcoala au fost eficiente şi benefice
tuturor factorilor în condiţiile în care comunicarea a fost reală.
Alături de şcoală care asigură maxima comunicare între generaţii, familia şi comunitatea au o deosebită
valoare în formarea personalităţii copilului.Vorbim cu toţii despre integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană,
despre mult controversata descentralizare a sistemului educaţional. Aceste procese atrag după sine o serie de schimbări,
la nivel socio-economic, dar şi în şcoli. Una dintre aceste schimbări se referă la relaţia şcoală-familie-comunitate.
Cooperarea activă a şcolii şi a cadrelor didactice cu ceilalţi factori educaţionali – familia, comunitatea locală,
mass-media, biserica, organizaţii nonguvernamentale – trebuie să conducă la realizarea unor parteneriate viabile, de
natură să permită o abordare pozitivă a problemelor diverse ale tinerilor elevi.
În relaţia şcoală-familie-comunitate trebuie să existe relaţii de respect, de acceptare reciprocă, de simpatie şi
admiraţie reciprocă, nu de suspiciune, nedumerire sau iritare şi provocare. Relaţiile dintre şcoală, elevi, familiile
acestora şi comunitate trebuie să fie bazate pe contact şi colaborare, pe transmitere de informaţii şi prezentare a unor
stări de lucruri, de influenţe pozitive asupra comportamentelor elevilor, pe trăiri afective şi emoţionale reciproce în
diferite forme de manifestare.
Şcoala şi familia vor merge mereu în paralel pe drumul formării şi dezvoltării personalităţii umane, vor
realiza necontenit acel tip de parteneriat absolut necesar în viaţa fiecăruia şi îşi vor pune amprenta într-un mod decisiv
asupra a ceea ce va fi cetăţeanul de mâine al societăţii.
Eu,ca profesor consider ca „Relația grădiniță-școală-familie-societate” este foarte importantă şi
reprezintă „ cheia” către adaptarea copilului în societate.

BIBLIOGRAFIE:

Agabrian, Mircea - „Şcoala, familia, comunitatea”, Institutul European, Iaşi, 2006

Cucoş, Constantin – Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2002 ;
Dumitrana, Magdalena, „Copilul, familia şi grădiniţa”, Ed. Compania;
Orford, Jim – Psihologia comunităţii:teorie şi practică, Trad. Andrei Paşcu, Ed. Oscar Print, Bucureşti,1998

1014
 ŞCOALA FĂRĂ ZIDURI

Prof.inv.primar Odica Daniela-Adina, Şcoala gimnazială nr.1 Poarta Albă,Constanţa

Prof.înv.primar Farcaş Laura Şcoala gimnazială nr.1 Poarta Albă,Constanţa

Mulţi părinţi cred că o dată ce copiii lor au trecut pragul şcolii, rolul lor în educaţia acestora scade, dacă
nu dispare.Dimpotrivă, acum efortul lor se dublează şi de felul în care se implică de la început la viaţa
şcolară a copilului, vor depinde şi rezultatele acestuia.
Sunt situaţii în care apar bariere de comunicare între cadrele didactice şi părinţi. În multe cazuri
profesorii consideră că părinţii nu acordă suficientă atenţie copiilor lor ( de obicei părinţii elevilor cu note
bune şi comportament exemplar răspund solicitărilor şcolii) sau părinţii cred ca profesorii sunt prea distanţi
şi nu se implică suficient şi astfel rezultă o colaborare şcoală-familie pur formală.
În fapt, părinţii poartă responsabilitatea fundamentală a educaţiei copilului, iar şcoala îi sprijină în acest
demers.Astfel, părinţii sunt clienţii şcolii, iar elevii consumatorii., fapt care trebuie sa determine un
parteneriat autentic între dascăl şi familie.
Ideal ar fi ca viitorii dascăli să primească în timpul formării lor profesionale o pregătire în materie de
relaţie cu părinţii, iar părinţii să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ şi de ce nu, cu iniţiative faţă de
şcoală.
Scopul:
• Integrarea părinţilor în şcoală ca parteneri educativi;
• Formarea unor abilităţi de comunicare şi analiză a copilului;
Obiective privind parteneriatul:
• Participarea părinţilor la viaţa şcolii;
• Cunoaştere vârstelor şcolare şi valorificarea tipurilor de inteligenţă;
• Formarea şi întărirea la copii a comportamentelor pozitive;
• Dezvoltarea unor abilităţi de rezolvare a problemelor în relaţia părinte- copil;
• Analiza propriului comportament de viaţă şi adoptarea unor schimbări pentru creşterea calităţii
acestuia;
• Implicarea părinţilor în modul în care copiii petrec timpul liber;

Desfăşurarea activităţilor din cadrul parteneriatului

Nr.crt Tema Sarcini de lucru Materi-al

didactic
1 Şcoala fără-scrisoare de informare către părinţi Coli
ziduri -dezbatere: „Ce rol au părinţii la viaţa Instrumente de
şcolii?” scris
-chestionare pentru părinţi şi elevi
2. Ne cunoaştem -informaţii privind stadiile vârstelor Coli
bine copilul? şcolare, respectiv tipurile de inteligenţă Instrumente de
-chestionar: „ Ce stil de învăţare are scris
copilul meu?” Maşti
-„Carnavalul toamnei”-activitate aristică, Hârtie colorată,
jocuri, concursuri, gospodărie cu Lipici
participarea părinţilor Legume, fructe
3. Cum îi învăţăm -brainstorming: identificarea unor Coli
pe copii comportamente evazioniste la copii Instrumente de
comportamente -dezbateri ,informaţii şi sugestii de scris
pozitive? formare, încurajare şi întărire a

1015
 comportamentelor pozitive

4. Cum aplanăm -brainstorming: principalele cauze care Coli

conflictele? generează conflicte în familie Instru-mente de
-tehnici mentale de aplanare a scris
conflictelor Carton
-atelier artistic: realizarea unor machete Poliesti-ren
cu sprijinul părinţilor la Abilităţi practice Hârtie colorată
foarfecă
5 Am un stil de -regimul de viaţă al părintelui şi Coli
viaţă sănătos? influenţa acestuia în dezvoltarea copilului Instrumente de
-sugestii pentru un stil de viaţă sănătos în scris
familie
-activitate:
„Ce ai menţine?/Ce ai schimba la stilul
tău de viaţă?”
6 Mama şi copilul -dezbatere: „Ştim să ne hrănim sănatos Coli
copilul?” Instrumente de
-informaţii privind bolile caracteristice scris
copilăriei; modalităţi de prevenire şi tratare
-serbare cu ocazia zilei de 8 Martie Flori de primăvară
7. Agresivitatea -identificarea unor comportamente Coli
agresive frecvent întâlnite Instrumente de
-activitate de grup:rezolvarea unor scris
probleme în sensul menţinerii unui climat
familial echilibrat
-informaţii privind stilurile parentale
8 Timpul liber al -rolul mass-mediei în educaţia copilului Coli
copilului meu -„ Şi părinţii ne citesc o lectură”- Instrumente de
activitate la clasă cu participarea unui scris
părinte pe parcursul lunilor mai şi iunie Lecturi
-realizarea unei excursii împreună cu
părinţii

1016
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Prof. înv. primar,

Făşie Gheorghe Romulus

Motto:
„Bucuria de a avea copii să o legăm de a-i forma ca oameni de valoare”

Vârsta preşcolara este, fără îndoială, temelia educativă a întregii vieţi. Datorită vârstei mici ,
educaţia preşcolară capătă un caracter specific. Această perioadă, ca îngrijire şi educaţie, formează temelia
întregii vieţi de mai târziu.
La reuşita copilului în viaţă contribuie, în egală măsură, principalii factori educativi: familia,
grădiniţa şi şcoala.
Asigurarea unui parteneriat real între aceştia, implicarea tuturor în realizarea unei unităţi de cerinţe
va duce implicit la o educaţie corectă a copiilor, la evitarea erorilor în educaţie şi la soluţionarea
problemelor inerente care apar.
Grădiniţei, ca prima verigă a sistemului de învăţământ trebuie să i se acorde o mare atenţie.
Învăţământul preşcolar a dobândit un conţinut instructiv-educativ cu discipline care se desfăşoară după o
programa minuţioasa şi care urmăreşte realizarea unor obiective precise privind pregătirea copilului
preşcolar pentru integrarea uşoara şi rapida în activitatea de învăţare. Şi copilul preşcolar învaţă dar pentru
el învăţarea este un joc. Învăţarea şcolară, oricât de liberă ar fi, are totuşi rigorile ei, efort mai susţinut,
disciplina de muncă riguroasă etc.
Educaţia preşcolară, instituţională este un act psihologic şi deosebit pentru egalizarea şanselor,
pentru perfecţionarea activităţii de instrucţie şi educaţie în vederea înlăturării eşecurilor şcolare şi a
abandonului şcolar.
Un rol important în debutul şcolar îl va avea întotdeauna instituţia preşcolară, ea fiind o etapă
intermediară, indispensabilă.
Integrarea copilului în forma de colectivitate preşcolară comporta un prim efort de adaptare la viaţa
socială şi totodată extinderea mediului social accesibil copilului.
În perioada preşcolară el îşi dobândeşte rolul său social într-o colectivitate şi obţine o altă dimensiune în
interiorul familiei. În colectivitate copilul stabileşte cu totul alte raporturi decât în familie:
- învaţă să se subordoneze unui program şi a unor activităţi comune ale colectivului din care face parte;
- stabileşte relaţii cu alţi copii învăţând să-şi domine excentrismul folosind relaţii de colaborare.
Integrarea copilului în şcoală presupune mai întâi formarea unor prezentări corecte despre şcoală
care să le permită preşcolarilor o adaptare afectiv-motivaţionala la mediu şcolar.
În scopul adaptării preşcolarului la mediul şcolar, al formarii şi adâncirii reprezentărilor cu privire la
şcoală este necesar a se întreprinde acţiuni comune grădiniţa-şcoala, cum ar fi:
- prezentarea unor casete video cu aspecte de la primirea copiilor în prima zi de şcoala, având ca invitaţi
elevii clasei I şi învăţătoarea lor;
- asistenţă la o activitate de citire, matematica, scriere;
- organizarea unor activităţi de evaluare-concursuri care au loc împreuna cu clasa I (exemplu obiceiuri şi
colinde de Crăciun, concursuri sportive, 1 iunie etc);
- plimbări în jurul oraşului;
- excursii în ţară;
- dramatizări în care rolul elevului este interpretat de copilul preşcolar;
- confecţionarea de felicitări cu ocazia diferitelor evenimente.
Concurând alături de şcolari se înlătură reticenţa preşcolarilor şi îi face să-şi încerce puterile, să
demonstreze că sunt pregătiţi pentru şcoala.
Realizarea dezideratelor a idealului educatoarelor este condiţionată de colaborarea mai strânsă între
grădiniţă şi şcoală. Activitatea educatoarelor şi învăţătorilor trebuie să se împletească. Tonul puternic afectiv
ce o caracterizează pe educatoare trebuie să se împletească cu relaţia mai autoritară a învăţătoarei.
Dădăceala exagerată nu ajută copiii, ii formează dependenţi de educatoare.
Trebuie să cântărim cu atenţie cât şi cum îi ajutăm pe copii. Sub aspectul evaluării, evoluţiei şi
randamentului şcolar aprecierile, recompensele, simbolurile oferite de educatoare trebuie să se completeze
1017
cu evaluarea apreciată în calificative de către învăţător.
Un alt obiectiv în vederea integrării copilului în activitatea de tip şcolar constituie permanenta
legătură a grădiniţei cu familia - cea care constituie de fapt primul model al copilului.
Educaţia în familie ocupă un loc important în formarea ʺpuiului de omʺ care trebuie să găsească
aici condiţii de dezvoltare fizică, perceptivă, intelectuală, personală şi socială.
Din primii ani de viaţă personalitatea ʺadultului de mai târziuʺ prinde contur şi se manifestă prin
elemente concrete cum sunt: temperament, caracter, însuşiri, capacităţi, abilităţi şi aptitudini.
„Cei 7 ani de acasă” sunt hotărâtori în procesul de adaptare şi integrare la viaţa socială şi aşa
marcată de influenţele mediului socio-economic.
Familia este instituţia primordială unde copilul dobândeşte cea dintâi şcoală a vieţii.
Nu întâmplător părinţii sunt gata să şi spună cuvântul chiar şi în cele mai dificile probleme de
educaţie. Faptul este explicabil; de la părinţi au învăţat în primul rând tot ce ştiu până când copilul este adus
într-o instituţie de învăţământ.
Familia trebuie să asigure sentimentul de confort şi siguranţă. O ambianţă frământată de tensiuni
familiale, lipsită de afecţiune, stare de indiferenţă, cu acte de violenţă va duce la reacţii de inadaptare.
Pentru îndeplinirea dezideratelor comune grădiniţa-familie am recurs la câteva strategii specifice:
- stabilirea unor relaţii strânse cu familia copiilor pentru a cunoaşte mediul din care vin copiii, problemele
pe care le ridică aceştia ;
- implicarea părinţilor în soluţionarea unor probleme interne ale unităţii;
- prezentarea unor referate privind rolul pe care îl are grădiniţa în instruirea şi educarea copiilor în pregătirea
lor pentru şcoală;
- convorbiri zilnice prin care sunt puşi la curent cu toate achiziţiile sau eşecurile copiilor, la găsirea
împreună a unor soluţii viabile;
- implicarea părinţilor la îmbunătăţirea bazei didactico-materiale;
- activităţi demonstrative pregătite special pentru părinţi;
- serbări oferite părinţilor cu diferite ocazii.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească
mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă
pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul
nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.

Referinte :
- Magdalena Dumitrana - Copilul, familia şi grădiniţa – Editura Compania 2000
- Revista invăţământul preşcolar nr. 1-2/1997

1018
 COLABORAREA DINTRE ŞCOALĂ, FAMILIE ŞI COMUNITATE, SUB
SEMNUL REUŞITEI MICULUI ŞCOLAR

Prof Fat Maria

Scoala Gimnaziala Nr.8 Borsa Maramures

Ţelul ultim al instrucţiei şi educaţiei este formarea multilateral dezvoltată a personalităţii elevului
spre a deveni un cetăţean cu mutiple posibilităţi de afirmare şi de satisfacere a cerinţelor crescănde ale
societătii contemporane deopotrivă un cuantum de cunoştinţe la nivelul ştiinţei şi tehnicii moderne, abilităţi
practice ,conştiinţă, putere de muncă şi de sacrificiu,orientare politica şi cetăţească, simţul realităţii, sănătate
şi vigoare fizică, echilibrul psihic, capacitate de dăruire, dragoste neţărmurită de patrie şi de popor, mândrie
naţională, demnitate şi altruism, înţelegerea justă a rostului muncii în viată şi exercitarea unei profesiuni pe
măsura pregătirii şi aptitudinilor sale.Asemenea calităţi fizice, morale şi psihice se dobândesc numai printr-o
educaţie ingrijită, dirijată şi controlată.
Chezăşia unei educaţii integrale o oferă numai şcoala şi sistemul învăţământului de stat, dar nu
şcoala singură, ci în strânsă şi perfectă colaborare cu familia în toate aspectele muncii de instruire şi educaţie
a tinerelor generaţii: disciplină , învăţătură, frecvenţă punctualitate, comportare, cunoştinţe tehnice,
deprinderi de muncă, sănătate fizică şi integritate morală.
O asemenea colaborare între şcoală şi familie este posibilă şi necesară pe toată durata şcolarizării ,
la toate nivelele-invăţător, profesor, diriginte, director, prin numeroase şi variate forme: şedinţe pe clase şi
plenare, convorbiri, consultaţii în grup şi individuale, vizite la domiciliu , etc.
Cu toate că şcoala este investită cu anumite prerogative în domeniul învăţământului, colaborarea
dintre şcolă şi familie se realizează numai de pe poziţii de egalitate în exprimarea unor situaţii şi găsirea
soluţiilor optime. Dictatul,lipsa de principialitate sau de flexibilitate, ambiţia, familiarismul, slăbiciunea,
spiritul revanşard nu sunt buni parteneri ai colaborării.Familia trebuie să cunoască importanţa învăţământuli
şi exigenţele şcolii, iar aceasta să aprecieze dragostea părintească, chiar atunci când degenerează în
slăbiciune şi să procedeze cu tact şi multă răbdare ca s-o convingă de rigorile regulamentului , de cerinţele
izvorâte din activitatea în colectiv, de importanţa disciplinei liber consimţite, de valoarea educativă a muncii,
de cerinţele imperioase ale societăţii noastre, bazate pe egalitate în drepturi şi îndatoriri, de strigenta
anumitor norme etice, de puterea educativă a exemplului personal , de receptivitatea copiilor.
Dacă familia este nucleul societăţii, iar şcoala o societate în minitură, societatea nu este altceva decât
o macrofamilie, care le include pe celelalte două ca părţi componente la dimensiuni reduse.de aceea şcoala şi
familia devin inseparabile în efortul lor comun de a asigura viitori membri de nădejde ai societăţii de mâine.
Şcoala şi familia nu sunt două instituţii antagonice, ci complementare,una continând-o pe cealaltă şi
completănd autorizat şi competent ceea ce se începe empiric,rudimentar,instinctiv,într-o etapă anterioară,
incipientă.De aici,şi necesitatea unei cooperări permanente,sincere,deschise.
Copilulu este un adevărat miracol.Singurul miracol cu atâtea semne mari de întrebare pentru a cărui
descifrare au trudit, trudesc şi vor mai trudi multe mii de cercetători.”Sub privirea dreaptă, sinceră, simplă,
veselă, a băieţelului care se joacă si a cărui obraji rotunzi şi bronzaţi lucesc în soare, se află ascunsă ochilor
noştri o personalitate atât de bogată în sistem ierarhic de forţe şi de tendinţe subconştiente de o complexitate
atât de mare, încât nimeni, niciodată nu va putea să-i distingă toate mecanismele.”
Educatorii şi educaţii fiind membri ai acestei mari familii,primii sunt totodată părinţi spirituali ai
celorlalţi, sfătuitori competenţi, prieteni sinceri, purtători ai făcliei culturii şi ştiinţei, sprijinitori în momente
grele, tovarăşi de drum în anii dificili ai căutărilor, contactului brutal cu viaţa,prieten, nu răuvoitori ai
elevilor şi ai părinţilor totodată.Pe această deviză să se sprijine ,deopotrivă, eforturile şcolii şi ale familiei în
toate acţiunile lor iniţiate în domeniul instruirii şi educării tinerelor generaţii.

Bibliografie:
1.Elvira Creţu: Psihopedagogie şcolară pentru învăţământul primar(1999) Editura Aramis;
2.Fischbein, Climatul educativ în familie, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1970

1019
 EDUCAŢIA FĂRĂ FRONTIERE!
ŞCOALA – A DOUA FAMILIE

Profesor învăţământ primar, FĂTU GABRIELA MONICA

Şcoala Gimnazială “Vasile Voiculescu”, Pîrscov, Judeţul Buzău

Motto: ,,Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşi sau voi eşua în viaţă. Dă-mi, te rog, acele lucruri care mă vor îndrepta spre fericire. Educă-mă, te rog,
ca să pot fi o binecuvântare pentru lume... “
( Mamie Gene Cole)
Familia a fost şi va rămâne întotdeauna un cadru favorabil formării şi dezvoltării personalităţii
copilului. Ea a constituit, privită în timp, prima şcoală a omenirii şi constituie şi acum prima şcoala a
copilului şi nu numai.
Într-adevar, nu există un cadru mai favorabil, un mediu mai prielnic, condiţii atrăgătoare, mai
dorite şi mai plăcute decât acelea pe care le poate oferi o familie bine închegată, conştientă de menirea ei
socială şi hotărâtă să facă din educaţia copilului o preocupare serioasă şi permanentă.
Şcoala reprezintă organizaţia socială care, printr-o strânsă colaborare cu familia, ajută la
instruirea şi educarea micului şcolar. Parteneriatul familie – şcoală duce la înlăturarea unor bariere de
comunicare, asigură o continuitate firească în dezvoltarea copilului şi, nu în ultimul rând, duce la
eficientizarea actului didactic.
Este astfel evident că părinţii şi profesorii împărtăşesc o responsabilitate uriaşă. Împreună oferă
copiilor dorinţa de a învăţa şi a munci din greu. O bună comunicare între ei este esenţială succesului, în
scopul motivării copiilor pentru învăţare şi al creşterii interesului lor în această direcţie. Comunicarea
între cele două categorii implicate nu trebuie să fie limitată. Şcoala trebuie privită ca a doua familie a
copilului.
Părinţii trebuie să îşi pregătească copiii pentru a învăţa - să le prezinte şcoala ca fiind interesantă şi
importantă şi să le precizeze faptul că se constituie în parteneri valoroşi, trebuie să discute cu profesorii
copiilor lor şi să stabilească o relaţie adecvată cu ei, să conştientizeze faptul că fiecare are de învăţat de
la celălalt. O convorbire telefonică scurtă sau o întâlnire la şcoală sau acasă la copil îi pot uni pe amân-
doi, în scopul de a-1 ajuta pe copil. Parinţii trebuie să participe la evenimentele din şcoală. Şedinţele cu
profesorii, evenimentele sportive şi jocurile în şcoală - toate le oferă şansa de a-i cunoaşte pe profesorii
copilului lor. Mai mult de atât, copilul va fi foarte mândru când părinţii săi merg la şcoală. Orice părinte
trebuie să discute permanent cu copilul despre ce se întâmplă la şcoală - să-i pună întrebări specifice,
legate de activitatea din clasă, de profesori şi de alte acţiuni suplimentare. Orice părinte trebuie să creeze
acasă un mediu bun de învăţare, să sprijine învăţarea, prin desfăşurarea de activităţi zilnice cu copilul,
să citească cu el, să-i verifice tema, să-i limiteze accesul la TV sau la jocurile video, să observe şi să
asculte.
Profesorii trebuie să menţină fluxul comunicaţional pozitiv, să caute oportunităţi pentru discuţii
informale, să-i determine pe părinţi să înţeleagă că uşa le este deschisă şi că întotdeauna vor fi bine
primiţi, să-i ajute pe acestia să înţeleagă importanţa sprijinului lor şi să explice care vor fi avantajele
acţiunilor lor pentru copil şi pentru şcoală.
Părinţii şi profesorii, împreună, trebuie să aibă expectaţii ridicate şi să-i laude adesea pe copii şi nu
trebuie să uite că au cea mai mare influenţă asupra tinerilor. Fiecare trebuie să încerce să ofere
oportunităţi de învăţare şi să lucreze ca parteneri.
Tot ceea ce ştim, credem şi gândim despre copil se reflectă în tot ceea ce facem pentru el. Cu cât ne
vom apropia mai mult de el şi îl vom înţelege mai bine, cu atât vom învăţa mai multe despre ceea ce ar

1020
trebui să facem pentru a-l ajuta să crească şi să se dezvolte la nivelul întregului potenţial de care
dispune.
Succesul educaţiei se bazează pe adaptarea demersului educaţional la nevoile
individuale ale fiecărui individ. Ideea centrală este aceea că fiecare copil este unic, iar unicitatea lui
reprezintă punctul de plecare în toate deciziile luate cu scopul primordial de a-l ajuta să se dezvolte pe
deplin.
John Dewey afirma că „adevăratul DASCĂL este caracterizat prin aceea că mintea sa se mişcă în
armonie cu minţile elevilor săi, trăind împreună dificultăţile şi victoriile intelectuale deopotrivă.”

1021
 Parteneriatul şcoală-familie

Prof. Viorica-Maria FELEZEU,

Colegiul Naţional “Mihai Viteazul”, Turda, jud. Cluj

Familia şi şcoala sunt agenţi de socializare importanţi care contribuie la dezvoltarea personalitaţii
copiilor şi la integrarea socială şi profesională a acestora. Copilul intră în şcoală cu multe cunoştinţe,
deprinderi, atitudini, datorită rolului educativ al părinţilor. Familia-primul mediu de educaţie al copilului
oferă modele de comportament, de relaţionare şi de rezolvare a unor probleme.
Numeroase cercetări pun în evidenţă preocuparea părinţilor pentru viitorul copiilor lor, pentru integrarea
profesională a acestora, astfel încât ei să ajungă la o poziţie cât mai bună în ce priveşte stabilitatea şi
nivelul veniturilor pe care le vor obţine. Dificultăţile de integrare profesională a tinerilor şi riscul crescut al
şomajului fac ca această preocupare să se intensifice, în prezent, astfel încât tot mai mulţi părinţi cred că
şcoala este un mijloc de a asigura securitatea profesională şi un standard de viaţă satisfăcător al copiilor în
viitor.
Familia şi şcoala au obiective comune în ce priveşte formarea copiilor şi pregătirea lor pentru viaţă.
Dacă în trecut parteneriatul şcoală-familie a fost dezvoltat unilateral, accentul punându-se pe
responsabilitatea şcolii, în prezent se impune regândirea acestui parteneriat în sensul implicării mai
consistente a părinţilor în activităţile şcolare ale copiilor şi a multiplicării relaţiilor interpersonale între
reprezentanţii şcolii şi membri familiei. Pe de o parte, părinţii trebuie să renunţe la ideea că nu au nimic de
făcut în legătură cu activitatea derulată în şcoală iar profesorii să conştientizeze influenţa factorilor
familiali asupra rezultatelor şcolare ale elevilor şi a atitudinii acestora faţă de şcoală.
O serie de studii sociologice atrag atenţia asupra importanţei relaţiei familie-şcoală pentru reuşita
şcolară şi orientarea profesională a copiilor. Redefinirea relaţiei şcoală-familie trebuie corelată şi cu
modificările produse în societatea românească, care au condus la manifestarea principiilor capitaliste. Într-o
astfel de societate sunt căutate, pe de o parte, formele de capital cele mai profitabile şi se ştie că şcoala este
producătoare a capitalului uman - pregătirea profesională. Pe de altă parte, consumatorul actual are drepturi
în raport cu natura şi calitatea bunurilor şi serviciilor consumate şi le revendică. Ideologia societăţii de
consum este cea a participării. Astfel că, şcoala este privită de mulţi părinţi şi de către unii elevi ca un
serviciu public în raport cu care familia se situează pe poziţia de consumator. Părinţii şi copiii sunt
consumatori de şcoală ce au dreptul să aleagă între mai multe variante sau să renunţe la un serviciu în
favoarea altuia. Consumatorismul educativ este exprimat şi prin amploarea pe care a luat-o învăţământul
privat şi, în general, investiţia în şcolarizarea copiilor - cea mai importantă investiţie pe termen lung pe care
părinţii o fac pentru copiii lor.
Un raport asupra relaţiilor dintre şcoală şi familie în ţările Comunităţii Europene bazat pe cercetări
comparative, anchete de opinie şi chestionare de opinie aplicate unui lot de 1744 conducători de instituţii
şcolare prezintă câteva motive pentru care şcoala şi familia trebuie să stabilească legături între ele: părinţii
sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor; în şcoală se realizează doar o parte din educaţia copiilor,
cealaltă în afara şcolii; influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în special
asupra motivaţiei învăţării .
Sunt prezentate şi câteva reproşuri făcute părinţilor privind colaborarea cu şcoala şi reproşuri făcute
cadrelor didactice în raportul cu familiile. Menţionăm unele reproşuri făcute părinţilor: lipsa de implicare
(aşteaptă iniţiativa profesorilor), participarea cu ingerinţe, preocupări excesive (exclusive) pentru notele
copilului, contacte limitate cu şcoala (numai în situaţii excepţionale, de criză în comportamentul copilului),
conservatorismul (reacţii negative la idei noi). Au fost adresate şi reproşuri cadrelor didactice cum sunt:
tratează părinţii ca pe copii şi nu ca pe parteneri în educaţia copilului, decizând autoritar la reuniunile cu
părinţii; neasumarea integrală a rolurilor specifice meseriei de educator; lipsa pregătirii privind relaţia
şcoală-familie (oscilează între autonomia tradiţională şi perspectivele noi ale parteneriatului).
Pentru o cooperare eficientă şcoală-familie este necesară adoptarea unor comportamente
corespunzătoare de către profesori, încurajarea dezbaterilor pe probleme educaţionale importante şi nu pe

1022
discuţii privitoare la problemele administrativ-gospodăreşti, considerarea reciprocă a părinţilor şi
profesorilor ca parteneri în pregătirea copiilor pentru viaţă.

Bibliografie:
1. Stănciulescu, E, Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi, 1997
2. Catalano, H(coordonator), Alternative educaţionale- Fundamentări teoretice şi practice, Editura
Karuna, Bistriţa, 2008

1023
 RELAŢIA GRᾸDINIŢᾸ- ŞCOALĂ- FAMILIE- SOCIETATE

prof. inv. primar, Nadia Ferariu

Liceul de Artă „Ştefan Luchian” Botoşani

Alături de grădiniţă şi şcoală, care asigură maxima comunicare între generaţii, familia şi comunitatea au o
deosebită valoare în formarea personalităţii copilului. Fiecare om vine pe lume cu o anumită zestre nativă, apoi
graţie climatului afectiv din familie, copilul cunoaşte lumea din jur printr-un permanent dialog cu cei mari, învaţă
şi poate să iubească, comunică, se ghidează după anumite modele, imită diferite acţiuni până îşi formează
propriile valori, propriile principii despre lume, despre viaţă.
În relaţia şcoală - familie - comunitate trebuie să existe relaţii de respect, de acceptare reciprocă, de simpatie
şi admiraţie, nu de suspiciune, nedumerire sau iritare şi provocare. Relaţiile dintre şcoală, elevi, familiile acestora
şi comunitate trebuie să fie bazate pe contact şi colaborare, pe transmitere de informaţii şi prezentare a unor stări
de lucruri, de influenţe pozitive asupra comportamentelor elevilor, pe trăiri afective şi emoţionale reciproce în
diferite forme de manifestare.
Pentru atingerea unui nivel de calitate ridicat în eficientizarea relaţiei grădiniţă-şcoală - elev - familie -
comunitate, este necesar de abordat un stil empatic de comunicare între părţi ce trebuie transpus în psihologia
mentală a elevului astfel încât să se producă o apropiere între părţi, păstrând însă o neutralitate necesară şi un
echilibru constant şi permisiv.
Au existat întotdeauna educatori excelenţi şi părinţi iubitori, care nu şi-au pus probabil atâtea probleme şi
totuşi au reuşit foarte bine; dar poate că acest lucru era mai uşor într-o lume foarte statornică, în care tradiţia avea
ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generaţie sau două, relaţiile dintre părinţi şi copii,
dintre adulţi şi tineri, apare mai vădită în consideraţia pentru copil ce are semnificaţia de recunoaştere intimă şi
profundă a valorii persoanei copilului şi de încredere în potenţialul lui de dezvoltare.
În cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educaţional se impune tot mai mult implicarea cadrelor
didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie. Rolul cadrelor
didactice nu se reduce doar la educaţia la catedră sau în clasă, ci presupune o astfel activitate în fiecare relaţie cu
elevii şi familiile acestora, desfăşurând o muncă de dezvoltare, de conducere şi de îndrumare. O relaţie eficientă
cadru didactic – părinte presupune, printre altele, o ascultare activă, implicarea familiei în acţiunile extraşcolare
ale copilului, cultivarea şi practicarea toleranţei faţă de un punct de vedere diferit.
Cooperarea activă a şcolii şi a învăţătorilor cu ceilalţi factori educaţionali – familia, comunitatea locală, mass-
media, biserica, organizaţii nonguvernamentale – trebuie să conducă la realizarea unor parteneriate viabile, de
natură să permită o abordare pozitivă a problemelor diverse ale tinerilor elevi. Şcoala trebuie să găsească formele
optime prin care cei implicaţi în acest proces de educare să poată gestiona resursele umane, să aibă cunoştinţe de
psihologie şi pedagogie, să se poată adapta rapid la managementul schimbărilor din societatea actuală. Totuşi,
rolul important, cel puţin acum, îl are şcoala, cadrele didactice, învăţătorul care, prin activităţile elaborate, pot
dezvolta la elevi norme şi conduite sociomorale, pot dezvolta abilităţi şi conduite morale şi civice, în contextul
european actual.
În acest sens, şcoala poate participa şi interacţiona dezinteresată cu familiile elevilor, poate iniţia activităţi
utile în şcoală sau în afara acesteia, sprijină actorii implicaţi pentru a se cunoaşte pe sine şi pentru a înţelege
normele moral - civice, poate îmbunătăţi calitatea vieţii şi performanţele elevilor, poate forma abilităţi de gândire
independentă şi critică etc. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea copilului cu ceilalţi copii din clasă
fiind consultată cu privire la activităţile educative (extracurriculare) şi cu privire la activităţile opţionale pe care
doresc să le desfăşoare copiii.
Lecţiile cu accentuat caracter practic, care obligă la observaţie, la intervenţie personală, dar şi la cooperare
plac şi descătuşează energiile mintale şi sufleteşti. Limbile se dezleagă cu uşurinţă şi bucuriile reuşitelor vor fi
evidente.
Prin prezentarea unor modele comportamentale, pe cât posibil într-o comunitate, veţi observa îmbunătăţirea
rezultatelor şcolare şi o însuşire mai bună a valorilor morale. Una este să le vorbeşti despre cele mai importante

1024
funcţii în comunitate (primar, preot, poliţist etc.) şi alta este să vorbească ei însuşi cu oamenii care reprezintă
aceste funcţii.
Degeaba povestiţi despre obiceiuri şi tradiţii elevilor dumneavoastră dacă nu luaţi parte împreună cu ei şi
oamenii din comunitatea locală la şezători, clăci, la slujbele de la biserică. Veţi vedea ce mult se mândresc şi nu
vor mai conteni povestind despre ce-au realizat.
Îi învăţăm pe copii să nu fure, să nu lovească, să nu mintă, dar nu i-am dus niciodată la o secţie de poliţie să
concretizeze consecinţele actelor negative. Le-am spus cum să-şi păstreze sănătatea, dar nu le-am arătat un spital
şi ce dureros este să fii bolnav. O să constataţi nu numai respectarea regulilor de igienă pentru a nu se îmbolnăvi,
dar şi dorinţa de a deveni omul care salvează vieţi – doctorul.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a conduitei
favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio - moral am urmărit implicarea familiei şi a
comunităţii printr-un parteneriat. Activităţile desfăşurate au avut tocmai rolul apropierii de aceste instituţii, a
comunicării directe şi a unui schimb de impresii şi păreri. Elevii au participat cu interes şi chiar s-au pus în
situaţii de viaţă adevărate fiind primar, poliţist, preot, doctor, etc.
Sensibilizarea reprezentanţilor comunităţilor locale cu privire la problemele şcolii a reprezentat o dimensiune
deosebit de necesară pentru realizarea obiectivelor parteneriatului; şi aceasta deoarece orice abordare abruptă,
resimţită ca o ingerinţă autoritară în problemele comunităţii este şi va fi sortită eşecului; în plus orice acţiune de
dezvoltare nu este eficientă dacă nu este înţeleasă şi preluată ulterior de comunitate.
Concluziile întâlnirilor, aprecierile făcute de participanţi în timpul evaluării finale a activităţilor, ecourile
parteneriatului au dovedit că acţiunile de sensibilizare comunitară desfăşurate au reprezentat un important cadru
organizat de dialog şi comunicare, aşteptat de mult şi resimţit ca necesar de toţi participanţii. S-a constatat o
dorinţă de colaborare, conştientizându-se importanţa şcolii pentru comunitate şi necesitatea sprijinirii şcolii de
către aceasta.
Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care schimbările s-au accelerat simţitor, într-o societate a opţiunilor
individuale şi sociale multiple, marcată de o multitudine de tranziţii, de naturi diferite. Educaţia este somată să
răspundă provocărilor unei lumi a societăţilor şi indivizilor în derută, o lume în care s-au pierdut şi se pierd
repere, sisteme de referinţă, iar sistemele etice se află în criză. Ea trebuie să construiască drumuri noi pentru
speranţă, prin formarea unor cadre cât mai flexibile, a unor capacităţi şi comportamente capabile să facă faţă
schimbării permanente şi să adapteze elevul la incertitudine şi complexitate. Şcoala este chemată să contribuie
decisiv la reconstrucţia spirituală, la redefinirea unor noi sisteme de valori.

Bibliografie:
Agabrian Mircea, „Parteneriate familie – şcoală - comunitate”, Editura Institutul European, Iaşi, 2005;
Baran Pescaru Adina, „Parteneriat în educaţie: şcoală - familie - comunitate ”, Editura Aramis, Bucureşti,
2004;
Chiru Mihaela, „Cu părinţii la şcoală – ghid pentru profesori”, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti,
2003.

1025
 Elemente ale parteneriatului familie-școală-societate

Prof. FETEA VIOLETA

Liceul Teoretic ,,Aurel Lazăr”, Oradea
Prof. ANDREI IONUȚ
Colegiul Național ,,Iosif Vulcan”, Oradea

Familia și școala dețin un rol fundamental în educarea copilului pentru ca acesta să se poată adapta
la mediul social, să-și păstreze sănătatea mentală și emoțională, dezvoltarea și menținerea stării de bine.
Suportul social oferit de membrii familiei, prietenii sau instituții sociale este absolut necesar.
Cel mai important aspect pe care îl semnalează specialiștii este că examinarea acestui domeniu
pornește de la stabilirea obiectivelor educaționale comune în care sunt plasate punctele sensibile și
generatoare de premise pentru ca elevii să-și îmbunătățească rezultatele și să beneficieze de suport pentru
îndeplinirea standardelor educaționale, învățând la școală, dar și acasă. Astfel țelul relațiilor familie-școală
pentru educarea copiilor este de a crea o cultură a succesului, care să încorporeze valori, una care să
dezvolte experimentele educaționale, progresul și succesul educațional al elevilor (Christenson, 2002).
Punctul de start al implicării părinților îl constituie construirea relației de colaborare. Se știe că
relațiile eficiente conduc spre succesul copiilor în școală, în domeniul social, comportamental și emoțional.
Elementele de colaborare între școală și familie includ respect reciproc, sinceritate.
Părinții și educatorii doresc să comunice și să colaboreze.
Astăzi, relația familie școală este o prioritate. Este nevoie însă de timp și de mult efort, deoarece
problemele comportamentale și de educație ale elevilor nu dispar după o singură intervenție. Uneori atât
familia cât și școala vor fi nevoite să lucreze împreună o perioadă lungă de timp pentru rezolvarea
problemelor și pentru a-și oferi ajutor reciproc în vederea accelerării progresului școlar al copiilor.
Este necesară acceptarea necondiționată a celuilalt. Relațiile de colaborare sunt mult îmbunătățite
atunci când educatorii îi abordează pe părinți la nivelul la care se află aceștia, nu la nivelul la care ei -
educatorii- cred, că ar trebui sau ar putea să fie.
Profesorii ar trebui să încerce să înțeleagă opiniile și dorințele părinților, la fel trebuie să facă și
părinții.
Atmosfera: climatul școlar pentru familii și profesori.
Educatorul, în calitatea sa de cadru didactic sau formator, este înzestrat cu o anumită cunoaștere și cu
un set de metode și tehnici prin intermediul cărora poate transmite atât cunoașterea pe care o deține, cât și
valorile și normele societății în care trăiește. De cealaltă parte părintele care este un educator eficient în
condițiile în care dispune de maturitate emoțională și intelectuală, este capabil să acționeze responsabil,
creativ și flexibil, făcând față nevoilor copilului.
Eficiența conexiunilor este realizată doar într-un mediu adecvat, într-un climat care optimizează
procesul de învățare. Elementele acestui climat sunt încrederea, comunicarea eficientă și orientarea comună
spre rezolvarea problemelor (Christenson, 2002).
În ceea ce privește rolul învățătorului în asigurarea climatului școlar, una dintre atribuțiile sale de bază
este cea de a planifica structura mediul de învățare, astfel încât acesta să faciliteze schimbări progresive în
comportamentul și stilul de învățare al elevilor. Asigurarea acestui climat presupune organizarea activităților
pe mai multe paliere:
• comunicare
• acordarea de feed-back
• crearea unei atmosfere de încredere

• structura ergonomică a clasei

Iată câteva sugestii privind acțiunile educatorului prin care se poate asigura
un mediu optim de învățare (Opre 2010)
Educatorul trebuie:

1026
 - să asigure condiții ergonomice optime de învățare, o organizare a clasei adoptată la nevoile sociale și
emoționale ale elevilor, dar și la nivelul de dezvoltare;
- să încurajeze elevii să adopte un stil interactiv și pozitiv de relaționare cu profesorii și colegii
- să faciliteze în principal pe aspecte pozitive (abilități), cunoștințe, caracteristici ale elevilor
- să ofere un spectru larg de oportunități prin care să experimenteze succesul
- să proiecteze situații care să asigure interacțiuni sociale pozitive în timpul procesului de învățare
- să ofere feedback imediat și să contribuie la întărirea progreselor manifestate, ajutându-i pe elevi să
conștientizeze rezulatele eforturilor lor
În consecință, unul dintre scopurile principale ale parteneriatului este
crearea unui mediu educațional, care să activeze potențialul de învățare al elevilor și să curajeze implicarea
activă în învățare. Școala trebuie să asigure un climat în care atât elevii cât și părinții să se simtă confortabil.
Este responsabilitatea profesorilor și a părinților deopotrivă să comunice deschis și sincer, pentru a
construi un climat care să conducă la relații eficiente spre binele copiilor.

Bibliografie
Bonchiș E. (coord. 2011), Familia și rolul ei în educarea copilului, Ed.Polirom, Iași

Bonchiș E. (coord. 2006) Teorii ale dezvoltării copilului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca

Dumitrana M., (2000) Copilul, familia și grădinița, Ed. Compania, București

1027
 ROLUL CONSILIERII PĂRINŢILOR ÎN REALIZAREA CU SUCCES A ACTULUI
EDUCAŢIONAL
Prof. GABRIELA FIANU
Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă „Sfânta Filofteia”
Ştefăneşti

Privită ca nucleu social, familia este prima care influenţează dezvoltarea omului, punându-şi amprenta pe
întreaga sa personalitate. Cea dintâi şcoală este familia, ea fiind temelia pe care se zideşte edificiul
prersonalităţii. În cadrul familiei se armonizează trăsăturile unei instituţii cu cele ale unui grup. Unitatea
grupului este consolidată de fenomene interioare şi fenomene exterioare lui, iar dinamica grupului este
influenţată de factori materiali, culturali şi psihologici. Elementul esenţial al dezvoltării familiei rămâne
implicarea factorilor economici, materiali etc; totuşi, familia în ansamblu nu este o derivaţie a economicului,
pentru că ea îşi găseşte resurse şi în alte categorii, cum ar fi factorii morali, sociali.
În sistemul actual al educaţiei tinerei generaţii o importanţă covârşitoare o are colaborarea familie-
şcoală-comunitate, aceasta fiind în egală măsură cerinţă, condiţie şi modalitate de realizare a formării şi
dezvoltării personalităţii copilului, solicitate de condiţiile sociale ale unei etape. Familia are obligaţia de a
asigura creşterea, îngrijirea, sănătatea fizică şi intelectuală a copilului şi de a se ocupa de educarea, învăţarea şi
pregătirea profesională a acestuia pentru colectivitate, pentru viaţă în general.
Familia, şcoala şi alte microgrupuri (strada, cartierul, grupul de prieteni) constituie medii de viaţă cu
ponderi diferite de influenţare asupra copilului. Comportamentul său nu poate fi înţeles decât totalizând
ansamblul acestor influenţe.
Orice sistem de educaţie, oricât ar fi el de avansat, rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţă,
opoziţie, contraziceri, opinii divergente din partea părinţilor. Efortul educativ este frânat, iar eficienţa scade,
dacă nu există o unitate de acţiune a tuturor factorilor educativi. Pentru un parteneriat şcoală-părinţi eficient
este absolut necesară o strânsă colaborare (consiliere) între cei doi factori importanţi în educaţia copiilor.
Consilierea reprezintă un proces complex, o activitate socio-pedagogică, constând în iniţierea unui dialog
între ”sfătuitor” (pedagog) şi elev sau părinte, după caz, în plan educaţional. Rezultatul “simbiozei” reprezintă
chintesenţa activităţii de educare şi instruire pe care şcoala, educatorul, are datoria să o considere
responsabilitate prioritară în drumul lung al actului educaţional, prin îmbinarea elementelor triadei pedagog-
părinte-elev.
Fiecare cadru didactic pus în ipostaza de a avea în colectivitatea sa un copil cu dizabilităţi acţionează în urma
unei reflecţii îndelungate. Un punct important al intervenţiei cadrelor didactice îl reprezintă colaborarea cu
părinţii şi consilierea acestora, implicarea lor directă în lucrul efectiv cu copiii, nu doar în calitate de
observatori ci şi de participanţi activi.
Cadrele didactice ar trebui să îi ajute pe părinţii copiilor cu dizabilităţi să se îngrijească de ei înşişi pentru a
se îngriji mai bine de copiii lor. Când sunt relaxaţi, echilibraţi şi se simt bine le este mult mai uşor să îşi vadă
copiii ca fiind oameni. Abilităţile lor de rezolvarea problemelor sunt mai ascuţite şi sunt mai puţin tentaţi să
considere comportamentul copiilor lor ca pe un afront personal sau ca o reflectare a faptului ca sunt
părinţi ”buni” sau ”răi”. Cadrele didactice trebuie să-i facă pe părinţi să înţeleagă că au multe idei pentru a
relaţiona cu copiii lor în mod pozitiv şi că pot să îi aprecieze mai mult. Ei sunt modele pentru copiii lor şi prin
ei, învaţă să trăiască în armonie cu lumea.
Rolul de părinte al unui copil cu dizabilităţi este deseori stresant. Deşi îşi iubesc copiii, pot reacţiona la stres
ţipând la ei sau tratându-i în moduri în care nu ar trata niciodată pe alţii. Când reacţionează în aceste fel ei le
reduc preţuirea faţă de ei înşişi. Când îşi controlează stresul, ei modelează abilităţi pentru copiii lor şi îi ajută
să-şi menţină preţuirea de sine.

1028
 Părinţii copiilor cu dizabilităţi sunt confruntaţi mereu cu solicitări de schimbare a timpului, răbdării, energiei
şi imaginaţiei lor.
Trebuie să existe un parteneriat cât mai strâns între părinţii copiilor cu dizabilităţi şi cadrele didacticie bine
pregătite şi informate în legătură cu felul în care pot interveni pentru consilierea acestora. Acest lucru ajută la
reducerea stresului pe care-l resimt familiile şi micşorează riscul ca părinţii să-şi manifeste frustrările asupra
copiilor lor. Trebuie redusă izolarea părinţilor punându-i în legătură cu alţi părinţi aflaţi în situaţii similare,
promovând o abordare pozitivă a creşterii şi disciplinării copiilor. Măsurile întreprinse trebuie să se adreseze în
mod specific factorilor care contribuie la abuzare şi neglijare, inclusiv lipsa informaţiilor şi abilităţiilor ca
părinte sau caracterul nepotrivit al acestora, respectul scăzut faţă de sine însuşi, sentimentul de izolare,
aşteptările nerealiste şi înţelegerea greşită a dezvoltării copilului şi al rolului de părinte.
Trebuie susţinut că nu există un singur model de părinte şi nu trebuie insistat că ar exista o singură metodă
de a fi părinte. "Unde-s mulţi, puterea creşte", spune învăţătura populară şi numai prin unirea forţelor părinţilor,
cadrelor didactice şi a şcolii se poate face o mai bună integrare a copiilor cu CES.

1029
 RELAŢIA GRĂDINIŢĂ-FAMILIE

FIAT PARASCHIVA

Preşcolaritatea este perioada formării iniţiale a personalităţii, perioada apariţiei primelor relaţii şi
atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vieţii psihice a copilului.
De un real folos în formarea personalităţii este jocul, mai ales cel bazat pe roluri, în care copilul,
asimilându-şi rolul îşi asimilează implicit şi relaţiile interioare de comportament incluse în rolul respectiv.
La fel de importante pentru formarea personalităţii preşcolarului sunt şi stilurile comportamentale parentale.
Primul model oferit copilului este familia sa, iar calitatea şi tipul relaţiilor copil-părinţi vor marca
profund evoluţia viitoare a copilului (G. Mauco).
Se ştie că familia reprezintă una din cele mai vechi forme de comunitate umana, ce asigura
menţinerea continuităţii biologice, culturale a societăţii, satisfacerea nevoilor personale, asigurând
sentimentul siguranţei, menţinerii si dezvoltării personalităţii.
Familia nu este numai primul adăpost al copilului, ci este şi prima bază de lansare a lui în lume.
Pentru a-şi îndeplini acest rol familia trebuie să se deschidă lumii, oferind copilului posibilitatea de a
pătrunde în ea. Familia este primul iniţiator socio-cultural al copilului. Aici se pun bazele incipiente ale
dezvoltării intelectuale, morale, estetice, fizice şi sociale ale copilului.
Familia trebuie convinsă că o bună educaţie în familie, şi nu numai, depinde de stilul de viaţă al
acestei, iar măsurarea efectelor influenţelor educative în funcţie de timpul acordat de părinţi copilului este o
practică greşită. Întotdeauna ambianţa, climatul de familie, prin elementele sale concrete, influenţează în
raport cu natura sa, personalitatea copilului.
Pedagogul John Locke, convins de puterea exemplului în familie, de ambianţa şi climatul acesteia şi
de înclinaţia către imitaţie a copilului, se adresa părinţilor: „Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din
ceea ce nu vreţi să imite. Dacă vă scapă o vorbă sau săvârşiţi vreo faptă pe care i-aţi prezentat-o drept o
greşeală când a comis-o, el cu siguranţă se va apăra invocând exemplul dat de dumneavoastră şi se va pune
în asemenea măsură la adăpostul acestui exemplu, încât cu greu vă veţi putea atinge de el pentru a-i îndrepta
cum trebuie greşeala.”
După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această instituţie
îl aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi
obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune,
incipient, angajarea în relaţiile sociale de grup.
Adaptându-şi metodele la formele particulare ale vieţii mentale ale copilului, grădiniţa încearcă să
răspundă specificului activităţii fiecărei vârste şi să identifice mijloacele şi activităţile necesare pentru o
dezvoltare complexă a forţelor infantile în vederea maturizării lor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie cunoaşte numeroase forme în care activitatea propusă
conduce la creşterea şi educarea copilului prin armonizarea celor doi factori educativi: şedinţe cu părinţii –
în care sunt prezentate principalele aspecte ale activităţii grădiniţei; mese rotunde; propaganda vizuală –
afişarea diverselor materiale pe teme de educaţie, în special materiale ce arată activitatea copiilor; vizitarea
grădiniţei de către părinţi; participarea la activităţi, plimbări, excursii, alături de copiii lor, serbări.
Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată în această instituţie nu va avea rezultate bune,
dacă nu se va sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor.
În concluzie, putem spune că reuşita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare
prodigioasă dintre doi factori educaţionali de bază: grădiniţa şi familia.

1030
 PROIECT DE PARTENERIAT

“ÎNVĂŢĂM DE LA ŞCOLARI

Inst. Filimon Mariana

Şc. Gimn. Axente Sever Aiud

Motto:”Orice educaţie trebuie să fie autoeducaţie. Adultul, educatorul, trebuie să

sprijine acest proces de desăvârşire al copilului prin libera manifestare a sa”

Constantin Narly
Transformările sociale şi economice pe plan mondial şi local au produs dezechilibre majore, care au
afectat în egală măsură şi mediul educaţional, necesitând găsirea unor soluţii ameliorative, prin implicarea a cât
mai multor factori.Parteneriatul educaţional trebuie privit nu doar ca un concept, parteneriatul educaţional este
o atitudine abordată în sprijinul dezvoltării societăţii prin prisma educativă şi este deasemenea, unul dintre
cuvintele cheie ale pedagogiei contemporane, presupunând participare la o acţiune educativă comună,
interacţiuni constructive acceptate de către toţi partenerii, comuniocare eficientă între participanţi, acţiuni
commune cu respectarea rolului fiecărui participant, interrelaţionare. Parteneriatul educaţional presupune, de
asemenea, unitate de cerinţe, de opţiuni, decizii şi acţiuni educative, subordonate actuluieducativ propriu-zis.
Proiectul se desfăşoară la ambele instiruţii.

Tema proiectului: “ÎNVĂŢĂM DE LA ŞCOLARI”

Argument:

Cum pot să-şi însuşească copiii de vârstă preşcolară mai bine deprinderi şi priceperi decât învăţând
alături de şcolari?

S-a avut în vedere şi necesitatea integrării cu success a preşcolarilor în clasa I, în felul acesta s-a
trezit dorinţa ca învăţătoarele şi educatoarele să colaboreze pentru asigurarea continuităţii procesului de
instruire şi educaţie cât şi adaptarea cu success a copiilor la activitatea şcolară.

Parteneri:

* Şcoala Gimnazială ” Axente Sever” Aiud, reprezentată prin doamna coordonatoare învăţătoare
FILIMON MARIANA- clasa I.

*Grădiniţa cu P. P. Nr. 2 Aiud, reprezentată prin doamna educatoare

SUCIU AURORA –grupa mare.

Obiective:
• Necesitatea ca fiecare învăţătoare, care predă la clasă să cunoască specificul activităţilor
organizate cu preşcolarii.
• Cunoaşterea performanţelor copiilor pentru a sti de unde se porneşte.
• Cunoaşterea programei grupei mari şi a obiectivelor specifice fiecărei arii curriculare.
• Cunoaşterea programei de clasa I.
• Trezirea interesului de a deveni şcolari în rândul preşcolarilor de grupă mare.
1031
 • Formarea unei conduite civilizate.
• Achiziţionarea de cunoştinţe prin activităţi commune preşcolari-şcolari.

Modalităţi de realizare:
• Discuţii de grup între educatoare şi învăţătoare.
• Activităţi commune cu preşcolarii şi şcolarii.
• Schimburi de casete video şi CD-uri cu activităţi desfăşurate cu preşcolarii şi şcolarii.
• Concursuri pe teme de comportare civilizată.
• Învăţarea de poezii, cântece, dramatizări.
• Realizarea unui program artistic comun cu ocazia zilei de 8 MARTIE.
• Expoziţie de lucrări, fotografii care surprind momente din desfăşurarea diferitelor activităţi.

Beneficiari:
• Elevii din clasa I
• Copiii preşcolari
• Părinţii

Durata: Un an şcolar 2014-2015

Resurse umane implicate:

• Iniţiatori proiect
• Învăţătoare şi educatoare care iniţiază şi desfăşoară activităţi cu elevii şi copiii.
• Preşcolarii
• Şcolarii
• Părinţii
• Directori

Resurse informaţionale:
• Materiale didactice adecvate temelor abordate
• Casete audio, video, CD-uri
• Măşti şi accesorii
• Cărţi de poveşti pentru copii.

Promovarea proiectului:

• Prezentarea programului proiectului ăn cadrul unor simpozioane şi sesiuni de comunicări.

• Prezentarea portofoliilor.

Evaluarea proiectului:

• Aprecieri generale
• Realizarea unui portofoliu de lucrări
• CD-uri cu aspecte din timpul activităţilor şi album cu poze

Bibliografie:

1. Vasile Molan- Managementul şcolar- Ed. CREDUS- Bucureşti- 2003

2. Marin Manolescu- Evaluare şcolară-un contract pedagogic- Ed. Fundaţiei
Bolintineanu-2004.

1032
 PROGRAMUL ACTIVITĂŢILOR
Nr. Tema activităţii Data Locul Participanţi
Crt. desfăş.
1. “Să ne cunoaştem” OCT. Grădiniţa cu -şcolari;
-întâlnire cu şcolarii; 2014 P.P. Nr.2 Aiud -preşcolari;
-desfaşurare de jocuri distractive -părinţi;
-cadre didactice

2. Concurs de ghicitori: NOE. Grădiniţa cu -şcolari;

“Cel mai bun câştigă!” 2014 P.P. Nr. 2 Aiud -preşcolari;
-cadre didactice
3. “1 Decembrie-Ziua Naţională a DEC. Şc. Gimn. -şcolari
României” 2014 Axente Sever -preşcolari
Aiud -cadre didactice
-părinţi
4. “În lumea poveştilor” IAN. Şc. Gimn. -şcolari
-lectură 2015 Axente Sever -preşcolari
-dramatizare Aiud -cadre didactice
5. Jocuri distractive şi de atenţie FEB. Grădiniţa cu -şcolari
“Ne jucăm împreună”! 2015 P.P. Nr. 2 Aiud -preşcolari
-părinţi
-cadre didactice
6. “Felicitări şi mărţişoare” MAR. Casa de cultură -şcolari
2015 a Municipiului -preşcolari
Aiud -părinţi
-cadre didactice

7. “La plimbare prin cartier” APR. Cartierul -şcolari

2015. MicroIII Aiud -preşcolari
-cadre didactice
8. “La bibliotecă” MAI Biblioteca -şcolari
-vizionare poveşti 2015 “Liviu -preşcolari
Rebreanu -părinţi
Aiud” -cadre didactice
9. Jocuri în curtea şcolii IUNIE Şc. -şcolari
2015 Gimn.Axente -preşcolari
Sever Aiud -cadre didactice

1033
 EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERE!
GRĂDINIŢA, ŞCOALA, FAMILIA ŞI COMUNITATEA – PARTENERI ÎN
EDUCAŢIE
Prof.înv.primar, FILIP DELIA
Lic. Teoretic,,Mihai Veliciu,, Chiţineu-Criş

Educatia este o actiune la care isi dau concursul grădiniţa, şcoala, familia, intreaga societate.
Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului cu
scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale.
În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea
unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor
forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala,
instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor
statusuri şi roluri succesive.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării
depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. În
acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a
informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a
informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune. Pentru
ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile
acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor.
Parteneriatul reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a părinţilor cu persoanele
profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a colabora cu
personalul specializat, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de atitudini
necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi
adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul
educaţional dintre familie, grădiniţă şi şcoală să se extindă şi către comunitatea care le include.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
 Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie:
psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.);
 Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale
copiilor etc.);
 Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai
Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.);

1034
 În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie în
beneficiul acestora.
În funcţie de specificul comunităţii, se pot realiza parteneriate cu:
 instituţii sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor
membrilor comunităţii ;
 asociaţiile nonguvernamentale , pentru rezolvarea unor probleme de ordin social;
 parteneri privaţi care pot sprijini grădiniţa şi şcoala cu fonduri materiale sau prin activităţi de
voluntariat;
 mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei şi şcolii pentru promovarea ideilor noi, valorilor
etc.
Prin crearea parteneriatului familie–grădiniţă-şcoală-comunitate, copiii câştigă un mediu de dezvoltare
mai bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii
sociale.

Bibliografie:
Agabrian Mircea, „Parteneriate familie – şcoală - comunitate”, Editura Institutul European, Iaşi, 2005;
Baran Pescaru Adina, „Parteneriat în educaţie: şcoală - familie - comunitate ”, Editura Aramis, Bucureşti,
2004;
Chiru Mihaela, „Cu părinţii la şcoală – ghid pentru profesori”, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti,
2003.

1035
 DIRECTOR, FILIP DIANA
PROF. ÎNV. PRIMAR, ELISEI DANIELA
Şcoala Gimnazială nr. 11 ,, Dr. C-tin Angelescu”, Constanţa

Durata: anul şcolar 2013-2014

Locul de desfăşurare: Şcoala Gimnazială nr. 11 ,, Dr. C-tin Angelescu”, Constanţa
Obiectiv general: îmbunătăţirea rezultatelor şcolare(capacităţi,
competenţe , atitudini ) prin participarea părinţilor la activităţile desfăşurate în parteneriat cu şcoala până
la sfârşitul anului şcolar 2013-2014
Grup ţintă: părinţii elevilor clasei a IV- a A
Beneficiari direcţi: părinţii
Beneficiari indirecţi: copiii, şcoala, comunitatea
Obiective specifice:
 realizarea unei comunicări optime între părinţi şi învăţător;
 înlăturarea factorilor perturbatori in cadrul comunicării şcoală-familie;
 creşterea gradului de implicare a părinţilor în toate activităţile şcolare şi extraşcolare;
 schimbarea mentalităţii neadecvate a unor părinţi faţă de şcoală si fata de copii cu CES;
 cunoaşterea de către părinţi a posibilităţilor şi nevoilor psiho-fizice ale copiilor;
 învăţarea unor deprinderi şi tehnici de muncă intelectulală sub formă de activităţi comune elevi –
părinţi – învăţători.
 Rezultate aşteptate: consolidarea abilităţilor de comunicare
părinte – învăţător, îmbunătăţirea situaţiei şcolare a elevilor .
 Modalităţi de monitorizare şi evaluare: rapoarte, chestionare pentru părinţi, grile de monitorizare,
fişe de evaluare .
 Parteneri implicaţi: psiholog , doctorul şcolii
 Modalităţi de popularizare: prin intermediul părinţilor

LISTA DE ACTIVITĂŢI
1.Vă invităm să ne vedeţi clasa
2.Obligaţiile părinţilor, obligaţiile şcolii
3.Cunoaşte-ţi copilul cu părţile lui bune şi rele
4.Discriminarea în rândul copiilor
5.Să ne bucurăm împreună !
6.Relaţia părinte- copil, problemă rezolvată ?
7.Cum , cât şi când îmi ajut copilul ?
8.Ce meserie au părinţii mei ?
9 .Vara se numara bobocii – analiza rezultatelor.

1.Vă invităm să ne vedeţi clasa

Obiective:
• mobilizarea părinţilor;
• informarea acestora cu privire la scopul urmărit,
modul de desfăşurare, oportunităţi .
Desfăşurare:

1036
 • primirea părinţilor;
• vizitarea şcolii;
• prezentarea proiectului, discuţii, completări.
Realizări:
• un număr mare de participanţi;
• oferta din partea părinţilor de a populariza proiectul;
• convingerea acestora că vor avea beneficii în urma participării la realizarea proiectului.
2. Obligaţiile părinţilor, obligaţiile şcolii-cunoaşterea regulamentului şcolii-
Obiective:
• prezentarea şi discutarea unor părţi ale
regulamentului şcolar;
• stabilirea unor reguli specifice şcolii noastre.
Desfăşurare:
• prezentarea unor părţi din regulamentul şcolar;
• discuţii concrete despre situatia din şcoală;
• probleme legate de specificul cartierului;
• nivelul economic al familiilor, nivelul cultural al acestora;
• scrierea pe afişaj a unui drept şi a unei îndatoriri;
Realizări:
• conştientizarea părinţilor că au drepturi , dar şi obligaţii;
• angajamentul de ajutor in rezolvarea unor situaţii concrete din şcoală.
3. Cunoaşte-ţi copilul cu părţile lui bune şi rele
Obiective:
• să-i determinăm pe părinţi să petreacă mai mult timp cu copilul lor şi să acorde mai multă atenţie şi
importanţă cunoaşterii lui;
• să-i învăţăm pe părinţi cum îşi pot îmbunătăţi comunicarea cu copilul;
• să-i informăm pe părinţi care comportamente ale copilului trebuie apreciate şi care trebuie
descurajate.
Desfăşurare:
• completarea de către părinţi a unui chestionar referitor la temă;
• prezentarea unor aspecte pozitive şi negative din comportamentul copiilor;
• indicaţii de îmbunătăţire a comunicarii cu copilul;
Activitatea se va desfăşura în două etape.
Realizări :
• părinţii au înţeles că în familiile în care nu participă ambii părinţi la educarea copilului posibilitatea
de eşec este mai mare;
• au recunoscut că nu îşi cunosc suficient copilul, au receptat metode de eliminare a acestei deficienţe;
• am găsit împreună soluţii prin care să-şi îmbunătăţească comunicarea cu copilul.
4. Discriminarea în rândul copiilor
Obiective:
 să informăm părinţii despre starea reală de
disciplină din şcoală;
 să găsim împreună soluţii de rezolvare a problemelor legate de discriminare.
Desfăşurare:ex. de spargere a gheţii;
 prezentarea unor acte de discriminare (elev-elev, parinti-elevi, invatatori-elevi-parinti) comise în
şcoală (fără nominalizări), discutarea acestora;
 prezentarea chestionarului adresat copiilor, concluzii;
 chestionar adresat părintilor;
 citirea unor scurte texte din cartea “Se poate şi fara discriminari”;
 dezbatere pe marginea unor aspecte propuse de către părinţi.

1037
 Realizări :
 perceperea de către părinţi a faptului că familia este un puternic exemplu pentru copil;
 implicarea părinţilor în rezolvarea unor cazuri de dicriminari, chiar dacă nu este vorba despre copilul
lor;
5. Să ne bucurăm împreună !
Serbarea de Crăciun: “ Uite, vine Moş Crăciun...“
Obiectiv- implicarea părinţilor în organizarea şi desfăşurarea serbării de Crăciun
Desfăşurare :
• consultarea părinţilor privind organizarea spectacolului;
• organizarea repetiţiilor cu participarea unor reprezentanţi ai părinţilor;
• desfăşurarea spectacolului.
Realizări:
• creşterea numărului de părinţi participanţi la spectacol;
• distribuirea de daruri pentru toţi copiii din clasă.
6. Relaţia părinte- copil, problemă rezolvată ?
Obiective:
 să-i facă pe părinţi să înţeleagă că ei pot influenţa şi conduce comportamentul copilului;
 părinţii să-şi însuşească abilităţile de bază de care au nevoie pentru a influenţa efectiv
comportamentul copilului.
Desfăşurare:
 chestionar adresat elevilor;
 chestionar adresat părintilor;
 discuţii în sensul soluţionării conflictelor între părinţi şi copii;
Realizări:
 părinţii şi-au împărtăşit unii altora experienţele personale, au comunicat între ei;
 au descoperit metode eficiente de influenţarea comportamentului copilului, de îmbunătăţire a
comunicării părinte-copil;
7. Cum , cât şi când îmi ajut copilul ?-atelier de lucru-
Obiectiv:
 încurajarea părinţilor în exprimarea opiniilor despre propriul copil, cunoaşterea unor metode şi reguli
simple pe care le pot aplica atunci când îşi ajută copilul în activitatea şcolară
Desfăşurare:
• chestionar legat de comportamentul copiilor în diverse ocazii;
atitudinea adulţilor legată de aceste comportamente;
• aşteptările lor;
• lucru efectiv cu părinţii.
Realizări:
• colaborarea între părinţi,cu împărtăşirea experienţelor personale, certitudinea că pot învăţa unul de la
celălalt;
• deprinderea unor tehnici de lucru cu copilul.
8. Ce meserie au părinţii mei ?
-vizită la locul de muncă al părinţilor
Obiectiv:
• Prezentarea mai multor meserii ;
Desfăşurare:
• mobilizarea părinţilor şi copiilor;
• organizarea unor vizite la locurile de muncă ale părinţilor
• organizarea unei excursii.
Realizări:
• o bună colaborare între părinţi, copii şi cadre didactice;

1038
 • manifestarea disponibilităţii părinţilor de a le vorbi copiilor despre meseriile pe care le practică
9 .Vara se numără bobocii – analiza rezultatelor
Impactul parteneriatului asupra părinţilor , şcolii, copiilor
Impactul asupra părinţilor. Părinţii au înţeles:
 să ajute voluntar în activitatea didactică;
 să susţină motivaţia pozitivă a copilului pentru învăţarea şcolara;
 să fie un factor important în educarea copilului;
 să analizeze critic viaţa şcolară şi să intervină cu soluţii;
 să fie mai putin reticenţi atunci când li se cere sprijin, inclusiv sprijinul material;
 sunt aspecte din viaţa copilului pe care nu le pot afla decât de la şcoală, aspecte fără de care nu-şi pot
forma o imagine corectă despre copilul lor;
 uneori judecă superficial unele aspecte referitoare la activitatea din şcoală, datorita lipsei de
informaţie sau informaţiei incorecte;
 din colaborarea şcoală –familie ambele părţi au de câştigat.
Învăţătorul a înţeles că:
-o colaborare strânsă cu familia îi uşurează munca;
-educatorii sunt cei care trebuie să facă primii paşi în relatia cu familia;
-dacă este perseverent, poate avea rezultate, chiar şi în cazul familiilor-problemă;
--mai sunt multe de făcut în domeniul relaţiei cu părinţii ;
Rezultate obţinute
 Numărul părinţilor participanţi la sedinţele cu părinţii pe clasă a crescut.
 S-a observat o ameliorare sub aspectul disciplinei elevilor.
 Părinţii au acordat ajutor material
 A crescut numărul parintilor care îşi ajută copiii la efectuarea temelor
 Sunt mai receptivi la asigurarea rechizitelor necesare.
 Au participat la amenajarea clasei.
 A crescut gradul de responsabilitate atât din partea părinţilor, cât şi a învăţătorului.
 Se comunică mai uşor .

1039
 RELAŢII DE PARTENERIAT GRĂDINIŢĂ – FAMILIE

Profesor FILIP IONELA ALINA

Şcoala Gimnazială Specială „Sf. Vasile”, Craiova

„Orice serviciu de îngrijire şi educaţie timpurie nu se substituie părinţilor şi familiei. Relaţia copil –
părinţi este primordială şi competenţele parentale trebuie să fie încurajate şi întărite în contextul
parteneriatului familiei – instituţiei de educaţie.”
(MECT – ,,Curriculum pentru educaţie timpurie a copiilor cu vârstă cuprinsă între naştere şi 3 ani”)

Preşcolaritatea reprezintă etapa de viaţă în care se ţes multe din structurile de profunzime ale
personalităţii. Cu referire la întreaga copilărie, N. Wallon sublinia: ,, ...în viaţa individului, copilăria
reprezintă o valoare funcţională , fiind o perioadă în care se termină realizarea tipului speciei”. La această
amplă construcţie ansamblul influenţelor exercitate atât de familie cât şi de instituţia preşcolară. Însă
niciunul din mediile amintite nu asigură , acţionând singur , deplina dezvoltare pshică a copilului , ci numai
completându-se una pe cealaltă.
Experienţa dovedeşte că o atmosferă destinsă între agenţii educaţionali este eficientă. În cadrul unei
grădiniţe există o reţea complexă de relaţii care au un potenţial considerabil de influenţare a educaţiei
copiilor.
Printre cele mai importante relaţii de parteneriat , poate fi menţionată relaţia dintre părinţi şi grădiniţă. Dacă
părinţii sunt implicaţi în programul educativ încă de la început , ei vor înţelege importanţa colaborării cu
gradiniţa şi cu educatoarele şi îşi vor forma deprinderea de a se interesa şi a sprijini activitatea pe care
copilul o desfăşoară aici.
Contactele dintre părinţi şi educatoare pot îmbrăca forma unor întâniri colective desfăşurate în cadrul
formal al negocierilor dintre administarea grădiniţelor şi asociaţiilor părinţilor , al reuniunilor de informare a
părinţilor cu privire la conţinuturile şi metodele didactice , programul grupelor a activităţilor deschise pentru
părinţi. Într-un cadru informal , părinţii pot colabora cu grădiniţa cu prilejul exerciţiilor , serbărilor ,
vizitelor , aniversărilor.
Relaţia părinţi – educatoare se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie – grădiniţă.
Colaborarea şi cooperarea celor doi agenţi educaţionali sunt eficiente şi benefice ambilor factori , dacă
îndeplinesc condiţiile unei comunicări eficiente în limitele unor dimensiuni umane. Părinţii trebuie implicaţi
permanent în activitatea grădiniţei şi nu doar când se ivesc problemele. Totodată , părinţilor trebuie să li se
ofere frecvent informaţii referitoare la copil. Ei trebuie să ştie care este scopul programului educativ la care
participă copilul lor , care sunt obiectivele urmărite şi să fie la curent cu politicile educaţionale ale
grădiniţei. Dacă este posibil , părinţii implicaţi în luarea deciziilor , să cunoască progresele făcute de copilul
lor , şi , în acelaşi timp , e important să ştie percepţia pe care o are grădiniţa despre calităţile şi problemele
copilului.
Părinţii pot fi parteneri în educaţie pentru că deţin cele mai multe informaţii despre copii lor. Pentru
realizarea parteneriatului este esenţial ca părinţii să fie priviţi ca participanţi activi , să fie atraşi în adoptarea
deciziilor , să se recunoască şi să se valorifice informaţiile date de ei despre copii , iar responsabilitatea să
fie împărţită între părinţi şi educatoare.

Pentru a avea un parteneriat real cu părinţii , profesorii trebuie :

 să fie sinceri ;
 să asculte cu răbdare ;
 să recunoască atunci când greşesc;
 să laude iniţiativele;
Recomandările făcute părinţilor , se referă la faptul că aceşteia trebuie :
 să solicite asistenţă şi sprijin când este nevoie ;
 să fie perseverenţi şi să caute împreună cu educatorii soluţiile ;
1040
 să-şi ajute copii atunci când greşesc;
Parteneriatul educativ grădiniţă – familie trebuie iniţiat de instituţia preşcolară , acestea având autoritatea
socială şi legislativă de a se ocupa de educarea copiilor , având posobilitatea , prin pregătirea
psihopedagogică a cadrelor , de a cunoaşte nevoile , posibilităţile copilului raportate la cerinţele societăţii.
Grădiniţele trebuie să privească parteneriatele cu famiile ca pe o primă resursă , şi nu ca pe un ultim
refugiu , în promovarea învăţării şi a dezvoltării. De fapt , colaborarea grădiniţă – familie ar trebui stabilită
la nivel naţional , ca un tip de standar al politicilor şi practicilor educative. Chiar termenul de „parteneriat”
este bazat pe premisa că partenerii au un fundament comun de acţiune şi un spirit de reciprocitate care le
permit să se unească. Împreună , părinţii şi educatorii , pot spirijini parteneriatul prin comportamente de
colaborare , planificare şi evaluare .
Interesul comun al celor două instituţii , familiei şi grădiniţei , trebuie să determine o mişcare de
apropiere cu dublu sens , în vederea unei suficiente cunoaşteri a ambelor părţi. Unitatea de acţiune a celor
doi factori în opera de formare a copilului este condiţionată de un mod comun de lucru , de o cunoaştere
reciprocă şi de unitatea de vederi. Raţiunea educaţiei copilului , din perspectiva familiei dar şi a grădiniţei ,
nu poate fi alta decât aceea de a produce modificări pozitive , neîntrerupte în fiinţa fiecărui om , cu scopul
formării unui tip de personalitate solicitat de condiţiile prezente şi de perspectivă ale societăţii.
În etapa preşcolarităţii . în mod special , părinţii vor fi observat că întreaga responsabilitate faţă de reuşita în
procesul educaţiei copiilor poate fi formulată printr-o singură normă de acţiune : să asigure acestora nu
numai condiţiile materiale necesare dezvoltării psihofizice , ci şi bazele trainice ale întregii formări , temelie
pentru viitoarea personalitate adultă.
Este important de reţinut :
 faptele de azi ale copiilor reprezintă o prefigurare certă a celor de mâine;
 deprinderile şi convingerile conturate acum formează baza modului de acţiune în viitor;
 atitudinile şi comportamentele părinţilor vor fi primle modele copiate cu fidelitate de copii.
Această opinie porneşte de la punctul de vedere după care copilul treebuie considerat nu ca „ un pui de om”
ci ca „un viitor adult” , un viitor om de acţiune definit printr-o ţinută de înaltă răspundere faţă de propriul
destin şi al întregii noastre societăţi.

Bibliografie:
- Culegere metodică ,,Educația intelectuală a copilului preșcolar”, Editura Didactică și Pedagogică,
București, (1975);
- Bradu, B., ,, Preșcolarul și literatura”, Editura Didactică și Pedagogică, București, (1997);
- Debesse, M., ,,Psihologia copilului de la naștere la adolescență”, Editura Didactică și Pedagogică,
București, (1970);

1041
 „Comunicarea şcoală–familie–comunitate,
în contextul descentralizării sistemului de învăţământ”

„Fiecare copil pe care îl instruim

este un om dăruit societăţii" (N. Iorga)

Prof. Filip Otilia Claudia

LIT „Lucian Blaga”, Oradea

Descentralizarea învăţământului înseamnă, implicarea nemijlocită a părinţilor, a comunităţii, a

autorităţilor publice locale la conducerea şi administrarea şcolii şi mai înseamnă împuternicirea prin lege a
directorului de şcoală şi a consiliului de administraţie al acesteia, cu o reală putere de decizie în ce priveşte
politicile de personal şi măsurile pe care le pot lua pentru eradicarea oricărei manifestări de indisciplină,
imoralitate sau încălcare a legii şi regulamentelor şcolare.
În acest proces se integrează şi relaţia şcoală – familie – comunitate, în care fiecare factor
interrelaţionează cu ceilalţi. Societatea este instanţa superioară care imprimă un anumit format atât şcolii cât
şi familiei iar prin idealul educaţional trasează liniile directorii pe care acestea trebuie să le urmeze. Pe de
altă parte, familia şi şcoala sunt cele care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii .
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce
ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune.
Referitor la acţiunea educativă a familiei, ea este eficientă numai atunci când scopul său se înscrie pe
aceeaşi linie cu a şcolii, când între cei doi factori există o concordanţă în ceea ce priveşte obiectivele
urmărite, subordonate idealului social şi educaţional.
În centrul acestei relaţii stă, desigur, copilul-elev, ca beneficiar al actului educaţional promovat de cei
trei factori deopotrivă: şcoală – familie – comunitate.
O analiză atentă a situaţiei relevă faptul că, legat de relaţia părinţi-şcoală, în România de azi sunt multe
aspecte/probleme confuze, nerezolvate şi care trebuie urgent elucidate prin lege, dar, mai ales, printr-o
intensă muncă de educaţie şi pregătire a părinţilor în legătură cu rolul lor în viaţa şcolii.
Astfel:
• cadrul legal în care aceştia pot juca un rol adevărat în viaţa şcolii este confuz, insuficient definit şi
depăşit;
• nu se cunoaşte (dar putem bănui), cât de bine pregătiţi sunt părinţii să înţeleagă sistemul de
învăţământ, să capete abilităţi de lider de opinie sau să devină disponibili la asociere în vederea
atingerii unui scop comun în beneficiul elevilor;
• nu sunt suficient de bine relevate şi cunoscute contribuţia materială şi implicarea voluntară a
părinţilor în actul educaţional şi, mai ales, cu cât influenţează această contribuţie statutul şi calitatea
şcolii;
• nu se cunosc foarte bine care sunt aşteptările părinţilor de la sistemul educaţional, iar aceştia nu
cunosc, la rândul lor, obligaţiile ce le revin pentru ca succesul actului educaţional să fie asigurat.
Analizate succint, aceste neregularităţi dezvăluie şi posibilele căi de urmat pentru înlăturarea lor. Este
clar că, în primul rând este nevoie de adoptarea unei legislaţii care să stabilească cu claritate puterea de
decizie a directorului, a părinţilor şi comunităţii – prin intermediul consiliului de administraţie al şcolii, în
legătură cu asigurarea disciplinei şi atmosferei morale din şcoală.
Este nevoie, de asemenea, de instituirea unui sistem de formare a părinţilor care să asigure un transfer de
cunoştinţe, experienţe şi exemple de bună practică din partea profesorilor şi a directorilor de şcoli.
Părinţii trebuie educaţi şi responsabilizaţi în legătură cu viitorul copiilor lor, cu rolul lor şi al şcolii la
formarea acestui viitor. Programele de educaţie pentru părinţi pot înlătura multe dintre limitele participării
lor active la procesul educaţional şi pot elimina neîncrederea acestora în procesul de învăţământ.
Participarea reală a părinţilor la viaţa şi conducerea şcolii a devenit o problemă. Rezolvarea acestei
probleme este o responsabilitate naţională şi – în contextul descentralizării – una locală.
Buna colaborare şi comunicare între şcoală, familie şi comunitate determină îmbunătăţirea climatului
şcolar şi creează un mediu sigur, propice actului educaţional de calitate.
1042
 Astfel în relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele şcolare,
psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
Îmbunătăţirea relaţiei şcoală-familie implică informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte
şcolaritatea copilului şi presupune, cel puţin, ca fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind
educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru
reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu şcoala.
O problema stringentă o reprezintă şi responsabilitatea locală pentru calitatea educaţiei şi succesul
şcolar, care reclamă căi diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare între şcoli, familii şi comunităţi. Avem
în vedere că şcolile de toate gradele sînt organizaţii responsabile pentru educaţia formală a copiilor şi
adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient aceasta responsabilitate se consideră pe ele
însele şi elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile şi comunitatea.
În cee ce priveşte relaţai: şcoală – comunitate derularea întregului proces educativ se va face
respectând următoarele cerinţe:
a) consiliului local participă la elaborarea politicilor educaţionale de interes local, la implementarea
programelor de dezvoltare a infrastructurii şcolii, realizează finanţarea şi auditul şcolii, iar deciziile privind
activitatea curentă vor fi luate la nivelul şcolii de către director;
b) consiliul local răspunde iniţiativelor guvernamentale cu caracter naţional privind dezvoltarea educaţiei;
c) conducerea şcolii se exercită în beneficiul elevilor şi al comunităţii pe care o deserveşte;
d) şcoala realizează un parteneriat activ cu comunitatea locală – părinţi, agenţi economici, biserică,
organizaţii şi fundaţii, alte şcoli etc. – în primul rând, prin reprezentanţii acesteia în consiliul de
administraţie;
e) şcoala raportează şi informează comunitatea locală asupra efectelor managementului financiar şi
administrativ derulat, precum şi în ce priveşte calitatea educaţiei.
Concluzionând putem afirma că, în prezent România cunoaşte o încercare de redefinire a rolului social
al educaţiei, în contextul unui ”parteneriat pentru educaţie”, un dialog deschis , lucid, responsabil, între toţi
factorii educaţionali (familie, Biserică, şcoală, comunitate locală).
Şcoala se deschide spre mediul comunitar şi se fac propuneri de realizare a osmozei şcoală- comunitate
(şcoala în comunitate şi comnitatea în şcoală ), în perspectiva înţelegerii şcolii ca un centru cultural şi civic,
centru complex de învăţare la îndemâna tuturor , tineri şi mai puţin tineri; prin programe şi acţiuni specifice
se creează şi se dezvoltă legături multifuncţionale cu societatea civilă.
Bibliografie:

Ecaterina Adina Vrasmas, Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura „Aramis”, 2002;
Gheorghe Bunescu, Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor, articol publicat pe Internet.
Ioan Nicola, Pedagogie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994;
Vasile Fetescu, Familia şi atitudinea copilului faţă de învăţătură în revista Învăţământul primar, nr.2, 1992;
George Văideanu, Familia şi viitorul, în Almanahul părinţilor, Bucureşti, 1983;
Ion Drăgan, Unde, cum şi de ce greşesc unii părinţi, în Almanahul părinţilor, Bucureşti, 1983;

1043
 “ Educaţie fără frontiere! Relaţia gradiniţă-şcoală-familie-societate!”
Prof. Firoanda Mariana-Diana
Liceul Tehnologic “Dacia” Caransebeș

Obstacolele relaţiei şcoala-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât si
la profesori si administratori şcolari) sau de ordin material (relaţia şcoala-familie cere un surplus de efort
material si de timp). Dificultăţile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului si a
familiei privind educaţia copiilor; libertatea de alegere a scolii de câtre părinţi sau unicitatea învatamântului;
impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului; randamentul pedagogic si datoria
parentala; participarea părinţilor la gestionarea si procesul decizional din instituţia şcolara. Se considera, în
general, ca problema este de atitudine; este dificil de pretins, atât la părinţi, cât si la profesori, ca relaţia de
colaborare şcoala-familie (nu)este doar un "drept de opţiune". Reproşurile care li se fac părinţilor
privind colaborarea cu şcoala sunt: apatia (nu vin la reuniuni anunţate); lipsa de responsabilitate (aşteaptă
iniţiativa profesorilor); timiditate (lipsa de încredere în sine); participare cu ingerinţe (critica cu impertinenta
şcoala); preocupări excesive (exclusive) pentru randamentul şcolar (notele copilului); rolul parental rău
definit (nu înţeleg corect funcţiile si rolurile în educaţia copilului); contacte limitate cu şcoala (numai în
situaţii excepţionale, de criza în comportarea copilului); conservatorism (reacţii negative la idei noi).
Reproşurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare (nu identice!),
inclusiv privind: dificultatea de a stabili relaţi cu adulţii (tratează părinţii ca pe copii si nu ca parteneri în
educaţia copilului, decizând autoritar la reuniunile cu părinţii); definirea imprecisa a rolului de profesor
(oscilează între autonomia tradiţionala si perspectivele noi ale parteneriatului); lipsa pregătirii privind relaţia
şcoala-familie.

Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte sa cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului; importanta atitudinii lui pentru reuşita şcolara a copilului; metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie sa primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în aceasta materie trebuie considerata ca o
aptitudine profesionala; părinţii trebuie sa fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu
profesorii; şcolile trebuie sa asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenta necesara.
Procesul de integrare in societate incepe in familie din timpul copilariei mici, cand intervin primele
contacte sociale si experiente de viata (socializarea primara sau socializare de baza), si continua de-a lungul
vietii omului, odata cu dobandirea unor statusuri si roluri succesive (socializare continua sau secundara).
Reacţia scolii, ca instituţie de educaţie, formare si orientare, la mobilitatea sociala si economica, trebuie sa
fie de adaptare a conţinutului, structurii si funcţiilor sale, de creare de premise favorabile pentru elevi care
sa le permită integrarea sociala rapida, flexibilitatea, iniţiativa si rezolvarea de probleme, diminuarea
imprevizibilului. Şcoala trebuie sa facă tot ce-i sta în putinţa pentru valorizarea maxima a fiecărui individ
prin mai raţionala stimulare intelectuala a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor si a trasaturilor lor de
personalitate.

Omul este in permanenta interactiune cu factorii sociali ai existentei sale. In aceasta interactiune, el
asimileaza normele si valorile societatii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de
comunicare umana. Prin aceasta, el este pregatit pentru viata sociala, pentru asumarea unor roluri si
responsabilitati. Acest proces se realizeaza de-a lungul diferitelor etape de viata, in cadrul unor forme
specifice de activitate sociala si in cadrul specific al unor institutii sociale: familia, gradinita, scoala,
institutiile culturale, dar si impreuna cu intregul sistem al mijloacelor moderne de informare si influentare.
Rezultatele unor cercetari recente au demonstrat ca dezvoltarea copilului este influentata in proportie
de peste 70% de catre familie. Responsabilitatea cresterii copilului revine cu prioritate parintilor, care ofera
1044
copilului ingrijirile de baza, siguranta, caldura emotionala, indrumare, intelegere.
Primele deprinderi de viata sanatoasa ale copilului sunt dezvoltate in familie (deprinderi igienice, de
alimentatie sanatoasa), acestea constituie suportul dezvoltarii ulterioare si isi pun amprenta asupra intregii
personalitati.

Tot in familie, copilul isi insuseste limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimarii depinde de modelele oferite de parinti, de felul in care acestia interactioneaza si ii solicita pe
copii.

In familie se formeaza cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politetea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, rabdarea etc. In realizarea acestor sarcini, modelul parental ajuta cel mai mult, parintii
oferind copilului exemple de comportamente in diferite contexte. De la parinti, cei mici vor invata sa
aprecieze ce e bine si ce e rau, ce e drept si ce e nedrept, ce e frumos si ce e urat in comportamente. Aceste
notiuni il ajuta pe copil sa se orienteze in evaluarea comportamentului sau si a celor din jur. Tot in sens
moral, familia il indruma sa fie sociabil, tolerant, sa colaboreze, sa fie un bun coleg si prieten.
Familia reprezinta mediul in care copilul invata si exerseaza comportamentele sociale, sa se
descopere pe sine si pe cei din jur, se familiarizeaza cu sistemul valorilor sociale si culturale. Mediul
familial ocupa un loc central in multitudinea factorilor determinanti ai evolutiei copilului. Copilul nu este un
adult in miniatura, ci este un „candidat la maturizare“ (H. Pierot), deosebit de receptiv la influentele pozitive
sau negative care se exercita asupra lui. De aceea, copilul trebuie socializat si modelat, iar fundamentarea
personalitatii se realizeaza, in mare masura, in interiorul familiei care concentreaza primul sau univers
afectiv, social si cultural. Trasaturile si coordonatele personalitatii copilului se construiesc in relatie cu
mediul social, cu situatiile pe care trebuie sa le traiasca in familie, atitudinile parintilor avand o influenta
importanta asupra personalitatii copilului in devenirea sa ca adult. Educatia din familie a copilului se va
continua cu cea din gradinita. Uneori, intre cele doua medii educative, exista diferente majore de reguli,
valori, cultura etc. In aceasta situatie, copilul este supus adaptarilor si readaptarilor repetate, care il
marcheaza profund: se instaleaza o stare de confuzie interna, copilul nestiind ce reguli sa-si asume, care
valori sunt acceptate social. Mai mult chiar, putem vorbi si despre o trauma emotionala, copilul simtindu-se
vinovat daca va adera la valorile gradinitei, in defavoarea valorilor familie (sau invers).
Parteneriatul dintre gradinita si familie reprezinta o prima experienta relationala si de colaborare a
parintilor cu persoanele profesioniste in domeniul educatiei. Cei mai multi parinti manifesta deschidere,
dorinta de a colabora cu personalul gradinitei, dar se poate intampla ca realizarea unui parteneriat sa fie
impiedicata de atitudini necorespunzatoare ale fiecaruia dintre cei implicati.

1045
 COPILUL DE AZI… ADULTUL DE MÂINE

Prof. Flămînzanu Steluța

Grădinița nr.4 Focșani

Copiii noștri reprezintă singura speranța către viitor, iar singura cale de a forma copii buni este să
devenim noi înșiși părinți buni.
Având în vedere că instruirea oamenilor este cheia dezvoltării și modernizării unei țări, această
instruire, oricât de prețioasă și de sofisticată ar părea, trebuie să înceapă organizat, de la cea mai fragedă
vârstă. Chiar de la vârsta preșcolară copiii trebuie pregătiți pentru a trăi în lumea computerizată de mâine,
acel mâine al lumii în care vor trăi când vor fi adulți! ”Să nu-i educăm pe copiii noştri pentru lumea de azi.
Această lume nu va mai exista când ei vor fi mari şi nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci
să-i învăţăm să se adapteze.” Maria Montessori ”Descoperirea copililui”
Procesul integrării în societate începe din familie, în timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale și primele experiențe de viață și continuă de-a lungul existenței. Rezultatele unor cercetări
recente au demonstrat că dezvoltarea copilului este influențată, în proporție de peste 70% de către familie.
Aici se însușesc primele deprinderi sănătoase: deprinderi igienice, de alimentație sănătoasă, deprinderi de
comportament (răbdare, cinste, politețe, respect, ordine, sinceritate). Acestea constituie suportul dezvoltării
ulterioare și își pun amprenta asupra personalității copilului. Nu degeaba se spune ”cei 7 ani de acasă”,
deoarece copilul nu este un model în miniatură ci este ”un candidat la maturizare” (H.Pierrot), receptiv
atât la influențele pozitive, dar și la cele negative care se exercită asupra lui.
Primul univers afectiv, social, emoțional și cultural, se realizeaza ,în mare măsură, în interiorul
familiei. Educația din familie se continuă și în grădiniță, acesta fiind primul mediu educativ, socializator
organizat pe care-l cunoaște copilul și are un rol deosebit în asigurarea eficientei învațământului. Oricât s-ar
implica o familie în educarea și instruirea copilului, s-a observat că acesta se integrează mult mai greu în
activitatea școlară decât cel care a urmat grădinița. Cei care frecventează grădinița sunt mai sociabili, sunt
mai ușor de ”stapânit”, de modelat.
Educația intelectuală a copilului preșcolar este foarte importantă deoarece îl pregătește pentru școală,
îi netezește drumul pentru a se integra, mai târziu, în societate. Pregătirea copilului pentru școală presupune
o stabilire a nivelului de dezvoltare al acestuia: să dispună de o stare bună de sănătate, de o dezvoltare fizică
armonioasă, de integritate senzorială. Altfel capacitatea de mobilizare pentru îndeplinirea unor sarcini
școlare este redusă. Se instalează mai ușor oboseala, agitația psiho-motrică, atenția poate fi instabilă. Pe plan
mondial este cunoscută si promovată necesitatea asigurării unei continuități între grădiniță și școală, în
planul conținutului, a metodelor și procedeelor a obiectivelor. Organisme abilitate au făcut recomandări,
adoptând măsuri corespunzătoare pentru implementarea lagăturii dintre grădinița și școală, scopul acestora
fiind continuitatea dezvoltării copilului și continuitatea procesului instructiv-educativ.
Comunitatea însemnă: poliția, unitățile sanitare, biserica, agenții economici, organizații
neguvernamentale, ONG., etc.
Școala, alături de aceste instituții este influențată de nivelul de dezvoltare comunitară. Viața școlii și in
special perioada de școlarizare obligatorie este afectată, mai ales de scăderea natalitații, de migrația tinerilor,
de starea de sănătate a populației. Nu în ultimul rând, școala este influențată de infrastructura
necorespunzătoare care duce la accesul dificil în școală, de lipsa salubrității, lipsa spațiilor de învățământ.
Dacă autoritățile dau dovadă de dezinteres, nu gestionează corect problemele comunității, atunci tinerii
părăsesc locațiile, natalitatea scade, ceea ce mai târziu va duce la desființarea unităților școlare.
O colaborare eficientă între școală și comunitatea locală produce efecte benefice atât educaților
cat și comunității. Numai așa putem forma copii fericiți, copii calmi, capabili să se adapteze unei
societăți în continuă schimbare. ”Copilul este constructorul spiritual al omenirii, iar obstacolele în calea
dezvoltării sale libere sunt pietrele din zidul în care a fost închis sufletul omului.” Maria Montessori
BIBLIOGRAFIE:
B. Alexandru J. Cunoașterea copilului preșcolar,Ed. Revistei de pedagogie,Bucuresti,1992;
”De la gradiniță la școala”Culegere metodica editată de Revista de pedagogie,decembrie,1975;
Revista Învațământul preșcolar,3-4/2001
”Educație timpurie și specificul dezvoltării copilului preșcolar”-2008
1046
 COPILUL DE AZI…ADULTUL DE MÂINE

Prof. Flămînzanu Steluța

Grădinița nr.4 Focșani

Copiii noștri reprezintă singura speranța către viitor, iar singura cale de a forma copii buni este să
devenim noi înșiși părinți buni.
Având în vedere că instruirea oamenilor este cheia dezvoltării și modernizării unei țări, această
instruire, oricât de prețioasă și de sofisticată ar părea, trebuie să înceapă organizat, de la cea mai fragedă
vârstă. Chiar de la vârsta preșcolară copiii trebuie pregătiți pentru a trăi în lumea computerizată de mâine,
acel mâine al lumii în care vor trăi când vor fi adulți! ”Să nu-i educăm pe copiii noştri pentru lumea de azi.
Această lume nu va mai exista când ei vor fi mari şi nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci
să-i învăţăm să se adapteze.” Maria Montessori ”Descoperirea copilului”
Procesul integrării în societate începe din familie, în timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale și primele experiențe de viață și continuă de-a lungul existenței. Rezultatele unor cercetări
recente au demonstrat că dezvoltarea copilului este influențată, în proporție de peste 70% de către familie.
Aici se însușesc primele deprinderi sănătoase: deprinderi igienice, de alimentație sănătoasă, deprinderi de
comportament (răbdare, cinste, politețe, respect, ordine, sinceritate). Acestea constituie suportul dezvoltării
ulterioare și își pun amprenta asupra personalității copilului. Nu degeaba se spune ”cei 7 ani de acasă”,
deoarece copilul nu este un model în miniatură ci este ”un candidat la maturizare” (H.Pierrot), receptiv
atât la influențele pozitive, dar și la cele negative care se exercită asupra lui.
Primul univers afectiv, social, emoțional și cultural, se realizeaza ,în mare măsură, în interiorul
familiei. Educația din familie se continuă și în grădiniță, acesta fiind primul mediu educativ, socializator
organizat pe care-l cunoaște copilul și are un rol deosebit în asigurarea eficientei învațământului. Oricât s-ar
implica o familie în educarea și instruirea copilului, s-a observat că acesta se integrează mult mai greu în
activitatea școlară decât cel care a urmat grădinița. Cei care frecventează grădinița sunt mai sociabili, sunt
mai ușor de ”stapânit”, de modelat.
Educația intelectuală a copilului preșcolar este foarte importantă deoarece îl pregătește pentru
școală, îi netezește drumul pentru a se integra, mai târziu, în societate. Pregătirea copilului pentru școală
presupune o stabilire a nivelului de dezvoltare al acestuia: să dispună de o stare bună de sănătate, de o
dezvoltare fizică armonioasă, de integritate senzorială. Altfel capacitatea de mobilizare pentru îndeplinirea
unor sarcini școlare este redusă. Se instalează mai ușor oboseala, agitația psiho-motrică, atenția poate fi
instabilă. Pe plan mondial este cunoscută si promovată necesitatea asigurării unei continuități între grădiniță
și școală, în planul conținutului, a metodelor și procedeelor a obiectivelor. Organisme abilitate au făcut
recomandări, adoptând măsuri corespunzătoare pentru implementarea lagăturii dintre grădinița și școală,
scopul acestora fiind continuitatea dezvoltării copilului și continuitatea procesului instructiv-educativ.
Comunitatea însemnă: poliția, unitățile sanitare, biserica, agenții economici, organizații
neguvernamentale, ONG., etc.
Școala, alături de aceste instituții este influențată de nivelul de dezvoltare comunitară. Viața școlii
și in special perioada de școlarizare obligatorie este afectată, mai ales de scăderea natalitații, de migrația
tinerilor, de starea de sănătate a populației. Nu în ultimul rând, școala este influențată de infrastructura
necorespunzătoare care duce la accesul dificil în școală, de lipsa salubrității, lipsa spațiilor de învățământ.
Dacă autoritățile dau dovadă de dezinteres, nu gestionează corect problemele comunității, atunci tinerii
părăsesc locațiile, natalitatea scade, ceea ce mai târziu va duce la desființarea unităților școlare.
O colaborare eficientă între școală și comunitatea locală produce efecte benefice atât
educaților cat și comunității. Numai așa putem forma copii fericiți, copii calmi, capabili să se adapteze
unei societăți în continuă schimbare. ”Copilul este constructorul spiritual al omenirii, iar obstacolele în
calea dezvoltării sale libere sunt pietrele din zidul în care a fost închis sufletul omului.” Maria Montessori

1047
BIBLIOGRAFIE;
B. Alexandru J. Cunoașterea copilului preșcolar,Ed. Revistei de pedagogie,Bucuresti,1992;
”De la gradiniță la școala”Culegere metodica editată de Revista de pedagogie,decembrie,1975;
Revista Învațământul preșcolar,3-4/2001
”Educație timpurie și specificul dezvoltării copilului preșcolar”-2008

1048
 Simpozion Internațional:
“Educație fără frontiere!”: Relația grădiniță-școală-familie-societate
INFLUENȚA FACTORILOR EXTERNI ASUPRA FORMĂRII PERSONALITĂȚII
COPILUL

Profesor: Mirela FLEACĂ

Grădinița cu PP nr. 18 Sibiu

Intrarea copiilor în grădiniță, în grupa mică, este resimțită atât de către copii cât și de către părinți, ca o
rupere care provoacă anxietate, emoții, temeri din partea ambelor părți. Atât familia, cât și copiii sunt afectați
de noua situație, care e de fapt, normală. Orice modificare în comportamentul copilului, cu excepția celei
pozitive, devine motiv de suspiciune, de îngrijorare și ridică semne de întrebare cu privire la influențele din
grădiniță.
Educatoarele au nevoie de sprijinul familiei pentru a prelua și dezvolta acțiunea formativ-educativă, cât și
pentru a găsi rezolvări concrete financiare, practic-aplicative, organizaționale. Este necesar să se
construiască o relație pozitivă între familie și grădiniță, care are efecte benefice asupra copilului și care poate
contribui la dezamorsarea unor probleme, înainte ca acestea să devină necontrolabile. În condițiile unei
comunicări eficiente, colaborarea și cooperarea celor doi agenți educaționali sunt benefice ambilor factori.
Contactele dintre părinți și educatoare se pot face prin întâlniri colective, întâlniri de informare a
părinților cu privire la conținuturile și metodele didactice, la programul activităților deschise pentru părinți,
ateliere cu lucrări practice. Acestea se pot realiza și cu prilejul serbărilor, aniversărilor, vizitelor și
excursiilor. Părinții trebuie să știe care e scopul programului educativ la care participă copilul, care sunt
obiectivele urmărite și etapele de desfășurare a acestuia. Aceștia trebuie implicați în luarea deciziilor și în
desfășurarea activităților planificate, trebuie să fie priviți ca participanți activi, să se recunoască și să se
valorifice informațiile date de ei despre copii. Ei trebuie să cunoască progresele făcute de copiii lor și să știe
percepția pe care o are grădinița despre problemele și calitățile acestora. Responsabilitatea trebuie să fie
împărțită între părinți și educatoare.
La nivelul grădiniței, este necesar să se cunoască unele particularități ale climatului familial din care
provine copilul. Acesta se referă la un ansamblu de stări psihice, moduri de relaționare interpersonală,
atitudini și un anumit nivel de satisfacție ce caracterizează grupul familial. Climatul familial poate să
faciliteze sau să diminueze influențele educaționale exercitate de educatoare și să le transforme în achiziții
psiho-comportamentale la nivelul personalității copiilor. Fără sprijinul activ al părinților, grădinița nu poate
realiza obiectivele educaționale stabilite, oricât de competenți ar fi educatorii. Pentru cunoașterea copilului
este necesară întocmirea fișei personale a copilului și a unui chestionar aplicat părinților.
La grădiniță, copiii sunt încurajați să se manifeste liber, se respectă plăcerea copilului pentru ceea ce face,
educatoarea este atentă cu fiecare copil și îl înțelege. În școală programul este mai rigid și se cere respectarea
lui și a cerințelor didactice. Acestea trebuie să fie împărtășite educatoarelor și părinților. Pregătirea în
vederea debutului școlar să fie bine gândită, bine proiectată și să se petreacă în timp. Trecerea de la grădiniță
la școală este un pas dificil, atât pentru părinți cât și pentru copii.
Într-un proces bine organizat se poate stabili nivelul de dezvoltare psihică, în funcție de cerințele mereu
sporite pe care le solicită școala. Pregătirea copiilor pentru școală se realizează în mod progresiv, începând
din primii ani ai existenței lor și se continuă în grădiniță. Acțiunile de educație și instruire sunt realizate prin
programă, prin metodele și procedeele adecvate vârstei și recomandate de specialiști în pedagogie.
În grădiniță copiii și-au format deprinderi de operare cu noțiuni, și-au stabilizat atenția, se exprimă corect,
au un vocabular bogat și se pot concentra asupra îndeplinirii sarcinilor trasate de cadrul didactic. La intrarea
în școală copiii posedă o maturitate intelectuală care le permite să abordeze sarcinile școlare fără dificultăți
deosebite. Totuși, copilul este supus la o adevărată încercare din punct de vedere afectiv: efortul de
acomodare. Pentru el este prea multă noutate: colegi noi, învățătoare, orar, local nou, responsabilități, reguli
etc.

1049
 Datorită noilor condiții în care începe să trăiască și a activității deosebite pe care el începe să o
desfășoare, intrarea în școală marchează o nouă etapă în dezvoltarea psihică a copilului, el dobândește tot
mai multă independență. În grădinițele cu program prelungit, copilul petrece 8-10 ore zilnic, sub directa
supraveghere a personalului didactic și nedidactic. Jocul este activitatea dominantă în grădiniță. În școală
jocul este subordonat învățăturii, care devine preocuparea lui dominantă. Această activitate îi cere școlarului
de azi, numeroase calități și însușiri psihice: obișnuința și priceperea de a asculta atent pe învățător, de a fi
ordonat și disciplinat, de a învăța sistematic și sârguincios, de a nu se lăsa distras de la activitățile
desfășurate în timpul lecțiilor etc.
Dezvoltarea morală a copiilor în grădiniță duce, de asemenea, la pregătirea pentru școală. Aici li se
formează diferite emoții și sentimente morale, cum ar fi atașamentul afectiv față de colectivul din care face
parte: sentimente de prietenie, de empatie, de ajutor reciproc; se formează obișnuințe de comportare
civilizată: să salute, să respecte pe cei din jurul lor, să fie politicoși, să ofere ajutor, să mulțumească pentru
ajutorul primit. Ei trebuie educați în așa fel, încât să fie disciplinați în clasă, harnici, cinstiți, perseverenți,
sensibili, să aibă o comportare respectuoasă față de învățător. Pentru aceasta trebuie să existe o colaborare
permanentă între educatoare și învățătoare, ca persoane abilitate din punct de vedere psihopedagogic să
lucreze cu copiii de această vârstă. Pregătirea copiilor pentru startul școlar presupune, alături de obținerea
unei stări de disponibilitate pentru activitatea de învățare de tip școlar și familiarizarea acestora cu
caracteristicile și implicațiile statului de elev, cu natura relațiilor cu adultul și cu colegii, cu condițiile
mediului școlar.
În cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educațional, se impune atât implicarea cadrelor
didactice, a părinților cât și a altor factori sociali interesați de educație. Pregătirea elevilor pentru învățare
continuă, atât în școală, cât și în familie și extinderea autoeducației în cadrul societății constituie argumente
puternice pentru aplicarea celor trei tipuri de educație: formală, informală și non-formală.
Familia, care este considerată celula de bază a societății, este o mini societate. Școala e sinonimă cu
educația și e continuarea celor șapte ani de acasă, adică petrecuți în familie. Copilul, dacă a fost învățat să
respecte reguli și să se comporte responsabil atât în familie, cât și la școală, se va integra perfect societății,
atunci când va ajunge la maturitate.
În concluzie, modul de dezvoltare al societății depinde de educație, depinde de felul în care a fost pregătit
de școală și de familie.

BIBLIOGRAFIE
1. I.Drăgan, P.Petroman, Psihologia educațională, Editura Miron, Timișoara, 2001.
2. I. Mitrofan, N. Mitrofan, Familia de la A la Z, Mic dicționar al vieții de familie, Editura Științifică,
București,1991.
3. E. Vrasmas, Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București, 2003.
4. „ Revista Învățământul Preșcolar”, nr.3-4/2004.
5. Stoian, Ștefan- Educație și societate, E:D:P:, 1971.
6. Șchiopu, Ursula, Verzea, Emil, Psihologia vârstelor, E.D.P., 1981.

1050
 Simpozion International
“Educatie fara frontiere!”:Relatia gradinita-scoala-familie-societate”
Zambet de copil”

Gradinita nr 168 Sector 5 Bucuresti

Prof. Fleancu Victoriţa & Prof. Vasile Mihaela

Colaborarea dintre gradinita, scoala, familie,comunitate

Prin definiţie, omul este fiinţă socială. El creşte şi se dezvoltă în cadrul unui grup de apartenenţă
şi în evoluţia sa suportă influenţe acestuia. Colaborarea dintre partenerii ce influenţează dezvoltarea
personalităţii copiilor are o importanţă majoră şi se concretizează într-un parteneriat. Parteneriat
educational ce reprezintă un pact solid , în desfăşurarea actului educational propriu-zis. El se
referă la cooperarea si colaborarea dintre instituţii şcolare şi beneficiarii direcţi şi indirecţi ai
educaţiei. Eficienţa acestuia depinde de permanenta acţiune de coordonare pe care o exercită
grădiniţa în cadrul relaţiilor mai sus menţionate.
Relaţia instituţiilor şcolare şi mediul familial nu se poate realiza în fapt fară asigurarea unei
condiţii de bază , cunoaştera medului familial şi social din care provine copilul , a caracteristicilor şi
potenţialului educativ.
Parteneriatul dintre educatoare, învăţătoare şi părinţii copiilor reprezintă o arie restrânsă , bine
conturată a parteneriatului educativ. Părinţii sunt consultaţi ori de cate ori se iau decizii cu privire la
educaţia copiilor şi anunţaţi de fiecare schimbare în comportamentul acestora. Împreună reuşesc să
asigure copiilor condiţii optime de dezvoltare gognitivă şi psihică , să asigure un climat propice
dezvoltării psihice ,armonioase.
Colaborând eficient cu părinţii şi integrandu-i în activităţile zilnice ale copiilor putem foarte uşor
desfăşura activităţi cu aceştia , de vizitare a locurilor de muncă familiarizând copiii cu comunitatea
locală.

Vizităm biserica şi părintele copliului X care este preot, ne implicăm în acţiuni de voluntariat în
preajma sărbătorilor creştine şi nu numai, vizităm dispensarul şi părintele copilului Y care este
medic / asistent şi familiarizăm copii cu lumea medicală.Cu prilejul anumitor evenimente aniversare,
invităm în sala de grupă poliţişti, pompieri, veterani de război de la care copiii învaţă despre
siguranţa lor, despre cum pot apela serviciile lor în caz de urgenţă, dar şi despre vitejia strămoşilor.
Colaborarea strânsă şi permanentăcu toţi partenerii mai sus amintiţi am urmărit să trezim
interesul copiilor faţă de activităţile ce se desfăşoară in comunitatea din care facem parte, să îi
ajutam pe copii să acumuleze noi experienţe de viaţă.

Bibliografie :
Revista Didactica Nova, 15-16 , 2009, Craiova.
Emilia Bărtânu, Educaţia în familie, Ed. Polirom, Bucureşti, 1980.

1051
 Efectele negative ale absenței părinților reflectate în comportamentul copiilor
prof. Fleancu Ştefania-Simona
Grădiniţa cu p. p. "Paradisul copiilor" Craiova, Dolj

Din ţările sărace pleacă oamenii către ţările bogate. Acesta este fenomenul cu care ne confruntăm în zilele
noastre. Românii emigrează, cătând un loc unde să muncească sau unde să se stabilească. Situaţia copiilor
rămaşi în ţară este foarte grea. Mulţi copii muncesc pentru că nu au alături de ei părinţii pentru a-i întreţine.
Lipsa părinţilor este compensată în unele cazuri de către bunici sau rudele acestora.
Pe plan emoţional însă, copilul are foarte multă nevoie de afecţiune din partea părinţilor, iar pe planul
integrării sociale caută compania persoanelor din jur, adulţi şi copii, înţelege sarcinile simple şi se supune
comenzilor pentru a obţine aprobarea socială. Copilului îi plac jocurile colective, cu subiect, cu roluri cum
sunt binecunoscutele jocuri „de-a mama şi de-a tata”, „de-a doctorul”, „de-a şcoala”.
La sfârşitul preşcolarităţii, toţi copiii care au frecventat grădiniţa sunt capabili să ducă la bun sfârşit unele
sarcini simple care solicită pe de o parte un efort intelectual şi pe de altă parte puterea de a renunţa la joacă.
Tot la vârsta preşcolarităţii, apar primele elemente de conduită, deoarece copilul care intră în şcoală trebuie
să aibă deprinderi minime de ordine, disciplină pentru a nu deranja desfăşurarea normală a lecţiilor prin
tulburarea liniştii.
Regulile elementare de conduită se pot desprinde în familie, dar este preferabil ca la vârsta preşcolarităţii,
copilul să frecventeze grădiniţa. Rolul acesteia este indiscutabil în pregătirea copilului pentru şcoală, nu
numai din punct de vedere al cunoştinţelor pe care le transmite, ci mai ales din punct de vedere al
deprinderilor pe care le formează.
Copilul îşi însuşeşte primele noţiuni de educaţie în familia sa, părinţii fiind cei care îşi asumă rolul de
educatori. În cadrul familiei, copilul îşi formează anumite obiceiuri şi reacţii, strâns legate de condiţiile
familiale, sociale, geografice, ereditare sau morale. În familie, rolul părinţilor este de a învăţa copilul ce este
viaţa în ansamblul ei, de a-i forma deprinderile igienice, care îi vor apăra şi întări sănătatea, de a-i lărgi
treptat orizontul intelectual şi spiritual şi de a-i oferi acel bagaj de cunoştinţe care îi vor permite să se
cunoască în primul rând pe sine însuşi, să dobândească echilibrul şi armonia interioară şi să ştie să
recunoască adevărul.
De asemenea, persoanele cu o excelentă comportare în societate au ceea ce se cheamă „cei şapte ani de-
acasă”, ceea ce evidenţiază rolul familiei în educaţia copiilor, educaţie care nu se opreşte nici la şapte ani,
nici la vârsta adolescenţei şi uneori nici chiar la maturitate. Dragostea părintească se manifestă sub diferite
forme care au influenţă asupra comportamentului copilului. Autoritarismul anihilează acţiunile spontane ale
copilului. Extrema cealălaltă, răsfăţul exagerat, sufocă personalitatea viitoare a copilului.
Copiii cu părinţii plecaţi în străinătate reprezintă un grup vulnerabil aflat în situaţie de risc, principalele
efecte negative ale migraţiei părinţilor fiind scăderea interesului pentru şcoală sau întârzieri în dezvoltarea
psihică. Potrivit unor cercetări recente absenţa părinţilor nu acţionează întotdeauna direct asupra copiilor, ci
indirect, prin producerea unor efecte care conduc la despărţirea familiei. Consecinţele negative ale plecării
părinţilor sunt resimţite de copii, în primul rând, în plan psihologic - dorul de părintele plecat poate avea
drept consecinţă un sentiment de însingurare a copilului pentru o anumită perioadă de timp. Sentimentul de
deprimare poate fi atenuat dacă copilul a fost obişnuit să trăiască într-o familie extinsă. De asemenea, lipsa
interesului pentru şcoală şi pentru preocupările extraşcolare poate fi o consecinţă directă a absenţei
părinţilor, însă interesul scăzut pentru performanţă şcolară nu poate fi explicat doar printr-un singur factor
cauzal.
O consecinţă directă a migraţiei părinţilor este cea a privării copilului de afectivitatea parentală şi de
supravegherea necesară dezvoltării normale a acestuia. În condiţiile plecării părinţilor pe perioade mai lungi
şi a rămânerii copiilor în grija unor persoane care nu pot oferi sprijin emoţional şi educativ, aceste două
consecinţe pot produce la rândul lor efecte negative în ceea ce priveşte sănătatea şi dezvoltarea psihică a
copilului, implicarea în activităţi şcolare şi rezultatele acestora, angrenarea lor în comportamente deviante
sau neconcordante cu vârsta copiilor şi supunerea la exploatare sau abuzuri de altă natură.
Organizaţia Salvaţi Copiii şi-a propus ca prin cercetarea „Impactul migraţiei părinţilor asupra copiilor
rămaşi acasă” să evidenţieze: impactul pe care plecarea părinţilor îl are asupra bunei dezvoltări a copiilor,

1052
nevoile pe care aceşti copii le au pe perioada lipsei părinţilor, iar pe baza nevoilor evidenţiate, să recomande
şi să dezvolte cele mai potrivite tipuri de servicii pentru acest grup ţintă. De asemenea, studiul a analizat
situaţia acestor copii din perspectiva respectării drepturilor garantate prin Convenţia ONU privind drepturile
copilului. Fiind un demers cu caracter exploratoriu, s-a optat pentru o cercetare de tip calitativ, utilizându-se,
ca metode de cercetare, focus-grupul şi interviul. La grupele mici de vârstă, au fost folosite mai multe tehnici
proiective (tehnica desenului, a colajului de poze, poveştii despre o zi obişnuită din viaţa de copil) pentru a
facilita comunicarea şi exprimarea opiniilor copiilor. În total, au participat 60-70 elevi cu vârste cuprinse
între 8 şi 18 ani, 40 de persoane care au în întreţinere aceşti copii (unul din părinţi care a rămas în ţară, alte
rude, vecini sau cunoştinţe), 40 de cadre didactice, 8 consilieri şcolari şi 6 reprezentanţi ai serviciilor de
asistenţă socială din cadrul primăriilor sau al Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului,
din Suceava, Iaşi şi Neamţ.
Principalele concluzii ale studiului Dreptul la familie şi protecţie:
• lipsa mamei este mai des şi mai intens resimţită de majoritatea grupului ţintă, atât pentru că aceasta este
cea care se ocupă de majoritatea treburilor gospodăreşti care, în lipsa ei, revin în grija copiilor, cât şi pentru
că mamele reuşesc în general să construiască o relaţie apropiată şi o comunicare deschisă cu copiii;
• apar probleme de comunicare în special între copii şi bunici, percepute a fi cauzate de diferenţa foarte
mare între sistemul de valori adoptat de fiecare, de stilul de viaţă diferit şi de capacitatea redusă a celor în
vârstă de a se adapta noilor valori sociale, a stilurilor de viaţă moderne, specifice tinerilor;
• problemele de comunicare apărute s-au evidenţiat a fi mai grave în cazul adolescenţi, categorie cu care
bunicii nu reușesc în general să coopereze;
• adolescenţii resimt nevoia unei comunicări constante şi apropiate cu un părinte sau cu o rudă în care să
găsească un sprijin în cazul în care trebuie să ia anumite decizii considerate a fi foarte importante pentru
viaţa lor;
• adolescentele par a se adapta mai uşor în relaţionarea cu bunicii, însă și-ar dori o comunicare mai strânsă
şi mai deschisă cu ei aşa cum o aveau cu mama;
• relaţia pe care părinţii plecaţi o stabilesc cu copiii rămaşi acasă a fost percepută atât de către copii cât şi
de către cei care rămân cu aceştia ca având o importanţă deosebită în atitudinea şi comportamentul copiilor:
o relaţie apropiată, constantă, bazată pe încredere şi sinceritate îi ajută pe copii să accepte mai uşor lipsa lor,
să fie în continuare implicaţi în viaţa socială şi să aibă un comportament dezirabil social, pe când lipsa
relaţiei cu părinţii s-a dovedit a avea efecte de izolare, scădere a încrederii în sine, scădere a rezultatelor
şcolare, absenteism şi chiar abandon şcolar, lipsa implicării şi participării la acţiuni extra-şcolare, ajungând
chiar la comportamente şi atitudini indezirabile social (infracţionalitate, violenţă etc).
Rezultatele studiului relevă faptul că există o categorie de copii care nu se află sub directa supraveghere a
unui adult (părinte, rudă sau cunoştinţă); astfel, aceştia nu beneficiază de un mediu familial adecvat pentru
dezvoltarea lor psiho-emoţională normală. Ei au în general peste 13-14 ani şi fiind consideraţi aproape
maturi, sunt lăsaţi de părinţi singuri, fără bunici sau alte rude. S-a evidenţiat faptul că, pentru această
categorie de copii, riscurile de abandon şcolar, infracţionalitate și consum de droguri sunt mai mari.

Bibliografie:
Cucoş, C., Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2000
Văideanu, G., UNESCO-50. Educaţie, EDP, Bucureşti, 1996
Organizația Salvați copiii, Impactul migraţiei părinţilor asupra copiilor rămaşi acasă, 2007.

1053
 ȘCOALA, FAMILIA, COMUNITATEA
FACTORI ÎN CONTURAREA PERSONALITĂȚII COPILULUI

ADRIANA FLENCHEȘ - PROF. ÎNV. PREȘCOLAR

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 5, RÂMNICU VÂLCEA

Suntem contemporani cu schimbările profunde care s-au derulat în țara noastră în ultima vreme și totul
confirmă că acestea vor continua, probabil, într-un ritm tot mai accelerat. Reacția școlii, ca instituţie de educaţie,
formare și orientare, la mobilitatea socială și economică, trebuie să fie de adaptare a conţinutului, structurii și
funcţiilor sale, de creare de premise favorabile pentru elevi care să le permită integrarea socială rapidă,
flexibilitatea, inițiativa și rezolvarea de probleme, diminuarea imprevizibilului. Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă în
putinţă pentru valorizarea maximă a fiecărui individ prin raţionala stimulare intelectuală a elevilor, a aptitudinilor,
a atitudinilor și a trăsăturilor lor de personalitate.
O problemă stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru calitatea educaţiei și
succesul şcolar, care reclama cai diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare între școli, familii și comunitate.
Avem în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală a copiilor și
adolescenţilor. Școlile care duc la bun sfârşit mult mai eficient această responsabilitate se consideră pe ele însele și
elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile și comunităţile. Cercetările desfăşurate în Statele Unite și
în unele țări din Europa arată că atunci când şcolile, familiile și comunităţile lucrează împreună ca parteneri,
beneficiarii sunt elevii.
Parteneriatele dintre școli, familii și comunitate pot ajuta profesorii în munca lor, pot perfecționa abilitățile
şcolare ale elevilor, pot îmbunătăți programele de studiu și climatul şcolar, pot îmbunătăți abilitățile educaţionale
ale părinţilor și dezvolta abilitățile de lideri ale acestora. De asemenea, aceste parteneriate ajută la conectarea
familiilor cu membrii școlii și ai comunității și stimulează serviciul comunității în folosul şcolilor.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la
şcoală și, mai târziu, în viață. Atunci când părinţii, elevii și ceilalţi membri ai comunității se consideră unii pe alţii
parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Parteneriatele
trebuie văzute ca o componentă esențială în organizarea școlii și a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult
considerate doar o simplă activitate cu caracter opțional sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Evoluţiile rapide din viața socială generează o cerere de continuare a proceselor de reînnoire a cunoștințelor,
deprinderilor și valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia părinţilor apare ca o
dimensiune a educaţiei permanente și desigur, a educaţiei adulţilor.
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările materne și
gospodăreşti adăugându-se preocupările profesionale și de studiu), modificarea statutului copilului, dispersia
familiei, încercarea de a restitui prestigiul educaţiei familiale (pe care l-a avut până la introducerea învătământului
obligatoriu), progresele sociologiei și psihologiei, precum și alte cauze au dus la înţelegerea faptului că orice
sistem de educaţie rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferența sau de opoziţia părinţilor.
Au existat întotdeauna educatori excelenţi și părinţi iubitori, care nu și-au pus probabil atâtea probleme și
totuşi au reuşit foarte bine; dar poate că acest lucru era mai uşor într-o lume foarte statornică, în care tradiţia avea
ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generaţie sau două, relaţiile dintre părinţi și copii,
dintre adulţi și tineri, apare mai vădită în consideraţia pentru copil ce are semnificaţia de recunoaştere intimă și
profundă a valorii persoanei copilului și de încredere în potenţialul lui de dezvoltare.

1054
 În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele şcolare,
psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
Un studiu realizat în ceea ce priveşte necesitatea colaborării şcoală - familie - comunitate enumeră patru
motive pentru care şcoala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor;
b. învățământul nu e decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se petrece în afara scolii;
c. cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în special
asupra motivaţiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate datorită
dialogului cu şcoala;
d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii și profesorii) au dreptul să influenţeze
gestiunea şcolară.
Obstacolele relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât și la
profesori și administratori şcolari) sau de ordin material (relaţia şcoală-familie cere un surplus de efort material și
de timp). Dificultăţile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului și a familiei privind
educația copiilor; libertatea de alegere a școlii de către părinţi sau unicitatea învățământului; impactul mediului
familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului; randamentul pedagogic și datoria parentală; participarea părinţilor
la gestionarea și procesul decizional din instituţia şcolară.
Reproşurile care li se fac părinţilor privind colaborarea cu şcoala sunt: apatia (nu vin la reuniuni anunţate);
lipsa de responsabilitate (aşteaptă iniţiativa profesorilor); timiditate (lipsa de încredere în sine); participare cu
ingerinţe (critica cu impertinență şcoala); preocupări excesive (exclusive) pentru randamentul şcolar (notele
copilului); rolul parental rău definit (nu înţeleg corect funcţiile și rolurile în educaţia copilului); contacte limitate cu
şcoala (numai în situaţii excepţionale, de criză în comportarea copilului); conservatorism (reacţii negative la idei
noi). Reproşurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare (nu identice!),
inclusiv privind: dificultatea de a stabili relaţi cu adulţii (tratează părinţii ca pe copii și nu ca parteneri în educaţia
copilului, decizând autoritar la reuniunile cu părinţii); definirea imprecisă a rolului de profesor (oscilează între
autonomia tradiţională și perspectivele noi ale parteneriatului); lipsa pregătirii privind relaţia şcoală-familie.
Informarea și formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca fiecare părinte să
cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru educaţia copilului;
importanța atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu şcoala. În acest scop este
necesar un dialog între profesori și părinţi; profesorii trebuie să primească o pregătire în materie de relaţie cu
părinţii iar competența lor în această materie trebuie considerată ca o aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie
pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; şcolile trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor
asistența necesară.

Bibliografie:
1. Viorica, Goraș-Postica; Diana, Cheianu – Relația școală – fsmilie pentru calitatea în educație, Chișinău,
Editura Prodidactica, 2010
2. Ion, Neacșu – Instruire și învățare, București, Editura Științifică, 1996
3. Ecaterina, Vrăsmaș - Educația și consilierea părinților, București, Editura Aramis, 2004

1055
 RELATIA GRADINITA –SCOALA-FAMILIE-SOCIETATE

Prof.FLOREA CRISTIANA
GR.NR. 1 .BRAGADIRU-ILFOV
MOTTO: ,,Eu sunt copilul
Tu tii in mainile tale destinul meu,
Tu determini in cea mai mare masura ,
Daca voi reusi sau voi esua in in viata
Da-mi ,te rog,acele lucruri care sa ma
indrepte spre fericire,
Educa-ma , te rog , ca sa pot fi o
Binecuvantare pentru lume
(Din Child`s Appeal,Mamie Gene Cole)
Educatia este o actiune sociala care se desfasoara intr-un cadru institutionalizat si nu numai.In
categoria factorilor educationali putem include scoala familia,institutiile cultural administrative,mijloacele
mass-media, etc.Atunci cand copilul este integrat intr-unul din aceste medii ,asupra sa se vor exercita
diverse influente educative.Nu trebuie pierdut din vedere ca mediul familial este universul natural al celor
mici si este primul cadru de socializare al lor .Cu totii stim ca la inceput copilul isi petrece cea mai mare a
timpului in familie.Legatura dintre copil si cei din casa sa este extrem de puternica.Familia e scena
principala din viata copilului ,este nucleul social in care pana la o anumita varsta se reflecta intreaga viata
sociala. Ajunsi la varsta intrarii in colectivitate ,influenta educationala a gradinitei creste in intensitate,pana
ce devine dominanta .In gradinita copiii se vor dezvolta intr-un alt mediu, acestia avand suficient timp de a
se adapta cerintelor scolare.Dupa propria-mi parere ,consider ca familia este primul mediu educativ iar
gradinita reprezinta primul factor de socializare institutionalizat.
Daca in familie predomina relatiile de tip afectiv in mediul gradinitei relatiile devin de tip
social.Cu totii stim ca activitatea educativa din gradinita nu poate fi izolata ,separata de alte indfluente
educative ce se exercita asupra copilului .educatia trebuie sa se manifeste permanent ca o actiune
coerenta,complexa si unitara a gradinitei si familiei.
Avand in vedere ca educatia copilului intr-un mediu institutionalizat incepe de la o varsta foarte
frageda,prescolarul incepe sa interactioneze cu factorii sociali ,si de aceea ei asimileaza normele si valorile
societatii ,modele sociale de comportament,el fiind pregatit din timp pentru viata sociala ,prin asumarea unor
roluri si responsabilitati.Acest proces se realizeaza de-a lungul diferitelor etape de viata,in cadrul unor forme
specifice de activitate sociala si in cadrul specific al unor institutii sociale :familia
,gradinita,scoala,institutiile culturale ,dar si impreuna cu intregul sistem al mijloacelor moderne de informare
si influentare.Procesul de integrare in societate incepe in familie in timpul copilariei mici,cand intervin
primele contacte sociale si experiente de viata si continua de-a lungul vietii odata cu dobandirea unor
statusuri si roluri successive. Activitatea educativa desfasurata in gradinita nu poate fi izolata,separata de
alte influente educative ce se exercita asupra copilului si mai ales ,de cea din familie,Educatia trebuie sa se
manifeste permanent ca o actiune coerenta,complexa si unitara a gradinitei si familiei.In acest sens atat
gradinitele cat si scolile incheie parteneriate educationale atat cu familia cat si cu alte institutii si comunitati
locale.Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate vine in scopul de a ajuta copiii sa aiba
success la scoala si mai tarziu in viata.Atunci cand parintii ,elevii si ceilalti membri ai comunitatii se
considera unii pe altiii parteneri in educatie ,se creaza in jurul copiilor o comunitate de suport care incepe sa
functioneze.Parteneriatele trebuie vazute ca o componenta esentiala in organizarea scolii si a clasei de
elevi.Ele nu mai sunt demult considerate doar o simpla activitate cu caracter optional sau o problema de
natura a relatiilor publice.Se spune ca educatia este cea care desavarseste fiinta umana,educatia pe care o
primeste copilul in familie ,in gradinita ,scoala si de la comunitate.Relatia familie-gradinita-scoala-
comunitate este o relatie in care fiecare factor interrelationeaza cu ceilalti.
Dupa opinia mea ,pentru a putea consolida copiilor un set de valori stabil si coerent care sprijina
gradinita si scoala in formarea la copii a conduitelor favorabile ,a unui stil de viata sanatos

1056
mintal,emotional,fizic si socio-emotional,trebuie implicate familia si comunitatea prin incheierea de
parteneriate.
Trebuie amintit faptul ca din cercetarile facute in scolile din S.U.A. si in unele tari din Europa a
reiesit faptul ca atunci cand scolile ,familia si comunitatea colaboreaza cu parteneri beneficiarii acestei
colaborari sunt copiii. Parteneriatele au un rol important in functionarea gradinitei iar indeplinirea
obiectivelor acestora se se pot realize astfel:
 Ajuta profesorii in munca lor
 Perfectioneaza abilitatile scolare ale elevilor
 Imbunatatesc programele de studiu si climatul scolar
 Imbunatatesc abilitatile educationale ale parintilor copiilor
 Dezvolta abilitati de lideri ai parintilor
 Faciliteaza legatura dintre familie ,personalul gradinitei si al comunitatii
 Oferta servicii si suport familiilor
 Creaza o atmosfera mai sigura in gradinita
 Ajuta la managementul gradinitei
 Scopul unor astfel de parteneriate este dorinta comuna de a ajuta copiii sa obtina rezultate foarte bune
in acumularea cunostintelor la gradinita ,ca sa poata reusi sa paseasca pe treptele superioare ale invatarii si
pentru pregatirea lor de viitori adulti.
Educatia raspunde atat cererii sociale cat si nevoilor si aspiratiilor individuale.Presupune eliberarea
energiilor launtrice ,prin implicarea armonioasa si creatoare,a insecuritatii,inferioritatii si dependentei pe
care le poate simti fiinta umana intr-o societate aflata intr-o schimbare rapida.

1057
 FAMILIA ŞI GRĂDINIȚA - FACTORI IMPORTANŢI ÎN CONTURAREA
PERSONALITĂŢII COPILULUI
Prof. Florea Emilia Simona
Grădinița cu P.P. ,, Tudor Vladimirescu,, Craiova

În societatea contemporană se pare că familia tinde să se limiteze tot mai mult la micul grup pe care
îl formează mama, tatăl şi copiii, trăind sau mai exact, locuind sub acelaşi acoperiş. Nucleul familial tată-
mamă-copii îndeplineşte unele funcţii importante privind comunitatea naţională. ,,Indeplineşte, de asemenea
unele funcţii care-i privesc pe părinţi: el contribuie mai cu seamă la determinarea statutului lor de adulţi şi la
configurarea unor aspecte importante ale personalităţii lor’’. Dar funcţia cea mai importantă este aceea faţă
de copil, funcţia de creştere şi de educare a sa. Creşterea copiilor presupune asigurarea de către membrii
adulţi a acelor condiţii de mediu (locuinţă, hrană, îmbrăcăminte) care să facă posibilă dezvoltarea normală a
organismului copilului. Ca proces, însă, aceasta nu se rupe de educare, pentru că, simultan creşterii se
înregistrează dezvoltarea psihică a copilului, structurarea personalităţii sale şi asupra acestora educaţia în
familie are o deosebită importantă.
Familia ca celulă socială este cea căreia îi aparţine la început copilul, apoi cea care îl întovărăşeşte
permanent şi cu influenţe constante în întreaga sa existenţă şcolară şi post şcolară. Influenţa pe care o
exercită familia în plan educativ asupra dezvoltării copilului este majoră. Copilul, fiinţă plastică, înzestrată
cu un uimitor potenţial de dezvoltare, foarte receptiv la influenţele externe – pozitive sau negative –nu este
un adult în miniatură, ci doar ,,un candidat la umanizare’’(H. Pieron). El trebuie socializat şi umanizat.
Fundamentarea personalităţii sale se realizează în mare măsură în sânul familiei, care reprezintă deopotrivă
,,universul’’ afectiv, social şi cultural al viitorului adult. Concepţia educativă, stilul şi metodele ,,
pedagogice’’ adoptate mai mult sau mai puţin spontan, dar practicate zi de zi – de către părinţi, sub forma
cerinţelor şi a atitudinilor faţă de copil, joacă un rol însemnat în formarea personalităţii acestuia.
Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează după modelul şi natura situaţiilor trăite
nemijlocit, repetat şi intens de către copil în mediul familial, care este considerat – prin funcţia sa centrală
de creştere şi educare – locul de inserţie a copilului în societate şi în cultură. Atitudinile părinteşti au
consecinţe durabile asupra personalităţii în formare. Din această cauză, singura atitudine validă în educarea
copilului este cea de acceptare a lui. Ea presupune, înainte de toate, o dragoste ,,raţională’’ şi spontană faţă
de copil, fără slăbiciuni şi răsfăţ, o dozare optimă a frustărilor adaptative, în raport cu trebuinţa de
autonomie a copilului.
Educaţia sub toate formele ei, este chemată să găsească soluţii prin care omul să se adapteze rapid şi
eficient la societatea viitorului. Cunoaşterea particularităţilor dezvoltării personalităţii, a factorilor care
contribuie la desăvârşirea acesteia, a problemelor pe care le ridică ea, contribuie în mare măsură la găsirea
unor soluţii adecvate. Una din acestea este respectarea independenţei la copii.Independenţa este dorinţa
copilului de a acţiona în viaţă în concordanţă cu experienţa personală, ce întruchipează normele sociale de
conduită.
Copiii pot fi drăgălaşi, dar şi obositori. Educarea copiilor poate fi o plăcere dar poate fi şi dificilă.
Un părinte poate fi mai bun decât altul, dar toţi părinţii la rândul lor au nevoie de sfaturi şi sprijin.
Dacă în alte culturi creşterea şi educarea copiilor este o problemă a întregii comunităţi, la noi,
părinţii sunt de cele mai multe ori singuri, adesea fără nici un ajutor. De aceea, uneori părinţii consideră, în
general, educaţia copiilor dificilă, atunci când copilul prezintă un comportament care pentru ei este
inacceptabil. In astfel de cazuri părinţii sunt iritaţi, se supără sau se simt neputincioşi.

Parintii trebuie sa regaseasca un sprijin in institutia de educatie timpurie, sa se simta bineveniti

pentru a colabora cu educatorii si a participa la orice activitati realizate cu copiii. Aici ei trebuie sa fie
familiarizati cu:

- informatii privind particularitatile de virsta ale copilului,

- importanta interventiilor educationale,

1058
- rolul important al mediului stimulativ cu care copiii interactioneaza

- necesitatea asigurarii protectiei si securitatii fizice si emotionale a mediului

- activitatile care se desfasoara in institutia de educatie timpurie.

Cooperarea dintre parinti si educatori este esentiala pentru a asigura coerenta si consecventa actiunii
educationale a celor doi factori de educatie asupra copilului, precum si a celor doua medii in care copilul
traieste cea mai mare parte din perioada lui timpurie.

,,Familia şi şcoala, instituţii cu rol fundamental în crearea spiritului social, trebuie să-şi asume din
nou rolul lor de nucleu în jurul căruia să se poată construi o bază durabilă pentru edificarea societăţii
viitoare’’(Jaque Delors). In condiţiile social-economice actuale se manifestă două tendinţe contradictorii:
părinţii sunt îngrijoraţi de viitorul copiilor lor, dar în acelaşi timp ,, nu mai au timp şi răbdare să acorde
atenţie problemelor acestora’’. Relaţia lor cu şcoala este ignorată sau evitată, acţiunile educative ale celor
două instituţii exercitându-se oarecum paralel.

Este o sarcină a şcolii, a personalului didactic, să identifice situaţiile problematice din familiile
copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative ale acestora în formarea elevului şi mai ales să
conştientizeze faptul că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în obţinerea performanţelor
şcolare.
Forma principală de organizare a activităţii instructiv-educative în cadrul căreia se realizează
obiectivele educaţionale o constituie lecţia. Prin activitățile de educaţie civică urmărim formarea unui set de
competenţe necesare şi suficiente, pentru a face din copil un bun cetăţean, majoritatea cadrelor didactice
sunt pe deplin conştiente că nu poţi face educaţie civică dacă nu oferi propriul model comportamental, că nu
se pot implica afectiv fără să cunoască fenomenele, situaţiile, relaţiile sociale. De la o şcoală la alta este o
experienţă în ceea ce priveşte educaţia civică, atât când e vorba de forme, modalităţi, metodologie, cât şi
atunci când e vorba de angajarea preșcolarilor în viaţa şcolii, ori a comunităţii sociale în întregul ei. Ora de
educaţie civică, prin modul cum sunt abordate temele prevăzute în programă, iniţiază copilul, viitorul
cetăţean, asupra drepturilor şi îndatoririlor, a respectului faţă de sine şi faţă de ceilalţi, a comportamentului
activ şi responsabil.
Problematizarea unor situaţii comportamentale, exemplificarea faptelor de curaj, frică, laşitate etc.
,studiul de caz în legătură cu afectarea integrităţii fizice sau morale a copiilor, au determinat pe preșcolari
să-şi exprime părerile, să ia atitudini, să motiveze comportamente, să ascută spiritul critic şi inteligenţa.
Intr-o măsură însemnată educaţia civică presupune un spaţiu comunitar în care să se formeze
deprinderi, comportamente, valori, un anumit simţ al apartenenţei la destinul grupului din care face parte.

Bibliografie
1.

1059
 Educatia fara frontiere
Relatia gradinita – scoala – familie – societate

Prof. Mihaela Florea

Scoala Gimnaziala Sanger

Educatia este o actiune la care isi dau concursul scoala, familia, intreaga societate.
Colaborarea intre toti factorii educationali, in primul rand intre scoala si familie este esentiala.
Scoala nu-si poate realiza pe deplin sarcinile, daca nu cunoaste conditiile familiale de munca si
viata ale copiilor.
Parteneriatul intre scoala si familie si-a demonstrat eficienta pretutindeni unde a fost aplicat, daca s-
au respectat anumite conditii de realizare a acestuia:
 parintii sa fie perceputi de catre cadrele didactice ca persoane active si valoroase pentru educarea
copiilor;
 parintii sa se implice in mod concret in luarea de decizii referitoare la activitatile extrascolare, la
modificarea orarului, la stabilirea disciplinelor optionale;
 responsabilitatea pentru evolutia copilului sa fie impartita intre scoala si familie.
Parintii nu pot cunoaste pe deplin psihologia copilului lor, daca nu afla si modul lui de
comportare in conditiile scolare. Activitatea de acasa este o continuare a activitatii pedagogice de la scoala si
invers – activitatea de la scoala este o continuare a activitatii de acasa.
La sedintele cu parintii vorbim pe larg despre modul in care acestia isi pot ajuta copii la invatarea
lectiilor, dar mai ales la controlul temelor pentru acasa. Copilul nu trebuie sa vina la scoala cu temele nefacute.
De aceea, parintii trebuie sa cunoasca cum se controleaza si cum poate fi ajutat copilul in cazul in care
intampina unele greutati in rezolvarea lor.
Totodata, parintii trebuie sa cunoasca daca copilul lor are o comportare corecta fata de profesori
si colegii de clasa, daca purtarea lui pe strada sau in alte locuri in afara scolii este corespunzatoare.
Din experienta pe care am avut-o pana in prezent, mi-am dat seama ca exista familii care se
mandresc cu atitudinea severa fata de copii. Severitatea este necesara, dar cu masura, altfel copilul creste
timorat de gandul pedepsei, incepe sa minta si se indeparteaza de parinti.
Am avut elevi care incepeau sa planga cand obtineau o nota de 7 sau 8, spunand ca vor fi batuti sau pedepsiti
de catre parinti. Mai grava este situatia in care parintii sunt impartiti in “doua tabere”: unul sever, iar celalat
indulgent.
Severitatea exagerata isi va lasa amprenta asupra personalitatii in formare a copilului. Astfel de
parinti impun un regim de viata si de invatatura peste limitele de toleranta psihologica si psihofiziologica
specifica varstei. Ei impun copiilor lor un volum prea mare de sarcini, interzic participarea la activitati
recreative, la jocurile specifice varstei si fac uz frecvent de pedepse care lezeaza demnitatea copiilor, chiar
pedepse corporale.
La celalat pol se afla parintii superprotectori, cei care se invart in jurul poftelor copilului. Un
astfel de copil va ajunge un egoist, pentru ca in familia sa el a cunoscut numai drepturi , nu si indatoriri. Cu
acesti copii se lucreaza foarte greu si devin dificili, deoarece ei cred ca si la scoala vor avea parte de aceleasi
privilegii.
Atitudinea protectoare a parintilor se poate manifesta si prin limitarea excesiva a libertatii si
independentei de actiune, a initiativei copilului. Parintii devin deosebit de preocupati de copil, manifesta o
teama permanenta pentru viata si activitatea copilului lor si de aceea stabilesc ei directiile de actiune si
comportare fara sa accepte abateri, plangeri si nemultumiri. Principala consecinta se exprima intr-un

1060
comportament lipsit de initiativa, instalarea unei temeri nejustificate de actiune si mai ales de consecintele ei, in
ultima instanta timiditate exagerata.
Obiectivul primordial al parteneriatului scoala – familie il reprezinta obtinerea succesului
scolar. Evolutia pozitiva in planul activitatii scolare se exprima prin termenii de progres, reusita si succes
scolar. Progresul – arata obtinerea anumitor stari calitative superioare in raport cu o perioada comparata. Poate
fi continuu sau periodic.Reusita scolara se refera la nivelul de realizare a unui obiectiv propus pentru o durata
mai mare de timp. Succesul scolar se exprima prin raportarea performantelor elevului la cerintele programei
scolare si la finalitatile invatamantului.
Un parcurs scolar negativ este reflectat de termenul de insucces scolar. Insuccesul sau esecul
scolar cunoaste doua faze:
 in faza initiala – elevul traieste sentimente de nemultumire, are o motivatie saraca, fie la o disciplina sau
un capitol (pentru o scurta perioada de timp).Aceasta faza se poate depasi cu usurinta prin mobilizarea
resurselor proprii sau printr-o atentie deosebita din partea invatatorului.
 a doua faza – de instalare evidenta si stabila a insuccesului scolar, elevul evita efortul individual si isi
exprima aversiunea fata de invatatura, profesori, tot ceea ce este legat de scoala. Inregistrand mari lacune in
cunostinte, el poate ajunge la repetentie, exmatriculare sau chiar abandon scolar.
Scolarul are nevoie acasa de un mediu de viata in care sa se simta in siguranta. Intr-un climat
educativ bun, parintii sunt calmi, intelegatori, afectuosi, destul de flexibili in raporturile cu copilul, fara insa a-i
satisface orice capriciu. Copilul simte ca parintii se ocupa de el, ca sunt interesati de necazurile si problemele
lui, ca si de rezultatele scolare. Familia este un cadru de disciplina ferm, in care si copiii si parintii impartasesc
acelasi nivel de exigenta.
Studiile arata ca intr-un climat familial pozitiv, copiii sunt originali si spontani, se descurca
singuri, dovedind autonomie, isi exprima dorinta de a creste, de a se impune si de a fi conducatori; stiu sa se
apere, doresc sa infrunte dificultatile, sunt perseverenti in realizarea unor scopuri.
In concluzie: “scolarul are nevoie acasa de un cadru general de viata in care sa se simta in
siguranta. Pentru aceasta el are nevoie de parinti calmi, intelegatori, afectuosi, maleabili in raporturile cu
copilul, fara a da dovada de slabiciune. El are nevoie sa simta ca parintii se ocupa de el, ca iau parte la micile
lui necazuri si la problemele care il intereseaza si ca nu se dezintereseaza de ceea ce se intampla la scoala”( M.
Gilly).
In climatul actual intalnim doua tendinte contradictorii: parintii sunt preocupati de viitorul copiilor
lor, dar, in acelasi timp, nu mai au timp sa le acorde atentia cuvenita.
Este o sarcina a scolii, sa identifice situatiile “dificile” din famiile copiilor, sa dirijeze strategiile
educative in favoarea elevului si mai ales sa constientizeze faptul ca relatia de parteneriat scoala – familie –
societate este determinanta in obtinerea performantelor scolare.

1061
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE:
RELAȚIA GRĂDINIȚA - ȘCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE

Prof. înv. primar: Florescu Monica Mihaela

Școala Gimnazială nr.2 Vînători
com Gorbăneşti , judeţul Botoşani

România, ca ţară a Uniunii Europene, încearcă să aducă relaţia grădiniţă – şcoală – familie –
societate la nivelul celor din afara graniţelor ei. Pentru a realiza acest lucru, trebuie să se producă o
schimbare la nivelul tuturor factorilor implicaţi în acest proces şi nu numai. Această relaţie trebuie înţeleasă
ca una fundamentală care trebuie să continue din copilărie şi până la maturitate, indiferent că eşti copil, elev
, adolescent, tânăr, adult, matur. În primele cazuri eşti parte integrantă a procesului instructiv-educativ
formal, mai tarziu ai copii care trec prin aceeaşi etapă iar ca persoană matură trebuie să susţii educaţia în
toate formele ei: formală, informală, nonformală. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de
viaţă, în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale:
familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de
informare şi influenţare.
Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii
individului. Scopul principal este integrarea socială optimă deoarece copilul, mai apoi adultul se află într-o
permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. Acesta asimilează normele şi valorile societăţii,
modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană, o interacțiune permanentă
fiind astfel pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi.
Familia oferă mediul pentru dezvoltarea deprinderilor de bază ( de igienă, alimentaţie sănătoasă,
comportament politicos) iar acestea îşi vor pune amprenta asupra personalităţii copilului. Părintele trebuie
să fie conştient de faptul că educaţia aleasă oferită copilului trebuie să se defăşoare pe parcursul întregii zile,
nu numai în cele câteva ore cât stă la grădiniţă sau să revină doar cadrului didactic, fie educator, învăţător,
profesor. Aceştia au ca sarcina principală de a dezvolta competenţe elevului său, de a modela atitudini şi
modul de gândire. Susţinerea şi cizelarea comportamentului elevilor devine un scop secundar, indubitabil
relaţionat cu cel principal.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii. Ca şi cadru didactic recunosc imediat cea mai mică celulă a societăţii în care se pune accentul pe
deprinderi ca respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini,
modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de comportamente în diferite
contexte.
Activitatea educativă din grădiniţă și mai târziu școală nu poate fi izolată, separată de alte influenţe
educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste
permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a instituției cu familia.
Susţin dezvoltarea unei relaţii deschise între părinţi – scoală – societate. Cu părere de rău realizez
faptul că majoritatea părinţilor din mediul rural şi aproximativ jumătate din părinţii din mediul urban lasă
educaţia copiilor doar în baza şcolii şi a interacţiunii elev – învăţător sau elev – profesor doar în cele câteva
ore de curs. Este adevărat că stilul şi calitatea vieţii în România nu poate susţine şi înţelege ideea că un
popor de oameni educaţi va da naştere unei generaţii de copii educaţi. A nu se înţelege faptul că toţi
indivizii unei ţări trebuie să urmeze cursurile unei facultăţi ci toţi să dea dovadă de o educaţie la nivel
atitudinal.
Societatea are rolul ei în educaţia tinerei generaţii. Societatea trebuie să investească în educaţie cu
fonduri, cu programe de dezvoltare,cu oameni de calitate. Sărăcia şi indiferenţa nu produc nimic
constructiv.
Între familie – grădiniţă – şcoală - societate se desfăşoară o relaţie de parteneriat. Acesta presupune
realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune. Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este

1062
nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a
acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor.
Pentru relansarea acestui parteneriat şi aducerea lui la un nivel mai înalt valoric trebuie ca părinţii să
ia parte mai activ la viaţa şcolii şi activităţile propuse în cadrul acestui parteneriat să se desfăşoare cu toată
responsabilitatea şi maturitatea factorilor implicaţi. Activitaţile curriculare şi extracurriculare să fie într-un
număr mai mic şi realizate în beneficiul elevilor şi nu scriptic, în beneficiul cadrelor didactice.
Societatea, şcoala, familia trebuie să ia foarte în serios educaţia tinerelor generaţii. Românii au
potenţialul de a uimi lumea cu oameni foarte talentaţi aproape în toate domeniile şi ar fi păcat să nu facem
asta.

1063
 ” Educație fără frontiere”
Societatea democratică şi parteneriatul educaţional
Institutor: Florincuta Corina
Școala Primară nr 1 Valea de Jos-Rieni

În cadrul unei societăţi care se schimbă continuu, şcoala românească trebuie să îşi asume o nouă
perspectivă asupra rolului său social şi asupra strategiilor prin care işi poate asigura dezvoltarea. Din această
perspectivă parteneriatul educaţional dintre şcoală şi comunitate, trebuie sa devină o direcţie strategică
principală în managementul fiecărei unităţi de învăţământ. Acest parteneriat trebuie să reunească
eforturile tuturor categoriilor interesate în dezvoltarea unei educaţii de calitate pentru toţi elevii din sistemul
de invăţământ. Pentru a realiza un parteneriat educaţional bazat pe asumarea valorilor democratice, este
necesar ca societatea românească să realizeze o schimbare de valori, atitudini şi comportamente la nivelul
tuturor factorilor sociali implicaţi in susţinerea educaţiei: decidenţi, cadre didactice, părinţi, elevi,
reprezentanţi ai instituţiilor guvernamentale si nonguvernamentale. Teoria si practica in domeniul
parteneriatului educaţional arată că şcoala ar trebui să dezvolte relaţii constante de colaborare cu categorii
sociale şi organizaţii care sunt in mod direct interesate in realizarea unei educaţii de bună calitate:
• resursele umane din invăţământ;
• elevi;
• părinţii elevilor;
• instituţiile guvernamentale centrale sau locale;
• organizaţii neguvernamentale;
• reprezentanţi ai cultelor;
• reprezentanţi ai sectorului economic şi financiar;
• reprezentanţii sindicatelor;
• autorităţi centrale si locale.
Pentru realizarea unui parteneriat educaţional eficient, toţi cei care sunt implicaţi, trebuie sa fie de
acord cu valori fundamentale ca: egalitatea şanselor in educaţie, spiritul civic şi ataşamentul faţă de
comunitate, comunicarea şi respectul reciproc, cooperarea şi colaborarea, disciplina şi responsabilitate,
echilibru intre exigenţele genereale şi cele specifice.

1. Şcoala nucleu şi catalizator al parteneriatului educaţional

Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei , iar între aceştia şi comunitate, mediul
extraşcolar şi extrafamilial , activează elevul , obiect şi subiect al educaţiei. Dacă aceste medii educaţionale
se completează şi se susţin , ele asigură într-o mare măsură buna integrare a elevului în activitatea şcolară şi
pe plan general în viaţa socială .Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile sociale interesate direct
sau tangenţial de domeniul educaţiei copilului de vârstă şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare şi
colaborare. Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală şi colectivă
.Totodată şcoala face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică , elaborarea şi luarea
deciziilor.
Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi permite unui număr mare de oameni să ia
parte activă la soluţionarea problemelor care îi privesc .Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care
schimbările s-au accelerat simţitor , într-o societate a opţiunilor individuale şi sociale multiple , marcată de o
multitudine de tranziţii , de naturi diferite . Educaţia este solicitată să răspundă provocărilor unei lumi a
societăţilor şi indivizilor în derută , o lume în care s-au pierdut şi se pierd repere, sisteme de referinţă, iar
sistemele etice se află în criză. Şcoala este chemată să contribuie la redefinirea unor noi sisteme de valori, la
reconstrucţia spirituală a omului. În prezent România cunoaşte o redefinire a rolului social al educaţiei , în
contextul unui ” parteneriat pentru educaţie ” , care se doreşte a fi un dialog deschis , lucid , responsabil ,
între toţi factorii educaţionali familie, biserică , şcoală , comunitate locală ).Şcoala se deschide spre mediul

1064
comunitar şi se fac propuneri de realizare a osmozei şcoală- comunitate (şcoala în comunitate şi
comunitatea în şcoală ) , în perspectiva înţelegerii şcolii ca un centru cultural şi civic , centru complex de
învăţare la îndemâna tuturor , tineri şi mai puţin tineri. Comunitatea este cea care oferă mediul prielnic
pentru desfăşurarea acestor activităţi comune.
Aşadar comunitatea are un rol important alături de şcoală şi familie în educaţia elevului. Şcoala trebuie sa
devină nucleul parteneriatului educaţional. Incercarea unităţilor şcolare de a atrage in diferite tipuri de
parteneriat, diferite categorii şi instituţii, se va bucura de succes doar in măsura in care şcoala va veni in
intâmpinarea cerinţelor sociale şi comunitare:
• extinderea caracterului democratic a managementului şcolar;
• atragerea familiei in calitate de partener principal al şcolii;
• realizarea colaborării cu toate categoriile comunitare interesate;
• atragerea tuturor factorilor care pot contribui la rezolvarea problemelor şcolii;
• realizarea unui echilibru intre cererea si oferta de educaţie;
• satisfacerea unor nevoi comunitare specifice in domeniul educaţiei;
• pregătirea elevilor pe linia dezvoltării personale si a integrării active in comunitate;
Pentru a răspunde acestor deziderate, şcoala printr-un management performant al calităţii
învăţământului, trebuie să orienteze întregul său efort spre elevi, care reprezintă centrul de interes al
oricărui parteneriat educaţional.
2. Familia partener principal al şcolii
Familia are în societate funcţii bine determinate : funcţia biologică care constă în perpetuarea speciei
umane prin procrearea şi creşterea copiilor , condiţie primordială a existenţei societăţii . Funcţia socială prin
care familia conferă individului sentimentul de siguranţă , îl ajută să depăşească obstacolele , să dobândească
echilibrul emoţional . În familie, copilul găseşte căldura sufletească şi sentimentul de siguranţă de care are
nevoie. Funcţia economică constă în crearea condiţiilor materiale necesare vieţii şi dezvoltării membrilor
familiei . Funcţia educativă se referă la faptul că familia are un rol foarte important în transmiterea limbii, a
obiceiurilor, a modelelor comportamentale urmaşilor ei . În familie, copilul învaţă să se aprecieze pe sine şi
pe ceilalţi , depinde de un anumit mod de viaţă, vine în contact cu valorile şi normele societăţii.
Funcţia culturală, stă la baza procesului de educare a copiilor , aceasta nu trebuie confundată cu funcţia
educativă, are ca finalitate integrarea eficientă a individului în societate , dar urmăreşte şi crearea de
individualităţi bine pregătite care să contribuie la transformarea şi progresul societăţii . Obiectivul principal
al acţiunii educative este formarea personalităţii copilului , care este urmărit atât în familie, cât şi în şcoală ,
astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de educaţie şi instrucţie se împletesc şi se sprijină
reciproc. În cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educaţional se impune tot mai mult implicarea
cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie .
Rolul cadrelor didactice nu se mai reduce doar la educaţia la catedră sau în clasă . Partener principal al
şcolii, familia se defineşte ca instituţie socială şi ca grup specific care dispune de o influenţă
considerabilă in raport cu membrii săi.
Transformarea familiei într-un partener al şcolii presupune:
• extinderea iniţiativei şcolii in sensibilizarea şi atragerea familiei;
• elaborarea si realizarea unor proiecte orientate către parteneriatul cu familia;
• activizarea consiliilor de părinţi;
• îmbunătăţirea modalităţilor de informare adresate părinţilor;
• organizarea unor activităţi in regim de parteneriat.
Parteneriatul dintre şcoala şi familie poate fi incurajat printr-un management performant al calităţii şi
prin asigurarea unor servicii educaţionale destinate părinţilor.

Bibliografie
1. ADKIN, E. JONES, G. LEIGHTON, P. Resurse umane (ghid propus de The Economist Books)
Editura Nemira, Bucureşti, 1999;

1065
 2. ANDRÉ de PERETTI, Educaţie în schimbare, Editura Spiru Haret, Iaşi, 1995;
3. BĂRBUŢĂ, V. Teoria şi practica conducerii – Editura Conphys, 1999;
4. BUNESCU GH.“Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor”, Institutul de Ştiinţe ale
Educaţiei;www.1educat.ro
5. CONSTANTINESCU, A. D. DOBRIN, M. NIŢĂ, S. NIŢĂ, A. Managementul resurselor umane,
Colecţia naţională, Bucureşti, 1999;
6. COSTEA ST., General şi specific în managementul învăţământului, în „Tratat de management
universitar”, Braşov, Ed. LuxLibris, 1998;
7. COVEY, R. S. Etica liderului eficient sau conducerea bazată pe principii, Editura Allfa, Bucureşti,
2000, 354 p. (p. 21 – 22);
8. COVEY, R. S. Managementul timpului sau cum ne stabilim priorităţile, Editura Allfa, Bucureşti,
2000;
9. CRISTEA S., Managementul organizaţiei şcolare, EDP, Buc., 1996.

1066
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE:
RELAȚIA - GRĂDINIȚA - ȘCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE
Prof. înv. primar: Foca Dana
Scoala Primara nr.2 Bozieni

Plecând de la funcţia centrală a educaţiei de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului

tot timpul urmărim scopul principal și anume cel al integrării sociale optime, deoarece copilul, mai apoi
adultul se află într-o permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. Acesta asimilează normele
şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană, o
interacțiune permanentă fiind astfel pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi
responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme
specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala,
instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor
statusuri şi roluri succesive.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare ce îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării
depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât, aceștia reprezentând mereu
un model pentru copii.
Activitatea educativă din grădiniţă și mai târziu școală nu poate fi izolată, separată de alte influenţe
educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste
permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a instituției cu familia.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc, acesta fiind
prea mic pentru a se putea exprima.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a
informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune. Pentru
ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile
acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă, mai târziu școală şi familie reprezintă relaţia de colaborare a părinţilor cu
persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a
colabora cu personalul grădiniţei - școlii, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului grădiniţă - școală - familie – societate este bine să ne amintim că în viaţa
copilului şi a familiei orice angajat al instituţiei este important: bunica ce pregăteşte cele mai grozave
mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare care-i ajută pe cei mici, educatoarea-persoana care le este
întotdeauna un sprijin, învățătoarea carei îndrumă și-i pregătește pentru experiențele vieții viitoare, astfel,
fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul său îndeplinindu-și atribuţiile şi influenţeazând dezvoltarea
copilului.

1067
 Relația dintre toți acești factori externi poate influența pozitiv sau negativ educaţia copilului care
trebuie să fie o acţiune ce presupune schimb de experienţe, de competenţe şi de valori între toţi adulţii ce îl
susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional
dintre familie şi instituție să se extindă şi către comunitatea care le include.
Prin crearea unor relații corecte de bază, parteneriatului grădiniţă-școală-familie- comunitate câştigă
un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi creându-se relații pozitive ce fac posibilă dezvoltarea
sentimentului de coeziune socială. Comportamentele cadrelor didactice au un mare rol în crearea acestor
punți între instituții și familia copilului, atitudinea cestora și poziția adoptată reprezentând cheia succesului.

1068
 ”Educație fără frontiere!”:Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate

Prof. Înv.Primar: Fociac Florentina-Mariana,

Școala Gimnazială Nr. 3, Nichiteni, Com.Coțușca, Jud. Botoșani

Pe fondul schimbărilor socio-economice,odată cu integrarea în Uniunea Europeană, relația

grădinișă/școală-familie-societate este un subiect de actualitate. În cadrul relației de colaborare grădiniță-
școală-familie-societate se pune accent pe un acord mutual între părți.Acest acord se realizează printr-un
schimb de obligații reciproce, atât pe plan financiar, dar mai ales pe plan educațional-cultural.
Familia este primul factor educativ în viața copilului, grădinița și școala au sarcina de a îndruma și
consilia familia elevilor pentru ca aceasta să se implice, să contribuie la o dezvoltare armonioasă,
completă și eficientă a copilului.
Școlarul își petrece cel mai mult timp la școală. Familia este prima școală, școala este
a doua familie. Donati afirma că „instituția școlară are datoria de a manifesta o atitudine pozitivă și
constructivă, în diverse cadre de manifestare, fiind capabilă să reacționeze și să contribuie la
dezvoltarea societății.”
Educația actuală este o educație de tip democratic,de aceea ea susține parteneriatul „grădiniță-
școală-familie-socitate”.Parteneriatele educaționale sunt centrate pe educația elevului, iar grădinița,
respectiv școala este pionul principal, motorul parteneriatelor.
Factorii care contribuie la dezvoltarea parteneriatelor sunt:
• -necesitatea de colaborare a părinților sau de stimulare și impulsionare a aceste nevoi, de
către cadrele didactice;
• -responsabilitatea, disponibilitatea și competența cu care educatorii și profesorii se angajează în
dezvoltarea parteneriatelor;
• -importanța activităților propuse în acordurile dintre grădiniță-școală-familie-societate;
• -posibilitatea de dezvoltare a competenței de parteneriat din perspectiva utilității, eficienței și
funcționalității.
Faza incipientă de modelare a copiilor începe în familie, acasă. Părinții trebuie să dezvolte
un mediu propice, dominat de încredere, respect, sprijin, dar și o atitudine pozitivă față de școală.
Grădinița, apoi școala continuă aceste atitudini, ceea ce va da societății un copil model. Așadar toate
instituțiile familie, grădiniță, școală și societate sunt factori activi în educarea elevului. Ele sunt
parteneri egali în actul de învățare și trebuie să păstreze un dialog deschis și continuu.
Societatea, prin intermediul autorităților, bisericii, ONG-urilor, agenților economici poate coopera cu
grădinița, școala și familia.Comunitatea locală poate ajuta la identificarea problemelor cu care se
confruntă realitatea școlară, la oferirea de soluții în scopul rezolvării acestor deficiențe.
Între grădiniță, școală, familie și societate este necesar să existe o punte de legătură pentru a
asigura o bună calitate procesului de învățământ. Implicarea familiei în actul predare-învățare-evaluare
reprezintă un avantaj atât pentru munca profesorilor, cât și un avantaj al copiilor, copiii căpătând un
sentiment de siguranță, de ajutor, de sprijin din partea părinților.
Răspunzând cerințelor unei educații complete, colaborarea dintre grădiniță, școală, familie, societate
este scopul final foarte important pentru învățământ. Conlucrarea și ajutorul reciproc între instituțiile
menționate duc la formarea și modelarea personalității copilului.
Pentru ca învățământului să-i poată fi atribuită calitatea de eficiență, trebuie să se țină cont de
această colaborare grădiniță-școală-familie-societate fără niciun fel de frontiere sau granițe, aceasta
reprezentând, în acelați timp și un ideal educațional.
Colaborarea are nevoie de flexibilitate și deschidere și trebuie să fie bazată pe cooperare și
parteneriate, să găsească modalități de răspuns la provocările lumii și educației contemporane.
Ca obiective urmărite se pot enumera:

1069
 • -promovarea în rândul elevilor și a societății al unui sistem de valori și atitudini bazat pe
spirit deschis și democratic, gândire pozitivă și critică, toleranță, respect pentru drepturile fundamentale
ale omului;
• -formarea unei conduite de respect față de mediul înconjurător și a unui comportament
responsabil;
• -gestionarea situațiilor conflictuale în dezvoltarea competențelor relaționale (managementul
conflictului);
• -creșterea gradului de implicare a părinților și a familiei, a societății în activitățile școlii.
Grădinița, școala, familia și societatea sunt porți deschise spre Europa, spre Uniunea Europeană și
integrarea europeană.
În acest context , european, eficiența unei reușite educaționale depinde, în mod direct, de eforturile
tuturor factorilor implicați: grădiniță, școală, societate, familie.
Acest lucru presupune, pe lângă colaborare și susținere reciprocă, o bună cunoaștere a specificului
fiecărei categorii de subiecți implicați:
• -specificitatea și trăsăturile școlii;
• -cultura organizațională;
• -climatul profesional;
• -resursele umane și materiale;
• -calitatea mediului de învățare;
• -trăsăturile grupului țintă și ale stilului său de viață.
Așadar, societatea prin comunitățile locale pot demara acțiuni ce pot sprijini actul educațional
prin:
-ajutoare financiare, donații, organizarea unor activități extracurriculare, alocare de spații, resurse
materiale și implicarea în parteneriatele propuse.

1070
 NECESITATEA UNUI ALT TIP DE ABORDARE A RELAŢIEI
PĂRINTE – COPIL – CADRU DIDACTIC
Profesor pentru învățământul primar, Maria Forgaci,
Școala Gimnazială ,,Ion Simionescu”, Iași
Deşi conjuncţia şcoală – familie este fundamentată pe finalităţi primordiale şi pe obiective comune,
complexitatea actului educaţional şi sarcinile tot mai diferite cărora trebuie să le facă faţă procesul educaţional,
fac să se identifice tot mai multe fisuri în relaţia amintită. Mai mult, se dezvoltă concepte ca: opinia copilului,
participarea lui la deciziile ce-l privesc, opţiunea personală, implicarea acestuia de la vârstele cele mai mici în
responsabilitatea şi drepturile pe care societatea le identifică şi le recunoaşte. Este nevoie a se dezvolta un nou
concept care să întărească schimbarea în relaţiile şcoală – familie - elev. Acest concept este parteneriatul
educaţional, unul dintre conceptele cheie ale pedagogiei contemporane.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului, la nivelul
procesului educaţional. El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între factorii
educaţionali, desfăşurându-se permanent şi împreună cu actul educaţional propriu-zis. Cerinţa la care se referă
parteneriatul educaţional este ca decizia, acţiunea şi evaluarea în educaţie să fie realizate în cooperarea şi
colaborarea dintre instituţii, influenţe şi agenţi educaţionali. Având valoare de principiu în pedagogie,
parteneriatul educaţional se adresează în primul rând părinţilor şi cadrelor didactice, presupunând nevoia unei
comunicări în ceea ce priveşte actul educativ.
Un studiu realizat în ceea ce priveşte necesitatea colaborării dintre şcoală şi familie enumera patru motive
pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
• Părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor;
• Învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se petrece în afara
şcolii;
• Cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în special
asupra motivaţiei învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate datorită
dialogului cu şcoala;
• Grupurile sociale implicate în instituţia şcolară au dreptul să influenţeze gestiunea şcolară.
Au fost identificate o serie de obstacole în calea relaţiei şcoală-familie, unele dintre ele de ordin
comportamental sau material manifestate atât din partea părinţilor, cât şi a profesorilor sau a administratorilor
şcolari. Alte dificultăţi pot rezulta din ideile divergente, din atitudine.
Există două teorii importante privind relaţia şcoală – familie:
1. teoria profesionalismului care consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a gândi la
avantaje personale; criteriile acestor teorii sunt: competenţa, servirea clienţilor, un cod de etică profesională;
2. teoria schimbului care consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal; se consideră privilegii
tradiţionale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiţie restrânsă.
Din această perspectivă se pune întrebarea: ce câştigă profesorul într-o cooperare cu familia? Se apreciază
că acest câştig poate fi un statut revalorizator în ochii societăţii.
Cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte din datoria
profesională a cadrului didactic deoarece părinţii sunt clienţi ai şcolii. Eficacitatea învăţământului poate fi
ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie. Părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor şi pot
avea exigenţe de a evalua rezultatele activităţii şcolare.
În ţările Comunităţii Europene se trece la o nouă etapă a colaborării şcolii cu familia, în care accentul este
pus pe un angajament mutual clar stabilit între părinţi şi profesori, pe un ,,contract parental” privind copilul
individual. Contractul între familie şi şcoală nu se mai consideră doar ca un drept opţional, ci ca un sistem de
obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu cadrele didactice .

BIBLIOGRAFIE
1. ILUȚ, P., 1997, Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iași;
2. PĂUN, E. 1999, Școala – abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iași;
3. PESCARU, BĂRAN, A, 2004, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis

1071
 FAMILIA ŞI ŞCOALA FACTORI DETERMINANŢI
ÎN FORMAREA COPILULUI PENTRU VIAŢĂ

Prof. înv. primar Fota Florentina Cristina

Şcoala Gimnazială Ioan Grecescu Brădeşti

,,Şcoala, pentru a da roade, are nevoie de sprijinul conştient şi de colaborarea părinţilor. Educaţia
dată în şcoală se dovedeşte a fi muncă irosită şi ineficace, dacă familia e ostilă şi indiferentă”
H.H.STERN

Principalii factori care ajută copilul în desăvârşirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, transmiterea primelor cunoştinţe,
sentimente, virtuţi.Rolul familiei este important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic,
intelectual, moral şi estetic.La alegerea şcolii de către părinţi conteză tipul de şcoală, tradiţia şcolii, dotarea
materială a şcolii, conţinutul învăţământului, dar nu în ultimul rând calitatea cadrelor didactice.Copilul
reprezintă elementul cenrtal în educaţi.Educaţia trebuie centrată pe elev, iar finalitatea ei să fie formarea
capacităţii elevului de a se adapta la realitatea socială. Şcoala alături de familie influenţează prin condiţiile
concrete în care se desfăşoară procesul de învăţământ, personalitatea copilului.

COPILUL-adaptat la realitata socială

FAMILIA-primul mediu de educaţie ŞCOALA-continuatorul educaţiei

Educarea elevului se situează în egală măsură, în familie şi şcoală. Meritul familiei îl reprezintă
formarea temeliei individualităţii copilului,încă de la vârstă fragedă.Mediul familial oferă primele ocazii de
stabilire a unor relaţii sociale, de comunicare afectivă şi verbală.Climatul familial îşi pune amprenta pe
personalitatea sa..Odată cu intrarea copilului în şcoală, funcţiile educative ale familiei nu încetează, ci se
amplifică, în sprijinirea rolului de elev. Profesorii trebuie să colaboreze cu familia, să facă în aşa fel încât
să-l facă un aliat şi să se sprijine reciproc în munca de educaţie.Alături de şcoală, familia exercită cea mai
mare influenţă asupra copilului, iar scopul acţiunilor lor trebuie să fie unitar. Familia, prin condiţiile oferite,
prin înţelegerea corectă a manifestărilor copiilor, prin contribuţia în lărgirea orizontului profesional al
acestora şi prin oferirea unor modele pozitive de convieţuire socială contribuie la păşirea corectă a tânărului
în viaţă.Familia poate stimula elevul, îl poate mobiliza în acţiuni legate de un anumit domeniu de activitate
faţă de care manifestă aderenţă şi pentru care prezintă mai multă garanţie, în valorificarea capacităţilor
proprii. Părintele îşi poate da mai bine seama de toate acestea în colaborare cu şcoala.
Forme de colaborare a învăţătorului/dirigintelui cu familia
• Şedinţele şi lectoratele cu părinţii;
• Convorbiri individuale;
• Vizite la domiciliul elevului;
• Corespondenţa(rezultate la învăţătură,invitaţii la şedinţe, scrisori de felicitare sau mulţumire);
• Antrenarea părinţilor în activităţi şcolare şi extraşcolare;
• Consultaţii pedagogice;
• Informarea reciprocă;
• Şedinţe comune cu elevi şi părinţi;
• Vizitarea şcolii de către părinţi.
Pentru o mai bună colaborare cu părinţii, dirigintele convoacă sedinţele sau lectoratele cu temă pe
care le anunţă din timp, îşi pregăteşte procesul-verbal cu ordinea de zi, tabelul de prezenţă, referatul cu temă
atunci cănd este cazul.Prezentarea în faţa părinţilor doar cu catalogul pentru anunţarea notelor sau

1072
improvizarea unor subiecte de discuţie pot duce la plictisirea acestora şi refuzul de a mai participa la
următoarea şedinţă.O întâlnire nu trebuie să depăşească mai mult de o oră.Situaţia şcolară a elevului trebuie
comunicată fiecărui părinte de preferat prin chemarea în faţa catalogului sau notificarea notelor înaintea
şedinţei şi înmânarea părintelui.Aceştia se jenează atunci când sunt citite notele de diriginte în plenul
şedinţei.Vizitele la domiciliu se anunţă în prealabil prin precizarea scopului acesteia.Corespondenţa se face
de regulă atunci cănd se comunică rezultatele la învăţătură şi disciplină, chemarea părinţilor la şcoală,
adresarea de felicitări pentru rezultatele copilului.Este bine dacă dirigintele reuşeşte să mobilizeze părinţii în
realizarea de activităţi extraşcolare:serbări, excursii, expoziţii, meciuri sportive, amenajarea spaţiului
şcolar.Aceste activităţi sunt benefice atât pentru elevi cât şi penrtu şcoală.
Comunicarea învăţător/diriginte-familie
O comunicare optimă învăţător/diriginte-familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra copilului
şi de a stopa comportamente negative.De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi dezvoltare a releţiei
şcolă-familie.De aceea trebui cunoscuţi factorii care favorizează dar şi blochează o comunicarea eficientă.
Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului, rezultatele şcolare şi natura
comportamentului.

Rolul şcolii şi familiei în orientarea şcolară şi profesională a copilului

Şcoala şi familia trebuie să sprijine copilul în luarea deciziilor privitoare la orientarea spre o treaptă
superioară de învăţământ şi spre o carieră.Ele facilitează luarea unor decizii în concordanţă cu cerinţele
personale şi realităţile sociale.Familia reprezintă un exemplu pentru copil, ea influenţează opţiunea pentru o
anumită profesie.Şcoala trebuie să deruleze acţiuni comune elevi-părinţi pentru conturarea dorinţei
profesionale.Dirigintele dezbate cu elevii avantajele şi dezavantajele unei profesi, reţeaua şcolară,
metodologiile de organizare a examenelor şi admiterea în învăţământul liceal, şcoli de arte şi meseri,
învăţământul superior.Rezultatul sau evaluarea acţiunilor de orientare consau în curajul deciziei, degajarea
de prejudecăţi sociale, obiectivitatea lor, încrederea în valoarea anumitor forme de educaţie.Perioada de
asimilare sau de pregătire pentru viaţă se încheie prin decizia persoanei de a se integra în activitatea dorită.
,,Consideră elevul o făclie pe care să o aprinzi astfel încât mai tărziu să lumineze cu o lumină proprie”
PLUTARH

BIBLIOGRAFIE :

1.Bunescu Gh, Alecu G, Badea D, Educaţia părinţilor.Strategii şi programe, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1997
2.Cosma T, Şedinţele cu părinţii în gimnaziu.Idei suport pentru diriginţi, Editura Polirom,Iaşi,2001
3.Lascuş V,Părinţi şi profesiunea copiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
4.Sălăgean D, Pintilie D, Pintilie M, Suporturi tematice în activitatea dirigintelui, Editura Eurodidact, Cluj
Napoca, 2005
5. www.didactic.ro

1073
 INFLUENŢA RELAŢIEI DINTRE FAMILIE -GRĂDINIŢĂ- ŞCOALĂ ŞI SOCIETATE

Prof. înv. preşcolar: ADINA FRĂŢILĂ

Sistemul de învăţământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerinţele şi posibilităţile

oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Plecând de la funcţia centrală a
educaţiei de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului întotdeauna se urmăreşte scopul
principal şi anume cel al integrării sociale optime, deoarece copilul, iar mai apoi adultul se află într-o
peremanentă interacţiune cu factorii sociali ai exigenţei sale. Acesta asimilează valorile şi normele societăţii,
mijloace sociale de comunicare umană, modele sociale de comportament, o interacţiune permanentă fiind astfel
pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor responsabilităţi şi roluri. Acest proces se realizează de-a
lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme specifice de activitatea socială şi în cadrul specific al unor
instituţii sociale: familie, grădiniţă, şcoală, instituţii culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor
moderne de informare şi influenţare . În familie, fiecare membru este special, are rolul
său şi în raport cu ceilalţi îşi constitue o identitate specifică. Aici sunt valorificate diferenţele pentru că fiecare
este important şi indispensabil. Familia însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea
evoluează împreună cu aceştia, integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al
ei. Procesul de integrare în societate începe în familie încă din timpul copilăriei mici, atunci când intervin
primele contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor
roluri şi stasuri succesive.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi de igienă şi
alimentaţie sănătoasă) astfel acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare, care îşi pun amprenta asupra
întregii personalităţi.
Tot în cadru familiei, copilul îşi însuseşte limbajul. Volumul şi calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele depinde de modelele oferite de părinţi, şi anume de modul cum aceştia
interacţionează şi îi solicită pe copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: politeţea, respectul, sinceritatea,
cinstea, ordinea, răbdarea etc. Pentru a realiza aceste sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite cazuri. De la părinţii copiii vor învaţa să aprecieze ce e
bine şi ce e rău, ce e frumos şi ce e urât, ce e drept şi ce e nedrept, aceştia reprezentând un model mereu un
model pentru copii.
Pentru copil, familia concentrează primul său univers afectiv şi social. Trăsăturile personalităţii copiilor se
conturează în raport cu modelul şi natura situaţională trăită în mod direct şi nemijlocit în mediul familial, iar
atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra personalităţii în formare a copiilor. Ambii părinţi asigura
sentimentul de confort şi securitate al familiei şi sunt răspunzători de situaţia copilului în cadrul familiei, de
optimizarea vieţii de familie, îmbinând atitudinea afectuoasă a mamei cu autoritatea sau exigenţa raţională a
tatălui.
În familie se constituie sentimentul de apartenenţă socială, pentru că familia este în primul rând o instituţie
socială fundamentală, este un grup social în care membrii ei sunt legaţi prin anumite relaţii biologice, dar şi
psiho-morale, economice şi juridice, răspunzând unul pentru altul în faţa societăţii. În societatea
actuală, în familie se doresc relaţii la baza cărora să stea respectul, egalitatea, toleranţa dar si un climat familial
cu valente educative superioare.Viaţa în familie, valorile care sunt respecte şi deci experienţele pe care copilul
le realizează în colectivul familial depind aşadar de felul în care parinţii îţi exercită rolul de educator.
Activitatea educativă din familie ar trebui să urmărească într-o mai mare măsură adaptarea şi totodată
raţionalizarea exigenţelor, a cerinţelor familiale la posibilităţile de înţelegere ale copiilor. Aceste cerinţe
familiale sunt obligaţiile, regulile, pretenţiile, normele şi exigenţele care se impun copilului şi care se exercită

1074
asupra lui prin solicitare şi interdicţie. O condiţie esenţială în realizarea la un nivel optim al comunicării în
cadrul familiei este emiterea unor reguli de către adult, aceasta desfăşurându-se într-un climat afectiv de
înţelegere şi încredere reciprocă. Independenţa de gândire şi acţiune se formează prin intermediul aprecierii şi
acordării atenţiei de către adulţi. Este foarte important faptul că, copilul este deosebit de sensibil la aprecierile
făcute în legătura cu posibilităţile sale intelectuale, sau la situaţiile în care nu ar putea fi preţuit şi stimat, lăudat
şi apreciat. În concluzie, acţiunea educativă a adultului, respectiv a părintelui asupra copilului, făcută
cu responsabilitate, seriozitate, exigenţă şi afecţiune este cea mai bună cale de urmat în formarea personalităţii
copilului, în procesul de însuşire a unui comportament pozitiv. Grădiniţa este puntea de
legătură cu familia, are menirea de a asigura părinţilor asistenţă de specialitate, informându-i asupra etapelor de
evoluţie ale copiilor şi vine în sprijinul celor care întâmpină greutăţi în îndeplinirea cu succes a educării
copiilor. Iniţierea părinţilor în educarea şi instruirea copiilor se poate realiza atât în cadrul şedinţelor cu părinţii,
a consultaţiilor cu părinţii, în discuţiile libere sau prin implicarea şi participarea părinţilor în cadrul activităţilor
cu copiii. În majoritatea situaţiilor familia şi grădiniţa colaborează foarte strâns pentru a asigura prin eforturi
comune o educaţie de bună calitate. Se impune astfel, o comunicare continuă şi de calitate între educatoare şi
părinţi privind progresele şi dificultăţile întâmpinate de copii, aspectele asupra cărora este necesar să se insiste
prin exerciţii ori prin exemple pozitive şi încurajări. Comunicarea şi deschiderea din ambele părţi, pentru a
sprijini dezvoltarea şi buna educaţie a copilului, aduc beneficii pe termen lung în dezvoltarea personalităţii
acestuia. Grădiniţa este primul mediu educativ şi socializator de tip organizaţional pe care îl cunoaşte copilul.
Ea are meritul de a oferi programe instructive şi educative stabile şi coerente ce permit egalizarea şanselor
educaţionale, oferind acces la integrarea şcolară şi socială a copilului. Grădiniţa trebuie să creeze premise
favorabile pentru realizarea continuităţii învăţământului preşcolar cu cel primar.
Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, valori, norme recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai
mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi nonguvernamentale, biserică, poliţie, etc.
Activitatea educativă din grădiniţă şi apoi şcoală nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce
se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea de familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o
acţiune coerentă, unitară şi complex a instituţiei cu familia.

Bibliografie
1. Moisin, A., (2007) “Arta educării copiilor şi adolescenţilor în familie şi şcoală. Îndrumător pentru părinţi,
educatoare, învăţători, diriginţi şi profesori”, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti;
2. Tomşa, Gh., Chelaru, M., Ilade, C., Iurea, C., Mălureanu, F., Ştefănescu, C., Tomşa, R., (2005),
“Psihopedagogie preşcolară”, Bucureşti;
3. Voiculescu, E., (2003), “Pedagogie preşcolară”, ediţia a-II-a revizuită, Editura Aramis, Bucureşti;
4. . * * * “Revista Învăţământul Preşcolar”, Nr. 3-4/2009, Editura Arlequin.

1075
 IMPORTANȚA COLABORĂRII DINTRE GRĂDINIŢĂ – FAMILIE
Prof. înv. Preşcolar Frincu Alina
Gradinita PP’’Curcubeul copiilor’’Arad

În actul de educare a copilului preşcolar, o componentă importantă constituie procesul informativ-

educativ la care contribuie familia şi grădiniţa.
Familia oferă mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează pentru
viaţă. Aceasta reprezintă primul instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul
central în asigurarea condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei, condiţii ce stau la
baza structurării personalităţii individului. În relaţiile sale cu mama, cu tata şi cu fraţii, copilul se integrează
în relaţiile sociale, se apropie de societate, îşi cunoaşte valorile şi începe să-şi formeze imaginea de sine.
Mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează pentru viaţa îl oferă
familia. Astfel, familia are rolul central în asigurarea condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare
ale copilăriei, condiţii ce stau la baza structurării personalităţii individului. Apariţia unei persoane micuţe în
orice familie, care la început este complet dependentă de adulţi şi îşi inspiră tandreţe aduce cu ea un enorm
sens al responsabilităţii, privind modul în care să o îngrijeşti şi să o educi. Părinţii sunt primii educatori
deoarece ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii; familia este
modelul pe care copilul îl imită. Totodată, modul de viaţă al familiei este principalul reper în viaţă al
copilului. Comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea psihofizică a copilului, formarea
personalităţii lui. Copiii îşi observă proprii părinţi cum acţionează în rolul de părinţi. Primele deprinderi de
viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea
constituind suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării
depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. În familie
se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea,
ordinea, răbdarea etc.
În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de
comportamente în diferite contexte.
De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce este bine şi ce este rău, ce este drept şi ce este nedrept, ce
este frumos şi ce este urât în comportamente. Ei sunt primele modele pentru modul în care să acţioneze
ulterior ca părinţi.
La vârsta preşcolară un factor educativ important este grădiniţa, care desfăşoară un amplu proces
instructiv-educativ şi are cadre cu pregătire profesională corespunzătoare, ce aplică metode şi procedee
pedagogice consacrate.
Educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului,
disponibilităţile intelectuale precum şi particularităţile lui comportamentale şi caracteriale. Ea se preocupă de
socializarea preşcolarului prin integrarea lui în mediul grădiniţei, oferindu-i prilejul să cunoască mediul
înconjurător, organizând vizite în împrejurimile grădiniţei, în cartier, în oraş, la şcoală, la locul de muncă al
părinţilor etc. Treptat, cu multă răbdare, educatoarea este cea care cultivă încrederea în propriile posibilităţi
ale copiilor, integrând în jocuri şi activităţi copiii timizi, efectuând munca suplimentară individualizată cu
copiii cu deficienţe verbale, folosind jocul şi jucăriile existente pentru a-i apropia de acestea.
Grădiniţei îi revine rolul de partener în relaţiile ei cu familia iar acest rol derivă din faptul că este un
serviciu specializat, cu cadre pregătite pentru realizarea sarcinilor educaţiei copiilor cu vârste cuprinse între
3-6/7 ani.
Există două dimensiuni principale ale implicării reciproce a instituţiei de învăţământ şi familiei în
favoarea copilului: dimensiunea relaţiei copil - părinte şi dimensiunea relaţiei grădiniţă - familie.
Dimensiunea relaţiei copil - părinte vizează controlul frecvenţei, al rezultatelor şcolare, îndeplinirea
sarcinilor şi susţinerea spirituală şi materială a activităţii didactice a copilului. Cealaltă dimensiune se referă
la alegerea unităţii de învăţământ, la contactele directe ale părinţilor cu cadrele didactice. Aceste contacte pot
fi întâlniri colective dintre cadrele didactice şi asociaţiile părinţilor, reuniunile de informare a părinţilor cu
privire la diferite conţinuturi şi metode şcolare.

1076
 Relaţia grădiniţă - familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiţii de bază, fundamentală:
cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ. Educatoarea trebuie
să cunoască mai multe aspecte ale vieţii de familie, deoarece aceasta o ajută în cunoaşterea şi înţelegerea
copiilor cu vârste cuprinse între 3-6/7 ani.
Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată în aceasta instituţie nu va avea rezultate bune, dacă nu se
va sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor. Nu putem educa în mod just un copil fără a-l observa atent,
fără a-l studia, fără a-i înţelege personalitatea.
Căldura raporturilor dintre părinţi şi educatoare, încrederea şi respectul reciproc se stabilesc prin schimbul
de informaţii - pentru care trebuie să găsim întotdeauna timpul necesar. Astfel, educatoarea poate ajuta
familia în cel mai simplu şi natural mod să urmeze calea justă în raporturile cu copilul său, să prevină
îndepărtarea lui sufletească, să înlăture eventualele carenţe educative. Complexitatea problemelor lumii
contemporane cere deschiderea şi flexibilizarea raporturilor în parteneriatul educaţional. Implicarea, ca
agenţi ai educaţiei, a diferitelor instituţii şi persoane din comunitate dezvoltă în prezent o imagine complexă
şi dinamică a influenţelor educaţionale. Grădiniţa, fiind puntea de legătură cu familia, are şi menirea de a
asigura părinţilor asistenţă de specialitate, informându-i asupra etapelor de evoluţie a copiilor şi venind în
sprijinul celor ce întâmpină dificultăţi în înţelegerea rolului de părinţi şi în îndeplinirea cu succes a educării
copiilor.

Bibliografie:

1. Băran, Adina, (2004), Parteneriat în educaţie: familie – şcoală – comunitate, Editura Aramis Print,
Bucureşti
2. Bunescu, G., Alecu, G., Badea, D., (1997), Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
3. Dumitrana, Magdalena, (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti
4. Dumitrana, Magdalena, (2011), Cum creşte un pui de om, Editura Compania, Bucureşti
5. Mateiaş, Alexandra, ( 2003), Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii, Ghid de parteneriat şi
consiliere, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
6. Vrăşmaş, Ecaterina Adina, (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti.

1077
 Relaţia grădiniţă-şcoală-familie-societate

FRUNZĂ MARIANA

,,Fiecare copil pe care îl educăm este un OM dăruit societăţii’’

N. Iorga

Sănătatea, dezvoltarea şi educaţia copilului trebuie să fie în centrul preocupării familiei.Familia

este mediul educogen primar, cu valente formative esenţiale pentru dezvoltarea normală a copilului. Ea
este cel mai adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă şi volitivă a personalităţii copiilor ,climatul şi
atmosfera familială devenind cadrul de ambianţă material ,spirituală şi afectivă în care se vor forma
copiii.De aceea eventualele carenţe ale mediului şi climatului familial vor influenţa în mod negativ
dezvoltarea psihocomportamentală a copiilor.Conform Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului
acesta ,,trebuie să crească într-un mediu familial ,într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelegere’’ pentru
a-şi dezvolta complet şi armonios personalitatea.
Primele deprinderi de viaţă sănatoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice,de
alimentaţie sănătoasă),acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.Tot în familie copilul îşi însuşeşte limbajul.Volumul, calitatea vocabularului ,corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi,de felul în care aceştia intracţionează şi îi solicită pe
copii.În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament:respectul,politețea,cinstea,
sinceritatea,ordinea,răbdarea.
De la părinți cei mici vor învăța să aprecieze ce e bine și ce e rău,ce e drept și ce e nedrept,ce e frumos
și ce e urât în comportamente.Familia îl îndrumă să fie sociabil,tolerant,să colaboreze,să fie un bun coleg și
prieten și totodată ea este primul meu în care copilul experimentează relații și el va dezvolta relații în afara
acxestu mediu pornind de la modelele pe care le-a preluat de aici.
Eu cred că implicarea părinților în viața copilului îl face pe acesta mai încrezător în sine și mai
puternic, putând să depășească orice obstacol pe care îl întâlnește nu doar la școală ci și în viața de zi cu
zi.În convorbirea cu părinții cadrul didactic trebuie să dovedească mult tact, să aiba atitudinea unui prieten
nu a unui șef care dă orfine,să fie apropiat,să găsească argumente temeinice ca părinții să le accepte fiind
convinși de utilitatea lor,dar să nu renunțe la convingerile sale dacă acestea sunt bine întemeiate.Vizitele la
domiciliul copilului reprezintă modul cadrului didactic de a se interesa de condițiile în care trăiește
copilul,cum este respectat regimul zilnic,cum este ajutat la învățătură,dacă are create condiții bune de
pregătire a temelor,cum se comportă copilul față de părinți, frați, bunici, cum se comportă aceștia cu el,cu ce
se ocupă în timpul liber,ce prieteni are,cum se odihnește și cum se hrănește care este starea sănătății lui,ce
interese manifestă.
La intrarea în grădiniță părinții sunt cei care dețin toate informațiile legate de copil.Îmbinarea în
parteneriat a informațiilor deținute de părinți cu cele ale grădiniței trebuie să fie în beneficiul
copilului.Pentru ca parteneriatul să funcționeze este nevoie de respect și de încredere reciprocă, consens la
scopurile acțiunii și strategiilor de atingere a acestora și de asumarea în comun a drepturilor și
responsabilităților.Grădinița este una dintre partenerii comunitari implicați și consecvenți a cărei existență
în societate marchează începutul traseului educațional al copilului și primii pași către viitoarea sa devenire
de cetățean responsabil.În mod firesc părinții sunt primii educatori ai copilului.Vine apoi rândul
profesioniștilor din grădinițe și școli să se ocupe de educarea și formarea copiilor printr-o metodologie și un
curriculum specific vârstei acestora.Dar educația copiilor priviți ca cei mai tineri membri ai unei comunități
este responsabilitatea întregii comunități.Parteneriatul grădiniță-școală-familie-comunitate se referă la
construirea unor relații pozitive între familie-grădiniță-școală-comunitate, la o unificare a sistemului de
valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceștia văd educatoarea sfătuindu-se cu
învățătorul,părinții și membrii comunității.Copiii caută modele în părinții lor și în membrii
societății(actori,sportivi,etc),iar aceștia la rândul lor vor să crească mici genii.
Se dezvoltă concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc, opțiunea
personală, implicarea acestuia de la vârstele cele mai mici în responsabilitatea și drepturile pe care
societatea le identifică și recunoaște. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care să întărească schimbarea
în relațiile scoală - familie. Acest concept este parteneriatul educational : este unul dintre cuvintele cheie ale
pedagogiei contemporane, este forma de comunicare, cooperare și colaborare în sprijinul copilului la
1078
nivelul procesului educațional. El presupune o unitate de cerințe, opțiuni, decizii și acțiuni educative între
factorii educaționali.

Parteneriatul educațional se realizează între :

- instituțiile educației : familie, grădiniță, școală și comunitate ;

- agenți educaționali : copii, părinți, cadre didactice, specialiști în rezolvarea unor probleme educaționale
(psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuți, etc.) ;

- membrii ai comunității cu influență asupra creșterii, educării si dezvoltării copilului (medici, factori de
decizie, reprezentanții bisericii, ai poliției, etc.) ;

Grădința eficientă realizează un parteneriat cu copiii, prin valorizarea și respectarea identității sale,
cu familia- prin cunoașterea importanței acesteia și atragerea în procesul didactic cu toate resursele
educative ale societății, pe care le identifică, le implică și le folosește activ. Se recunoaște tot mai mult
influența și a altor instituții din comunitate asupra informării și formării copilului.

Astfel la nivelul grădințelor au loc activități de religie, concepute de cadre didactice cu avizul
specializat al preoților din parohie.Se subliniază dorința copiilor de a fi în legătură permanentă cu
obiceiurile sfinte de-a lungul anului. Ei sunt entuziasmați și participă cu plăcere la sărbătorile prilejuite de
Crăciun și Sfintele Paști.

De asemenea, colaborarea cu poliția, este marcată prin activități susținute de polițiști, prin educația
rutieră, comportament civic etc.

Brigada de pompieri se implică în informarea și îndrumarea cadrelor didactice și a copiilor.

Primăria este principalul factor al comunității locale, care sprijină instituțiile școlare.

Astăzi se cere tot mai mult înțelegerea parteneriatului educativ, ca formă de unificare, sprijin si
asistență a influențelor educativ-formale.

1079
 Relaţia grădiniţă-şcoală-familie-societate

Frunza Mariana

,,Fiecare copil pe care îl educăm este un OM dăruit societăţii’’ N.Iorga

Sănătatea, dezvoltarea şi educaţia copilului trebuie să fie în centrul preocupării familiei.Familia

este mediul educogen primar, cu valente formative esenţiale pentru dezvoltarea normală a copilului. Ea este
cel mai adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă şi volitivă a personalităţii copiilor ,climatul şi
atmosfera familială devenind cadrul de ambianţă material ,spirituală şi afectivă în care se vor forma
copiii.De aceea eventualele carenţe ale mediului şi climatului familial vor influenţa în mod negativ
dezvoltarea psihocomportamentală a copiilor.Conform Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului
acesta ,,trebuie să crească într-un mediu familial ,într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelegere’’ pentru
a-şi dezvolta complet şi armonios personalitatea.
Primele deprinderi de viaţă sănatoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice,de
alimentaţie sănătoasă),acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.Tot în familie copilul îşi însuşeşte limbajul.Volumul, calitatea vocabularului ,corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi,de felul în care aceştia intracţionează şi îi solicită pe
copii.În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament:respectul,politețea,cinstea,
sinceritatea,ordinea,răbdarea.
De la părinți cei mici vor învăța să aprecieze ce e bine și ce e rău,ce e drept și ce e nedrept,ce e
frumos și ce e urât în comportamente.Familia îl îndrumă să fie sociabil,tolerant,să colaboreze,să fie un bun
coleg și prieten și totodată ea este primul meu în care copilul experimentează relații și el va dezvolta relații
în afara acxestu mediu pornind de la modelele pe care le-a preluat de aici.
Eu cred că implicarea părinților în viața copilului îl face pe acesta mai încrezător în sine și mai
puternic, putând să depășească orice obstacol pe care îl întâlnește nu doar la școală ci și în viața de zi cu zi.În
convorbirea cu părinții cadrul didactic trebuie să dovedească mult tact, să aiba atitudinea unui prieten nu a
unui șef care dă orfine,să fie apropiat,să găsească argumente temeinice ca părinții să le accepte fiind convinși
de utilitatea lor,dar să nu renunțe la convingerile sale dacă acestea sunt bine întemeiate.Vizitele la domiciliul
copilului reprezintă modul cadrului didactic de a se interesa de condițiile în care trăiește copilul,cum este
respectat regimul zilnic,cum este ajutat la învățătură,dacă are create condiții bune de pregătire a temelor,cum
se comportă copilul față de părinți, frați, bunici, cum se comportă aceștia cu el,cu ce se ocupă în timpul
liber,ce prieteni are,cum se odihnește și cum se hrănește care este starea sănătății lui,ce interese manifestă.
La intrarea în grădiniță părinții sunt cei care dețin toate informațiile legate de copil.Îmbinarea în
parteneriat a informațiilor deținute de părinți cu cele ale grădiniței trebuie să fie în beneficiul
copilului.Pentru ca parteneriatul să funcționeze este nevoie de respect și de încredere reciprocă, consens la
scopurile acțiunii și strategiilor de atingere a acestora și de asumarea în comun a drepturilor și
responsabilităților.Grădinița este una dintre partenerii comunitari implicați și consecvenți a cărei existență în
societate marchează începutul traseului educațional al copilului și primii pași către viitoarea sa devenire de
cetățean responsabil.În mod firesc părinții sunt primii educatori ai copilului.Vine apoi rândul profesioniștilor
din grădinițe și școli să se ocupe de educarea și formarea copiilor printr-o metodologie și un curriculum
specific vârstei acestora.Dar educația copiilor priviți ca cei mai tineri membri ai unei comunități este
responsabilitatea întregii comunități.Parteneriatul grădiniță-școală-familie-comunitate se referă la construirea
unor relații pozitive între familie-grădiniță-școală-comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate
avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceștia văd educatoarea sfătuindu-se cu învățătorul,părinții
și membrii comunității.Copiii caută modele în părinții lor și în membrii societății(actori,sportivi,etc),iar
aceștia la rândul lor vor să crească mici genii.
Se dezvoltă concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc, opțiunea
personală, implicarea acestuia de la vârstele cele mai mici în responsabilitatea și drepturile pe care
societatea le identifică și recunoaște. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care să întărească schimbarea

1080
în relațiile scoală - familie. Acest concept este parteneriatul educational : este unul dintre cuvintele cheie ale
pedagogiei contemporane, este forma de comunicare, cooperare și colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educațional. El presupune o unitate de cerințe, opțiuni, decizii și acțiuni educative între
factorii educaționali.
Parteneriatul educațional se realizează între :
- instituțiile educației : familie, grădiniță, școală și comunitate ;
- agenți educaționali : copii, părinți, cadre didactice, specialiști în rezolvarea unor probleme educaționale
(psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuți, etc.) ;
- membrii ai comunității cu influență asupra creșterii, educării si dezvoltării copilului (medici, factori de
decizie, reprezentanții bisericii, ai poliției, etc.) ;
Grădința eficientă realizează un parteneriat cu copiii, prin valorizarea și respectarea identității
sale, cu familia- prin cunoașterea importanței acesteia și atragerea în procesul didactic cu toate resursele
educative ale societății, pe care le identifică, le implică și le folosește activ. Se recunoaște tot mai mult
influența și a altor instituții din comunitate asupra informării și formării copilului.
Astfel la nivelul grădințelor au loc activități de religie, concepute de cadre didactice cu avizul
specializat al preoților din parohie.Se subliniază dorința copiilor de a fi în legătură permanentă cu obiceiurile
sfinte de-a lungul anului. Ei sunt entuziasmați și participă cu plăcere la sărbătorile prilejuite de Crăciun și
Sfintele Paști.
De asemenea, colaborarea cu poliția, este marcată prin activități susținute de polițiști, prin
educația rutieră, comportament civic etc.
Brigada de pompieri se implică în informarea și îndrumarea cadrelor didactice și a copiilor.
Primăria este principalul factor al comunității locale, care sprijină instituțiile școlare.
Astăzi se cere tot mai mult înțelegerea parteneriatului educativ, ca formă de unificare, sprijin si
asistență a influențelor educativ-formale.

1081
 ROLUL PARTENERIATULUI ÎN EDUCAŢIA COPILULUI PREŞCOLAR

Profesor învăţământ preşcolar Frusina Chiriac

Grădiniţa cu program prelungit nr. 11, Brăila

,,Copilul găseşte o lume pe măsura lui, înconjurat de cei de o seamă cu el, se simte totdeauna
liber şi mai puternic în faţa adultului”- R. Vincent
Fiecare copil are dreptul şi privilegiul de a se dezvolta în limita şi capacităţile sale. Responsabilitatea
părinţilor, a educatorilor, este de a asigura copilului cele mai bune condiţii pentru a-şi fructifica din plin
acest drept şi privilegiu. Copilul este unic, iar educaţia trebuie să ţină cont de particularităţile individuale ale
sale. Rolul educatoarei este extrem de mare în acest sens, deoarece aceasta este persoana care trebuie să
ofere ocazii de dezvoltare fiecărui copil în parte, pentru că grădiniţa este locul unde are loc procesul de
dezvoltare a personalităţii ca parte componentă a educaţiei.
Ținând cont de cele menționate anterior pot spune următoarele: ,,Copilul este floarea cea mai de preț
a omenirii care trebuie îngrijită cu multă blândeţe, dragoste, pasiune și dăruire pentru a crește în toată
splendoarea ei”. Am încercat permanent să realizez un dialog autentic cu societatea pentru a crea punţi de
legătură între nevoile educaţionale, asigurarea egalităţii şanselor în educaţie pentru toţi copiii, a participării
la proiecte educaţionale, dezvoltarea colaborării şi cooperării, dezvoltarea personalităţii copilului şi
integrarea lui în societate.
În acest sens, am iniţiat parteneriat educaţional local de colaborare cu şcoala din cartier, cu Poliţia
Locală, ISU Brăila, biserică, medic. Rolul acestor parteneriate a constat în participarea activă a familiei şi a
comunităţii locale în educarea copiilor prin implicarea acestora în activităţi curriculare şi extracurriculare.
Printre obiectivele prioritare ale acestor parteneriate sunt:
a) privind colaborarea dintre grădiniţă şi familie:
Factorul primordial în educarea unui copil este familia şi de aceea colaborarea între grădiniţă şi
mediul familial trebuie să se bazeze pe o bună cunoaştere reciprocă. Parteneriatul grădiniţă familie duce la o
educaţie solidă, la formarea unor deprinderi şi bune practici de relaţionare si comunicare, dezvoltarea unor
atitudini pozitive faţă de problemele educative ale preşcolarilor. Principalele obiective ale parteneriatului cu
familia sunt:
 implicarea în cunoaşterea politicilor promovate de grădiniţă (alegerea opţionalelor, a auxiliarelor
didactice, managementul clasei);
 conştientizarea progresului sau eşecului copilului, a schimbărilor survenite în evoluţia lui, nevoile,
încrederea în forţele proprii;
 implicarea în organizarea şi desfăşurarea unor activităţi extraşcolare: „Sărbătoarea toamnei”, colectare
de jucării şi dulciuri pentru a fi donate copiilor cu probleme sociale de Paşti şi de Crăciun, confecţionare
de mărţişoare, vizită la Azilul de bătrâni Sf. Petru şi Pavel şi donarea unor fructe, dulciuri, „Caloianul”-
ritual de reînviere a unei tradiţii din vremuri arhaice prin care i-am învăţat pe copii care este legătura dintre
om şi natură, „Sărbătorim Ziua grădiniţei”, alte activităţi din cadrul programului „Şcoala altfel: Să ştii mai
multe, să fii mai bun!”, etc.
b) privind colaborarea dintre grădiniţă şi primărie:
1082
- implicarea copiilor în activităţi culturale organizate de primărie: „Festivalul florilor de toamnă”,
„Festivalul florilor de primăvară”, „Brăila-capitală europeană”-pictură pe borcane, „Călătorie prin
Europa”-concurs de bicicltete;
c) privind colaborarea dintre şcoală şi Poliţie, ISU Brăila:
 implicarea copiilor şi a părinţilor în activităţi de ocrotire a naturii desfăşurate în cadrul proiectului
educaţional”Pământul-planetă vie”, în parteneriat cu Şcoala gimnazială ”M. Sadoveanu”- clasa a III-a
A;
 educarea preşcolarilor în spiritul toleranţei, participarea lor la exerciţii de prevenire a situaţiilor de criză
sau de urgenţă, vizită la ISU Brăila;
 însuşirea unor reguli de traversare corectă pentru o bună siguranţă într-un trafic aglomerat ”Să circulăm
corect”, „Maşina mea de vis”;
d) privind colaborarea dintre grădiniţă şi Biserică:
 sensibilizarea privind valorile morale şi religioase;
 organizarea şi susţinerea unor activităţi în care să se explice copiilor semnificaţia sărbătorilor creştine
(Crăciunul, Paştele);
e) privind colaborarea dintre grădiniţă şi Biblioteca P. Istrati, secţia ludoteca:
 satisfacerea curiozităţii preşcolarului pentru „cartea frumos ilustrată”;
 acordarea şanselor copilului de a-şi îmbogăţi cunoştinţele, de a învăţa prin literatură: „Read for the
Record”- Torturile iepuraşilor, „Buhuhuhu-Halloween”, „Povestea iepuraşului de Paşti”;
f) privind implicarea activă a unui medic- membru al Comitetului de părinţi al grupei:
 însuşirea unor noţiuni legate de sănătate şi boală în vederea dezvoltării armonioase a personalităţii;
 respectarea de către părinţi a indicaţiilor date de medic în vederea păstrării sănătăţii copiilor şi a
menţinerii unei frecvenţe constante a acestora la grădiniţă:“Medicul ne sfătuieşte”, „Verdele şi
sănătatea”,”Farmacia verde”.
Societatea contemporană este marcată de o explozie informaţională de intensitate şi amploare fără precedent şi,
de aceea, educaţia este mai importantă ca oricând. Educaţia nu este numai pregătire şcolară, ci este înţeleasă tot mai
mult ca un flux continuu de influenţe modelatoare şi transformatoare exercitate pe tot parcursul vieţii individului.
Educaţia este eficientă atunci când situează copilul în centrul ei, ca parte activă şi motivată la propria devenire.
În concluzie, grădiniţa este extrem de importantă, dar ea nu este totul, ci numai o componentă a educaţiei. Ea are
nevoie de familie, de comunitate, de întreaga societate, pentru a sprijini şi îndruma adecvat copilul.

1083
 Colaborarea dintre şcoală şi familie
Prof.înv.primar Găină Cristina
Şc.Gimnazială “Bogdan Vodă”
Câmpulung-Moldovenesc, Suceava

Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul şcoala, familia, întreaga societate, iar colaborarea este
absolut necesară.
Şcoala trebuie să colaboreze cu familia în domeniul învăţării elevului, în domeniul comportamentului, în
domeniul dezvoltării fizice, intelectuale, morale şi estetice, în domeniul deprinderilor şi priceperilor de muncă,
igienico-sanitare, în domeniul activităţilor libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în afară de
clasă şi şcoală.
La şedinţele cu părinţii am dezbătut pe larg modul cum îşi pot ajuta copiii în învăţarea lecţiilor precum şi
în controlul temelor pentru acasă. Părinţii trebuie să cunoască modul în care se controlează şi cum poate fi
ajutat copilul în cazul în care întâmpină unele greutăţi în realizarea lor. Părinţii trebuie să cunoască felul în care
elevul se comportă faţă de învăţătoare şi faţă de colegii de clasă, dacă purtarea lui pe stradă şi în alte locuri este
corespunzătoare.
Şcoala şi învăţătorul nu poate suplini cu totul lipsa de preocupare a unui părinte. Efortul educativ îşi
găseşte eficienţa atunci când între cei doi factori, şcoală şi familie există o conlucrare în interesul comun al
educării copilului.
Din experienţa celor 18 ani la catedră am întâlnit diferite feluri de părinţi care ,,se mândresc” cu
atitudinea severă faţă de copii (copilul plângea când lua calificativul Suficient sau Bine, spunând că va fi bătut
sau certat), ,,familii severe”, ,,familii permisive”, familii în care toţi se învârt în jurul poftelor copilului. În nici
unul dintre cazurile enumerate mai sus nu se realizează o educaţie sănătoasă. Mediul influenţează, iar educaţia
acţionează nu însă independent ci corelativ.
Din diferite chestionare administrate în diverse perioade ale anului şcolar mi-am dat seama de fel de fel
de părinţi interesaţi sau nu de şcoală şi de viitorul copilului său. Am reuşit să cunosc atmosfera şi climatul
educativ din familie, structura familiei, condiţiile materiale, comportamentul părinţilor faţă de elevi, dezvoltarea
fizică, starea sănătăţii şi dezvoltarea psihică. Punctajul obţinut după interpretarea răspunsurilor m-a ajutat să
trag concluzia că există o relaţie fructuoasă între şcoală şi familie cu unii părinţi, dar şi o relaţie bună, care
poate şi trebuie îmbunătăţită cu cealaltă parte a lor.
Părinţii au venit cu idei de rezolvare a unor activităţi extraşcolare: concursuri de ,,Muncă şi creaţie”,
(materiale refolosibile), ,,Parada costumelor eco”, permiţând părinţilor să vadă manifestările elevilor, rezultatul
muncii lor, trăirile şi comportamentul acestora.
Pentru cunoaşterea amănunţită a împrejurărilor de viaţă pe care le trăieşte elevul am efectuat vizite la
domiciliul lor.
În cadrul lectoratelor cu părinţii am prezentat teme şi rolul familiei în educaţia şcolarului mic: ,,Ce
trebuie să ştie părinţii?”, ,,Cum învăţăm mai uşor?”, ,,Modelul familial”, ,,Condiţiile de mediu pentru pregătirea
lecţiilor”, ,,Cunoaşterea anturajului copiilor”, ,,Îndrumarea şi verificarea lecturii particulare”, ,,Pregătirea
psihologică a copiilor în vederea integrării lor în ciclul gimnazial”, etc. De un real folos a fost auxiliarul
,,Meseria de părinte”, Ed. Aramis.
Noi, dascălii, trebuie să fim deschişi spre trebuinţa de a afla, de a cunoaşte, pentru a le cultiva
ataşamentul faţă de şcoală şi învăţătură, dragostea şi interesul pentru cunoaştere.
,,Educaţia este un proces al vieţii şi nu o pregătire pentru viaţă. Cred că, şcoala trebuie să reprezinte
viaţa actuală, viaţă tot atât de reală şi de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce în familia sa, cu vecinii
săi, pe locurile lui de joacă.” (John Dewey)

1084
 Părinţii trebuie conştientizaţi, că singura investiţie de valoare pe care o familie o poate face pentru copil
este investiţia pentru mintea şi sufletul acestuia.

Bibliografie:

1. Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, Ed. Polirom, Iaşi, 2003;

2. Sterm, H.H., Educaţia părinţilor în lume, Institutul pentru Educaţie al UNESCO, E.D.P., Bucureşti,
1972;
3. Vrasmas, E., Educaţia şi consilierea părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004
4. Dolean, I., Dacian, D.- ,,Meseria de părinte”, 2002, Aramis, Bucureşti
5. Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004.

1085
 Eficientizarea parteneriatului şcoală- familie- comunitate

Prof. Lucia Galan, Liceul de Arte Oradea

Prof. Lucescu Simona
Liceul Tehnologic ,,Vasile Cocea’’, Moldoviţa, Suceava

Familia şi şcoala sunt agenţii educativi cu o influenţă deosebită asupra formării şi dezvoltării
personalităţii copilului.Un factor important îl constituie raporturile dintre cei doi factori educativi, relaţiile
reciproce pe care le dezvoltă, poziţia pe care o adoptă fiecare în relaţia şcoală- familie.
Implicarea familiei în viaţa şcolii este condiţionată de gradul de interes al familiei faţă de şcoală.
Acesta este crescut dacă familiile au copii care frecventează şcoala. Cu cât şcoala reprezintă o valoare a
familiei, cu atât gradul de implicare al familiei este mai mare. Se constată că acei copii care sunt sprijiniţi de
părinţi, care au în familie atitudini pro-şcoală adecvate, obţin performanţe şcolare ridicate şi au un grad de
aspiraţie ridicat faţă de nivelul de şcolarizare pe care doresc să-l ajungă. Comunitatea este cea care oferă
mediul prielnic pentru desfăşurarea unor activităţi comune, având un rol important, alături de şcoală şi
familie, în educarea elevilor. O bună colaborare între cei trei parteneri în educaţie se poate realiza prin
intermediul parteneriatelor.
Din punct de vedere juridic, parteneriatul se defineşte ca o ,,înţelegere legală în care partenerii
definesc împreună scopul general al parteneriatului şi presupune colaborarea strânsă şi combinarea
avantajelor specifice pentru ambii parteneneri.’’ Din punctul de vedere al beneficiilor pe care le aduce,
parteneriatul poate fi definit ca o ,,modalitate eficientă în realizarea reformei managementului, prin
schimbarea modului în care sunt abordate problemele publice, astfel încât soluţionarea lor să devină fezabilă
prin parteneriat.’’Parteneriatul poate fi o soluţie pentru alocarea şi folosirea resurselor locale, la nivel
comunitar, pentru atragerea altor resurse, în vederea rezolvării problemelor comunităţii.
Forme de organizare a relaţiei şcoală- familie:
- Şedinţele cu părinţii
- Discuţii individuale între cadrele didactice şi părinţi
- Organizarea unor întâlniri cu părinţii
- Implicarea părinţilor în manifestări culturale ale şcolii şi activităţi recreative
- Voluntariat
- Asociaţiile de părinţi
Dimensiunea formală a parteneriatului şcoală-familie. La nivelul şcolii, părinţii sunt implicaţi în
mai mult tipuri formale de organizare:
- Consiliul reprezentativ al părinţilor / Asociaţia de părinţi
- Consiliul clasei
- Comisia pentru evaluarea şi asigurarea calităţii în şcoală
- Comitetul de părinţi ai clasei
Parteneriatul şcoală-familie poate lua forma unor servicii dezvoltate de către şcoală şi de care
familiile elevilor să beneficieze. Ele pot fi organizate exclusiv de către şcoală sau în parteneriat cu alte
organizaţii/ instituţii. Aceste servicii pot fi: centre de consiliere, centre de sănătate, de practicare a diverselor
sporturi, centre pentru supravegherea copiilor la teme orele de curs(after-school) care pot avea şi alte
servicii incluse: predarea limbilor străine, sport, mini-excursii, teatru,spectacole, vizite în diverse locuri,
centre de voluntariat, cluburi, cantine, semiinternate etc.
În ceea ce priveşte parteneriatul şcoală- comunitate, acesta trebuie să se bazeze pe principiul
complementarităţii serviciilor oferite de către organizaţiile care activează în comunitate. În Legea Educaţiei
Naţionale (art. 3) sunt stipulate principiile care stau la baza parteneriatului şcoală- comunitate:
- Principiul echităţii- în baza căruia accesul la învăţare se realizează fără discriminare;
- Principiul calităţii- în baza căruia activităţile de învăţare se raportează la standarde de referinţă şi la bune
practici;
- Principiul relevanţei-în baza căruia educaţia răspunde nevoilor de dezvoltare personale şi social-
economice;
- Principiul eficienţei- în baza căruia se urmăreşte obţinerea de rezultate educaţionale maxime prin
gestionarea resurselor existente;
1086
- Principiul descentralizării- în baza căruia deciziile principale se iau de către actorii implicaţi direct în
proces;
- Principiul răspunderii publice- în baza căruia unităţile de învăţământ răspund public de rezultatele lor;
- Principiul transparenţei- concretizat în asigurarea vizibilităţii totale a deciziei şi a rezultatelor,
- Principiul asigurării egalităţii de şanse;
- Principiul incluziunii sociale;
- Principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia;
- Principiul participării şi responsabilităţii părinţilor;
- Principiul fundamentării deciziilor pe dialog şi consultare;
- Principiul respectării dreptului la opinie al beneficiarilor direcţi ai sistemului de educaţie.
Necesitatea parteneriatului Şcoală-Comunitate.
Ideea de a folosi şcoala în beneficiul comunităţii a apărut în anii ‘90 în SUA, când s-a cristalizat
convingerea că şcolile pot servi comunităţilor, prin furnizarea de servicii după orele de curs: culturale,
sportive, recreative, desocializare, de pregătire a forţei de muncă etc. După anii 90, în Europa şcolile şi-au
diversificat activităţile oferite comunităţii, derulând: cursuri IT, concerte, conferinţe, cluburi pentru
pensionari etc. În contextul în care resursele acordate educaţiei nu sunt suficiente, parteneriatul şcoală-
comunitate poate fi o modalitate prin care se realizează o mai bună gestionare a resurselor locale, de
atragere a resurselor către şcoală şi de valorificare a resurselor şcolii în beneficiul comunităţii. Şcolile sunt
organizaţii puternic ancorate în comunitate, care prin statutul lor, prin competenţele resurselor umane
implicate în sistemul educaţional pot deveni promotorul parteneriatului comunitar. Relaţia dintre şcoală şi
comunitate este influenţată de mai mulţi factori:
- mediul social al comunităţii (urban, rural, aşezare geografică etc.);
- gradul de cultură, nivelul studiilor populaţiei din comunitate care influenţeazăşi viaţa şcolii;
- profesiile dominante din societate, care pot deveni modele pentru copii şi pot influenţa orientarea şcolară şi
profesională;
- dezvoltarea economică şi tehnologică a comunităţii;
- percepţia şcolii în comunitate.
Şcoala este una dintre instituţiile esenţiale ale societăţii ale cărei rezultate influenţează atât evoluţia
beneficiarilor ei direcţi, cât şi pe cea a comunităţilor-beneficiarii indirecţi. De aceea, şcoala trebuie să fie
deschisă la nevoile comunităţii, să identifice acele domenii în care poate dezvolta parteneriate comunitare.
O şcoală dezvoltată într-o comunitate constiuie motorul dezvoltării comunitare.

Bibliografie:

Agabrian, M., - ,,Parteneriate şcoală-familie-comunitate’’, Ed. Institutul European, Iaşi, 2005, Milea V.
Batrânu, E. - ,,Educaţia în familie’’, Ed. Politică, Bucuresti, 2005
Vinţanu, N. - ,,Educaţia adulţilor. Idei pedagogice contemporane’’, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1998

1087
 Parteneriatul şcolar în contextul relaţiei şcoală-familie
Prof. înv. Gălăţanu Gabriela
Şcoala Gimnazială Nr. 1 Orbeni, Bacău

Moto: ,,Creaţi oportunităţi pentru ca oamenii să se întâlnească, să discute şi să-şi reconsidere valorile
proprii.’’ ( Deal and Kennedy)
ARGUMENT:
Termenul de ,,parteneriat’’ este bazat pe premisa că partenerii au un fundament comun de
acţiune şi un spirit de reciprocitate care le permit să se unească. Astfel, părinţii cadrele didactice şi
comunitatea pot crea parteneriate variabile, angajându-se în activităţi comune de învăţare. Şcoala trebuie să
constituie o etapă fundamentală în dezvoltarea copilului, nu doar prin conţinutul ştiinţific al procesului
instructiv educativ, ci şi prin libertatea de acţiune oferită şcolarului care-i stimulează interesele de cunoaştere
şi contribuie la lărgirea cămpului de relaţii sociale. Ceea ce dobândeşte copilul în mediul educaţional din
instituţia şcolară pierde din eficienţă dacă părinţii nu întăresc şi nu valorifică programul educativ desfăşurat
în şcoală.
De aceea relaţia şcoală-familie are un rol esenţial. Observând manifestările copiilor în colectivul
şcolar, părinţii au posibilitatea să-şi cunoască mai bine copiii, să le descopere laturi ascunse ( de multe ori
copiii se manifestă diferit în colectiv decât individual-în familie); în colectiv aceştia pot fi mai nerăbdători,
mai egoişti sau mai generoşi, mai energici sau mai pasivi, mai comunicativi sau mai retraşi. Cunoscând
modul de a acţiona al copilului în diverse ipostaze, părinţii vor acţiona corect în educaţie.
Durata: anul şcolar 2014-2015
SCOPUL PROIECTULUI: Colaborarea dintre familie şi şcoală pentru o implicare cât mai activă în
procesul de formare a şcolarului.
Grup ţintă: părinţii elevilor clasei a II-a
Beneficiari direcţi: părinţii
Beneficiari indirecţi: copiii, şcoala, comunitatea
Obiective specifice:
• Realizarea unei comunicări optime între părinţi şi învăţător;
• Înlăturarea factorilor perturbatori în cadrul comunicării şcoală-familie;
• Creşterea gradului de implicare a părinţilor în toate activităţile şcolare şi extraşcolare;
• Scimbarea mentalităţii neadecvate a unor părinţi faţă de şcoală;
• Cunoaşterea de către părinţi a posibilităţilor şi nevoilor psiho-fizice ale copiilor;
• Învăţarea unor deprinderi şi tehnici de muncă intelectuală sub formă de activităţi comune elevi-părinţi-
învăţători;
Rezultate aşteptate: consolidarea abilităţilor de comunicare părinte-învăţător, îmbunătăţirea situaţiei
şcolare a elevilor
Modalităţi de monitorizare şi evaluare: rapoarte, chestionare pentru părinţe, grile de monitorizare, fişe
de evaluare
Parteneri implicaţi: persoane din comunitate, Comitetul de părinţi
Modalităţi de popularizare: prin intermediul părinţilor

LISTA DE ACTIVITĂŢI
Nr. Denumirea activităţii Data
crt.
1. Părinţii parteneri în educaţie Septembrie
2. Copilul şi familia mea Octombrie
3. Părinţi ambiţioşi pentru copiii lor-atitudine pozitivă sau Noiembrie
negativă?
4. Rolul familiei în educarea copiilor Decembrie
5. Să ne jucăm cu copilul nostru! Ianuarie
6. Colaborarea familiei cu şcoala şi comunitatea Februarie
7. Violenţa în familie şi societate Martie

1088
 8. Toleranţa-educaţia în familie,vizită la domiciliul elevilor Aprilie
9. Încrederea în sine şi încrederea în ceilalţi Mai
10. Părinţii şi învăţătorul în faţa catalogului-progres sau Iunie
regres în finalitate?
Impactul parteneriatului asupra părinţilor, şcolii, copiilor
Impactul asupra părinţilor. Părinţii vor înţelege:
• Să ajute voluntar în activitatea didactică;
• Să susţină motivaţia pozitivă a copilului pentru învăţarea şcolară;
• Să fie un factor important în educarea copilului;
• Să analizeze critic viaţa şcolară şi să intervină cu soluţii;
• Să fie mai puţin reticienţi atunci când li se cer sprijin;
• Colaborarea şcoală-famile va avea de câştigat;
Învăţătorul va înţelege că:
• O colaborare strânsă cu familia îi va uşura munca;
• Învăţătorii sunt cei care trebuie să facă primii paşi în relaţia cu familia;
• Dacă este perseverent, poate avea rezultate, chiar şi în cazul familiilor problemă;
• Vor exista multe probleme de rezolvat în relaţia cu părinţii;
• Mentalităţile greşite ale părinţilor nu pot fi schimbate uşor;
• Să nu manifeste o poziţie de superioritate în relaşia cu părinţii;
• Să-şi asume şi propria responsabilitate pentru eşecurile copiilor
Rezultate preconizate:
• Numărul părinţilor participanţi la şedinţele cu părinţii pe clasă va creşte;
• Se va observa o ameliorare sub aspectul disciplinei elevilor;
• Va creşte numărul părinţilor care îşi ajută copiii la efectuarea temelor,
• Va creşte gradul de responsabilitate atât din partea părinţilor ,cât şi a învăţătorului;
• Se va comunica mai uşor;
MODALITĂŢI DE EVALUARE: Întâlnirea se va desfăşura lunar, pe o perioadă de un an şcolar, timp
de o oră, moment în care se vor discuta temele propuse. La început de an şcolar se face un calendar cu
activităţile părinţilor pe tot parcursul anului şi se va înmâna fiecărui părinte calendarul pentru a le da
posibilitatea părinţilor de a reflecta şi obţine materiale bibliografice necesare dezbaterilor. Se vor distribui
diferite fişe de observaţie, chestionare, se vor organiza expoziţii cu produsele elevilor: afişe, desene, colaaje,
participarea la concursuri.

1089
 EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERĂ
Relaţia grădiniţă- şcoală-familie-societate

Prof. Preşcolar – Gaspar Edit

Grădiniţa cu program prelungit Csipkerozsika
Târgu secuiesc

Încă de la începutul secolului trecut , Kant scria:“ Părinţii care au primit ei înşişi o educaţie sunt
deja nişte modele după care se îndreaptă copii. Dar pentru ai face pe aceştia mai buni, este necesar să facem
din pedagogie un studiu, altfel nu este nimic de sperat de la dânsa , iar educaţia este încredinţată unor
oameni cu pregătirea rea.”
“Educaţia permanentă este un proces de perfecţionare a dezvoltării personale, sociale şi profesionale pe
durata îtregii vieţi a indivizilor în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii, atât al indivizilor, cât şi a colectivităţii
lor.Aceasta este o idee comprehensivăşi unificatoare care include învăţarea formală, nonformală şi
informală pentru dobândirea şi îmbogăţirea unui orizont de cunoaştere care să permită atingerea celui mai
înalt nivel de dezvoltare posibil în diferite stadii şi domenii ale vieţii”( Dave , R.H. 1991, p.47-48)
Dinamica schimbărilor prin care trece societatea, rapiditatea informaşiilor care trebuie
implementatea din mers în sistemul educaţional ne-au determinat să găsim căi care să asigure o mai mare
adaptare la realităţile sociale. Într-o lume toto mai izolată, mai puţin dispusă pentru socializare, cooperarea
între factori educaţionali –grădiniţă, şcoală, familie, societate - devine necesară , se impune şi ca obligaţie
morală din partea acestora pentru a favoriza socializarea copiilor, pentru a-i familiariza, prin exemple şi
modele, cu adevăratele valori ale spiritualităţii umane. Pe de altă parte , calculatorul şi lumea sa virtuală
fascinează coplilu, îndepărtându-l tot mai mult de ceilalţi, de cuvântul scris, de ceea ce nea fermecat nouă
copliăria.
Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii
individului cu scopul integrării sociale otime.Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai
existenţei sale. În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modele sociale de
comportament, mijloacele sociale de comunicare umană. Prin acestea el este pregătit pentru viaţa socială,
pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de
viaţă, în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale-
familia, grădiniţa,şcoala,instituţii culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de
informare şi influenţare.
Sistemul de învăţământ a reflectat întotdeauna cerinţele şi posibilităţile oferite de societate,
afirmându-se la rândul său ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerinţelor dezvoltării sociale,
sistemele de învăţământ se modifică ţinându-se spre modernizarea metodelor de predare, a conţinutului, a
formelor de organizare, precum şi a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele instituţii
educative. Învăţământul preşcolar trebuie să realizeze educaţia preşcolară având ca funcţie majoră formarea
şi dezvoltarea personalităţii copilului în raport cu nevoile specifice vârstei cu posibilităţile şi dotările sale, în
interesul său şi al comunităţii sociale. Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de
interacţiunepentru atingerea scopului educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică
acesta fiindu-i suport în care se întâlnesc şi se confruntă mai multe forţe rezultate din comportamentul
profesorilor şi elevilor, precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experinţele de viaţă continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor statuturi
şi roluri succesive. Alături de funcţia de socializare, familia îndeplineşte şi alte funcţii educative, cum ar fi
funcţia instituţional formativă, funcţia psiho-morală, funcţia socio-integrativă.
Rezultaele unor cercetări au demonstrat că dezvoltarea copilului este influenţată într-o mare proporţie de
către familie. Responsabilitatea creşterii copilului revine cu prioritate părinţilor care oferă copilului îngrijire

1090
de bază.În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament, aici îşi însuşeşte limba,
învaţă şi exersează comportamente sociale. Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor
determinanţi ai evoluţiei copilului.
Educaţia din familie a copilului se va continua cu ceea din grădiniţă.Uneori , între cele două medii
educative, există diferenţe majore de reguli, valori , cultură. Prevenirea unor dezacorduri cauzate de
diferenţele acestea, nu se poate asigura fără o relaţie corespunzătoare dintre familie şi grădiniţă.Educatorul
joacă un rol important în cunoaşterea familiei, a caracteristicilor şi potenţialul ei educativ.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte ifluenţe educative ce se exercită
asupra copiluli şi mai ales , de ceea di familie.Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe
pentru atingerea unor obiective comune. Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie repreintă o primă relaţie de
colaborare a părinţilor cu persoane profesioniste în domeniul educaţiei.
Raportul dintre grădiniţă şi şcoală trebuie să fie un raport de continuitate ce vizează – planificarea ,
organizarea, obiectivele, conţinutul, metodele, mijloacele, relaţia cadru didactic şi copil.Încă există prag
între cele două institiţii în cadrul cărora se practică în bună măsură, o pedagogie diferită.Climatul grădiniţei
este non formativ, bazat pe ponderea evidentă a activităţilor libere , a jocului . De la acest climat se trece
brusc la un climat bazat pe o disciplină fermă, care solicită îndeplinirea cu regularitate şi conştiinciozitate a
sarcinilor. Un obiectiv educaţional apreciat în mod constant este acela de a pregăti copilul la şcoală.
Unicitatea fiecărui copil este determinată de particularităţile individuale dar şi de influenţe socio-
ulturale ale comunităţii în care trăieşte. Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de
experienţă, de competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în
contact. Acest lucru presupune să fie un parteneriat între gădiniţă, familie, şcoală şi comunitatea în care
trăieşte.

1091
 Importanţa educaţiei permanente

prof. Ruxandra Gavra

Liceul Teoretic „Lucian Blaga” Oradea

Autoeducaţia reprezintă activitatea fiinţei umane desfăşurată în scopul perfecţionării propriei

personalităţi. Aceasta are loc indiferent dacă se desfăşoară sistematic, planificat sau sporadic, dacă
urmăreşte formarea trăsăturilor pozitive sau negative, dacă se preocupă de formarea sub aspect moral,
intelectual, fizic, estetic sau de îmbogăţirea cunoştinţelor într-un anumit domeniu.
Educaţia permanentă este cerută înainte de toate de exigenţele mereu sporite ale activităţii
profesionale. Perfecţionarea continuă a fiinţei umane se impune tot mai mult şi datorită activităţii
extraprofesionale care devine tot mai bogată şi mai diversă. Învăţăm pentru a face faţă exigenţelor mereu
sporite ale profesiei, dar şi ale celor de părinte, de exemplu. Învăţăm, de asemenea, să ne păstrăm sănătatea
fizică şi psihică, să ne alimentăm sănătos şi raţional, să preîntâmpinăm îmbătrânirea prematură.
Autoeducaţia este resimţită şi de necesitatea de a i se da o întrebuinţare cât mai eficientă timpului
liber. Fără îndoială că oamenii pot folosi timpul liber în scopuri variate. Considerăm că funcţia principală a
timpului liber trebuie să fie aceea de autocultivare în scopul dezvoltării multilaterale a personalităţii umane.
Necesitatea autoeducaţiei este impusă, de asemenea, de procesul în continuă acceleraţie a vieţii în
general la care este supusă fiinţa umană. Într-o societate în perpetuă dezvoltare care ne oferă zilnic situaţii
diferite, omul trebuie să decidă singur pentru a-şi construi existenţa prin intermediul propriilor sale acte.
Autoeducaţia este identificată cu conceptul de autoinstruire care desemnează acţiunea de a învăţa
singur, fără profesor. Acest termen include şi caracerul conştient, sistematic, planificat, existenţa scopului,
motivaţia intrinsecă, efortul propriu ş.a. Pe de altă parte, poate exista şi autoeducaţie neplanificată,
nesistematică, desfăşurată doar sporadic, cum se manifestă de regulă la vârsta preadolescenţei, fapt
evidenţiat şi de prof. Comănescu.
Caracterul, profunzimea, precum şi eficienţa autoeducaţiei depind într-o mare măsură de o serie de
condiţii precum: nivelul de dezvoltare a conştiinţei de sine, calităţile volitive necesare atât pentru finalizarea
acţiunii autoformative începute, cât şi pentru a se opune, a rezista diferitelor tentaţii, stăpânirea abilităţilor şi
a deprinderilor de muncă intelectuală, natura şi complexitatea scopurilor şi a sarcinilor propuse, metodele şi
procedeele folosite în procesul autoeducaţiei şi mai ales gradul de stăpânire a acestora.
Formarea şi desăvârşirea personalităţii umane este un proces lung şi complex în care cerinţele
exterioare exercitate de factorii educaţionali (familia, şcoala, societatea) şi cele interioare se împletesc
permanent, schimbându-şi rolurile în funcţie de stadiul dezvoltării. Dacă în primii ani ai existenţei are loc o
dezvoltare situaţională, când personalitatea se formează sub influenţa situaţiilor concrete, imitaţia şi
influenţele exterioare având rol hotărâtor, pe măsura îmbogăţirii experienţiei, a dezvoltării fizice şi psihice,
comportarea copilului este determinată tot mai mult de cerinţele interne. Transformările care încep spre
sfârşitul preadolescenţei în dezvoltarea individului şi care vizează restructurarea profundă a organismului şi
psihicului uman fac ca întreaga conduită să fie dirijată tot mai mult din interior, adică să fie autoreglată.
Aşadar, autoeducaţia nu apare în mod spontan, de la sine, şi nici oricând. Apariţia ei presupune o
anumită maturitate fiziă, morală şi psihică, un anumit nivel de cultură generală, capacitatea de
autocunoaştere şi de dezvoltare a conştiinţei de sine, fiind condiţionată de mediu şi de educaţie. Toate aceste
premise apar la sfârşitul preadolescenţei şi începutul adolescenţei, care este considerată şi perioada optimă a
apariţiei autoeducaţiei.

Capacitatea omului de a asimila tot timpul lucruri noi şi nevoia lui de a cunoaşte, de a descoperi, de a
recepţiona mereu produsele activităţii materiale şi spirituale constituie argumente în favoarea sa şi a
educaţiei permanente. Anii copilăriei reprezintă anii unei plasticităţi deosebite, a unei receptivităţi mărite şi
a unei deschideri largi către orizontul înconjurător. Anii tinereţii sunt cei care desăvârşesc o formaţie, care
completează şi aduc o calificare, care îmbină, în mod ingenios, teoria cu practica, în lumina unor interese
diverse în curs de cristalizare şi ierarhizare. Orientarea şcolară şi profesională a tinerilor poate influenţa
1092
calitatea desăvârşirii sale profesionale. Anii adolescenţei, ai proiectelor de viitor, sunt productivi şi
importanţi pentru evoluţia ulterioară a tânărului.
Anii maturităţii şi ai afirmării profesionale delimitează sfera intereselor, adâncesc unele aspecte şi
asimilează cu uşurinţă noutăţi. În această etapă, omul este preocupat de dobândirea unei măiestrii
profesionale şi de performanţă în carieră, iar aceasta îl face receptiv la orice inovaţii în profesie. Anii
senectuţii cer şi ei continuarea unei activităţi, prelungirea unor preocupări sau introducerea altora noi. Prin
urmare, de-a lungul întregii sale existenţe, omul este capabil să primească şi să dobândească noi
comportamente, să-şi îmbogăţească zetrea spirituală şi să-şi perfecţioneze abilităţile şi deprinderile.
Autoeducaţia şi educaţia permanentă se „învaţă”, ca şi cultura, ele se cuceresc printr-un efort
individual susţinut şi atestat uneori de condiţii sociale, de climatul socio-cultural promovat de înseşi ţelurile
societăţii.
Capacitatea de autoeducaţie reprezintă acea capacitate umană complexă care subsumează alte
capacităţi, în virtutea căreia omul este în stare să îşi propună scopuri formative şi să le realizeze:
cunoaşterea de sine şi conştientizarea necesităţii de schimbare, capacitatea de autoproiectare a devenirii
personale, capacitatea de evaluare a lucrurilor, capacitatea de decizie şi acţiune eficientă, credinţa şi
încrederea în posibilităţile proprii, puterea de a recunoaşte şi îndrepta greşelile proprii şi bunăvoinţa de a
ierta greşelile altora, precum şi însuşirea metodelor şi a procedeelor de autoeducaţie.
Sfera educaţiei permanente a fost extinsă asupra tuturor aspectelor dezvoltării personalităţii,
răspunzând în acest fel unui deziderat mai vechi, şi anume educaţiei integrale, globale. Prin realizarea unui
asemenea deziderat se vizează de fapt atingerea a două obiective: pe de o parte dezvoltarea individului, pe
de altă parte – a societăţii, ambele concretizându-se în ameliorarea vieţii, în creşterea calităţii ei.

Bibliografie
Comănescu I., Autoeducaţia - azi şi mâine, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1996
Faure E., A învăţa să fii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973
Jinga I., Educaţia permanentă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
Salade D., Educaţie şi personalitate, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1995

1093
 RELAȚIA - GRĂDINIȚA - ȘCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE

Prof. înv. primar: Gavrilă Marina, Gradinita-Școala Gimnazială nr. 1 Sibiu

Plecând de la funcţia centrală a educaţiei de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii

individului tot timpul urmărim scopul principal și anume cel al integrării sociale optime, deoarece copilul,
mai apoi adultul se află într-o permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. Acesta asimilează
normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană,
o interacțiune permanentă fiind astfel pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi
responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme
specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala,
instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor
statusuri şi roluri succesive.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare ce îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât, aceștia reprezentând mereu
un model pentru copii.
Activitatea educativă din grădiniţă și mai târziu școală nu poate fi izolată, separată de alte influenţe
educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste
permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a instituției cu familia.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de
sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc,
acesta fiind prea mic pentru a se putea exprima.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice,
deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în
parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă, mai târziu școală şi familie reprezintă relaţia de colaborare a părinţilor
cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a
colabora cu personalul grădiniţei - școlii, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului grădiniţă - școală - familie – societate este bine să ne amintim că în viaţa
copilului şi a familiei orice angajat al instituţiei este important: bunica ce pregăteşte cele mai grozave
mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare care-i ajută pe cei mici, educatoarea-persoana care le este
întotdeauna un sprijin, învățătoarea carei îndrumă și-i pregătește pentru experiențele vieții viitoare, astfel,
fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul său îndeplinindu-și atribuţiile şi influenţeazând dezvoltarea
copilului.
Relația dintre toți acești factori externi poate influența pozitiv sau negativ educaţia copilului care
trebuie să fie o acţiune ce presupune schimb de experienţe, de competenţe şi de valori între toţi adulţii ce îl
susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional
dintre familie şi instituție să se extindă şi către comunitatea care le include.

1094
 Prin crearea unor relații corecte de bază, parteneriatului grădiniţă-școală-familie- comunitate câştigă
un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi creându-se relații pozitive ce fac posibilă dezvoltarea
sentimentului de coeziune socială. Comportamentele cadrelor didactice au un mare rol în crearea acestor
punți între instituții și familia copilului, atitudinea cestora și poziția adoptată reprezentând cheia succesului.

1095
 Parteneri, acelaşi scop – educarea copilului

Prof. înv. primar Darie Simona

Şcoala Gimnazială Garvăn, Jud. Tulcea

Educarea copiilor reprezintă o premisă atât pentru grădiniţă, cât şi pentru şcoală, şi familie. O bună
educare a copiilor este o necesitate pentru societatea în care ne desfăşurăm activităţile. Aceasta are nevoie
de personalităţi creative, de oameni care să confrunte cu uşurinţă schimbările pe toate planurile sociale,
ştiinţifice, tehnologice. Astfel educarea elevilor trebuie să fie caracterizată de cretivitate, de diversitate, de
noutate, nefiind limitată de frontiere.
În acest scop, este foarte importantă legătura grădiniţă-şcoală-familie-societate.
Deşi familia reprezintă mediul în care copilul îşi petrece cea mai mare parte a timpului, sunt de părere
că şcoala este principalul factor care poate menţine o legătură strânsă atât cu familia, cu grădiniţa şi mai ales
cu societatea. Şcoala reprezintă ,,pârghia” fermecată dintre acestea.
O modalitate prin care cadrele didactice întreţin această ,,pârghie” o reprezintă parteneriatele şi
proiectele educative.
Parteneriatele cadrelor didactice cu familia pot fi materializate prin consilieri, dezbateri, vizionări de
documentare, jocuri de rol, lucrul în echipă etc. prin derularea acestora şcoala poate accentua rolul părinţilor
de prim-educatori ai copiilor şi îi determină pe cei din urmă să-şi ridice semnele de întrebare şi îndoielile
privind metodele utilizate în educarea copiilor lor.
Realizând astfel de parteneriate, am observat din experienţa proprie următoarele schimbări:
- părinţii dobândesc unele abilităţi care să sprijine formarea de comportamente adecvate la copii,
pentru relaţionarea mai bună a acestora în cadrul grupurilor;
- părinţii cunosc diferite strategii de cunoaştere a propriilor copii;
- efectivul de părinţi socializează mult mai bine atât în interiorul său cât şi cu şcoala ;
- este promovată imaginea pozitivă a şcolii.
Trecerea de la grădiniţă la şcoală poate genera micilor şcolari sentimente plăcute sau poate da naştere
unor situaţii dificile. Pentru a combate astfel de situaţii o primă condiţie ce trebuie îndeplinită este ca
relaţiile dintre educatori şi învăţători să fie cât mai apropiate. Pentru a înlesni cu mai multă uşurinţă
adaptarea copilului în şcoală este de preferat ca legătura între şcoală şi grădiniţă să fie una de colaborare şi
prietenie.
În acest sens găsesc foarte utile parteneriatele grădiniţă-şcoală. Aceastea se pot materializa prin
efectuări de vizite, de colaborări, prin participări la activităţi comune ( jocuri, serbări, expoziţii etc.),
diverse schimburi de experienţă. Astfel de activităţi pun preşcolarii în legătură directă atât cu şcolarii cât
mai ales cu viitorul învăţător.
Efectele acestor tipuri de parteneriate le-am putut remarca în experienţa proprie. Deoarece am prilejul
ca grădiniţa să fie în aceeaşi curte cu şcoala, an de an realizez multe activităţi la comun cu doamna
educatoare. Acestea au contribuit în mare măsură la apropierea copiilor de mine şi de şcoală, chiar mai mult,
au închegat o relaţie specială între mine şi doamna educatoare. Această relaţie mi-a oferit prilejul de a
cunoaşte mult mai bine personalităţile viitorilor elevi, lucrurile îndrăgite de aceştia, de a identifica
potenţialul cognitiv şi socio-afectiv al preşcolarilor, de a cunoaşte mediul familial din care provin, de a
relaţiona mai bine cu părinţii acestora şi multe altele.
De multe ori soluţiile la situaţiile problemă întâlnite la micii şcolari pot fi foarte uşor identificate de
către învăţător având sprijinul educatorului. Dorinţa de a rezolva unele probleme, de a stabili relaţii de
colaborare, vor face ca efortul depus pentru rezolvarea lor să nu fie o povară.
1096
 Colaborarea eficientă educator-învăţător poate dezvălui copiilor frumuseţea vieţii de şcolar şi poate fi
cea care oferă cele mai eficiente căi pentru a asigura adaptarea preşcolarilor la viaţa şcolară.
Dorinţa comună a dascălilor de a ajuta elevii să poată reuşi să păşească pe treptele societăţii este
scopul parteneriatelor cu diverse instituţii din comunitate(primării, societăţi comerciale, fabrici, biserici,
spitale, poliţie, aeroporturi, edituri etc.).
Acestea pot funcţiona în mai multe feluri:
-acţiuni de voluntariat;
-activităţi, proiecte comune;
-alocarea de resurse din partea agenţilor comunitari către şcoală;
-lărgirea orizontului de cunoaştere al elevilor prin activităţi ştiinţifice, artistice, sportive şi de agrement
etc.
Parteneriatele şcolii cu reprezentanţi ai comunităţii produce efecte benefice atât pentru şcoală, copii,
familii dar şi pentru comunitate, ca de exemplu altenativele de petrecere a timpului liber pentru copii scade
riscul delicvenţei juvenile, previne bolile şi contribuie la sănătatea viitorilor adulţi.
Astfel comunitatea devine un partener al şcolii în educarea viitorilor adulţi.
Sunt de părere că numai acţionând unitar, noi, cadrele didactice, vom asigura caracterul de continuitate
al conţinutului, formelor şi mijloacelor de instruire şi educare a copiilor, facilitând astfel în mod evident
condiţiile de adaptare şi integrare a lor la noile cerinţe impuse de noul curriculum, la realitatea
contemporană,la nevoile societăţii.

1097
 PARTENERIATUL EDUCAŢIONAL
mijloc important pentru crearea oportunităţilor
de învăţare şi cooperare

Prof. înv. preşc. Mariana Gavriloaie

Gradiniţa cu P.P. Nr. 15
Focşani – jud. Vrancea

,,Educaţia nu este pregătirea pentru viaţă, educaţia este viaţa însăşi.” John Dewey

Societatea românească traversează o perioadă în care schimbările înregistrează o dinamică fără precedent,
punându-şi amprenta asupra direcţiilor reformei învăţământului românesc ce stabilesc deschiderea acestuia spre
societate, spre realităţile vieţii.
Educatoarea trebuie să manifeste o mare receptivitate la schimbare, la cooperare educaţională fiind pusă în
situaţia de a aborda cu şi mai multă flexibilitate noi căi de soluţionare a problemelor cu care se confruntă,
încercând să armonizeze strategiile de comunicare, cooperare şi colaborare cu diverse segmente ale societăţii:
instituţii de învăţământ, instituţii de cultură, asociaţii, societăţi comerciale, familiile copiilor etc. Şi pentru că
modalitatea eficientă şi viabilă prin care se poate răspunde solicitărilor generate de neajunsurile din sistemul
educaţional ”forţând” comunitatea să vină în ajutorul copiilor, este tocmai parteneriatul educaţional; educatoarea
este cea care trebuie să-l iniţieze, să-l conceapă, să-l structureze pertinent şi corect, traducându-l într-un proiect
valoros pentru toate părţile implicate.
Parteneriatele se bazează pe metoda învăţării prin cooperare. Ea a fost studiată pe parcursul anilor de mai
mulţi psihologi care au tras o concluzie evidentă şi anume că munca în echipă dezvoltă capacitatea copiilor de a
lucra împreună, o competenţă împortantă pentru viaţa şi activitatea viitorilor cetăţeni. Învăţarea prin cooperare
solicită toleranţă faţă de moduri diferite de gândire şi simţire, valorizând nevoia copiilor de a lucra împreună,
într-un climat prietenos, de susţinere reciprocă.
Principalele trăsături caracteristice ale unui parteneriat educaţional sunt :
♦ realizarea unei interacţiuni psihosociale, bazată pe sprijin reciproc, pe toleranţă, pe efort susţinut din partea
celor implicaţi, îndreptată către acelaşi scop;
♦ atenţia este îndreptată asupra procesului de elaborare împreună prin colaborare a demersurilor de realizare a
sarcinilor;
♦ motivaţia este rezultatul acţiunilor conjugate a tuturor membrilor ce urmăresc un destin comun;
♦ se reduce stressul în cazul evaluării, nu se urmăreşte sancţionarea greşelilor ci acordarea ajutorului pentru a
obţine un rezultat individual, dar şi colectiv.
Parteneriatul educaţional presupune participarea activă la realizarea unor acţiuni comune bazate pe schimbul
de propuneri şi idei. Cuvântul „ parteneriat ” presupune existenţa a doi sau mai mulţi parteneri care, împreună
încearcă să rezolve o problemă, sarcină prin acţiuni comune. În orice parteneriat trebuie să existe totuşi unul sau
mai mulţi coordonatori precum şi participanţii activi, la care se pot adăuga ca parteneri diferite instituţii din
comunitatea locală ( ONG-uri, biblioteca, consilii locale, palate ale copiilor, inspectorate şcoalare, inspectorate
de mediu etc.).
Metodele interactive folosite în cadrul parteneriatului stimulează munca în grup desfăşurată de cei implicaţi în
activitate, în cadrul căreia, toţi participă cu ceva şi nimeni nu pleacă cu nimic. Se obţine un câştig atât pentru
grup cât şi pentru fiecare individ în parte. Buna desfăşurare a parteneriatului presupune existenţa unor
competenţe din partea coordonatorului sau dobândirea unora noi, prin experienţă proprie pe parcursul
activităţilor. Nu ne naştem gata învăţaţi, toţi dobândim pe parcursul vieţii prin diferite experienţe, noi calităţi,
abilităţi, competenţe. Chiar dacă ele nu sunt bine stăpânite de la început, prin exerciţiu şi studiu pot fi
aprofundate şi însuşite.

1098
 Reuşita parteneriatului nu se datorează în exclusivitate coordonatorilor sau numai participanţilor, ci este
rezultatul muncii fiecărei părţi, rezultatul muncii partenerilor care comunică permanent şi învaţă unul de la
celălat. Într-un parteneriat membrii participanţi au personalităţi diferite, studii diferite, competenţe şi experienţe
diferite. Este foarte important ca pentru reuşita desfăşurării parteneriatului toţi să se concentreze asupra scopului
propus, să manifeste solidaritate şi camaraderie. Partenerii trebuie să înţeleagă că randamentul şi calitatea muncii
fiecăruia influenţează rezultatul final.
Personal, am stabilit relaţii de parteneriat cu familiile copiilor, cu şcoala, cu biserica, cu alte grădiniţe, cu
diverse instituţii şi societăţi comerciale.
Parteneriatele educative realizate între diferite grădiniţe sau grădiniţe şi diferite instituţii ajută copiii şi cadrele
didactice să intre în contact direct cu probleme noi ale societăţii sau comunităţii din care fac parte. Astfel, prin
mobilizarea noastră, putem veni cu un plus de sprijin pentru copiii pe care îi formăm.

,,Omul poate deveni om numai prin educaţie. El nu e nimic decât ceea ce face educaţia din el.”
Immanuel Kant

Bibliografie:
1. Băran- Pescaru, A., - ,,Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004;
2. Claff Gogfrey - Ghid pentru cadrele didactice, ,,Parteneriat şcoală-familie-comunitate ”, Editura
Didactică şi Pedagogică , R.A., Bucureşti, 2007;
3. Cristiana Boca (coord.), Irinela Nicolae, Ana Secrieru, Doina-Olga Ştefănescu. - ,,Împreună pentru copii
: grădiniţa şi comunitatea”, Educaţia 2000+, Bucureşti 2009;
4. Popescu, M. - ,,Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000,Corint,
Bucureşti, 2000;
5. Vrăşmaş, E. - ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002.

1099
 Parteneriatul între grădiniţă şi familie

Prof.înv,preşc.Gavriş Florentina

Parteneriatul presupune existenţa unui obiectiv comun. Acesta este, în cazul parteneriatului familie–
grădiniţă, dezvoltarea globală a copilului în raport cu particularităţile sale individuale. El se poate realiza
doar printr-o mişcare de apropiere în dublu sens, în vederea unei suficiente cunoaşteri de ambele
părţi.rofesionişti
Iată ce trebuie să ştie părintele despre grădiniţă:
• specificul şi programul de activitate al grădiniţei;
• principiile de bază ale grădiniţei în ceea ce priveşte îngrijirea, creşterea,
dezvoltarea şi învăţarea copiilor de 3–6/7 ani;
• dotarea materială a grădiniţei şi condiţiile de amenajare a spaţiului
grădiniţei (a grupei, a întregii instituţii);
• nivelul pregătirii cadrelor didactice;
• performanţele atinse de grădiniţă în ceea ce priveşte educaţia şi îngrijirea
copilului;
• oferta activităţilor opţionale (se studiază limbile moderne, dansul, pictura
etc.);
• conţinutul regulamentului interior al grădiniţei;
• aşteptările grădiniţei în raport cu relaţia de colaborarea cu familia;
• aşteptările şi aspiraţiile colaboratorilor instituţiei în privinţa
comportamentului copilului şi al familiei.
Iată ce trebuie să ştie grădiniţa despre familie:
• structura şi componenţa familiei (familie nucleară, extinsă, monoparentală,
concubinaj etc.);
• informaţii privind particularităţile copilului (vârstă, stare de sănătate,
interese, deprinderi elementare de bază etc.);
• modele de relaţionare (existenţa fraţilor în familie, ataşamentul puternic
faţă de o persoană etc.);
• stilul educativ al familiei;
• nivelul educaţional al părinţilor;
• modele culturale care definesc mediul familial (valori importante pentru
familie, tip de alimentaţie, sărbători etc.);
• dorinţele pe care le are în raport cu creşterea şi educarea copilului
(menţinerea unui anumit program sau derularea unei activităţi specifice din
familie, sprijin în anume situaţii etc.);
• aşteptările şi aspiraţiile părinţilor faţă de relaţia şi colaborarea cu grădiniţă
(ce ar dori de la grădiniţă, cum se poate implica, ce idei are pentru
îmbunătăţirea activităţii etc.).Profesionişti
După înscrierea copilului la grădiniţă, relaţia dintre părinţi şi educatori trebuie să se bazeze pe un bogat
schimb de informaţii, de experienţe şi pe colaborare cu scopul asigurării celor mai bune condiţii de creştere
şi dezvoltare a copilului. Părinţii trebuie să regăsească un sprijin în serviciile oferite de grădiniţă, dar, în
acelaşi timp, să se simtă şi să acţioneze responsabil pentru a colabora cu personalul la orice activitate
realizată pentru şi împreună cu copiii.
Roluri şi responsabilităţi ale părinţilor:
• să recunoască grădiniţa ca instituţie incluzivă, care asigură drepturi egale
pentru toţi copiii;
• să-şi cunoască copilul şi posibilităţile lui, colaborând cu grădiniţa şi cu
educatorul;
• să fie dispuşi la activităţi de voluntariat în beneficiul copiilor;
• să colaboreze şi să coopereze cu o deschidere permanentă spre grădiniţă,
comunitate în interesul copilului;
1100
 • să recunoască rolul grădiniţei în dezvoltarea copilului;
• să respecte personalul din grădiniţă;
• să sprijine activitatea educatoarei, în scopul dezvoltării integrale a
copilului.
Roluri şi responsabilităţi ale personalului grădiniţei:
• să ofere şanse egale copiilor la accesul serviciilor oferite de grădiniţă;
• să informeze părintele cu privire la oferta educaţională a grădiniţei pentru
creşterea şi dezvoltarea copilului;
• să motiveze părintele să se implice şi să colaboreze cu grădiniţa;
• să prezinte ce aşteaptă de la părinte: colaborare, cooperare, încredere,
sprijin, ajutor reciproc, confidenţialitate, respect;
• să manifeste transparenţă în procesul educativ;
• să ofere familiei informaţii privind modalităţi de educare a copiilor;
• să determine părinţii să colaboreze pentru ca educaţia din grădiniţă să aibă
continuitate şi consecvenţă, şi acasă;
• să evite stările conflictuale, tensionate, cu părinţii, pentru a nu avea efecte
negative asupra copilului.
Şedinţele cu părinţii – acestea se organizează de obicei semestrial şi în cadrul lor părinţii sunt informaţi
despre:
• Regulamentul de ordine interioară al grădiniţei;
• Oferta educaţională a grădiniţei;
• Obiectivele precizate în curriculum;
• Nevoile grupei şi ale grădiniţei şi modul de satisfacere a acestora (inclusiv
strângerea de fonduri, alegerea materialelor auxiliare, organizarea unor
ateliere pentru părinţi pentru confecţionarea materialelor necesare clasei
etc.)
Aceste şedinţe sunt organizate într-un cadru formal şi presupun participarea tuturor părinţilor. De aceea,
în niciun caz în aceste situaţii nu vom discuta probleme care presupun respectarea confidenţialităţii şi care
ar putea pune părinţii în situaţii jenante. Nu se fac comparaţii între familii sau între copii ai
diferitelor familii.
Consultaţiile cu părinţii sunt întâlniri stabilite de cadrele didactice, în care se discută individual (sau cu
familia) despre copil, despre situaţii speciale (probleme comportamentale, probleme de sănătate, situaţii
conflictuale cu colegii, tehnici de lucru cu copiii cu CES etc.) Această formă de colaborare este importantă,
individualizată, în relaţia grădiniţei cu familia şi priveşte global copilul, iar procesul educaţional ca pe un
continuum pe care copilul îl parcurge, în egală măsură, la grădiniţă şi acasă. Aceste întâlniri ai un rol
important pentru cunoaşterea copilului, comunicare, susţinerea învăţării şi soluţionarea de conflicte.

1101
 Noi coordonate in relaţia şcoală – familie

Prof. Geafir Eliza Maria

Grădiniţa cu PP „Dumbrava Minunată” Craiova Dolj

Relatia scoala-familie este un subiect des abordat in literatura de specialitate si supus

atentiei publicului larg, mai ales pe fondul schimbarilor sociale multiple din ultimul timp.
Daca pana in prezent acest parteneriatul scoala-familie a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe ori
considerat "responsabilitatea scolii", acest lucru trebuie sa se schimbe pe viitor.
Acest tip de contract se contituie ca un sistem de obligatii reciproce in cooperarea parintilor cu
profesorii si implica colaborarea parintilor in activitatile scolare, nu numai sub aspect economic, respectiv
de a participa, sustine si evalua eforturile si actiunile financiare ale scolii, ci si sub aspect educational-
cultural.
Aceasta tendinta prezenta deja in unele tari vest-europene, in cazul societatii romanesti este doar un
proiect.
Din literatura de specialitate si din analiza rezultatelor unor studii de cercetare derulate in scoli s-a
constatat ca in evolutia relatiei scoala - familie exista in principal trei etape de parcurs:
-etapa scolii autosuficiente;
-etapa de incertitudine profesionala;
-etapa de dezvoltare a increderii mutuale profesori-parinti.
In prima etapa scoala este considerata o institutie inchisa, care nu influenteaza mediul familial si nu
se lasa influentata de el.
In acest caz contactele cu parintii sunt rare, formale. Parintii accepta ideea ca nu au nimic de facut in
legatura cu activitatea derulata in scoala. Ei nu participa la consiliile de administratie scolara, formarea
asociatiilor de parinti nu este incurajata, iar in cazul profesorilor subiectul parteneriatului scoala-familie este
neglijat sau chiar omis.
In a doua etapa profesorii incep sa recunoasca influenta factorilor familiali asupra rezultatelor
scolare ale elevilor, dar parintii continua sa creada ca scoala este autosuficienta.
Astfel se manifesta tendinta de acuze aduse de familie scolii, pentru proastele rezultate scolare ale
elevilor, atunci cand e cazul. Administratia scolara are tendinta de a conserva atitudinea din etapa
anterioara, contactele cu familiile elevilor fiind inca formale. Încep sa se dezvolte initiative precum: o mai
buna comunicare a profesorilor cu parintii; apar organizatiile voluntare de parinti; se constituie consilii de
gestiune scolara in care participarea parintilor are un rol minor, nedicizional. De asemenea, pe parcursul
formarii cadre didactice exista abordarea tematica a relatiei scoala-familie, dar ca o problema de importanta
secundara.
In a treia etapa parintii si profesorii descopera impreuna ca neincrederea este putin cate putin
inlocuita cu increderea unora fata de altii. Relatia cu familiile este din ce in ce mai incurajata de scoala;
consiliul scolar include reprezentanti ai (asociatiilor) parintilor, cu rol decizional in toate problemele
educationale; organizatiile de parinti sunt acceptate si incurajate in activitatea scolara; profesori specializati
(consilieri) trateaza problemele exceptionale ale colaborarii cu familiile elevilor; organizatiile de profesori
recunosc statutul si rolul asociatiilor de parinti; formarea profesorilor abordeaza problema relatiei scoala-
familie ca fiind una din problemele importante; se organizeaza cursuri pentru profesori si parinti.
Din studiile efectuate in ultimii ani in cadrul Institutului de Stiinte ale Educatiei pe aceasta tema s-a
constatat ca obstacolele majore intalnite in relatia scoala-familie pot fi de:
- ordin comportamental (intalnite, atat intre parinti, cat si la profesori si manageri/ directori scolari);
- ordin material (relatia scoala-familie cere un surplus de efort material si de timp).
In cadrul acestui parteneriat, adesea dificultatile rezulta din disputa unor idei divergente privind:
responsabilitatea statului si a familiei privind educatia copiilor; libertatea de alegere a scolii de catre parinti
sau unicitatea invatamantului; impactul mediului familial asupra rezultatelor scolare ale copilului;
participarea parintilor la gestionarea si procesul decizional in institutia scolara.

1102
 In general, parerea parintilor este ca nu sunt luati in consideratie atunci cand vine vorba despre
organizarea activitatilor scolare si a celor administrative, in scoala unde invata copiii lor.
Mai interesanta este parerea elevilor despre atitudinea parintilor fata de activitatea lor de invatare
la scoala si acasa. Comunicarea cu copiii, referitor la activitatea lor scolara, comunicarea cu profesorii,
referitor la abilitatile si aptitudinile pe care le au copiii dumneavoastra, la posibilitatea si modalitatile de
dezvoltare a acestora, si implicarea in activitatile scolii, sunt pasi de parcurs in relatia scoala-familie, pentru
buna dezvoltare a personalitatii copiilor.
Cum am putea remedia astfel de situatii si cum am putea dezvolta o colaborare reala
intre scoala si familie? Exista mai multe cai. Pentru problemele de ordin administrativ, ele se rezolva atunci
cand parintii si profesorii dispun de mecanisme de evaluare comune ale activitatii scolare. Relatia familie-
scoala apare justificata in masura in care se restabileste increderea colectivitatii de parinti, a
comunitatii,ininstitutiascolara.
Chiar daca scoala organizeaza activitati frumoase si utile pentru parinti si pentru copiii lor, prin
initiativa parintilor de a organiza la randul lor unele activitati, s-ar vedea cu adevarat ca le pasa, si ar
obliga scoala la mai multa deschidere si cooperare.
Initiative ca discutii, infiintarea si afilierea in federatii a asociatiilor de parinti, participarea -
deocamdata la invitatia scolii - in cadrul diverselor activitati scolare, impreuna cu elevii si cadrele didactice,
sunt etape importante privind "cresterea" şi eficienta parteneriatului scoala-familie in scoala romaneasca.

Bibliografie:

1 Maria Robu-„Empatia în educaţie-necesităţi pedagogice moderne”, Bucureşti, 2008;

2 Vrăsmaş E.A. – Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed Aramis, Bucureşti 2002
3 Iosifescu, S (1997) Introducere în managementul educaţional – monitorizare de curriculum şi
managementul clasei. Chişinău : Prodidactica

1103
 EDUCAŢIA PENTRU MEDIU
,,SĂNĂTATEA MEDIULUI, SĂNĂTATEA NOASTRĂ”
… un proiect în derulare…

Prof. Geambaşu Onoria – Olimpia

Director Şcoala Gimnazială Redea-jud.Olt
NU ÎMBOLNĂVIŢI PLANETA,
LUPTAŢI PENTRU SĂNĂTATEA EI !
-rezumat-

RECICLAREA, ÎN ACCEPŢIUNE JAPONEZĂ

Japonia s-a situat printre primele ţări care au devenit sensibile la consumul de resurse, deoarece ea le importa
aproape pe toate. Japonia a început să recunoască criza, atât conştient, cât şi inconştient, realizând că, - după cum
au afirmat arheologii-, mai multe civilizaţii au dispărut datorită neglijenţei lor în a-şi proteja mediul.
Pentru a supravieţui, Japonia a început să practice RECICLAREA.
În 1992 s-a stabilit o lege a reciclării şi, deşi efectele ei nu au fost prea mari, a pregătit foarte bine drumul
pentru RECICLAREA EFECTIVĂ. Ca peste tot, şi în Japonia risipa s-a făcut simţită.
După unele studii,consumul înregistrat azi, nu poate fi susţinut, întrucât rezervele sigure de petrol vor mai
dura cca.85 ani, cele de fier-120 de ani, cuprul-30 de ani, plumbul-21etc...etc.
DAR! Luând ăn considerare că peste 350 milioane de bucăţi de de aparatură de natură casnică sunt scoase
din uz, le putem considera deşeuri care încă mai conţin numeroase resurse pe cale de a fi pierdute.
Un exemplu în acest sens este chiar calculatorul electronic. Acesta este un dispozitiv mic, dar care necesită –
în fabricaţie- 0,01 grame aur/Au, echivalentul a 18 yeni, la un moment dat.cum doar o cantitate atât de mică este
utilizată, se înţelege că este foarte greu de recuperat.
Problema apare atunci când se ia în calcul întreaga producţie japoneză, care este de 100 milioane de
asemenea calculatoare de buzunar, ceea ce înseamnă ... O TONĂ DE AUR !
Această tonă este evacuată în mediu, fără a mai fi recuperată.
Astfel de produse folosesc cantităţi mici de materiale auxiliare pentru a îmbunătăţii performanţa produselor.
Aceste cantităţi mici de materiale, de neluat în calcul la o primă vedere, sunt extrem de dificil de recuperat, iar un
astfel de consum nu mai poate fi susţinut.
Industria Japoniei recuperează doar 36 % din Al. 47 % din Cu, 20% din Zn, 39% din Pb etc, dar majoritatea
celorlalte materiale folosite ajung deşeuri. Avînd în vedere această situaţie, Japonia şi-a propus, încă de acum
câţiva ani, demararea unui amplu program de reciclare.

RECICLAREA JAPONEZĂ se împarte în trei categorii :

1.reciclare materială;
2.reciclare chimică;
3.reciclare la temperatură.

1. Reciclarea materială
Produsele recuperate sunt descompuse mecanic în materiale simplecare sunt folosite din nou pentru
produceea aceluiaşi tip de de produs sau pentru produse diferite. Produsele supuse scestui tip de prelucrare
trebuie să fie de volum mare. De obicei, deşeurile folosite sunt de natură industrială. Din nefericire, calitatea
materialelor se deterioreză prin reciclare mecanică, aşa încât aceasta nu poate fi aplicată de mai multe ori
aceluiaşi material.

1104
 2.Reciclarea chimică
Produsele sunt descompuse în monomeri.Făcând o paralelă, se poate spune că :
Reciclarea materială este dificil de realizat; de exemplu, pentru plasticul folosit în industria constructoare de
maşini, din cauza faptului că nu este folosit în cantităţi mari şi în situaţii variate, s-a impus utilizarea lui sub
formă de amestecuri cu alte substanţe, făcând dificilă colectarea lui în formă simplă şi la scară mare.
În reciclarea chimică, produsul este descompus în monomeri, iar apoi sintetizat în material, aşa că nu apare
problema calităţii , dar procesul este scump şi implică, uneori, costuri mari– uriaşe chiar.

3.Reciclarea la temperatură
Deşeurile sunt arse pentru obţinerea energiei termice.

CONCLUZIE:
Oricine ai fi şi oriunde te-ai afla, alege varianta optimă ! Găseşte soluţii concrete, lasă-ţi amprenta în
EDUCAŢIA PENTRU MEDIU. Poţi,... căci eşti dascăl !

BIBLIOGRAFIE :
*Angelescu Anca, Ponoran Ileana- ,,Mediul ambiant şi dezvoltarea durabilă” – 2007;
*Bran Florina , Rojanschi Vladimir- ed. Economică;
*Simon Tamara , Bran Florina - ,, Geografia economică mondială”- 1998.

1105
 PROIECTUL” EXPLORAREA LUMII PROFESIILOR”

prof. Geanaliu Camelia Rodica

Şcoala Gimnazială „Mihai Viteazul” Craiova Dolj

Grupul ţintă : părinţii elevilor claselor a VIII a,elevii claselor a VIII a

REZUMATUL PROIECTULUI :
Proiectul a constat în desfăşurarea unor activităţi de informare şi educare adresate elevilor și părinţilor
elevilor claselor a VIII-a de la Scoala Gimnazială “Mihai Viteazul” Craiova.
JUSTIFICAREA PROIECTULUI :
Îmbunătăţirea relaţiei şcoală-familie-comunitate este un obiectiv prioritar la nivelul învăţământului
românesc.
Acordul familiei cu şcoala înseamnă găsirea unei soluţii care să corespundă atât intereselor copilului şi
familiei cât şi şcolii şi societăţii.
Proiectul își propune consolidarea legăturii părinte-școală prin întâlniri lunare, evaluari periodice ale
opţiunilor elevilor, participarea la activități demonstrative, procurare de material informațional necesar
desfăşurării activităţilor, evenimente socio-culturale în vederea unei explorări corecte a carierei elevilor, email-
uri cu materialele informative si educative trimise de directorul educativ si/sau diriginţi (chestionare, note
informative, fotografii, referate educative specifice varstei de 14-15 ani).
SCOPUL: eficientizarea relației familie-şcoală şi sprijinirea părinților în vederea înțelegerii responsabilității
lor privind orientarea şcolară şi profesională a elevilor de clasa a VIII a .
OBIECTIVELE GENERALE ALE PROGRAMULUI :
• obținerea unui consens între părinți şi elevi, referitor la profilul liceului pentru care optează copiii lor ;
• Aplicarea unor chestionare privind orientarea şcolară şi profesională a elevilor;
• Responsabilizarea părinţilor în vederea unei alegeri corecte a profilului liceului,de către elevii claselor
a VIII a, sprijiniţi de familiile lor.
METODE :
• conversatia, masa rotunda, studii de caz, dezbateri, analiza critica si comparativa, chestionarul,
brainstormingul.
MIJLOACE : computer conectat la Internet, imprimanta, videoproiector , pliante, afise.
BENEFICIARI DIRECTI : părinţii elevilor clasei a VIII-a A şi elevii claselor a VIII a
BENEFICIARI INDIRECTI :
• coordonatorii proiectului
• specialiștii participanti la sedintele de lucru
• profesori
PARTENERI:
• Centrul Judeţean de Asistenţă Psihopedagogică Craiova
DURATA PROIECTULUI : octombrie 2013- iunie 2014
LOCUL DE DESFĂŞURARE : Şcoala Gimnazială „Mihai Viteazul”Craiova
EVALUAREA PROIECTULUI :
• Observarea sistematică a comportamentului în cadrul sedintelor
• Feedback-ul obţinut din partea beneficiarilor
• Fişa de evaluare pe parcurs
• Rezultatele chestionarelor.

Nrcr Activitatea Cine Termen Modalităţi de

raspunde desfăşurare
1. Definirea obiectivelor şi prezentarea diriginţii Noiembrie Activitate la nivelul
1106
proiectului: 2013 diriginţilor claselor a
 -Justificarea necesităţii implementării VIII a
proiectului
-Funcţiile familiei
-Prezentarea proiectului părinţilor
2. Abilităţi de comunicare diriginţii Decembrie Activitate la nivelul
-Vorbim suficient cu copiii? 2013 fiecărei clase
-Formarea unor abilităţi de
comunicare asertivă
-Limbajul responsabilității
3. Cât de bine ne cunoaştem copiii? diriginţii Ianuarie Activitate la nivelul
- dezbatere în legătură cu drepturile si 2014 fiecărei clase
îndatoririle copiilor acasă şi la şcoală;
-calităţi şi defecte ale copilului ;
-Pericolele pubertatii
4 Succesul şi insuccesul şcolar diriginţii februarie Activitate la nivelul
-aplicarea unui chestionar cu privire la fiecărei clase
succesul şi insuccesul şcolar;
-succesul şi insuccesul şcolar –
implicaţii,cauze, remedii;
5. Ce rol joacă grupul de prieteni în Diriginţii martie Activitate la nivelul
alegerea profilului liceului ? fiecărei clase
-aplicare de chestinar
-dezbatere în vederea conştientizării
importanţei grupului din care face
parte copilul său. ;
6. Alegerea profesiunii la cumpăna diriginţii aprilie Activitate la nivelul
dintre dorinţele părinţilor şi fiecărei clase
posibilităţile elevilor
- dezbatere pe tema rolului parintilor
in orientarea şcolară a copiilor lor ;
7 Prezentarea „Ghidului Absolventului diriginţii Mai Masă rotundă
de clasa a VIII a – admiterea în
învăţămâtul liceal şi profesional de
stat”
8. Participarea la Târgurile Elevii iunie
educaţionale- -instituţiile din părinţii
învăţământul preuniversitar întâlniri diriginţii
promoţionale cu potenţialii candidaţi.
Astfel elevul şi familia acestuia vor
vizita standurile mai multor instituţii şi
pot face comparaţii între ofertele
acestora.

1107
 Familia și școala - factori implicați în educație
Prof. Géczi Liliana
Grădinița cu Program Prelungit Orsolya, Oradea

Procesul educaţional, familia, biserica şi mass-media sunt factorii care au impactul cel mai puternic,
inclusiv ca durată de influenţare, asupra dezvoltării copiilor.
În definirea familiei din perspectivă educaţională se folosesc adesea formulări exprimate prin
metafore, tocmai pentru a lăsa drum deschis celor care văd în familie şi dincolo de ceea ce este ea la prima
vedere. Este „prima şcoală a copilăriei“, „a-b-c-ul vieţii“; reprezintă „cei șapte ani de acasă“.
Oricare ar fi cuvintele care definesc valoarea familiei ca factor educogen, câteva adevăruri din perspectivă
psihopedagogică sunt cât se poate de limpezi. Familia e un factor integrator pentru viaţa socială, tocmai prin
demersuri care angajează atât procesele de cunoaştere, cât şi cele afective.
Sub aspect metodologic, lucrurile par a fi mai mult decât simple. Copilul, de cum devine conştient de
realitatea care îl înconjoară, „învaţă“ formându-şi inclusiv atitudini şi comportamente pe bază de „modele“,
prin imitaţie. Oferta celor din jur este hotărâtoare. Copiii imită ceea ce observă nemijlocit. Important este ca
oferta din preajma lor să fie pozitivă. Căci altfel ei imită şi ceea ce nu se încadrează într-un comportament
dezirabil. Un climat propice exercită o influenţă imensă, deseori fără tendinţe stridente, care pot influenţa
negativ. Iar receptivitatea lor deosebită se manifestă nu doar în anii preşcolaritătăţii, ci şi în cei ai şcolarităţii
şi ai parcursului întregii vieţi comune. „Copilul absoarbe din mediul apropiat, familial primele impresii,
formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Ei vor face sau vor crede precum părinţii, imitând
comportamentele acestora“ (C. Cucoş - 2002).
Trebuie spus că atunci când vorbim de influenţele familiei avem în vedere nu doar părinţii, ci şi toţi
ceilalţi membri ai acesteia. De unde, obligaţia factorilor competenţi de a acorda familiei atenţia necesară,
ajutorul calificat în materie de educaţie.
Familia constituie un cadru adecvat pentru formarea şi dezvoltarea armonioasă, fizică şi psihică, a
copilului. Din acest punct de vedere, climatul familial, îndeosebi afectivitatea, reprezintă o ambianţă
adecvată pentru formarea unui comportament aşteptat în viaţa copilului, pentru asigurarea satisfacerii
nevoilor specifice copilăriei. Pe de altă parte, familia e interesată vital de asigurarea viitorului copilului, din
perspectiva mai îndepărtată, cea a integrării sociale şi chiar profesionale. Ea este „filtrul“, poarta deschisă a
copilului spre viitor.
Familia reprezintă cel mai important factor cu care cooperează şcoala în procesul educaţional. De
aceea este oportună practica informării părinţilor cu privire la atribuţiile lor în acest scop. Dincolo de
condiţiile materiale, de cele privitoare la pregătirea zilnică pentru activitatea şcolară, este necesară orientarea
părinţilor în direcţia cunoaşterii reale a propriilor copii. Este foarte frecventă tendinţa unor părinţi de a
supraestima resursele intelectuale ale copiilor lor. Sunt şi cazuri în care, dimpotrivă, aceste resurse sunt
subestimate.
De aceea, şcoala are obligaţia de a informa părinţii cu privire la modul în care trebuie făcută
evaluarea propriilor copii, de a-i informa cu privire la modalităţile prin care trebuie să studieze
comportamentul copiilor din punctul de vedere al trăsăturilor caracteriale, al resurselor reale de care dispun,
al înclinaţiilor lor şi al şanselor de a le promova.
Familia constituie primul mediu organizat în care este angajat copilul încă de la naştere şi ea are cea
mai îndelungată influenţă asupra sa. O judecată de valoare asupra unei familii se poate realiza cu succes, mai
ales prin prisma contribuţiei la antrenarea copiilor în activităţi educogene, cu efecte favorabile asupra lor
înşişi şi asupra celorlalţi copii. O adevarată familie întruchipează, printre caracteristicile sale definitorii, o
preocupare susţinută şi eficientă în direcţia modelării unor personalităţi care să prezinte garanţia formării
omului, ca om şi cetăţean, la nivelul de realizare pretins de societate.
Rolul educaţional familiei se simte din primele momente ale vieții. Mama este primul educator.
Copilul simte afinitatea maternă încă de timpuriu şi o răsplăteşte cu zâmbetul suav, pe care numai o mama
adevărată îl poate pătrunde în întreaga semnificaţie şi numai ei i se poate acorda în acest fel. Contribuţia

1108
mamei în conturarea treptată a copilului, mai întâi ca persoană şi apoi ca personalitate în devenire, nu poate fi
suplinită pe deplin, în primii ani ai vieţii, de nici o altă sursă educaţională.vie
Meritul familiei este cu atât mai mare, cu cât reuşeşte să-i aducă o contribuţie mai valoroasă în
asigurarea fundamentării temeliei individualităţii copilului, încă din vârsta fragedă. Mediul familial oferă
primele ocazii de stabilire a unor relaţii sociale, de comunicare afectivă şi verbală cu cei din jur. Activitatea
din familie prezintă primul model care stimulează iniţiativa copilului în acţiuni umane. Chiar şi când copilul
rupe învelişul familial, desfăşurând activităţi şi în alte medii sociale, părinţii, fraţii şi alte rude apropiate
continuă să exercite o influenţă deosebită, având o contribuţie evidentă, în mersul devenirii copilului.
Climatul familial de care beneficiază copilul îşi pune amprenta pe personalitatea sa. Unui climat familial
sănătos îi este proprie o coeziune spirituală trainică, cu adânci implicaţii pozitive în natura relaţiilor din
cadrul acestui grup social restrâns. Tot aşa precum climatul familial nesănătos este un mediu dăunător,
dezechilibrant, cu implicaţii nefaste mai ales asupra vieţii afective a copiilor.
Intervenţia educativă a părintelui vizează respectarea particularităţilor nu numai de vârsta, ci şi
individuale, ce se cer cunoscute. Şi nu numai cunoscute, ci ţinut seama de ele, în procesul formării şi
dezvoltării personalităţii copilului şi mai târziu a tânărului.
Din păcate, nu în toate familiile există acelaşi grad de preocupare în sprijinirea copiilor, în
dezvoltarea lor, existând familii, care lasă totul în grija şcolii, din convingerea, că şcoala este cea care
răspunde de educaţie şi nimeni altcineva. Şi nu numai de educaţie, bineînţeles. Instrucţia este, de asemenea,
apanajul şcolii şi numai al şcolii.
În mediul familial normal, învăţarea copilului mic se face sub supravegherea, îndrumarea, stimularea,
sprijinul şi controlul părinţilor. Efectul preocupării părinţilor pe acest plan depinde, în mare grad, de modul,
în care îşi cunosc copiii, şi de nivelul angajării în formarea personalităţii acestora. În familie pot fi remarcate
caracteristici individuale care ajută sau împiedică copilul în procesul învăţării. Se evidenţiază de timpuriu la
unii copii anumite preocupări desprinse mai ales din activităţile lor libere. Părintele îşi dă seama de acestea şi
îl stimulează în cultivarea unor trăsături pozitive. Activitatea socială din familie poate constitui şi ea un
model de acţiune, care să se întipărească în mintea şi în inima copilului şi să-l ajute în stabilirea unor relaţii
corespunzătoare cu cei din jur.
Odată cu intrarea copilului în sistemul educaţional, funcţiile educative ale familiei nu încetează, ci se
amplifică, în sprijinirea rolului depre preşcolar, apoi de elev. Copilul poate fi sprijinit de părinţi în înţelegerea
corectă a necesităţii angajării în procesul învăţării, concomitent cu înmulţirea atribuţiilor de la an la an. În
felul acesta, familia sprijină şi trecerea copilului din ciclul preşcolar în cel primar. O apropiere mai atentă de
proprii copii, o observare minuţioasă a manifestărilor lor şi un sprijin acordat la timp netezesc drumul
depăşirii unor dificultăţi inerente vârstei şi pregătesc terenul desfăşurării unor activităţi cu efecte formative
evidente.
În ciclul gimnazial obligaţiile şcolare sporesc mereu, se intensifică gradul de încordare a elevului, iar
satisfacţiile muncii se amplifică. Familia, prin condiţiile oferite, prin înţelegerea corectă a manifestărilor
copiilor, prin contribuţia în lărgirea orizontului profesional al acestora şi prin oferirea unor modele pozitive
de convieţuire socială contribuie la păşirea corectă a tânărului în viaţă.
În funcţie de interesele, preocupările, aptitudinile şi randamentul şcolarului de vârstă mijlocie, familia
poate stimula elevul, îl poate mobiliza în acţiuni legate de un anumit domeniu de activitate faţă de care
manifestă aderenţă şi pentru care prezintă mai multă garanţie, în valorificarea capacităţilor proprii. Părintele
îşi poate da mai bine seama de toate acestea în colaborare cu şcoala.

1109
 The importance of education in nowadays society

Prof. Claudia Iulia Georgescu

Școala Gimnazială Nr.1, Slatina, Olt

Education is defined as the act or process of imparting or acquiring general knowledge, developing the
powers of reasoning and judgment, and generally of preparing oneself or others intellectually for mature
life. The society and its evolution is highly dependent on its individuals education, therefore progress can only
be made by achieving a higher grade of education than in the past generation.
Educational process starts from a young age and continues through the rest of our life. The cornerstone
of this process lies in the environment that an individual is raised and his first interactions with family members
or adults responsible for the young kid. This period is highly important because, with proper support, the young
child can be shaped and prepared for contact with first two designated institutions responsible for proper
education of the individuals, kindergarten and school. Therefore, things such a rich vocabulary, intellect
stimulators such as different types of games available nowadays or interactions with other children can help a
lot integrating the subject child into the kindergarten. A lot of brochures and books are available for parents on
this topic, on how to interact and speak with their children. Higher level of education presumes that the parents
are aware of the pre-kindergarten period importance and they want to inform on how to treat and speak with
their kids in order to create proper foundation for their education.
Kindergarten is the first institution that starts officially the education of an individual. Most of the states
in the world provide free kindergarten hence they recognize the importance of the education and how
kindergarten contributes to obtaining a higher level of education. Individuals are becoming acquainted with
rules and other kids, but, most important, they benefit from the experience of an educator. This is the first
contact with a qualified person in offering the young kids interactive ways of acquiring knowledge. Recent
studies have proven that this practice, involving the child in the education process by providing interactive
ways of learning, can be applied in school grade and also later in high school or college, obtaining better result
than in conventional school where the pupils are not involved in the presentation of a lesson for example.
School represents the next step and most important stage in education. Also, compared with other two
stages, the pre-kindergarten and kindergarten, it is longer in time. The school provides excellent environment
for education as long as teachers are properly trained and motivated. Most states worldwide are providing free
school, at least for basic grades. This period offers the chance for any individual that excels in certain classes to
get noticed by their teacher and follow a path in the higher grade related to this specific class. Also, worldwide,
scholarships are becoming more popular, offering the poor children or the ones with extraordinary results the
chance to be rewarded or financing their study.
Education is the pillar of civilization, the first notable evolution in people’s lives where after schools
were founded and individuals became more educated.
As stated above, the main goal of a society is progress and this can only be achieved through more educated
future generations.

1110
 Importanța relației elev-școală-familie
Profesor consilier școlar,
Georgescu Denis Minodora

Pentru a avea elevi bine educați și, implicit, cetățeni demni și responsabili trebuie să ne ocupăm, mai
întai de educația părinților. Școala a avut și are un rol primordial în colaborarea cu părinții în scopul asigurării
unei educații parentale de calitate. Eucația este o acțiune în care își dau concursul grădinița, școala, familia,
întreaga societate, iar cooperarea acestora este necesară.
Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice de la școală și invers. Acesta este motivul
principal pentru care cei doi factori au datoria de a se sprijinii reciproc și de a cunoște obligațiile, dar și
problemele cu care se confruntă celălalt. La provocările lumii contemporane privind educația copilului,
tânărului de azi/adultul de mâine, trebuie să găsească soluții îmreună, având în vedere necesitatea încadrării
acestuia într-o societate în care doar responsabilitatea, voința, dorința de a muncii îi poate asigura o existență
optimă.
Prin idealul educațional, școala își propune formarea personalității optimale, capabilă să se integreze în
societate, însă familia are un rol hotarâtor în validarea sarcinilor școlare și a abordarilor acesteia privind
formarea abilităților, capacităților și deprinderilor elevilor. În caz contrar pot fi create dificultăți de înțelegere la
copii, dezorientare, comportamente duplicitare.
Școala și familia sunt cei doi poli de rezistență ai educației care contribuie la formarea copilului. Familia
este primul grup social din care face parte copilul și în care acesta își formează profilul moral-spiritual. Familia
reprezintă cel mai complex mediu de socializare și educare pentru copil deoarece are posibilitatea de a-l
introduce pe acesta în cele mai variabile situații de viață și de a acționa asupra lui prin cele mai firești și
complexe mijloace. Lipsa de colaborare dintre familie și școală conduce la eșecul copilului și deși părintele este
foarte îng timp rijorat de viitorul copilului, nu are timp și răbdare să acorde atenția necesară problemelor
copilului. Rolul școlii, a personalului didactic este să identifice problemele și să dirijeze strategiile educative
ale familiei în favoarea elevului.
Relația cu școala este insă ignorată de majoritatea părinților, acțiunile educative ale celor două instituții
desfășurându-se oarecum separat. Atunci când cele două medii educaţionale (şcoala şi familia) se completează
şi se susţin, ele pot asigura într-o mare măsură o bună integrare a copilului în activitatea şcolară, dar şi în viaţa
socială.
Ca parteneri într-o relație, este normal ca părțile implicate să aibă așteptări una față de cealaltă. Așteptările
părinților privind activitatea cadrelor didactice ar fi: stabilirea cerințelor școlare identice pentru toți copii, să
manifeste entuziasm în educarea copiilor, să întărească disciplina copiilor, să fie sensibili la interesele și
talentele copiilor, să-i ajute pe copii să-și sporească stima de sine,etc. De asemenea, cadrele didactice au
anumite aşteptări din partea părinţilor: să susțină scopurile și politica școlii, să conștientizeze importanța
educației pentru viață, să accepte responsabilitatea de parinte, să fie un bun exemplu pentru copilul lui, să-i
învețe pe copii auto-disciplina și respectul față de cei din jur, etc. Oricare ar fi aşteptările, esenţială
este încrederea. Părinţii trebuie să aibă încredere în cadrele didactice, dar şi să aibă grijă să nu proiecteze asupra
copiilor propriile amintiri neplăcute pe care le-ar putea avea din perioada şcolii. Ei trebuie să le recunoască
cadrelor didactice un profesionalism pe care ei nu îl au, pedagogia fiind o adevărată arta, nu doar o simplă
profesie sau ocupaţie.
O bună colaborare între școală și familie se poate realiza prin parteneriate. Parteneriatele trebuie vazute ca o
componentă esențială în organizarea școlii fără a fi considerată o activitate cu caracter facultativ. Acest
parteneriat este de fapt un segment care „reflectă mutaţiile înregistrate la nivelul relaţiilor existente între
instituţiile implicate direct şi/sau indirect în proiectarea şi realizarea obiectivelor sistemului de învăţământ:

1111
şcoala, familia, comunitatea locală, agenţii sociali (economici, culturali, politici, religioşi etc.), factori de
asistenţă socială etc.”, spune pedagogul Sorin Cristea.
Parteneriatele prezintă avanteje deosebite pentru activitatea instructiv-educativă și anume generează și
perfecționează competențele şcolare ale elevilor, îmbunătăţesc climatul şcolar, dezvoltă abilităţile educaţionale
ale părinţilor, creează un mediu de siguranță sporit în şcoli.
În realizarea parteneriatului școală-familie pot fi folosite următoarele forme:
• acordul de colaborare şcoală-familie (sunt stipulate responsabilităţile şcolii şi ale părinţilor în procesul
educaţional);
• lectoratele cu părinţii - cu teme diverse, prin care părinţii sunt informaţi privitor la importanţa
cunoaşterii personalităţii propriului copil;
• consultaţiile individuale și convorbirile telefonice - oferă prilejul abordării individualizate a
problemelor cu care se confruntă copilul sau părintele;
• chestionarul-permite obţinerea unor informații privind organizarea colectivelor de elevi, subiecte
abordate pe viitor la ședințe, doleanțe ale părinților ș.a.;
• participarea părinţilor la activităţi organizate în şcoală/ateliere de lucru cu părinţii - în cadrul cărora
aceştia sunt familiarizaţi cu standardele de eficienţă, conţinuturile, strategiile aplicate, programul de activitate a
şcolii;
• consiliere psihopedagogică - constă în rezolvarea unor situaţii-problemă;
• drumeții, excursii - părinţii pot contribui la organizarea şi sponsorizarea acestor acţiuni, asigură
supravegherea copiilor, trăiesc emoţii pozitive alături de copilul lor, le oferă modele de comportare;
• expoziţii cu lucrări ale copiilor - prilej de a-i familiariza cu date importante despre evoluţia copiilor,
atât pe plan artistic, cât şi al bagajului de cunoştinţe;
• ziua porților deschise - în cadrul cărora părinţii asistă la orele de curs şi la alte activităţi;
• jurnalul clasei - cuprinzând fotografii, impresii ale copiilor, altor persoane implicate în activităţile
clasei, descrieri de acţiuni, diplome obţinute, desene create de copii etc;
• revista și site-u l școlii - ce conţine informaţii despre activităţile instituţiei;
• școala părinţilor - se organizează cursuri psihopedagogice pentru părinţi;
Un parteneriat educațional avantajos ar fi dacă acțiunile acestuia ar fi planificate în baza unor analize
profunde, ar fi considerate obligatorii și monitorizate continuu pantru a se elimina la timp lacunele și greșelile
comise.

Bibliografie:
1. Agabrian, M., Milea V., Parteneriate şcoala-familie-comunitate, Ed. Institutul European, Iaşi, 2005.
2. Batrânu, E., Educația în familie, Ed. Politică, Bucuresti, 2005.

1112
 ŞCOALA ŞI FAMILIA- STÂLPI DE REZISTENŢĂ AI PROCESULUI
INSTRUCTIV-EDUCATIV
Prof. Georgescu Georgiana,
Şc. Gim. „Constantin Brâncoveanu”, Ştefăneşti

„Cel care are imaginaţie, dar nu are învăţătură, are aripi, dar îi lipsesc picioarele.” (J. Joubert)
Un cunoscut autor francez care a studiat în profunzime fenomenul învăţării, Michel Gilly, a afirmat că în
condiţiile unei civilizaţii complet transformată de progresul tehnic, nevoia de instruire şi educare „devine tot atât
de esenţială ca şi nevoia de hrană”.
Realitatea cotidiană şi statisticile din ultima vreme conturează tabloul sumbru al unei societăţi bolnave.
Sănătatea fizică şi psihică a copiilor şi tinerilor se află în pericol. Familia, şcoala, anturajul şi audiovizualul- cele
patru medii de viaţă curentă ale copilui- înregistrează un declin în planul valorilor pedagogice.
În familie: şomajul, sărăcia şi numărul mare de familii dezorganizate, liberalismul prost înţeles al educaţiei se
răsfrâng asupra copilului, determinând „armonia” morală a acestuia, slăbirea afecţiunii părinteşti, afectarea
echilibrului psihic al protagoniştilor, abandonul şcolar, vagabondajul.
În şcoală- deşi există un consens explicit în ceea ce priveşte prioritatea formativului asupra informativului,
preocupările educative sunt uneori neglijate sau plasate în derizoriu.
În comunitate, anturajul este puternic marcat de climatul social: delicvenţa juvenilă este în creştere, fumatul,
consumul de alcool şi vagabondajul au câştigat teren şi printre tinerii de vârste fragede.
Audiovizualul- îşi pune amprenta asupra a ceea ce gândeşte, simte şi face copilul.
Analizând această stare de lucruri, ne punem întrebarea firească: cine şi cum face educaţie în această
societate?
Complexitatea şi intensitatea factorilor de influenţare şi de presiune asupra copilului au crescut atât de mult,
încât personalitatea acestuia nu mai este doar un rezultat al eredităţii, mediului şi educaţiei. Copilul însuşi este
„constrâns” să devină un „actor al propriei educaţii”.
Nimeni nu contestă existenţa unor numeroase familii, a unor şcoli şi instituţii care veghează atent asupra
creşterii şi educării copiilor.
Problema nu constă însă în a enumera agenţii educative şi nici măcar în a stabili capacitatea acestora de a oferi
modele şi de a stabili priorităţi.
Adevărata problemă o reprezintă necesitatea de a asigura coerenţa acestor influenţe educative, de a le integra
într-un parteneriat viabil în perspectiva idealului educaţional, un parteneriat solid între şcoală, familie şi
comunitate.
În ansamblul agenţilor educativi, şcoala, se ştie, joacă un rol esenţial. Dar o şcoală de calitate şi de succes nu
poate fi înţeleasă astăzi în afara unei redimensionări a relaţiei şcoală-familie-comunitate.
Această relaţie poate fi din ce în ce mai periclitată în condiţiile actuale, din următoarele motive:
a) climatul familial s-a deteriorat sub presiunea şomajului, grijilor materiale, pierderii încrederii în valori, a
stresului cauzat de toate acestea;
b) unii părinţi aşteaptă încă „totul” de la şcoală;
c) neînţelegându-şi corect rolurile- mai exact noile roluri, cadrele didactice şi părinţii se învinovăţesc
reciproc. uneori şcoala îi acuză pe părinţi de incompetenţă educaţională, de dezinteres, pretenţii exagerate şi chiar
agresivitate, iar părinţii, fie că le pretind învăţătorilor o atitudine mai intransigentă faţă de elevi, confruntând
dialogul democratic elev-învăţător cu familiarismul păgubos, fie le impută insuccesele elevilor, neînţelegând
exigenţele prezentului;
d) literatura pedagogică pentru părinţi este puţin reprezentată pe piaţa cărţii sau nu este valorificată de
factorii responsabili.

1113
 Poziţia celor două instanţe educaţionale- şcoala şi familia- trebuie să fie însă una de parteneriat, chiar şi
membri ai comunităţii locale, deoarece crescând miza şcolarizării, există şi părinţi care doresc să se implice din
ce în ce mai mult în viaţa şcolii.
Partener tradiţional al şcolii, familia se defineşte atât ca instituţie socială, cât şi ca grup specific constituit din
persoanele care sunt unite prin legături de căsătorie, sânge sau adopţie. Dispunând de o influenţă semnificativă în
raport cu fiecare dintre membrii ei, familia se caracterizează prin:
 structură specifică de statusuri şi roluri;
 seturi de relaţii interpersonale specifice;
 influenţă puternică asupra membrilor;
 funcţii relativ precise în raport cu fiecare membru;
 influenţe reciproce.
Prin intermediul acestor elemente, fiecare familie influenţează atât elevii, cât şi adulţii cu status de părinte,
care reprezintă parteneri reali sau virtuali ai şcolii. Din această perspectivă, cunoaşterea mediului familial din
care provin elevii şi părinţii lor se constituie ca o condiţie sine qua non atât pentru succesul demersului
educaţional adresat copiilor, cât şi din punctul de vedere al reuşitei perteneriatului.
Cunoaşterea şi înţelegerea familiei în calitate de partener constant şi autentic devine o prioritate mai ales în
contextul actual, în care familia însăşi trebuie să se adapteze unor schimbări semnificative. În acest sens, în raport
cu familia tradiţonală, familia contemporană suportă o serie de modificări cu referire la statusuri şi roluri, norme
şi relaţii, probleme, situaţii şi soluţii.
Pentru a atrage familia, ca element cheie în cadrul parteneriatelor educaţionale, şcoala, şi, în particular, noi,
învăţătorii, trebuie să luăm act de aceste schimbări, adaptându-ne atitudinile şi comportamentele în consecinţă.
Pornind de la aceste premise, efortul îndreptat către cunoaşterea familiei ca partener potenţial trebuie să se
orienteze către:
• trăsăturile, calităţile, problemele sale specifice;
• statutul pe care elevul îl are în cadrul mediului său familial;
• valorile şi normele pe care le avansează;
• avantajele pe care le poate câştiga în cadrul parteneriatului;
• beneficiile pe care le poate aduce şcolii, ca partener;

Bibliografie:

- Cercel, Renata, (2004), Paşi în profesia didactică, Ed. Universităţii din Oradea
- Sas, Cecilia, (2006), Activitatea şi personalitatea cadrului didactic pentru ciclul primar, Ed. Universităţii
din Oradea
- xxx (2005), Îmbunătăţirea parteneriatului dintre şcoală şi comunitate- Ghid pentru Consiliile de
Administraţie, Bucureşti Centrul Educaţia 2000+

1114
 IMPORTANŢA COLABORĂRII GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Prof. pt. Înv. Preşolar: Georgescu Ramona,

Gradinita Gura Şuţii, jud. Dambovita

Grădiniţa nu poate acoperi toate activităţile care contribuie la dezvoltarea copilului fără sprijinul şi
colaborarea familiei, al şcolii mai apoi, al societăţii. Reuşita devenirii umane a copilului depinde de această
colaborare grădiniță-școală-familie-societate încercând astfel să descoperim factorii principali care contribuie la
succesul educaţional viitor.
Activitatea fundamentală prin care se realizează învăţarea la vârsta preşcolară este jocul. Jocul implică prin
sarcinile pe care le are activităţi de învăţare, familiarizându-se astfel cu activităţile de învăţare care se vor
desfăşura în şcoală. Pentru ca aceste activităţi să fie benefice viitorului copil şcolar este nevoie de implicarea
mai multor factori: şcoală ( învăţătoare), familie (părinţi) , grădiniţă (educatoare ), copil. Cel puţin în anul
pregătitor pentru şcoală această relaţie trebuie să fie destul de strânsă prin implicarea copilului în activităţi
şcolare, prin invitarea alături de educatoare pe doamna învăţătoare care să vorbească cu ei, să le prezinte şcoala,
motive care să-l determine pe copil să înţeleagă şcoala ca pe un loc interesant în care poate cunoaşte mai multe
lucruri.
A pregăti un copil pentru şcoală nu presupune a-l învăţa să scrie, să citească, să socotească mai devreme,
ci a-l pregăti pentru o altă modalitate de a dobândi cunoştinţe şi experienţe, pentru a fi familiarizat cu activitatea
viitoare de învăţare, necesare debutului anului şcolar.
Copilul îşi doreşte să devină şcolar şi chiar deţine competenţe necesare viitoarei activităţi şcolare datorită
activităţilor pe care le desfăşurăm de la grădiniţă , însă există anumite decalaje între solicitările de tip şcolar şi
cele de preşcolr. În această situaţie putem interveni atât noi , cele care lucrăm cu ei cât şi învăţătoarea care este
invitată datorită relaţiilor de parteneriat care s-au stabilit între grădiniţă-şcoală-familie. Copilul trebuie să nu
observe aceste schimbări într-un mod brusc, ci în mod firesc prin implicare tuturor transformărilor cognitive,
afective, motivaţionale.
În anul pregătitor se pot desfăşura anumite activităţi concrete care să vizeze trecerea cât mai uşoară de la
statutul de preşcolar la cel de şcolar. Acest lucru impune analiza amănunţită a specificului preşcolarităţii cu cel
al şcolarităţi. Aspectele care vor fi analizate ţin de sosirea copilului la grădiniţă, amenajarea spaţiului
educaţional activităţile care se vor desfăşura cu aceştia
Aceste informaţii trebuiesc oferite familiei care este un factor important pentru desfăşurarea unor
parteneriate cu şcoala.
Prin acţiuni comune desfăşurate împreună cu copiii mai mari şi cu doamna lor învăţătoare, aceştia vor fi
familiarizaţi cu ceea ce înseamnă şcoala şi viitoarea lor învăţătoare. Ei vor fi nevoiţi să înţeleagă şi să adopte
norme necesare convieţuirii sociale, adaptându-şi comportamentul la cerinţele grupului cu care vine în contact.
Alături de activităţile pe care educatoarea şi preşcolarii le desfăşoară în colaborare cu şcoala şi cu doamna
învăţătoare, şi familia trebuie instruită despre modul în care îşi poate forma copilul şcoală.
Părinţii au nevoie să fie informaţi despre programul educativ în care vor fi implicaţi copiii lor , despre
progresele acestora , despre modul în care îşi pot ajuta copiii acasă pentru a putea învăţa.
Activităţile în care pot fi implicaţi părinţii sunt: şedinţele cu părinţii, mese rotunde, participarea la activităţi
demonstrative , activităţi extraşcolare ( serbări , plimbări , excursii).
Noul curriculum precizează că: ”principala răspundere pentru protecţia , creşterea şi dezvoltarea copiilor îi
revine familiei şi , ca atare , familia este îndreptăţită să beneficieze de toată protecţia şi sprijinul de care are
nevoie “( PRET , 2009, 26).
Toţi părinţii doresc succes şcolar din partea copiilor lor. Însă puţini conştientizează faptul că educaţia
începe de la naştere şi trebuie dezvoltată continuu motiv pentru care considerăm că atmosfera şi educaţia din

1115
familie este hotărâtoare în evoluţia lor. Părintele este primul educator al copilului, de la el învaţă să vorbească,
să citească, să se joace, cu alte cuvinte învaţă primii paşi pentru intrarea în viaţă.

BIBLIOGRAFIE:

Dima , Silvia, (2008), Revista Învăţământului preşcolar, 1-2/2008, Bucureşti :Editura Coressi
MECT , PRET (2008) “Gata pentru şcoală “Bucureşti : Educaţia 2000+
MECT , PRET (2008) ”Împreună pentru copii : grădiniţa şi comunitatea “ Bucureşti : Educaţia 2000.

1116
 IMPORTANŢA COLABORĂRII DINTRE GRĂDINIŢĂ ŞI FAMILIE

Prof. GERGELY JUDIT

Grădiniţa cu P.P.Csipkerózsika
Târgu Secuiesc, Covasna

Pentru reuşita actului educaţional, munca depusă de cadrele didactice din grădiniţă, şi din şcoală, trebuie
continuată, susţinută şi întărită de familie.
Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel putin, ca fiecare
părinte să cunoască: obligaţiile şi drepturile de care dispune pentru educaţia copilului; importanţa atitudinii
lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu şcoala. În acest scop este necesar un dialog
între cadrele didactice şi părinţi.
Educarea copilului începe din primele luni de existenţă şi primii chemaţi să pună bazele educaţiei sale sunt
părinţii, familia. Familia este cea care răspunde de satisfacerea trebuinţelor elementare ale copilului şi mai
ales de protecţia lui. Acţiunea educativă din familie trebuie şi are întotdeauna un caracter intenţional,
urmărind o anumită finalitate - formarea personalităţii copilului pentru integrarea lui în societate.
Educaţia făcută de părinţii - ca şi cea a grădiniţei, se răsfrânge asupra tuturor laturilor copilului în funcţie de
particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia. Grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după
principii şi metode ştiinţifice contribuie la formarea şi dezvoltarea psiho-fizică a copilului. În etapa
preşcolarităţii, părinţii vor observa că întreaga reuşită a copilului în procesul educaţional poate fi formulată
printr-o singură normă de acţiune: să asigure acestora nu numai condiţiile materiale necesare dezvoltării
psiho-fizice, ci şi bazele trainice ale întregii formări, temelie pentru viitoarea personalitate adultă. Copilul
preşcolar ar trebui să aibă toate condiţiile unui cadru optim în care să se dezvolte; această răspundere revine
în mare măsură familiei care poate îndeplini această sarcină printr-o colaborare eficientă cu instituţia
preşcolară.
Familia oferă copilului un mediu afectiv, social, cultural. Mediul familial, este ca o şcoală a sentimentelor
în care se modelează personalitatea.
Unitatea de acţiune a celor doi factori, grădiniţă – familie, în formarea copilului este condiţionată de
unitatea de vederi, de un mod comun de lucru şi de o bună cunoaştere reciprocă.
Interesul comun al celor două instituţii este o apropiere în vederea unei suficiente cunoaşteri a ambelor părţi.
Este foarte important ca cadrul didactic să cunoască copilul cu specificul fiecărui stadiu de dezvoltare,
disponibilităţile lui intelectuale, precum şi particularităţile lui temperamentale şi de caracter. În acest sens
educatoarea trebuie să asigure o permanentă colaborare între grădiniţă şi familie. Cadrul didactic trebuie să-
i convingă pe părinţi să păstreze unitatea de cerinţe adresate preşcolarilor cu cele ale grădiniţei.
Pornind de la faptul că vârsta preprimară este cea de formare a personalităţii copilului, implicarea părinţilor
în educarea de zi cu zi se face prin diverse metode şi procedee: discuţii libere zilnice, participarea părinţilor
la unele activităţi desfăşurate cu copii, şedinţele ocazionale şi tematice, activităţile demonstrative
desfăşurate cu copii, pentru părinţi. Un rol important în realizarea obiectivului de-a educa îmreună, l-a avut
şi îl are în continuare participarea părinţilor în organizarea unor excursii, vizite şi drumeţii cu diferite ocazii.
Acest lucru i-a ajutat pe părinţi să-şi cunoască mai bine copii, putând astfel să intervină în anumite situaţii
nedorite. Informarea părinţilor despre tema activităţilor ce urmează a fi desfăşurate în cursul săptămânii
respective, este o metodă bună pentru implicarea directă în procesul instructiv- educative. Astfel părinţii au
posibilitatea de control asupra activităţii copilului. Participarea părinţilor la activităţi deschise,
demonstrative, permite părintelui să fie propriul evaluator al copilului.
Dacă cadrele didactice sunt receptive la sugestiile părinţilor, şi părinţii consideră că o îndrumare directă este
bine venită din partea cadrelor de specialitate care asigură formarea şi dezvoltarea psiho-fizică, socială şi
morală a copilului, se poate spune că este o colaborare benefică pentru ambele părţi.

1117
 EDUCATIA FĂRĂ FRONTIERE!
RELAŢIA GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-SOCIETATE
GERGELY-KOVACS KATALIN
GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL NR.2, COVASNA

„Să nu întrebaţi: ce trebuie să ştie şi să poată omul pentru ordinea socială existentă, ci întrebaţi: ce se află
ca predispoziţii în om, ce anume se poate dezvolta din el? Abia atunci va fi posibilă contribuţia la ordinea
socială a unor forţe mereu noi provenind din generaţia în creştere. Abia atunci va trăi în această ordine ceea ce
vor face oamenii deplini din ea şi să nu se facă din generaţia în creştere ceea ce doreşte organizarea socială
existentă.- contribuția pe care o poate da un sistem educațional a fost descrisă de Rudolf Steiner.
Dascălii trebuie să-și asume deplină responsabilitate pentru a dezvolta inițiativele independente preșcolare
și școlare. Dacă omul preia răspunderea pentru propria-și dezvoltare, astăzi i se oferă un registru de posibilități
ce depinde în cea mai mare măsură de calitatea educației pe care i-au făcut-o educatorii și învățătorii săi.
Trebuie să existe o strânsă legătură între familie, grădiniță și școală.
Educatia copiilor pentru integrarea în colectivitate/societate este un demers complex si îndelungat.
Grădinița este un organism de sine stătător și totuși o parte componentă a școlii. Copilul este un mic univers, iar
creșterea și devenirea lui ca adult reprezintă un drum lung și sinuos.
Frecventarea grădiniței de către copil alături de crearea unei imagini pozitive a școlii în ochii micului
om, au un rol important în adaptarea cu succes a copilului în școală. Copilul trebuie învățat că școala nu este o
modalitate de constrângere, de încetare a jocului, de îngrădire a activităților libere din cadrul grădiniței ci
reprezintă o continuare absolut normală a activității copilului, care este în continuă evoluție, fiind capabil să
realizeze jocuri mult mai complexe decât cele din grădiniță.
Pentru a înlesni cu mai multă ușurință adaptarea optimă a copilului în școală, se dorește să se mențină o
strânsă legătură între școală și grădiniță, două instituții asemănătoare și deosebite, în același timp, scop
operaționalizat prin efectuarea de vizite, de colaborări, de schimburi de experiență, ce pun preșcolarii în
legătură directă atât cu școlarii cât mai ales cu învățătorul.
Pasul către școlaritate reprezintă un prag ce implică o serie de aspecte psihologice specifice adaptării
școlare, iar acest lucru imprimă o direcție generală a întregii perioade pe care copilul o va petrece în școală.
Parteneriatele au ca scop pregătirea copiilor în sensul asigurării egalității șanselor în educație, al dezvoltării
personale. Ele urmăresc transformarea reală a copiilor din spectator în actori principali ai demersului
educațional, care presupun atingerea unor obiective de natură formală, informală și socio- comportamentală.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorința de a-i ajuta pe copii să aibă succes
la școală și mai târziu, în viață. Atunci când părinții, copiii și ceilalți membri ai comunității se consideră unii pe
alții parteneri în educație, succesul școlar se realizează mult mai ușor.
Parteneriatele educaționale devin în prezent, o necesitate absolută deoarece copiii au nevoie de o
interpretare unitară a mesajelor, o interpretare coerentă și echilibrată pentru a se evita confuziile în orientarea
lor către adevăratele valori.
Sarcina în dezvoltarea deplină a premiselor interioare latente la oamenii în devenire, poate fi asumată doar
de dascălii care pe baza cunoaşterii profunde a fiinţei umane sunt capabili de a face faţă exigenţelor pedagogice
pe care le pune viaţa cotidiană în şcoală. Măsura în care o asemenea muncă desfăşurată în familie şi la şcoală
are succes, va determina şi viitorul omenirii.
Colaborarea dintre educatoare-invatatoare, promovând o pedagogie a valorilor, relatiilor, competentei,
asumării rolurilor si negocierii, acceptării varietății de stiluri didactice este foarte importantă. Sprijinirea optimă
a viitorilor scolari in procesul de adaptare la viata scolară este scopul fiecărui dascăl.
Este necesar ca demersul de educare a copiilor pentru integrarea în colectivitate realizat în context formal,
în activitatea didactica, sa fie sustinut prin activitati complementare realizate în context nonformale si
informale, care pot valorifica, în sens creativ si constructiv, experienta copilului, asa cum sunt:

1118
 - vizitele la muzee, importante nu doar prin continutul cu valoare educationala pe care îl ofera copiilor, ci si
prin cadrul asigurat pentru exersarea deprinderilor de comportare (fie în cadrul grupului de colegi, fie în relatie
cu alti vizitatori sau cu personalul muzeului);
- excursiile, contexte care ofera experiente noi de învatare pe diferite planuri: cognitiv (prin posibilitatea de
a descoperi locuri, traditii, obiceiuri noi si de îmbogatire a sferei de reprezentari a copiilor despre localitatea
natala/localitatea în care locuieste); relational (prin interactiunea cu colegii în contexte extrascolare); actional
(prin oferirea de noi contexte de utilizare a conduitelor, comportamentelor moral-civice);
- spectacolele de teatru, adecvate vârstei copiilor, care transmit copiilor mesaje referitoare la modele de
conduita, de comportamente moral-civice, bazate de valori autentice; de asemenea, vizionarea spectacolelor de
teatru faciliteaza realizarea dramatizarii, ca metoda didactica ce poate fi aplicata în sala de clasa;
- serbari, ca modalitati de exprimare creativa a copiilor;
- parteneriate cu alte clase din scoala sau din alte scoli în scopul realizarii unor proiecte simple
cu continut moral-civic.
Moduri de participare a părinţilor
Părinţii elevilor dintr-o clasă formează rareori un grup omogen şi nu dispun toţi de aceleaşi mijloace
pentru a se implica în mod activ în activităţile şcolii. Cooperarea lor cu mediul şcolar trebuie, deci, să ia forme
diverse pentru a răspunde nevoilor şi disponibilităţilor lor. Anumiţi părinţi sunt pregătiţi să consacre mai mult
timp şi energie pentru participarea la activităţi. Unii dintre ei nu sunt disponibili decât în mod punctual şi pot să
participe la un eveniment special (de exemplu să însoţească grupul de elevi cu ocazia vizitării unui muzeu).
Alţii dispun de suficient de mult timp liber, energie şi cunoştinţe pentru a putea aduce o contribuţie mai
importantă şcolii. Unii pot veni în clasă pentru a susţine o expunere pe o anumită temă (legată de locul lor de
muncă, tradiţiile lor culturale, anumite experienţe de viaţă specifice sau de modul cum îşi petrec timpul liber).
Alţii sunt pregătiţi să se implice în animarea unor grupuri de întrajutorare de părinţi, care abordează probleme
particulare.
Acţiunile extracurriculare proiectate în grădiniță au avut rolul lor aparte în dezvoltarea personalităţii
copilului ca personalitate autonomă în socializarea lor, în întroducerea lor în spaţiul cultural şi social de care
aparţin. Astfel am elaborat, şi am realizat aceste activităţi luând în considerare nevoile copiilor, cerinţele şi
posibilităţile părinţilor privind raportul posibilităţilor resurselor locale materiale, financiare, de timp şi spaţiu:
Pentru ca activitatile derulate in cursul anului sa-si dovedeasca eficienta a fost necesar ca acestia sa se
faca mai intai cunoscute parintilor si ulterior sa existe o colaborare stansa intre parinti si educatoare. Parintii au
fost parteneri in educatie, participanti activi. Le-am atras in adoptarea deciziilor educationale, cu ocazia
diferitelor evenimente le-am solicitat ajutorul, la care ei au raspuns pozitiv de fiecare data, au arătat un real
interes pentru activităţile desfăşurate.
Mai ales la şedinţele cu părinţii, dar si cu ocazia consilierilor am informat parintii asupra dezvoltarii
copiilor am comunicat rezultatele evaluarilor parintilor.
Parteneriatele întăresc colaborarea între educatoare și învățători pentru integrarea școlară a copiilor și
pregătirea părinților pentru integrarea copiilor în activitatea școlară. Prin derularea acțiunilor commune copiii se
pregătesc din punt de vedere afectiv pentru școală, se promovează prietenia și cooperarea între copii și
preșcolarii se familiarizează cu învățătorii și cerințele școlii.
Desfășurând proiectele de parteneriat educațional, reușim să conștientizăm atât părinții, cât și alți factori
din cadrul comunității în care trăim, cu privire la rolul lor în formarea și dezvoltarea copiilor.
„Eu pot sa fac ceea ce tu nu poti face. Împreuna putem face lucruri mari. Nimeni nu poate realiza
vreodata singur ceea ce poate realiza prin parteneriat cu altii.” Maica Tereza

BIBLIOGRAFIE
• Revista Învățământului Preșcolar, Editura Arlequin, 2014/3-4
• Frans Carlgren: Educație pentru libertate, Editura Triade Cluj 1994
• Revista Învățământului Preșcolar, Editura Arlequin, 2012/1-2

1119
 COLABORAREA GRĂDINIŢĂ – FAMILIE

Prof. înv. preşcolar Gheciu Rodica

Grădinița cu P.P. Nr. 2 Bârlad, jud. Vaslui

În actul de educare a copilului preşcolar, o componentă importantă constituie procesul informativ-

educativ la care contribuie familia şi grădiniţa.
Familia este factorul educativ prioritar, întrucât educaţia începe din familie, aceasta fiind modelul pe
care copilul îl imită şi-l urmează. În familie copilul îşi face pregătirea pentru viaţă. Contribuţia familiei este
cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic şi scade pe măsură ce etapele de creştere înaintează pe treptele
superioare ontogenezei.
Familia oferă mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează
pentru viaţă. Aceasta reprezintă primul instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social.
Are rolul central în asigurarea condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei, condiţii
ce stau la baza structurării personalităţii individului. În relaţiile sale cu mama, cu tata şi cu fraţii, copilul se
integrează în relaţiile sociale, se apropie de societate, îşi cunoaşte valorile şi începe să-şi formeze imaginea
de sine.
Mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează pentru viaţa îl
oferă familia. Astfel, familia are rolul central în asigurarea condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei, condiţii ce stau la baza structurării personalităţii individului. Apariţia unei
persoane micuţe în orice familie, care la început este complet dependentă de adulţi şi îşi inspiră tandreţe
aduce cu ea un enorm sens al responsabilităţii, privind modul în care să o îngrijeşti şi să o educi. Părinţii
sunt primii educatori deoarece ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a
vieţii; familia este modelul pe care copilul îl imită. Totodată, modul de viaţă al familiei este principalul
reper în viaţă al copilului. Comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea psihofizică a
copilului, formarea personalităţii lui. Copiii îşi observă proprii părinţi cum acţionează în rolul de părinţi.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc.
În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple
de comportamente în diferite contexte.
De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce este bine şi ce este rău, ce este drept şi ce este
nedrept, ce este frumos şi ce este urât în comportamente. Ei sunt primele modele pentru modul în care să
acţioneze ulterior ca părinţi.
La vârsta preşcolară un factor educativ important este grădiniţa, care desfăşoară un amplu proces
instructiv-educativ şi are cadre cu pregătire profesională corespunzătoare, ce aplică metode şi procedee
pedagogice consacrate.
Educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului,
disponibilităţile intelectuale precum şi particularităţile lui comportamentale şi caracteriale. Ea se preocupă
de socializarea preşcolarului prin integrarea lui în mediul grădiniţei, oferindu-i prilejul să cunoască mediul
înconjurător, organizând vizite în împrejurimile grădiniţei, în cartier, în oraş, la şcoală, la locul de muncă al
părinţilor etc. Treptat, cu multă răbdare, educatoarea este cea care cultivă încrederea în propriile posibilităţi
ale copiilor, integrând în jocuri şi activităţi copiii timizi, efectuând munca suplimentară individualizată cu
copiii cu deficienţe verbale, folosind jocul şi jucăriile existente pentru a-i apropia de acestea.
Grădiniţei îi revine rolul de partener în relaţiile ei cu familia iar acest rol derivă din faptul că este un
serviciu specializat, cu cadre pregătite pentru realizarea sarcinilor educaţiei copiilor cu vârste cuprinse între
3-6/7 ani.
Există două dimensiuni principale ale implicării reciproce a instituţiei de învăţământ şi familiei în
favoarea copilului: dimensiunea relaţiei copil - părinte şi dimensiunea relaţiei grădiniţă - familie.
Dimensiunea relaţiei copil - părinte vizează controlul frecvenţei, al rezultatelor şcolare,
îndeplinirea sarcinilor şi susţinerea spirituală şi materială a activităţii didactice a copilului. Cealaltă
1120
dimensiune se referă la alegerea unităţii de învăţământ, la contactele directe ale părinţilor cu cadrele
didactice. Aceste contacte pot fi întâlniri colective dintre cadrele didactice şi asociaţiile părinţilor, reuniunile
de informare a părinţilor cu privire la diferite conţinuturi şi metode şcolare.
Relaţia grădiniţă - familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiţii de bază, fundamentală:
cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ. Educatoarea trebuie
să cunoască mai multe aspecte ale vieţii de familie, deoarece aceasta o ajută în cunoaşterea şi înţelegerea
copiilor cu vârste cuprinse între 3-6/7 ani.
Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată în aceasta instituţie nu va avea rezultate bune, dacă
nu se va sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor. Nu putem educa în mod just un copil fără a-l observa
atent, fără a-l studia, fără a-i înţelege personalitatea.
Căldura raporturilor dintre părinţi şi educatoare, încrederea şi respectul reciproc se stabilesc prin
schimbul de informaţii - pentru care trebuie să găsim întotdeauna timpul necesar. Astfel, educatoarea poate
ajuta familia în cel mai simplu şi natural mod să urmeze calea justă în raporturile cu copilul său, să prevină
îndepărtarea lui sufletească, să înlăture eventualele carenţe educative. Complexitatea problemelor lumii
contemporane cere deschiderea şi flexibilizarea raporturilor în parteneriatul educaţional. Implicarea, ca
agenţi ai educaţiei, a diferitelor instituţii şi persoane din comunitate dezvoltă în prezent o imagine complexă
şi dinamică a influenţelor educaţionale. Grădiniţa, fiind puntea de legătură cu familia, are şi menirea de a
asigura părinţilor asistenţă de specialitate, informându-i asupra etapelor de evoluţie a copiilor şi venind în
sprijinul celor ce întâmpină dificultăţi în înţelegerea rolului de părinţi şi în îndeplinirea cu succes a educării
copiilor.
Ocaziile de a discuta cu părinţii pentru a găsi împreună soluţii problemelor cu care se confruntă
copilul trebuie căutate chiar şi atunci când ele nu se oferă cu uşurinţă. În general ele sunt prilejuite de acele
momente în care copilul este introdus ori este extras din programul grădiniţei. Altfel spus, cele mai
frecvente ocazii pe care le are educatoarea de a comunica cu părinţii sunt: când părinţii aduc copiii la
grădiniţă; la sfârşitul programului, când părinţii îşi iau copiii de la grădiniţă; cu prilejul diferitelor
evenimente festive ce se organizează la nivelul grădiniţei: sărbători diverse, festivităţi de început de ciclu ori
la sfârşit de ciclu preşcolar; vizite la domiciliu, lectorate cu părinţii, consultaţii pedagogice.
Cu cât cunoaştem mai bine familiile copiilor, cu atât mai eficient va fi parteneriatul cu ele. Cu cât
părinţii vor cunoaşte mai bine programul educaţional, cu atât va fi mai coerentă influenţa ambilor factori
educaţionali şi a ambelor medii educaţionale. Cu cât colaborarea dintre educator şi părinţi este mai strânsă
cu atât mai bine ambii actori vor cunoaşte mai bine copilul.
Dialogul educatoare-părinte se poate organiza, fie individual prin consultaţii, cu fiecare familie, fie
în adunările organizate cu părinţii; se informează reciproc, ceea ce contribuie atât la buna desfăşurare a
procesului educaţional din grădiniţă, cat şi la o buna educaţie în familie. Dar, dialogul deschis bazat pe
încrederea reciprocă cere timp pentru a fi clădit.
Unii părinţi, care au avut experienţe negative în timpul propriilor lor ani de şcoală, se pot simţi
intimidaţi de prezenţa unor cadre didactice. Alţii, care au fost învăţaţi că educatorul ştie cum este mai bine,
nu pun la îndoială faptele acestuia. Educatoarele la rândul lor pot să fi avut experienţe negative; probabil
unii părinţi le-au dat lecţii despre cum să-şi facă meseria. Aceste atitudini sau sentimente pot obstrucţiona o
bună comunicare.
Participarea părinţilor la activităţi ale grupei reprezintă un alt prilej de cunoaştere a părinţilor, dar
şi un mod prin care aceştia sunt familiarizaţi cu programul grupei, cu conţinutul şi metodele didactice, cu
materialele didactice şi mijloacele necesare desfăşurării activităţilor, cu modul de comunicare şi abordare a
situaţiilor problematice, cu semnificaţia respectului faţă de copil. Relaţia părinte-educatoare astfel contribuie
la constituirea unor relaţii pozitive între familie-grădiniţă, la o coerenţă a practicilor educaţionale şi a
cerinţelor referitoare la copil.
Vizitele periodice la domiciliu vor fi programate la momentele convenabile acesteia şi-i oferă
educatoarei posibilitatea de a cunoaşte familia şi copilul în mediul lor propriu. Familia va fi încurajată să
viziteze la rându-i sala de grupă în orice moment. Copiii vor fi atât de încântaţi de ideea că educatoarea lor îi
vizitează. Gazdele îşi pot imagina că o astfel de vizită ar putea însemna comunicarea unor veşti proaste
astfel este necesar ca să se informeze părinţii cu ce scop sunt vizitaţi. La începutul vizitei, se reia
prezentarea scopului acesteia; se deschide discuţia prin a arăta câteva aspecte pozitive, întotdeauna, chiar şi
atunci când scopul vizitei este acela de a exprima îngrijorarea în anumite privinţe. Vizitele la domiciliu pot
fi utile atât pentru educatoare cât şi pentru familii. Educatoarea poate afla lucruri interesante despre: cultura
familiei respective; modul de a interacţiona; talentele şi aptitudinile membrilor acesteia; are şansa de a se
1121
discuta pe larg despre progresele şi succesele individuale ale copilului. De aceea se pot aduce câteva mostre
din activitatea copilului la grădiniţă pentru a le arăta părinţilor, bucurându-se astfel de atenţia educatoarei şi
vede cum aceasta intră în contact comunicaţional cu copilul. Părinţii pot împărtăşi: idei legate de anumite
preocupări, neînţelegeri, sau obiective specifice referitoare la copilul lor.
Parteneriatul grădiniţă-familie se poate realiza şi prin întâlnirile formale cu toţi părinţii desfăşurate
în cadrul formal al negocierilor dintre administrarea grădiniţelor şi asociaţia părinţilor. În cadrul acestor
întâlniri părinţii trebuie implicaţi în luarea unor decizii menite să asigure securitatea copiilor, stabilirea
meniului zilnic corespunzător pentru menţinerea sănătoasă a copilului.
Participarea părinţilor la excursii, vizite, serbări, aniversări. La serbare pot participa părinţi şi
rude ale copiilor. Părinţii por fi implicaţi nu doar in organizarea acestor evenimente, dar pot veni şi cu
sugestii, propuneri de teme, de activităţi.
Lectoratele cu părinţii, organizate sistematic, au drept scop o vie propagandă pedagogică în rândul
comunităţi. Părinţii de la un întreg nivel beneficiază, în cadrul lectoratelor, de prezenţa şi consilierea unor
specialişti din domeniul psihopedagogiei sau a unor reprezentanţi ai instituţiilor cu care grădiniţa derulează
programe în parteneriat (poliţie, dispensar medical, instituţii culturale, ONG-uri). Comitetul de părinţi al
clasei, ales anual, constituie nucleul colaborării grădiniţei cu familiile copiilor, fiind forul organizat în
vederea găsirii şi aplicării de soluţii viabile la problemele de ordin socio-gospodăresc.
Realizarea unor vitrine cu material informativ de specialitate poate stimula interesul şi curiozitatea
părinţilor. Consultarea unora dintre acestea (cărţi, broşuri, referate, planuri de intervenţie, etc.) contribuie la
lărgirea experienţei pedagogice a părinţilor şi, implicit, la o implicare potrivită în anumite situaţii
educaţionale.
Realizarea unor afişe speciale poate avea un rol stimulativ de a oferi copiilor condiţii
corespunzătoare de viaţă, de activitate intelectuală, de hrană etc., pentru eliminarea exploatării copiilor,
determinarea părinţilor a-şi integra copiii în activităţi recreative, în cluburi ale copiilor etc.
Sărbătorirea în comun a unor evenimente din viaţa constituie momente de cunoaştere reciprocă şi de
implicare în actul educativ.
Factorii de modelare a personalităţii umane trebuie să interacţioneze ca un tot unitar, sub forma unui
sistem bine închegat, pentru atingerea ţelului comun: educarea copilului. Pentru aceasta, este nevoie de un
schimb permanent de informaţii, de completare şi valorificare a influenţelor dirijate spre micul învăţăcel.

Bibliografie:

1. Băran, Adina, (2004), Parteneriat în educaţie: familie – şcoală – comunitate, Editura Aramis Print,
Bucureşti
2. Bunescu, G., Alecu, G., Badea, D., (1997), Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
3. Dumitrana, Magdalena, (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti
4. Dumitrana, Magdalena, (2011), Cum creşte un pui de om, Editura Compania, Bucureşti
5. Mateiaş, Alexandra, ( 2003), Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii, Ghid de parteneriat şi
consiliere, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
6. Vrăşmaş, Ecaterina Adina, (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti

1122
 Relatia gradinita- scoala-familie- societate

Gheorghe Andreea
Ionel Ecaterina
Gradinita nr.42

Prin definitie, educatia este un proces complex, ce se desfasoara in si prin societate, avand ca finalitate
integrarea activa si dinamica a individului.
Acest proces se desfasoara pe diferite nivele , in functie de nivelul de varsta,nivelul dezvoltarii intelectuale,
insa toate aceste nivele au acelasi ideal , stabilit de societate.
Fie ca se desfasoara la gradinita sau la scoala , educatia trebuie sa fie continuata obligatoriu si acasa si in
comunitate. Educatia se produce prin declansarea unor schimbari in comportamentul individului, care trebuie
sustinute de toti cei implicate , nu numai de profesori. Pentru ca acest lucru sa se desfasoare cu succes este
importanta comunicare foarte deschisa dintre educatoare sau profesor cu familia, cunoasterea tuturor detaliilor
si indrumarea parintilor.
De asemenea se recomanda ca parintii sa se intereseze in fiecare zi despre ceea ce se intampla la scoala, sa
continue educatia desfasurata in cadrul institutiilor specializate si unde este cazul sa stabileasca impreuna cu
cadrul didactic metode adecvate pentru obtinerea unor rezultate favorabile.
Este foarte importanta si implicarea comunitatii, care trebuie sa sustina si sa promoveze comportamente
pozitive, bune de urmat, si sa descurajeze ceea ce nu este bun.
In cadrul institutiilor de invatamant , cele trei nivele:prescolar, primar si secundar trebuie sa se continue unul
pe celalalt. Acest lucru este posibil prin completarea fiselor psihologice, prin vizite la scoala, cercuri, intalniri
intre diferite clase.
Ecaterina Adina Vrasmas sublinia în lucrarea sa „Consilierea şi educaţia părinţilor” faptul că în calitatea de
„instituţie iniţială de formare şi educaţie a copilului, familia se găseşte de multe ori în contradicţie cu şcoala şi
chiar cu comunitatea socială sau profesională. Ca unitate / cuplu de adulţi, ea trăieşte astăzi drama complexităţii
situaţiilor economice, culturale şi relaţionare din epoca noastră. Ca grup de adulţi care construiesc împreună
valori sociale, tradiţii şi propria cultură, familia simte prima apăsarea problemelor legate de recesiunea
economică, de criza culturii şi de dificultăţile de comunicare interumană din ultimii ani.”
Din pacate, in ultima vreme se constata ca în ciuda perfecţionării mijloacelor de comunicare în masă, se
simte o lipsă de comunicare interumană în special în sensul relaţiilor socio-afective, de cooperare şi
colaborare.Printre motivele comunicarii defectuase se regasesc: accelerarea transformarilor sociale,
emanciparea femeii (la preocupările materne şi gospodăreşti adăugându-se preocupările profesionale şi de
studiu), modificarea statutului copilului, dispersia familiei.
Din pacate, in urma cercetarilor psihologice si sociologice s-a ajuns la concluzia că orice sistem de educaţie
rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau de opoziţia părinţilor. Şcoala capătă astfel o misiune
suplimentară, aceea de intervenţie reglatorie în relaţia familiei cu societatea.
Au fost identificate cel putin patru motive pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături
între ele:
a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor (legislaţia reflectă astfel libertatea părinţilor de a-
şi creşte copiii aşa cum doresc;
b. există diferenţe între ţări privind măsura în care părinţii pot alege între diferitele şcoli şi cursuri pe care să
le urmeze copiii lor, măsura în care părinţii trebuie consultaţi de responsabilii şcolari etc.);
c. învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului, o bună parte a educaţiei petrecându-se în afara
şcolii. Cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în special
asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate datorită
dialogului cu şcoala;
d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi cadrele didactice) au dreptul să
influenţeze gestiunea şcolară.

1123
 RELAŢIA GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Prof.inv.preşc.: GHEORGHE-BUNEA TANŢA

Grădiniţa cu P.P. nr 48-BRĂILA

In societatea contemporană, in care sistemele de referinţă, repde se pierd, educaţia este chemată să
redefinească noi sisteme de valori, să participe la reconstrucţia spirituala a personalităţii copilului.
Grădiniţa este prima instituţie socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv care contribuie pentru formarea unui om apt, capabil să participe la dezvoltarea societăţii, să ia
parte activă la viată, să fie pregătit pentru muncă. Menirea ei este nu numai de a înzestra preşcolarii cu un
bagaj de cunoştinţe cât mai mare, dar şi de a stimula calitatea de om.
Familia, alt factor important, exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni
educative pe care copilul le primeşte sunt cele din familie, acolo se conturează caractere.Atât părinţii cât si
educatorii in timpul procesului de invatământ trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru a corecta
comportamentul copilului. Odată copilul ajuns la vârsta preşcolară familia imparte sarcina educării lui cu
dascălii şi pedagogii din şcoală; cei din urmă vor trebui să completeze golurile din procesul instructiv-educativ
care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe copil, în înţelegerea şi lămurirea unor probleme.
Educatorul este un partener de dialog cu ceilalţi, ajutând copilul să-şi descopere resursele si să se
exprime. Succesul şcolar nu se obţine numai în urma efortului de asimilare a materialului predat, succesul
şcolar presupune învăţarea normelor care guvernează comportamentele acceptate în grupurile de prescolari in
gradinita. Rolul conducător în procesul de educaţie îl are gradinita-scoala, dar familia are calitatea de cel mai
apropiat colaborator al gradinitei.
Dialogul cu familia este unul din elementele indispensabile ale reuşitei şcolare.
Mereu gradinita a colaborat cu părinţii în diverse forme, dar astăzi din punct de vedere a cerinţelor sociale şi
instituţionale, apare mai mult ca niciodată necesitatea întăriri legăturii.dintre acestea.Îmbinarea eforturilor
educative din familie şi din gradinita este benefica, pentru că vin in intampinarea unor probleme viitoare.
O gradinită performantă este aceia în care este promovată, susţinută şi dezvoltată o legătură puternică între
educatori şi părinţi. Este un parteneriat, care are in centrul sau, prescolarul.O bună comunicare între ei este
esenţială succesului, în scopul motivării copiilor pentru învăţare şi al creşterii interesului lor în această direcţie.
Relaţia gradinita-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.In
momentul in care, părintii, copiii şi ceilalti membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie, în
jurul prescolarilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta copiii să obţina rezultate foarte bune în
acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să paşească pe treptele superioare ale invaţării şi pentru
pregătirea lor de viitori adulţi. Parteneriatele reprezintă o componentă esenţiala în organizarea şi desfăşurarea
activităţii în grădiniţă şi în sala de grupă.
Cadrele didactice trebuie să iniţieze activităţi care să ofere familiei oportunităţi de a participa alături de
copil, de a cunoaşte copilul în situaţii diverse, de a se bucura alături şi cu copilul de realizările lui, de a lucra
împreună părinte-copil la diferite proiecte:
• In cadrul activităţilor demonstrative părintii vor avea posibilitatea să vadă copilul în acel context
educaţional, să-l vadă cum se comportă, ce atitudine are faţă de activitatea de învăţare, faţă de profesor, de
ceilalţi colegi. Copilul va simţi permanent că părinţii înţeleg efortul lui, că îi are alături nu numai acasă.
• In cadrul unei vizite părintele îşi poate observa copilul într-un alt mediu, în afara şcolii, îl poate cunoaşte
sub alte aspecte: relaţionare cu ceilalţi colegi, cu adulţii din grup, comportarea în locuri publice.
• Serbările şcolare sunt un prilej de manifestare inedită al talentului nativ al copilului. Este o ocazie în
care copilul îşi poate pune în valoare inteligenţa dominantă descoperită şi valorificată de cadrul didactic, este un

1124
moment de influenţare formativă a copiilor, de sudare a colectivului, de încurajare a talentului, de dezvoltare a
aptitudinilor şi de stimulare a elevilor timizi sau mai puţin talentaţi.

Prezentul si viitorul copiilor depinde de reusita comunicarii factorilor implicati in procesul educativ.

Parteneriatul educaţional se realizează între:

 Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie: psihologi,
consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.);
 Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale copiilor
etc.);
 Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai
Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.);
În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie în
beneficiul acestora.
În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu:
instituţii sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor
membrilor comunităţii;
 asociaţiile nonguvernamentale , pentru rezolvarea unor probleme de ordin social;
 parteneri privaţi care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat;
 mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat,
între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Bibliografie:,, Educatia timpurie si specificul dezvoltarii copilului prescolar”- 2008

1125
 “Educație fără frontiere!”: Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate

Prof. înv.presc. Gheorghe Dana

Grădiniţa cu p.p. Dumbrava Minunată, Ploieşti, Prahova

,,Să educi cu adevărat înseamnă să trezeşti în cel de lângă ţine acele resurse care-l pot ridica , înseamnă să-l
conduci pe celălalt spre descoperirea de sine , dându-i un imbold în perspectiva unei evoluţii fireşti, pe măsura
felului de a fi, nu direcţionat de către ţine, ci de ceea ce descoperă el că i se potriveşte, nu oferindu-i adevărul
de-a gata, ci indicându-i direcţia posibilă pentru a-l găsi.’’ Educaţia-iubire, edificare, desăvârşire, Constantin
Cucoş
O condiţie importantă în derularea eficientă a procesului instructiv - educativ din grădiniţă o constituie
asigurarea unui raport direct proporţional între factorii implicaţi în dezvoltarea la această vârstă : familia,
grădiniţă, societatea. Este recunoscut faptul că , în cadrul acestui ,,complex formativ" , rolul preponderent
revine grădiniţei , instituţie specializată cu cadre anume pentru realizarea obiectivelor educaţiei preşcolare.
Activitatea educatoarei implică un înalt grad de responsabilitate personală şi civică , deoarece, de
modalităţile complete de realizare ale educaţiei preşcolare depinde, în mare măsură, întreagă dezvoltare
ulterioară a personalităţii copilului .
Pentru reuşita actului educaţional, munca depusă de cadrele didactice din grădiniţă trebuie continuată ,
susţinută şi întărită de familie şi apoi în societate.
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici fiind
foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de congeneri.
Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o comunitate
închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo unde copilul
petrece foarte mult timp în grădiniţa, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa răspunde deci unor
funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că şi curriculum educativ
ar trebui să poată ţine seama de această. “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită
din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o oferta educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserica etc.
În familie, fiecare membru este special, are rolul sau şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi există
şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează schimbările
din viaţă lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este reprezentată de acei
oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participa la satisfacerea nevoilor lui, dar şi de oamenii
importantipentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale. Casă copilului este
mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere, locul explorării şi al
construcţiei de sine. Casă este un „corp matern”, un spatiu intim pe care copilul nu-l împarte decât cu oameni
foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi
pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi aproprie spaţii şi să-şi creeze
obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă cu casă
bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă.
El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei
comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care nu este
prea incarcatade afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să legestioneze. Tot prin societate, copilul poate

1126
adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţa. Comuniunea cu ceilalţi
asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Însă după cum am mai amintit mai sus , responsabilitatea dezvoltării copilului în primele etape ăla vieţii,
revine în primul rând familiei sale. Chiar şi atunci când instituţia şcolară oferă programe foarte bune, ea nu
poate contracara experienţele negative accumulate de copil în familia să. Ceea ce învaţă copilul în instituţia
şcolară , pierde din eficientă şi importantă, rezultatele fiind considerabil scăzute dacă părinţii nu întăresc şi nu
valorifica programele desfăşurate în grădiniţă şi şcoală.
Familia şi şcoala sunt cei doi factori care modelează personalitatea copilului. Ele trebuie să conlucreze ,
nu să meargă în direcţii opuse.
Relaţia armonioasă dintre grădiniţă, familie şi şcoală duce la realizarea obiectivului învăţământului
preşcolar şi cel şcolar, acela de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea în plan fizic, intelectual şi social a
copilului, pregătindu-l pentru o cât mai bună adaptare la activitatea şcolară şi pregătindu-l pentru viaţă în
general.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii că
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun
pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele
în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru bună
dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie că această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care o are
copilul de a fi în societate.

Bibliografie:
• Aurora Adina Ignat-Copilul tău, şcoală şi rolul tău de părinte- Ghid pentru a deveini partener în educaţie
– Ed. Universităţii, Suceava;
• Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului- Să construim împreună cei 7 ani de acasă- Modul pentru
părinţi şi educatori- Bucureşti, 2008.

1127
 Relaţia grădiniţă-familie-societate
Prof:GHEORGHE DOINA CARMEN

În societatea actuală, succesul se bazează pe încrederea în sine, autonomie și ușurința de a crea relații.
Adevărata măsură a stării unei națiuni este considerată aceea care urmărește cât de bine servește copiilor ei,
asigurându-le starea de bine care le dă sensul de a fi iubiți, valorizați și cu adevărat incluși în familia și
societatea în care s-au născut.
Ca să aflăm daca relatia grădiniţă –familie-societate poate conduce la o reuşită în sistemul de invăţământ
trebuie să stim:
1.Ce este mediul educativ?
Mediul educativ în care trăieşte copilul oferă suportul necesar dezvoltării acestuia.
Acesta se construieşte pentru copilul preşcolar este susţinut de către familie, grădiniţă, comunitate şi de relaţia
ce se stabileşte între acestea.
Relaţia dintre factorii principali ai mediului educativ este dinamică, într-o permanentă construcţie.
2. Ce este familia?
Familia reprezintă pentru copil un organism reglator care îi permite să trăiască o viaţă foarte intensă, o viaţă
proprie .
Mediul familial este o şcoală a sentimentelor, în care se modelează sub acest aspect personalitatea.
Copilul trebuie socializat şi modelat, iar fundamentarea personalităţii sale, se realizează, în mare măsură, în
interiorul familiei acestuia, care concentrează primul său univers afectiv şi social.
3. Ce este comunitatea/ societatea?
Prin participarea la comunitate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă.
Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei comunicări sociale.
Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă şi poate stabili relaţii pe care el
însuşi să le gestioneze.
4. Ce este grădinița?
Grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi
obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune, incipient,
angajarea în relaţiile sociale de grup.
Importanţa relaţiei grădiniţă – familie
Grădiniţa îi poate asigura copilului comunitatea de care el are nevoie-mediu suficient de securizant pentru a
aminti de casa familială, dar şi un spaţiu echidistant în care copilul să poată avea experienţa de a fi ca ceilalţi, de
a „intra în rândul lumii”, de a ieşi din spaţiul familiei unde este valorizat pentru unicitatea sa, pentru
particularităţile sale.
Familia şi grădiniţa oferă în mod complementar, împreună, un spaţiu complex necesar dezvoltării copilului
preşcolar. Ambele instituţii sunt necesare şi nici una nu poate prelua atribuţiile celeilalte, fiecare având un alt
rol.Important este însă ca această complementaritate să poată fi înţeleasă corect pentru coerenţa mediului
educativ în care trăieşte copilul.

Este de asemenea important ca părinţii şi educatoarea să poată colabora şi să se poată sprijini reciproc într-o
relaţie în care fiecare conştientizează importanţa pentru copil a rolului celuilalt.
De felul în care se stabilesc şi evoluează relaţiile dintre cele două instituţii educative depinde modul în care
copilul va învăţa să se raporteze la instituţiile sociale, la comunitate.
Colaborarea grădiniţei cu familia se realizează în diferite forme:
a) Comitetul de părinţi se alege în fiecare an în adunarea generală a părinţilor.

1128
 b) Lectoratele cu părinţii în care se dezbat anumite teme educaţionale de interes pentru părinţi
c) Vizitele la domiciliul copiilor pentru a cunoaşte programul şi activitatea copilului
d) Consiliere individuala sau colectiva cu părinţii au un rol important în colaborarea dintre grădiniţă
e) Corespondenţa cu părinţii
f) Voluntariatul se referă la faptul că, „părinţii îşi pot folosi cunoştinţele şi abilităţile pentru sprijinirea
grădiniţei în asigurarea condiţiilor optime de desfăşurare a activităţilor educative precum şi în elaborarea unor
direcţii de organizare şi sprijin financiar al grădiniţei”.
g) Serbări, excursii, expoziţii cu lucrările copiilor.
h) Sărbătorirea în comun a unor evenimente deosebite .
i) Derularea unor activităţi opţionale în parteneriat cu părinţii-Ziua Portilor Deschise.
j) Prezentarea propriei meserii.
Concluzii:
Cultivarea unor relaţii de parteneriat efectiv între grădiniţă şi familie, în sprijinul educaţiei şi creşterii
copilului constituie cheia succesului viitor în adaptarea şi integrarea şcolară.
Relaţiile de colaborare dintre părinţi şi unitatea de învăţământ pe care o frecventează copilul lor constituie
primul pas către o educaţie deschisă, flexibilă şi dinamică a personalităţii copilului.
Parteneriatul grădiniţă-familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi grădiniţă, la o
unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd
educatoarea sfătuindu-se cu părinţii.
In concluzie, numai o bună colaborare între grădiniţă şi familie, o mai mare implicare a părinţilor în activitatea
grădiniţei, inclusiv în luarea deciziilor, va îmbunătăţi colaborarea dintre aceşti factori, foarte importanţi în
creşterea şi dezvotarea copilului preşcolar.

1129
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Educatoare
GHEORGHITA FLORINA-MIHAELA

Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele contacte
sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri
succesive.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare ce îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Plecând de la funcţia centrală a educaţiei de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului tot
timpul urmărim scopul principal și anume cel al integrării sociale optime, deoarece copilul, mai apoi adultul se află
într-o permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. Acesta asimilează normele şi valorile societăţii,
modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană, o interacțiune permanentă fiind astfel
pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul
diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii
sociale: familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de
informare şi influenţare.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării
depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind
copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce
e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât, aceștia reprezentând mereu un model pentru copii.
Activitatea educativă din grădiniţă și mai târziu școală nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative
ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune
coerentă, complexă şi unitară a instituției cu familia.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc, acesta fiind prea mic
pentru a se putea exprima.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a
informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune. Pentru ca
parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii şi
strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă, mai târziu școală şi familie reprezintă relaţia de colaborare a părinţilor cu
persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a colabora cu
personalul grădiniţei - școlii, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de atitudini
necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului grădiniţă - școală - familie – societate este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi
a familiei orice angajat al instituţiei este important: bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca
sora mai mare care-i ajută pe cei mici, educatoarea-persoana care le este întotdeauna un sprijin, învățătoarea carei
îndrumă și-i pregătește pentru experiențele vieții viitoare, astfel, fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul său
îndeplinindu-și atribuţiile şi influenţeazând dezvoltarea copilului.
Relația dintre toți acești factori externi poate influența pozitiv sau negativ educaţia copilului care trebuie să fie
o acţiune ce presupune schimb de experienţe, de competenţe şi de valori între toţi adulţii ce îl susţin în dezvoltare şi
cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional dintre familie şi instituție să se
extindă şi către comunitatea care le include.
Prin crearea unor relații corecte de bază, parteneriatului grădiniţă-școală-familie- comunitate câştigă un mediu
de dezvoltare mai bogat, între participanţi creându-se relații pozitive ce fac posibilă dezvoltarea sentimentului de
coeziune socială. Comportamentele cadrelor didactice au un mare rol în crearea acestor punți între instituții și familia
copilului, atitudinea cestora și poziția adoptată reprezentând cheia succesului.

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna

cerințele și posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al
1130
dezvoltării sociale. Sub impulsul cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre
modernizarea metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca
funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și
dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea scopurilor
educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în care se întâlnesc şi se
confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor, precum şi din condiţiile generale
şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate
şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că în dezvoltarea
lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:

Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici fiind foarte
importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de congeneri. Pentru mediul
sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o comunitate închegată, dar ea are
un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo unde copilul petrece foarte mult timp în
grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în
funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta.
“Acasă” la grădiniţă!

Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează competenţe, norme,
valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai mulţi factori de educaţie,
care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale,
poliţie, biserică etc.
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate specifică. Aici
sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi există şi se structurează prin
caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă
modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi
spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui, dar şi de oamenii importanţipentru părinţi în al căror spaţiu copilul
merge des şi unde are tabieturile sale. Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este
locul de odihnă şi retragere, locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe
care copilul nu-l împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii,
fraţii şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi aproprie
spaţii şi să-şi creeze
obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă
cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă. El se află
printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei comunicări
sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care nu este prea încărcatăde
afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să legestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera la un model de
grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi
oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie, grădiniţă şi
comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia
văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura
dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de
sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii
(actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.

1131
 THE IMPACT OF THE EUROPEAN PARTNERSHIPS IN THE
SCHOOL-FAMILY-SOCIETY RELATIONSHIP

GHEORGHITA-SCHIPOR LAURA-MARIA
SCOALA GIMNAZIALA NR. 3 ROVINARI, GORJ

One of the main targets of the EU policy in the field of education is to lower the number of young people
who have left school without an upper secondary education and do not participate in any kind of further
education or training. It is considered to be a crucial achievement in order to enhance economic growth and
social cohesion. The number of students who have left school without upper secondary education is caused by
indifferent families, customs and traditions, lack of self confidence, inequality between the sexes, these being
just some of the reasons that hinder participation in upper secondary education.
European partnerships contribute to the promotion of schooling and consequently lifelong learning. It is also
aimed to contribute to the pupils’ social, cultural, linguistic and ICT skill development because they will be
exposed to a different European culture by exchanging information about personal life, school life, local and
national heritage, traditions and customs, food etc. and through the mobility to another country. With the help
partnerships, we hope to create an awareness among the local people about the importance of education and its
benefits on children, on parents, on local people and on a wider community. We also expect to create closer
friendship bonds among nations, to remove thoughts of religious, racial, national and gender discrimination and
to promote tolerance to other nations and groups, multilinguism and elements of national culture.
Early school leaving is a complex and global phenomenon and each school tries to reduce it through
different kinds of programmes, projects and activities. The early school leaving has a great impact not only on
individuals, but also on society and economy.
We ought to make our contribution in trying to solve some of the problems hindering youth from attaining
their fundamental rights as human beings. We believe that nobody has the right to deprive any human being of
their fundamental rights just because of some dogmatic beliefs, traditions and customs which has no place in
this modern era – an era unsurpassed in every field of human life.
In addition, the objective of the secondary education is to provide the students with a common general
culture, to prepare them to undertake responsibility for a democratic community, to enable them to respect
human rights and to help them acquire the understanding of contributing to the social, economic and cultural
development of their country in accordance with their interest, ability and skills, and thus preparing them for
colleges or working life.
Schools should set their pupils on the path to a lifetime of learning, if they are to prepare them for the
modern world. A sound school education system also helps ensure open and democratic societies by training
people in citizenship, solidarity and participative democracy. The present inequalities in education and training
have significant hidden costs for individuals, societies and economies. Education should be efficient in
producing a high standard of excellence and equitable in raising the general level of skills. Social inclusion is
another key concern. School helps to prepare young people to live in a community and to be responsible and
active citizens. Democracy in schools can help to create a climate of confidence and responsibility. However,
societal trends such as violence, radicalism or fundamentalism and expressions of racism, xenophobia,
homophobia and sexism are inevitably also reflected in school communities.
The acquisition of key competences is another vital issue. Key competences in the shape of knowledge,
skills and attitudes appropriate to each context are fundamental for each individual in a knowledge-based
society. They provide added value for the labour market, social cohesion and active citizenship by offering
flexibility and adaptability, satisfaction and motivation. The acquisition of key competences fits in with the
principles of equality and access for all. This reference framework also applies in particular to disadvantaged

1132
groups whose educational potential requires support. Examples of such groups include people with low basic
skills, early school leavers, the long-term unemployed, people with disabilities or migrants, etc
The aim of projects is to promote awareness about the importance of higher education including upper
secondary education and university as well, which will affect positively, being a key investment not only in the
prospects of each and every one of its young people but also in the future prosperity and social cohesion of the
EU in general.
The partnerships contribute to a future social cohesion and prosperity, to increase the chance for a future
employment and reducing general unemployment and poverty in the European Union countries.
At individual level, students will have the chance to participate in the social, cultural and economic
dimensions of society. The individual risk of unemployment, poverty and social exclusion will be reduced by
increasing children’s chances of succeeding at school.
At the level of economy and society at large, students will participate in democratic processes and be active
citizens by having more skills for lifelong learning, by experiencing learning mobility, practicing English and
ICT, becoming confident in themselves, taking initiatives.
Both pupils, teachers, parents and other people will support school quality and development by seeking
improvement and taking ownership of their learning processes, by using best practice for reducing school early
leaving and for helping pupils at risk of leaving school early.
Through partnerships, schools will improve their pedagogical approaches and school management by means
of workshops, interaction during mobilities and by sharing best practices and information through ICT.
Integration of the ongoing activities to the curriculum will provide an opportunity for a wider perspective.
Pupils as well as educational staff will develop knowledge and understanding about diverse European
cultures and languages. They will also be encouraged to learn modern foreign languages. The partnership will
help pupils to acquire the basic life-skills and competences necessary for their personal development, or future
employment and for active European citizenship. Young people will develop their skills in using ICT-based
contents, services, pedegogies and practice in lifelong learning. They will also have an opportunity to make a
comparison between their way of life and that of the partner country, identifying the similarities and
differences. They will have fun when doing all these activities. Parents will gain a deeper understanding about
the importance of education and will have a chance to come into contact with a different European culture and
have an opportunity to share some aspects of their culture as well as learning about other cultures.
Young people will develop their skills in using ICT-based contents, services, pedegogies and practice in
lifelong learning. They will also have an opportunity to make a comparison between their way of life and that
of the partner country, noting down the similarities and differences. They will have fun when doing all these
activities. Parents will gain a deeper understanding about the importance of education and will have a chance to
come into contact with a different European culture and have an opportunity to share some aspects of their
culture as well as learning about other culture.
Through partnerships, we promote understanding about the importance of education and lifelong learning
and increase the friendship bonds, tolerance against other nations and the quality of life standards.

Resources:
• Eurydice: http://eacea.ec.europa.eu/education/eurydice/index_en.php
• www.anpcedfp.ro
• http://ec.europa.eu/commission_2010-2014/sefcovic/administration/euschools/index_en.htm
• other internet websites
• newspapers and magazines
• Comenius Bilateral School Partnership FOR THE BETTER FUTURE OF EUROPEAN CITIZENS,
2011-2013, TR-RO

1133
 Relaţia grădiniţă-şcoală-familie-societate
Profesor învăţământul primar, Gheorghiu Mariana,
Scoala Gimnazială”Ioan Luca” Farcaşa,jud Neamţ

Familia este un grup social, o formă de comunitate ale cărei relatii între membrii săi permit
continuitatea speciei umane şi evolutia societătii.
Grădiniţa,şcoala şi familia urmăresc acelaşi scop educativ: formarea copiilor spre a deveni oameni
multilateral dezvoltaţi. Scoala este interesata sa colaboreze cu familia, sa-si faca din ea un aliat, pentru ca
actiunea sa educativa sa fie mai profunda si de durata. Colaborarea acestor instituţii cu familia este necesara si
în vederea unei informări reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui. În ceea ce priveşte
relaţia dintre familie şi şcoală cele mai frecvente forme de activităţi sunt :
- Şedinţele cu părinţii
- Discuţii individuale între cadrele didactice şi părinţi
- Organizarea unor întâlniri cu părinţii
- Implicarea părinţilor în manifestări culturale ale şcolii şi activităţi recreative
- Voluntariat
- Asociaţiile de părinţi
Termenul de „parteneriat” este bazat pe premisa că partenerii au un fundament comun de acţiune şi un
spirit de reciprocitate care le permit să se unească. Astfel că, pe profesori şi părinţi îi uneşte dorinţa de a-i
sprijini pe copii, în dezvoltarea lor. Este provocarea lor, de a crea un spirit de reciprocitate, astfel încât
eforturile să aibă semnificaţie pentru toţi cei implicaţi. Atributele educatorilor, care par a influenţa pozitiv
relaţiile cu copiii şi părinţii sunt: căldura, deschiderea, sensibilitatea, flexibilitatea, încrederea şi accesibilitatea.
Din punctul de vedere al părinţilor, caracteristicile dezirabile ale profesorilor ar fi: încrederea, căldura,
apropierea, imaginea de sine pozitivă, conducerea eficientă a clasei, centrarea pe copil, disciplina pozitivă,
educaţia şi abilităţile de predare eficientă.
Părinţii şi profesorii împărtăşesc o responsabilitate aparte, împreună oferă copiilor dorinţa de a învăţa şi a
munci. O bună comunicare între ei este esenţială succesului, în scopul motivării copiilor pentru învăţare şi al
creşterii interesului lor în această direcţie.
Parteneriatul cu familia şi comunitatea înseamnă şi o reconsiderare a atitudinii învăţătorului faţă de
acestea; mai multă transparenţă, promovarea sugestiilor privind obiectivele şi priorităţile educaţionale,
informarea corectă şi operativă sunt îndatoriri de seamă ale lui faţă de familiile elevilor şi faţă de comuitate.
Exista doua teorii importante privind relatia scoala-familie:
- teoria profesionalismului care considera ca un element esential serviciul facut altora, fara a gândi la avantaje
personale; criteriile acestei teorii sunt: competenta, servirea clientilor, un cod de etica profesionala;
- teoria schimbului care considera actiunea umana în functie de un câstig personal; se considera privilegii
traditionale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competitie restrânsa.
Colaborarea cu familia reprezintă o verigă esenţială în faptul acţiunilor întreprinse în educarea tânărului
cetăţean, rolul conducător îi revine totuşi şcolii. Nu mai puţin importantă este şi colaborarea cu comunitatea şi
anume:
- Alte instituţii care oferă servicii educaţionale;
- ONG-uri;
- Administraţia Publică Locală;
- Organele de drept;
1134
- Agenţi economici;
- Mass media; etc.
Comunitatea reprezintă cadrul cultural, spiritual şi geografic de dezvoltare al elevului. Prin
caracteristicile ei, poate susţine interesele şcolii. Fiecare şcoală devine ,,o comunitate a celor ce învaţă”, în
condiţiile propriului său plan de îmbunătăţire continuă a predării, învăţării şi disciplinei. Toţi elevii săi se
străduiesc şi fac progrese în direcţia atingerii standardelor dorite, fiind ajutaţi de părinţi, cadre didactice şi alţi
parteneri implicaţi. Şcolile şi comunitatea îmbunătăţesc instrucţia, evaluarea, dezvoltarea profesională a
cadrelor didactice, implicarea părinţilor şi a oamenilor de afaceri, astfel încât fiecare aspect al educaţiei
funcţionează ca parte a unui sistem, care sprijină toţi elevii pentru a-şi atinge obiectivele.
Şcoala nu poate să rămână izolată, ea trebuie să se integreze şi să pătrundă în spiritul comunitar, căci
comunitatea nu înseamnă altceva decât să fii şi să te simţi în contact cu ceilalţi.

1135
 COLABORAREA DINTRE ÎNVĂŢĂTOR ŞI FAMILIE
Profesor GHERASE LUMINIŢA-CARMEN
Şcoala Gimnazială nr. 16 ”M.I.Dobrogianu” Constanţa

Fiecare învăţător, profesor şi mai ales diriginte trebuie să ştie că părinţii sunt în mod necesar
parteneri. Indiferent de competenţele lor educaţionale, de situaţia lor materială şi socială, ei sunt
extrem de importanţi pentru copil.
Părinţii îşi cunosc cel mai bine copilul, ei l-au urmărit cum a crescut, cunosc detalii referitoare la
perioada copilăriei mici şi ştiu câte momente dificile au trecut împreună. Părinţii merită să fie
respectaţi pentru faptul că deţin cele mai multe idei despre copilul lor şi l-au crescut fiind martorii
evenimentelor principale ale vieţii lui. Ei se îngrijesc de copiii lor şi doresc ca aceştia să atingă
maximum de potenţial. Pentru fiecare părinte copilul său este minunat, fie că o spune, fie că nu o
spune. El este puntea de legătură cu viitorul şi trecutul şi de aceea este o piatră preţioasă a fiecărei
familii, indiferent de nivelul socio-cultural al acesteia. Părinţii fac sacrificii pentru copiii lor: nopţi
nedormite, alergătură, investiţii etc. Ei vor ca urmaşii lor să fie printre primii, pentru că doresc astfel
să-i vadă realizaţi şi integraţi în societate, pe poziţii bune.
Cercetările au arătat că rata învăţării creşte şi că învăţarea se menţine mai mult în sprijinirea
învăţării prin diverse activităţi acasă. Dacă părinţii participă la programul educaţional iniţiat de şcoală,
ei vor fi mai buni educatori pentru ceilalţi copii ai lor. Studiile au arătat că părinţii generalizează
implicarea lor şi la ceilalţi copii ai familiei. Astfel, dacă ne ocupăm de un copil, acesta se va dezvolta,
dar dacă ajutăm părinţii s-ar putea dezvolta întreaga familie. Dacă vom şti să implicăm părinţii în
activităţiile noastre educative, ei vor sprijini şi vor întări fiecare component viitor al familiei.
Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copilului în programul educativ al
şcolii poate deveni un bun start pentru a crea părinţilor respect de sine şi încredere în competenţele
lor parentale. Cu alte cuvinte ei pot deveni astfel părinţi mai buni. Copilul are nevoie de o ambianţă
caldă, dar şi de reguli cărora să li se conformeze, stabilite de comun acord cu părinţii.Un control
excesiv sau insuficient creează dificultăţi în adaptarea copilului. Părintele ostil şi autoritar crează
copilului o supunere forţată, pasiv-agresivă. Astfel, el trăieşte în tensiune şi se simte respins, este mai
puţin prietenos şi spontan, se simte inferior şi se va dezvolta faţă de adulţi, având tendinţa de a se
autopedepsi. Părintele ostil şi cu control insuficient asupra copilului - genul de părinte ce frecvent
încurajează la acesta din urmă impulsivitatea şi conduitele dezordonate (cazul familiilor delicventelor
juvenile), ajung mediocri, inadaptaţi la cerinţele şcolare. Relaţiile dintre familie (dintre părinţi şi copii şi
cele dintre părinţi ) au consecinţe majore în formarea personalităţii copilului. Tensiunile, certurile din
familie sunt traumatizante el. Trăind repetat şi intens în aceste tensiuni, trebuinţa de securitate a
tânărului nu este satisfăcută, iar personalitatea lui se va cristaliza dizarmonic, fapt ce îi va afecta
evoluţia şcolară. Suferinţa morală se reflectă în conduita şcolară, determinând apariţia apatiei, a
dezinteresului faţă de învăţătură. Climatul afectiv joacă un rol considerabil în cazul elevilor emotivi,
tulburările afective asociindu-se cu dificultăţile de adaptare. Ambianţa familială este hotărâtoare
pentru modul în care copilul îşi fundamentează concepţia generală despre lume şi viaţă şi pentru
formarea personalităţii sale. Modul de a fi al părinţilor, felul de a gândi, de a-şi exprima trăirile ,vor
servi drept model pentru copil.
Părinţii îşi pot vedea propriul copil într-un mod deosebit. Ei pot aprecia mai bine care îi sunt
abilităţile, aptitudinile, problemele şi posibilităţile de rezolvare a diferitelor cerinţe speciale sau
nespeciale în procesul dezvoltării.
Prin activitatea în parteneriat cu părinţii, educatorul, profesorul, îşi asigură un sprijin în propria lui
activitate: prin informaţiile primite, prin discuţii şi decizii comune, prin voluntariat şi cooperare. Copiii
învaţă şi ei din acest parteneriat faptul că părinţii sunt o parte importantă aeducaţiei lor. Este un prilej
de rezolvare creativă a conflictului între generaţii şi de constituire 2 premiselor creative de rezolvare a
lui. Ajungând părinţii să fie mai implicaţi în dezvoltarea copiiloc. mai târziu, aceştia devin tot mai

1136
obiectivi şi mai stimulativi, în acest fel putându-se întări interacţiunile şi relaţiile dintre părinţi şi relaţiile
dintre părinţi şi copii.
Realizând o comunicare şi cooperare reală cu părinţii, şcoala pune bazele unei unităţi de decizie şi
de acţiune între cei doi factori. Dacă scopurile şi obiectivele nu corespund cu cek propuse de
programul educativ, acest lucru este sursă de conflict şi de situaţii dificile pentru copil
Activităţile cu părinţii duc la rezolvarea situaţiilor problemă, a conflictelor posibile fi evidenţiează
spre rezolvare situaţiile de risc în dezvoltarea copilului.
Activitatea de parteneriat cu părinţii poate uşura rezolvarea diferitelor probleme didactice –
extradidactice.
Un alt domeniu important este cel al atitudinii comportamentale. Atenţia pe care o acordăm
comportamentului copilului, ca părinte sau cadru didactic, ca şi cea acordată performanţelor şcolare
sau iniţiativelor are un rol deosebit de important. Ea stimulează şi încurajează şi este de cele mai
multe ori mai valoroasă ca o recompensă materială. Un gest de admiraţie sau câteva cuvinte adresate
copilului care a obţinut un succes, cât de mic ar fi el, au un efect binefăcător. Recunoscându-i
performanţele îl motivăm puţin câte puţin. În schimb o prea mare atenţie acordată celor cu probleme
de disciplină, de comportament, nu va face decât să-i pună în valoare şi să-i încurajeze în continuarea
acestora. Formulând interdicţii vom incita de fapt la nerespectarea lor. Este important ca mesajele pe
care le transmitem atât noi cât şi părinţii să fie într-un limbaj pozitiv („Nu mai vorbiţi!” poate fi înlocuit cu
„Linişte, vă rog!”), centrat pe copil ( în loc să-i spunem „Ai reuşit” putem folosi „Îţi pare bine că ai
reuşit”), pentru că reflectându-i sentimentele înseamnă să-i evidenţiem o reuşită.
„Situaţiile de tensiune şi autoritarism exclusiv şi brutal îi fac pe copii să se simtă inferiori şi să aibă
dificultăţi în a da şi a primi afecţiunea altora, se simt izolaţi şi nefericiţi, vinovaţi şi depresivi, au reacţii
de apărare; iar în situaţiile de acceptare, valorizare şi căldură afectivă, ei tind să-şi formeze şi să
manifeste o înaltă stimă de sine, încredere, raţionalitate, autocontrol.” (vezi Albu, G. , 2002, p. 134).
Oferindu-i atenţie, încredere, libertate de exprimare şi dragoste necondiţionată, copilul va deveni
posesorul unei inestimabile comori: o bună/ ridicată stimă de sine, care-l va ajuta în viaţa de adult.
Cadrele didactice, ca şi părinţii, trebuie să înveţe să-şi stăpânească stresul, să-şi diminueze
îndoielile, când e vorba de capacităţile lor educative, pentru a transmite siguranţă şi încredere copiilor.
Autodisciplina se învaţă din fragedă copilărie şi poate continua toată viaţa.
Copilul simte că este în siguranţă atunci când are o viaţă stabilă, în timp şi spaţiu, şi mai ales când
are în preajmă, în mod regulat, persoanele importante pentru el (părinţi, învăţătoare). De aceea
activităţile/ lecţiile se desfăşoară după un orar bine stabilit de la începutul anului, în aceeaşi sală (pe
cât posibil), cu aceleaşi cadre didactice. Fluctuaţia de cadre didactice, mai ales la elevii mici, dă
naştere de cele mai multe ori la sentimentul că nu sunt iubiţi, că sunt părăsiţi, că nu valorează nimic.

Bibliografie:
1. Albu, G., - În căutarea educaţiei autentice, Editura Polirom, Iaşi,2002
2. Humphreys, T., - Stima de sine – cheia pentru viitorul copilului tău, Editura Elena Francisc
Publishing, 2008
3. Telleri, Fausta – Pedagogia familiei, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2003

1137
 Importanta colaborarii dintre gradinita, scoala, familie,comunitate

Gina Gherghescu, Profesor Gradinita Steaua, Bucuresti

Gradinita eficienta realizeaza un parteneriat cu copiii, prin valorizarea si respectarea identitatii

sale, cu familia- prin cunoasterea importantei acesteia si atragerea in procesul didactic cu toate resursele
educative ale societatii, pe care le identifica, le implica si le foloseste activ. Identificand si valorizand
dimensiunea personala a individului, realizam insa, nevoia valorizarii si aprecierii familiei ca un mediu
primordial si afectiv necesar formarii individuale. Familia trebuie sprijinita si nu inlocuita in educatia
tinerei generatii. Si pe parcursul varstelor scolare familia ramane mediul afectiv cel mai viabil de securitate
si stimulare.
Se recunoaste tot mai mult influenta si a altor institutii din comunitate asupra informarii si
formarii copilului.
Astfel la nivelul gradinitelor au loc activitati de religie, concepute de cadre didactice cu avizul
specializat al preotilor din parohie. Copiii participa de sarbatori la slujbele religioase, impartasindu-se. Se
subliniaza dorinta copiilor de a fi in legatura permanenta cu obiceiurile sfinte de-a lungul anului. Ei sunt
entuziasmati si participa cu placere la sarbatorile prilejuite de Craciun si Sfintele Pasti.
De asemenea, colaborarea cu politia, este marcata prin activitati sustinute de politisti, prin
educatia rutiera, comportament civic etc.
Brigada de pompieri se implica in informarea si indrumarea cadrelor didactice si a copiilor.
Primaria este principalul factor al comunitatii locale, care sprijina institutiile scolare.
Astazi se cere tot mai mult intelegerea parteneriatului educativ, ca forma de unificare, sprijin si
asistenta a influentelor educativ-formale. Experienta dovedeste ca o atmosfera destinsa intre agentii
educationali faciliteaza invatarea. Exista o retea complexa de relatii in cadrul unei institutii scolare, care are
un potential in influentarea educatiei copiilor.
Cele mai importante relatii sunt :
- relatiile dintre cadru didactic si elev ;
- relatiile interindividuale ( dintre elevi, dintre cadre didactice, dintre cadre didactice si specialistii
care sprijina scoala, dintre cadre didactice si personalul administrativ al scolii etc.) ;
- relatiile dintre cadre didactice si parinti.
Colaborarea dintre institutia de invatamant si familie presupune o comunicare efectiva si eficienta, o
unitate de cerinte si o unitate de actiune cand este vorba de interesul copilului.
H. Henripise si V. Ross (1976) identifica doua dimensiuni principale ale implicarii reciproce a institutiei
de invatamant si familiei in favoarea copilului :
1. dimensiunea relatiei copil-parinte, vizand controlul frecventei, al rezultatelor scolare, in general
indeplinirea sarcinilor si sustinerea materiala si spirituala a activitatii didactice a copilului ;
2. dimensiunea relatiei familie-gradinita care se refera la alegerea unitatii de invatamant, la contactele
directe ale parintilor cu reprezentantii institutiei- cadre didactice, administratori. Aceste contacte pot fi
intalniri colective dintre admistratia scolara si asociatiile parintilor, reuniunile de informare a parintilor cu
privire la continuturile si metodele scolare, exigentele cadrelor didactice etc., a lectiilor deschise pentru
parinti, atelierelor de lucrari practice cu parintii. Parintii mai pot colabora si cu prilejul excursiilor,
serbarilor, vizitelor, meselor comune etc.
La aceste forme de colaborare adaugam astazi :
- scoala parintilor ;
- consilierea psiho-pedagogica ;
- orientarea familiei in functie de nevoile individuale sau de grup intr-o maniera profesionala de
catre specialistii pregatiti anume.
Colaborarea si cooperarea parintilor cu institutia de invatamant sunt eficiente si benefice ambilor factori,
in conditiile in care comunicarea este reala, in functie de dimensiunea sa umana.
In incheiere iata cateva sugestii pentru a sprijini familia si a lua impreuna decizii eficiente :

1138
 Fiti pozitivi, aveti deschidere catre opiniile parintilor.
Nu refuzati dialogul cand e vorba de a lua o decizie.
Armonizati punctele de vedere ale familiei cu ale dumneavoastra si cu ale specialistilor, daca e nevoie
de opinie avizata.
Explicati deciziile luate .
Sintetizati discutiile referitoare la luarea unor decizii.
Decideti numai cand v-ati sfatuit cu familia. Centrati-va deciziile pe o viziune cat mai adecvata despre
copil si cautati sa aveti obiective comune cu familia.

1139
 RELATIA GRADINITA-SCOALA-FAMILIE-SOCIETATE

Înv. Gherghina Aurel

Functia centrala a educatiei este aceea de formare si dezvoltare permanenta a personalitatii

individului cu scopul integrarii sociale optime. Omul este in permanenta interactiune cu factorii sociali ai
existentei sale.
In aceasta interactiune, el asimileaza normele si valorile societatii, modelele sociale de
comportament, mijloacele sociale de comunicare umana. Prin acestea, el este pregatit pentru viata sociala,
pentru asumarea unor roluri si responsabilitati. Acest proces se realizeaza de-a lungul diferitelor etape de viata,
in cadrul unor forme specifice de activitati sociale si in cadrul specific al unor institutii sociale: familie,
gradinita, scoala, institutiile culturale, dar si impreuna cu intregul sistem al mijloacelor moderne de informare si
influentare.
Procesul de integrare in societate incepe in familie din timpul copilariei, cand intervin primele
contacte sociale si experiente de viata (socializarea primara sau socializarea de baza) si continua de-a lungul
vietii omului, odata cu dobandirea unor statusuri si roluri successive (socializare continua sau secundara).
Necesitatea abordarii parteneriatului dintre cele patru mari ,,institutii”: gradinita, scoala, familie si
societate-atrage dupa sine o mare colaborare si responsabilitate din partea fiecareia, dar ceea ce e important este
ca toate sunt directionate si canalizate asupra COPILULUI.
Faptul ca micul prescolar intra in contact cu mediul in care traieste este ceva normal, insa faptul ca in
dezvoltarea lui sunt antrenati alti factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Parteneriatul educational se desfasoara permanent si impreuna cu actul educational propriu-zis. El se refera
la cerinta ca proiectarea, decizia, actiunea si evaluarea in educatie sa fie realizate in cooperarea si colaborarea
dintre institutii, influente si agenti educationali.
Parteneriatul educational se realizeaza intre : institutiile educatiei : familia, scoala si comunitate, agenti
educationali : copil, parinti, cadre didactice, specialisti in rezolvarea unor probleme educationale (psihologi,
consilieri, psiho-pedagogi, terapeuti, etc.), membrii ai comunitatii cu influenta asupra cresterii, educarii si
dezvoltarii copilului (medici, factori de decizie, reprezentantii bisericii, ai politiei, etc.) ; influente educative
exercitate la anumite momente asupra copilului ; programe de crestere, ingrijire si educare a copilului ; forme
de educatie in anumite perioade.
Conceptul se adreseaza in principal parintilor si cadrelor didactice si se refera la actiunea in acelasi sens.
Ceea ce hotaraste familia, sa fie in acord cu masurile scolare si ceea ce un parinte face sa nu fie legat de celalalt.
Actual, relatia educator - copil are sensuri noi, este o relatie de colaborare, datorita aspectelor ei de conducere
democratica si flexibilitatii in luare deciziilor. Nu numai copilul invata si se dezvolta sub influenta educatorului,
ci acesta se formeaza si se transforma prin relatie educativa. Rezolvarea fiecarei probleme educative adauga
competente noi cadrului didactic. Numai un cadru didactic de tip reflexiv, creator si dinamic care accepta
schimbarea in raport cu fiecare generatie, va gasi raspuns la noile intrebari. Parintii, copiii si comunitatile se
influenteaza puternic unii pe altii. Mediul in care traiesc parintii poate sprijini sau devia vietile lor, poate
determina unele dintre valorile lor, poate sa se comporte ca o sursa de forta si siguranta sau ca o relatie a
dezvoltarii.
Gradinita care se conduce dupa principii si metode stiintifice, detine mijloace specifice pentru
valorificarea potentialului fizic si psihic al fiecarui copil. Imbinarea in parteneriat a informatiilor detinute de
parinti de cele ale gradinitei trebuie sa fie benefice copilului.
Scoala este o institutie care ofera servicii educationale, transmite cunostinte, dezvolta abilitati,
formeaza competente, norme, valori recunoscute si acceptate social. Ea functioneaza intr-o comunitate alcatuita

1140
din mai multi factori de educatie, care au la randul lor o oferta educationala: familia, autoritatile, organizatiile
guvernamentale, politie, biserica.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi există
şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează schimbările
din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este reprezentată de acei
oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui, dar şi de oamenii
importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale. Casa copilului este
mediul în care acesta creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere, locul explorării şi al
construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiu intim pe care copilul nu-l împarte decât cu oameni
foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi
pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi apropie spaţii şi să-şi creeze
obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă cu casa
bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă
(care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin
societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă.
Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă –scoala- familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive
între familie, grădiniţă, scoala şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect
benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii.
Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă,
poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai
buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor
vor să crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care
o are copilul de a fi în societate.

BIBLIOGRAFIE

1. Iucu Romita, Emil Paun,-,,Educatia prescolara in Romania”, Editura Polirom, Iasi, 2002;
2. Narly Constantin,-,,Pedagogie generala”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1996;
3. Tomsa Gheorghe,-,,Consilierea si orientarea in scoala”, Casa de Editura Viata Romaneasca, Bucuresti,
1999.

1141
 RELATIA GRADINITA-SCOALA-FAMILIE-SOCIETATE
Prof. inv. primar Gherghina Georgiana-Ancuta

Sistemul de invatamant ca produs al dezvoltarii sociale, a reflectat intotdeauna cerintele si posibilitatile

oferite de societate, afirmandu-se, la randul sau, ca factor al dezvoltarii sociale. Sub impulsul cerintelor
dezvoltarii sociale, sistemul de invatamant se modifica, tinzandu-se spre modernizarea metodelor de predare, a
continutului, a formelor de organizare, precum si a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele
institutii educative. Invatamantul prescolar trebuie sa realizeze educatia prescolara, avand ca functie majora
formarea si dezvoltarea personalitatii copilului in raport cu nevoile specifice varstei, cu posibilitatile si dotarile
sale, in interesul sau si al comunitatii sociale.
Primele deprinderi de viata sanatoasa ale copilului sunt dezvoltate in familie (deprinderi igienice, de
alimentatie sanatoasa), acestea constituie suportul dezvoltarii ulterioare si isi pun amprenta asupra intregii
personalitati.
Tot in familie, copilul isi insuseste limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimarii
depind de modelele oferite de parinti, de felul in care acestia interactioneaza si ii solicita pe copii.
In familie se formeaza cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, cinstea, sinceritatea,
ordinea, rabdarea. In realizarea acestor sarcini, modelul parental ajuta cel mai mult, acestia oferind copilului
exemple de comportament in diferite contexte. De la parinti, cei mici vor invata sa aprecieze ce e bine si ce e
rau, ce e drept si ce e nedrept, ce e frumos si ce e urat in comportament.
Activitatea educative din gradinita nu poate fi izolata, separata de alte influente educative ce se exercita
asupra copilului si mai ales, de cea din familie. Educatia trebuie sa se manifeste permanent ca o actiune
coerenta, complexa si unitara a gradinitei si familiei.
La intrarea in gradinita, parintii sunt cei care detin toate informatiile legate de copil: starea de sanatate,
obiceiuri alimentare, particularitati de invatare, mod de comportare, probleme in dezvoltare.
Gradinita este spatiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orasean. Aici fiind
foarte importanta functia de socializare, de iesire in lume, de stabilire a apartenetei la un grup de congeneri.
Pentru mediul satesc, gradinita nu indeplineste aceeasi functie, deoarece aici copilul dispune de o comunitate
inchegata, dar ea are un important rol de asigurare a unui start scolar bun.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei aliante pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul sa functioneze este nevoie de respect, incredere reciproca, consens cu privire la
scopurile actiunii si strategiilor de atingere a acestora si de asumarea in comun a drepturilor si
responsabilitatilor.
Parteneriatul dintre gradinita si familie reprezinta o prima experienta relationala si de colaborare a
parintilor cu persoanele profesioniste in domeniul educatiei. Cei mai multi parinti manifesta deschidere, dorinta
de a colabora cu personalul gradinitei, dar se poate intampla ca realizarea unui parteneriat sa fie impiedicata de
atitudini necorespunzatoare ale fiecaruia dintre cei implicati.
Relatia scoala-familie-societate este una in care fiecare factor interrelationeaza cu ceilalti. Societatea este
instant superioara care imprima un anumit format atat scolii, cat si familiei, iar prin idealul educational traseaza
liniile directorii pe care acestea trebuie sa le urmeze. Colaborarea dintre scoala si familie presupune nu doar o
informare reciproca cu privire la tot ceea ce tine de orientarea copilului, ci si inarmarea parintilor cu toate
problemele pe care le comporta aceasta actiune.
Referitor la actiunea educative a familiei, ea este eficienta numai atunci cand scopul sau se inscrie pe
aceeasi linie cu a scolii, cand intre cei doi factori exista o concordanta in ceea ce priveste obiectivele urmarite,
subordonate idealului social si educational.

1142
 In centrul acestei relatii sta, desigur, copilul-elevul, ca beneficiar al actului educational peomovat de cei
trei factori deopotriva.
In concluzie, am putea spune ca: ceea ce hotaraste familia, sa fie in acord cu masurile scolare si ceea ce
un parinte face sa nu fie legat de celelalt. Actual, relatia educator-copil are sensuri noi, este o relatie de
colaborare datorita aspectelor ei de conducere democratica si flexibilitatii in luarea deciziilor. Nu numai copilul
invata si se dezvolta sub influenta educatorului, ci acesta se formeaza si se transforma prin relatie educative.
Rezolvarea fiecarei probleme educative adauga competente noi cadrului didactic, care trebuie sa fie reflexiv,
creator si dinamic, care accepta schimbarea in raport cu fiecare generatie si care va gasi raspuns la noile
intrebari. Parintii, copiii si comunitatile se influenteaza puternic unii pe altii.
Parteneriatul grădiniţă- scoala– familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă, scoala şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic
asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea
cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni
un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească
mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care
o are copilul de a fi în societate.

BIBLIOGRAFIE

1. Dumitrana Magdalena, ,,Copilul, familiasi gradinita”, Editura Compania, Bucuresti , 2000;

2. Ecaterina Adina, ,,Consilierea si educatia prescolara”, Editura Aramis, Bucuresti, 2002;
3. Sincai Eugenia, Alexandru Gheorghe- ,,Scoala si familia”- Editura Gheorghe Alexandru, Craiova, 1993;

1143
 PROFESORUL DE CALITATE IN
RELATIA GRADINITA-SCOALA-FAMILIE-SOCIETATE
Prof.Inv.Prescolar Ghergu Steliana
Gradinita PP Nr.12 Targoviste

Exista o dezbatere continua in societate in legatura cu eficienta invatamantului.Performantele elevilor sunt

legate, in opinile multora de daruirea si calitatea corpului profesoral, de dotatrea materiala a scolilor si de felul in
care este structurata interventia educativa in ansamblu. Aceasta inseamna ca simtul comun crede ca elevii
evolueaza intr-un mediu care le determina succesele si esecurile, ca eficienta lor la invatatura, chiar motivatia
depind de mediul social organizat de adulti.
Statutul social al profesorului in societatea contamporana pare sa fie statutul clasei mijlocii.Meseria de
profesor nu se gaseste intre cele mai solicitate, dar nici intre cele mai evitate.Profesiunea intelectuala respectata
nu distribuie detinatorului putere, influenta sau venituri superioare, dar confera prestigiu si satisfactii, vocatia
fiind considerata unul dintre motivele de baza in alegerea acestei profesiuni.
Executarea acestei profesiuni presupune insusirea a trei competente specifice:
-competenta profesionala,constând dintr-o cultura tehnică specifică și o competență interumană care-i permite
să lucreze totdeauna cu un public(clasa de elevi) si sa coopereze cu ceilalți profesori.Capacitatea de a
organiza(munca în echipă, diversitatea sarcinilor) și componenta etică completează acest tablou.
-capacitatea de a întreține raporturi satisfăcătoare cu eșaloanele ierarhiei superioare: directori,
inspectori.Profesorii suportă cu regularitate presiunea controlului, ei sunt evaluați periodic de superiori,
avansarea nu este posibilă fără o probă practică în fața unei comisii.Responsabilii ierarhici notează nu numai
punctualitatea și asiduitatea profesorului, calitatea activităților și eficiența, dar și„prezența scenică”;autoritatea în
fața elevilor, calitatea dialogului didactic.
-competența de a dezvolta bune relații cu „beneficiarii”-elevi, părinți, comunitate. Profesorul nu lucrează
cu„clienți” individuali, ci cu grupe de elevi. Aceștia, la rândul lor, sunt asistați și supravagheați de părinți și
comunitate. Cota profesorului este fixată , adesea, în funcție de priceperea„de a ține clasa”, de a utiliza
corespunzător autonomia și libertatea de care se bucură.
Profesorii experimentați și eficienți iubesc copiii, se dovedesc mai implicați și au credința că pot influența
performanțele elevilor. În privința utilizării timpului, o sursă extrem de importantă în cadrul lecțiilor, sunt
capabili să recupereze, fără să se abată prea mult de la planul inițial.Un bun manager acordă atentia cuvenită
sarcinilor administrative și obține rezultate foarte bune, fiind dispuși în unele situații să se descurce cu mijșoacele
pa care le au.
Profesorii declară și nu o fac în mod formal-că satisfacția lor cea mai mare o reprezintă perfomanțele înalte
și recunoștința elevilor.
Funcția didactică a profesorului se exprimă prin îndeplinirea statutului de model,partener, sfătuitor.Ea se
îndeplinește prin crearea unei atmosfere generale de securitate și încredere în clasă, prin încurajarea succeselor
fiecărui elev, prin crearea unui flux de simpatie între profesori și elevi.
Selecția realizată cu privire la principalele funcții sau roluri manageriale ale cadrului didactic cuprinde
următoarele componente: planificarea, organizarea, cotrolul și îndrumarea ,evaluarea,consilierea, decizia
educațională.
Reunirea acestor roluri oferă o viziune completă asupra activității manageriale a cadrului didactic.
Profesorul manager este figura centrală a reformei educaționale contamporane. El trebuie să renunțe la rolul
său tradițional și să se transforme, în condițiile în care școala se restructurează în echipe de elevi și profesori
într-un planificator al activităților de grup, într-un facilitator al interacțiunii elevilor și într-un consultant. El este
cel care trebuie să învețe să-și alieze computerul în acțiunea educativă să facă din acesta un puternic catalizator al
interacțiunii dintre elevi. De el depinde prefacerea travaliului în clasă într-o activitate agreabilă,desfășurată într-

1144
un mediu afectiv, cald și securizant. După cum de el depinde introducerea perspectivei interdisciplinare și
răspândirea practicii predării în echipă. Socotesc că numai un profesor care a reflectat asupra rolului său și care
deține cunoștințe psiho-pedagogice poate deveni protagonistul acestei reforme. Profesorul manager promotor al
schimbării în școala românească conștientizează necesitatea depășirii practicilor instructiv-educative curente.
Două precizări sunt importante:
-orice viitor începe în prezent și tu, potențial profesor, ești un agent semnificativ al lui;
-ceea ce este, în învățământul nostru, încă viitor, este deja „istorie” pentru alte sisteme educative.

Bibliografie

Sorin Cristea, ”Fundamentele pedagogiei”,ed.Polirom, 2010;

Sorin Cristea ,”Studii de pedagogie generala”,editia I- 2005,editia II -2009;
Radu I. (2000) „Strategii metacognitive in procesul inavatarii la elevi”, in „Studii de didactica aplicata”,Cluj
Napoca, Ed.Presa Universitara Clujeana.
Sorin Cristea, ”Dictionar de pedagogie”, Chisinau, 2002.
„Revista invatamantul prescolar” ,Nr,3-4 /2010.

1145
 Comunitatea- un partener real în educație

Prof. înv. preșcolar, Ghileschi Gabriela

Grădinița Tudor Vladimirescu- Albești

Grădinița este o instituție de învățământ preșcolar, destinată copiilor între 3 și 6-7ani.

Originile grădiniței de copii se găsesc în operele lui Pestalozzi, dar adevăratul inițiator a fost Fr. Froebel,
care a și dat denumirea ”kindergarten”(1837) și a conceput și material didactic specific.
Educația este o experiență socială, în contact cu care copilul se descoperă, își îmbogățește raporturile sale
cu ceilalți, dobândește bazele cunoașterii și acțiunii ( conform J. Delors, Raport UNESCO privind Educația
în secolul XX, apud, Mirecea Ștefan, p. 99).
Familia în sens larg, reprezintă un grup social ai cărui membri sunt legați prin raporturi de vârstă,
căsătorie sau adopțiune și care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic și au grijă de copii.
Comunitatea reprezintă o entitate social- umană, ai cărei membri sunt legați prin locuirea aceluiași
teritoriu și prin relații sociale constante și tradiționale.
Părinții sunt primii educatori ai copilului. Vine apoi rândul profesioniștilor din grădinițe și școli să se
ocupe de educarea și instruirea copiilor la un nivel superior de cunoaștere.
Atunci când părinții, copiii și ceilalți membri ai comunității se consideră parteneri în educație, se creează
o comunitate de suport care începe să funcționeze.
Comunitatea poate fi un partener real pentru realizarea acelor programe pe care, singură, grădinița nu le
poate realiza. Comunitatea poate și, în cele mai multe situații își dorește, să răspundă solicitărilor din
sistemul educațional prin derularea în parteneriat a unor proiecte, aspect ce constituie un instrument valoros
al grădiniței și o experiență utilă de învățare pentru copii.
Grădinița reprezintă un sprijin pentru comunitate și nu doar un loc în care copiii își însușesc cunoștințe.
Din acest motiv, parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esențială și necesară în organizarea grădiniței
și a grupei de preșcolari.
În fiecare zi, copiii învață despre oameni și locuri din comunitatea lor atunci când își însoțesc
educatoarelor sau părinții în plimbări și vizite, dar și în cadrul activităților desfășurate în grădiniță.
Relațiile de parteneriat cu părinții necesită un dialog deschis, de la egal la egal, pentru stabilirea
obiectivelor și menținerea unei interacțiuni constante. Comunicarea reprezintă temelia unui parteneriat
eficient, iar flexibilitatea și diversitatea reprezintă cheia. Un stil pozitiv de comunicare oferă un ton
constructiv în relațiile familiei cu școala și ușurează acțiunile comune ale celor doi parteneri care lucrează în
beneficiul copilului.
Modelul parteneriatelor grădiniță - școală – familie - comunitate plasează copiii în centru, aceștia fiind
actorii principali implicați în propria educație, dezvoltare și succes școlar.
Reușita unui parteneriat poate sta în proiectarea acestuia.
Grădinița trebuie să facă tot ce îi stă în putință pentru valorizarea maximă a fiecărui individ prin
stimularea intelectuală a copiilor, a aptitudinilor, a atitudinilor și a trăsăturilor lor de personalitate.

Bibliografie:
• Florea, Nicoleta-Adriana și Surlea, Cosmina-Florentina, 2006, Școala și consilierea părinților,
București, Editura Arves;
• ”Împreună pentru copii: grădinița și comunitatea”, Ediția a doua revizuită și adăugită, București, 2014

1146
 Interacțiunea dintre grădiniță-școală-familie-societate
în educarea elevului

Prof. înv. primar, Ghiliciuc Elena- Gabriela

Școala Gimnazială Nr.2 Tudor Vladimirescu, Albești

Motto: „Menirea educaţiei este aceea de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă omul, comunitatea etnică şi
umanitatea, prin cultivarea valorilor spiritului” (G. Gentile, The Reform of Education)
Educația este un tip particular de acțiune umană, o intervenție sau direcționare, o categorie fundamentală
a pedagogiei.
Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native
pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că „educația
trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.
Prin educație se dorește dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului și formarea unui tip de
personalitate solicitat de condițiile prezente și de perspectiva societății.
Educația are următoarele caracteristici: pune accent pe oameni, urmărește dezvoltarea unor calități umane
și explorarea orizonturilor, este orientată predominant spre pregătirea pentru viață, are în vedere, cu
precădere, întrebări asupra existenței, vizează cu precădere dezvoltarea unei stări sau a unei structuri atinse,
finalitatea în educație îmbină viziunea pe termen scurt cu cea pe termen lung. Activitatea educațională este
dinamică și flexibilă în același timp, iar educația stimulează idealul ființei umane exprimat prin „a fi și a
deveni”.
Dacă vorbim despre educație fără frontieră, trebuie să vorbim despre o educație fără limite în care
copilul trebuie să fie centrul interacțiunii dintre grădiniță- școală- familie-societate.
Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și
posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea personalităţii copilului, care este urmărit
atât în familie, cât şi în şcoală, astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de
educaţie şi instrucţie se împletesc şi se sprijină reciproc.
Parteneriatul grădiniţă-școală– familie- societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă, școală şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic
asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea/învățătorul sfătuindu-se cu părinţii şi membrii
comunităţii. Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ
din grădiniţă/ școală, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în
competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii, iar aceştia,
la rândul lor vor să crească mici genii.
Copilul trebuie să primească educație în fiecare zi, de la toți cei care îi stau în preajmă, de la familie,
la societate. După familie, școala are un rol foarte important în educarea copilului. De fapt, școala
colaborează în strânsă legătură cu familia și cu societatea pentru a-i asigura elevului o educație selctivă și de
bună calitate.
Societatea trebuie să fie deschisă la cerințele școlii de a organiza evenimente cât mai îndrăgite de
elevi ( excursii, vizite la muzee etc.).
Societatea este instanţa superioară care imprimă un anumit format atât şcolii cât şi familiei iar prin idealul
educaţional trasează liniile directorii pe care acestea trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, familia şi şcoala
sunt cele care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii .
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce
ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.

1147
 Educația elevului nu are limite. Ea continuă ușor spre crearea unui adult responsabil, plin de valori
morale.

Bibliografie:
 George Văideanu, „Educația la frontiera dintre milenii”, Editura Politică, București, 1988
 Ioan Nicola, „Pedagogie”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992
 Ecaterina Adina Vrasmas, Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura „Aramis”, 2002.

1148
 Colaborarea gradinita-familie- scoala

Inv. Ghimis Constanta

Scoala Gimnaziala “C-tin Brancoveanu”
Loc. Slatina, Jud. Olt

La varsta prescolara un factor important este gradinita care desfasoara un amplu proces instructiv-
educativ aplicand metode si procedee stiintifice. Pentru reusita actului educational munca depusa de cadrele
didactice in gradinita trebuie continuata, sustinuta si intarita de familie.
Notiunea de parinte nu poate exista separat de cea de copil/urmas, dupa cum notiunea de educator nu
poate exista separate de cea de educat. Parintii trebuie sa cunoasca, sa devina constienti de influienta pe care o
exercita prezenta lor in viata copilului, sa fie convinsi ca educatia ce trebuie data copilului, pentru societatea
actuala este diferita de cele precedente, ca societatea viitoare va fi diferita de cea actuala, iar copilul trebuie
pregatit corespunzator. Gresesc acei parinti care le interzic copiilor sa se,,atinga de anumite obiecte,, sau sa se
deplaseze cat de mult pot. Tendinta copilului de a apuca, de a desface piesele unei jucarii, de a le pipai, de a le
privi, chiar de a le izbi pentru a vedea daca se sparg sau nu, nu trebuie oprita. Un copil sanatos, bine alimentat
si crescut in conditii igienice, manifesta un activism care trebuie stimulat, dar si supravegheat si
indrumat.Curiozitatea acuta, de a cerceta tot cel inconjoara trebuie incurajata.
Unitatea de actiune a celor doi factori (gradinita-familie) in opera de formare a copilului este
conditionata de unitatea de vederi, de un mod comun de lucru si o buna cunoastere reciproca. Interesul comun
al celor doua institutii trebuie sa determine o miscare cu dublu sens, familie-gradinita, gradinita-familie, in
vederea unei suficiente cunoasteri a ambelor parti.
In procesul educatiei rolul coordinator il are gradinita, iar mai apoi scoala, insa familia este aceea care
contribuie prin sustinerea si continuarea a ceea ce unitatile de invatamant se straduiesc sa faca.
Din punct de vedere pedagogic coordonarea presupune, pe de o parte, selectarea si valorificarea
influientelor pozitive ce se exercita in familie, iar pe de alta, indrumarea familiei in vederea exercitarii unor
actiuni educative care sa fie in concordanta cu idealul educativ. Ca institutie care dispune de cadre pregatite in
acest sens, gradinita poate asigura aceasta coordonare.O prima consecinta ce rezulta de aici se refera la
necesitatea cunoasterii de catre educatoare a trasaturilor si potentialului educativ al familiei.De un real folos
pentru valorificarea influientelor familiei si indrumarea ei sunt informatiile ce se refera la incadrarea parintilor
in procesul muncii, la structura si tipul familiei, la relatiile interpersonale dintre membrii sai ( intre parinti, intre
parinti si copii, intre copii si bunici, etc.), la climatul educativ din familie, la responsabilitatile pe care copilul le
indeplineste in familie, la autoritatea parintilor si metodele educative pe care acestea le folosesc etc. Cunoscand
asemenea aspecte, educatoarea poate trece la stabilirea unui progam comun de educatie-al gradinitei si al
familiei- in care actiunile ce se intreprind sa se completeze reciproc. Numai in acest fel se poate contura un
sistem unitar de cerinte. Odata stabilite aceste lucruri, urmeaza aplicarea lor. Si in acest proces educatoarei ii
revine sarcina sa indrume si sa orienteze modalitatile de aplicare si mai ales sa urmareasca rezultatele. In acest
sens, ea trebuie sa-i familiarizeze pe parinti cu anumite cunostinte psihopedagogice si sa-i initieze in folosirea
unor metode si procedee de educatie in concordanta cu particularitatile de varsta si individuale ale copilului.
Principalele aspecte asupra carora educatoarea trebuie sa insiste se refera la regimul zilnic din familie, la
relatiile dintre parinti si la unitatea de cerinte dintre ei, la importanta climatului afectiv pentru dezvoltarea
personalitatii copilului, la necesitatea cunoasterii copilului, la semnificatia stilului de viata care trebuie sa
domine in familie, la jocurile si jucariile copilului, intr-un cuvant la tot ceea ce s-ar putea repercuta,intr-un fel
sau altul , asupra dezvoltarii copilului.

In privinta formelor concrete de colaborare dintre gradinita si familie, trebuie spus ca ele se deosebesc
in functie de scopul urmarit si modul concret de realizare. Un exemplu ar fi conferintele si referatele prezentate
in fata parintilor cu anumite prilejuri. In cadrul acestor conferinte am abordat teme pe baza de fapte si date
concrete. Ex: “Influienta familiei asupra personalitatii copilului”, “Despre noi si copiii nostri”,”Cum sa
contribuim la dezvoltarea limbajului copiilor nostril”, etc.
1149
 De asemenea, organizarea unor expozitii cu lucrari executate de copii, prin care parintii au posibilitatea
sa-si cunoasca copilul prin prisma rezultatelor muncii sale. Participarea parintilor la anumite activitati
demonstractive ii ajuta sa cunoasca metodele si procedeele folosite, le sugereaza anumite modalitati concrete de
indrumare a jocurilor, de folosire a jucariilor, etc. In cadrul acestor participari, parintii observa modul de
comportare al copilului in colectivitate, precum si modul si gradul de implicare al prescolarului in activitati.
Vizitele constituie o alta forma de colaborare. Includem aici ambele variante, vizitarea familiei de catre
educatoare si vizitarea gradinitei de catre parinti. Cu acest prilej educatoarea are posibilitatea sa cunoasca
structura si climatul educativ din familie, relatiile si valorile morale ale acestui microgrup, locul pe care copilul
il ocupa in interiorul sau. Vizitand gradinita, parintii au posibilitatea sa-si cunoasca mai bine copilul si sa-si
vada propiile rezultate, observand si informandu-se asupra atitudinii si comportarii copilului. De asemenea la
nivelul grupei si al gradinitei, se constituie comitetul de parinti. Acesta are rolul de a-i antrena pe toti parintii la
organizarea si desfasurarea in bune conditii a muncii in gradinita.
Pentru atragerea unor surse extrabugetare, am organizat si desfasurat impreuna cu copiii si parintii
progame artistice cu taxa simbolica pentru parinti, banii obtinuti folosindu-se pentru a achizitiona jucarii sau
alte materiale necesare grupei de copii. Ex:”Sarbatoarea toamnei”. Lucrarile executate impreuna ca copiii au
fost: peisaje din seminte de dovleac, jucarii din castane, coji de nuci, etc., sau “8Martie”, martisoare,
felicitari.De asemenea am atras parintii la realizarea unor lucrari in gradinita: reparatii mobilier, zugraveli, etc.
O alta forma de colaborare intre gradinita si familie sunt serbarile copiilor, un prilej de cunoastere
reciproca, dar si de satisfactie reciproca pentru realizarile copiilor. Am organizat activitati extracurriculare,
organizate si desfasurate impreuna cu parintii. De exemplu: vizite organizate la patiserie, la croitorie, la muzee,
la biserici, la gradina botanica, astfel incat copiii sa aiba parte de o educatie culturala solida . In vederea
eficientei parteneriatului gradinita-familie, educatoarea trebuie sa mobilizeze parintii, in participarea la aceste
actiuni.
In concluzie, dezvoltarea psihica si fizica a copilului la aceasta varsta depinde in mare masura si de
cadrele didactice, dar si de parinti si de aceea e nevoie stringenta de in parteneriat educational in favoarea
cresterii adecvate a copiilor.

1150
 PARTENERIAT FAMILIE-GRĂDINIŢĂ-COMUNITATE ÎN VEDEREA OPTIMIZĂRII
PERFORMANŢELOR ŞCOLARE ŞI INTEGRĂRII GRĂDINIŢEI ÎN COMUNITATE

Educ. Ghimpu Alexandrina

Școala Gimnazială „Angela Gheorghiu” Adjud, Jud. Vrancea
Structură Grădinița Nr.3 Adjud, Jud. Vrancea

Învăţământul preşcolar trebuie să realizeze educaţia preşcolară având ca funcţie majoră formarea şi
dezvoltarea personalităţii copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilităţile şi dotările sale, în
interesul său şi al comunităţii sociale. Cu toate acestea, complexitatea actului educaţional, a realităţii umane
şi sociale contemporane şi sarcinile tot mai dificile cărora trebuie să le facă faţă procesul educaţional fac să
se identifice tot mai multe fisuri în relaţia amintită. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele
educaţiei nu mai pot fi realizate decât în comunitatea de opţiuni dintre mediile responsabile - familie, şcoală
şi comunitate. Mai mult, se dezvoltă concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l
privesc, opţiunea personală, implicarea acestuia de la vârstele cele mai mici în responsabilitatea şi drepturile
pe care societatea le identifică şi recunoaşte. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care să întărească
schimbarea în relaţiile şcoală - familie. Acest concept este parteneriatul educţional - este unul dintre
cuvintele cheie ale pedagogiei contemporane. Este un concept şi o atitudine în câmpul educaţiei.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional. El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între
factorii educaţionali. Acesta se desfăşoară permanent şi împreună cu actul educaţional propriu-zis. Se referă
la cerinţa ca proiectarea, decizia, acţiunea şi evaluarea în educaţie să fie realizate în cooperarea şi
colaborarea dintre instituţii, influenţe şi agenţi educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între :
- instituţiile educaţiei : familia, şcoală şi comunitate ;
- agenţi educaţionali : copil, părinţi, cadre didactice, specialişti în rezolvarea unor probleme
educaţionale (psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuţi, etc.) ;
- membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării şi dezvoltării copilului (medici, factori
de decizie, reprezentanţii bisericii, ai poliţiei, etc.) ;
- influenţe educative exercitate la anumite momente asupra copilului ;
- programe de creştere, îngrijire şi educare a copilului ;
- forme de educaţie în anumite perioade.
Conceptul de parteneriat se adresează în principal părinţilor şi cadrelor didactice şi se referă la
acţiunea în acelaşi sens. Actual, relaţia educator - copil are sensuri noi, este o relaţie de colaborare, datorită
aspectelor ei de conducere democratică şi flexibilităţii în luare deciziilor. Nu numai copilul învaţă şi se
dezvoltă sub influenţa educatorului, ci acesta se formează şi se transformă prin relaţie educativă. Rezolvarea
fiecărei probleme educative adaugă competenţe noi cadrului didactic. Numai un cadru didactic de tip
reflexiv, creator şi dinamic care acceptă schimbarea în raport cu fiecare generaţie, va găsi răspuns la noile
întrebări. Părinţii, copiii şi comunităţile se influenţează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii
poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate să se comporte ca o sursă
de forţa şi siguranţă sau ca o relaţie a dezvoltării.
La educarea copilului contribuie ca instituţii bine determinate ale societăţii: familia, şcoala şi
comunitatea. În momentele diferite ale creşterii, dezvoltării şi devenirii fiinţei umane, fiecare dintre aceste
instituţii sociale are rol important. Mai mult, azi, este determinată nevoia unui parteneriat educaţional între
acestea, în favoarea unei educaţii eficiente pentru individ şi societate.
În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, instituţia şcolară dezvoltă o serie de
structuri de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acelaşi timp este nevoie de activităţi de susţinere în
afara grupei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat in situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a
cadrelor didactice. Structurile de sprijin ale instituţiei şcolare merg pe linia cabinetelor de asistenţă
psihopedagogică, de consiliere, de rezolvarea unor probleme specifice (cabinete de logopedie şi orientare
profesională) şi a centrelor de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvoltă astfel la acest nivel,
programe specifice de sprijin individualizat şi de grup pentru copii, părinţi şi cadre didactice.
Grădiniţa eficientă realizează un parteneriat cu copiii, prin valorizarea şi respectarea identităţii sale,
cu familia - prin cunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic cu toate resursele
educative ale societăţii, pe care le identifică, le implică şi le foloseşte activ. Identificând şi valorizând
1151
dimensiunea personală a individului, realizăm însă, nevoia valorizării şi aprecierii familiei ca un mediu
primordial şi afectiv necesar formării individuale. Familia trebuie sprijinită si nu înlocuită în educaţia tinerei
generaţii. Şi pe parcursul vârstelor şcolare familia rămâne mediul afectiv cel mai viabil de securitate şi
stimulare.
Se recunoaşte tot mai mult influenţa şi a altor instituţii din comunitate asupra informării şi formării
copilului. Astfel, la nivelul grădiniţelor au loc activităţi de religie, concepute de cadre didactice cu avizul
specializat al preoţilor din parohie. De asemenea, colaborarea cu Poliţia este marcată prin activităţi susţinute
de poliţişti, prin educaţia rutieră, comportament civic etc. Brigada de pompieri se implică în informarea şi
îndrumarea cadrelor didactice şi a copiilor.
Primăria este principalul factor al comunităţii locale, care sprijină instituţiile şcolare.
Astăzi se cere tot mai mult înţelegerea parteneriatului educativ, ca formă de unificare, sprijin şi
asistenţă a influenţelor educativ-formale. Experienţa dovedeşte că o atmosferă destinsă între agenţii
educaţionali facilitează învăţarea. Există o reţea complexă de relaţii în cadrul unei instituţii şcolare, care are
un potenţial în influenţarea educaţiei copiilor.
Cele mai importante relaţii sunt :
- relaţiile dintre cadru didactic şi elev ;
- relaţiile interindividuale (dintre elevi, dintre cadre didactice, dintre cadre didactice şi specialiştii care
sprijină şcoala, dintre cadre didactice şi personalul administrativ al şcolii etc.) ;
- relaţiile dintre cadre didactice şi părinţi.
H. Henripise şi V. Ross (1976) identifică două dimensiuni principale ale implicării reciproce a
instituţiei de învăţământ şi familiei în favoarea copilului :
1. dimensiunea relaţiei copil-părinte, vizând controlul frecvenţei, al rezultatelor şcolare, în general
îndeplinirea sarcinilor şi susţinerea materială şi spirituală a activităţii didactice a copilului ;
2. dimensiunea relaţiei familie-grădiniţă care se referă la alegerea unităţii de învăţământ, la contactele
directe ale părinţilor cu reprezentanţii instituţiei-cadre didactice, administratori. Aceste contacte pot fi
întălniri colective dintre admistraţia şcolară şi asociaţiile părinţilor, reuniunile de informare a părinţilor cu
privire la conţinuturile si metodele şcolare, exigenţele cadrelor didactice etc., a lecţiilor deschise pentru
părinţi, atelierelor de lucrări practice cu părinţii. Părinţii mai pot colabora şi cu prilejul excursiilor,
serbărilor, vizitelor, meselor comune etc.
La aceste forme de colaborare adăugăm astazi :
- şcoala părinţilor ;
- consilierea psiho-pedagogică ;
- orientarea familiei în funcţie de nevoile individuale sau de grup intr-o manieră profesională de către
specialiştii pregătiţi anume.
Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu instituţia de învăţământ sunt eficiente şi benefice ambilor
factori, în condiţiile în care comunicarea este reală, în funcţie de dimensiunea sa umană.
În încheiere iată câteva sugestii pentru a sprijini familia şi a lua împreună decizii eficiente :
 Fiţi pozitivi, aveţi deschidere către opiniile părinţilor.
 Nu refuzaţi dialogul când e vorba de a lua o decizie.
 Armonizaţi punctele de vedere ale familiei cu ale dumneavoastră şi cu ale specialiştilor, dacă
e nevoie de opinie avizată.
 Explicaţi deciziile luate .
 Sintetizaţi discuţiile referitoare la luarea unor decizii.
 Decideţi numai când v-aţi sfătuit cu familia. Centraţi-vă deciziile pe o viziune cât mai
adecvatâ despre copil şi căutaţi să aveţi obiective comune cu familia.

Bibliografie :
- Ecaterina Adina, „Consilierea şi educaţia preşcolară”, Editura Aramis, 2002
- Romiţă Iucu, Emil Păun, „Educaţia preşcolară în România”, Editura Polirom, 2002.

1152
 MODALITĂŢI DE IMPLICARE A COMUNITĂŢII LOCALE ÎN SUSŢINEREA ŞI
PROMOVAREA ACTIVITATILOR DE TIP OUTDOOR
ÎN GRĂDINIŢE
Prof. Ghinea Georgeana
Grădiniţa cu P.P. Nr. 2 Bârlad, jud. Vaslui

Trăim în epoca vitezei. Suntem din ce în ce mai ocupaţi şi dornici să oferim copilului nostru tot
confortul material şi poate că uneori nu mai avem timp să-i arătăm cum să se joace, cum să descopere lumea
înconjurătoare altfel decât din cărţi, cum să colaboreze, să lucreze în echipă, să fie creativ, cum să se bucure
din plin, descoperindu-şi noi valenţe ale personalităţii sale.
Învăţarea prin descoperire, învăţarea din propria experienţă este una trainică, iar locul ideal pentru acest
tip de învăţare este spaţiul deschis şi nelimitat pe care-l oferă natura.
Educaţia în aer liber se defineşte ca o combinaţie de activităţi în aer liber, de educaţie de mediu şi de
dezvoltare socială şi personală. Aceasta permite participanţilor să experimenteze „învăţarea activă” într-un
cadru natural: rezervaţie naturală, parc, pădure, orice alt spaţiu aflat în afara zidurilor unei clădiri.
Educaţia în aer liber poate să fie şi un instrument pedagogic pentru îmbunătăţirea rezultatelor învăţării.
De exemplu, această formă de educaţie este benefică în special pentru copiii cu nevoi speciale, deoarece cărţile
sunt înlocuite cu alte forme de învăţare mai facile.
Obiectivul general al acestui tip de învăţare este identificarea şi compararea diferitelor abordări privind
educaţia în aer liber, dezvoltarea şi introducerea unui nou concept de educaţie pentru toţi.
Educatia outdoor presupune ca procesul de predare-învăţare-formare să se petreacă în afara şcolii,
respectiv în natură şi spaţii culturale. Obiectivul unui asemenea tip de educaţie îl reprezintă plasarea în cadrul
vieţii cotidiene a elementelor pe care copiii le învaţă la şcoală, dezvoltarea spiritului practic şi a adaptarii la
situaţiile concrete de viaţă, modalităţi de înţelegere a elementelor educaţionale predate la clasă.
Acest tip de educaţie o completează pe cea formală în modul cel mai plăcut, susţinând educaţia dată în
familie şi şcoală şi principiile acestei educaţii prin metode moderne de formare, precum: jocurile de
echipă, discuţiile libere, jocurile de rol, brainstorming-ul, metoda grupului de studio, activităţile practice,
studiile de caz ( situaţii concrete şi soluţii), învăţarea prin acţiune, experienţe si experimentări, excursii, vizite,
organizare de evenimente.
Activităţile outdoor vizează explorarea posibilităţilor de utilizare a aerului liber şi a cadrului natural ca
spaţiu de învăţare şi formarea unor deprinderi pentru a lucra tematic, folosind acest spaţiu într-un mod
interdisciplinar. În acest sens, cadrele didactice trebuie să poată să creeze situaţii educaţionale care să
întărească încrederea în sine, ţinând cât mai multe activităţi/ore în aer liber, fără a utiliza manuale.
Activităţile outdoor care se desfăşoară cu preşcolarii pot fi organizate sub formă de: ateliere de creaţie,
activităţi sportive, excursii, jocuri diverse, acţiuni practic-gospodăreşti etc.
Fiecare activitate în parte are rolul de a aduce copilului experienţe noi, de a-l pune în situaţia de a găsi
soluţii singur sau de a aduce copilul în situaţia de a conlucra cu coechipierii pentru a ajunge la rezultatul dorit.
Organizarea activităţilor de tip outdoor presupune o pregătire temeinică din partea cadrelor didactice sau
instructorilor autorizaţi, de material didactic special, de locaţii neconvenţionale, de susţinere materială,
financiară şi logistică.
Comunitatea locală poate şi trebuie să se implice cu success în desfăşurarea unor astfel de activităţi.
Există şi alte beneficii directe: creşterea disponibilităţii spre comunicarea cu părinţii, gestionarea fricii
de vorbit şi acţionat în public, înţelegerea, acceptarea şi respectarea regulilor prezente în familie şi societate,
îmbunătăţirea performanţelor şcolare, descoperirea aptitudinilor şi talentelor, creşterea încrederii în sine,
capacitatea de a se integra rapid într-un grup de copii cu aceiaşi vârstă, dezvoltarea aptitudinilor de leader.
Aceste activităţi îi pregătesc pe copii să facă față provocărilor vieții: le trezesc interesul de a participa la
sarcini noi şi complexe, îi încurajează să nu se sperie de situații imprevizibile și să găsească cea mai bună
soluție, își dezvoltă abilitățile de comunicare fiind orientați către cooperare şi colaborare, fără de care nu poate
fi atins obiectivul comun al echipei. Trecând poduri sau râuri imaginare, copiii învață să recunoască meritele
1153
celorlalți, să le respecte ideile, sentimentele și nevoile, îi ajută să învețe din greşeli. Nu exista eșec ci doar feed-
back la sfârşitul unei activităţi outdoor.
Evident că acest concept de educaţie este relativ recent intrat pe scena educaţională din ţara noastră şi
există ezitări şi în rândul cadrelor didactice, dar şi a comunităţii locale. Ezitările vin fie din necunoaştere, fie din
neimplicare, fie datorate lipsei unei legislaţii adecvate.
De curînd Ministerul Educaţiei Naţionale a propus educaţia outdoor la clasa pregătitoare, care
presupune învăţarea în afara şcolii, în natură, la teatru, la muzeu, pentru a putea intra mai uşor în relatie cu
mediul înconjurator şi cu colegii de grupă.
Grupul de lucru, format din reprezentanţi ai mai multor inspectorate şcolare judeţene, va discuta despre
introducerea în sistem pilot a acestui tip de educaţie outdoor în curriculumul pentru clasa pregătitoare.
Dacă tinerii părinţi nu pot, nu ştiu sau nu vor, noi, cadrele didactice trebuie să ne considerăm
răspunzătoare pentru sănătatea fizică şi comportamentală a copiilor noştri.
Dacă sistemul nu mai are soluţii şi înfundă viitoarea societate în fotoliile din faţa televizoarelor şi a
calculatoarelor, noi trebuie să reacţionăm şi să fim în stare să dăm scenarii alternative de o calitate net
superioară. Cât mai mult timp în natură! Să dăm posibilitate copiilor noştri să descopere măcar o parte mică din
copilăria noastră în aer liber.

Bibliografie:

 MANUALUL DE EDUCAŢIE OUTDOOR, 2013, COMENIUS REGIO PARTNERSHIP ECO-

EDU BEYOND RHETORIC PROJECT, traducere

1154
 Familia si cei 7 ani de acasa

GHINEA MIHAELA
Şcoala Gimnazială “Ion Creangă”, Com. I.C.Bratianu, Jud. Tulcea

„Cei şapte ani de acasă” – acestă frază ne vorbeşte foarte multe de familia, credinţa, concepţiile oricărei
persoane, de mediul în care s-a format individul.
Familia este un factor primordial de informare şi de creare a copilului şi adolescentului. Familia este
deasemeni şi primul mediu de viaţă al copilului şi exercită o influenţă considerabilă asupra dezvoltării acestuia.
Studiile specialiştilor, dar şi realitatea însăşi confirmă tot mai mult importanţa acestui nucleu al vieţii sociale în
dezvoltarea individuală şi integrarea sa socială. Copilăria este vârsta cea mai importantă pentru formarea
viitoare a omului. Copilul îşi desăvârşeşte primele experienţe de viaţă în familie. Căminul în care creşte,
căldura sau indiferenţa acestuia îi vor modela puternic modul de a trăi, personalitatea şi curajul de a aborda
viaţa. Ceea ce învaţă în primii ani constituie punctul de plecare al dezvoltării complexe a individului şi de aceea
este important ca mediul familial să fie conştient şi responsabil.
Familia reprezintă primul loc unde începe educaţia. Se poate spune că fiecare copil este oglinda
universului său familial. Părinţii servesc drept ghizi, modele pentru copiii lor. Pe fondul protecţiei asigurate de
cadrul familial, copilul se poate concentra mai mult asupra sarcinilor care îi revin. Într-o familie permanent
frământată de tensiuni, lipsa de încredere şi de afecţiune, scandaluri permanente, ostilităţi între părinţi, o situaţie
materială precară, un copil nu se poate dezvolta armonios. Toate aceste stări de tensiune au influenţă asupra
sensibilităţii lui, îi tulbură conştiinţa şi-l fac să nu mai acorde o importanţă deosebită altor activităţilor. Pe
fondul acestor tensiuni din familie se poate ajunge la situaţia în care, dacă nu se stabileşte o serioasă legătură
psihică între părinţi şi copii, însoţită de respect şi încredere reciprocă, se poate vorbi despre un eşec educativ.
În ceea ce priveşte adolescentul contemporan, acesta trăieste într-o lume plină de tensiuni, de schimbări
socioeconomice şi politice, de evoluţie şi redefinire a profesiilor şi ocupaţiilor. Familia şi şcoala sunt instituţiile
a căror sarcină primordială este de a realiza socializarea tânărului, în familie copilul, adolescentul, găsind
reperele şi modelele care îi dimensionează structurile flexibile şi stabile ale personalităţii. Sarcinile sociale ale
familiei rămân aceleaşi: de a facilita tânărului achiziţia normelor, valorilor şi deprinderilor necesare dezvoltării
sale ca individ apartenent al unei societăţi.
Niciun părinte nu-şi doreşt un copil needucat, acasă sau în societate şi, evident, fiecare părinte ar vrea
ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul
familial şi până la conduita la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse
forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de

1155
conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare,
cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în
conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot
ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei
bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi,
părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al
societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
În concluzie familia are rolul decisiv în educaţia şi formarea copilului, în pregătirea sa pentru viaţă, iar
părinţii sunt datori să nu uite acest lucru.

1156
 „ ZÂMBETUL COPILULUI STĂ ÎN PUTEREA NOASTRĂ „

Prof.inv.prescolar.Ghiorma Claudia
Gradinita de copii „Pluta „

Copiii sunt viitorul omenirii. De felul în care ne creştem şi educăm urmaşii depinde lumea de mâine.
Poate fi o lume a progresului, a păcii sau o lume măcinată de conflicte, de ură şi distrugeri.
Familia reprezintă un element cheie în dezvoltarea sanătaţii, competenţei şi activităţii copilului însa ea
nu poate exercita această funcţie fără colaborarea cu şcoala, care asigură resurse suplimentare .
Fiecare părinte este unic, cum de altfel unică este fiecare familie. De aceea, pentru găsirea unor soluţii
optime la problemele educative ale familiei, părintele trebuie văzut mai ales ca un colaborator, ca un partener
care se implică activ în aceste forme de intervenţie socio-educaţională.
Una dintre formele cele mai dezvoltate în ultima vreme este intervenţia socio-educativă bazată pe
şcoală.
Parteneriatul între şcoală şi familie şi-a demonstrat eficienţa pretutindeni unde a fost implicat, dacă s-
au respectat anumite condiţii de realizare a acestuia:
-părinţii să fie percepuţi de către cadrele didactice ca persoane active şi valoroase pentru educarea copiilor;
-părinţii să se implice în mod concret în luarea de decizii referitoare la activităţi extraşcolare, la modificarea
orarului, la stabilirea disciplinelor opţionale;
-responsabilitatea pentru evoluţia copilului să fie împărţită între şcoală şi părinţi.
Şcoala colaborează cu familia în domeniul învăţării elevului, în domeniul comportamentului, în
domeniul dezvoltării lui fizice, intelectuale, estetice, în domeniul deprinderilor şi priceperilor de muncă,
igienico-sanitare, în domeniul activităţilor recreative, angajării copilului în domenii de activitate
extracuricculare. Ea trebuie să identifice situaţiile problematice, să dirijeze strategiile educative ale familiei în
favoarea elevului şi mai ales să conştientizeze faptul că relaţia de colaborare şcoală – familie este determinantă
în obţinerea performanţelor şcolare.
Obiectivul fundamental al acestor activităţi vizează transferul de experienţă, cunoaşterea aprofundată a
exemplelor de succes fiind unul dintre cele mai eficiente mijloace de a motiva părinţii pentru a deveni aliaţi ai
şcolii.
Având în vedere importanţa colaborării familie-şcoală privind formarea şi dezvoltarea personalităţii
umane, am iniţiat la şcoala noastră, Parteneriatul „ŞCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE”.
Motivul principal pentru crearea parteneriatului a fost dorinţa de a ajuta elevii sa aibă succes la şcoală şi
mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii
parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Încă de la începutul venirii copilului în şcoală am încercat să cunosc situaţia familială a acestuia,
ocupaţia şi preocupările părinţilor, unele date medicale despre copil, manifestările acestuia în familie, lucruri pe
care le-am aflat din discuţiile cu părinţii şi vizite la domiciliul copiilor.
În concluzie, nu putem preamări rolul uneia din cele două instituţii partenere, în detrimentul celeilalte,
dar cadrul social în care educaţia este la ea acasă este şi va rămâne şcoala, această instituţie din care îşi iau
zborul spre alte trepte şcolare şi, în final spre viaţa adultă, toţi tinerii, însă să nu uităm că bucuriile şi eşecurile
primelor experienţe şcolare sau a celor de mai târziu se raportează şi se rezolvă în cadrul familiei. Locul în care
copilul învaţă să fie iubit şi să iubească, cu mult înainte ca el să fie în stare să facă această distincţie, este cadrul
familial.

1157
 Cadrul didactic trebuie să încurajeze familia în relaţia cu şcoala,să acorde părinţilor dreptul de a lua
decizii,să colaboreze,să coopereze cu părinţii,să nu critice,ci să sugereze cu delicateţe,să facă recomandări,să-i
facă să înţeleagă că cea mai dificilă,dar şi cea mai uşoară meserie din lume este cea de părinte:este uşoară
pentru că se face cu iubire şi este dificilă pentru marea-i responsabilitate.
Având în vedere că, în condiţiile economice actuale, eşecul şcolar depăşeşte cadrul strict al
învăţământului şi se impune ca o problemă stringentă a societăţii, cele două instituţii fundamentale pentru
educarea copilului- ŞCOALA ŞI FAMILIA- trebuie să-şi concentreze eforturile, acordând astfel copilului
interesul pe care acesta îl merită, ştiut fiind faptul că „cine începe bine, sfârşeşte frumos!”, acolo în comunitatea
din care face parte.

Bibliografie:

1. Bătrânu, Emilia, “Educaţia în familie”, Ed. Politică, Bucureşti, 1980;

2. Bodo, Victor; Bodo, Sorina, “Ghid practic de educaţie a copilului”, Ed. Dacia,
Cluj - Napoca, 2000;
3. Cosmovici, Andrei; Iacob, Luminiţa (coord.), “Psihologie şcolară”, Ed. Polirom,
Iaşi, 2005;
4. Dolean, Ioan; Dolean, Dacian Dorin, „Meseria de părinte”, Ed. Aramis,
Bucureşti, 2002;
5. Stănciulescu, Elisabeta, „Sociologia educaţiei familiale”, vol. I, Ed. Polirom,
Iaşi, 1997;

1158
 “ Un vis, un inceput, o raza de soare “

Prof.inv.presc.Ghiorma Fabiana
Gradinita de copii “Arginesti “

Stau si ma gandesc uneori ce scurta e viata unui om! Viata fiecaruia e precum o stea. Inceputul e cand
apare pe cer, cand straluceste precum un soare pe cerul senin ori innorat, iar maturitatea cand incet se topeste,
dispare neajutorata precum palpairea unei lumanari. Dar parca mai frumos e cand straluceste, cand are putere,
acea parte a vietii numita copilarie.

Nu e om cel ce o data in viata sa nu a stiut ce inseamna sa fii copil, nu a facut lucruri specifice copilariei si nu a
stiut sa pretuiasca scumpa sa copilarie!

Copilaria se caracterizeaza prin jocuri, zambete, zile de sarbatoare si soare.

Pentru fiecare copil, zilele de sarbatoare sunt un mic colt de Rai. Atunci toti prichindeii se intalnesc cu alti tanci
de seama lor, merg de mana cu bunicuta la biserica si afla ce inseamna surasul.

De Craciun, in fiecare an impodobesc bradul. Puzderii de stele si stelute atarna gingas pe ramurile verzi.
Globuri de cristal, ghirlande colorate parca toate imi indulcesc viata. Varful in fiecare an este impodobit cu un
inger, un inger superb cu cativa crini in mana. Intotdeauna m-a fermecat, poate cu lacrimile sale precum o
perla, sau cu zambetul sau unic.

Si Pastele este o sarbatoare pretuita. Ea este caracterizata prin prospetime si inviere. La biserica mii de oameni
aprind lumanari ce danseaza feeric. Se aduc oua rosii si se ciocnesc cu veselie:
- Hristos a inviat!
- Adevarat a inviat!

In fiecare an, de Pasti, privesc apusul fermecator. Parca se scurge domol intr-o
calimara, iar apoi natura il picteaza din nou ca un zeu pe cerul senin.

Toti copiii intampina veseli Pastele. Doar el aduce primavara si, cu ea, soarele ce ne incalzeste.

In Padurea Argintului, un loc fermecator datorita frumusetilor sale, este un lac de cristale. In caldura soarelui
nuferi de aur se rasfata.

Aceasta padure de basm este locul meu de joaca. Razele soarelui scapatau prin frunzisul des. Era parca un vis.

Reteta pentru o copilarie frumoasa: se pune o raza de soare, o petala de trandafir, o stea stralucitoare, o picatura
de ploaie, cativa fulgi de nea, un curcubeu, un camp inverzit, o mare nesfarsita, cantecul duios al mamei, vorba
inteleapta a bunicii, apoi se amesteca totul cu zambetul tau cristalin!

Zambetul copilului e primul sau succes.

1159
 Relaţia şcoală- familie- societate

Ghiţă Raluca,
Şcoala Gimnazială nr.169, Bucureşti

Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul şcoala, familia, întreaga societate, iar colaborarea este absolut
necesară. Şcoala trebuie să colaboreze cu familia în multiple domenii cum ar fi cel instructiv-educativ,
comportamental dar si in cel al dezvoltării fizice, intelectuale, moral-estetice.Nu în ultimul rând, în special în
zilele de azi când părinţii au din ce în ce mai puţin timp la dispoziţia copilului, trebuie avute în vedere alte
domenii privind activităţile libere ale copiilor, formarea de priceperi igienico-sanitare.
Scopul celor trei factori şcoală-familie-societate este acelaşi, şi anume formarea copiilor spre a deveni viitori
adulţi competenţi , perfect adaptaţi societăţii în care vor trăi.Pentru realizarea acestui scop este necesară
unitatea de acţiune, concordanţa dintre mijloacele specifice folosite de aceste două instituţii sociale. Şcoala este
interesată să colaboreze cu familia, să-şi facă din ea un aliat, pentru ca acţiunea sa educativă să fie mai profundă
şi de durată. Colaborarea şcolii cu familia este necesară şi în vederea unei informări reciproce cu privire la
dezvoltarea copilului, la comportarea lui. Sunt mai multe forme de organizare (instituţionalizată) a educaţiei
părinţilor şi a colaborării şcoală-familie printre cele mai uzitate fiind:
- asociaţii ale părinţilor (şi profesorilor) care au o largă libertate de iniţiativă
- şcoli ale părinţilor şi şcoli ale mamelor
- consilii de administraţie şcolară din care fac parte reprezentanţi ai părinţilor, cu rol informaţional,
consultativ şi decizional
- comitete de părinţi pe clase şi şcoli, fără rol decizional, care sprijină şcoala în rezolvarea unor probleme.
Un rol foarte important îl au consultaţiile,lectoratele şi şedinţele cu părinţii .În acest cadru părinţii pot obţine
informaţii despre rezultatele muncii şi despre comportarea lor la şcoală.
În cadrul lectoratelor cu părinţii am prezentat teme axate pe rolul familiei în educaţia şcolarului mic:
“Calculatorul, prieten sau duşman?”, ,,Influenţa televizorului asupra dezvoltării creierului”, ,,Cunoaşterea
anturajului copiilor”, ,,Îndrumarea şi verificarea temelor”, ,,Pregătirea psihologică a copiilor în vederea
integrării lor în ciclul gimnazial”.
În decursul celor 26 de ani de activitate am putut constata faptul că acei copii care sunt sprijiniţi de părinţi,
care au în familie atitudini pro-şcoala adecvate, obţin performanţe şcolare ridicate şi au un grad de aspiraţie
ridicat faţă de nivelul de şcolarizare pe care doresc să-l atingă.
Parteneriatul şcoală-familie poate lua forma unor servicii dezvoltate de către şcoală şi de care familiile elevilor
să beneficieze. Acestea pot fi organizate exclusiv de către şcoală sau în parteneriat cu alte organizaţii/instituţii.
Aceste servicii pot fi: centre de consiliere, centre de sănătate, de practicare a diverselor sporturi, centre pentru
supravegherea copiilor la teme după orele de curs(after-school) care pot avea şi alte servicii incluse: predarea
limbilor străine, sport, mini-excursii, teatru, spectacole, vizite în diverse locuri, centre de voluntariat, cluburi,
cantine, semiinternate etc.
Un alt partener al şcolii îl reprezintă autorităţile publice locale care asigură finanţarea complementară din care
sunt suportate cheltuieli de capital, cheltuieli sociale şi alte cheltuieli asociate procesului de învăţământ
preuniversitar de stat, din bugetele locale.
Relaţia şcoală-comunitate locală este influenţată de foarte mulţi factori cum ar fi:
- gradul de cultură, nivelul studiilor populaţiei din comunitate care influenţează şi viaţa şcolii;
- profesiile dominante din societate, care pot deveni modele pentru copii şi pot influenţa orientarea şcolară şi
profesională;
- dezvoltarea economică şi tehnologică a comunităţii,
- percepţia şcolii în comunitate;

1160
 Dacă cele două medii educaţionale –şcoala si familia-în parteneriat cu societatea civilă se completează
şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură integrarea copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa
socială.

Bibliografie:
Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, Ed. Polirom, Iaşi, 2003;
Vrasmas, E., Educaţia şi consilierea părintilor,Ed.Aramis,Bucureşti,2004

1161
 Parteneriatul educațional familie-grădiniță
Educatoare: Ghițescu Alina-Maria
Grădinița cu program normal Mihăilești, Buzău

Educația poate fi definită ca un efort interactiv derulat pe parcursul vieții. Atunci când între factorii
implicați ca familia, grădinița, comunitatea, școala există o colaborare, ei pot furniza cele mai bune resurse și
experiențe posibile care duc la îmbunătățirea educației.
Parteneriatele educaționale sunt necesare pentru a obține performanțe școlare înalte, iar un factor esențial în
reușita acestuia îl reprezintă familia.
Două dintre obiectivele importante ale unui parteneriat educațional sunt: creșterea oportunităților pentru
familie de a se implica în educația propriilor copii, promovarea instrucției și a realizării elevului.
Reușita unui parteneriat eficient cu familiile copiilor presupune crearea unui mediu școlar deschis
comunicării cu părinții, care să le ofere acestora posibilitatea de a formula întrebări și de a participa activ la
luarea deciziilor.
Modalități pentru construirea unui parteneriat eficient familie-grădiniță:
 Evitarea constrângerilor de timp și resurse;
 Suportul de informații și instruire oferit familiei;
 Restructurarea școlilor pentru a sprijini implicarea familiei și depășirea diferențelor dintre instituția de
învățământ și familie.
Implicarea părinților în procesul educativ al copilului este văzută ca o multitudine de acțiuni pe care părinții
le conduc în mod direct sau indirect, implicarea fiind dependentă de mediul grădiniței. Familiile care se implică
în educarea copiilor reprezintă soluția cea mai potrivită pentru asigurarea succesului școlar de mai târziu;
implicarea acesteia este importantă, pentru că se creează continuitate. Dacă familia nu acordă importanță
perioadei în care copiii intră în grădiniță, contactul familie-grădiniță devine mai puțin frecvent și încărcat
negativ.
Pentru a îmbunătăți implicarea părinților în parteneriatul familie-grădiniță se poate face apel la următoarele
modalități:
 exprimarea unei atitudini pozitive față de familie, furnizând astfel un punct pozitiv de plecare în relația
cu aceștia;
 acordarea și recunoașterea unui feedback la temerile și nevoile părinților;
 implicarea părinților în activitățile desfășurate în grădiniță pentru a conștientiza importanța acestora în
dezvoltarea procesului educativ al copiilor.

Bibliografie
1. Băran Pescaru, Adina, Parteneriat în educaţie: familie-şcoală-comunitate, Editura Aramis, Bucureşti,
2004
2. Bonchiș Elena, ,,Familia și rolul ei în educarea copilului῎, Editura Polirom, Iași, 2011.

1162
 RELAŢIA ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE ÎN VEDEREA FORMĂRII
TINERILOR
Prof. Ghiţoiu Claudia Milena
Colegiul Naţional Alexandru Ioan Cuza , Corabia, Jud. Olt

Educaţia este un fenomen social de transmitere a experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a

culturii către generaţiile de copii şi tineri, ȋn scopul pregătirii lor pentru integrarea ȋn societate. Factorii
instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica, armata, ş.a. Între aceştia primul loc ȋl ocupă părinţii şi
educatorii.
Şcoala este instituţia socială ȋn care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii.Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viaţă,
să fie pregatit pentru muncă.Rolul şcolii este acela de a contribui la realizarea idealului educativ impus de
cerinţele vieţii sociale. Procesul educativ din cadrul şcolii este ȋndrumat şi condus de persoane pregatite ȋn
mod special pentru acest lucru. Misiunea şcolii nu este numai de a ȋnzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe
cât mai mare, ci şi de a le stimula calitatea de om. Astfel ora de dirigenţie este cea ȋn care ne putem apleca
asupra acestei laturi, de asumare a responsabilităţilor, de cultivare a capacităţii de a lua o decizie corectă, de
descoperire a propriilor interese şi aspiraţii spre formarea şcolara şi profesională ulterioară. Şcoala a ramas
punctul de pornire al orientării şcolare şi profesionale prin acţiuni de informare asupra posibilităţilor de
continuare a studiilor, de detectare a intereselor profesionale şi a aptitudinilor, de discutare a criteriilor după
care elevii ȋşi decid viitorul şi a ponderii de implicare a părinţilor ȋn alegerea şcolii şi a profesiei pe care
copiii lor o vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită de copil şi dacă acesta din urmă are disponibilităţi
intelectuale.
Un alt factor care contribuie la educarea copiilor este familia. Familia exarcită o influenţă deosebit
de adâncă asupra copiilor.O mare parte despre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice,
obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite ȋn familie.Rolul familiei este foarte
important ȋn dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic, ş.a.Copilul obţine
rezultatele şcolare ȋn funcţie de modul ȋn care părinţii se implică ȋn procesul de ȋnvăţare.Părinţii trebuie să
asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la ȋnvăţătură.Tot ȋn familie se formează
cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa ȋn vorbire
şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile ȋncredinţate.Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea
cunoscutei expresii "a avea cei 7 ani de-acasa".
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care ȋl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Acest lucru se realizează printr-o bună comunicare ȋntre aceşti
factori.
Problema educaţiei tinde să devină o problemă prioritară şi toţi cei care văd limpede evoluţia
fiinţei umane, a fiinţei raţionale şi a umanităţii, în ansamblul ei, situează în centru triada şcoală-familie-
societate.Educaţia, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a fiinţei şi a societăţii, propune o desfăşurare
concretă, presupune participare, trăire, comunicare între indivizi concreţi, presupuneo cunoaştere profundă a
evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă.Cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei sunt şcoala şi familia, iar
între aceştia şicomunitate, mediul extraşcolar şi extrafamilial, activează elevul, obiect şi subiect al
educaţiei.Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură
bunaintegrare a elevului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Şcoala trebuie să aibă
contacte cu toate instituţiile sociale interesate direct sau tangenţial de domeniul educaţieicopilului de vârstă
şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare şi colaborare. Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale
şi facilitează învăţarea individuală şi colectivă. Totodată şcoala face posibilă participarea grupurilor şi
colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi luarea deciziilor. Schimbul de informaţii favorizează
interacţiunea socială şi permite unui număr mare deoameni să ia parte activă la soluţionarea problemelor
care îi privesc. Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care schimbările s-au accelerat simţitor, într-o
societate a opţiunilor individuale şi sociale multiple, marcată de o multitudine de tranziţii, de naturi diferite.
Societatea contemporană are nevoie de tineri bine pregătiţi,competitivi pe piaţa muncii, dispunând de
abilităţi multiple.
În concluzie, trebuie spus că cei trei factori educativi, şcoala familia, societate trebuie să aiba
acelaşi scop - formarea personalitătii umane integrale şi armonioase.

1163
 RELAȚIA FAMILIE – ŞCOALĂ

PENTRU ASIGURAREA REUŞITEI ŞCOLARE

Prof. înv. primar, Gionea Daniela

Familia este primul grup social în care copilul învaţă comportamente sociale şi se descoperă pe sine.
Ea reprezintă mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează ca om. În
raport cu creşterea şi educarea copilului, familia îndeplineşte funcţia biologică, economică, securitate
afectivă, socializatoare, educativă. Aceste funcţii sunt alterate de o serie de probleme sociale, părinţii
neglijând nevoile educaţionale şi afective ale copiilor, deoarece sunt nevoiţi să se ocupe de asigurarea
mijloacelor necesare supravieţuirii. Mediul familial în care copilul trăiește îi influențează ireversibil
dezvoltarea, legătura copilului cu aceasta fiind extrem de puternică și de neînlocuit.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la
viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în
formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele
vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod
special pentru a sigura reuşita şcolară.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană.
Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul intervenţiei şcolare.Fără implicarea acestora,
şcoala nu poate atinge obiectivele educaţionale stabilite, oricât de competenţi ar fi educatorii.Părinţii trebuie
să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa copilului, să fie
convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente, că societatea
actuală va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de
învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură.
Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Cu
timpul părinţii se vor limita la controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor
trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de
rezultatele acestuia.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri
încredinţate.
Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc
decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. De aceea între
familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe
şi lectorate cu părinţii, etc.
Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu
identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru
şcoală, părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un
cadru pentru o continuă reevaluare.
Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care copilul să se adapteze rapid şi
eficient la societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, şcoala nu poate înlocui restul instituţiilor care au
misiunea de formare a cetăţenilor conştienţi, cu o conduită civilizată.
1164
 În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop –
formarea personalităţii umane integrale şi armonioase.

BIBLIOGRAFIE :
1. Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E.D.P., R.A., 1997;
2.Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992.
3.Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974;
4.Nicola, I., „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992;
5.*** - „ Tribuna învăţământului”, 2000.
6.Revista Învăţământului preşcolar, 3-4/ 2005.

1165
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Prof. înv. preṣcolar GIUBEGAN EUGENIA ADRIANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ DRĂGUŢEŞTI,JUD.GORJ

Sistemul de învățământ,ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și posibilitățile

oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerințelor
dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor de predare, a
conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele
instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție majoră
formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările
sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea scopurilor
educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în care se întâlnesc
şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor, precum şi din
condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage după
sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate
şi canalizate asupra copilului.
Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai
mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Comunitatea este definită în Dicţionarul Explicativ al limbii române ca un grup de oameni cu interese,
credinţe sau norme de viaţă comune, totalitatea locuitorilor unei localităţi, ai unei ţări, totalitatea celor care
trăiesc în acelaşi loc şi au aceleaşi obiceiuri, aceleaşi norme de viaţă etc.
În România putem vorbi despre câteva tipuri de comunităţi:
-comunităţi locale în mediul rural - indivizii stabilesc relaţii interpersonale frecvente, se cunosc, îşi
sancţionează abaterile de la normele comunităţii;
- comunităţi locale în mediul urban din oraşele mici- spiritul comunitar este prezent, majoritatea oamenilor
se cunosc, controlul comportamentelor funcţionează, dar nu este aşa de sever ca în mediul rural;
- comunităţile din marile oraşe - nu putem vorbi de comunităţi locale, există comunităţi diverse( comunităţi
academice, comunităţi ale persoanelor cu o anumită orientare socială etc.),normele sociale sunt complexe, iar
valorile tradiţionale încep să se piardă.
Din punct de vedere juridic, parteneriatul se defineşte ca o înţelegere legală în care partenerii definesc
împreună scopul general al parteneriatului şi presupune colaborarea strânsă şi combinarea avantajelor specifice
pentru ambii parteneneri.
Din punctul de vedere al beneficiilor pe care le aduce, parteneriatul poate fi definit ca o modalitate eficientă
în realizarea reformei managementului, prin schimbarea modului în care sunt abordate problemele publice,
astfel încât soluţionarea lor să devină fezabilă prin parteneriat.
Parteneriatul poate fi o soluţie pentru alocarea şi folosirea resurselor locale, la nivel comunitar, pentru
atragerea altor resurse, în vederea rezolvării problemelor comunităţii.
Ideea de parteneriat între şcoală şi comunitate trebuie să se bazeze pe principiul complementarităţii
serviciilor oferite de către organizaţiile care activează în comunitate.
Construirea parteneriatului este un proces deliberat ce implică adoptarea unui management bazat pe
colaborare, comunicare şi acceptarea diversităţii,

1166
 responsabilizarea partenerilor şi implicarea reciprocă.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele contacte
sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul vieţii
omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze
ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită
asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune
coerentă, complexă şi unitară a grădinitei si familiei. La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei
care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare,
mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a
informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune. Pentru ca
parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii
şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a părinţilor
cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a
colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de
atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale

1167
 Rolul parteneriatelor în educaţie

Prof.inv.primar Giurgiuca Anamaria

CNAM-Bistrita

Şcoala este una dintre instituţiile esenţiale ale societăţii ale cărei rezultate influenţează atât evoluţia
beneficiarilor ei direcţi, cât şi pe cea a comunităţilor, beneficiarii indirecţi. Pe fondul schimbărilor pe care le
traversează societatea românească, în încercarea de căutare şi cristalizare a identităţii, şcoala are un rol
primordial în refacerea identităţii sociale şi valorizarea potenţialului uman, în concordanţă cu direcţiile
europene prioritare de acţiune în domeniul educaţiei: identificarea factorilor implicaţi în domeniul educaţional
şi stabilirea rolului şi a responsabilităţilor fiecărui factor; susţinerea parteneriatelor cu toţi factorii sociali
interesaţi de dezvoltarea educaţiei; stabilirea setului de valori care să orienteze evoluţia societăţii şi a educaţiei
sale.
Parteneriatul poate fi o soluţie pentru alocarea şi folosirea resurselor locale, la nivel comunitar,
pentru atragerea altor resurse, în vederea rezolvării problemelor comunităţii. Ideea de parteneriat între şcoală şi
comunitate trebuie să se bazeze pe principiul complementarităţii serviciilor oferite de către organizaţiile care
activează în comunitate. Construirea parteneriatului este un proces deliberat ce implică adoptarea unui
management bazat pe colaborare, comunicare şi acceptarea diversităţii, responsabilizarea partenerilor şi
implicarea reciprocă. Din punctul de vedere al beneficiilor pe care le aduce, parteneriatul poate fi definit ca o
modalitate eficientă în realizarea reformei managementului, prin schimbarea modului în care sunt abordate
problemele publice, astfel încât soluţionarea lor să devină fezabilă prin parteneriat.
În contextul în care resursele acordate educaţiei nu sunt suficiente, parteneriatul şcoală-comunitate
poate fi o modalitate prin care se realizează o mai bună gestionare a resurselor locale, de atragere a resurselor
către şcoală şi de valorificare a resurselor şcolii în beneficiul comunităţii. Şcolile sunt organizaţii puternic
ancorate în comunitate, care prin statutul lor, prin competenţele resurselor umane implicate în sistemul
educaţional pot deveni promotorul parteneriatului comunitar.
Şcoala, alături de alte instituţii care funcţionează în comunitate este direct influenţată de nivelul de
dezvoltare comunitară. Dezvoltarea comunitară urmăreşte astfel promovarea „binelui comun” încurajează
sentimentul de apartenenţă al individului la aceasta şi-l face responsabil de dezvoltarea ei. Din această
perspectivă, dezvoltarea comunitară poate fi definită ca un proces social prin care indivizii dintr-o comunitate
se adaptează tot mai bine la aspectele specifice ale unei lumi în permanentă schimbare.
În esenţă, dezvoltarea comunitară vizează: crearea unei comunităţi puternice, active, unite, capabile să-
şi identifice şi să-şi rezolve problemele fără intervenţia unor factori din afara ei; cooperarea locuitorilor în
rezolvarea unor probleme care le afectează existenţa; oamenii îşi asumă responsabilităţi pentru destinul
comunităţii în care trăiesc, sunt mândri de comunitatea lor; comunitatea este solidară cu membrii ei, mai ales cu
cei aflaţi în dificultate; existenţa controlului comunitar.
O şcoală dezvoltată într-o comunitate este motorul dezvoltării comunitare. Şcoala trebuie să fie
deschisă la nevoile comunităţii, să identifice acele domenii în care poate dezvolta parteneriate comunitare:
alternative de petrecere a timpului liber pentru copii şi tineri, activităţi de educaţie rutieră, educaţie pentru
sănătate, ajutorarea vârstnicilor, a familiilor sărace etc. O şcoală dezvoltată este aceea care răspunde unei game
cât mai largi de nevoi ale beneficiarilor săi, este deschisă la parteneriate, cu oameni pregătiţi şi motivati.

1168
 PARTENERIATELE – FAMILIE, GRĂDINIȚĂ, COMUNITATE ȘI ROLUL LOR ÎN
DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII COPILULUI PREȘCOLAR

Prof. GLIZ DORINA

Grădinița cu P.P. Nr.19, Botoșani

Omul este în permanentă interacțiune cu factorii sociali ai existenței sale . În această interacțiune , el
asimilează normele și valorile societății , modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană
. Prin aceasta el este pregătit pentru viața socială , pentru asumarea unor roluri și responsabilități. Procesul acesta se
realizează de-a lungul diferitelor etape ale vieții , în cadrul unor forme specifice de activitate socială și în cadrul
specific al unor instituții sociale : familia, grădinița, școala, instituțiile culturale, dar și împreună cu întregul sistem al
mijloacelor moderne de informare și influențare. Pentru fiecare familie , bijuteria cea mai de preț trebuie să fie copilul
… Calitatea de om se naște din iubire , a cărei unică măsură este conștiința morală , spunea I. Vulcănescu . A fi
părinte înseamnă a fi totodată psiholog și educator într-un mod cu totul deosebit. Părintele este psihologul copilăriei
deoarece are nevoie să înțeleagă cum funcționează mentalul copilului lor. De asemenea, părintele este primul și cel
mai influent educator pe care îl va avea copilul. Lucrurile pe care le va învăța de la părinte reprezintă lecțiile cele mai
importante , care depășesc ca valoare lecțiile școlare. FAMILIA – ARE UN ROL ESENȚIAL în educarea copilului
. Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici , când intervin primele contacte sociale
și experiențe de viață ( socializarea primară sau socializarea de bază ) și continuă de-a lungul vieții omului , odată cu
dobândirea unor statusuri și roluri succesive ( socializare continuă sau secundară ). Alături de funcția de socializare ,
familia îndeplinește și alte funcții educative. Acestea au fost foarte bine structurate de N. Mitrofan după cum urmează
: * funcția instituțional formativă realizată prin influențe directe ( răspunsuri la întrebări ale copilului , explicații și
informații despre lumea înconjurătoare ), dar și în mod indirect prin mediul informațional din familie ( copierea de
către copii a rolurilor pe care le regăsește în familie , asumarea unor tipuri de relații între mamă și tată , între frați etc.)

** funcția psiho-morală , realizată prin modelele de conduită oferite de părinți , prin discuțiile și intervențiile pe
marginea unor comportamente curente pozitive sau problematice ale copiilor .

*** funcția socio-integrativă , prin implicarea copiilor în activitatea familială , prin acordarea autonomiei în acțiune ,
dar și printr-un climat familial dominat de relații de încredere și sprijin reciproc , în care maturitatea de gândire a
adulților se îmbină cu entuziasmul , energia și curiozitatea copiilor .

**** funcția cultural – integrativă , prin implicarea copiilor în viața culturală și prin mediul cultural al familiei
.Cercetări recente au demonstrat că dezvoltarea copilului este influențată în proporție de peste 70% de către familie .
Responsabilitatea creșterii copilului revine cu prioritate părinților , care oferă copilului îngrijire de bază , siguranță,
afecțiune , îndrumare, înțelegere. Primele deprinderi de viață sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (
deprinderi igienice, de alimentație sănătoasă ), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare care-și vor pune
amprenta asupra întregii personalități. Tot în familie, copilul își însușește limbajul . Volumul , calitatea vocabularului
, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinți , de felul în care aceștia interacționează și-i solicită
pe copii . În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament : respectul cinstea, sinceritatea,
corectitudinea , ordinea, răbdarea, etc. În realizarea acestor sarcini , modelul parental ajută cel mai mult , părinții
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte . De la părinți, cei mici vor învăța să aprecieze ce e
bine și ce e rău , ce e drept și ce e nedrept , ce e frumos și ce e urât în comportamente . Aceste noțiuni îi ajută pe copii
să se orienteze în evaluarea comportamentului său și a celor din jur. Tot în sens moral , familia îi îndrumă să fie
sociabili, toleranți, să colaboreze,să fie un bun prieten sau coleg. Familia reprezintă mediul în care copilul învață și
exersează comportamentele sociale , să se descopere pe sine și pe cei din jur , se familiarizează cu sistemul valorilor
sociale și culturale . Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanți ai evoluției omului.
Copilul nu este un adult în miniatură , ci este un candidat la * maturizare * ( H. Pierot), deosebit de receptiv la
influențele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. De aceea ,copilul trebuie socializat și modelat ,
fundamentarea personalității se realizează în mare măsură , în interiorul familiei care concentrează primul său univers
afectiv , social și cultural . Trăsăturile și coordonatele personalității copilului se construiesc în relație cu mediul social
, cu situațiile pe care trebuie să le trăiască în familie , atitudinile părinților având o influență importantă asupra
personalității copilului în devenirea sa ca adult. Educația din familie a copilului se va continua cu cea din grădiniță .
Uneori ,între cele două medii educative , există diferențe majore de reguli, valori, cultură . În această situație ,
copilul este supus adaptărilor și readaptărilor repetate , care îl marchează profund : se instalează o stare de confuzie
internă , copilul neștiind ce reguli să-și asume , care valori sunt acceptate social. Mai mult , se poate vorbi și despre o
traumă emoțională , copilul simțindu-se vinovat dacă va adera la valorile grădiniței , în defavoarea valorilor familiale
( sau invers ). Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianțe pentru atingerea unor obiective comune .
1169
Pentru ca parteneriatul să funcționeze este nevoie de implicare, respect reciproc, încredere și consens cu privire la
scopurile acțiunii și strategiilor de atingere a acestora și de asumarea în comun a drepturilor și responsabilităților.
Activitatea educativă din grădiniță nu poate fi izolată , separată de alte influențe educative ce se exercită asupra
copilului și mai ales , de cea din familie. Educația trebuie să se manifeste permanent ca o acțiune coerentă, complexă
și unitară a grădiniței și familiei. La intrarea în grădiniță , părinții sunt cei care dețin toate informațiile legate de copil :
stare de sănătate, obiceiuri alimentare, particularități de învățare, mod de comportare, probleme în dezvoltare. În
același timp, grădinița ca prima instituție care se conduce după principii și metode științifice, deține mijloace specifice
pentru valorizarea potențialului fizic și psihic al fiecărui copil . Îmbinarea în parteneriat a informațiilor deținute de
părinți cu cele ale grădiniței trebuie să fie în beneficiul copilului. Parteneriatul dintre grădiniță și familie reprezintă o
primă experiență relațională și de colaborare a părinților cu persoane profesioniste din sfera educației. Cei mai mulți
părinți manifestă deschidere, dorința de a colabora cu personalul grădiniței, dar se poate întâmpla ca realizarea unui
parteneriat să fie împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicați. Li se pot reproșa
părinților uneori anumite situații când : lipsesc la toate activitățile propuse de grădiniță , responsabilitatea este absentă
– consideră că sarcina educării copilului aparține exclusiv grădiniței, critică nefondat activitățile din instituție ,unii se
comportă timid adică nu au încredere în sine și nu au capacitatea de a se implica în activitățile educative,
minimalizează rolul grădiniței în dezvoltarea copilului ( acolo copilul este doar supravegheat , spun !! ), sunt
individualiști , ( ignoră importanța relațiilor sociale care se stabilesc aici , îi interesează doar achizițiile propriului
copil ), alții sunt conservatoriști (au o reacție de respingere a ideilor noi )etc. Cadrelor didactice li se pot aduce și lor
reproșuri cum ar fi : prezință dificultăți în stabilirea relațiilor cu părinții, tratează părinții ca simpli beneficiari ai unor
servicii , decid autoritar fără a se consulta cu ei , formulează așteptări nerealiste de la aceștia , ignoră abilitățile și
experiența cadrelor didactice sau nu au interes pentru conceperea și punerea în aplicare a unor activități sau proiecte
comune . Obiectivul comun în cazul parteneriatului familie – grădiniță este dezvoltarea globală a copilului în raport
cu particularitățile sale individuale . El se poate realiza doar printr-o mișcare de apropiere în dublu sens , în vederea
unei suficiente cunoașteri de ambele părți. FOARTE IMPORTANTE SUNT ședințele cu părinții care se
organizează d obicei semestrial , ăn cadrul acestora părinții sunt informați despre * Regulamentul INTERN, Oferta
educațională a grădiniței , Obiectivele precizate în curriculum pe nivele de vârstă , precum și alte probleme care țin de
specificul instituției. Ședințele sunt organizate într-un cadru formal și presupun participarea tuturor părinților. Trebuie
păstrată confidențialitatea pentru a nu pune părinții în situații jenante. Nu se fac comparații între familii sau între
copii. Consultațiile cu părinții sunt întâlniri stabilite de cadrele didactice în care se discută individual despre
copil , sau despre situații speciale – probleme comportamentale , probleme de sănătate, situații conflictuale cu
colegii, tehnici de lucru cu copii cu CES ). Această formă de colaborare este importantă , individualizată, în relația
grădiniței cu familia și privește global copilulș iar procesul educațional ca pe un continuum pe care copilul îl parcurge
în egală măsură , la grădiniță și acasă. Vizitele periodice la domiciliul copiilor permit comunicarea dintre educatoare
și părinți într-un cadru mai puțin formal , care-l poate face pe părinte să se simtă mai în largul său. ÎN acest context ,
scopul vizitelor vor fi întărirea legăturii cu familia cunoașterea particularităților acesteia – cultura, aptitudinile
acestora etc .Aceste vizite trebuie să scoată în evidență importanța pe care noi o acordăm copilului și interesul
pedagogic al educatoarei , toate în beneficiul copilului. Atelierele de lucru cu părinții sunt activități pe teme de
interes pentru părinți , care se desfășoară la inițiativa educatoarei . Atelierele presupun implicarea activă și directă a
adulților și au ca scop formarea și dezvoltarea competențelor parentale ale acestora. Se desfășoară sub formă de jocuri
, activități pe centre în care părinții lucrează împreună cu copiii acestora. Participarea părinților la activitățile de la
grupă poate fi posibilă , aceștia participând ca simpli observatori sau îl poate ajuta pe educator. Un părinte poate citi o
poveste copiilor, îi poate învăța un cântec sau un joc distractiv. Implicându-se în activitatea didactică părintele poate
observa ce metode folosește educatoarea, ce materiale, și mai ales își poate observa copilul în grupul de colegi.
Părinții pot deveni și VOLUNTARI și anume își pot folosi cunoștințele și abilitățile în sprijinirea grădiniței în
asigurarea condițiilor optime de desfășurare a activităților educative. Colaborarea cu cabinetele de asistență
psihopedagogică se adresează în egală măsură copiilor,părinților , cadrelor didactice, urmărindu-se o educație
eficientă și o dezvoltare optimă a personalității copilului prin armonizarea comportamentelor acestora. Pot fi
organizate servicii de tipul : ȘCOALA PĂRINȚILOR , CENTRE DE CONSILIERE , CLUBUL PENTRU PĂRINȚI
ȘI COPII . Colaborarea cu școala este foarte importantă deoarece aici va continua copilul să învețe . Parteneriatul
grădiniță – școală are ca scop primordial identificarea celor mai eficiente căi de adaptare a copiilor la noul mediu
educativ . Se concretizează prin schimburi de experiență dintre cadrele didactice dintre cele două instituții, activități
comune la care să participe și părinții copiilor – vizite la școală, proiecte educative – activități artistico – plastice în
comun , Ziua porților deschise . COLABORAREA cu primăria este esențială deoarece este instituția care asigură
baza materială a grădiniței , dar sprijină și derularea unor proiecte educative – concurs pe diferite teme , circulație,
pompieri, sănătate . Colaborarea cu POLIȚIA ajută în educația preventivă și cultivarea comportamentelor
prosociale . Se pot realiza proiecte comune , pe teme de educație rutieră . Colaborarea cu biserica înlesnește
promovarea valorilor moral – creștine care sunt importante în educația morală și comunitară a copilului. Este
foarte importantă această colaborare mai ales în comunitățile multietnice în care oamenii aparțin diferitelor culte
religioase. Se mai pot realiza parteneriate cu instituțiile sanitare, asociațiile nonguvernamentale, partenerii
privați , precum și cu mass – media , pentru promovarea imaginii grădiniței , pentru promovarea ideilor noi, a
1170
valorilor. Crearea parteneriatelor grădiniță – familie – comunitate duc la dezvoltarea unui mediu bogat și la
educarea copilului sub toate aspectele vieții sale .

BIBLIOGRAFIE :
1. Didactica – Revista de comunicări științifice – XI , 2009
2. Psihologia personalității – G. Matthews, Ian j. Deary, Ed. Polirom 2005
3. Psihologia vârstelor – Ursula ȘCHIOPU , Emil Verza , Ed.Didactică și Ped. 1981
4. Revista Înv. Preșcolar Nr. 1-2 / 2011 – Editura Arlequin

1171
 Forme de colaborare între grădiniţă – familie

Gojei Andreea Loretta

După cum bine se ştie, familia este factorul primordial în educarea unui copil şi educaţia începe în familie de
aceea legătura dintre grădiniţă şi mediul familial va trebui să se întrepătrundă ,iar educatorul să cunoască foarte
bine mediul de viaţă al copilului ,pentru a putea colabora.
Parteneriatul dinte gradiniţă şi familie ,organizat corect, duce la o educaţie solidă, fără pericolul de eşec
scolar mai târziu. Preşcolaritatea reprezintă piatra de temelie a personalităţii în formare a copilului , iar prezenţa
familiei în cadrul grădiniţei va fi liantul între copil şi mediul necunoscut iniţial.
Prin încheierea parteneriatelor cu părinţii, aceştia sunt încurajaţi să ia parte la planificarea şi derularea
programelor educative pentru copii, ceea ce implică o responsabilizare şi o eficienţă sporită. Astfel, părinţii
au posibilitatea să-şi cunoască mai bine copiii, modul lor de manifestare în viaţa de grup, pot înţelege mai bine
rolul lor educativ.
Printre obiectivele principale ale colaborării dintre instituţiile educative şi familie putem aminti:
• înlăturarea factorilor perturbatori în cadrul comunicării grădiniţă -şcoală –familie;
• creşterea gradului de implicare a părinţilor în toate activităţile şcolare şi extraşcolare;
• schimbarea mentalităţii neadecvate a unor părinţi faţă de grădiniţă / şcoală;
• cunoaşterea de către părinţi a posibilităţilor şi nevoilor psihofizice ale copiilor;
• învăţarea unor deprinderi şi tehnici de muncă intelectulală sub formă de activităţi comune elevi –părinţi –
cadre didactice.
Majoritatea părinţilor au nevoie de informaţii de bază referitoare la copiii lor. Ei vor să fie informaţi despre
scopul de bază al programului educativ la care participă copiii lor şi doresc să fie implicaţi în luarea deciziilor.
Părinţii vor să fie la curent cu progresele copilului.
Pentru realizarea parteneriatului cu părinţii este esenţial ca:
• părinţii să fie priviţi ca participanţi activi, care pot aduce o contribuţie reală şi valoroasă la educarea
copiilor lor;
• să se recunoască şi să se valorifice informaţiile date de părinţi referitor la copii;
• părinţii să ia parte la adoptarea deciziilor referitoare la copiii lor;
• responsabilitatea să fie imparţită între părinţi si educatoare;
• părinţii să facă parte din comitetele de părinţi;
• să ajute la continuarea programului educativ acasa;
• să urmarească în mod regulat progresul copiilor lor;
• să ia parte, să sprijine activităţile extraşcolare organizate împreuna cu educatoarea.
Colaborarea grădiniţei cu familia se realizează în diferite forme:
a) Comitetul de părinţi se alege în fiecare an în adunarea generală a părinţilor preşcolarilor clasei,
convocată de educator, care prezidează şedinţa. Comform articolului 46 din Regulamentul de organizare şi
funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar, comitetul de părinţi al clasei se compun din trei persoane:
un preşedinte şi doi membrii. Educatorul clasei convoacă adunarea generală a părinţilor la începutul fiecărui
semestru şi la încheierea anului şcolar. De asemenea, educatorul sau preşedintele comitetului de părinţi al clasei
pot convoca adunarea generală a părinţilor ori de câte ori este necesar. De asemenea se stipulează şi atribuţiile
pe care le îndeplineşte Comitetul de părinţi.
Şedinţa cu părinţii se organizează de obicei semestrial şi în cadrul lor părinţii sunt informaţi despre:
• regulamentul de ordine interioară al grădiniţei;
• oferta educaţională a grădiniţei;
• obiectivele precizate în curriculum;

1172
 • diferite aspecte organizatorice legate de programul desfăşurării activităţii în grădiniţă. Acestea se referă la
programul zilnic, forme de organizare, reperele orare ale unei zile, formele de comunicare între personalul
grădiniţei şi părinţi)
• programul de funcţionare a cabinetului medical şi a celui de consiliere, precum şi rolul acestora;
• oferta de formare pentru părinţi;
• evenimentele importante ale grădiniţei sau grupei, precum organizarea de excursii, participarea la
activităţi educative în afara grădiniţei, participarea părinţilor la diferite activităţi în cadrul grădiniţei;
Aceste şedinţe sunt organizate într-un cadru formal şi presupun participarea tuturor părinţilor. Din acest
motiv în cadrul şedinţelor nu se discută problemele care presupun respectarea confidenţialităţii şi care ar putea
pune părinţii în situaţii jenante şi totodată nu se fac comparaţii între familii sau între copiii diferitelor familii.
b) Lectoratele cu părinţii în care se dezbat anumite teme educaţionale de interes pentru părinţi. Aceste
activităţi se desfăşoară la iniţiativa educatoarei, a personalului medical al grădiniţei sau a consilierului şi
presupun implicarea activă şi directă a adulţilor, cu scopul formării şi dezvoltării competenţelor parentale ale
acestora. Aceste lectorate se pot realiza şi sub formă de jocuri, iar alături de părinţi pot participa şi copiii. Este
important ca aceste grupuri să fie mai restrânse, iar participarea să fie la libera alegera a adulţilor, deoarece
acest tip de activitate necesită o mare disponibilitate din partea părinţilor.
c) Consultaţiile pedagogice individuale sau colective cu părinţii au un rol important în colaborarea dintre
grădiniţă şi părinţi şi se desfăşoară spre binele şi folosul copilului, dar şi a părinţilor sau a cadrului didactic. În
cadrul consultaţiilor educatoarea discută concret cu părinţii (sau bunicii) copilului despre dezvoltarea copilului,
despre eventualele probleme comportamentale sau situaţii conflictuale ale acestuia, dar şi despre progresele şi
regresele copilului.
Este esenţial ca părinţii să fie implicaţi în căutarea soluţiilor în rezolvarea unor anumite probleme a copilului
şi ca aceste soluţii să fie aplicate atât la grădiniţă cât şi acasă. Este indicat ca aceste consultaţii pedagogice să
aibă loc cel puţin de 2 ori pe an şi ca ele să fie programate din timp, lăsând posibilitate părinţilor, dar mai ales
educatoarei să se pregătească în prealabil pentru această discuţie cu părinţii. Această pregătire se referă la o
observare mai atentă a copilului respectiv, şi adunarea de informaţii sau materiale, dacă părinţii au cerut
informaţii suplimentare asupra unei situaţii. Totodată nu trebuie neglijată şi alegerea locului unde va avea loc
discuţia cu părinţii. Este preferabil să se aleagă o încăpere luminoasă, curată, cu o temperatură adecvată şi în
prealabil aerisită, unde educatoarea poate purta o discuţie liniştită cu părinţii fără a fi deranjaţi sau întrerupţi.
Aceste consultaţii sunt de o importanţă majoră, deoarece sub forma acestui parteneriat educaţional se realizează
colaborarea de care beneficiază atât copilul, dar şi părintele acestuia şi nu în ultimul rând şi cadrul didactic.
d) Corespondenţa cu părinţii se referă atât la informarea părinţilor pe cale scrisă a progreselor copiilor, dar
şi la afişarea diferitelor teme educaţionale. În ceea ce priveşte grădiniţele urbane, datorită dezvoltării
tehnologice, multe dintre acestea au propria pagină de internet, pe care aceastea afişează ultimele noutăţi legate
de activităţile educaţionale şi cele adresate părinţilor, poze şi altele, iar corespondenţa cu părinţii se face prin
diferitele canale electronice de comunicare. Scrisorile de intenţie sunt de asemenea un bun prilej de comunicare
între părinţi şi educatoare. Prin acestea părinţilor nu li se comunică doar informaţii privind temele care urmează
a fi abordate, ci totodată aceştia sunt încurajaţi să participe prin pregătirea unor materiale reprezentateive de
exemplu.
e) Serbări, excursii, expoziţii cu lucrările copiilor. De cele mai mai multe ori, părinţii participă doar ca
spectatori la serbările copiilor, nefiind implicaţă direct în munca copilului şi a educatorului din spatele acestor
reprezentaţii, ci văzând doar rezultatul final ale acestora. Prin crearea parteneriatelor familie-grădiniţă în cadrul
acestor serbări se poate introduce de exemplu şi un dans, un cântec sau o scenetă pregătită şi interpretată doar
de către părinţi sau chiar de către părinte alături de copil. Prin implicarea părinţilor în astfel de activităţi, aceştia
au posibilitatea să descopere şi să cunoască inclinaţiile artistice ale copilului, să-şi aprecieze obiectiv copiii şi
chiar să-şi însuşească unele metode educative noi. În ceea ce priveşte expoziţiile copiilor, părinţii sunt deja
obişnuiţi cu expunerea lucrărilor de artă a copiilor, dar se pot organiza diverse evenimente în cadrul cărora

1173
părinţii să poată achiziţiona lucrările copiilor, iar suma de bani adunată să fie folosită în scopuri caritabile sau
pentru achiziţionarea materialelor didactice.
Familia este primul factor educativ în viaţa copilului, familia este prima care influenţează dezvoltarea
copilului şi îşi pune amprenta pe întreaga sa personalitate. Primele valori sociale sunt transmise de familie:
„înainte de a beneficia de educaţia instituţionalizată, copilul învaţă în familie”. Familiile din societatea modernă
se confruntă cu solicitări ridicate şi unele, din dorinţa de a le oferi siguranţă economică, petrec mai puţin timp
cu copiii. În zonele urbane părinţii nu au suficient timp să-şi supravegheze copilul în familie, astfel că copiii
preşcolari şi şcolari îşi petrec cea mai mare parte din timpul dezvoltării lor intelectuale, morale şi profesionale
într-un cadru instituţionalizat, şi anume grădiniţă sau şcoală.
Aşa cum afirma Holland „dacă educatorii trebuie să încurajeze participarea părinţilor, ei trebuie să iniţieze
eforturi active, personale, persistente, flexibile şi sigure de comunicare cu părinţii. Educatorii trebuie să creadă
ca sunt parte integrantă a programului educaţional şi să se aştepte ca părinţii să participe la acestea”.

Bibliografie

1. Bătrînu, E., Educaţia în familie. Bucureşti: Editura Politică, (1980)

2. Becker-Textor, I. Der Dialog mit den Eltern. München, Editura Don Bosco Verlag, (1998)
3. Cucoş, C. (coord.) Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice. Ediţia a III-a
revăzută şi adăugită. Iaşi, Editura Polirom, (2009)
4. Dumitrana, M., Copilul, familia şi grădiniţa. Iaşi: Editura Compania, (2000)
5. Glava, A. , Introducere în pedagogia preşcolară. Cluj-Napoca: Editura Dacia, (2002)

1174
 “Educație fără frontiere!”: Relația grădiniță-școală-familie-societate ,, Zâmbet de
copil’’

Prof. înv. primar GOMOI CARMEN

Pentru a avea elevi bine educaţi şi, implicit, cetăţeni demni şi responsabili trebuie să ne ocupăm, mai
întîi, de educaţia părinţilor. Şcoala a avut şi are un rol primordial în colaborarea cu părinţii în scopul
asigurării unei educaţii parentale de calitate.

Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul grădiniţa, şcoala, familia, întreaga societate, iar
cooperarea acestor actori apare logică, stringentă. Activitatea de acasă este o continuare a activităţii
pedagogice de la şcoală şi invers activitatea de la şcoală este o continuare a activităţii de acasă.

Acesta este motivul principal pentru care cei doi factori au datoria de a cunoaşte obligaţiile celuilalt,
de a se sprijini reciproc. Întrebarea care trebuie să stea în atenţia tuturor actanţilor educaţionali este
următoarea: Cum va trebui să educăm copilul de azi, tînărul/adultul de mîine, pentru a se încadra într-o
societate în care numai responsabilitatea, voinţa, hotărîrea, curajul şi dorinţa de a munci îi poate asigura o
existenţă optimă?

Răspunsul este deosebit de complex şi nu poate fi oferit de familie fără şcoală sau de şcoală fără
familie. Bineînţeles, dintre cei doi factori, familia, ca cel mai apropiat colaborator al şcolii, care o
secondează sau ar trebui să o facă, aproape şi sincer, vine cu decizii esenţiale. Adoptarea unor atitudini de
aprobare a sarcinilor şcolii, pentru a nu crea dificultăţi de înţelegere la copii, pentru a evita caracterul
duplicitar şi dezorientarea, este un comportament cotidian important pentru fiecare părinte, inclusiv în
vederea creării unui front educativ unitar cu şcoala.

Timpul calitativ acordat copiilor, discuţiile libere şi deschise care să se soldeze cu acceptarea
punctelor de vedere cerute, manifestarea interesului permanent pentru ce şi cum se întîmplă în şcoală,
afişarea disponibilităţii de implicare în rezolvarea problemelor şcolii sînt acţiuni absolut necesare pentru
fiecare părinte.

1175
 METODE ACTIVE DE ACTIVIZARE A ELEVILOR
Gorbănescu Cristina Mihaela
Liceul Tehnologic Dărmănești

Educația este un proces minuțios destinat în mod special omului. Indiferent de vârstă omul caută să
se adapteze pentru a face față societății. În școală profesorul încearcă să creieze un climat afectiv învățării
pentru ca fiecare elev să se poată afirma.
Voi descrie în lucrarea mea câteva metode prin care profesorul activizează colectivele de elevi și
oferă tuturor șansa de a se manifesta.

CAFENEAUA

Este o metodă asemănătoare cu Mozaicul, dar diferă mai ales din punct de vedere al scopului pentru
care este concepută, dacă mozaicul are ca scop de bază divizarea sarcinilor şi predare reciprocă, cafeneaua
pastrează divizarea sarcinilor dar urmarind realizarea unor produse printr-un schimb reciproc de idei sau de
informaţii. Metoda este eficientă atunci când dorim ca fiecare grupă să realizeze un produs care să integreze si
ideile sau sugestiile colegilor lor.

Elevii clasei se împart în 3-4 grupe având un numar egal de membrii (minim 4 în fiecare grupă).
Fiecare grupă primeşte anumite sarcini de realizat. Sarcinile pot fi toate aceleaşi sau pot fi diferite. Grupele pot
primi şi fişe de lucru care să conţina sarcinile de lucru.

În prima etapa fiecare grupă îsi realizează sarcinile primite de la profesor sau din fişele de lucru.
După terminarea sarcinilor (care se pot concretiza într-un afiş conţinand ideile principale), grupele îşi deleagă
fiecare câte un reprezentant (denumit vizitator pentru ca să se deplaseze în vizită la o altă grupă) care se va
aseza la mesele celelaltor grupe:

Grupa I trimite câte un reprezentant la Grupa II, III şi IV

Grupa II trimite câte un reprezentant la Grupa I, III şi IV

Grupa III trimite câte un reprezentant la Grupa I, II şi IV

Grupa IV trimite câte un reprezentant la Grupa I, II şi III

Membri rămaşi, adica cei care nu se deplasează nicaieri (gazdele), prezinta produsele pe care le-au
realizat pâna în momentul respectiv. Vizitatorii reţin aspectele cele mai importante şi pun întrebări lamuritoare
(nu prezintă ce au realizat în grupele lor).

Vizitatorii revin în grupele lor şi în funcţie de informaţiile primite de la colegii din celelalte grupe,
îşi perfectionează şi dezvoltă materialul.

LINIA VALORII

Linia valorii este o metodă de reprezentare în spaţiu de-a lungul unei linii a pozitiilor sau
atitudinilor diferite ale elevilor faţă de o anumită problemă (preferabil o anumită problemă morală care permite
atitudini graduate). Se pot parcurge următorii paşi:

1176
1. Profesorul va enunţa problema care este în discuţie sub forma unei întrebări care implică luarea unei decizii,
atitudini personale. Întrebarea poate fi pusă în fmalul unei activităţi de evocare (sau a unei lectii) care ridică
acea problemă.

2. Fiecare elev va raspunde individual la întrebarea enunţată de profesor, notandu-şi dupa caz raspunsul pe o
foaie de hârtie.

3. Profesorul va trasa în clasa o linie imaginara şi va ruga elevii să se poziţioneze pe acea linie în funcţie de
atitudinea pe care o adoptă în raspuns. Extremităţile linei reprezintă raspunsurile tranşante, cele absolut pozitive
şi cele de negare totală. Discutând cu colegii lor şi comparând raspunsurile elevii îşi vor clarifica pozitia pe care
o vor ocupa pe linia imaginară.

4. Se poate organiza în mod optional o discuţie între elevii de opinii extreme, care pot fi rugaţi sa aducă
argumente care să susţina poziţia lor.

BIBLIOGRAFIE

1. Constantin, Cucoș, Educația religioasă, Editura Polirom, Iași, 1999;

2. Dorin Opriș, Monica Opriș, Mușata Bocoș, Cercetarea pedagogică în domeniul educației religioase,
Editua Reîntregirea, Alba Iulia, 2004.

1177
 “Educație fără frontiere!”: Relația grădiniță-școală-familie-societate
Gordin Iuliana-Petronela, prof. de limba franceză
Colegiul tehnic de căi ferate “Unirea”, Paşcani, jud.Iaşi

Educaţia, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a fiinţei şi a societăţii,

propune o desfăşurare concretă, presupune participare, trăire, comunicare între indivizi concreţi,
presupune o cunoaştere profundă a evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă. C e i d o i p i l o n i d e
r e z i s t e n ţ ă a i e d u c a ţ i e i s u n t ş c o a l a ş i f a m i l i a , i a r î n t r e a c e ş t i a ş i societate, mediul
extraşcolar şi extrafamilial, activează elevul, obiect şi subiect al educaţiei.Dacă aceste medii
educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a elevului în
activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Schimbul de informaţii favorizează
interacţiunea socială şi permite unui număr mare de oameni să ia parte activă la
soluţionarea problemelor care îi privesc.
Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care schimbările s-au accelerat simţitor, într-o
societate a opţiunilor individuale şi sociale multiple, marcată de o multitudine de tranziţii, de
naturi diferite. Educaţia este solicitată să răspundă provocărilor unei lumi a societăţilor şi
indivizilor în derută, o lume în care s-au pierdut şi se pierd repere, sisteme de referinţă, iar
sistemele etice se află în criză. Şcoala este chemată să contribuie la redefinirea unor noi
sisteme de valori, la reconstrucţia spirituală a omului.
Elevul are uneori o atitudine ostilă faţă de şcoală, nu este suficient de motivat pentru
ase integra cerinţelor ei. La originea acestei abordări este fie educaţia necorespunzătoare
din familie, fie greşelile pedagogice ale profesorului. Rezolvarea educativă poate fi eficientă
şi pozitivă în aceste situaţii numai dacă se bazează pe tratarea individuală a elevilor, ţinând cont de
trăsăturile personalităţii elevului, de relaţia dintre el, educator şi părinţi, de atitudinea lui faţă
de procedeul educativ folosit. Majoritatea părinţilor de astăzi consideră ruptura dintre generaţii
inevitabilă, şi totuşi, ei recunosc că temelia pentru o disciplină corespunzătoare şi pentru stabilirea
unui system de valori sănătos este o comunicare corespunzătoare. Majoritatea dintre noi
consideră că, în vederea dezvoltării caracterului copilului nostru, trebuie să-i spunem ceea
ce nu ne place la el. Ne încărcăm discursul cu predici, sfaturi şi porunci – şi toate acestea
transmit neacceptare. În multe familii, comunicarea verbală constă doar în critici. Critica îl
face pe copil să se apere;astfel, pentru a evita şi alte complicaţii, el se retrage într-o lume tăcută
acasă şi comunică doar cu colegii şi prietenii bine aleşi. Îi este uşor să vorbească, pentru că
ştie că, orice ar spune, va fi acceptat. Părinţii care doresc să deschidă comunicarea cu copiii lor
trebuie să se pregătească să audă unele lucruri destul de alarmante. Ce fel de ascultător eşti
dacă asculţi numai lucruri bune şifrumoase? Copiii simt nevoia să-şi împărtăşească
bucuriile, dar au, de asemenea, nevoie de cineva căruia să-i împărtăşească problemele,
neliniştile inimii, temerile, eşecurile, cineva care să nu spargă şi să nu fărâme, care să nu
învinovăţească. Atât părintele, cât şi copilul au nevoie să transmită, dar este important ca
transmiterea să se facă la momentul potrivit. Dacă problema nu se rezolvă ascultând, atunci părintele
trebuie să discute. Iniţiativa de a reface comunicarea deteriorată stă în mâinile
adultului. Părintele a greşit prin faptul că a permis realizarea unei rupturi fără să facă
nimic să o împiedice. Adevărata comunicare există, dacă se păstrează legătura cu copilul
mărindu-se capacitatea de a-l accepta ca pe o persoană cu drepturi, nevoi şi valori proprii. Un dialog
permanet cu şcoala facilitează relaţia părinte-copil, deoarece părintele află comportamentul şi
rezultatele copilului în acest mediu şi poate lua măsuri eficiente în cazul în care este nevoie.
Această relaţie nu este univocă, pentru căşi profesorul poate afla care este cauza unui

1178
eventual eşec, datorat unor probleme în cadrul familiei. Obiectivul principal al acţiunii
educative este formarea personalităţii copilului, care este urmărit atât în familie, cât şi în şcoală,
astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de educaţie şi instrucţie se împletesc şi se
sprijină reciproc. În cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educaţional se impune
tot mai mult implicarea cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi
cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie . Rolul cadrelor didactice nu se mai reduce
doar la educaţia la catedră sau în clasă.
Partener principal al şcolii,f a m i l i a s e d e f i n e ş t e c a i n s t i t u ţ i e s o c i a l ă ş i c a g r u p
s p e c i f i c c a r e d i s p u n e d e o i n f l u e n ţ ă considerabilă în raport cu membrii
săi. P r i n u r m a r e , m o d u l d e dezvoltare al societăţii depinde de felul în care individul a
fost pregătit de şcoală şi de familie. Şcoala este sinonimă cu educaţia şi vine în
continuarea celor şapte ani petrecuţi în familie. Familia, celula de bază a societăţii,
reprezintă de fapt o mini-societate, iar copilul învăţat să r e s p e c t e r e g u l i ş i s ă s e
c o m p o r t e r e s p o n s a b i l î n f a m i l i e ş i l a ş c o a l ă s e v a i n t e g r a p e r f e c t societăţii când
va ajunge la maturitate.

Bibliografie:

Băran-Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică,

Bucureşti, Editura Aramis,2004,
Cucoş, Constantin (coord.) ,Psihopedagogie, Iaşi, Polirom, 1998
Dumitriu, Gheorghe,Comunicare şi învăţare, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1998.

1179
 EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERE !
ÎNVĂŢĂTORI ŞI PĂRINŢI CONTRA INSUCCESELOR ŞCOLARE

Prof.înv. primar Gabriela Gorgan

Şcoala Gimnazială Petriş
Jud.Bistriţa Năsăud

Dintre multiplele probleme care marchează astăzi şcoala şi pe slujitorii ei, rămânerea în urmă la
învăţătură a elevilor, prevenirea şi combaterea ei se menţin neîntrerupt în actualitate şi suscită un interes
deosebit atât în rândurile cercetătorilor cât şi a practicienilor- învăţători şi profesori .
Rămânerea în urmă la învăţătură este de fapt , o formă a insuccesului şcolar, care se manifestă fie
printr+o „ pierdere a ritmului de muncă” , printr- o întărziere în raport cu alţii, în acţiunea de însusire a
cunoştinţelor şi de îndeplinire a obligaţiilor şcolare, fie printr- o realizare a acestora sub nivelul cerinţelor
şcolare.
Cercetările au arătat însă, că acest fenomen poate fi evitat dacă dacă sunt satisfăcute câteva condiţii
dintre care, primele locuri le ocupă depistarea cauzelor şi strânsa colaboraare dintre şcoală şi familie, respectiv
dintre învăţători şi părinţi, deoarece, după cum arată M. Ralea şi T. Hariton insuccesul este „ în primul rând o
problemă de sociologie, iar în al doilea rând o problemă de psihologie socială” şi că „ aprecierea insucceselor
sau a reuşitei în activitate, sunt acordate în funcţie de structura societăţii, de orânduirea socialâ...se diferenţiază
şi se transformă în strictă corelare cu societatea” .
Cauzele apariţiei acestei fenomen sunt multiple, Însăşi reacţia specific personală a elevului faţă de
greutăţile întămpinate, faţă de eventualele rămâneri în urmă este, de cele mai multe ori, una din cauze. Uneori,
dificultăţile şcolare sunt determinate de atitudinea necorespunzătoare a elevului faţă de obligaţiile sale sau,
dimpotrivă, dificultăţile determină apariţia unei astfel de atitudini, fapt însoţit totdeauna de consecinţe mai mult
sau mai puţin ample asupra întregului proces de formare şi dezvoltare a personalitătii. Unii „ fug” de dificultăţi,
alţii devin opozabili, unii indiferenţi, în timp ce alţii se mobilizează pentru învingerea greutăţilor şi reuşesc să le
depăşească.
O altă cauză este pusă de specialişti pe baza reacţiilor emotive negative determinate de o serie de
factori :
• greşita tratare a elevului de către adult ( învăţători, părinţi ), fie datorită necunoaşterii sau neînşelegerilor
motivelor reale ale conduitei copilului, fie atribuirii unor motive nereale, necorespunzătoare acţiunilor sale ;
• contradicţia care apare între aprecierea pe care adultul o face corect asupra elevului şi părerea pe care şi-a
format-o elevul însuşi despre sine ;
• atitudinea colectivului faşă de nivelul realizărilor fiecărui membru al său. „ optica grupului social - arată
Andre le Gat - fată de nereuşita, chiar accidentală a unui individ, tinde să amplifice dimensiunile acestei
nereuşite, un eşec privizoriu fiind privit drept un eşec definitiv, general” .
În ceea ce priveşte activitatea învăţătorului în relizarea combaterii eşecului şcolar este sesizarea la timp a
greutăţilor întâmpinate de elev. Dascălul trebuie să simtă mereu, să ‚ intuiască ceea ce se întâmplă cu elevul, să
prevadă şi să-i acorde sprijinul pentru depăşirea dificultăţilor.
În ceea ce priveşte contribuţia părinţilor la combaterea nereuşitei şscolare, este de remarcat rolul
deosebit al acestora în mobilizarea elevilor pentru înlăturarea rămânerii în urmă. Părinţii pot şi trebuie să
colaboreze cu învăţătorii în această privinţă, conlucrând la înrâurirea elevilor spre evitarea insuccesului.
Învăţătorul se sprijină în acţiunea sa pe verificarea şi notarea elevilor, pe când părinţii pe cunoaşterea
intimă a stării de spirit şi a atitudinii reale a copilului faţă de aprecierea pedagogului, pe cunoşterea intenţiilor
sale .

1180
 Colaborarea celor doi factori devine imperios necesară şi dacă pentru profesor este esenţială
valorificarea educativă corespunzătoare a controlului si exigenţei sale, iar pentru părinţi este esenţial, totodată,
să influenţeze pe copil spre mobilizarea în muncă, cultivându-i increderea în forţele sale, optimismul, ajutându-l
să ia o pozitie corectă faţă de munca sa şcolară, să- şi aprecieze just insuccesele şi să tragă concluzii rodnice.
Sintetizând cerinţele pe care reuşita muncii şcolare a elevilor le impune părinţilor, conchidem că familiei
+ model îi sunt caracteristce trăsături precum:
• unitatea, înţelegera şi colaborarea între părinşi şi copii,
• stimularea iniţiativei copiilor şi grija faţă de nevoile lor materiale şi culturale;
• control din partea părinţilor; independenţă şi iniţiativă din partea copiilor;
• măsură şi echilibru între exigenţă şi posibilităţi,
• atmosfera de optimism, voie bună, încredere şi respect reciproc între membrii familiei,
Un asemenea tip de familie şi colaborarea acesteia cu şcoala creează condiţiile favorabile pentru învingerea
tuturor greutăţilor şi înfăptuirea progreselor şcolare.

1181
 LĂSTARII DE AZI, COPACII DE MÂINE
Maria Gornea, prof.înv. primar,
Şcoala gimnazială Maltezi, jud.Ialomiţa

Avem în zestrea noastră genetică sentimentul de dragoste şi protecţie faţă de copiii noştri, dar şi ai
celorlalţi semeni, ca o responsabilitate pentru viitorul societăţii în care vor trăi şi urmaşii noştri. Dezvoltăm
acest sentiment de-a lungul vieţii, îl perfecţionîm, chiar îl înnobilăm, transformându-l într-o calitate de la sine
înţeleasă a omului care se respectă, într-o expresie a maturităţii sale.
Nimeni nu contestă asta, ba chiar şi persoanele mai puţin (sau aproape deloc) implicate în dezvoltarea
societăţii umane ştiu că „aşa trebuie să fie”, considerându-se părtaşe la proces.
Dacă aşa stau lucrurile, de ce avem atunci mari lacune educaţionale la nivelul unor familii, a unor şcoli,
a unor comunităţi? De ce Bacalaureatul – care ar trebui să fie doar o confirmare a parcurgerii unor etape de
învăţământ – devine o barieră de netrecut pentru un număr nepermis de mare de elevi? De ce mulţi tineri – care
se presupune că au fost timp îndelungat beneficiarii unui proces intens de educare şi instruire familial, şcolar,
comunitar – nu sunt pregătiţi profesional, şi nici psihologic, pentru a se integra în societatea care şi-a folosit
resurse uriaşe tocmai pentru a le pune în valoare competenţele formate cel puţin la nivel pontenţial?
Cine să fie de vină? Copiii, părinţii, profesorii, instituţiile statului? Toţi la un loc? Unii mai mult decât
alţii? Probabil, dacă vom căuta să dăm vine pe cineva, nu vom rezolva niciodată problema. Să convenim că
nimeni nu este de vină în mod special şi să ne preocupe mai mult să înţelegem procesul educaţional, pentru a-i
putea corecta erorile!
Trebuie ştiut, în primul rând, că educaţia nu vine de la sine. Familia nu oferă educaţie doar prin simpla
ei existenţă. Şcoala nu formează deprinderi doar prin sigla sa de la intrare sau prin organizarea spaţiului
educaţional al claselor. Societatea nu poate dezvolta sentimentul de apartenenţă la comunitate, dacă îi priveşte
pe cei în formare, doar ca pe nişte consumatori de resurse.
În al doilea rând, educaţia nu poate fi eficientă decât ca un proces continuu, fără hopuri, fără
ambiguităţi, nu doar la micul-dejun, nu doar la ore, nu doar la... zilele localităţii.
Obişnuim să-i comparăm pe copii cu bobocii, cu lăstarii, cu florile sau cu alte formule prin care să
arătăm fragilitatea, puritatea lor, dar şi, indirect, obligativitatea noastră, a oamenilor maturi, de a-i proteja şi de
a-i ajuta să crească.
Aşa cum lăstarii cresc sub ochii noştri şi se transformă în copaci viguroşi, aproape fără să ne dăm seama,
tot aşa şi copiii ajung să ne ia locul, după ani care, par a fi zburat pe negândite. Diferenţa ar fi doar că lăstarii
copacilor cresc singuri, fără să fie ajutaţi de nimeni, pe când copiii noştri au nevoie de grijă părintească, de
interesul şcolii şi de protecţia societăţii.
Oare?! Lăstarii cresc de la sine? Nici pe departe! Ei au nevoie de hrana Pământului, de aerul curat şi apa
cristalină ale Naturii. Şi mai au nevoie de linişte, de timp, de absenţa drujbelor, joagărelor şi topoarelor.
Oricât de sănătos ar creşte un lăstar, oricât de viguros şi-ar dori el să ajungă, oricât de falnici ar fi fost
strămoşii săi, el nu va putea deveni copacul de neclintit, dacă un singur element i-ar lipsi, chiar şi pentru scurt
timp.
Cât rezistă un copac fără aer? Dar fără apă sau hrană? Cum ar mai creşte el dacă i s-ar tăia periodic din
trunchi?
Mai credeţi că lăstarii cresc de la sine? Nu! Tatăl Pământ şi Mama Natură au grijă de ei permanent. Îi
hrănesc, îi adapă, îi iubesc, îi ajută. Tot timpul, fără nicio pauză, deoarece pauza îi ucide sau, în cel mai bun
caz, îi schimonoseşte.
În mijlocul pădurii, adică acolo unde se simt bine, între semenii lor, lăstarii cresc fără bariere, fără
constrângeri, fără teamă.

1182
 Copiii noştri au nevoie de grija permanentă a „pădurii” pentru a ajunge falnici. Familia este hrana care îi
ajută să crească mari şi frumoşi la trup şi suflet, Grădiniţa la pune la dispoziţie apa prin care să se dezvolte
normal, fără pericolul de a se „usca”, Şcoala le dă aerul curat care le asigură sănătatea minţii, Societatea le
asigură liniştea şi protecţia pentru a avea garantat viitorul.
Ne putem priva copiii de un singur element vital, chiar şi pentru o zi? Doar cu riscul de a le distorsiona
evoluţia. O zi de nepăsare părintească echivalează cu o porţie de hrană alterată, o zi de absenţă de la grădiniţă
(chiar şi printr-o prezenţă formală dată de neimplicarea sa în activităţi, de către educator) înseamnă un sol arid
la „rădăcina” copilului, o zi ratată la şcoală este porţia de aer poluat care îi otrăveşte plămânii. Iar nepăsarea
comunităţii acţionează ca o drujbă hrăpăreaţă care le pune viitorul la dispoziţia hazardului.
Copilul nu constitue o obligaţie pentru instituţiile implicate în educarea şi instruirea sa, ci numitorul
comun al preocupărilor acestora, liantul care le uneşte forţele şi care le eficientizează o mare parte din existenţă.
Ne place să îi privim pe copiii noştri – indiferent că sunt „ai noştri” în familie, grădiniţă, şcoală sau
comunitate – ca pe nişte lăstari. Mai mult chiar – ne dorim ca ei să ajungă „copacii falnici” de mâine şi
acţionăm în consecinţă. Dar să nu uităm să o facem ca „Tatăl Pământ” şi „Mama Natură”!

1183
 Concurs „Olimpiada ficiuriţlor”
Pip. Gospodin Marioara

Şcoala Gimnazială Nr. 30 „Gheorghe Ţiţeica” Constanţa

De câţiva ani, se desfăşoară în Constanţa concursul „Olimpiada ficiuriţlor”, cu participarea elevilor

ce frecventează cursul opţional de „Cultură şi tradiţii aromâne” şi a cadrelor ce susţin acest curs la şcoli din
Constanţa, Tulcea, Călăraşi, Slobozia, Bucureşti. El se desfăşoară în fiecare an, la sfârşitul lunii mai şi este
susţinut de Inspectoratul Şcolar Judeţean Constanţa şi de Comunitatea Armână din România.

,,OLIMPIADA FICIURIȚLOR’’ este organizat sub forma unui concurs cultural-artistic, care
are ca scop stimularea potenţialului creativ al copiilor cu aptitudini literare, plastice, muzicale din şcoli.

Obiectivele urmărite sunt:

- Conștientizarea apartenenței la etnia culturală aromânească;

- Manifestarea interesului pentru cunoașterea unor obiceiuri la aromâni;
- Identificarea obiceiurilor specifice aromânilor;
- Valorificarea cuvintelor specifice lexicului aromânesc;
- Conservarea caracterului autentic al obiceiurilor;
- Promovarea specificului și particularităților tradițiilor în comunitate;
- Redactarea eseurilor structurate și nestructurate pe baza unor investigații proprii;
- Formarea conștiinței europene prin cooperare , interacțiune și interculturalitate.
Regulamentul de participare:
1. Toate activitățile şi perioadele menţionate în programul proiectului sunt obligatorii pentru toţi
participanţii.
2. Fiecare şcoală poate înscrie echipe mixte (fete și băieți, primar+gimnaziu) de maxim cinci persoane
pentru fiecare din secţiunile concursului, dar nu mai mult de 10 elevi din unitatea şcolară.
3. Concursul se desfăşoară pe un nivel ( echipele fiind mixte – primar + gimnazial), cu următoarele
secţiuni:
a. eseu (prezentarea unui eveniment, la alegere: tayianilu, hasca, lăzărelul, vanghilizmolu, marțul,
hlambura, semnul etc.)
b. proba practică (punerea în practică a evenimentului prezentat în scris)
4. elevii redactează lucrările într-un timp precizat de comisia de jurizare a concursului, iar proba
practică este susținută într-o locație stabilită de echipa de coordonare .
Modul de jurizare şi criterii
1. Evaluarea participanţilor se face pe secţiuni.
2. Ierarhizarea concurenţilor se stabileşte în ordinea descrescătoare a punctajelor obţinute la concurs.
3. Se vor acorda premiile I, II, III și menţiuni elevilor și diplome de participare cadrelor didactice
coordonatoare.
Calendarul activităților în vederea pregătirii şi participării elevilor la concurs:
- octombrie – prezentarea concursului și a regulamentului;
- noiembrie – vizită la muzeul de artă populară;
- decembrie – aprilie – realizarea unor investigații proprii de cunoaștere a obiceiurilor;
redactarea unor referate pe baza investigațiilor;

1184
 - martie –participarea coordonatorilor la simpozionul “Primăvara Comunitară”, organizat de
Comunitatea Turcă din România;
- mai – concurs” Olimpiada Ficiurițlor”
– premierea participanților
- iunie – august – realizarea unei broșuri și a unui CD cu activităţile concursului;

În fiecare an, concursul are o tematică ce se anunţă din timp cadrelor didactice. Şcolile participă, aşa
cum am mai spus, cu un echipaj mixt (fete şi băieţi), format din cinci elevi. Aceştia vor susţine o probă
teoretică şi una practică. La proba teoretică elevii, lucrând în echipă, realizează în scris un eseu după tema
dată, în timp de o oră, iar la proba practică prezintă sub formă de scenetă sau şezătoare eseul, într-un timp de
10 – 15 min. Elevii sunt îmbrăcaţi în costume tradiţionale, ţinută obligatorie. Aceasta este una dintre regulile
concursului. Se insistă pe păstrarea tradiţiilor, a limbii, a cântecelor şi dansurilor armâneşti.

Juriul este format din trei persoane, cadre didactice care au cursuri de formare pe cultură şi
civilizaţie aromână şi cunosc foarte bine comunitatea de aromâni şi nu au echipaje în concurs. El va evalua
şi va da punctaje fiecărei lucrări scrise şi fiecărei reprezentaţii practice. La sfârşit se însumează şi se face
clasificarea. Echipajele sunt premiate, ele primind diplome semnate de cei implicaţi în acest proiect, dar şi
premii în bani. Finanţarea se face de către Comunitatea Armână din România, filiala Constanţa.

În urma realizării concursului, se urmăreşte posibilitatea de continuare a acestuia prin menținerea

obiceiurilor, prin obținerea de fonduri din vânzarea unei broşuri și a unui CD, stabilirea unor legături între
participanți ce vor sta la baza unor viitoare colaborări pentru editarea de cărți de specialitate, atragerea
elevilor către cursul opţional „Cultură şi tradiţii aromâne”.

1185
 Grădiniță, familie și societate
De ce grădiniță, familie și societate împreună?

Colaboratori: Gospodin Elena-Prof. Inv. Prescolar

Naum Iuliana-Prof. Inv. Prescolar
Mihai Claudia Elena-Prof. Inv. Prescolar- Gradinita P.P.KITY BITY

În societatea prezentă și cu atât mai mult în cea viitoare, reușita devenirii unei personae se bazează
pe încrederea în sine, independență și ușurința de a construi relații cu ceilalți. Măsura cu care o societate
servește copiilor, asigurând starea de bine a acestora, mediul în care să fie iubiți, valorizați și cu adevărat
incluși în familie și societatea din care fac parte, reprezintă cu adevărat starea națiunii respective. În secolul
guvernat de legea schimbării și mai ales a vitezei cu care se produce această schimbare, învățarea
emoțiilor, stăpânirea acestora și învățarea modului cel mai eficient de relaționare cu ceilalți, devine
esențial. Din această perspectivă parteneriatul grădiniță-familie devine deosebit de important.
În acest context, grădinița devine mediul în care îmbinarea conceptelor precum interesul superior,
bucuria de a învăța și starea de bine a copilului reprezintă principalul obiectiv al educației, în toate laturile
ei.
În familie se dezvoltă primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea reprezentând baza dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării
depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite situații. Părinţii sunt cei de la care cei mici vor
învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în
comportamente.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi separată de alte influenţe educative ce se desfășorară
asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune
coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
Când copilul pătrunde prima dată în universul grădiniței, numai părinţii pot comunica informațiile
legate de trăsăturile fiecărui copil.
În același timp grădiniţa are metode proprii pentru a scoate în evidență caracterul fizic şi psihic al
fiecărui copil. Informațiile date de părinți, cu informațiile strânse de grădiniță, în urma evaluării și a
observării comportamentului copiilor sunt folosite în beneficiul copiilor.
Parteneriatul dintre grădiniță și familie funcţionează eficient atunci când se manifestă cu respect,
încredere reciprocă, păreri comune cu privire la sensul acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de
asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor.
În societate este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a familiei lui orice altă persoană își poate
pune amprenta asupra copilului, jucând câte un rol asumat de către membrii familiei sau de către cadrul
didactic. Vecinul sau vânzătorul, preotul sau medicul, copiii mai mari, pot juca roluri parentale sau de
rudenie, comunicând copiilor valori, idei sau modele de comportament.
După cum se cunoaşte, copilul, încă înainte de vârsta şcolarului mic , vine în contact cu realităţi,
simboluri şi manifestări religioase ale căror semnificaţii în înţelesul lor cel mai simplu, este bine să le
cunoască .
Cercetările în domeniul psihologiei copilului si practica educativă înaintată ne arată că educaţia moral-
religioasă este posibilă de la cea mai fragedă vârstă iar vârsta preşcolară cu trăsăturile de voinţă şi caracter

1186
în formare, având ca germen însăşi personalitatea umană, ne îndreptăţesc să afirmăm că introducerea unor
elemente de educaţie religioasă la grădiniţă este un lucru important si necesar.
Bunăstarea și zâmbetul copiilor, devenirea lor la un nivel dorit de societate sunt consecința directă a
posibilității adulților membrii comunității de a conlucra și de a interacționa eficient, rodul relațiilor
armonioase și al modelelor de comportament echilibrat.

1187
 PARTENERIATUL ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE
Profesor: Graure Nicoleta
Colegiul Economic ,,Maria Teiuleanu” Pitești

Cooperarea activă a școlii și a profesorilor diriginți cu ceilalți factori educaționali - familia, comunitatea
locală - trebuie să conducă la realizarea unor parteneriate viabile, de natură să permită o abordare pozitivă a
problemelor diverse ale elevilor.
În acest sens, școala poate participa și interacționa dezinteresat cu familiile elevilor, poate iniția activități
utile în cadrul ei sau în afară; poate sprijini factorii implicați pentru a se cunoaște pe sine și pentru a întelege
normele moral-civice; poate îmbunătăți calitatea vieții și performanțele elevilor, poate forma abilități de
gândire independentă.
Școala poate deveni un loc al proiectării, asimilării și dezvoltării unor programe de învățare și formare
continuă, bazate pe experiență și creație individuală sau de grup. În cadrul unor astfel de programe, elevii pot
dobândi abilități metacognitive ce nu se regăsesc în procesul de predare-învațare propriu-zis, acestea fiind
asociate cu latura socială a elevului, cu personalitatea lui, cu formarea unei educații profesional-formative.
Din această categorie pot face parte : conștientizarea interpersonală, expresivitatea creativă, încrederea în
sine, organizarea unor activități extracurriculare, abilitatea de a raționa logic, lucrul în grup, spiritul practic
etc. Abordarea sistemică a acestor tipuri de activități conduce la dezvoltarea spiritului etic, psihologic,
estetic, social, cultural, familial. Pentru a putea fi puse în practică asemenea proiecte, trebuie conjugate
eforturile tuturor părților implicate: societatea-cu realitatea ei situațională, familia-subiectivă de multe ori,
școala-cu structurile motivaționale și proiective și, nu în ultimul rând, elevul-factorul conștient de importanța
demersurilor întreprinse pentru creșterea educației sale. După identificarea tuturor factorilor esențiali, se
poate realiza o analiză complexă a situației, iar printr-o analiză deontologică se pot examina judecățile de
valoare ale elevilor și cadrelor didactice, ale familiei și comunității locale implicate. Se pot face analize
comparative de progres, în vederea stabilirii unor modele demne de urmat, pozitive și competitive; analize
situaționale, care să regleze unitatea dintre factorul intelectual, rațional și cel emoțional.
În parteneriatul școală-famile-comunitate trebuie să existe relații de respect, de acceptare reciprocă, de
simpatie și admirație; nu de suspiciune, nedumerire sau iritare și provocare. Relațiile dintre școală, elevi,
familiile acestora și comunitate trebuie să fie bazate pe colaborare, transmiterea de informații și prezentarea
unor stări de lucru; de influențe pozitive asupra comportamentelor elevilor; pe trăiri afective și emoționale
reciproce în diferite forme de manifestare. Pentru atingerea unui nivel de calitate ridicat în eficientizarea
relației școală-elev-familie-comunitate, este necesar de abordat un stil empatic de comunicare între parți,
trebuie transpus în psihologia mentală a elevului, astfel încât să se producă o apropiere între parți, pastrând
însă o neutralitate necesară și un echilibru constant și permisiv.
Educația deține un rol însemnat prin normele de conduită și valorile naționale și regionale ale statului,
prin multiplele functii de învatare care pot ghida elevul spre cunoastere si autocunoastere, spre dezvoltarea
unor functii critice si autocritice. Prin însusirea normelor de conduită, elevul va fi obișnuit să-și cunoască
limitele și calitățile, va putea trece peste starile momentane de impulsivitate, va fi creativ si responsabil,
comunicativ si adaptabil la schimbare. Educatia nu se reduce la asa zisa civilizare a elevilor, a
comportamentului uman; ea concura la cresterea gradului de civilizatie a întregului popor.
Elevii, tinerii pot fi ajutați să asimileze deprinderi și atitudini privind rezolvarea conflictelor interumane,
respectarea normelor statului național bazate pe valori importante de civilizație, cultură, progres, toleranță și
solidaritate. Tinerii trebuie să înțeleagă că drepturile omului trebuie respectate întocmai, trebuie respectată
diversitatea de opinii, legile statului și justiția socială. În acest sens sunt necesare activități de socializare a
grupurilor, de ridicare a respectului pentru valorile naționale, pentru drepturile omului la viață, sănătate,
protecție socială, la educație și cetățenie.
Numai prin eforturile comune și conjugate ale tuturor factorilor implicați în educarea tinerilor se va
ajunge la ridicarea calității comportamentelor cetățenești ale tinerilor în contextul noii uniuni europene, fără
granițe, fără obstacole și restricții.

1188
 Caracteristici ale parteneriatului ȘCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE

Autor: prof. Violeta Marilena Grecea

Colegiul Național de Informatică “Matei Basarab”
Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea

Este dovedit faptul că rezultatele școlare ale elevilor nu depind doar de performanțele lor
intelectuale. La atingerea acestor performanțe contribuie o serie de alți factori: mediul școlar, social și
cultural, mediul familial, grupul extrafamilial, inclusiv comunitatea din care provine elevul, dar și starea sa
de sănătate.
Toți acești factori trebuie să conlucreze armonios pentru ca tânărul să aibă parte de dezvoltare
intelectuală, culturală și emoțională de calitate, astfel încât să se poată adapta cu ușurință unei societăți în
continuă schimbare, unei piețe a muncii extrem de dinamică și solicitantă.
Evident că, fără sprijinul familiei, fără susținerea acesteia, unui copil îi va fi mult mai greu să
frecventeze școala sau să aibă succes, chiar va ajunge în situație de abandon școlar.
Potrivit unui studiu UNICEF publicat în 2010, printre motivele care influenţează participarea la
educaţie a copiilor, se află motivele economice, părinţi care nu sprijină parcursul şcolar al copiilor sau
absenţi de lângă aceştia (părinți plecați în străinătate), starea de sănătate a copiilor, căsătoria timpurie,
anturajul copiilor. Copiii cu dizabilităţi reprezintă o categorie cu risc ridicat de neşcolarizare. Pentru a veni
în sprijinul acestor copii, este nevoie de o strânsă legătură între familie, școală și comunitate.
Familia are rolul de a asigura copilului mediul potrivit de viaţă, afecţiune, dragoste, ocrotire, să
reprezinte modelul de viaţă pe care copilul, încă de la naştere începe să şi-l însuşească. Părinţii sunt modele
importante pentru copiii lor şi au rol deosebit în dezvoltarea socială, etică şi emoţională a acestora. Cine ar
dori mai mult şi din toată inima, binele şi fericirea copilului şi cine ar putea iubi mai mult, mai sincer, mai
generos decât părinţii. Misiunea de a fi părinte este deosebit de grea şi întotdeauna există teama de a nu face
greşeli.
Rolul de părinte implică foarte multe cunoştinţe şi abilităţi necesare zi de zi, dar aceste cunoştinţe şi
abilităţi nu sunt înnăscute şi nici nu apar atunci când devii părinte. Parteneriatul educaţional este forma de
comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educaţional. El presupune o
unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între factorii educaţionali. Unicitatea fiecărui copil
este determinată de particularităţile individuale, dar şi de influenţele socio-culturale ale comunităţii în care
trăieşte. Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între
toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca
parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă/școală să se extindă şi către comunitatea care le include.
Într-o lume tot mai izolată, mai puţin dispusă pentru socializare, cooperarea între factorii educaţionali -
şcoală, familie - devine necesară şi se impune şi ca obligaţie morală din partea acestora pentru a favoriza
socializarea copiilor, pentru a-i familiariza, prin exemple şi modele.
Fără participarea părinţilor efortul educativ organizat prin instituţiile şcolare poate fi frânt, deviat sau
deformat. Aşa cum arata şi H. H. Stern “orice sistem de educaţie, oricât ar fi de perfect, rămâne neputincios
dacă se loveşte de opoziţia sau indiferenţa din partea părinţilor”.
Poziţia unor părinţi care consideră ca odată cu intrarea copiilor în scoală rolul lor s-a încheiat, sau
poziţia unor cadre didactice conform căreia şcoală poate totul fără a apela la sprijinul părinţilor sunt greşite.
Numai o colaborare perfectă între cei doi factori este de natură să determine o eficienţă maximă a muncii
educative. Desigur, în acest proces de colaborare, rolul conducător îl are şcoală. Familia, oricâte merite şi
preocupări valoroase ar avea în legătura cu educaţia tinerilor, nu va obţine rezultate pozitive decât în
condiţiile în care acţionează împreună cu şcoala.
Doar că, un parteneriat școală-familie, nu este suficient. Așa, cum am arătat anterior, multe cazuri de
situații școlare problemă sau chiar de abandon școlar se datorează unor probleme sociale reale: lipsa locului
de muncă pentru părinți, lipsa părinților de lângă copii, în cazul ăn care aceștia pleacă în căutarea unei
slujbe, probleme de sănătate ale copilului, lipsa materialelor didactice etc.
În rezolvarea multora dintre aceste probleme, familia și școala pot fi sprijinite de către comunitate
prin reprezentanții legali ai primăriilor, ONG-urilor, bibliotecilor, agenți economici locali etc. Parteneriatul
poate fi o soluţie pentru alocarea şi folosirea resurselor locale, la nivel comunitar, pentru atragerea altor

1189
resurse, în vederea rezolvării problemelor comunităţii. Ideea de parteneriat între şcoală şi comunitate trebuie
să se bazeze pe principiul complementarităţii serviciilor oferite de către organizaţiile care activează în
comunitate.

Bibliografie:
1. Balan, D.Petrovai, S.Tinca, E. Raduly, „Ghid pentru părinţi”,Editura CCD,Cluj, 2000
2. Canfield Jack, „Supă de pui pentru suflet de copil”- Ed. Amaltea, Bucureşti, 2000
3. Faber Adele, Mazlish Elaine, „Comunicarea eficientă cu copiii – acasă şi la şcoală”, Ed. Curtea veche,
Bucureşti, 2002
4. Nicolae Emilia – “Roluri și atitudini parentale în socializarea copilului preşcolar”, Universitatea din
Bucureşti Facultatea De Psihologie Şi Ştiinţele Educaţiei Bucureşti 2012
5. “COPIII CARE NU MERG LA ȘCOALÔ – Studiu UNICEF, Institutul De Ştiinţe Ale Educaţiei, București, 2012

1190
 Raportul educatie–autoeducatie in contextul educatiei permamente.

Ed. Grecu-Baiaș Gina-Maria

Gradinița P.N. Bozovici

Raportul educatie–autoeducatie depinde de factori interni si externi. 'Nu exista educatie fara autoeducatie”.
Educatia si autoeducatia trebuie sa aiba un raport echilibrat si continuu. Autoeducatia nu este opusul
educatiei si nu se identifica cu ea. Autoeducatia are aceleasi elemente ca si educatia
(scop,obiect,subiect,mijloace,metode).' Individul poate fi subiect al educatiei la orice varsta, autoeducatia
implica un anumit grad de maturitate(preadolesc, adolesc). Autoeducatia si-a demonstrat necesitatea
permanentei. Numai astfel se poate face fata exigentelor dezvoltarii sociale, economice si cultural- politice a
epocii in care traim. Autoeducatia se realizeaza numai prin forte proprii, fara ajutorul sau apelul la factori
educativi externi. Autoeducatia este o urmare, dar si o conditie a eficentei educatiei, este o completare a
educatiei.

Factorii determinanti ai educatiei permanente pot fi sintetizati astfel (R.H.Dave):

• datorita revolutiei stiintifice si tehnice care a generat explozia informationala si perisabilitatea

crescanda a cunostintelor, educatia si formarea nu se mai pot limita la anii scolaritatii ci trebuie sa se
intinda pe tot parcursul vietii;
• pentru a facilita adaptarea la schimbare, educatia trebuie sa isi elaboreze un sistem de obiective,
continuturi si metode menit sa ajute oamenii si societatea in procesul de adaptare sociala,
profesionala si culturala;
• schimbarile survenite la nivel economic, social, stiintific, politic, cultural, familial si profesional
impun adaptari si readaptari rapide care necesita eforturi crescute si permanente din partea tuturor
persoanelor;
• evolutiile demografice indica scaderea natalitatii si cresterea numarului persoanelor in varsta, care
trebuie sa beneficieze de programe de educatie permanenta pentru a ramane activi, productivi si
creatori chiar si dupa parasirea campului muncii pentru a nu deveni o sursa de regres social din
cauza neintelegerii si neadaptarii adecvate la schimbari, a lipsei de receptivitate la nou;
• educatia trebuie conceputa ca o formare totala a omului, modeland multiplu si complex
personalitatea fiecarui individ pe parcursul intregii sale existente, de exemplu prin facilitarea
utilizarii eficiente a timpului liber care a devenit o realitate ambigua in societatea contemporana.
• avand mai mult timp liber la dispozitie, datorita tehnologizarii, oamenii se pot concentra asupra
activitatilor extraprofesionale si asupra propriei realizari, participand la activitati cu scop educational
mai mult sau mai putin explicit, cu atat mai mult cu cat educatia este un proces multidimensional,
care nu se limiteaza la acumularea de cunostinte si care nu cade exclusiv in sarcina sistemului
educational (J.Delors).

Necesitatea multiplicarii institutiilor care ofera programe educationale pentru adulti:

• institutii care isi extind rolul educational: muzee, biblioteci, teatre;

• pregatirea la locul de munca inregistreaza un caracter mai sistematic, cu tendinte de
institutionalizare;
• educatia a devenit o comoditate ca oricare alta, ca orice serviciu pentru care platesti pentru al avea;
• vorbim de piata educationala concurentiala, deci necesar a fi calitativa si adoptata cererii; indivizii
intra mai tarziu pe piata muncii pentru a dobandi nivele superioare de educatie, iar cu cat sunt mai
instruiti, cu atat doresc sa mearga mai departe;

1191
 • educatia pe parcursul intregii vieti este un proces permanent, cu de imbogatire si adaptare a
cunoasterii si abilitatilor fiecarui individ, de potentare a capacitatii sale de a judeca si de a actiona,
asigurand premise participarii active si responsabile a indivizilor la progresul societatii.

Dimensiunile educatiei adultilor:

• educatia in scop de recalificare, de perfectionare, pentru reducerea somajului;

• educatia pentru reintegrare sociala a grupurilor marginalizate social;
• educatia civica si interculturala;
• educatia pentru reducerea analfabetismului functional sau computerial.

Politica educationala privitor la educatia adultilor:

• declararea anului 1996 ca An European al Invatarii Permanente;

• la Conferinta Generala UNESCO de la Hamburg, din 1997 se defineste conceptul de educatie a
adultilor si se afirma obiectivele educatiei adultilor:

-dezvoltarea autonomiei si a simtului responsabilitatii individului;

-abilitarea adultilor pentru a face fata transformarilor care afecteaza economia, cultura, si societatea in
ansamblul sau

-promovarea unei participari creative a cetatenilor la viata colectivitatii.

Mutatii la nivelul viziunii despre educatie:

• obiectivul educatiei nu va mai fi invatarea ci a invata cum sa inveti, cum sa cauti si sa utilizezi
eficient informatia de care ai nevoie pentru a trai in societate in armonie cu indivizi diferiti;
• ca participant activ la procesul de educatie permanenta, beneficiarul acestui tip de educatie inceteaza
sa mai fie obiectul pasiv al educatiei, pentru a deveni subiectul ei activ;
• este necesara crearea si adoptarea unei metodologii didactice inovative care sa favorizeze
participarea fiecarui individ la propria formare. Se constata diversificarea si extinderea metodelor
activparticipative cu impact formativ, generate in sistemul educatiei adultilor la toate nivelurile
educationale;
• deplasarea procesului de invatamant de la informare la formare, de la memorizare la rationament de
la invatare mecanica la invatare creativa;
• patrunderea in educatia de toate nivelurile a tehnologiei didactice moderne (sisteme audiovizuale
multimedia, invatare asistata de calculator, internet etc.) (I. Jinga);
• se schimba rolul si functiile cadrului didactic, acesta devenind consilier si facilitator al invatarii,
indrumator si stimulator al efortului de invatare si formare a copiilor, tinerilor si adultilor;
• autoeducatia este inteleasa ca o „activitate constienta, planificata si sistematica desfasurata de catre
fiinta umana in scopul autoperfectionarii propriei personalitati si formarii de noi deprinderi si
competente in vederea adaptarii eficiente la specificul societatii prezente si viitoare” (A. Barna).

BIBLIOGRAFIE

 “PEDAGOGIE SI PSIHOLOGIE”, Autor: Marin Stoica, Editura Gheorghe Alexandru, 2002

 “INVATAMANT PRIMAR” –
Studii si cercetari –“ Educatia interculturala, conceptualizare si contextualizare”
Conf. univ. dr. Venera- Mihaela COJOCARIU , Universitatea din Bacau, Editura Miniped

1192
 Relaţia şcoală – familie, factor determinant în obţinerea succesului şcolar
Prof. Grecu Tatiana

Educaţia reprezintă o funcţie esenţială şi permanentă a societăţii, care asigură transmiterea eredităţii sociale a
culturii şi civilizaţiei, fiind în acelaşi timp un instrument fundamental pentru formarea individului ca
personalitate.
Societatea este instanţa superioară care imprimă un anumit format atât şcolii cât şi familiei, iar prin idealul
educaţional trasează liniile directorii pe care acestea trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, familia şi şcoala sunt
cele care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii .
Familia se găseşte de multe ori în contradicţie cu şcoala şi chiar cu comunitatea socială sau profesională. Ca
unitate / cuplu de adulţi, ea trăieşte astăzi drama complexităţii situaţiilor economice, culturale şi relaţionare din
epoca noastră. Ca grup de adulţi care construiesc împreună valori sociale, tradiţii şi propria cultură, familia
simte prima apăsarea problemelor legate de recesiunea economică, de criza culturii şi de dificultăţile de
comunicare interumană din ultimii ani.
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările materne şi
gospodăreşti adăugându-se preocupările profesionale şi de studiu), modificarea statutului copilului, dispersia
familiei, încercarea de a restitui prestigiul educaţiei familiale (pe care l-a avut până la introducerea
învăţământului obligatoriu), progresele sociologiei şi psihologiei, precum şi alte cauze au dus la înţelegerea
faptului că orice sistem de educaţie rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau de opoziţia părinţilor.
Şcoala capătă astfel o misiune suplimentară, aceea de intervenţie reglatorie în relaţia familiei cu societatea.
Obstacolele relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite atât între părinţi, cât şi la cadrele
didactice sau administratorii şcolari) sau de ordin material (relaţia şcoală-familie cere un surplus de efort
material şi de timp).
Şcoala este interesată să colaboreze cu familia, să-şi facă din ea un aliat, pentru ca acţiunea sa educativă să
fie mai profundă şi de durată. Colaborarea şcolii cu familia este necesară şi în vederea unei informări reciproce
cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui.
Spre a ajuta eficient pe copii, părinţii trebuie să ţină legătura cu şcoala, spre a se informa despre rezultatele
muncii şi despre comportarea lor la şcoală. Unele informaţii despre aceste situaţii le pot obţine părinţii prin
consultarea carnetului cu note al elevului sau din relatările despre activitatea lui la şcoală şi modul cum a fost ea
apreciată de profesori, dar mult mai utile sunt informaţiile pe care le primesc părinţii de la cadrele didactice.
Reproşurile care li se fac părinţilor privind colaborarea cu şcoala sunt: apatia, lipsa de responsabilitate,
timiditatea, preocupări excesive pentru randamentul şcolar, rolul parental rău definit, contacte limitate cu
şcoala, conservatorism.
Reproşurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare, inclusiv altele
ca: dificultăţi în a stabili relaţia cu adulţii (tratează părinţii ca pe copii si nu ca parteneri în educaţia copilului,
decizând autoritar la reuniunile cu părinţii), definirea imprecisă a rolului de profesor, lipsa pregătirii privind
relaţia şcoală - familie.
Colaborarea şcoală-părinţi este esenţială în asigurarea unei educaţii de calitate. Activitatea de la şcoală este o
continuare a activităţii de acasă, şi invers. Adoptarea unor atitudini de aprobare a sarcinilor şcolare este un
comportament important pentru fiecare părinte în vederea creării unui front educativ unitar cu şcoala. Fiecare
părinte trebuie să acorde din timpul său copiilor pentru a discuta, liber şi deschis, pentru a se interesa despre
„ce” se întâmplă la şcoală. Implicarea părinţilor favorizează succesul şcolar al copiilor şi de aceea este
importantă întărirea legăturii dintre părinţi şi şcoală.
Pentru punerea în practică a unor proiecte, trebuie conjugate eforturile tuturor părţilor implicate: societatea -
cu realitatea ei situaţională, familia-subiectivă de multe ori, şcoala - cu structurile motivaţionale şi proiective şi,

1193
nu în ultimul rând, elevul - factorul conştient de importanţa demersurilor întreprinse pentru creşterea educaţiei
sale europene.

Bibliografie
1.Vrasmas Ecateriana Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, ianuarie 2002
2.Joiţa Elena, V. Ilie, M. Vlad, E. Frăsineanu, Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară, Editura Arves,
2003.

1194
 Analiza SWOT
pentru o relaţie toxică de comunicare tată - copil

prof. Ionica Grigoraş

Colegiul Tehnic „D. Mangeron” din Bacău

Situaţia de comunicare supusă analizei:

„Taților, încetați să vă distrugeți copiii. Vă rog!

Dan Pearce, blogger și părinte care crește singur un copil, a scris un articol foarte emoționant despre
rolul tatălui în procesul de educare a copilului, iar pentru că el explică, în cel mai simplu mod, ce înseamnă
să fii tată, noi l-am tradus special pentru voi.
Taților, încetați să vă distrugeți copiii. Vă rog!
M-am simțit obligat să scriu acest articol după ce am devenit martorul unei scene pe care am
urmărit-o azi într-un magazin. Anticipat îmi cer scuze pentru tonul articolului, dar nu pot altfel – sunt
copleșit de disperare și furie. Vă rog să citiți articolul în întregime – știu, e destul de voluminos, dar trebuie
să se vorbească despre asta.
Astăzi, când stăteam cu fiul meu în rând într-un magazin, am văzut înaintea noastră un tată cu un
băiețel de vreo 6 ani. Copilul l-a întrebat cu timiditate dacă ar putea să-i cumpere o înghețată în drum spre
casă. Tatăl, întorcîndu-și privirea spre copil, a strigat că el n-ar trebui să-l distragă chiar acum, că ar
trebui să meargă la perete și să tacă. Băiețelul s-a retras imediat și s-a rezemat de perete.
Când rândul a avansat puțin, băiețelul a revenit lângă tatăl său, fredonând un cântecel. Se pare că
uitase deja despre accesul de furie al tatălui său de acum câteva minute. Deodată tatăl său s-a întors spre
el și l-a certat pentru zgomot. Băiatul s-a ferit brusc de el și, din nou, s-a rezemat de perete.
M-am simțit confuz. De ce acest om nu vedea ceea, ce vedeam eu? De ce nu vedea acea minune în
umbra sa? De ce el ștergea fără nici o ezitare orice urmă de fericire din sufletul propriului copil? De ce el
nu apreciază această perioadă scurtă a timpului, când poate fi un adevărat erou pentru copilul său?
Am rămas doar trei în rând și băiețelul a revenit lângă tatăl său. Acesta a ieșit brusc din rând și și-a
încleștat mâinile pe umerii copilului, care avea fața strâmbată de durere: «Dacă mai aud încă un sunet sau
dacă te mai depărtezi de perete – acasă o să vorbim altfel!». Copilul din nou s-a lipit de perete și nu s-a mai
mișcat. Nu a produs nici un sunet. Fața lui drăguță brusc s-a întunecat și și-a pierdut expresivitatea. Era
distrus. Tatăl său n-a vrut să piardă timpul cu el, iar să distrugi copilul e cea mai simplă metodă de
educație.”

(continuare pe http://novapost.ro/tatilor-incetati-sa-va-distrugeti-copiii-va-rog

Puncte forte:

Autorul:
- foloseşte experienţa personală pentru a generaliza un anumit tip de comportament, observabil în
numeroase situaţii;
- conştientizează răul pe care tatăl i-l face propriului copil, căci a constatat că acel copil are reacţii
condiţionate;
- oferă alt tip de comportament faţă de un copil, adică unul pe care tatăl toxic l-ar fi putut observa atunci
când aştepta la rând, astfel încât e posibil ca el să mediteze la propria atitudine.

Slăbiciuni

Autorul articolului:
- e “copleşit de disperare şi de furie”, din compasiune pentru copil.
Tatăl:

1195
 - consideră că educarea copilului se realizează prin frică, prin supunerea oarbă faţă de un adult care
consideră că numai el are dreptate şi că e obligaţia lui să-i spună mereu copilului ce să facă sau ce să
nu facă;
- nu este interesat deloc de dorinţele, nevoile şi interesele copilului său;
- anihilează iniţiativa personală a copilului, îi zdrobeşte creativitatea;
- îi induce fiului ideea că trebuie să asculte de cineva, adică nu-i dă copilului posibilitatea de a gândi cu
propria minte;
- acest comportament autoritar al tatălui îi creează fiului stări de confuzie (căci, paradoxal, cântecul e
etichetat ca “zgomot” şi orice mişcare e ceva rău, inclusiv respiraţia);
- nu are răbdare, nu are abilităţi de comunicare asertivă, nu are competenţe de educator;
- nu-şi iubeşte deloc copilul, îl consideră o povară sau o sursă de enervare/de nefericire personală (în
fond, acestui părinte îi e frică de propriile slăbiciuni).

Oportunităţi

Copilul:
- uită repede ameninţările tatălui;
- manifestă talent în zona artisticului, a imaginarului, refugiindu-se în lumea lui interioară (e plăcut
faptul că a îndrăznit să cânte cu voce tare);
- “revine” lângă tatăl lui, ceea ce înseamnă că frica nu a pus definitiv stăpânire pe el;
- îşi doreşte să comunice cu părintele său;
- lectura acestui articol ar putea să-l ajute pe tatăl respectiv să-şi modifice comportamentul faţă de fiul
său până când relaţia nu se va deteriora ireversibil.
Cititorii:
- pot răspândi articolul, iar dacă se recunosc în situaţia dată, ar putea să-şi dea seama unde greşesc şi
ce s-ar putea întâmpla dacă nu intervin la timp, prin pozitivarea relaţiei de comunicare cu propriul
copil.

Ameninţări:

Tatăl:
- consideră că e stăpânul copilului;
- libertatea copilului ar putea fi complet anihilată, fiul considerându-se vinovat de fiecare dată când tatăl
e supărat (copilul se consideră sursă a nefericirii tatălui);
- consideră că fiul său este obraznic, chiar şi atunci când nu e cazul, astfel încât îl derutează pe copil,
care, automat, va deveni un robot, căci va acţiona numai la comanda cuiva care îi e superior (în fond,
tatăl foloseşte metoda sclavizării, a fricii, pentru a nu pierde controlul);
- foloseşte metoda controlului minţii (“Lipit de perete!”), ignorând drepturile copilului (dreptul la
libertate, la fericire);
- nu conştientizează greşelile grave pe care le face, abuzându-şi copilul din punct de vedere emoţional.

Concluzie

Dacă părintele nu are timp sau dacă nu are răbdare cu propriul copil, atunci cine să aibă?

1196
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE
Prof. GRIGORE ȘTEFANIA

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și posibilitățile

oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerințelor
dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor de
predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție
majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile
și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă
faptul că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:

Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean.
Aici fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o
comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că
şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!

Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.

Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o
identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia
însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia,
integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi
bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.

1197
 Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu
părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni
un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor
să crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă
pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul
nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.

1198
 Colaborarea grădinița- scoală

Prof. inv.prescolar: Grigorescu Amelia

Prof. inv. Prescolar: Ploaie Andrea
Grădinița nr. 211, Sector 3, București

Prescolaritatea constituie o etapa de varsta de mare receptivitate la stimularile educative si are o

importanta deosebita pentru procesul scolarizarii copilului. Avand in vedere ca gradinita si scoala primara
reprezinta doua trasee educative succesive, dar parti ale unui proces care trebuie sa ramana in ansamblu
unitar, legatura dintre respectivele institutii se cere intarita pentru ca trecerea de la una la alta sa asigure
continuitatea proiectelor si finalizarea lor adecvata. Personalul didactic din cele doua institutii trebuie sa
caute impreuna acele prilejuri de colaborare care sa faciliteze integrarea copilului in mediul inalt formalizat
al scolii. Cele mai frecvente oportunitati de intalnire dintre cele doua medii educationale, care se cer
valorificate de catre ambii parteneri, privesc foarte multe aspect: Vizitarea unei scoli in vederea cunoasterii
de catre copiii prescolari a acestei institutii, vizitarea de catre scolari din clasa I a unei gradinite pentru a le
impartasi copiilor de aici primele lor experiente scolareo, organizarea unor sedinte cu parintii copiilor in
ultimul semestru de activitate din gradinita la care sunt invitati cativa dintre viitorii invatatori, ce vor
informa parintii asupra modului de pregatire al copiilor pentru scoala, simularea in cadrul gradinitei a unor
activitati de tip scolar cu grupa pregatitoare;

Pentru asigurarea continuitatii intre cele doua medii educationale, cadrele didactice din scoala
trebuie sa cunoasca pregatirea ce se realizeaza in gradinite, iar educatoarele trebuie sa se informeze asupra
dinamicii cerintelor ce se formuleaza in mediul scolar. Prin stabilirea primelor contacte cu scoala si cu
invatatorii, copiii se vor familiariza din timp cu institutia dar si cu cele mai importante personaje ale ei ceea
ce va contribui la reducerea nelinistilor si a starilor afective negative pe care le genereaza perspectiva primei
zile de scoala.Legatura dintre gradinita si scoala se realizeaza si prin masuri de ordin pedagogic, care
actioneaza in sfera tehnologiei didactice. Este vorba de asigurarea continuitatii in insasi folosirea metodelor
si procedeelor didactice, in activitatea de invatare, precum si de interventii in formele de organizare a
procesului de invatamant in primul rand in lectii.In clasa I invatatorul foloseste jocul atat ca activitate de
invatare, cat si ca mijloc de relaxare, de destindere pentru copii.

Printre aspectele cotinuitatii gradinitei cu scoala nu sunt mai putin importante cele care privesc
formele de organizare si desfasurare a activitatii. In acest sens, experienta dovedeste ca desfasurarea unor
activitati comune cum ar fi: vizite la scoala, vizita scolarilor in gradinita, serbari comune, plimbari si
programe distractive comune, contribuie la atenuarea distantei dintre gradinita si scoala.

Vizitele prescolarilor in scoala trebuie sa fie bine organizate pentru a le produce o impresie placuta
si puternica pentru a le stimula dorinta vie de a deveni scolari. Menirea grupei pregătitoare este de a da
posibilitatea preșcolarilor să dobândească pregătirea necesară pentru începerea activității școlare, iar sub
aspect formativ, pentru a ajunge la dezvoltarea optimă a proceselor psihice de cunoaștere (memorie,
gândire, imaginație). La intrarea în școală, organismul copilului trebuie să fie clădit sănătos, rezistent la
eforturi, îndeajuns de bine călit, ca să reziste la intemperii, capabil să desfășoare o muncă susținută
(accesibilă vârstei) fără a obosi ușor. De asemenea, este necesar ca preșcolarul să fie stăpân pe mișcările
fundamentale: mersul, alergare, cățăratul, aruncarea, târâtul. Dacă toate aceste condiții sunt îndeplinite
înseamnă că, scopul educației psihomotrice în grădiniță a fost atins, iar sarcinile educației fizice au fost

1199
realizate. Pregătirea pentru școală ridică și unele cerințe în ce privește dezvoltarea morală. Grupei
pregătitoare îi revine sarcina de a dezvolta prin exersare, procesele psihice de cunoaștere ale copiilor până la
nivelul maturității școlare. Debutul școlar presupune un anumit nivel dedezvoltare psihică intelectuală și
morală a copilului, iar aptitudinea de școlaritate sau maturitate școlară solicită dobândirea unor priceperi,
deprinderi, și capacități necesare activității școlare bazată pe învătare.

Colaborand cu scoala, educatoarea va putea sa-si analizeze mai profund si mai obiectiv munca
instructive-educativa sub aspectele ei pozitive si negative cunoscand rezultatele la invatatura si purtare a
fostilor „elevi”, iar invatatorul va cauta sa nu piarda pe parcurs cunostintele insusite in gradinita.

Bibliografie:
- Alexandru J., Cunoaşterea copilului preşcolar, Editura revistei de pedagogie, Bucureşti 1992 - „De la
grădiniţă la şcoală”, Culegere metodică editată de Revista de pedagogie Bucureşti 1975 - „Integrarea
copilului în activitatea şcolară”, Culegere metodică editată de Revista de pedagogie Bucureşti 1978 -
www.didactic.ro.

1200
 “Educație fără frontiere!”: Relația grădiniță-școală-familie-societate

Profesor: Grosu Magda – Carmen

Școala Gimnazială Specială Nr. 14 Tulcea

Relația grădiniță-școală-familie-societate este una în care fiecare factor interrelaționează cu ceilalți.

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și
posibilitățile oferite de societate, ca factor al dezvoltării sociale. Astfel sistemele de învățământ se modifică,
ținzându-se spre modernizarea metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a
formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele instituții educative.Necesitatea abordării
parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage după sine o mare
colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi
canalizate asupra copilului.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:

Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului. Aici fiind foarte
importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de congeneri.
Grădiniţa răspunde unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea
poate că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!

Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.

Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi există şi se
structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează schimbările din viaţa
lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este reprezentată de acei oameni cu care
locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui, dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în
al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale. Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se
dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere, locul explorării şi al construcţiei de sine. Copilul însă nu
ezită să-şi aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături
afective: aşa se întâmplă cu casa bunicilor, mătuşilor şi a altor rude.

Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.

Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca

1201
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească
mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

Persoanele cu handicap sunt privite ca fiind fragile, inapte în a presta un serviciu care să aducă profit
angajatorului. De aceea, integrarea lor pe piata forței de muncă, includerea lor în societate, este deseori
considerată ca imposibilă sau inutilă. Însă, ca orice ființă umană și în calitate de ființe umane, persoanele cu
dizabilități au dreptul la oportunități de integrare socială și profesională, care să le ofere șansa de a atinge un
grad optim de independentă. Dar pentru a fi integrați, ei trebuie să capete deprinderi care să-i facă capabili
să-și găsească un loc de muncă.

Și ei există... Au și ei vise... Să nu le refuzăm șansa unei vieți normale !!! Atitudinea ta înseamnă
viitorul lor !

1202
 RELAŢIA GRĂDINIŢĂ - FAMILIE

Prof.înv.preșcolar Groza Elisabeta

Gradiniţa cu Program Prelungit Nr. 2,
Drobeta Turnu Severin, jud. Mehedinţi

“Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură , dacă voi
reuşi sau voi eşua în viata!Dă-mi , te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog , ca
să pot fi o binecuvantare pentru lume”!

Schimbări ale potenţialului educativ al familiei s-a produs continuu, în funcţie de schimbarile
economice, cultural , politice si sociale. Aceste schimbări se constată, în special, la copii care încep un ciclu de
educaţie institutionalizata. Fără sprijinul active al părinţilor, grădiniţa nu poate realiza obiectivele educatiei
stabilite, oricat de competent ar fii educatorii.Părinţii trebuie sa foloseasca toate mijloacele pe care societatea de
astazi le ofera, pentru a se desprinde de obiceiurile , mentalitatile ăi prejudecatile învechite şi a înlesni ştiinţa să
pătrundă în viaţa de familie.Problemele existente în viaţa de familie sunt numeroase şi complexe, de la lipsa
banilor, atmosfera tensionată ce ajunge până la violenţa si până la situatii critice generate de nivelul de cultura
şi de educaţie scazut al parintilor. Toate acestea conduc la probleme de educaţie şi dezvoltare a copiilor. Rolul
grădiniţei este acela de a discuta cu părinţii copiilor, de a stimula comunicarea permanentă cu acestia , de a
informa membrii familiei cu privire la nevoile psihice şi motrice ale copiilor, de a-i orienta către cunoasterea
activitatilor din grădiniţă. Educatoarea are sarcina de a asigura transparenţa necesară în cunoaşterea de către
familie a nivelului de dezvoltare a copilului, dar şi a ăailor ce sunt de urmat, a prioritatilor educaţionale din
familie.

Obiectivul parteneriatului cu părinţii, grădiniţa –familie, constă în conturarea unităţii de acţiune a celor
doi factori educationali. Relaţia grădiniţă familie se realizează în dublu sens . Este vorba, pe de o parte, de
procuparea educatoarei de a cunoaşte mediul familial al copilului şi natura influentelor educaţionale exercitate
de părinti şi de a ţine seama de experienţa de viaţa şi învăţre acumulata de copil în familie, iar pe de alta parte,
de implicarea părinţilor în activitaea educaţională a grădiniţei , ca parteneri în procesul de instruire şi formare.
Educatoarea, comunica problemele curente ale copiilor, realizarile acestora. Astfel nu doar aspectele negative
în comportamentul copilului trebuie să facă obiectul comunicarilor curente dintre părinţi şi educatoare, ci şi
reuşitele acestuia pe diverse planuri. Veştile bune au un efect motivant pentru sprijinirea evolutiei copilului şi
consolidarea relaţiei cu instituţia educaţională.

Colaborarea grădiniţă-familie implică informarea teoretică a părinţilor în problemele de psiho-

pedagogie preşcolară. Intalnirile cu părinţii pot avea ca temă :”Cum putem contribui la dezvoltarea limbajului
copiilor?”, “Cât de bine vă cunoaşteţi copilul?”,”Care sunt problemele copilului singur la părinţi?” etc.Un alt
prilej de informare îl reprezintă întalnirile în cadrul şedinţelor cu părinţii cu specialisti(medic, psiholog,
logoped).Funcţia de părinte este o “meserie” si, ca orice meserie, ea trebuie înăţată. Noţiunea de părinte nu
poate exista separat de cea de copil/ urmas, dupa cum notiunea de educator nu poate exista separat de cea de
educat.Parintii trebuie sa cunoasca, sa devina costienti de influenta pe care o exercita prezenta lor in viata
copilului, să fie convinşi că educaţia ce trebuie dată copilului pentru ca societatea actuala este diferită de cea
precedenta, ca societaea viitoare va fii diferită de cea actuala ,iar copilul trebuie pregatit corespunzator.

1203
Bibliografie:

1. D. Neacsu-Instruire şi învăţare-Ed. Stiintifica-Bucuresti1,990

2. Piaget J.-Construirea realului la copii,E.D.P.,Bucuresti,1976

1204
 Împreună, pentru un viitor mai sigur!

Prof. Iulia Groza,

Palatul Copiilor Târgu Jiu

Educaţia de bună calitate presupune acceptarea diversităţii prin iniţierea de proiecte în care să fie
implicaţi copii de grădiniță, elevi, cadre didactice de diferite specialităţi precum și parteneri educaţionali,
reprezentați de părinţi, societatea civilă, media şi comunitatea locală.
Împreună, copiii de grădiniță, elevii, profesorii şi desigur familiile pot face din unitatea școlară un loc
plăcut pentru toţi cei implicaţi în procesul educativ, un mediu bazat pe respect, comunicare, bună înțelegere
şi încredere reciprocă.
O preocupare constantă în ceea ce privește managementul educational o reprezintă determinarea valorilor
copiilor de la grădiniță, elevilor, profesorilor, părinților în vederea găsirii unui numitor comun al valorilor
reprezentative ale comunităţii care să producă schimbări pozitive în scopul eficientizării sistemului
educaţional.
Proiectul, ca metoda alternativă de evalure interdisciplinară are un rol formativ superior celorlalte metode
de evaluare.
Alături de dezvoltarea competenţelor specifice anumitor domenii de activitate în care se încadrează
proiectele la care participă, elevii îşi dezvoltă competenţe cum ar fi: capacităţi organizatorice, capacităţi de
autogestiune şi management al timpului, îşi formează şi dezvoltă gândirea critică, capaciatea de luare a
deciziilor. prelucrarea şi utilizarea contextuală a unor informaţii precum şi capacitatea de a identifica şi
rezolva probleme.
. Instituţii de învăţământ precum palatele şi cluburile copiilor oferă copiilor şi elevilor posibilitatea de
a-şi petrece timpul liber într-un cadru organizat în mod plăcut şi util. Aceste instituţii crează opţiuni de
frecventare a unor cercuri tematice potrivit intereselor şi aptitudinilor fiecărui copiil şi elev de a-şi dezvolta
personalitatea. Li se oferă posibilităţi de socializare prin participare la activităţi alături de alţi copii şi elevi
din judeţ, din ţară sau din străinătate, cu aceleaşi interese de cunoaştere. Pot opta pentru un traseu de formare
individualizat, în cadrul acestor activităţi punându-se accentul pe latura practică, aplicativă. Li se crează
posibilitatea de a-şi dezvolta spiritul competitiv bazat pe o reală dezvoltare a competenţelor şi a propriilor
aptitudini. Caracterul pragmatic şi maniera de lucru individualizată îi ajută la o mai bună cunoaştere a
propriei personalităţi stimulându-i către autoformare. Atmosfera de lucru este relaxantă şi plăcută oferind
posibilitatea fiecărui copil, încă de la vârste fragede de patru - cinci anișori până la nouăsprezece ani, de a-şi
exprima liberi ideile, într-un limbaj simplu.
Studiile efectuate au arătat că elevii și copiii de la grădiniță care participă consecvent la activităţi
extraşcolare au nivel mai redus de agresivitate și reușesc să se achite mult mai ușor de responsabilitățile ce le
revin. Activităţile extraşcolare diverse la care au acces copiii și elevii, bazate pe relația grădiniță-școală-
familie-societate promovate de către mass media, oferă cadru propice pentru consumul energetic şi
eliberarea de tensiunea intrapsihică acumulată, facilitând bazele formării de tineri bine pregătiți care, în
viitor, se vor integra cu ușurință în societate.

1205
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE
ÎN PROCESUL DE SOCIALIZARE
Autor: Daniela Grozea, prof. pentru învățământul primar,
Școala Gimnazială Nr.1 Moreni, județul Dâmbovița
Dezvoltarea personalității copilului depinde de condițiile care i se oferă și de modul de utilizare a
acestora. Responsabilitatea formării copilului revine familiei, grădiniței, școlii, grupurilor sociale.
Socializarea este procesul de asimilare a valorilor sociale și de utilizare a lor în activități de cunoaștere, de
relaționare și comunicare, de autoreglare a comportamentului; prin asimilarea valorilor sociale, copilul
devine, din candidat la umanitate, un individ social. Gradul de socializare se pune în evidență în bogăția și
conținutul relațiilor sociale: în grupul restrâns al familiei, în grupul de copii, apoi în grupul de învățare, în
grupuri spontane, etc. În timp, copilul ajunge să aibă o comunicare cu ceilalți, în care normele, convențiile să
fie respectate.
Ca proces continuu, socializarea se realizează prin diverse mecanisme, cum ar fi adoptarea
succesivă de roluri, învățarea socială, imitația, identificarea, etc. Prin socializare, individul dobândește o
anumită siguranță, acțiunile lui având previzibilitate.
Socializaraea primară, realizată în familie, este decisivă pentru structurarea personalității,
marcând individul pentru întreaga viață. Socializarea în familie are mai multe componente: normativă,
cognitivă, creativă, afectivă. Avantajul ei este că se realizează într-un climat impregnat de afectivitate, care
facilitează însușirea valorilor morale. Intuiția simțului comun vorbește despre cei șapte ani de-acasă. Ea
acționează într-un cadru informal, în care securitatea afectivă joacă rolul primordial. Toate influențele
socializatoare ulterioare se vor plia pe trunchiul socializării primare, care este însoțită pentru o perioadă de
timp de socializarea secundară; aceasta nu va avea eficiența și profunzimea celei primare, copilul rămânând
mult timp prizonierul lumii definite de către părinți. Funcția fundamentală a familiei este cea de factor al
securității, oferind copilului sentimentul siguranței, care îi permite construcția personalității.
O personalitate puternică și echilibrată a copilului este rodul acceptării lui necondiționate de
către părinți, care mediază acceptarea de sine.
Conținutul socializării nu se reduce doar la dimensiunea afectivă, dar socializarea primară
presupune și internalizarea normelor și valorilor sociale, deprinderea rolurilor sociale și elaborarea unor
comportamente corespunzătoare. Explicit sau implicit, familia reprezintă filtrul hermeneutic prin care copilul
își aproprie lumea, și-o face o lume a sa. Părinții, în calitatea lor de primi adulți semnificativi, exercită direct
și indirect influențe educaționale formative, oferind primele modele de identificare într-un anumit climat
afectiv. Atât educația directă, precum și modelele și climatul au rol important în maturizarea copilului.
Socializarea secundară este realizată în instituțiile din afara familiei, respectiv în creșă, cămin,
grădiniță, școală, grup (de egali, de muncă), iar succesul ei depinde de continuitatea, concordanța sau
complementaritatea valorilor în virtutea cărora se exercită cele două tipuri de socializări. Astfel, socializarea
continuă toată viața, omul aflându-se frecvent în situația de a-și interioriza roluri noi, de a se integra în
diverse grupuri sau instituții. Procesul de constituire a personalității se realizează printr-un dublu mecanism:
cel al identificării progresive cu grupul - adaptare primară- și cel al diferențierii, reglat de adaptarea
secundară, asigurându-se stabilitatea sinelui.
Astfel, prin socializare, se transmit și se structurează modalități de comunicare (limbaj oral, scris,
coduri de comunicare simbolice), modele sociale de comportament (conduite domestice și roluri ale sexelor,
forme de relaționare interpersonale), seturi instrumentale (modalități de cunoaștere, de învățare, cunoștințe,
abilități profesionale), norme de internalitate și modelare afectiv-atitudinală a individului .
Responsabilitatea grădiniței crește, în condițiile în care familia contemporană devine din ce în ce
mai ocupată, atât în pregătirea copiilor pentru școală, cât și în socializare. Încă de la grădiniță, se creează
premise pentru realizarea unor activități care presupun cooperarea, interrelaționarea, pe fondul cărora încep
să se formeze trăsăturile caracteriale: pozitive sau negative, în funcție de modul de soluționare a situațiilor
specifice acestor faze.
Trăsăturile de caracter în formă incipientă la vârsta preșcolară au la bază contradicțiile dintre
dorințele și aspirațiile copilului care sunt foarte mari și posibilitățile limitate de satisfacere, dintre

1206
constrângerile realității și fantezia debordantă. Dacă în familie se cultivă nesăbuit dorințele, pretențiile
copilului, dar se neglijează dezvoltarea inițiativei, a implicării personale în realizarea acestor dorințe, se
dezvoltă trăsături negative de caracter. Acțiunile educative trebuie să fie echilibrate, iar cerințele exprimate
față de copil, să fie gradate. Încurajarea, manifestarea satisfacției adultului față de activitatea copilului,
aprecierea, crearea unor situații în care el însuși să trăiască satisfacții pentru realizări personale, contribuie la
formarea unor trăsături pozitive.
Socializarea conduitei are loc în contextul jocului, al activităților recreative și al celor obligatorii.
Manifestarea gradului de socializare are două forme: sociabilitatea (adaptarea socială) care definește
capacitatea copilului de a face față dificultăților și cerințelor din ambianța socială și capacitatea socială
ce duce la autonomie, inițiativă, capacitatea de a realiza diferite activități. Întârzierile și tulburările în planul
socializării și manifestarea prin instabilitatea comportamentală determină timiditate, izolare, agresivitate.
Intrarea în școală marchează o cotitură în viața copilului, resimțită și de familie. Se împlinește
dorința copilului de a deveni școlar. Dacă în grădiniță, preșcolarul interpretează doar imaginativ și exterior
rolul de elev, intrând la școală, el ajunge într-o lume reală, organizată după reguli speciale. Copilul începe o
viață nouă, concentrată pe învățarea de tip școlar, care se transformă, pe neobservate, într-o ocupație
permanentă. Învățarea școlară devine forma de existență și forma de evaluare socială a elevului. Alături de
maturizarea intelectuală, adaptarea școlară presupune și prezența unui anumit grad de maturitate socială.
Clasa de elevi constituie cadrul psihosocial al desfășurării activității de instruire și educare și un
mediu de comunicare și socializare. Acest grup social are structură și caracteristici proprii, iar membrii
acestuia ocupă diverse poziții, au roluri variate și stabilesc relații. Ca urmare a dezvoltării relațiilor între
membrii clasei, se constituie o realitate socială cu consecințe multiple asupra desfășurării procesului
instructiv-educativ și asupra personalității fiecărui membru.
Relațiile individului cu grupul social căruia îi aparține au o importanță deosebită atât asupra
evoluției personalității sale cât și asupra activității desfășurate, stabilindu-se relații funcționale de
interdependență în vederea atingerii scopului propus. Grupul intermediază individului relația lui cu
societatea și cu sine.

Bibliografie:
• Mircea Adrian Marica, Introducere în sociologia educației, Editura Ovidius University Press,
Constanța, 2007;
• Romiță Iucu, Managementul clasei de elevi, Editura Polirom, Iași, 2000.

1207
 Importanţa existenţei unui model în formarea personalităţii copiilor

Educatoare PETRONELA GROZESCU

Grădinița STEP BY STEP nr. 5 Onești, jud Bacău

Motto: Personalitatea e un germene în copil, un germene ce se va dezvolta treptat abia în şi prin viaţă. (Carl
Gustav Jung)

Schimbarea caleidoscopică a lumii o resimţim cu încântarea copilăriei și considerând că dezvoltarea

personalităţii este o problemă de actualitate datorită faptului că tot mai mulţi copii ajunși apoi la adolescență îşi
formează o personalitate deficitară este necesar să subliniem anumite motive sau premise care conduc la
dezvoltarea acestui fenomen.
Diferite studii şi cercetări au demonstrat faptul că dezvoltarea personalităţii copilului nu poate fi
realizată decât în cadrul matricei familiale, atât modelele de educaţie cât şi calităţile afective şi instrumentale
ale mediului familial creează premise puternice pentru evoluţia armonioasă a adolescentului, faţă de care
părinţii au o responsabilitate fundamentală.
Carl Gustav Jung aprecia că „ar fi mai bine să nu aplicăm în cazul copiilor înaltul ideal al formării
personalităţii prin educaţie. Pentru că ceea ce se înţelege îndeobşte prin personalitate, adică acea deplinătate
psihică bine definită, capabilă să reziste şi dotată cu forţă este un ideal al maturităţii, pe care oamenii sunt
tentaţi să-l transfere copilăriei numai într-o epocă în care individul e încă inconştient de problemele aşa-
zisei maturităţi sau - mai rău - le eludează cu bună ştiinţă. Căci bănuiesc entuziasmul nostru pedagogic
contemporan de rea credinţă: se vorbeşte de copil, dar e vorba de fapt de copilul din adult. Căci în adult se
ascunde un copil, un copil veşnic aflat mereu în devenire, niciodată împlinit, având o statornică nevoie de
îngrijire, atenţie şi educaţie.”
În ceea ce priveşte formarea personalităţii, copii se află pus în faţa unei opoziţii permanente între, pe de
o parte, comportamentele impregnate de atitudini naive, de curiozitatea lucrurilor noi, de cerinţele de protecţie,
anxietatea specifică vârstelor mici în faţa situaţiilor mai complexe şi solicitante şi, pe de altă parte, atitudini şi
conduite noi formate sub impulsul cerinţelor interne de autonomie sau impuse de ceilalți copii cu care
interacționează.
Dacă mai târziu, la vârsta adolescenţei, maturizarea este centrată pe identificarea resurselor personale
şi construirea propriei identităţi şi independenţe, începând cu detaşarea de sub tutela parentală, la vârsta
preșcolarității, copiii învață, descoperă lumea prin joc, prin culori, prin povești. În aceste condiţii, se dezvoltă
atitudini, concepţii despre lume şi viaţă, au loc manifestări ale creativităţii şi, implicit, apar structuri
motivaţionale puternice.

1208
 Fiecărui copil trebuie să i se ofere posibilitatea să-și contruiască conştient propria personalitate, scopul
final fiind perfecţiunea, prezentă treptat pe parcursul dezvoltării prin seturi de aşteptări. În primul rând, familia
constituie factorul primordial al formării şi socializării copilului, este primul său intermediar în relaţiile cu
societatea şi tot ea constituie matricea care imprimă primele şi cele mai importante trăsături caracteriale şi
morale, atitudinile pe care copilul le adoptă în familie punând bazele conduitelor viitoare. În cadrul familiei,
copiii, beneficiind de sprijinul material, cognitiv şi mai ales afectiv al părinţilor şi al fraţilor, învaţă să fie
autonomi şi independenţi, să fie siguri pe ei înşişi, să fie disciplinaţi şi cinstiţi, pentru a reuşi în viaţă.
De asemenea, familia este locul unde sunt construite prototipuri pentru toate tipurile de relaţii sociale
(de supraordonare sau subordonare, de complementaritate sau de reciprocitate). Din păcate, în cazul în care
modelele pozitive de conduită ale părinţilor sunt absente, copilul va întâmpina dificultăţi în procesul de
socializare, dificultăţi care pot avea repercusiuni pe termen lung asupra dezvoltării personalităţii acestuia, mai
ales atunci când acesta nu este ajutat la timp să le depăşească. Și pe aceeași linie a relevanței formării
personalității la vârsta preșcolarității se află școala, grădinița, respective colegii din grupă și, bineînțeles,
educatoarea.
La grădiniță sunt valorizate autonomia şi stăpânirea de sine, imaginaţia şi creativitatea. Cu atât mai
mult, lumea contemporană, prin ritmul rapid impus schimbării şi prin complexitatea ei, prin noutăţile pe care le
descoperă şi le promovează, pune în faţa membrilor săi domenii de activitate captivante. De foarte multe ori,
copiii au ca alternative de petrecere a timpului cel mai nou gadget sau cel mai nou joc pe computer, tocmai în
astfel de cazuri este primordial ca fiecare copil să deprindă de pe băncile grădiniței pasiunea pentru lectură,
simțul culorilor, bucuria poveștilor frumoase.
Prin urmare, este mai mult decât foarte important ca procesul de educare a copiilor să nu fie doar în
perimetrul restrâns al căminului (al familiei) sau al grădiniței (interacțiunea cu grupul de copii, cu educatoarea
etc.), ci trebuie să existe o complementaritate între aceste cadre, toate având același obiectiv – o contribuție la
fel de important la formarea armonioasă a personalității copilului

Surse de documentare:

Bandiu, A. D., Rădulescu, S. M., Voicu, M., Adolescenţii şi familia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedia,
Bucureşti, 2000.
Dafinoiu, I., Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observaţia şi interviul, Editura Polirom,
Iaşi, 2002.
Maheu, R., Culture in the contemporary world. Problems and prospects, UNESCO, 1973.
Munteanu, A., Psihologia copilului şi adolescentului, Editura Augusta, Timişoara, 1998.

1209
 PARTENERIATUL GRĂDINIŢĂ – FAMILIE – ŞCOALĂ

Prof. GRUESCU ANDA – JANINA, G.P.P. NR.8 TG-JIU

“Grădiniţa şi şcoala reprezintă două trasee educative succesive, ale unui proces care trebuie să
rămână în ansamblu unitar, legătura dintre respectivele instituţii se cere întărită pentru ca trecerea dintr-
una într-alta să asigure continuitatea şi finalizarea lor adecvată.”( L., Ezechil, M., Păiş-Lăzărescu, p. 204)
Continuitatea dintre aceste două instituţii este asigurată de comunicarea dintre cele două cadre
didactice cu care copiii lucrează: educatoarea şi învăţătoarea, astfel încât învăţătoarea să cunoască
activităţile care se realizează în grădiniţă, iar educatoarele să fie informate de cerinţele mediului şcolar
viitor.
Pentru a se putea obişnui cu mediul şcolar copilul trebuie familiarizat cu acesta, lucru posibil prin
implicarea lor în parteneriate cu şcoală. Copiii trebuie ajutaţi să dezvolte şi să lege stări afective pozitive cu
colegii lor, să-şi împărtăşaescă interesele pentru anumite acţiuni atât cu copiii de vârsta lor cât şi cu cei mai
mari, cei de la şcoală.
Ei trebuie să se familiarizeze cu şcoala simţind astfel că aici nu trebuie să vină cu emoţie sau cu
frică, ci că aici vor descoperi o lume a cunoaşterii, unde vor învăţa prin intermediul jocurilor copilăriei,
activităţi îndrăgite.
Activitatea fundamentală prin care se realizează învăţarea la vârsta preşcolară este jocul. Jocul
implică prin sarcinile pe care le are, activităţi de învăţare, familiarizându-se astfel cu activităţile de învăţare
care se vor desfăşura în şcoală. Aceste activităţi sunt benefice viitorului copil şcolar dacă sunt implicaţi mai
multor factori: şcoală (învăţătoare, directorul), familie (părinţi), grădiniţă (educatoare), copil.
Directorul şcolii participă la activităţile desfăşurate de comun acord între grădiniţă şi şcoală prin
susţinerea cadrelor didactice implicate, prin acordarea de diplome sau materiale didactice necesare bunei
desfăşurări a demersului didactic.
Familia trebuie să fie alături de cadrele didactice implicate în educarea copiiilor deoarece toţi părinţii
doresc succes şcolar din partea copiilor lor. Puţini conştientizează faptul că educaţia începe de la naştere şi
trebuie dezvoltată continuu, motiv pentru care considerăm că atmosfera şi educaţia din familie este
hotărâtoare în evoluţia lor. Părintele este primul educator al copilului, de la el învaţă să vorbească, să
citească, să se joace, cu alte cuvinte învaţă primii paşi pentru intrarea în viaţă.
Modul în care lucrăm cu copilul, atât în cadrul grădiniţei cât şi în cadrul şcolii, depinde într-o
oarecare măsură de informaţiile pe care părinţii le oferă cadrelor didactice prin intermediul
chestionarelor.Informaţiile pe care părinţii le oferă ţin de: activităţi preferate/ refuzate de copil; culorile şi
jucării preferate de copil; modul în care copilul îşi alege şi participă la activitate; modul în care copilul
comunică şi îşi exprimă părerea faţă de ceilalţi.
Prin acţiuni comune desfăşurate împreună cu copiii mai mari şi cu doamna lor învăţătoare, aceştia
vor fi familiarizaţi cu ceea ce înseamnă şcoala şi viitoarea lor învăţătoare. Ei vor fi nevoiţi să înţeleagă şi să
1210
adopte norme necesare convieţuirii sociale, adaptându-şi comportamentul la cerinţele grupului cu care vine
în contact.
Dintre activităţile desfăşurate în colaborare cu şcoala se pot aminti: “De ziua Unirii”, “Ziua Şcolii”,
“Sărbătorim ziua mămicii”, “Încondeiem ouă de Paşte”, “În curând voi fi şcolar”.
Utilizând materiale atractive şi adecvate vârstei copiilor cu care lucrăm, aceştia vor fi implicaţi în
rezolvarea sarcinilor primite şi vor realiza lucrări interesante. În urma activităţii desfăşurate copiii s-au
familiarizat cu aspecte caracteristice poporului român şi au manifestat spirit de colaborare cu şcolarii de la
clasa pregătitoare.
“Mereu am asociat meseria de educator cu cea de actor datorită prezenţei empatiei, a capacităţii
educatoarei de a plasa imaginar la nivelul de înţelegere al copiilor, la nivelul trăirilor din lumea lor
interiaoră”(PRET, p. 56)

BIBLIOGRAFIE:
MECT, PRET “Gata pentru şcoală“ Ed. Educaţia 2000+ Bucureşti, 2008
MECT, PRET ”Împreună pentru copii: grădiniţa şi comunitatea “ Ed. Educaţia 2000+, Bucureşti, 2008
Lăzărescu Mihaela-Păişi, Ezechil Liliana, Laborator preşcolar, Editura V& I Integral, Bucureşti, 2002

1211
 Importanţa colaborării şcoală - familie

Prof. Guran Buşoi Alexandra

Şcoala Gimnazială nr.1 Motru

Motto:
“ Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşii sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te
rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume!”
Din Child’s Appeal

Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Procesul de
educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod special pentru acest lucru.
Şcoala a rămas punctul de pornire al orientării şcolare şi profesionale prin acţiuni de informare
asupra posibilităţilor de continuare a studiilor, de detectare a intereselor profesionale şi a aptitudinilor, de
discutare a criteriilor după care elevii îşi decid viitorul şi ponderii de implicare a părinţilor în alegerea şcolii
şi a profesiei pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită de copil şi dacă aceasta din
urmă are disponibilităţi intelectuale.
Până la cuprinderea într-o unitate de învăţământ, rolul primordial în educaţie îl are familia. Între
acţiunile educative ale celor doi factori există mai degrabă un raport de complementaritate decât de
rivalitate, acţiunea fiecăruia venind să o completeze pe a celuilalt.
Mediul şcolar îi oferă copilului un prim mediu socializator de tip organizaţional:
• oferă copilului un cadru social, bazat pe anumite reguli de convieţuire cu ceilalţi;
• îl familiarizează pe copil cu microgrupul social în cadrul căruia învaţă să devină partener, să
joace unele roluri sociale;
• îl obişnuieşte pe copil cu programul orar, cu programul de viaţă, cu schimbarea mediului de
existenţă;
• stimulează dezvoltarea autonomiei personale şi a independenţei.
Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care şcoala îl are asupra
dezvoltării copilului, pe când altele sunt dezinteresate.
Parteneriatele dintre şcoală şi familii pot: ajuta profesorii în munca lor; perfecţiona abilităţile şcolare
ale elevilor; îmbunătăţi programele de studiu şi climatul şcolar; îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale
părinţilor; conecta familiile cu membrii şcolii;
Un studiu realizat în ceea ce priveşte necesitatea colaborării şcoală–familie enumeră patru motive
pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor;
b. învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se petrece în
afara şcolii;
c. cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în
special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate
datorită dialogului cu şcoala;
d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi profesorii) au dreptul să
influenţeze gestiunea şcolară.
În general, toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la
activităţile şcolare. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă
aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală asupra educaţiei copiilor.
Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care copilul să se adapteze rapid şi
eficient la societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, şcoala nu poate înlocui restul instituţiilor care au
misiunea de formare a cetăţenilor conştienţi, cu o conduită civilizată. Educaţia şcolarilor în şcoală nu are
sorţi de izbândă fără o colaborare strânsă cu alţi factori activi implicaţi în procesul instructiv-educativ. Între
aceştia, familia, considerată dintotdeauna celula de bază a societăţii şi "un soi de personalitate colectivă" de
a cărei armonie generală depinde dezvoltarea personalităţii copilului, are un rol foarte important în ajutorul
pe care trebuie să îl dea şcolii. Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de
activităţi ale şcolii cu aceasta (lectorate cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări
şcolare).
1212
 În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop –
formarea personalităţii umane integrale şi armonioase.

BIBLIOGRAFIE :
1. Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a,
şcoli normale, E.D.P., R.A., 1997;
2. Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1974;
3. Nicola, I., „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992

1213
 FAMILIA, ŞCOALA, COMUNITATEA - PARTENERI IN EDUCAŢIE

PROF.GURAN SIMONA –C.J.R.A.E OLT

Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca fiecare
părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru educaţia
copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu şcoala. În
acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie să primească o pregătire în
materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în această materie trebuie considerată ca o aptitudine
profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; şcolile
trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenta necesară.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la
şcoală şi, mai târziu, in viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii
pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţiala în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai
sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor
publice.
Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reânnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia
părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente si Şcoala este un mediu social organizatoric în care
universul copilului se extinde depăşind constrângerea dependenţei materne.Educaţia este cea care
desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate.
Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea
ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a conduitei
favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit implicarea familiei
şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea copilului cu ceilalţi
copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative( extracurriculare) şi cu privire la activităţile
opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii (literatură pentru copii).
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţina rezultate
foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să paşească pe treptele superioare ale
invaţării şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul elevilor se
formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea activităţii în şcoală şi in clasele de elevi. Ele
nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală a
copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a sistemului social
ce include şi familiile si comunitaţile.
Istoria societaţii româneşti cunoaşte o lungă perioadă in care familia deţinea,aproape exclusiv rolul de
educator social al copilului. Complexitatea sporită a societaţii actuale a dus la diferenţierea factorului
educativ, la specializarea lor. S-ar putea crede că această specializare avea drept rezultat, automat,
dezvoltarea armonioasă a copilului, indiferent de intersectarea acţiunilor si măsurilor luate.
Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi, in primul rând prin caracterul său. După cum un tâmplar nu
lucrează in acelaşi mod şi bradul si stejarul, tot aşa şi noi trebuie să ţinem cont de,,lemnul” fiului sau fiicei
noastre, elevului sau elevei noastre, adică de elasticitatea şi rezistenţa,,capitalului său biopsihic” pentru a şti
ce putem face din el fără prea multe riscuri. In ziua de azi educaţia este un fenomen social de transmitere a
experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a culturii, către generaţiile de copii şi tineri, in scopul pregătirii

1214
lor pentru integrarea in societate. Factorii instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica s.a.m.d.,
totul educă: oamenii, lucrurile, fenomenele, dar in primul rând si în cea mai mare măsura – oamenii. Între
acestia primul loc il ocupă părinţii si educatorii. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia
organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv care contribuie pentru formarea unui om apt capabil sa
participe la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viata, să fie pregătit pentru muncă . Menirea şcolii este
nu numai de a inzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Ajungem şi la un alt factor care contribuie la educarea copilului, care este familia. Familia exercită o
influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele
din familie. In familie se conturează caractere.Atât părinţii cât si educatorii in timpul procesului de
invatământ trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului. Odată
copilul ajuns la vârsta preşcolară familia imparte intr-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii si
pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze
golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe copil, în
înţelegerea şi lămurirea unor probleme aşa-zis ,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de dragoste,
de viaţa sexuală, etc. Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoala este nu numai recomandabilă
ci şi obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de infruntat alte şi alte
probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-
o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi
continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de
mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor,
rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar
si scăderea fenomenului delicvenţei.
Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare de
energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii, inferioritaţii şi dependenţei pe
care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă.

Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.

1215
 Colaborare dintre educatoare-învățătoare-părinți-societate

Prof înv. preșc. Gurita Daniela Madalina

Gradinita cu P.P nr 20 /Dr.Tr .Severin

Transformarile rapide ale vietii sociale de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților în
cadrul acesteia, atribuțiile crescute ale femeii fac ca rolul grădiniței și al școlii să fie mare nu numai în ce
privește educația copiilor, ci și a părinților. Instituțiile școlare trebuie să găsească o punte de legătură cu
familia, arătând părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor.
O educație adevărată, reală se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă în grădiniță și în
școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a cuvântului. Tot ceea
ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât frazele moralizatoare.
Una din abordările moderne privind instituția școlară este cea a școlii deschise, prietenoase în care
copilul/elevul se simte bine, este atras de activitățile școlare, îi sunt valorificate înclinațiile și talentele.
Modelele educaționale actuale pun în centru copilul și trebuințele sale, nevoile lui de dezvoltare și în acest
scop participă numeroși factori, între care cei cu importanță semnificativă sunt școala/grădinița și familia.
Dar poate și mai importantă pentru o dezvoltare armonioasă a copilului este colaborarea între cei doi agenți
educogeni – familia și instituția educațională.
În majoritatea situațiilor, familia, grădinița și școala colaborează foarte strâns pentru a asigura prin
eforturi comune o educație de bună calitate. Sunt numeroase însă și cazurile în care familia acționează
uneori contrar direcțiilor conturate de grădiniță/școală, uneori din lipsa de informare, alteori din nepricepere
ori din dezinteres. În loc să întărească și să dezvolte achizițiile din grădiniță/școală – în termeni
comportamentali ori de cunoștințe – părinții destructurează prin atitudinea lor ceea ce dascălul construiește
zi de zi. De aceea se impune o comunicare continuă și de calitate între cadrele didactice și părinți privind
progresele sau dificultățile întâmpinate de copii, aspectele asupra cărora este necesar să se insiste prin
exerciții ori prin exemple pozitive și încurajări. Comunicarea și deschiderea din ambele părți, pentru a
sprijini dezvoltarea și buna educație a copilului, aduc beneficii pe permen lung în dezvoltarea personalității
acestuia. Dacă părinții sunt implicați în programul educativ încă de la început, ei vor înțelege importanța
colaborării cu grădinița/școala, cu educatoarele/învățătoarele și își vor forma deprinderea de a se interesa și
a sprijini activitatea pe care copilul o desfășoară aici.
Contactele dintre părinți și cadre didactice pot îmbrăca forma unor întâlniri colective desfășurate în
cadrul formal al negocierilor dintre administrarea instituțiilor școlare și asociațiilor părinților/comitetelor de
părinți, al reuniunilor de informare a părinților cu privire la conținuturile și metodelor didactice, programul
grupelor, al activităților deschise pentru părinți, al atelierelor de lucrări practice cu părinții, activități
extracurriculare. Într-un cadru informal, părinții pot colabora cu grădinița/școala cu prilejul excursiilor,
serbărilor, vizitelor, aniversărilor.
Părinții trebuie implicați permanent în activitatea grădiniței/școlii și nu doar când se ivesc probleme.
Totodată, părinților trebuie să li se ofere frecvent informații referitoare la copil. Ei trebuie să știe care este
scopul programului educativ la care participă copilul lor, care sunt obiectivele urmărite și să fie la curent cu
politicile educaționale ale grădiniței/școlii. Dacă este posibil, părinții trebuie implicați în luarea deciziilor, să
cunoască progresele făcute de copiii lor, și, în același timp, e important să știe percepția pe care o are
grădinița/școala despre calitățile și problemele copilului.
Participarea activă a familiilor în activitățile derulate la clasă alături de copii au avantaje atât pentru
copii, familie dar și pentru cadre didactice:
a) avantaje ale copiilor:
Copiii simt dragostea și apropierea părinților, nu numai prin bunăvoința și bucuriile ce li se oferă
acasă, ci și din interesul pe care părinții îl acordă în realizarea activităților și acțiunilor din grădiniță și
școală;
Copiii sunt mai siguri pe sine, sentimentul de siguranță fiindu-le atât de necesar dezvoltării și
echilibrului interior; totodată ei trăiesc mândria de a-și vedea părinții în situații apropiate lor și de a-i aprecia
și mai mult.
1216
 b)avantajele familiei:
Părinții au sansa de a deveni participanți la educație, prin implicarea afectivă și prin emoțiile trăite
alături de copiii lor. Ei au prilejul de a sta foarte aproape de copii, de a-i înțelege mai bine, au posibilitatea
să-i observe, să vadă cum se comportă aceștia în colectiv. Părinții se cunosc mai bine între ei și pot colabora
mai ușor atunci când sunt solicitați ori când se ivește vreo problemă.
c)avantajele cadrelor didactice:
Apropiindu-ne de părinți, colaborând cu ei, putem cunoaște relațiile părinte-copii, psihologia
părinților și mai ales pe cea a copiilor. Cunoscând situația și posibilitățile financiare ale grădiniței/școlii,
părinții contribuie financiar la realizarea acestor activități, obtinându-se astfel un răspuns la cerințele actuale
ale unei instituții școlare moderne.
Participând afectiv și efectiv la viața grădiniței, părinții nu vor mai vedea doar funcția socială a
acesteia, de supraveghere a copiilor atunci când ei lipsesc de acasă, ci vor conștientiza că ea desfășoară un
proces instructiv-educativ bine fundamentat și organizat.

Părinții pot fi parteneri în educație pentru că dețin cele mai multe informații despre copiii lor. Pentru
realizarea parteneriatului este esențial ca părinții să fie priviți ca participanți activi, să fie atrași în adoptarea
deciziilor, să se recunoască și să se valorifice informațiile date de ei despre copii, iar responsabilitatea să fie
împărțită între părinți și dascăli.
Pentru o mai bună eficientizare a relațiilor dintre grădiniță, școală și familie se recomandă cadrelor
didactice ca:
-să fie sincere;
-să asculte cu răbdare;
-să recunoască atunci când greșesc;
-să laude inițiativele;
Recomandările facute părinților, se referă la faptul că aceștia trebuie:
-să solicite asistență și sprijin când este nevoie;
-să fie perseverenți și să caute împreună cu educatorii soluții la problemele ivite;
-să-și ajute copiii atunci când greșesc;
-să informeze dascălii, cu sinceritate, asupra atitudinilor și comportamentelor copilului în familie;
-să continue în familie programul educațional propus de instituția școlară, îmbinând armonios atitudinea
permisivă cu sinceritatea și exigența;
-să se situeze permanent alături de copil, să-l sprijine(fără a-i prelua sarcinile);
Pentru a realiza eficient un program de parteneriat educativ cu familia este necesar ca la nivelul
instituțiilor școlare să se cunoască unele particularități ale climatului familial din care provine copilul. Se
recomandă completarea unui chestionar adresat părinților.
Răspunzând cerințelor unei educații psihopedagogice complete, colaborarea și integrarea părinților
în activitățile instructiv-educative din grădiniță și școala rămâne un deziderat prioritar, cu atât mai mult cu
cât materializarea lui se dovedește practic că oferă avantaje tuturor părților implicate în procesul
educațional.

1217
 “Educație fără frontiere!”
Relația grădiniță-școală-familie-societate

Prof. pt. Înv. Preşcolar: Guta Corina,

Gradinita Bucşsani, jud. Dambovita

“Grădiniţa şi şcoala reprezintă două trasee educative succesive, ale unui proces care trebuie să rămână în
ansamblu unitar, legătura dintre respectivele instituţii se cere întărită pentru ca trecerea dintr-una într-alta să
asigure continuitatea şi finalizarea lor adecvată.”( L., Ezechil, M., Păiş-Lăzărescu, p. 204)
Continuitatea dintre aceste două instituţii este asigurată de comunicarea dintre cele două cadre didactice cu
care copiii lucrează: educatoarea şi învăţătoarea, astfel încât învăţătoarea să cunoască activităţile care se
realizează în grădiniţă, iar educatoarele să fie informate de cerinţele mediului şcolar viitor.
Pentru a se putea obişnui cu mediul şcolar copilul trebuie familiarizat cu acesta, lucru posibil prin implicarea
lor în parteneriate cu şcoală. Copiii trebuie ajutaţi să dezvolte şi să lege stări afective pozitive cu colegii lor, să-
şi împărtăşaescă interesele pentru anumite acţiuni atât cu copiii de vârsta lor cât şi cu cei mai mari, cei de la
şcoală.
Ei trebuie să se familiarizeze cu şcoala simţind astfel că aici nu trebuie să vină cu emoţie sau cu frică, ci că
aici vor descoperi o lume a cunoaşterii, unde vor învăţa prin intermediul jocurilor copilăriei, activităţi îndrăgite.
Activitatea fundamentală prin care se realizează învăţarea la vârsta preşcolară este jocul. Jocul implică prin
sarcinile pe care le are, activităţi de învăţare, familiarizându-se astfel cu activităţile de învăţare care se vor
desfăşura în şcoală. Aceste activităţi sunt benefice viitorului copil şcolar dacă sunt implicaţi mai multor factori:
şcoală (învăţătoare, directorul), familie (părinţi), grădiniţă (educatoare), copil.
Familia trebuie să fie alături de cadrele didactice implicate în educarea copiiilor deoarece toţi părinţii doresc
succes şcolar din partea copiilor lor. Puţini conştientizează faptul că educaţia începe de la naştere şi trebuie
dezvoltată continuu, motiv pentru care considerăm că atmosfera şi educaţia din familie este hotărâtoare în
evoluţia lor. Părintele este primul educator al copilului, de la el învaţă să vorbească, să citească, să se joace, cu
alte cuvinte învaţă primii paşi pentru intrarea în viaţă.
Noul curriculum precizează că ”principala răspundere pentru protecţia, creşterea şi dezvoltarea copiilor îi
revine familiei şi, ca atare, familia este îndreptăţită să beneficieze de toată protecţia şi sprijinul de care are
nevoie “( PRET, p. 26).
Modul în care lucrăm cu copilul, atât în cadrul grădiniţei cât şi în cadrul şcolii, depinde într-o oarecare
măsură de informaţiile pe care părinţii le oferă cadrelor didactice prin intermediul chestionarelor.Informaţiile pe
care părinţii le oferă ţin de: activităţi preferate/ refuzate de copil; culorile şi jucării preferate de copil; modul în
care copilul îşi alege şi participă la activitate; modul în care copilul comunică şi îşi exprimă părerea faţă de
ceilalţi.
Cel puţin în anul pregătitor pentru şcoală– grupa mare, această relaţie trebuie să fie destul de strânsă prin
implicarea copilului în activităţi şcolare, prin invitarea alături de educatoare pe doamna învăţătoare care să
vorbească cu ei, să le prezinte şcoala, motive care să-l determine pe copil să înţeleagă şcoala ca pe un loc
interesant în care poate cunoaşte mai multe lucruri.
Prin acţiuni comune desfăşurate împreună cu copiii mai mari şi cu doamna lor învăţătoare, aceştia vor fi
familiarizaţi cu ceea ce înseamnă şcoala şi viitoarea lor învăţătoare. Ei vor fi nevoiţi să înţeleagă şi să adopte
norme necesare convieţuirii sociale, adaptându-şi comportamentul la cerinţele grupului cu care vine în contact.

BIBLIOGRAFIE:
• Dima , Silvia, (2008), Revista Învăţământului preşcolar, 1-2/2008, Bucureşti :Editura Coressi
• ***Cunoaşterea copilului preşcolar , 1992 , Bucureşti : Editura Lyceum
• ***, Curriculum pentru învăţământul preşcolar, 2009, Bucureşti : Editura : Didactica Publishing House ,
• MECT , PRET (2008) ”Împreună pentru copii : grădiniţa şi comunitatea “ Bucureşti : Educaţia 2000+

1218
 Pregătirea preşcolarului pentru activitatea de învăţare şcolară

Înv. Guzu Luminiţa

Şcoala Gimnazială „Ion Simionescu” Iaşi

Încă din primul an de şcoală, având în vedere solicitările specifice procesului instructiv-educativ, se
realizează adaptarea elevilor la programul şcolar, adaptare de care va depinde succesul întregii lor
şcolarizări. Clasa pregătitoare este un început de drum anevoios atât pentru şcolarul mic cât şi pentru
învăţător. Acesta are misiunea de a-i ajuta, cu răbdare şi tact, pe elevi să se familiarizeze cu activitatea
şcolară.
Înscrierea copilului în clasa pregătitoare ar trebui să se facă în funcţie de următorii factori ai şcolarizării
normale:
• dezvoltarea fizică adecvată;
• maturizarea afectivă pentru vârsta de şase ani;
• coordonarea motorie adecvată;
• orientarea corectă în timp şi spaţiu;
• perceperea auditivă şi identificarea sunetelor şi rostirea corectă a lor;
• perceperea semnelor grafice, ceea ce presupune diferenţierea formelor grafice după forma lor;
• stabilirea unei legături între simboluri grafice şi sensul cuvintelor-însuşirea unui grad de dezvoltare
normală limbaj adecvat;
• dezvoltarea unei gândiri matematice-înţelegerea relaţiilor dintre mulţimi, punerea în corespondenţă
,numărarea;
• mediu socio-familial propice.
Pregătirea pentru activitatea şcolară depinde în mare măsură de educatoare. Fiind prima persoană, din
mediul şcolar, care contribuie la modelarea personalităţii copilului, este necesar să cunoască nevoile
educative ale acestuia precum şi potenţialul de care dispune în raport cu cele observate.
Copiii vin în grădiniţă cu bagajul lor de cunoştinţe, iar educatoarea are misiunea de a lărgi sfera de
cunoaştere prin găsirea celor mai adecvate modalităţi, mijloace şi procedee de influenţare educativă, care să-l
facă pe copil să înţeleagă şi să dobândească cunoştinţele necesare reuşitei şcolare. Pregătirea pentru şcoală
trebuie să cuprindă diversificarea modalităţilor de lucru prin aplicarea corespunzătoare a normelor şi
principiilor didactice la particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor.
Realizarea unui învăţământ unitar necesită asigurarea continuităţii activităţii instructiv-educative, în
special la trecerea la un alt nivel de învăţământ (nivel preşcolar-clasa pregătiroare, nivel primar-clasa a V-a,
nivel gimnazial-clasa a IX-a). În cazul de faţă, legătura reciproca şi continuitatea trebuie să fie asigurate între
grupa preşcolară şi clasa pregătitoare. O asemenea continuitate va asigura o mai rapidă adaptare a copiilor
din clasa pregătitoare la particularităţile muncii de învăţare .
Aptitudinea de şcolaritate este o misiune a educaţiei preşcolare instituţionalizate, deci a grădiniţei.
Condiţia fundamentală a atingerii de către toţi copiii a gradului de dezvoltare şi adaptare pentru o activitate
şcolară eficientă o reprezintă realizarea unei legături funcţionale între activitatea din grupa mare a grădiniţei
şi clasa pregătitoare. Aceasta presupune analiza atentă a principalelor componente ale procesului de educaţie
din aceste două trepte de învăţământ: obiective pedagogice, conţinut, forme de organizare a activităţii,
metode, relaţia pedagogică. În ceea ce priveşte conţinutul programei şcolare este impetuos necesar să fie
cunoscut atât de educatoare cât şi de învăţător. Astfel, educatoarele care lucrează cu grupa preşcolară mare
trebuie să cunoască cerinţele programei pentru clasa pregătitoare spre a-i asigura baza care să-i permită
preşcolarului însuşirea cunoştinţelor acestei clasei ,iar învăţătorul care va prelua clasa pregătitoare trebuie să
cunoască programa grupei preşcolare mari pentru a şti pe ce elemente se poate sprijini în procesul de
instruire şi educare.
Având în vedere că la grădiniţă dominanta învăţării este jocul didactic, învăţătorul trebuie să continue
această metodă de învăţământ.

1219
 De asemenea, şcoala şi grădiniţa trebuie să desfăşoare cât mai multe activităţi comune: vizite la
şcoală, vizita şcolarilor în grădiniţă, serbări comune, plimbări şi programe distractive comune, activităţi care
contribuie la atenuarea distanţei dintre grădiniţă şi şcoala.Vizitele preşcolarilor în şcoală trebuie să fie bine
organizate pentru a le produce o impresie plăcută şi puternică, pentru a le stimula dorinţa vie de a deveni
şcolari.
Pentru asigurarea reuşitei şcolare, preşcolarii respectiv şcolarii trebuie antrenaţi într-un conţinut de
priorităţi cu implicaţii directe în dezvoltarea lor intelectuală.

1220
 EDUCATIA FĂRĂ FRONTIERE!
RELAŢIA GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-SOCIETATE

EDUCATOARE: GYÖRGY BEÁTA

GRĂDINIŢA CU PROGRAM NORMAL NR.2, COVASNA

Sistemul de învăţământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotodeauna cerinţele şi

posibilităţile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale, sistemele de
învăţământ se modifică, ţinându-se spre modernizarea metodelor de praedare, a conţinutului, a formelor de
organizare, precum şi a formelor de colaborare, de cooperaredintre diferitele instituţii educative.
Copilul este un mic univers, iar creșterea și devenirea lui ca adult reprezintă un drum lung și sinuos, plin
de urcușuri și coborâșuri, al cărui aspect central îl reprezintă personalitatea, în toate aspectele ei. Pasul către
școlaritate reprezintă un prag ce implică o serie de aspecte psihologice specifice adaptării școlare, iar acest
lucru imprimă o direcție generală a întregii perioade pe care copilul o va petrece în școală. Frecventarea
grădiniței de către copil alături de crearea unei imagini pozitive a școlii în ochii micului om, au un rol
important în adaptarea cu succes a copilului în școală. Copilul trebuie învățat că școala nu este o modalitate
de constrângere, de încetare a jocului, de îngrădire a activităților libere din cadrul grădiniței, ci reprezintă o
continuare absolut normală a activității copilului, care este în continuă evoluție, fiind capabil să realizeze
jocuri mult mai complexe decât cele din grădiniță..
Pentru a înlesni cu mai multă ușurință adaptarea optimă a copilului în școală, se dorește să se mențină o
strânsă legătură între școală și grădiniță, două instituții asemănătoare și deosebite, în același timp, cu scop
operaționalizat prin efectuarea de vizite, de colaborări, de schimburi de experiență, ce pun preșcolarii în
legătură directă atât cu școlarii cât mai ales cu învățătorul.
Şcoala şi grădiniţa sunt instituţii care deşi se găsesc pe trepte diferite trebuie să aibă o relaţie de
colaborare. Necesitatea colaborării dintre grădiniţă şi şcoală rezultă din obiectivul comun pe care-l urmărim–
dezvoltarea personalităţii copilului.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional. El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între
factorii educaţionali.
Grădiniţa are rolul de: a sistematiza şi de a integra cunoştinţele, experienţele şi influenţele dobândite de
copii în primii ani de viaţă, a lărgi contactele cu lumea exterioară, a dezvolta capacitatea şi modalităţile de
receptare şi comunicare a informaţiei, a realiza o serie de obiective ale educaţiei fizice,estetice,etice şi
afective, a contribui la socializarea copiilor, la satisfacerea nevoii lor de relaţii sociale şi de activitate, a
pregăti copilul pentru şcoală, prin intermediul a două forme specifice:jocul şi învăţarea.
În perspectiva unei bune colaborări între grădiniţă şi şcoală este necesară crearea în grădiniţă a unor
condiţii favorizante pentru noi achiziţii şi progrese în sfera cognitivă,afectivă şi psihomotrică a preşcolarilor.
Pregătirea intelectuală a copilului pentru şcoală începe de la grupa mică, continuă la grupa mijlocie şi se
sfârseste la grupa mare.
În cadrul colaborării educator-învăţător aceştia trebuie să fixeze obiectivele care vizează pregătirea
preşcolarului pentru şcoală, în vederea dezvoltării vorbirii, cultivării inteligenţei, a spiritului de observaţie, a
independenţei în gândire şi acţiune.
Formele de colaborare de natură psihopedagogică sunt plasate la nivelul conţinutului
învăţământului.Pentru a fi însă operaţională, corelaţia dintre programe se cere a fi riguros cunoscută atât de
învăţător ,cât şi de educatoare.
Continuitatea se poate realiza şi prin folosirea metodelor şi procedeelor didactice în activitatea de
învăţare, precum şi de intervenţii în formele de organizare a procesului de Jocul trebuie folosit şi de
învăţător atât ca activitate de învăţare, cât şi ca mijloc de relaxare ,de destindere pentru copii.
Desfăşurarea unor activităţi comune cum ar fi: vizite la şcoală ,vizita şcolarilor în grădinită, serbări
comune,plimbări şi programe distractive comune,contribuie la atenuarea distanţei dintre grădiniţă şi
şcoală.Vizitele preşcolarilor în şcoală trebuie să fie bine organizate pentru a le produce o impresie plăcută şi
puternică pentru a le stimula dorinţa vie de a deveni şcolari.

1221
 Astfel, grădiniţa trebuie să creeze premize favorabile pentru realizarea continuităţii învăţământului
preşcolar cu cel primar.
Ca un scop final important al învăţământului preşcolar,pregătirea copilului pentru startul şcolar este
unanim acceptată şi promovată în toate sistemele de învăţământ dezvoltate şi se află într-un accelerat proces
de modernizare.
Deci grupa pregătitoare constituie o verigă de legătură firească între grădiniţă şi şcoala primară. Ea
trebuie înţeleasă prin funcţia mixtă pe care o îndeplineşte, concomitent, ea îl tratează pe copil atât ca
preşcolar, cât şi ca şcolar începător.
Relaţia grădiniţa –şcoală-familia-societate se referă la construirea unor relaţii pozitive întrefamilie,
grădiniţe şi comunitate, la o nunificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfăuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru asegura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă , poate deveni un Stara bun
pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţelor lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii(factori, sportivi), iar aceştia, la rând ul lor vor să crească mici
genii.
O colaborare şi comunitate între familia şi grădiniţă este necesară, dar un este suficienă pentru buna
dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care o
are copilul de a fii în societate.

Bibliografie
 Articol în revistă/ jurnal
Lohanel, I.A. (2010). Legătura dintre grădiniţă şi şcoală. Răsunetul. Cotidianul bistriţenilor de
oriunde.(articol publicat într-un ziar online);
Dumitrana, M. (2005). Educarea limbajului în învăţământul preşcolar. Revista Invăţământului
Preşcolar Nr 1-2, Baia Mare.
 Ghiduri
Cojocariu, V.M., Mâţă, L. (2011).Pegagogia învăţământului primar şi preşcolar. Ghid pentru curs ţi
seminar. Bacău, Ed. Alma Mater;
Programa activităţilor instructiv- educative în grădiniţa de copii. Ediţia a II-a , revizuită şi adăugită.
Bucureşti (2005).

1222
 LEGĂTURA ŞCOALĂ-FAMILIE-BISERICĂ

Prof. Hǎdǎrean Diana Monica

Liceul Vocaṭional Pedagogic,, Nicolae Bolcaṣ”, Beiuṣ, jud.Bihor

Una din problemele cele mai importante ale societăţii noastre este educarea tinerei generaţii, educaţie
care trebuie să se spijine şi să aibă ca temei principiile moralei creştine.
Nici un copil nu ar trebui crescut fără lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Oricât de aleasă ar fi ea,
educaţia nu e completă fără teama de Dumnezeu.Şcolile şi manualele ne pot pregăti pentru viaţa aceasta, dar
numai Biserica şi învăţătura Bisericii ne pot pregăti pentru veşnicie. Cuvântul lui Dumnezeu este ca un paşaport
pentru eternitate pentru fiecare dintre noi.
Familia, Şcoala şi Biserica sunt cele mei importante în educarea copilului. Copiii iau exemple bune sau
rele în primul rând de la părinţii lor, apoi de la educatorii lor.
Este regretabil şi dureros că mass-media, care ar trebui să mijlocească o educaţie sănătoasă, prezintă de
foarte multe ori lucruri mai mult decât nocive pentru elevi. Astfel, pe cât de dăunător a fost pentru multe
generaţii de tineri cuvântul necredinţei în ultimii 50 de ani, tot atât de primejdios este valul ispitelor adus de
libertatea şi democraţia greşit înţelese de după 1989.
,,Mijloacele de comunicare socială sunt instrumente importante de educaţie în numeroase contexte, de
la şcoală la locul de muncă, şi în diferite faze de viaţă: copiii de vârstă preşcolară, care sunt iniţiaţi în lectură şi
în matematică, tinerii care primesc o formaţie vocaţională ori diplome, bătrânii care caută să înţeleagă lucruri
noi în ultimii ani de viaţă; aceştia şi mulţi alţii au acces la o nouă şi bogată colecţie de resurse educative prin
intermediul acestor mijloace.
Mijloacele de comunicare socială sunt instrumente de instrucţie în multe şcoli. Depăşind pereţii
aulelor, instrumentele de comunicare, inclusiv internetul, trec peste barierele distanţelor şi ale izolării, oferind
ocazii de învăţătură celor care trăiesc în zone îndepărtate, călugărilor şi călugăriţelor de clauzură, celor
imobilizaţi la domiciliu, deţinuţilor şi multor altor persoane”.
După perioada de întuneric spiritual, când se căuta scoaterea lui Dumnezeu din sufletele oamenilor, am
început reîncreştinarea. Am fost educaţi în şcoală, fără de Dumnezeu, aici include şi generaţia mea, am avut o
educaţie stearpă, ştirbită de învăţătura Domnului, şi mă gândesc la cei care nu aveau nici în familie cunoştinţe
religioase, sau nu aveau voie părinţii nici să pomenească ceva despre cultul religios în familie, deoarece le era
interzis de către securiştii vremii-aşa cum a fost cazul meu.
Nu-i greu să ne gândim ce luptă teribilă se dădea în mintea unui copil, respectiv şi în mintea mea, între
necredinţa insuflată de unealta ateismului şi credinţa curată insuflată pe ascuns de bunici: nu ştiam distinge
adevărul de minciună, răutatea de bunătate, iubirea de ură, urâtul de frumos. De câte ori mergeam la Biserică,
profesorii aflau şi eram aspru pedepsiţi…
Am meditat mult la ceea ce am trăit atunci, la ce am simţit atunci , aşteptând mereu răspuns la
întrebarea ,, Eu când pot merge la Biserică?” Am rămas marcată până azi de ceea ce a fost atunci, iar acum
încerc să-mi motivez dorinţa de a scrie această lucrare despre o familie creştină, despre o şcoală în care se predă
religie, despre o Biserică care are mereu porţile deschise pentru copiii de azi.
Educaţia religioasă trebuie să înceapă din copilărie, dintr-o ,,familie creştină, ea fiind o comunitate de
credinţă, de speranţă şi de iubire”.
În sânul familiei copilul învaţă respectul faţă de părinţi, recunoştinţă faţă de cei care i-au adus pe lume,
şi le-au îngăduit să crească, ,, în statură, în înţelepciune şi în har.”
,,Păzeşte, fiule, povaţa tatălui tău şi nu dispreţui îndemnul mamei tale… Ele te vor călăuzi când vei
vrea să mergi ; în vremea somnului te vor păzi, iar când te vei deştepta vor grăi cu tine…” (Prov. 13.1). Acestea
ar trebui să fie cuvintele magice, tainice care să vegheze asupra micilor copii…
Rodnicia iubirii conjugale nu se reduce numai la procrearea copiilor, aşa cum mulţi vor a crede, ci
1223
trebuie să se extindă şi la educaţia lor morală, dar şi la formarea spirituală. Educaţia trebuie să înceapă timpuriu,
părinţii trebuie să-i înveţe de mici să se roage, să-şi descopere vocaţia de fii ai lui Dumnezeu. 16 În timpul
copilăriei respectul şi afecţiunea părinţilor se transpun în grija şi atenţia pe care o consacră creşterii copiilor.
Părinţii vor alege cele mai bune şcoli pentru copiii lor, să îi ajute într-o bună gândire, mai ales când aceştia îşi
vor alege o meserie sau când îşi vor întemeia o familie.
În scrierile Sf. Vasile cel Mare şi Grigore din Nazianz se regăsesc exemple despre: „calitatea de fiinţă
socială a omului, problemele familiei, raportul dintre soţi, obligaţiile părinţilor faţă de copii, dar şi ale copiilor
faţă de părinţi.” Ei vorbesc despre armonia din familie, despre adevărata căsătorie, despre importanţa ei,
unitatea dintre soţ şi soţie, familia să tindă la o viaţă cumpătată. La temelia căsătoriei trebuie să stea iubirea
dintre cei doi soţi: „bărbaţii trebuie să-ţi iubească soţiile lor cu iubirea cu care Hristos a iubit Biserica, pentru
care El însuşi s-a dat, ca să o sfinţească.”
Familia e ca o Biserică, aici se face prima educaţie religioasă, aici se vor rosti primele rugăciuni, aici
vor apare primele icoane pe pereţi. Părinţii vor continua apoi formarea copiilor în spirit religios prin Biserică,
dar şi prin ,, acele şcoli ale virtuţii”, mănăstirile.
S-a întâmplat după 1989, pe un fond mai vechi de experienţă şi reflecţie din perioada interbelică. A
fost meritul clerului nostru , dar şi al unor pedagogi, că s-au pus din nou bazele acestei educaţii întrucât nu se
putea lăsa acest lucru la latitudinea unei decizii venite de sus , de la Ministerul Educaţiei. Primii care au predat
religia în şcoli au fost preoţii , oarecum nepregătiţi din punct de vedere pedagogic şi metodic. Atunci această
disciplină nu putea fi încredinţată profesorilor de filosofie sau istorie lipsiţi de o oarecare pregătire teologică, iar
între timp în facultăţi se vor pregăti specialişti : viitorii profesori de religie ortodoxă, greco-catolică. Se vorbea
în pedagogie de o educaţie morală, intelectuală, estetică, dar lipsea o componentă…cea religioasă. Nu existau
însă manuale, programe, deci nu se ştia ceea ce trebuia să înveţe copiii. A fost un mare efort din partea
pedagogilor şi a teologilor pentru a face din educaţia religioasă o disciplină, cu un conţinut adecvat transpus
într-o formulă didactică incitantă.
Deci şcoala devine astfel , încet, „un cadru de alimentare spirituală, de formare nu numai intelectuală,
ci şi formare de atitudini şi credinţe ”.
Cunoaşterea transmisă nu are nici o valoare dacă nu este auroleată, de conştiinţa întrebuinţării sale. Or
asta presupune poziţionare, deschiderea unor perspective mai înalte. Rămânând la limitele cognitivului, nu
facem nimic… perspectiva religioasă o astfel de uzanţă a cunoaşterii, care să facă bine şi omului, şi conştiinţei
sale. Crezând în bine, adevăr şi frumos, aceste valori au şansa să se aşterne în faşa noastră. Conştiinţa religioasă
construieşte nu numai un individ mai responsabil, ci şi o lume mai dreaptă şi mai frumoasă. Oare nu de asta
avem nevoie şi noi şi viitorii oameni, copiii de azi? Oare nu prin spirit ne înălţăm ? Oare nu şi prin religie ne
educăm ?
Se ştie că vârsta copilăriei este cea mai permisivă şi uşor de modelat din toate punctele de vedere
psihogenetice. De pildă, potrivit pedagogului italian, Maria Montessori, fiinţa umană se caracterizează printr-un
impuls organic spre dezvoltare şi autoformare. Acest impuls se manifestă ca după un plan divin. În copil se
structurează adultul de mâine, procesul depinzând de calitatea materialului pe care-l întâlneşte pe parcurs.
Copilul e ca un burete care absoarbe tot ceea ce e în jur, În mod concret Maria Montessori a creat o ambianţă
care să favorizeze expansiunea sentimentului religios, a creat o „BISERICĂ A COPIILOR”. Atât mobilierul, cât
şi obiectele de cult, au fost proporţionate în funcţie de posibilităţile fizice şi mentale ale copiilor. Ei puteau să-şi
aranjeze singuri scaunele pentru a îngenunchea, să ude florile din geam, să aprindă lumânări. Aici oficia un
preot. Exerciţiile de păstrare a liniştii deveneau un fel de reculegere interioară în semiîntunericul din casa
Domnului. Deci sala de curs, devenea pentru un moment, o capelă de rugăciuni. Deci e nevoie doar de un mic
colţ, în care micul copil, să se poată retrage şi la şcoală, pentru a se ruga.
Prin această educaţie religioasă, ne desăvârşim ca persoane, valorile religioase ne propun un drum , ne
deschid o cale a înălţării şi a mersului înainte.
Dar avem nevoie de acel cadru didactic, de acel pedagog, care e chemat să fie un exemplu viu pentru
elevul său, ,,un pedagog care nu arde ca o lumină în Biserică, acela… nu e pedagog.” 22 Trebuie să te cobori la
nivelul celor pe care îi înveţi, pentru a putea intra în mintea şi în sufletele lor. Educaţia se face cu uşurinţă

1224
atunci când domină atmosfera religioasă. Cu ajutorul religiei se poate face, cea mai bună educaţie, deoarece ,,
Religia e însăşi educatoarea speciei umane. De aceea un copil cu sensibilitate religioasă nestrictă de influenţe
rele, e cea mai bună pastă educativă. “
Pe lângă educaţia intelectuală, educaţia religioasă, are contribuţia ei, ea face să se ridice omul religios.
Într-o şcoală fără religie, se va face o educaţie întunecată, - va deveni o şcoală în care nu va intra soarele
Evangheliei. Educaţia religioasă încearcă să modeleze copilul de mic după modelul cel desăvârşit al
pedagogului divin, Domnul Iisus.
Copiii vor învăţa despre principalele calităţi ale unui bun creştin, vor recunoaşte faptele sfinţilor, să-şi
formeze deprinderile de a se ruga, să ştie care sunt datoriile unui creştin faţă de Dumnezeu, să înţeleagă că prin
practicarea virtuţilor se ajunge la mântuire, să conştientizeze faptul că păcatul reprezintă încălcarea voii lui
Dumnezeu.
Necesitatea educaţiei religioase este condiţionată de necesitatea Religiei în viaţa omului. Natura umană
năzuieşte după fericire si desăvârşire şi numai Religia poate răspunde la ultimele întrebări ale existenţei umane.
Tânărul care venise la Iisus pentru a-L întreba ce să facă pentru a moşteni viaţa de veci, El nu i-a ţinut teorii
filosofice, nici ştiinţifice, ci a spus: ,,Urmează-Mi”. Apostolilor le-a spus să meargă şi să înveţe toate
neamurile-acest îndemn fiind valabil până la sfârşitul veacurilor. Însuşi Mântuitorul a fost Învăţător, El a arătat
scopul primordial al existenţei omului în lume :desăvârşirea creştină. În clipa în care se ajunge la credinţa în
Dumnezeu, omul renaşte la o viaţă nouă, care poartă pecetea sfinţeniei. Educaţia religioasă are rol moral,
cultural, social. Ea e posibilă deoarece Dumnezeu a creat pe om după chipul său, şi i-a dat porunca desăvârşirii.
Educatorul are datoria să cioplească în sufletul elevilor săi acel minunat chip pe care Dumnezeu L-a gândit
pentru fiecare dintre ei.
Limba omenească e prea săracă în cuvinte pentru a putea să explicăm ceea ce se află într-un suflet
curat de copil. După ce iese din apa Sfântă a Botezului, copilul reprezintă fiinţa scumpă, universul
nemaireprezentând nimic. Templul lui Dumnezeu e un copil înainte de orice, botezat în Biserica Duhului Sfânt,
în care Dumnezeu a coborât ca o picătură de rouă, în care Mântuitorul Ceresc locuieşte, cu toate darurile Lui.
Şcoala urmăreşte ca acest copil cu suflet curat să prindă iubire faţă de Dumnezeu, atât prin ceea ce
învaţă în cadrul orelor de religie, cât şi în celelalte activităţi realizate de învăţător, profesor de religie, preot-
serbări şcolare cu ocazia diferitelor sărbători religioase, vizite la Biserică, cercuri de pictură-chipuri de icoane
pe sticlă, lectura religioasă- poveşti din viaţa sfinţilor.

1225
 Relatia gradinita- scoala- familie -societate
Prof. inv. Primar HAHUE VASILICA
Scoala Gimnaziala Nr. 1 Draganesti
Jud. Galati

Motto:
„Bucuria de a avea copii să o legăm de a-i forma ca oameni de valoare”
În societatea actuală și cu atât mai mult în cea de mâine, succesul se bazează pe încrederea în
sine, autonomie și ușurința de a crea relații. Adevărata măsură a stării unei națiuni este considerată
aceea care urmărește cât de bine servește copiilor ei, asigurându-le starea de bine care le dă sensul
de a fi iubiți, valorizați și cu adevărat incluși în familia și societatea în care s-au născut. Stăpânirea
emoțiilor și deprinderile de relaționare sunt considerate vitale în secolul schimbării. În aceste condiții,
cadrele didactice și părinții au nevoie să învețe să aibă încredere în ei înșiși și în copiii lor. Focalizarea
asupra relațiilor educaționale nu mai poate fi neglijată.
Sistemul de invatamant ca produs al dezvoltarii sociale, a reflectat intotdeauna cerintele
si posibilitatile oferite de societate, afirmandu-se, la randul sau, ca factor al dezvoltarii sociale. Sub
impulsul cerintelor dezvoltarii sociale, sistemele de invatamant se modifica, tinzandu-se spre
modernizarea metodelor de predare, a continutului, a formelor de organizare, precum si a formelor de
colaborare, de cooperare dintre diferitele institutii educative. Una dintre sarcinile gradinitei, este
pregatirea copilului pentru scoala, prin intermediul a doua forme specifice, jocul si invatarea.
Invatamantul prescolar trebuie sa realizeze educatia prescolara avand ca functie majora formarea si
dezvoltarea personalitatii copilului in raport cu nevoile specifice varstei, cu posibilitatile si dotarile sale,
in interesul sau si al comunitatii sociale.
Cu toate acestea, complexitatea actului educational, a realitatii umane si sociale
contemporane si sarcinile tot mai dificile carora trebuie sa le faca fata procesul educational fac sa se
identifice tot mai multe fisuri in relatia amintita. Se recunoaste faptul ca deciziile, actiunile si rezultatele
educatiei nu mai pot fi realizate decat in comunitatea de optiuni dintre mediile responsabile – familie,
scoala si comunitate.
Mai mult, se dezvolta concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc,
optiunea personala, implicarea acestuia de la varstele cele mai mici in responsabilitatea si drepturile
pe care societatea le identifica si recunoaste. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care sa
intareasca schimbarea in relatiile scoala - familie. Acest concept este parteneriatul eductional : este
unul dintre cuvintele cheie ale pedagogiei contemporane. Este un concept si o atitudine in campul
educatiei.
Parteneriatul educational este forma de comunicare, cooperare si colaborare in sprijinul
copilului la nivelul procesului educational. El presupune o unitate de cerinte, optiuni, decizii si actiuni
educative intre factorii educationali.
Parteneriatul educational se desfasoara permanent si impreuna cu actul educational
propriu-zis. El se refera la cerinta ca proiectarea, decizia, actiunea si evaluarea in educatie sa fie
realizate in cooperarea si colaborarea dintre institutii influente si agenti educationali. Sistemul de
invatamant ca produs al dezvoltarii sociale, a reflectat intotdeauna cerintele si posibilitatile oferite de
societate, afirmandu-se, la randul sau, ca factor al dezvoltarii sociale. Sub impulsul cerintelor
dezvoltarii sociale, sistemele de invatamant se modifica, tinzandu-se spre modernizarea metodelor de
predare, a continutului, a formelor de organizare, precum si a formelor de colaborare, de cooperare
dintre diferitele institutii educative. Una dintre sarcinile gradinitei, este pregatirea copilului pentru
scoala, prin intermediul a doua forme specifice, jocul si invatarea. Invatamantul prescolar trebuie sa
realizeze educatia prescolara avand ca functie majora formarea si dezvoltarea personalitatii copilului in
raport cu nevoile specifice varstei, cu posibilitatile si dotarile sale, in interesul sau si al comunitatii.

1226
 Parteneriatul educational se desfasoara permanent si impreuna cu actul educational
propriu-zis. El se refera la cerinta ca proiectarea, decizia, actiunea si evaluarea in educatie sa fie
realizate in cooperarea si colaborarea dintre institutii, influente si agenti educationali.
Parteneriatul educational se realizeaza intre : institutiile educatiei : familia, scoala si
comunitate ;pe de o parte si agenti educationali : copil, parinti, cadre didactice, specialisti in
rezolvarea unor probleme educationale (psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuti,
etc.) ;precum si membrii ai comunitatii cu influenta asupra cresterii, educarii si dezvoltarii
copilului (medici, factori de decizie, reprezentantii bisericii, ai politiei, etc.) ;
Conceptul se parteneriat se adreseaza in principal parintilor si cadrelor didactice si
se refera la actiunea in acelasi sens. Ceea ce hotaraste familia, sa fie in acord cu masurile scolare si
ceea ce un parinte face sa nu fie legat de celalalt. Actual, relatia educator - copil are sensuri noi, este
o relatie de colaborare, datorita aspectelor ei de conducere democratica si flexibilitatii in luare
deciziilor. Nu numai copilul invata si se dezvolta sub influenta educatorului, ci acesta se formeaza si se
transforma prin relatie educativa. Rezolvarea fiecarei probleme educative adauga competente noi
cadrului didactic. Numai un cadru didactic de tip reflexiv, creator si dinamic care accepta schimbarea
in raport cu fiecare generatie, va gasi raspuns la noile intrebari.
Parintii, copiii si comunitatile se influenteaza puternic unii pe altii. Mediul in care traiesc parintii
poate sprijini sau devia vietile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate sa se comporte ca o
sursa de forta si siguranta sau ca o relatie a dezvoltarii.

1227
 METODE ACTIV-PARTICIPATIVE ŞI INTERACTIVE UTILIZATE ÎN
ÎNVĂŢĂMÂNTUL INTEGRAT

Prof. Dir. Haiden Elena Roxana, Grădiniţa nr. 178, Bucureşti

Prof. Filip Cecilia, Grădiniţa nr. 178, Bucureşti

„Metoda de învăţământ reprezintă o cale de organizare şi conducere a învăţării în vederea atingerii

obiectivelor specifice disciplinei de învăţământ. Deci, metodele specifice activităţilor matematice constituie
modalitatea prin care se obţine transmiterea şi însuşirea conţinutului noţional al acestora.
În accepţiunea modernă, metodele de învăţământ reprezintă modalităţi de acţiune, instrumente cu ajutorul
cărora copiii, sub îndrumarea educatorului, îşi însuşesc cunoştinţele, îşi formează şi dezvoltă priceperi şi
deprinderi intelectuale şi practice, aptitudini, atitudini. Acestea sunt metode tradiţionale (clasice) şi metode
moderne (de dată mai recentă).
Dintre metodele didactice tradiţionale (clasice) amintim: abordarea euristică, problematizarea, învăţarea
prin descoperire, modelarea, algoritmizarea, munca în grup, tema de cercetare, experimentul, studiul de caz,
jocul de rol, învăţarea pe simulatoare didactice, conversaţia, exerciţiul, explicaţia, demonstraţia, instruirea
programată pe calculator; iar ca şi metode moderne (de dată mai recentă) am putea enumera: brainstorming-
ul, sinectica, metoda Phillips 6-6, cubul, ciorchinele, mozaicul, colţurile, etc.
„Dacă considerăm drept criteriu nivelul de dezvoltare a bazei senzoriale de cunoaştere şi de familiarizare
cu gândirea logico-matematică, am putea clasifica metodele specifice activităţilor matematice astfel:
-metode intuitive (observaţia, demonstraţia) prin care copilul realizează o cunoaştere intuitivă, prin
observarea obiectelor, recepţionarea percepţiilor şi formarea reprezentărilor;
-metode active (ex. exerciţiul, algoritmizarea, jocul), prin care copilul acţionează direct cu obiectele,
acumulând treptat reprezentări;
-metode verbale (ex. explicaţia, conversaţia, problematizarea), prin care copilul ajunge la cunoaştere prin
intermediul cuvântului.[…] .” (Revista Învățământul Preșcolar 3-4/1996, p.80).
a) Exerciţiul este metoda ce are la bază acţiuni motrice şi intelectuale efectuate în mod conştient şi
repetat, cu scopul formării de priceperi şi deprinderi ce se vor transforma treptat în abilităţi. (Revista
Învățământul Preșcolar 3-4/1996, p.81).
„O acţiune poate fi considerată exerciţiu dacă păstrează un caracter algoritmic, finalizându-se cu
formarea unor componente automatizate, ce vor fi aplicate în rezolvarea unor noi sarcini, mai complexe.
b) Algoritmizarea este o metodă ce presupune utilizarea şi valorificarea algoritmilor de învăţare. (Revista
Învățământul Preșcolar 3-4/1996, p.81).
„Algoritmul constă într-o suită de operaţii executate într-o anumită ordine, prin parcurgerea cărora se
ajunge la o înlănţuire logică de conţinuturi. Din punct de vedere psihologic, algoritmii reprezintă deprinderi
de activitate intelectuală, elaborate pe baza analizei logice, care a conştientizat iniţial fiecare verigă a
raţionamentului şi raporturile dintre acestea. Algoritmul odată însuşit, va fi aplicat ori de câte ori apar situaţii
similare.
Cel mai edificator exemplu pentru utilizarea metodei îl constituie algoritmul de predare-învăţare a unui
număr natural:
- se construieşte o mulţime cu “tot atâtea” elemente câte indică numărul anterior învăţat;
- se construieşte o a doua mulţime având “tot atâtea” elemente ca şi prima, cu evidenţierea acestei
proprietăţi;
- se adaugă un element în cea de a doua mulţime, constatându-se că aceasta are “mai multe” elemente
decât prima (un element în plus);
- se denumeşte numărul elementelor mulţimii nou formate, precizându-se că despre mulţimea care are “n”
elemente şi încă un element se spune că are “n+1” elemente;
- se contruiesc mulţimi care au “tot atâtea” elemente cât mulţimea nou formată, constatând aceasta prin
folosirea corespondenţei “element cu element” a mulţimilor şi precizând că numărul “n+1” arată câte
elemente are fiecare dintre aceste mulţimi;

1228
 - se prezintă simbolul numărului: cifra (la grupa mare).” (Revista Învățământul Preșcolar 3-4/1996,p.81-
82)
c) Jocul, ca metodă, cunoaşte o largă aplicabilitate în cadrul tuturor activităţilor matematice. (Revista
Învățământul Preșcolar 3-4/1996,p.82)
O activitate este joc didactic dacă:
- realizează un scop şi o sarcină didactică;
- utilizează reguli de joc;
- introduce elemente de joc;
- are un conţinut accesibil şi atractiv.
Avantajele în planul cunoaşterii, al atitudinii şi conduitei preşcolarului, utilizării jocului ca metodă sunt:
- activitatea copiilor din punct de vedere cognitiv, acţional şi afectiv, sporind gradul de înţelegere şi
participare activă a copilului în actul de învăţare;
- evidenţierea modului corect/incorect de acţiune în diverse situaţii;
- formarea la copii a obişnuinţei de a interacţiona în cadrul grupului;
- asigurarea formării autocontrolului.
În planul formativ al activităţilor matematice, utilizarea jocului ca metodă conduce la:
- exersarea operaţiilor gândirii şi cultivarea calităţilor acesteia;
- formarea spiritului de observaţie şi imaginativ-creator;
- dezvoltarea spiritului de iniţiativă, de independenţă, de răspundere, de echipă;
- formarea unor deprinderi de lucru corect şi rapid
- însuşirea conştientă, într-o formă accesibilă şi plăcută a cunoştinţelor matematice.” (Revista
Învățământul Preșcolar 3-4/1996,p.81-82)
Învăţarea activă dezvoltă gândirea critică, creativă şi responsabilitatea. Cadrul necesar învăţării active
trebuie să fie stimulativ, bazat pe încredere şi respect între educator şi educat. Trebuie acceptată diversitatea
de idei, promovată gândirea şi stimulată implicarea activă a tuturor copiilor.
În procesul predării interactive, rolul educatorului se schimbă; el formulează probleme, ascultă părerile
copiilor, sugerează rezolvări, lucrează împreună cu copiii, corectează greşelile acestora, dar niciodată nu
impune autoritar un punct de vedere. Cu alte cuvinte, este organizatorul şi conducătorul acţiunii, devine
consilier, dar şi coechipier.
Tehnicile predării active şi interactive urmăresc:
- să-i angajeze pe copiii să-şi caute singuri informaţia de care au nevoie;
- să-i înveţe să-şi pună probleme, să găsească şi singuri soluţii;
- să le dezvolte disponibilitatea spre dialog;
- să-i conştientizeze de rolul lor activ în orice demers, unde ei pot avea idei, soluţii noi;
- să-i determine să se autoevalueze şi să-i evalueze pe colegii lor;
- să le stârnească interesul, spiritul de competiţie;
- să-i obişnuiască să lucreze în cooperare.
Interactivitatea presupune creativitate, în timp ce creativitatea poate fi individuală sau de grup.
Regândirea educaţiei formale se impune şi ne obligă să schimbăm relaţia cu copiii şi între copii, promovând
sprijinul reciproc şi dialogul constructiv prin noi strategii pe care le propunem. Calea de învăţare pe care o
parcurge copilul este determinată de metoda folosită, metodă care implică mult tact din partea educatoarelor,
deoarece trebuie să-şi adapteze stilul didactic în funcţie de tipul de copil: timid, pesimist, agresiv, acaparator,
nerăbdător, găsind pentru fiecare: gestul, mimica, interjecţia, întrebarea, sfatul, lauda, reţinerea, aprecierea
etc.
În cadrul fiecărei metode interactive de grup, copiii primesc sarcini de lucru ce trebuie să îndeplinească
anumite condiţii:
- să fie transmis timpul alocat sarcinii de lucru;
- să fie descrisă gradual sarcina de lucru;
- să fie legată de viaţa reală;
- să ofere posibilitatea copiilor de a se autoevalua, corecta, de a comunica cu colegii.

1229
 Deoarece abilităţile matematice și elementele de cunoaștere a mediului nu se pot dezvolta decât într-un
climat educativ, formativ la grupa pregătitoare se acordă un timp mai mare activităţilor integrate şi
metodelor activ-participative.
Metodele active și interactive pot fi utilizate atât la activitățile matematice sau de cunoaștere a mediului
cât și în cadrul celorlalte activități. Aceste metode pot fi aplicate la preșcolarii de diferite vârste. Prezentarea
acestora o voi face structurat pe arii curriculare şi pe teme, indicând la fiecare activitate ce metode s-au
folosit.

1230
 Rolul de părinte
Profesor :Haidu Raluca
Educatoare: Lalin Maria Cornelia
Grădinița cu Program Prelungit Nr.1, Satu Mare

Chiar dacă ai devenit părinte doar din momentul în care ţi-ai ţinut prima oară în braţe copilul, ai început
să îţi construieşti rolul de părinte cu mult înainte.
Când şi cum s-a format rolul de părinte
Rolul de părinte este o imagine mai mult sau mai puţin conştientă pe care o ai despre tine ca părinte. El
conţine toate aşteptările referitoare la cum trebuie să te porţi cu copilul tău: ce trebuie să faci „un părinte
trebuie să fie mereu calm”, ce nu ai voie să faci „niciodată nu trebuie să îţi loveşti
copilul”, convingeri “copiii trebuiesc ţinuţi din scurt, altfel ţi se urcă în cap”, emoţii „copilul îmi va umple
golul din viaţă” dorinţe„vreau să îmi ajut copilul să fie independent” şi frici „mă tem că nu voi şti ce este în
sufletul copilului meu”.
Rolul de părinte s-a construit treptat şi este impregnat atât de experienţele personale de când erai copil,
dar şi de experienţele persoanelor semnificative din jurul tău. Părinţii tăi cu siguranţă şi-au pus amprenta
asupra felului în care îţi reprezinţi rolul de părinte. Relaţia cu ei te-a învăţat cum se simte să ai un părinte
iubitor, permisiv, înţelegător sau dimpotrivă autoritar, distant, neimplicat. Însă ei nu au fost singurele
repere. Părinţii celorlalţi copii de când erai mic, modelele promovate de societate, felul în care se comportă
prietenii tăi când devin părinţi, toţi aceşti factori contribuie la felul în care îţi reprezinţi imaginea unui
părinte.
Rolul de părinte nu este format doar din gânduri, ci şi din emoţii, dorinţe şi frici. Ele îşi au rădăcinile în
experienţa ta de copil. Emoţiile pozitive provin din amintiri plăcute şi formează partea ideală a rolului de
părinte. Ea cuprinde toate trăsăturile pe care le-ai admirat la ceilalţi, şi pe care speri din tot sufletul să le
manifeşti şi tu, în relaţie cu copilul tău.
Emoţiile negative care însoţesc rolul de părinte provin din amintiri dureroase, şi formează partea de anti-
model, adică acele trăsături pe care le deteşti la un părinte. Anti-modelul cuprinde toate trăsăturile care te-au
rănit când erai copil: severitatea, nepăsarea, abuzul, răceala, nedreptatea. Cu cât ai trăit mai intens şi mai
dureros aceste momente, cu atât anti-modelul este mai accentuat. Şi, cu cât anti-modelul este mai accentuat,
cu atât teama ta de a semăna cu el este mai puternică.
Din momentul în care ai devenit cu adevărat părinte, rolul s-a schimbat foarte mult: multe din aşteptările
de dinainte s-au schimbat, ai renunţat la multe convingeri şi ai format altele noi. Emoţiile asociate cu ce
înseamnă să fii părinte s-au modificat şi ele: dacă înainte îţi imaginai că te vei simţi într-un anumit fel,
realitatea probabil că te surprinde (poate chiar te intrigă).
Când te conformezi unui rol, rişti să nu fii adaptat realităţii.
Până la urmă, rolurile nu sunt altceva decât construcţii din mintea noastră, care se bazează pe convingeri
absolutiste: trebuie să fiu intodeauna aşa, nu e bine să faci asta, aşa se face, aşa nu e face. Rolurile se
potrivesc bine unor situaţii, însă invariabil nu se potrivesc în altele. Realitatea presupune să ne adaptăm
constant, însă, jucând mereu acelaşi rol, riscăm să fim rigizi şi să nu fim adecvaţi în orice situație.
A fi un părinte bun nu înseamnă să jucăm constant rolul de părinte ideal, ci să ne ajustăm
comportamentul în funcţie de nevoile copilului nostru.
Dacă ţinem cu dinţii să fim mereu blânzi (pentru că suntem ataşaţi rolului de părinte îngăduitor), riscăm
să nu răspundem nevoii copilului de a avea repere. Dacă jucăm rolul părintelui grijuliu, riscăm să nu îi
oferim copilului libertarea de care are nevoie (atunci când, evident, are nevoie).
În mod ideal, rolurile ar trebui să fie asemeni unor haine: să le adaptăm în funcţie de situaţie şi să ne
permitem să le modificăm (sau chiar să renunţăm la ele) când nu se mai potrivesc. Asemeni hainelor, nu este
indicat să renunţăm la roluri de tot(cel puţin nu în orice situaţie). Ele îşi au rostul lor: ne protejează când
ne simţim vulnerabili, ne ajută să ne prezentăm într-o lumină favorabilă, ne ajută să fim mai adecvaţi social
(pentru că în anumite momente nu este indicat să le arătăm celorlalţi exact ce simţim şi gândim). Însă, dacă
purtăm aceleaşi haine în orice situaţie, cu siguranţă vom fi nepotriviţi.

1231
 Şi totuşi, chiar dacă ştim că nu ne ajută mereu, de multe ori ne trezim că suntem foarte ataşaţi rolului de
părinte, mai ales rolului de părinte ideal. Asta se întâmplă din cauza unor temeri, care provin fie din
experienţa noastră de viaţă fie ne sunt induse din exterior. Cred că cele mai puternice temeri care ne ţin
cramponaţi într-un rol rigid de părinte sunt:
Teama de a nu ajunge ca anti-modelul (părintele pe care mereu l-a detestat).Mulţi părinţi au avut o
copilărie nefericită, cu multe suferinţe şi carente emoţionale. În consecinţă, şi-au format anti-modele foarte
puternice (formate din trăsăturile pe care le detestau la proprii părinţi). Când copilul suferă, în sufletul
părintelui se activează propriile suferinţe de când era copil (spre exemplu când copilul suferă că nu primeşte
jucăria preferată părintele îşi aduce aminte de propria lui suferinţă de când tânjea după anumite jucării).
Totodată, se activează şi teama de a nu fi la fel ca anti-modelul. Şi, cu cât această teamă este mai mare, cu
atât tendinţa de a se crampona de un rol ideal este mai mare. Părintele nu îşi permite să renunţe la rolul ideal
pentru că se teme că va cădea automat cealaltă extremă, a anti-rolului. Numai gândul că ar putea să fie un
părinte rău îl umple de groază, pentru că ştie câtă suferinţă i-a adus acest lucru când era copil.
Teama de a nu fi un părinte bun. În zilele noastre părinţii sunt învinovăţiţi pentru majoritatea greşelilor
copiilor. Mereu apar teorii care arată ce dezastre pot să le provoace părinţii copiilor pe termen lung, la pachet
cu soluţii de tip reţetă, care presupun comportamente oarecum rigide (Trebuie să fii prietenul
copilului. Trebuie să îl laşi liber! Nu ai voie să îi spui Nu). Pentru a scăpa de teama (inoculată) că îşi vor
traumatiza copiii, aceşti părinţi încearcă să se conformeze reţetelor. Astfel, ei se cramponează de aceste
soluţii şi le aplică în orice situaţie. Partea bună este că majoritatea obosesc să poarte aceste roluri şi mai
devreme sau mai târziu renunţă la ele.
Dorinţa de a fi un părinte de succes. Într-o societate competitivă, mulţi părinţi simt nevoia să le arate
celorlalţi că sunt părinţi buni. Performanţele în rolul de părinte sunt pentru ei la fel de importante ca
performanţa la muncă, de exemplu. De multe ori, aceşti părinţi dornici de performanţe ca părinţi vor avea
aşteptări ridicate faţă de copii, pentru că vor să se mândrească cu realizările lor. Ei se vor agăța de rolul ideal
de părinte pentru a-i impresiona pe cei din jur.

1232
 PARTENERIATELE ŞCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE ÎN VEDEREA FORMĂRII
TINERILOR

Prof. Hajdo Mirela Maria

Scoala Gimnazială Nr. 2 Timișoara

Învățământul românesc e conceput ca sistem democratic, bazat pe valori stiințifice, morale , culturale,
formativ și informativ prin îmbinarea factorilor educaționali- familia ,școala și comunitatea locală.
Societatea este puntea dintre obiective și resurse, într-un perpetuum mobile și complex de interese,
idealuri, parametrii.
Funcţia fundamentală a educaţiei este aceea de a pregăti omul pentru integrarea socială. Educaţia nu
vizează formarea unui om abstract, ci a omului necesar societăţii respective, potrivit cerinţelor acesteia.
Elevul trebuie să înţeleagă că societatea în care trăieşte se conduce după anumite reguli şi norme, pe care
şi el trebuie să le cunoască, să le aplice şi să le respecte printr-un comportament corespunzător specific vârstei,
prin valori sociale şi atitudini morale care să ducă la armonia comunităţii şi la progresul acesteia. Aceasta s-ar
putea realiza prin readucerea emoţiei şi a trăirii active a naraţiunii în care este implicat elevul în spaţiul şcolar.
Parteneriatele şcoală – familie - comunitate au la bază ideea că profesorii, elevii, părinţii ceilalţi membri
ai comunităţii sunt parteneri în educaţie. Dacă în trecut aceste parteneriate erau activităţi cu caracter opţional şi
ţineau mai mult de domeniul relaţiilor publice, în prezent ele au un rol esenţial în procesul de educaţie a
elevilor, deoarece îi ajută să-şi dezvolte competenţe şi abilităţi sociale încă din primii ani ai copilăriei,
pregătindu-i să aibă succes la scoală şi mai târziu, în viaţă şi în carieră.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Acestea
nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor
publice.
În ultimii ani parteneriatele educaţionale sunt încheiate între instituţii pentru a crea un liant între şcoală şi
comunitate, informaţiile obţinute de copii pe parcursul desfăşurării acestora fiind utile şi în afara vieţii şcolii.
Societatea românescă şi nu numai, fiind în continuă schimbare, are nevoie de tineri instruiţi care să
răspundă solicitărilor epocii în care trăiesc. În etapa actuală posibilităţile tinerilor de a avea acces la informaţie
sunt multiple.
La nivelul instituţiilor de învăţământ din ţara noastră, parteneriatele educaţionale se dovedesc a fi
modalităţi de comunicare eficientă între şcoală şi comunitate întrucât pe lângă informaţiile teoretice de care
beneficiază partenerii educaţionali mai există şi aplicaţiile practice care vin să completeze într-un mod plăcut
bagajul de cunoştinţe al acestora.
În concluzie încheind un protocol de parteneriat educaţional cu altă instituţie se obţine o colaborare între
părţi de mai scurtă sau mai lungă durată în funcţie de programul de activităţi extracurriculare ales.
Rolul parteneriatului educaţional este de a stabili o comunicare eficientă între parteneri şi de a obţine
rezultatele aşteptate.

Pe parcursul activitații mele didactice am organizat mai multe parteneriate cu diferite instituții ale
statului: școala-biserica, școală- poliție etc.
La nivel comunitar biserica și poliția îndeplinesc multiple roluri cu specific şi influențe asupra educației
şi a bunei funcționări a comunității.
Cele mai frecvente manifestări ale parteneriatului cu biserica le întâlnim în: - organizarea unor
manifestări cultural artistice comune (serbări, expoziții, spectacole etc.) cu ocazia marilor sărbători creştine:
Crăciun, Paşti, Florii, Ziua eroilor neamului etc.; - participarea reprezentanților bisericii la manifestări
organizate de către şcoală: deschiderea/închiderea anului şcolar, sfințirea lăcaşului şcolii, lectorate cu părinții,
întâlniri ale reprezentanților bisericii cu elevii; - organizarea de excursii, pelerinaje la diverse aşezăminte
bisericeşti (mănăstiri, schituri); - participarea reprezentanților bisericii la campanii destinate eradicării:
violenței, comportamentelor deviante în rândul elevilor, traficului de copii etc.
1233
 Rolurile poliției care au componentă educațională, specifice acesteia sunt: - apărarea vieții, a integrității
corporale a libertății persoanelor, a propietății private şi publice; - menținerea ordinii şi liniştii publice, a
siguranței cetățenilor; - prevenirea şi combaterea fenomenului infracțional; - identificarea şi contracararea
acțiunilor, elementelor care atentează la viața, libertatea, sănătatea şi integritatea persoanelor, a proprietății
private şi publice, precum şi a altor interese legitime ale comunității; - supravegherea şi controlul circulației pe
drumurile publice şi colaborarea cu alte autorități publice, instituții, asociații şi organizații neguvernamentale,
pentru îmbunătățirea organizării şi sistematizării circulației, şi luarea unor măsuri de educație rutieră a
participanților la traffic.
Considerăm că o şcoală dezvoltată într-o comunitate este motorul dezvoltării comunitare. Inițiativele
parteneriatului vin de cele mai multe ori din partea şcolii. Reprezentanții şcolii trebuie să fie deschişi, să
interpreteze evoluția comunității, să aibă disponibilitatea şi, nu în ultimul rând pregătirea necesare implicării în
parteneriate. De asemenea, şcoala trebuie să fie deschisă la alte inițiative, să nu refuze parteneriatul propus de
alți reprezentanți ai comunității. Parteneriatul şcolii cu alți reprezentanți ai comunității se dezvoltă pe acele
componente care au responsabilități, interese privind copiii şi familiile acestora. Parteneriatul produce efecte
benefice atât pentru şcoală, copii, familii dar şi pentru comunitate .
Conform definiției lui Ferdinand Tönnies (1944) - promovează percepția conform căreia individul face
parte dintr-un sistem mic, este securizat afectiv. “În comunitate omul se naşte şi e legat de aceasta la bine şi la
rău … Exista o comunitate familială de origine, de obiceiuri, de credințe”. Spre deosebire de societate unde
relațiile sunt impersonale, utilitare, formale, raționale, bazate pe schimburi comerciale, politice, etc.
Dezvoltarea comunitară urmăreşte astfel, promovarea “binelui comun”, încurajează sentimentul de apartenență
al individului la aceasta şi-l face responsabil pe acesta de dezvoltare.

"Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dăruit societăţii" (N. Iorga)

Bibliografie:

Rădulescu Eleonora, Tîrcă Ana- „Școala și comunitate ” –Ghid pentru profesori, colectia educația 2000+, Ed.
Humanitas, București 2002;
Revista ” Învățământul primar” – Ed. Discipol 2001

1234
 IMPLICAREA FAMILIEI
ÎN PROCESUL INSTRUCTIV- EDUCATIV
Prof. înv. primar: HALICI MIHAELA – LILIANA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1
DOROHOI, jud. BOTOŞANI

Societatea contemporană a adus o nouă percepţie a influenţei pe care o are familia asupra formării
personalităţii copilului. Deşi s-a ştiut întotdeauna că familia este un factor determinant al acţiunii educative,
astăzi s-a constatat că cele mai importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o
fiinţă umană.
Un părinte poate fi mai bun decât altul indiferent de nivelul lui cultural, dar toţi au nevoie de sfaturi şi sprijin
pentru a preveni conflictele din viaţa de familie, pentru a fi un bun exemplu pentru copii.
În general părinţii consideră că educaţia este dificilă atunci când copilul prezintă un comportament
care pentru ei este inacceptabil sau atunci când copilul nu ascultă, nu se supune regulilor pe care el le impune.
Dacă părintele are o impresie negativă despre copilul său şi nu se aşteaptă la ,,nimic bun de la el”, atunci şi
copilul îşi va crea aceeaşi imagine negativă despre sine.
Informarea părinţilor despre efectele propriilor comportamente asupra copilului de către specialişti în
domeniul educaţiei poate contribui la prevenirea efectelor negative ale acţiunilor lor educative. Implicarea
părinţilor în activităţile şcolii trebuie să fie una dintre priorităţile învăţământului actual.
Obiectivul fundamental al acestor acţiuni vizează transferul de experienţă, cunoaşterea
aprofundată a exemplelor de succes fiind unul dintre cele mai eficiente mijloace de a motiva părinţii pentru a
deveni aliaţi ai şcolii.
Statutul de părinte se câştigă, nu se cuvine de la sine oricărui adult. Prin urmare, există diferite grade
de reuşită în dobândirea caracteristicilor unui părinte ,,autentic”. Contribuţia părinţilor la efortul formativ al
şcolii se poate regăsi pe o scală ce porneşte de la prezenţa în toate tipurile de activităţi ( curriculare,
consultative, sportive, etc.) şi ajunge până la plasarea ca public amorf pentru reprezentaţiile şcolare ocazionale.
Nevoia de a forma o echipă între cadrele didactice, elevi, părinţi şi autorităţile comunităţii în vederea
corelării acţiunilor influenţelor educative este justificată pe de o parte de tendinţa de autoinvestire cu
responsabilitate a părinţilor preocupaţi de viitorul copiilor, iar pe de altă parte, de cumularea de către şcoală a
atributelor socializatoare proprii unor instituţii inactive la nivel local (cluburi, ateliere de creaţie, etc).
Antrenarea părinţilor în realizarea acţiunilor educative specifice poate să se desfăşoare în următoarele
direcţii:
- activarea comitetului de părinţi prin implicarea în elaborarea, implementarea şi monitorizarea
planului de dezvoltare al şcolii;
- identificarea părinţilor voluntari care să sprijine derularea eficientă a acţiunilor educative;
- organizarea cabinetelor de consiliere pentru părinţi;
- implicarea părinţilor în activităţi administrative( amenajarea spaţiului de studiu, dotarea clasei, a
terenului de sport, etc.);
- antrenarea părinţilor în procesul instructiv-educativ;
- crearea a diverse mijloace de comunicare a părinţilor cu reprezentanţii şcolii ( director, cadre
didactice)- cutia poştală a părintelui, şedinţele cu părinţii, lectoratele cu părinţii, activităţi culturale şi artistice,
cărţi, broşuri şi reviste cu caracter educativ, filme şi piese de teatru cu specific educativ, conferinţe, dezbateri pe
teme educative pentru părinţi şi cu părinţii;
- iniţierea unor programe de educaţie pentru părinţi, identificarea aşteptărilor părinţilor faţă de şcoală şi
a nevoilor de formare a acestora;

1235
 - stimularea părinţilor în asistarea copiilor.
La începutul fiecărui an şcolar, dar mai ales la începutul clasei I, este bine să oferim părinţilor o serie
de sfaturi sub forma unor îndemnuri la care trebuie să mediteze: ,, Învaţă să-ţi asculţi copilul tău!; Fii răbdător!;
Fii maleabil!; Nu fi partea care atacă- să nu te enervezi, să nu ţipi, nu fi răutăcios, nu jigni copilul!; Exprimă-te
clar şi hotărât!; Acceptă-ţi propriul copil!; Discută cu copilul tău cât mai mult! ; Fă-ţi timp pentru copil şi fii
gata să-i oferi ajutor!”.

1236
 Relatia grădiniţă- şcoală-familie-societate
HALMI CAROLINA

Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reânnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice,
educaţia părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente si Şcoala este un mediu social
organizatoric în care universul copilului se extinde depăşind constrângerea dependenţei
materne.Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în
familie, în şcoală şi de la comunitate.
Scoala trebuie sa gaseasca formele optime prin care cei implicati in acest proces de educare sa
poata sa gestioneze resursele umane, sa aiba cunostiinte de psihologie si pedagogie, sa se poata
adapta rapid la managementul schimbarilor din societatea actuala. Totusi, rolul important, cel putin
acum, il are scoala, cadrele didactice, profesorul diriginte care, prin activitatile elaborate, pot dezvolta
la elevi norme si conduite sociomorale, pot dezvolta abilitati si conduite morale si civice, in contextul
european actual.
Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune
pentru educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de
colaborare cu şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie
să primească o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în această materie trebuie
considerată ca o aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ
în cooperare cu profesorii; şcolile trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenta necesară.
Sistemul de învăţământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerinţele şi
posibilităţile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Una
dintre sarcinile grădiniţei este pregătirea copilului pentru şcoală, prin intermediul a două forme
specifice, jocul şi învăţarea. Învăţământul preşcolar trebuie sa realizeze educaţia preşcolară având
ca funcţie majoră formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului în raport cu nevoile specifice vârstei,
cu posibilităţile şi dotările sale, în interesul său şi al comunităţii sociale.
Condiţia esenţială a atingerii de către toţi copiii a gradului de dezvoltare şi adaptare, de o
eficientă activitate şcolară, o reprezintă realizarea unei legături funcţionale de continuitate între
activitatea din grupa mare a grădiniţei şi prima clasă a şcolii primare. Aceasta presupune analiza
atentă a principaleloe componente ale procesului de educaţie din aceste două trepte de învăţământ
obiective pedagogice, conţinut, forme de organizare a activităţii, metode, relaţia pedagogică.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă
succes la şcoală şi, mai târziu, in viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se
consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care
începe sa funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţiala în organizarea şcolii
şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional
sau o problemă de natura relaţiilor publice.
O primă condiţie pentru rezolvarea raportului de continuitate dintre educaţia preşcolară şi
cea şcolară o constituie analiza psihologică a activităţii şcolare şi determinarea acelor capacităţi
intelectuale, afectiv-voliţionale ce trebuie formate copiilor pentru a se adapta fără dificultăţi şcolare,
deci trebuie să se stabilească capacităţile necesare pentru ca preşcolarul să asimileze cunoştinţele
prevăzute în clasa I.

1237
 Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul elevilor
se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.
Parteneriatele reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea activităţii în şcoală
şi in clasele de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă
de natura relaţiilor publice.
Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia
formală a copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte
a sistemului social ce include şi familiile si comunitaţile.
Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi, in primul rând prin caracterul său. După cum un tâmplar nu
lucrează in acelaşi mod şi bradul si stejarul, tot aşa şi noi trebuie să ţinem cont de,,lemnul” fiului sau
fiicei noastre, elevului sau elevei noastre, adică de elasticitatea şi rezistenţa,,capitalului său biopsihic”
pentru a şti ce putem face din el fără prea multe riscuri. In ziua de azi educaţia este un fenomen
social de transmitere a experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a culturii, către generaţiile de copii
şi tineri, in scopul pregătirii lor pentru integrarea in societate. Factorii instituţionali ai educaţiei sunt
şcoala, familia, biserica s.a.m.d., totul educă: oamenii, lucrurile, fenomenele, dar in primul rând si în
cea mai mare măsura – oamenii. Între acestia primul loc il ocupă părinţii si educatorii. Şcoala este
instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv
care contribuie pentru formarea unui om apt capabil sa participe la dezvoltarea societăţii, să ia parte
activă la viata, să fie pregătit pentru muncă . Menirea şcolii este nu numai de a inzestra elevii cu un
bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Istoria societaţii româneşti cunoaşte o lungă perioadă in care familia deţinea,aproape exclusiv
rolul de educator social al copilului. Complexitatea sporită a societaţii actuale a dus la diferenţierea
factorului educativ, la specializarea lor. S-ar putea crede că această specializare avea drept rezultat,
automat, dezvoltarea armonioasă a copilului, indiferent de intersectarea acţiunilor si măsurilor luate.
Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune
eliberare de energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii, inferioritaţii şi
dependenţei pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă.

1238
 FAMILIA-PARTENER EDUCAȚIONAL ÎN OBȚINEREA SUCCESULUI ȘCOLAR

Prof. inv. primar Halmu Rodica

Colegiul Național Andrei Mureșanu
Bistrița

Activitatea didactică de bună calitate constituie un suport pentru progresul constant al copilului în plan
psihic și social. Copilul își va dezvolta potențialul nativ în măsura în care școala va reuși să îl identifice
corect, să îl cultive , dar nu va omite să se implice în modelarea influențelor care nu aparțin orei de curs.
Educația este o acțiune la care își dau concursul școala, familia, întreaga societate. Colaborarea
între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie este stringentă.
Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, dacă nu cunoaște condițiile familiale de muncă și
viață ale copiilor.
Parteneriatul între școală și familie și-a demonstrat eficientă pretutindeni unde a fost aplicat,
dacă s-au respectat anumite condiții de realizare a acestuia:
- părinții să fie percepuți de către cadrele didactice ca persoane active și valoroase pentru educarea
copiilor;
- părinții să se implice în mod concret în luarea de decizii referitoare la activitățile extrașcolare, la
modificarea orarului, la stabilirea disciplinelor opționale;
- responsabilitatea pentru evoluția copilului să fie împărțită între școală și familie.
Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor, dacă nu află și modul lui de comportare
în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice de la școală și invers
a€€ activitatea de la școală este o continuare a activității de acasă.
La ședințele cu părinții am vorbit pe larg despre modul în care aceștia își pot ajuta copii la învățarea
lecțiilor, dar mai ales la controlul temelor pentru acasă. Copilul nu trebuie să vină la școală cu temele
nefăcute. De aceea, părinții trebuie să cunoască cum se controlează și cum poate fi ajutat copilul în cazul în
care întâmpina unele greutăți în rezolvarea lor.
Totodată, părinții trebuie să cunoască dacă copilul lor are o comportare corectă față de învățător și
colegii de clasă, dacă purtarea lui pe stradă sau în alte locuri în afara școlii este corespunzătoare.
Din experiența pe care am avut-o până în prezent, mi-am dat seama că există familii care se
mândresc cu atitudinea severă față de copii. Severitatea este necesară, dar cu măsură, altfel copilul crește
timorat de gândul pedepsei, începe să mintă și se îndepărtează de părinți.
Am avut copii care începeau să plângă când obțineau calificative de bine sau suficient, spunând că
vor fi bătuți sau pedepsiți de către părinți.
Mai gravă este situația în care părinții sunt împărțiți în a€€doua tabere”: unul sever, iar celalat
indulgent.
Severitatea exagerată își va lăsa amprenta asupra personalității în formare a copilului. Astfel de
părinți impun un regim de viață și de învățătură peste limitele de tolerantă psihologică și psihofiziologică
specifică vârstei. Ei impun copiilor lor un volum prea mare de sarcini, interzic participarea la activități
recreative, la jocurile specifice vârstei și fac uz frecvent de pedepse care lezează demnitatea copiilor, chiar
pedepse corporale.
La celalat pol se află părinții superprotectori, cei care se învârt în jurul poftelor copilului. Un astfel
de copil va ajunge un egoist, pentru că în familia sa el a cunoscut numai drepturi , nu și îndatoriri. Cu acești
copii se lucrează foarte greu și devin dificili, deoarece ei cred că și la școală vor avea parte de aceleași
privilegii.
Atitudinea protectoare a părinților se poate manifesta și prin limitarea excesivă a libertății și
independenței de acțiune, a inițiativei copilului.
Părinții devin deosebit de preocupați de copil, manifestă o teamă permanență pentru viață și
activitatea copilului lor și de aceea stabilesc ei direcțiile de acțiune și comportare fără să accepte abateri,
plângeri și nemulțumiri. Principala consecință se exprimă într-un comportament lipsit de inițiativă, instalarea
unei temeri nejustificate de acțiune și mai ales de consecințele ei, în ultimă instanță timiditate exagerată.
Obiectivul primordial al parteneriatului școală a€€ familie îl reprezintă obținerea succesului școlar.
Evoluția pozitivă în planul activității școlare se exprimă prin termenii de progres, reușită și succes școlar.
1239
 Progresul a€ arată obținerea anumitor stări calitative superioare în raport cu o perioadă comparată.
Poate fi continuu sau periodic.
Reușita școlară se referă la nivelul de realizare a unui obiectiv propus pentru o durată mai mare de
timp.
Succesul școlar se exprimă prin raportarea performanțelor elevului la cerințele programei școlare și
la finalitățile învățământului.
Un parcurs școlar negativ este reflectat de termenul de insucces școlar.
Insuccesul sau eșecul școlar cunoaște două faze:
- în fază inițială a€€ elevul trăiește sentimente de nemulțumire, are o motivație săracă,fie la o
disciplină sau un capitol (pentru o scurtă perioadă de timp).
Această fază se poate depăși cu ușurință prin mobilizarea resurselor proprii sau printr-o atenție
deosebită din partea învățătorului.
- a două fază a€€ de instalare evidentă și stabilă a insuccesului școlar, elevul evită efortul individual
și își exprimă aversiunea față de învățătură, profesori, tot ceea ce este legat de școală. Înregistrând mari
lacune în cunoștințe, el poate ajunge la repetenție, exmatriculare sau chiar abandon școlar.
Școlarul are nevoie acasă de un mediu de viață în care să se simtă în siguranță. Într-un climat
educativ bun, părinții sunt calmi, înțelegători, afectuoși, destul de flexibili în raporturile cu copilul, fără însă
a-i satisface orice capriciu.
Copilul simte că părinții se ocupă de el, că sunt interesați de necazurile și problemele lui, că și de
rezultatele școlare.
Familia este un cadru de disciplină ferm, în care și copiii și părinții împărtășesc același nivel de
exigență.
Studiile arată că într-un climat familial pozitiv, copiii sunt originali și spontani, se descurcă
singuri, dovedind autonomie, își exprimă dprinta de a crește, de a se impune și de a fi conducători; știu să se
apere, doresc să înfrunte dificultățile, sunt perseverenți în realizarea unor scopuri.
Pentru a-mi da seama de interesul ce-l manifestă fiecare părinte pentru școală am dat un
chestionar părinților, cu diferite întrebări: a€€ Sunteți mulțumiți de condițiile școlare în care copilul dvs. Își
desfășoară activitatea?”, a€€ Îl supravegheați zilnic la efectuarea temelor?”, a€€Copilul dvs. Are acces la
informație (calculator, Internet)?”, a€€Care credeți că este punctul lui forte?”, a€€estenscris î la vreo
activitate extrașcolară?”, etc.
După acest chestionar, mi-am putut da seama de părinții interesați, în adevăratul sens al cuvântului, de
școală, de viitorul copilului. Tot pentru o cunoaștere mai bună a elevilor am făcut vizite la domiciliu. Astfel,
am reușit să cunosc atmosferă și climatul educativ din familie, condițiile materiale, comportamentul
părinților față de elev, precum și starea de sănătate a copilului.
Pentru că relația dintre școală și familie să fie cât mai apropiată și să-l ajute pe micul elev să se
integreze în mediul școlar, am implicat direct părinții în activitățile desfășurate în afara orelor de curs.
Părinții au venit cu idei de realizare a unor activități extrașcolare. Am fost împreună în excursii,
am vizitat diferite obiective propuse de ei, am organizat concursuri, am ținut în față părinților serbări, care
au permis acestora să vadă manifestările elevilor, precum și rezultatul muncii lor. De aceea, părinții se simt
utili și prezintă mai mult inters pentru școală.
Aș putea concluziona astfel: €scolarul are nevoie acasă de un cadru general de viață în care să se
simtă în siguranță. Pentru aceasta el are nevoie de părinți calmi, înțelegători, afectuoși, maleabili în
raporturile cu copilul, fără a da dovadă de slăbiciune. El are nevoie să simtă că părinții se ocupă de el, că iau
parte la micile lui necazuri și la problemele care îl interesează și că nu se dezinteresează de ceea ce se
întâmplă la scoala”( M. Gilly).
În climatul actual întâlnim două tendințe contradictorii: părinții sunt preocupați de viitorul
copiilor lor, dar, în același timp, nu mai au timp să le acorde atenția cuvenită.
Este o sarcină a școlii, a învățătorului, în special, să identifice situațiile “dificile” din famiile
copiilor, să dirijeze strategiile educative în favoarea elevului și mai ales să conștientizeze faptul că relația de
parteneriat școală- familie este determinantă în obținerea performanțelor școlare.

1240
 EDUCATIE FARA FRONTIERE!
RELATIA GRADINITA-SCOALA-FAMILIE-SOCIETEATE

PROF ALINA ELENA HANGANU

GRADINITA ,,BAMBI” BACAU
Familia reprezintă ,,nucleul social’’ în istoria omenirii . Ea răspunde de satisfacerea
trebuinţelor elementare ale copilului şi de protecţia acestuia .
Grădiniţa este prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice,
contribuie la formarea şi dezvoltarea copilului. Educatoarea este persoana investită cu nobila şi marea
sarcină la care trebuie să răspundă – aceea de educare a personalităţii copilului .
Educarea ,,micului om’, realizat prin parteneriatul dintre grădiniţă şi familie se răsfrânge
asupra tuturor laturilor personalităţii copilului . Parteneriatul presupune relaţia, lucrul în echipă,
cooperarea şi responsabilizarea pentru ,, felia de realitate’’decupată spre rezolvare. Parteneriatul este
rezultatul unui efort conştient şi cumulativ al tuturor factorilor implicaţi în scopul delimitării unui sens
comun pentru depăşirea sau traversarea unei realităţi problematice .
Interacţiunile dintre grădiniţă-familie trebuie să stea sub semnul parteneriatului, fiecare
partener fiind unul din factorii de putere în selecţia educativă ce trebuie să se răsfrângă asupra copilului
. Familia şi grădiniţa trebuie să plece, în diferitele lor relaţii cu copilul, în primul rând, de la un drept
esenţial - personalitatea- de a fi considerat ca membru al unei noi generaţii. Părinţii trebuie să fie nu
numai părinţi, ci şi educatori, şi ca atare sunt obligaţi să-şi îndrume copilul şi să trateze orice situaţii
ivită în raporturile cu el în mod pedagogic. Asigurarea unei comunicări de tip conexiune inversă va
crea un curabil dialog între familie / grădiniţă , cu rol de autoreglare a procesului instructiv – educativ
al educării şi dezvoltării personalităţii copilului preşcolar .
Comunicarea tip conexiune inversă se realizează în două moduri :
* CONEXIUNE INVERSĂ DIRECTĂ ( prin intermediul copilului) casă – copil – grădiniţă
* CONEXIUNE INVERSĂ INDIRECTĂ ( prin intermediul adulţilor implicaţi în dezvoltarea copilului)
familie – informaţie – educatoare
Prin intermediul comunicării directe, copilul vine cu un volum de cunoştinţe şi deprinderi
formate în famile . Acesta va constitui baza derulării procesului instructiv-educativ ce se va desfăşura
organizat în grădiniţă. De la grădiniţă preşcolarul se va întoarce acasă cu noi achiziţii de cunoştinţe şi
deprinderi, ce vor deveni ulterior abilităţi .
Prin comunicarea indirectă, familia furnizează educatoarei informaţii despre dezvoltarea
psihofizică antepreşcolară. Membrii familiei trebuie să furnizeze toate cele necesare pentru a rezolva
orice act neplăcut pe care îl are copilul, să se transpună cât mai mult în situaţia lui, să se străduiască
să-l înţeleagă şi să vadă realitatea existentă .
Comunicarea , respectul , acceptarea diferiţelor şi căutarea intereselor copilului , sunt bazele
unei bune relaţii . Acţiunile educative exercitate de familie trebuie să fie raţionale şi continue, să se
bazeze pe faptul că dezvoltarea psihică şi fizică a copilului se realizează în strânsă legătură cu
dezvoltarea sa generală .
Părinţii (bunicii) se pot simţi productivi, necesari, relaxaţi şi pot avea încredere în sine şi în
copilul lor dacă fac efortul să se planifice, de către educatoare, activităţi care să promoveze implicarea
lor emoţională şi fizică .
Educatoarea trebuie să asigure o comunicare în două sensuri între personalul grădiniţei şi
familie pe tot parcursul anului şcolar şi nu numai . Ca fiind ,,a doua mamă’’ , educatoarea trebuie să
aibă discuţii cu familia despre activitatea pe care copilul o desfăşoară acasă sau în alte locaţii , în

1241
diferite momente sau evenimente la care participă, despre punctele forte sau cele slabe, astfel încât
conceptele şi punerea lor în practică să poată fi aprofundate. Educatoarea trebuie să aibă în planul
muncii sale şi strategii de comunicare cu familia. Aceste strategii trebuie să aibă caracter formal şi
informal.
În munca sa cele mai apropiate şi mai eficiente strategii de comunicare informală pe care
le poate avea orice educatoare sunt următoarele :
* ora venirii şi cea a plecării de la grădiniţă, unde educatoarea comunică familiei amănunte despre
activităţile zilei, despre progresele copilului sau programul propus pentru a fi desfăşurat în ziua /
săptămâna următoare ;
* carnetul de corespondenţă , care poate circula între familie şi educatoare pentru a asigura un
schimb continuu de informaţii, mai ales pentru familiile ,,foarte ocupate’’ ;
* afişier pentru anunţuri, prin care familia este informată la zi asupra evenimentelor speciale a
orarului zilnic , asupra a tot ce se întâmplă în grădiniţă ;
* invitaţii speciale, care sunt date cu diferite ocazii( serbări, activităţi comune, acţiuni festive cu
diferite semnificaţii, lecţii demonstrative) ;
* expoziţii tematice, prin care sunt prezentate munca fiecărui copil , nivelul de percepere a anumitor
noţiuni, simboluri ;
Strategiile de comunicare formală sunt menite să implice şi mai mult familia în
programul grădiniţei , în scopul realizării scopului final – al formării şi pregătirii pentru viitoarea etapă a
vieţii sale.
Acestea pot fi :
* întruniri , cu scopul de a discuta progresele copilului şi de a permite familiei să-şi comunice
părerile, ideile sau preocupările ;
* rapoarte periodice , în care se prezintă un rezumat, o reluare a informaţiilor asupra cărora
educatoarea şi familia au discutat deja pe larg ;
* vizite la domiciliu , cu scopul de a cunoaşte comportamentul copilului şi relaţiile acestuia cu
membrii familiei ;
* lectorate cu părinţii , şedinţe pentru discutarea programului copilului , participarea familiei prin
diferite moduri la îmbunătăţirea bazei didactice necesare unei bune desfăşurări a activităţii din
grădiniţă.
Parteneriatul realizat cu familia este pentru cadrele didactice o deviză , un punct strategic în
realizarea scopului învăţământului preşcolar.
Aşa cum Jean J. Rousseau preciza următoarea afirmaţie : ,, căutaţi să vă studiaţi mai bine
copiii, deoarece cu siguranţă nu-i cunoaşteţi !’’ subliniez necesitatea realizării parteneriatului dintre
grădiniţă şi familie , deoarece numai printr-o astfel de relaţie se poate cunoaşte tainele ,, micului om’’,
viitorul cetăţean al societăţii de mâine .

1242
 RELATIA GRADINITA - SCOALA- FAMILIE - COMUNITATE
Educatoare,
Hantar Mihaela
Gradinita cu program normal , Curechistea ( Grumazesti)

Educatia copiilor reprezinta un set de actiuni ce presupun schimb de competente, de experiente, si de

valori intre toti adultii ce ii sustin in formarea si dezvoltarea lor ca oameni si cu care copiii intra in
contact.
Relatia dintre acesti factori importanti este intr-o permanenta constructie si sustine mediul educativ
pentru copiii prescolari.Cei mici au nevoie , deopotriva a fi speciali, dar si la fel ca ceilalti, gradinita
asigurandu-le comunitatea de care au nevoie , acesta fiind un mediu cald si primitor , asemeni celui
familial . Gradinita este si un spatiu echidistant care-i ofera copilului posibilitatea de a avea experiente noi
, diferite de cele din interiorul familiei unde este apreciat pentru unicitatea sa si pentru particularitatile
sale.
Gradinita , scoala , familia si comunitatea sunt factori ce colaboreaza in beneficiul copiilor , acestia din
urma bucurandu-se de un mediu de dezvoltare mai bogat.
Primele experiente sociale ale copilului au loc , de cele mai multe ori , in mediul familial , acestia
preluand din obiceiurile parintilor.
Parteneriatul gradinita - scoala- familie- comunitate se refera la construirea unor relatii pozitive intre
familie, gradinita , comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor. Scoala este interesata sa colaboreze cu familia , sa-si faca din ea un aliat , pentru ca actiunea sa
educativa sa fie mai profunda si de durata.
Colaborarea scolii cu familia este necesara si in vederea unei informari reciproce cu privire la
dezvoltarea copilului, la comportarea lui , aceste parteneriate ajutand cadrele didactice in munca lor ,
perfectiona abilitatile scolare ale copiilor , imbunatati abilitatile educationale ale parintilor , conecta
familiile cu membrii scolii si ai comunitatii , crea un mediu mai sigur in scoli sau gradinite.
Relatia dintre acesti factori importanti trebuie sa se evidentieze in toate aspectele concrete ale
procesului instructiv - educativ : tinuta, comportament si atitudine fata de invatatura .
,, Copiii au nevoie mai mult de modele decat de critici,, - Joseph Joubert

1243
 “EDUCATIE FARA FRONTIERE”: RELATIA GRADINITA - SCOALA - FAMILIE -
SOCIETATE
Profesor: Ioana Haragas
Scoala Gimnaziala ''Petre Dulfu'' Baia Mare

…...Intr-adevar, educatia nu trebuie ingradita, aceasta trebuie realizata fara bariere!

Educatia incepe de “acasa”, din familie, continua apoi cu gradinita si scoala, toate acestea deschizand
orizonturile copilului spre societate, spre devenirea lui ca viitor membru al ei.
Ce este familia?
Ce inseamna gradinita?
Ce este scoala?
De ce comunitate, societate?
Inainte de calcarea pragului gradinitei, familia are rolul cel mai important in viata copilului, rol care,
probabil, nu trebuie sa inceteze niciodata. Aceasta, familia, ofera dragoste, intelegere, adapost, suport material.
Gradinita este primul pas pe care copilul il face inspre formarea personalitatii, inspre conturarea lui ca
individ in aceasta lume.
Apoi vine scoala, care-l duce pe acesta mai departe, in drumul lui spre devenire.
Societatea este constituita din oameni cu credinte, interese, norme de viata comune.
Relationare? Inseamna interactiune. Aceasta este nonverbala, dar mai ales verbala. Interactiunea este
cuvant, iar cuvantul inseamna comunicare. Fara comunicare nu exista societate, nu se pot forma si mentine
structurile sociale, ea este conditia “sine qua non” a vietii omenesti. Procesul de comunicare este chintesenta
umanizarii, a manifestarii culturale si spirituale a oamenilor, deoarece prin comunicare se transmit anumite
valori.
Comunicarea educationala este o sursa importanta a procesului instructiv-educativ, iar calitatea ei depinde
de competenta celui care modeleaza caractere, bineinteles a educatorului, a invatatorului sau a profesorului.
Educatia incepe de la gradinita, cu cei mai mici viitori “stalpi”in aceasta lume larga. Aceasta, educatia se
afla in stransa legatura cu provocarile lumii contemporane. Vremurile pe care le traim se caracterizeaza printr-o
evolutie rapida a tehnicii si stiintei, dar se confrunta cu resurse limitate de materie prima si energie, cu decalajul
dintre tarile bogate si cele mai putin instarite, cu deteriorarea mediului inconjurator. Tocmai de aceea , trebuie sa
ne amintim de o idee formulata inca din antichitate si anume cea de educatie permanenta. Prin permanentizarea
educatiei invatam sa fim receptivi la toate aceste schimbari ce se produc in jurul nostru si, mai ales, sa ne
adaptam.
Cum am mai spus inainte, educatia si educarea incep de la gradinita. De aceea, nu se poate fragmenta
drumul copilului, o data cu terminarea primului ciclu de invatamant. Invatamantul trebuie sa fie unitar, legatura
dintre educator si invatator trebuie stabilita permanent, mai ales la trecerea copilului in clasa I. Putem vorbi in
primul rand de o asigurare a continuitatii in folosirea procedeelor si metodelor didactice, in activitatea de invatare
si asimilare.
In calitate de profesor de limba straina, limba engleza in acest caz, una dintre formele de invatare pe care
o folosesc foarte des si cu foarte mare eficienta, este jocul si , de ce nu , joaca. Ce alta modalitate poate da
rezultate mai bune, poate satisface interesul si curiozitatea copilului pentru cunoastere, decat acesta – jocul? Cum
poti atrage de partea ta un prescolar sau un scolar de clasa primara, decat prin aceasta metoda? Da, copiii zilelor
noastre incep sa studieze o limba straina inca de la gradinita. Am trait si eu aceasta experienta, aceea de a “ma
juca” in limba engleza si a fost uimitor cat de receptivi erau acesti copii, cu cata nerabdare asteptau ora cu
“teacher”, care le aducea tot felul de mascote , cartonase , imagini astfel incat micutii sa-si insuseasca notiunile
elementare de limba?
Din nou, aceeasi intrebare...De ce trebuie sa existe o colaborare stransa intre familie, gradinita si scoala,
societate, intre dascali, educatori, invatatori, profesori,? Pentru ca , cei din urma, sunt obligati, intr-un sens

1244
pozitiv, bineinteles, sa duca mai departe ceea ce s-a inceput de la varsta de aproximativ trei ani. Ei au menirea sa
continue ceea ce au realizat pana in acel moment educatorii. Noi, profesorii, trebuie sa facem acest lucru. Pentru
ca ce este mai frumos in aceasta lume decat meseria de dascal, de actor in fata acestor minunatii, care asteapta de
la noi doar lucruri bune si frumoase? Apoi, societatea trebuie sa ne rasplateasca, oferindu-ne locul cuvenit.
Cresterea eficientei actului educational o constituie colaborarea permanenta si neconditionata dintre
gradinita, respectiv scoala, familie si comunitate. Aceste institutii de capatai ale omenirii au nevoie una de
cealalta, increderea si respectul stand la baza comuniunii lor.Cu cat parintele e mai implicat, cu atat rezultatele
copiilor sunt mai bune. Prin gradinita, apoi prin scoala, copiilor li se creeaza premise favorabile pentru integrarea
sociala.
Parca, in zilele noastre, se observa o reticenta fata de toate stadiile anterioare ale educatiei, dar legatura
exista, indiscutabil.
Voi vorbi acum din punctul de vedere al experientei mele ca mama. Oricat am incercat, nu-mi mai
aminteam nimic din activitatea mea de “elev” de gradinita. Nu intelegeam: cat de greu putea sa-i fie unui
educator sa lucreze cu copii de trei, patru, cinci ani? Cata munca implica acest lucru? Pana in
momentul in care l-am dus pe micutul meu la gradinita. La anumite intervale de timp venea cu ceva nou
invatat, facea anumite lucruri pe care, pana atunci, nu le facuse. In aceeasi perioada, fetita mea incepuse faimoasa
clasa zero. Acelasi lucru: cunostinte noi si multiple, dragoste si admiratie fata de cea de la care le dobandea .
Cum ar putea sa nu existe acea colaborare despre care vorbim?
La gradinita, copilul este introdus vag , in lumea inconjuratoare: el invata sa construiasca, sa ordoneze, sa
aseze, sa asculte.....apoi, merge la scoala, in clasele primare, unde orizontul lui incepe sa se largeasca, sa capete
contur, cladindu-se pe ceea ce s-a facut anterior. Mai departe, elevul nostru face cunostinta cu gimnaziul, cu
profesorul, dar de data aceasta nu cu unul, ci cu “cate unul”pentru fiecare materie de studiu. Isi cladeste mai
departe, in acest fel, imaginea despre lume, se formeaza el ca individ in societate.
Sa nu uitam nicicand de gradinita, de scoala, de cei ce ne-au indrumat inca de la varste foarte fragede si
care, in mare masura, ne-au ajutat sa ajungem unde suntem azi!Sa pastram mereu aceasta legatura, deoarece
fiecare dintre noi avem cate ceva de invatat de la celalalt. Sa incercam sa devenim, neuitand nicicand de unde am
plecat si unde am ajuns, sa ne formam ,astfel incat comunitatea sa fie mandra de noi.

Bibliografie:

Ghid Informativ, “Un parinte mai bun”, Nr. 2- Articol: “ De la gradi la scoala”
Liliana Stan - “Pedagogia prescolaritatii si scolaritatii mici” – Ed. Polirom, 2014
Linda Pound - “How children learn” – Ed. Step Forward Publishing Ltd, 2005

1245
 Gândirea – proces psihic central

Prof.înv.primar, Hărătău Elena

Prof.înv.primar, Hărătău Ella- Roxana

Desfăşurându-se larg, în mai multe faze (discursivitate), şi apelând la resursele celorlalte procese psihice –
nu numai memorie dar şi afectivitate şi voinţă – în vederea progreselor, adâncirii şi extensiunii
cunoaşterii,gândirea îndeplineşte în sistemul psihic uman un rol central şi este definitorie pentru om ca subiect
al cunoaşterii logice, raţionale.
Centralitatea gândirii constă nu numai în faptul că ea antrenează toate celelalte disponibilităţi şi funcţii
(pentru a trece dincolo de aparenţe la esenţă,dincolo de formă la conţinut, dincolo de particular la general), dar
şi în faptul că instalându-se ca un „stat major” al sistemului, orientează, conduce, valorifică celelalte procese si
funcţiuni ( pentru a trece dincolo de aparenţe la esenţă, dincolo de formă la conţinut, dincolo de particular la
general), dar şi în faptul că un „stat major” al sistemului orientează, conduce, valorifică celelalte procese şi
funcţiuni;
Operaţii:- evaluare, gândire convergentă, gândire divergentă, memorie, cunoaştere
Produse:- unităţi, clase, relaţii, sisteme, tranformări, implicaţii
Conţinuturi:- figurativ, simbolic, semantic, comportamental
Referindu-se la desfăşurarea globală a principalului proces intelectual, care este gândirea, sunt identificate
patru caracterictici de ansamblu ale funcţionării sale, şi anume:
1) flexibilitatea( restructurarea sau schimbarea promptă a direcţiei);
2) fluiditatea sau cursivitatea;
3) originalitatea ca manifestare a unui stil cognitiv orientat spre nou şi degajat de ceea ce este uzual şi banal;
4) elaborarea susţinută consecvent de efort intelectual-voluntar, necesar pentru finalizarea lucrului intelectual.
Încercând o definiţie a gândirii, suntem nevoiţi să precizăm ce anume din lumea obiectivă se reflectă
informaţional în planul intelectual subiectiv. Dacă faptele singulare nu sunt obiect al gândirii ci ale proceselor
senzoriale, atunci ne întrebăm ce reprezintă invariaţiile, constantele din multitudinea obiectelor şi fenomenelor
care se divid în clase şi categorii.
Considerăm, asemenea unor filozofi germani, că şi în cazul claselor de obiecte-fenomene, ca şi în cazul
determinărilor de orice fel, faptul unificator este relaţia. Ne referim la relaţiile obiective simple sau complexe,
cu un anumit grad de esenţialitate ce există real şi se impun gândirii. Le-am denumit relaţii categoriale, iar pe
cele privind determinarea, cum sunt legile obiective, le considerăm adecvat ca fiind determinative.
Gândirea se defineşte ca procesul cognitiv de însemnătate centrală în reflectarea realului care, prin
intermediul abstractizării şi generalizării coordonate în acţiuni mentale, extrage şi prelucrează informaţii
despre relaţiile categoriale şi determinative în forma conceptelor, judecăţilor şi raţionamentelor.
În analiza şi studiul gândirii, este necesar să ne referim, cu deosebire, la următoarele patru categorii de
fapte:
1)sistemele operaţionale de nivel intelectual, prin care gândirea se defineşte
2)natura conceptului ca unitate de bază a gândirii şi formarea conceptelor printr-un proces de învăţare
3) latura funcţională permanentă a gândirii şi anume înţelegerea ca decodificare semantică
4)rezolvarea de probleme ca domeniu de realizare performanţială a proceselor gândirii.
Pe parcursul copilăriei şi preadolescenţei, în condiţiile socializării, enculturaţiei, învăţării spontane şi
sistematice se produce construirea acelor procese intelectuale ce se integrează în gândire. Astfel, activitatea de
învăţare şcolară dezvoltă capacităţile de generalizare şi abstractizare, formează concepte prin care devin
posibile clasificările, sistematizările, înţelegerea şi explicaţia. Ascensiunea de la senzorial la logic nu se
produce doar prin selecţiile operate în materialul experienţei senzoriale, prin sărăcirea şi schematizarea
imaginilor figurale concrete ci, în principal, prin introducerea unui nou tip de operaţii şi sisteme operaţionale ce
concură la actele intelectuale, radical deosebite de actele senzomotorii şi perceptive. Dobândite prin
interiorizare, operaţiile intelectuale sunt de origine culturală pentru că ele sunt extrase din produsele culturale,
din modul cum şi în care este instruit elevul şi inclus în activitate. De aceea învăţarea, ca proces de formare şi

1246
dezvoltare a gândirii, trebuie să pună accent pe acţiunile intelectuale, pe modul cum sunt ele organizate şi
exersate.
Psihologic, gândirea progresează prin coordonări de variate operaţii mintale, în ansambluri sau grupuri, a
căror caracteristică principală este reversibilitatea. Aceasta se evidenţiază prin pargurgerea de drumuri
concomitent în ambele direcţii, prin executarea simultană de operaţii inverse prin relaţii de reciprocitate. Este
ceea ce permite extragerea unor invarianţi sau elaborarea unor constante informaţionale în forma conceptelor.
Constantele conceptuale nu sunt simple plăsmuiri ale minţii, ci au un echivalent în realitate în forma claselor de
obiecte sau fenoemene, a cauzalităţii şi a altor modalităţi determinative, altfel spus, a relaţiilor categoriale şi
determinative.
Operaţiile formale ale gândirii permit depăşirea realului în direcţia posibilului, adică se disociază de
conţinutul lor concret şi iau forma unor raţionamente ipotetico- deductive, a abstracţiunilor reflexive, a unei
combinatorici ce oferă posibilitatea adolescentului de a efectua un număr considerabil de operaţii
interconceptuale şi interpropoziţionale. Astfel, că sub raport psihogenetic, la sfârşitul adolescenţei evoluţia
intelectuală stadială se încheie în privinţa structurilor operaţionale de bază.
Formată în acest mod, în activitatea de învăţare, prin interiorizare şi socializare culturală, gândirea devine
una dintre premisele şi resorturile esenţiale ale învăţării. Găndirea se implică aşadar pregnant în : formarea
conceptelor şi operaţiilor; înţelegere;rezolvarea problemelor.

Bibliografie:
Haratau Elena, lucrare metodico-științifică pentru obținerea gradului didactic I, Bacău, 2008

1247
 RELAȚIA PĂRINȚI-ÎNVĂȚĂTORI
Considerente generale

prof.înv.primar Hariga Mihaela-Beatrice

Școala Gimnazială „Grigore Antipa” Botoșani

Mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani ai vieții, se dezvoltă și se formează pentru viață
este familia. Învățarea primelor comportamente sociale, prin imitație și prin interacțiune, se produce în
primii ani ai copilăriei și e dependentă de tipul relațiilor din familie. Familia oferă copilului atmosfera
necesară echilibrului personalității sale, valoarea acestuia fiind recunoscută și apărată cel mai mult în
familie. Aici copilul învață să mănânce folosin tacâmurile, să folosească o cană, să arunce o minge, să
asculte o poveste.
Învățătorii trebuie să recunoască rolul determinant al familiei în educarea copilului. Parteneriatul
școală-familie trebuie să pornească de la aceste adevăruri. Părinții sunt în mod necesar partenerii
învățătorului, fiind cei care își cunosc cel mai bine copilul. Orice sistem de educație rămâne neputincios dacă
se izbește de indiferența sau de opoziția părinților. Părinții trebuie implicați permanent în viața școlii, nu
numai atunci când se ivesc probleme.
Majoritatea părinților sunt dornici să comunice despre copiii lor și dornici să contribuie la formarea
acestora. Ei trebuie încurajați și stimulați de învățători. De aici apar niște întrebări pe care ar fi bine să ni le
punem:
-Cum ajutăm părinții să înțeleagă activitatea din clasă?
-Oferim părinților explicații despre activitatea din clasă?
-Expunem un program lunar care să includă temele, evenimentele, activitățile?
-Familiarizăm părinții cu structura programului educativ?
-Organizăm activități comune, practice cu părinții?
-Comunicăm eficient și profesional cu toți părinții?
Învățătorul are rolul de a crea un mediu adecvat, prielnic pentru interacțiune și dezvoltare, de pe
poziții egale, a colaborării sale cu familia. Părinții și învățătorii au responsabilități egale în ceea ce privește
dezvoltarea acestei colaborări. Comunicarea, respectul, acceptarea diferențelor și urmărirea intereselor
copiilor stau la baza unei bune colaborări. Atât varietatea cât și frecvența ocaziilor în care familia și cadrele
didactice colaborează vor veni în întâmpinarea diverselor nevoi ale copiilor. Este necesară menținerea unui
climat destins, realizarea unei comunicări libere despre activitatea copiilor în școală, despre comportamentul
acestora în relație cu ceilalți, despre evoluția lor.
Modalitățile de comunicare pot fi variate: discuții în cadrul ședințelor cu părinții, discuții particulare
în cadrul orelor de consiliere cu părinții, comunicare prin mesaje scrise, comunicare cu ajutorul telefonului,
email-ului, dar și modalități de comunicare prin implicarea directă a părinților în programul de participare a
familiei la educația din școală a copiilor. Ei pot fi invitați să participe la activitățile derulate într-o oră sau zi,
ajutând copiii să-și îndeplinească unele sarcini, sau doar ca simpli observatori.
Avantajele implicării părinților:
-observarea propriului copil în relația cu ceilalți colegi, dar și a aportului acestuia în cadrul activităților de
învățare;
-conștientizarea rolului său de partener în educație alături de învățător;
-pot învăța cum să acorde ajutor copilului în realizarea sarcinilor pentru acasă;
-pot cunoaște mai bine prietenii-colegi ai copilului lor;
-pot stabili relații mai strânse cu alți părinți care au aceleași preocupări în educația copilului;
-vor aprecia timpul petrecut alături de propriul copil, înțelegându-l mai bine.
Se spune că „Dacă-ți iubești copilul, lasă-l să se descurce singur!”. Este un adevăr verificat, căci
copilul independent este mai puternic, mai curajos, are mai multă inițiativă și mai multă încredere în sine.
Dacă reușim să determinăm părinții să îndrume copiii, să-i sfătuiască doar și nu să-i urmărească la fiecare
pas, aceștia vor deveni mai responsabili, vor lua cu mai puțină greutate o hotărâre în ceea ce privește propria

1248
viață. Învățarea din acțiune este cea mai bună învățare, copilul va afla singur ce e bine și ce nu, ce trebuie să
facă pentru a evita eșecul.
Influența familiei asupra copiilor nu trebuie nici supraestimată. Aceasta are un rol important în
procesul de creștere al unui copil sănătos, instruit și educat, dar trebuie sprijinite de instituțiile responsabile
din învățământ care asigură resursele formale și informale menite să le susțină în a le asigura copiilor reușita
atât în plan personal cât și integrarea în societate.

1249
 RELATIA SCOALA-FAMILIE

PROF. INV. PRIMAR HARPA LAURA MARIA

SC. GIMN. RASTOLITA, JUD. MURES

Alături de şcoală care asigură maxima comunicare între generaţii, familia şi comunitatea au o
deosebită valoare în formarea personalităţii copilului. Fiecare om vine pe lume cu o anumită zestre nativă,
apoi graţie climatului afectiv din familie, copilul cunoaşte lumea din jur printr-un permanent dialog cu cei
mari, învaţă şi poate să iubească, comunică, se ghidează după anumite modele, imită diferite acţiuni până îşi
formează propriile valori, propriile principii despre lume, despre viaţă.
În relaţia şcoală - familie - comunitate trebuie să existe relaţii de respect, de acceptare reciprocă, de
simpatie şi admiraţie, nu de suspiciune, nedumerire sau iritare şi provocare. Relaţiile dintre şcoală, elevi,
familiile acestora şi comunitate trebuie să fie bazate pe contact şi colaborare, pe transmitere de informaţii şi
prezentare a unor stări de lucruri, de influenţe pozitive asupra comportamentelor elevilor, pe trăiri afective şi
emoţionale reciproce în diferite forme de manifestare.
Pentru atingerea unui nivel de calitate ridicat în eficientizarea relaţiei şcoală - elev - familie -
comunitate, este necesar de abordat un stil empatic de comunicare între părţi ce trebuie transpus în
psihologia mentală a elevului astfel încât să se producă o apropiere între părţi, păstrând însă o neutralitate
necesară şi un echilibru constant şi permisiv.
În cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educaţional se impune tot mai mult implicarea
cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie.
Rolul cadrelor didactice nu se reduce doar la educaţia la catedră sau în clasă, ci presupune o astfel activitate
în fiecare relaţie cu elevii şi familiile acestora, desfăşurând o muncă de dezvoltare, de conducere şi de
îndrumare. O relaţie eficientă cadru didactic – părinte presupune, printre altele, o ascultare activă,
implicarea familiei în acţiunile extraşcolare ale copilului, cultivarea şi practicarea toleranţei faţă de un punct
de vedere diferit.
Cooperarea activă a şcolii şi a învăţătorilor cu ceilalţi factori educaţionali – familia, comunitatea
locală, mass-media, biserica, organizaţii nonguvernamentale – trebuie să conducă la realizarea unor
parteneriate viabile, de natură să permită o abordare pozitivă a problemelor diverse ale tinerilor elevi. Şcoala
trebuie să găsească formele optime prin care cei implicaţi în acest proces de educare să poată gestiona
resursele umane, să aibă cunoştinţe de psihologie şi pedagogie, să se poată adapta rapid la managementul
schimbărilor din societatea actuală. Totuşi, rolul important, cel puţin acum, îl are şcoala, cadrele didactice,
învăţătorul care, prin activităţile elaborate, pot dezvolta la elevi norme şi conduite sociomorale, pot dezvolta
abilităţi şi conduite morale şi civice, în contextul european actual.
În acest sens, şcoala poate participa şi interacţiona dezinteresată cu familiile elevilor, poate iniţia
activităţi utile în şcoală sau în afara acesteia, sprijină actorii implicaţi pentru a se cunoaşte pe sine şi pentru
a înţelege normele moral - civice, poate îmbunătăţi calitatea vieţii şi performanţele elevilor, poate forma
abilităţi de gândire independentă şi critică etc. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea copilului
cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative (extracurriculare) şi cu privire la
activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii.
Lecţiile cu accentuat caracter practic, care obligă la observaţie, la intervenţie personală, dar şi la
cooperare plac şi descătuşează energiile mintale şi sufleteşti. Limbile se dezleagă cu uşurinţă şi bucuriile
reuşitelor vor fi evidente.
Prin prezentarea unor modele comportamentale, pe cât posibil într-o comunitate, veţi observa
îmbunătăţirea rezultatelor şcolare şi o însuşire mai bună a valorilor morale. Una este să le vorbeşti despre
cele mai importante funcţii în comunitate (primar, preot, poliţist etc.) şi alta este să vorbească ei însuşi cu
oamenii care reprezintă aceste funcţii.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio - moral am urmărit
implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Activităţile desfăşurate au avut tocmai rolul
apropierii de aceste instituţii, a comunicării directe şi a unui schimb de impresii şi păreri. Elevii au participat
cu interes şi chiar s-au pus în situaţii de viaţă adevărate fiind primar, poliţist, preot, doctor, etc.
1250
 Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care schimbările s-au accelerat simţitor, într-o societate a
opţiunilor individuale şi sociale multiple, marcată de o multitudine de tranziţii, de naturi diferite. Educaţia
este somată să răspundă provocărilor unei lumi a societăţilor şi indivizilor în derută, o lume în care s-au
pierdut şi se pierd repere, sisteme de referinţă, iar sistemele etice se află în criză. Ea trebuie să construiască
drumuri noi pentru speranţă, prin formarea unor cadre cât mai flexibile, a unor capacităţi şi comportamente
capabile să facă faţă schimbării permanente şi să adapteze elevul la incertitudine şi complexitate. Şcoala
este chemată să contribuie decisiv la reconstrucţia spirituală, la redefinirea unor noi sisteme de valori.

Bibliografie:

Chiru Mihaela, „Cu părinţii la şcoală – ghid pentru profesori”, Editura Humanitas Educaţional,
Bucureşti, 2003.

1251
 “Educație fără frontiere!”
EFICIENȚA EDUCAȚIEI PĂRINȚILOR
ÎN BENEFICIUL COPIILOR
Prof. înv. primar Hereșanu Ildikó
Școala Gimnazială “Ioan Vlăduțiu” Luduș, jud. Mureș

Una din abordările moderne privind instituția școlară este cea a școlii deschise, prietenoase în care
copilul/elevul se simte bine, este atras de activitățile școlare, îi sunt valorificate înclinațiile și talentele.
Modelele educaționale actuale pun în centru copilul și trebuințele sale, nevoile lui de dezvoltare și în acest
scop participă numeroși factori, între care cei cu importanță semnificativă sunt grădinița/școala și familia. De
ordin primordial pentru o dezvoltare armonioasă a copilului este colaborarea dintre cei doi agenți educogeni
– familia și instituția educațională.
Colaborarea școlii cu familia este o condiție importantă a unirii eforturilor în educarea copiilor.
Grădinița/școala, fiind puntea de legătură cu familia, are și menirea de a asigura părinților asistență de
specialitate, informându-i asupra etapelor de evoluție a copiilor și venind în sprijinul celor ce întâmpină
dificultăți în înțelegerea rolului de părinți și în îndeplinirea cu succes a educării copiilor. După intrarea
copiilor în grădiniță sau la școală, funcția educativă a familiei nu încetează, ci ea continuă să aibă aceeași
importanță, realizându-se însă într-o ipostază nouă, de interacțiune a familiei cu instituțiile de învățământ.
În majoritatea situațiilor, familia și grădinița/școala colaborează foarte strâns pentru a asigura prin
eforturi comune o educație de bună calitate. Sunt numeroase însă și cazurile în care familia acționează
contrar direcțiilor conturate de grădiniță/școală, unori din lipsă de informare, alteori din nepricepere ori din
dezinteres. În loc să întărească și să dezvolte achizițiile dobândite la grădiniță/școală – în termeni
comportamentali ori de cunoștințe – părinții destructurează prin atitudinea lor ceea ce
educatoarea/învățătoroarea construiește zi de zi. De aceea se impune o comunicare continuă și de calitate
între cadrele didactice și părinți privind progresele sau dificultățile întâmpinate de copii, aspectele asupra
cărora este necesar să se insiste prin exerciții ori prin exemple pozitive și încurajări. Comunicarea și
deschiderea din ambele părțo, pentru a sprijini dezvoltarea și buna educație a copilului, aduc beneficii pe
termen lung în dezvoltarea personalității acestuia.
Grădinița și școala asigură complementaritatea în educație, fără a substitui rolul familiei. În vederea
construirii și dezvoltării unor relații de comunicare sănătoase între grădiniță/școală și familie, se pot derula o
serie de proiecte educaționale. Parteneriatele cu familia cooptează părinții ca parteneri în procesul educativ,
îi informează despre valorile promovate în aceste instituții specializate în educația celor mici, formându-i ca
beneficiari direcți ai achizițiilor de ordin educațional ale propriilor copii.
Scopul educației și informației preventive are în vedere realizarea unei bune relații între părinți și copil,
prevenirea unor greșeli de educație și a consecințelor manifestate în comportamentul copilului, însușirea de
către părinți a abilităților de bază prin care pot influența comportamentul copilului, evidențierea unor
procedee eficiente de educație constând în atenție pozitivă din partea părinților, mai multe aprecieri pozitive,
recompense, restricționarea pedepselor fizice.
Voi exemplifica în continuare printr-un parteneriat educațional cu familia, cu tema “Climatul
educațional”. Analizând aspecte din experiența cadrelor didactice, în urma discuțiilor și a acțiunilor Comisiei
metodice, s-au constatat carențe în ceea ce privește asigurarea unui climat educațional corespunzător în
familie. S-a inițiat acest proiect de parteneriat pentru a îmbunătăți relația copil - părinte prin conștientizarea
rolului climatului educativ în dezvoltarea copilului. Obiectivele acestui proiect au fost realizarea schimbului
de opinii în ceea ce privește necesitatea unui mediu educativ sănătos, stabilirea unor coordonate comune în
vederea asigurării ambientului educațional, inițierea unor acțiuni comune prin contactul direct al grupului de
părinți cu persoane abilitate să desfășoare un proces educațional, exprimarea opiniei participanților cu privire
la acțiunile întreprinse în cadrul acestui proiect. S-au desfășurat activități demonstrative, relatări, vizionări de
filme documentare, vizite la grădinițe/școli partenere, ateliere de lucru etc. Părinții au participat cu interes la
aceste activități, iar noi, cadrele didactice, suntem încredințate că rezultatele nu se vor lăsa așteptate.

1252
 Foarte importantă pentru dezvoltarea copilului este și interacționarea acestuia cu alți factori educaționali.
Copilul vine în contact cu diferite persoane, crește și se dezvoltă într-un mediu comunitar variat și
necunoscut pentru el. Specificul cultural, valorile promovate de acest mediu trebuie avute în vedere în
structurarea activităților de parteneriat educațional cu comunitatea. Este necesară antrenarea membrilor
comunității în luarea unor decizii, direcționarea unor activități, remedierea unor aspecte negative. Cu
sprijinul acestora se poate îmbogăți baza materială a unității. În urma unor vizite a noilor parteneri,
personalul unității își va manifesta disponibilitatea de colaborare în cele mai diverse domenii: educativ,
sanitar, gospodăresc, informativ etc. Trebuie încurajate acțiunile de voluntariat, ținându-se seama de
corespondența dintre competențele personale și activitățile prestate.
Pentru a exemplifica mai bine rolul comunității în dezvoltarea copilului, voi concretiza acest aspect
printr-un proiect de parteneriat cu membrii Bibliotecii Orașului Luduș. Proiectul cu tema “Dezvoltarea
abilităților de comunicare la școlarul mic“ a avut ca obiective identificarea copiilor ce manifestă rețineri în
comunicarea verbală, a celor timorați și neîncrezători, stimularea și antrenarea copiilor în verbalizarea
acțiunilor, gândurilor, impresiilor, exprimarea opiniilor cu privire la acțiunile proprii și ale colegilor,
realizarea unei expoziții cu obiecte obținute în atelierele de lucru cu partenerii.
Analizând acest proiect de parteneriat cu comunitatea, este de apreciat implicarea părinților, care și-au dat
silința să preia roluri active, dar remarcabil cu adevărat a fost rolul pe care l-au avut doamnele bibliotecare,
care și-au dat toată silința să se integreze în atmosfera clasei de elevi și să relaționeze cu aceștia. Prin
intermediul jocului, a atelierelor de lucru, dar și prin dialogurile în care i-au antrenat pe copii, aceștia au
dovedit că ipostaza lor are reale valențe educative.
Toate etapele proiectului au urmărit scopuri convergente, iar dăruirea tuturor celor implicață a reușit
să aducă un rezultat ce a depășit așteptările și a deschis calea unor noi colaborări în vederea materializării
altor inițiative.

1253
 “Educație fără frontiere!”: Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate
Profesor învăţământ preşcolar: Hermenean Elena
Şcoala Gimnazială „Mihail Sadoveanu”/Structura G.P.P. „Prichindel”

Cei mai importanţi parteneri care susţin formarea şi dezvoltarea personalităţii integrale a copilului
sunt:familia, şcoala(unde grădiniţa este primul mediu instituţionalizat, specializat, care oferă educaţie),
societatea.Pentru ca relaţiile dintre aceştia să aibă succes este nevoie de funcţionarea unor relaţii ca respect,
încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de
asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii.Astfel, rolul familiei în cadrul acestei legături se referă la: asigurarea unui climat sigur, propice
dezvoltării fizice şi emoţionale a copilului; oferirea unei baze disciplinare (“cei 7 ani de-acasă”); asigurarea
unei baze de valori solide, pe baza cărora să poată opera şi grădiniţa apoi şcoala; extrapolarea în mediul
familial a cunoştinţelor dobândite la şcoală;crearea unei continuităţi între cunoştinţele acumulate la şcoală şi
comunitate prin acţiunile întreprinse cu copiii la nivelul comunităţii; modelarea copiilor în spiritul toleranţei,
a acceptării diferenţelor.
Rolul şcolii se va concretiza în: oferirea unui cadru stabil, nediscriminatoriu, nonabuziv de
învăţare; asigurarea unei bune pregătiri prin personal format, specializat, stabilirea continuităţii dintre
cunoştinţe şi aplicarea lor (rolul şcolii fiind acela de a pregăti elevi pentru a se adapta mai bine realităţii, nu
numai unei realităţi abstracte); suprinderea problemelor/ dificultăţilor de învăţare/ adaptare ale elevilor şi
acordare de sprijin în soluţionarea lor; formare şi informare.
Rolul comunităţii va viza: sprijinirea şcolii şi familiei în exercitarea rolurilor lor; crearea cadrului de
desfăşurare în siguranţa a rolurilor familiei şi şcolii; anticiparea şi sprijinirea familiilor (în special a
familiilor defavorizate sau cu copii cu CES) şi a şcolii (prin parteneriate, organizarea de activităţi care să
antreneze spiritul civic); crearea de modele la nivelul comunităţii care să vină în completarea cunoştinţelor,
competenţelor, valorilor promovate de şcoală şi/ sau familie.
Legătura familie – şcoală – comunitate reprezintă un continuum, o relaţie de interdependenţă în care
fiecare dintre elemente consituie o proiecţie pe scară mai mică a celorlalte, bazându-se în acelaşi timp pe
celelalte. Astfel, orice eşec, orice inconsecvenţă, orice ruptură la nivelul uneia dintre ele se va reflecta şi în
celelalte.
Dacă la modul teoretic lucrurile par bine aşezate, în practică, ele întâmpină foarte multe dificultăţi,
existând fragmentări între toate segmentele acestei relatii.
Astfel, în vreme ce se consideră că familia aşteaptă prea mult din partea şcolii, şcoala, prin personalul
său şi-ar dori să primească doar elevi, cuminţi, sănătoşi şi frumoşi. În acelaşi timp nici comunitatea nu se
implcă nici ea foarte mult în formarea unei conştiinţe publice din acest punct de vedere (prin informare,
pregătirea unor profesionişti în domeniu, etc.), aşteptând mai degrabă ca lucrurile să se aranjeze de la sine.
Prin umare, pentru ca viitorii noştri copii, elevi, sau cetăţeni să crească şi să se dezvolte frumos într-o
societate sănătoasă este necesar să se îmbunătăţească schimburile şi comunicarea între fiecare dintre
elementele relaţiei în discuţie.
Este la fel de important tot în acest sens, ca fiecare să îşi asume propriul rol şi propriile responsabilităţi
fără a se mai încerca găsirea vinovaţilor de o parte sau de alta, fapt care nu ar face decât ca lucrurile să
rămână pe loc.

BIBLIOGRAFIE:
MECT, PRET “Gata pentru şcoală“ Ed. Educaţia 2000+ Bucureşti, 2008
MECT, PRET ”Împreună pentru copii: grădiniţa şi comunitatea “ Ed. Educaţia 2000+, Bucureşti, 2008
Lăzărescu Mihaela-Păişi, Ezechil Liliana, Laborator preşcolar, Editura V& I Integral, Bucureşti, 2002

1254
 Simpozion Internațional:
“Educație fără frontiere!”: Relația grădiniță-școală-familie-societate

Parteneriatul gradiniță-scoală-familie-societate –premisă pentru o dezvoltare

armonioasă a viitorului adult
Prof. Înv. Preșc. Corina Hiliuță
Gradinița cu P.P. „Croitorașul cel Viteaz” Galați

“ Fiecare copil pe care îl educăm este un OM dăruit societăţii”

(N. Iorga)

Ştim cu toţii: copiii sunt diferiţi. Şi totuşi, câteva lucruri esenţiale îi fac să fie asemenea: toţi au nevoie de
dragoste, de securitate, de hrană bună şi de stimulare, toţi simt nevoia de siguranţă, de acceptare, de recunoaştere,
toţi caută sprijin în adult şi au nevoie de acesta pe măsură ce îşi dezvoltă încrederea în sine şi îşi dobândesc
propria independenţă: de a fi membri participativi ai comunităţii, membri care ştiu să îşi asume responsabilităţi şi
să urmărească să le fie respectate drepturile.
Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului cu
scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale.
În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor
roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme
specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile
culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele contacte
sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul vieţii omului,
odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).Primele deprinderi de
viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea
constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită asupra
copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune coerentă,
complexă şi unitară a grădiniţei şi familie
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil:
stare de sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în
dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil.
Îmbinarea în parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul
copilului.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă
de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de
atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat,
între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

1255
 Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul grădiniţa, şcoala, familia, întreaga societate, iar cooperarea
acestor actori apare logică, stringentă.
Activitatea de acasă este o continuare a activităţii pedagogice de la şcoală şi invers activitatea de la şcoală
este o continuare a activităţii de acasă.
Acesta este motivul principal pentru care cei doi factori au datoria de a cunoaşte obligaţiile celuilalt, de a se
sprijini reciproc..
Se recunoaste tot mai mult influenta si a altor institutii din comunitate asupra informarii si formarii copilului.
Astfel la nivelul gradinitelor au loc activitati de religie, concepute de cadre didactice cu avizul specializat al
preotilor din parohie. Copiii participa de sarbatori la slujbele religioase, impartasindu-se. Se subliniaza dorinta
copiilor de a fi in legatura permanenta cu obiceiurile sfinte de-a lungul anului. Ei sunt entuziasmati si participa cu
placere la sarbatorile prilejuite de Craciun si Sfintele Pasti.
De asemenea, colaborarea cu politia, este marcata prin activitati sustinute de politisti, prin educatia rutiera,
comportament civic etc.
Brigada de pompieri se implica in informarea si indrumarea cadrelor didactice si a copiilor.
Primaria este principalul factor al comunitatii locale, care sprijina institutiile scolare.
Astazi se cere tot mai mult intelegerea parteneriatului educativ, ca forma de unificare, sprijin si asistenta a
influentelor educativ-formale. Experienta dovedeste ca o atmosfera destinsa intre agentii educationali faciliteaza
invatarea. Exista o retea complexa de relatii in cadrul unei institutii scolare, care are un potential in influentarea
educatiei copiilor.
Întrebarea care trebuie să stea în atenţia tuturor factorilor educaţionali este următoarea:
Cum va trebui să educăm copilul de azi, tînărul/adultul de mîine, pentru a se încadra într-o societate în care
numai responsabilitatea, voinţa, hotărîrea, curajul şi dorinţa de a munci îi poate asigura o existenţă optimă?
Răspunsul este deosebit de complex şi nu poate fi oferit de familie fără şcoală sau comunitate.
Bineînţeles, dintre cei trei factori, familia, ca cel mai apropiat colaborator al şcolii, care o secondează sau ar
trebui să o facă, aproape şi sincer, vine cu decizii esenţiale.
Atunci când părintii, elevii şi ceilalti membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie, în jurul
elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.

1256
 COPILUL CU DEFICIENŢĂ DE AUZ – DEPISTAREA DEFICIENŢEI, PRIMUL
PAS ÎN INTEGRAREA LUI ÎN SOCIETATE
Propunător: prof. Hîncu Mariana
Liceul Tehnologic Special pentru Copii
cu Deficienţe Auditive Buzău

Motto: ”Noi putem face ca un surdomut să AUDĂ prin intermediul cititului şi să VORBEASCĂ prin
intermediul scrisului”. (Ieronimus Cardanus)

Se ştie că, la o primă vedere deficienţa de auz nu este prea uşor observabilă. Oamenii pot trece uneori pe
lângă o persoană cu deficienţă de auz fără a bănui acest lucru. Totuşi, pentru o persoană din această categorie
poate fi dificil să ducă o viaţă normală în societate. De aceea este foarte important ca intervenţia specializată în
scopul recuperării să aibă loc cât mai timpuriu. Marea variabilitate a pierderii senzoriale, dar si momentul
pierderii auzului sunt elemente care la copii au implicaţii serioase în dezvoltarea comunicării verbale. Astfel,
tipul si gradul de deficit auditiv, precum şi momentul pierderii auzului sunt elemente foarte importante care
trebuie avute în vedere atunci când vorbim de protezarea copilului şi stimularea întregului potenţial de
dezvoltare a acestuia.
Pentru ca un copil cu deficienţă de auz să ajungă în clasă, la diferite ore să înţeleagă informaţii diverse, e
nevoie de multă muncă; în primul rând din partea elevului, dar şi din partea specialiştilor responsabili cu
recuperarea copilului respectiv şi nu în ultimul rând el are nevoie de sprijin din partea persoanelor din preajma
sa, în special familia, când este cazul.
Astfel, fără a expune aici teorii ce fac referire la deficienţa de auz ori recuperarea copilului cu deficienţe
de auz, vom preciza faptul că la clasă, la gimnaziu, se lucrează după programa adaptată din învăţământul de
masă. Se lucrează după o programă din învăţământul de masă deoarece se acordă, în acest fel, şanse copiilor
pentru a putea participa la examenele naţionale. De asemenea, există concursuri dedicate copiilor cu deficienţe
de auz care se bazează pe conţinuturi (adaptate, bineînţeles) ce se regăsesc în programele şcolilor de masă. În
acest fel se face un pas important în procesul de integrare a copilului cu deficienţă de auz într-o societate
normală.
În cazul copilului cu deficienţe de auz, pentru a asigura succesul procesului educativ, în general, şi al
unei lecţii, în special, este foarte important să cunoaştem stilurile de învăţare (Elena, Grigore și Cecilia Macri,
2011) ale elevilor de la clasă. Stilul de învăţare , însoţindu-ne de când ne naştem, nu este un „dat” pe viaţă, ci
este o „structură flexibilă”. (Băban, A., 2001)
Pentru un cadru didactic este util să cunoască o varietate de metode pentru a dezvolta stilurile de
învăţare ale elevilor. Dar este de asemenea important pentru un cadru didactic să identifice stilul de învățare al
fiecărui elev din clasă și, mai ales, să-l identifice corect. Având în vedere că suntem supuși schimbării, cu atât
mai mult când este vorba de copii, este nevoie ca profesorul să repete procedeele de identificare a stilurilor de
învățare, mai ales dacă observă schimbări în ceea ce privește copilul.
Cunoașterea și dezvoltarea stilului de învățare al elevilor pot aduce beneficii atât elevilor, cât și
profesorilor, dar mai ales părinților, în acest fel fiecare dintre acești actanți având o șansă în plus în ceea ce
privește reușita.De menţionat este faptul că aceşti copii au, de obicei, părinţi auzitori care se ghidează după
modelul de lucru al părintelui auzitor cu copilul său şi trebuie sprijiniţi în a-şi ajuta copilul aşa cum trebuie.
Identificate, pe scurt, beneficiile identificării şi dezvoltării stilurilor de învăţare ale elevilor, din prisma
profesorilor sunt următoarele:
- se constată mai puţin stres zi de zi, în situaţiile din clasă şi din afara ei;

1257
 - se obţin rezultate mai bune şi există satisfacţie profesională;
- se îmbunătăţeşte managementul timpului;
- se formează o imagine clară asupra diversităţii din clasă;
- creşte spiritul de echipă;
- se dezvoltă relaţia interpersonală dintre profesor-elev şi comunicarea profesorilor cu părinţii;
- se clarifică nevoile de învăţare individuale ale elevilor;
- are succes învăţarea prin cooperare, lucrul pe grupe;
- se evidenţiază în mod real nevoile elevilor etichetaţi „slabi”şi ale elevilor „talentaţi”;
- se conştientizează cauzele eşecului în învăţare;
- se stabilesc strategii de optimizare a învăţării.
În încheiere, înainte de a vă prezenta mai jos un tabel ce ilustrează dactilemele , vrem sa facem o
precizare: se ştie ca o deficienţă devine handicap doar atunci cand persoana care o are nu poate să-şi desfasoare
activitatea cotidiană în mod normal din cauza unor piedici din exterior. Astfel, este responsabilitatea noastră să
NU facem din persoanele cu deficienţe personae cu handicap. In cazul copilului cu deficienţe de auz aceasta
este o misiune ce implică multă responsabilitate, începand cu medicul care-l depistează, continuând cu
specialiştii care vor lucra cu acest copil, cu părinţii care trebuie susţinuţi în încercarea lor şi terminând cu
societatea care trebuie să-i primească fără rezerve.
Dactilemele sunt semne folosie în limbajul mimico-gestual ce corespund literelor alfabetului.

Bibliografie:
1. Ordinul MECI 5097/2009, Anexa nr. 1.
2. Băban, A., coordonator, Consiliere educationaăl- Ghid metodologic pentru orele de dirigenţie şi
consiliere, Cluj Napoca, 2001.
3. Grigore, Elena, Macri, Cecilia, Stilurile de predare, stilurile de învăţare, Modul 3, coordonator Cecilia
Macri, Bucureşti, 2011.

1258
 COLABORAREA GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ , CONDIŢIE DE BAZĂ ÎN EDUCAŢIA COPILULUI

Prof. Hînsă Raluca

Şcoala Gimnazială “Constantin Brâncuşi”
Medgidia, Constanţa

În perspectiva unei bune colaborări între grădiniţă şi şcoală este necesară crearea în grădiniţă a unor
condiţii favorizante pentru noi achiziţii şi progrese în sfera cognitivă, afectivă şi psihomotrică a
preşcolarilor, deoarece vârsta preşcolară este considerată de specialişti ca fiind una dintre cele mai
importante perioade psihogenetice, datorită progreselor remarcabile în toate planurile şi în special, în sfera
sentimentelor şi a personalităţii copilului.
Grădiniţa trebuie să constituie o etapă fundamentală în dezvoltarea copilului, nu doar prin conţinutul
ştiinţific al procesului instructiv-educativ, ci şi prin libertatea de acţiune oferită preşcolarului care-i
stimulează interesele de cunoaştere şi contribuie la lărgirea câmpului de relaţii sociale.
Intrarea copilului în şcoală constituie un moment crucial în viaţa sa, date fiind,,statutul” şi ,,rolul” de
elev, natura relaţiilor cu adulţii şi cu colegii, noutatea condiţiilor de activitate, şi mai ale, specificul
învăţării-act complex care angajează dintr-o nouă întreaga sferă a vieţii sale psihice, diferitele structuri
anatomo-fiziologice, toate cunoştinţele şi deprinderile dobândite anterior.
Având în vedere că grădiniţa şi şcoala reprezintă două trasee educative succesive, dar părţi ale unui
proces care trebuie să rămână în ansamblu unitar, legătura dintre respectivele instituţii se cere întărită pentru
ca trecerea dintr-una într-alta să asigure continuitatea proiectelor şi finalizarea lor adecvată.
Având conştiinţa acestui fapt, personalul didactic din cele două instituţii urmează să caute împreună
acele prilejuri de colaborare care să faciliteze integrarea copilului în mediul înalt formalizat al şcolii. Cele
mai frecvente oportunităţi de întâlnire între cele două medii educaţionale, care se cer valorificate superior de
către ambii parteneri, privesc: vizitarea unei şcoli cu grupa mare în vederea cunoaşterii de către copiii
preşcolari a acestei instituţii.
Cu un astfel de prilej se poate realiza prezentarea în detaliu a şcolii: sălile de clasă, laboratoarele, sala
profesorală, spaţiile de joacă, terenul de sport, punctele sanitare; vizitarea unei grădiniţe de către şcolarii din
clasa pregătitoare pentru a le împărtăşi copiilor din grupa mare primele lor experienţe de tip şcolar;
organizarea unor şedinţe cu părinţii copiilor din grupa mare la care sunt invitaţi câţiva dintre viitorii
învăţători, ce vor informa; urmărirea de către educatoare a copiilor deveniţi şcolari pentru sesizarea
progreselor lor în dezvoltare sau, dimpotrivă, a dificultăţilor pe care ei le întimpină sub efectul noilor
solicitări; organizarea unor serbări comune care să ofere copiilor din grădiniţă şi şcolarilor din clasa
pregătitoare posibilitatea stabilirii unor legături interpersonale capabile să-i ajute pe cei dintâi să se
integreze mai uşor în mediul şcolar; realizarea unor activităţi metodice şi cercuri pedagogice comune pentru
educatoare şi învăţătoare ori de câte ori se ivesc probleme şi solicitări care interesează ambele instituţii.
Realizarea unui învăţământ unitar necesită respectarea unui obiectiv major, continuitatea în întreaga
activitate educaţională în special la nivelul claselor «praguri». Această condiţie este valabilă şi pentru
primele două trepte ale învăţământului: învăţământul preşcolar şi învăţământul primar. Mai precis, legătura
reciprocă şi continuitatea trebuie sa fie asigurate între grupa preşcolară şi clasa pregătitoare. O asemenea
continuitate va asigura o mai rapidă adaptare a copiilor din clasa pregătitoare la particularităţile muncii de
învăţare.
În succesiunea perioadelor, copilul rămâne una şi aceeaşi fiinţă în curs de metamorfozare. Aptitudinea de
şcolaritate este o problemă a educaţiei preşcolare instituţionalizate, deci a grădiniţei. Condiţia esenţială a
atingerii de către toţi copiii a gradului de dezvoltare si adaptare cerut de o eficientă activitate şcolară, o
reprezintă realizarea unei legăturii funcţionale de continuitate între activitatea din grupa mare a gradiniţei şi
prima clasă a şcolii primare. Aceasta presupune analiza atentă a principalelor componente ale procesului de
1259
educaţie din aceste două trepte de învăţământ: obictive pedagogice, conţinut, forme de organizare a
activităţii, metode, relaţia pedagogica. Formele de colaborare dintre grădiniţă şi şcoală se asigură prin
măsuri de ordin psihopedagogic.
O primă măsură de natură psihopedagogică menită să contribuie la asigurarea continuităţii între grădiniţă
şi şcoală este plasată la nivelul conţinutului învăţământului, oglindit în special în programele grădiniţei si
ale clasei pregătitoare. Este vorba de legătura indisolubilă între prevederile programele respective. Pentru a
fi însă operaţională, corelaţia dintre programe se cere a fi riguros cunoscută atât de invăţător, cât şi de
educatoare.
Astfel, educatoarele care lucrează cu grupa preşcolară mare trebuie sa cunoască cerinţele programei
pentru clasa pregătitoare spre a-i asigura baza care să-i permită preşcolarului însuşirea cunoştinţelor clasei
pregătitoare, iar învăţătorul care va prelua clasa pregătitoare trebuie să cunoască programa grupei preşcolare
mari pentru a şti pe ce elemente se poate sprijini in procesul de instruire si educare. O primă condiţie pentru
rezolvarea raportului de continuitate dintre educaţia preşcolară şi cea şcolară o constituie analiza psihologică
a activităţii şcolare si determinarea acelor capacităţi intelectuale, afectiv-voliţionale ce trebuie formate
copiilor pentru a se adapta fară dificultăţi activităţii şcolare, deci trebuie să se stabilească capacitaţile
necesare pentru ca preşcolarul să asimileze cunoştinţele prevăzute în clasa pregătitoare.
Copilul trebuie ajutat să pătrundă în şcoală cu optimism, cu încredere în sine şi în ceea ce îi poate oferi
mediul şcolar şi, mai ales, dornic să întâlnească învăţătorul. De succesul acestei întâlniri depind multe alte
experienţe ulterioare.

Bibliografie:

Liliana Ezechil, Mihaela Păişi Lăzărescu, „Laborator preşcolar”- ghid metodologic- V&I Integral,
Bucureşti, 2004.

1260
 Educație fără frontiere!”:
Relația Grădiniță-Școală- Familie- Societate

PROF.INV.PRESC.: HINT IOANA-ADRIANA

G.P.N. NR.6 DUSESTI

In societatea contemporană se pare că familia tinde să se limiteze tot mai mult la micul grup pe care îl
formează mama, tatăl şi copiii, trăind sau mai exact, locuind sub acelaşi acoperiş. Nucleul familial tată-mamă-
copii îndeplineşte unele funcţii importante privind comunitatea naţională. ,,Indeplineşte, de asemenea unele
funcţii care-i privesc pe părinţi: el contribuie mai cu seamă la determinarea statutului lor de adulţi şi la
configurarea unor aspecte importante ale personalităţii lor’’. Dar funcţia cea mai importantă este aceea faţă de
copil, funcţia de creştere şi de educare a sa. Creşterea copiilor presupune asigurarea de către membrii adulţi ai
diodei familiale a acelor condiţii de mediu(locuinţă, hrană, îmbrăcăminte) care să facă posibilă dezvoltarea
normală a organismului copilului. Ca proces, însă, aceasta nu se rupe de educare, pentru că, simultan creşterii se
înregistrează dezvoltarea psihică a copilului, structurarea personalităţii sale şi asupra acestora educaţia în
familie are o deosebită importantă. Familia ca celulă socială este cea căreia îi aparţine la început copilul, apoi
cea care îl întovărăşeşte permanent şi cu influenţe constante în întreaga sa existenţă şcolară şi post şcolară.
Influenţa pe care o exercită familia în plan educativ asupra dezvoltii copilului este majoră. Copilul, fiinţă
plastică, înzestrată cu un uimitor potenţial de dezvoltare, foarte receptiv la influenţele externe – pozitive sau
negative –nu este un adult în miniatură, ci doar ,,un candidat la umanizare’’(H. Pieron). El trebuie socializat şi
umanizat. Fundamentarea personalităţii sale se realizează în mare măsură în sânul familiei, care reprezintă
deopotrivă ,,universul’’ afectiv, social şi cultural al viitorului adult. Concepţia educativă, stilul şi metodele ,,
pedagogice’’ adoptate mai mult sau mai puţin spontan, dar practicate zi de zi – de către părinţi, sub forma
cerinţelor şi a atitudinilor faţă de copil, joacă un rol însemnat în formarea personalităţii acestuia.
Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează după modelul şi natura situaţiilor trăite
nemijlocit, repetat şi intens de către copil în mediul familial, care este considerat – prin funcţia sa centrală de
creştere şi educare – locul de inserţie a copilului în societate şi în cultură. Atitudinile părinteşti au consecinţe
durabile asupra personalităţii în formare. Din această cauză, singura atitudine validă în educarea copilului este
cea de acceptare a lui. Ea presupune, înainte de toate, o dragoste ,,raţională’’ şi spontană faţă de copil, fără
slăbiciuni şi răsfăţ, o dozare optimă a frustărilor adaptative, în raport cu trebuinţa de autonomie a copilului.
Educaţia sub toate formele ei, este chemată să găsească soluţii prin care omul să se adapteze rapid şi
eficient la societatea viitorului. Cunoaşterea particularităţilor dezvoltării personalităţii, a factorilor care
contribuie la desăvârşirea acesteia, a problemelor pe care le ridică ea, contribuie în mare măsură la găsirea unor
soluţii adecvate. Una din acestea este respectarea independenţei la copii.Independenţa este dorinţa copilului de
a acţiona în viaţă în concordanţă cu experienţa personală, ce întruchipează normele sociale de conduită.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se
exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune
coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de
sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice,
deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în
parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul sa funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la

1261
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă
de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca
realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi
Şcoala reprezintă un factor important al educaţiei. Educaţia se realizează în forme diverse, cel mai
adesea prin activităţi în comun, elevii învăţând gesticulaţii unii de la alţii. Conţinuturile care se transmit sunt
selectate cu grija după criterii psihopedagogice, activităţile educative se cer a fi structurate respectându-se
principiile didactice, sunt dimensionate cele mai pertinente metode de predare-învăţare, cunoştinţele specifice
atitudinilor şi condiţiile trebuie să fie apreciate şi evaluate.Educaţia trebuie să răspundă necontenit exigenţelor
cerute de evoluţia realităţii naţionale şi internaţionale. Aşadar sarcinile educaţiei sunt inedite şi dificile.
Copiii pot fi drăgălaşi, dar şi obositori. Educarea copiilor poate fi o plăcere dar poate fi şi dificilă.
Un părinte poate fi mai bun decât altul, dar toţi părinţii la rândul lor au nevoie de sfaturi şi sprijin.
Este o sarcină a şcolii, a personalului didactic, să identifice situaţiile problematice din familiile
copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative ale acestora în formarea elevului şi mai ales să
conştientizeze faptul că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în obţinerea performanţelor
şcolare.
Implicarea familiei în viaţa şcolii este condiţionată de gradul de interes al familiei faţă de şcoală.
Acesta este crescut dacă familiile au copii care frecventează şcoala.Cu cât şcoala reprezintă o valoare a familiei,
cu atât gradul de implicare al familiei este mai mare. Se constată că acei copii care sunt sprijiniţi de părinţi, care
au în familie atitudini pro-şcoală adecvate, obţin performanţe şcolare ridicate şi au un grad de aspiraţie ridicat
faţă de nivelul de şcolarizare pe care doresc să-l ajungă.
În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să
fie în beneficiul acestora.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Bibliografie:,, Educatia timpurie si specificul dezvoltarii copilului prescolar”-2008

Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2000

1262
 INVESTIGAREA RELAŢIEI ŞCOALĂ-FAMILIE

PROF. HIREAN CLAUDIA

ŞC. GIM. ,, OVIDIU HULEA " AIUD, JUD. ALBA

Motto:
„Bucuria de a avea copii să o legăm de a-i forma ca oameni de valoare”
Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezisteţă ai educaţiei, iar intre acestia si mediul extrascolar sau
extrafamiliar penduleaza copilul, obiect si subiect al educatiei.
Colaborarea scolii cu familia trebuie sa se axeze in mod firesc pe calitatea educatiei: obiective superioare,
cai si mijloace superioare. In acest scop, am intreprins o cercetare experimentala, urmarind studierea
posibilitatilor concrete de optimizare a comunicarii scoala-familie si a consecintelor pe care aceasta optimizare
le implica. Cercetarea a parcurs urmatoarele trei etape ale unui an scolar:
- etapa documentarii teoretice si a sintezei datelor furnizate de demersul investigativ de factura constatativa,
fapt ce a condus la formularea ipotezelor experimentale;
-etapa esantionarii populatiei studiate:
- etapa realizarii designului experimental, respectiv a proiectarii etapelor de pretest, experiment propriu-zis,
posttest si a continutului acestora.
In mod concret, investigarea s-a realizat pe baza activitatii desfasurate in cadrul lectoratelor cu parintii si a
studiului de caz la clasele a IV-a, cuprinzand clase experiment “e” si clase de control “C”.
Din temele dezbatute in cadrul lectoratelor amintim: minciuna la copii, timiditatea excesiva, egoismul, de ce
vin unii copii incruntati la scoala, insuccesele scolare.
Chestionarele propuse in cele doua etape (atat pentru parinti, cat si pentru copii) au evidentiat diferente de
ordin cantitativ si calitativ.
Dau spre exemplificare un chestionar pentru parinti, realizat in etapa demersului investigativ.
Chestionar pentru parinti
1. Va intrebati in fiecare zi copilul despre ce s-a intamplat la scoala ?
• Intotdeauna.
• De cele mai multe ori.
• Rareori.
• Niciodata.
2. Se intampla des ca parerea/atitudinea dumneavoastra fata de copil sa nu fie in concordanta cu cea a
invatatoarei ?
• Da.
• Nu.
• Nu stiu.
3. Este necesar sa insiste copilul dumneavoastra pentru a participa la sedintele cu parintii ?
• Da.
• Nu.
• Uneori.
4. Tineti cont de parerea invatatoarei ?
• Intotdeauna.
• De cele mai multe ori.
• Rareori.
• Niciodata.
5. Credeti ca e important sa mergeti la scoala din cand in cand si sa va interesati de copilul dumneavoastra ?
• Da.
• Nu.
• Nu stiu.
6. Care credeti ca este cea mai buna metoda prin intermediul careia invatatoarea ar trebui sa tina legatura cu
1263
dumneavoastra ?
• Bilete.
• Telefoane.
• Sedinte.
• Lectorate.
• Intalnirile individuale.
• Altele (mentionati care).
7. Invatatoarea reprezinta pentru dumneavoastra:
• Un colaborator.
• Un sprijin.
• Un indrumator pentru copil.
• Un prestator de servicii.
• Un specialist.
8. Implicarea dumneavoastra in activitatea scolara a copilului este:
• Un drept.
• O obligatie.
9. In ce fel a evoluat relatia dumneavoastra cu scoala in urma lectoratelor cu parintii ?
• Relatia nu s-a imbunatatit.
• Inteleg mai bine problemele copilului si ma implic in rezolvarea lor.
• Prezenta la lectorate mi-a imbunatatit relatia directa cu invatatoarea.
• Participarea la lectorate mi-a creat deprinderea de a pastra legatura cu scoala.
10. Atunci cand acasa apar probleme care ar putea afecta situatia scolara a copilului, o informati pe invatatoare
despre aceste probleme ?
• Intotdeauna.
• Depinde de natura problemelor.
• Rareori.
• Niciodata.

Redau mai jos interpretarea a doi dintre itemii chestionarului.

7. Invatatoarea reprezinta pentru dumneavoastra:
• Un colaborator
E=28,5% C=20,1%
• Un sprijin
E=6,7% C=9,7%
• Un indrumator pentru copil
E=25,6 % C=22,8%
• Un prestator de servicii
E=16,5% C=18,5%
• Un specialist
E=22,7% C=28,9%
9. In ce fel a evoluat relatia dumneavoastra cu scoala in urma lectoratelor cu parintii ?
• Relatia nu s-a imbunatatit.
E=6,7%
• Inteleg mai bine problemele copilului si ma implic in rezolvarea lor.
E=43,5%
• Mi-a imbunatatit relatia directa cu invatatoarea.
E=22,5%
• Mi-a creat deprinderea de a pastra legatura cu scoala.
E=27,5%
Concluzii :
• Alegand o tematica interesanta si modalitati adecvate de dezbatere, participarea parintilor la lectorate va fi
benefica.
1264
• Vom putea folosi intens parintii in rezolvarea diferitelor probleme ale clasei sau ale scolii.
• Vom putea ridica astfel calitatea educatiei.
Bibliografie:
Baban, Adriana, (2001), Consiliere educationala, Ed. Universitara Clujeana, Cluj-Napoca.
Berge, Andrei, (1968), Defectele copilului, E.D.P., Bucuresti.
Neacsu, Ioan, (1978), Motivatie si invatare, E.D.P., Bucuresti.

1265
 Simpozion Internațional: “Educație fără frontiere!”
Relația grădiniță-școală-familie-societate

Prof. înv. primar şi preşcolar

HIRŢEA ROMINA ELENA ANA
G.P.N. nr.1 HOLOD, jud. BIHOR

“E o misiune a mea să am dragoste de copii aşa cum avea şi mama mea,

educatoare, şi tatăl meu, învăţător.” (Iurie Darie)
Acest citat corespunde perfect cu ceea ce sunt eu azi,datorită părinţilor mei,care la rândul lor au fost
educatoare,respectiv învăţător.
Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor
vor să crească mici genii.Părinţii mei au fost pentru mine şi sunt în continuare cele mai bune exemple,iar eu
caut să insuflu copiilor cu care lucrez aceleaşi lucruri pe care mi le-am însuşit şi eu.
Preşcolarii(în cazul meu) caută şi au nevoie de afecţiune,pe care de cele mai multe ori nu o primesc
acasă,deoarece părinţii sunt ocupaţi cu munca,pentru a le putea pregăti drumul in viaţă,în condiţii optime.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate
sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că în
dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:

Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici fiind
foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de congeneri.
Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o comunitate
închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo unde copilul
petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa răspunde deci
unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că şi curriculum
educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!

Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.

Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi există
şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează schimbările
din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este reprezentată de acei
oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui, dar şi de oamenii

1266
importanţipentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale. Casa copilului este
mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere, locul explorării şi al
construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l împarte decât cu oameni
foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi
pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi aproprie spaţii şi să-şi creeze
obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă
cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.

Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă.
El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei
comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care nu este
prea încărcatăde afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să legestioneze. Tot prin societate, copilul
poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu
ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.

O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă
pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul
nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.
în încheiere iată câteva sugestii pentru a sprijini familia şi a lua împreună decizii eficiente :
Fiţi pozitivi, aveţi deschidere către opiniile părinţilor.
Nu refuzaţi dialogul când e vorba de a lua o decizie.
Armonizaţi punctele de vedere ale familiei cu ale dumneavoastră şi cu ale specialiştilor, dacă e nevoie de
opinie avizată.
Explicaţi deciziile luate .
Sintetizaţi discuţiile referitoare la luarea unor decizii.
Decideţi numai când v-aţi sfătuit cu familia. Centraţi-vă deciziile pe o viziune cât mai adecvată despre copil
şi căutaţi să aveţi obiective comune cu familia.

1267
 Grădiniţa, școala, familia şi comunitatea: parteneri în educaţie

Prof. Înv. Preșc. Hîrtie Aurora

G.P.P. ,, ȘOTRON“ Botoșani

Creşterea şi educaţia copiilor este mult modificată astăzi. Pentru a se adresa tuturor copiilor şi a
deveni deschisă, flexibilă, adaptată şi orientată spre fiecare şi pentru toţi, educaţia trebuie să pună în practică
o schimbare de optică. Este vorba de o nouă orientare care pune accentul pe cooperare, parteneriat, învăţare
socială şi valorizarea relaţiilor pozitive umaniste în educaţie.
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei individului.
Copilul trebuie socializat şi modelat, iar fundamentarea personalităţii sale se realizează, în mare măsură, în
interiorul familiei acestuia, care concentrează primul său univers afectiv şi social. Trăsăturile şi
coordonatele personalităţii se cristalizează în raport cu modelul şi natura situaţională trăită în mod direct,
nemijlocit, de către copil în mediul său familial, iar atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra
personalităţii, în formare, a copilului.
Educaţia din familie a copilului se va continua cu cea din grădiniţă care constituie prima experienţă
de viaţă a copilului în societate. Această instituţie îl aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul
său. Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl
provoacă să se exprime şi îi propune, incipient, angajarea în relaţiile sociale de grup. Adaptându-şi metodele
la formele particulare ale vieţii mentale ale copilului, grădiniţa încearcă să răspundă specificului activităţii
fiecărei vârste şi să identifice mijloacele şi activităţile necesare pentru o dezvoltare complexă a forţelor
infantile în vederea maturizării lor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie cunoaşte numeroase forme în care activitatea propusă
conduce la creşterea şi educarea copilului prin armonizarea factorilor educativi: şedinţe cu părinţii ; mese
rotunde; afişarea diverselor materiale pe teme de educaţie, ; vizitarea grădiniţei de către părinţi; participarea
la activităţi, plimbări, excursii, alături de copiii lor, serbări, ateliere de lucru cu părinții, voluntariatul, etc.
Unicitatea fiecărui copil este determinată de particularităţile individuale, dar şi de influenţele socio-
culturale ale comunităţii în care trăieşte. Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de
experienţe, de competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în
contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către
comunitatea care le include.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
• Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie:
psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.);
• Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale
copiilor etc.);
• Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai
Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.);
În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie în
beneficiul acestora.Profesionişti
Colaborarea cu şcoala este foarte importantă întrucât în această instituţie va continua educaţia copilului.
Parteneriatul dintre cele două – şcoală şi grădiniţă – are ca scop primordial identificarea celor mai eficiente
căi de adaptare a copiilor la noul mediu educativ. Parteneriatul se poate concretiza prin schimburi de
experienţă între învăţători şi educatori (lecţii deschise, mese rotunde, ateliere de lucru etc.), activităţi
comune la care să participe copiii şi părinţii.
Colaborarea cu Primăria este esenţială întrucât această instituţie se implică în dezvoltarea şi întreţinerea
bazei materiale a grădiniţei, dar şi în derularea şi sprijinirea unor acţiuni sau proiecte educative. Primăria, în
colaborare cu Inspectoratele Şcolare Judeţene şi cu alte instituţii, poate să iniţieze programe care vin în
sprijinul îmbunătăţirii activităţii educative din grădiniţe.
Colaborarea cu Poliţia ajută în educaţia preventivă şi cultivarea comportamentelor prosociale. Această
colaborare se poate concretiza în activităţi de informarea a copiilor asupra unor reguli care trebui respectate
astfel încât viaţa şi siguranţa lor să nu fie pusă în pericol.
Colaborarea cu biserica înlesneşte promovarea valorilor moral-religioase care sunt importante în
educaţia morală şi comunitară a copilului. Această colaborare este foarte importantă în special în
comunităţile multietnice, în care oamenii aparţin diferitelor culte religioase.
1268
 În concluzie putem spune că reuşita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare
prodigioasă dintre factorii educaţionali de bază: grădiniţă, școală, familie și comunitate. De aceea, în cadrul
acestui parteneriat se dorește descoperirea cheii unităţii de acţiune ce deschide porţile succesului
educaţional.

1269
 EDUCATIE FARA FRONTIERE
RELATIA GRADINITA – SCOALA – FAMILIE – SOCIETATE

Educatoare: Hoarta Dorina

Gradinita nr.242 - Bucuresti

Asa cum si denumirea simpozionului spune ca educatia nu are frontiere, ca prima scoala in educarea
copilului este familia, influenta acesteia in formarea si dezvoltarea personalitatii copilului este atat de puternica
incat urmele ei raman intiparite pentru toata viata asupra profilului moral si spiritual al acestuia. Familia il
pregateste pe copil pentru integrarea in gradinita orientandu-l spre lumea cunoasterii, este prima baza de lansare a
copilului in lume.
In familie se pun primele baze ale dezvoltarii intelectuale, morale, estetice, fizice si sociale ale
copilului.
Gradinita este prima treapta de invatamant , iar implicarea familiei in programul instructiv – educativ
inca de la grupa mica va avea un efect benefic asupra copiilor.Cu sprijinul parintilor am initiat parteneriate cu
diferite medii sociale si culturale (am fost cu copiii insotiti de parinti la Biserica Sf. Ecaterina unde am primit
sfanta impartasanie ), am participat la diferite actiuni organizate de catre Primaria sectorului 5 cu ocazia zilei de
1 Iunie si Mos Nicolae, am facut donatii catre copii din zone defavorizate (Gradinita de copii din Murighiol,
judet Tulcea, organizatia pentru copii si adulti cu nevoi speciale Trebuie din localitatea Fetesti.).
La toate actiunile si parteneriatele care au fost facute de catre gradinita, parintii au fost alaturi de copii si
de educatoare.
Parteneriatul cu familia se desfasoara pe toata perioada activitatii copiilor avand ca drept scop
asigurarea conditiilor optime in derularea procesului instructive – educativ.
Dupa ce copilul a trecut de periada prescolaritatii il asteapta o noua etapa, cea a scolaritatii. Pentru a
intampina dificultatea adoptarii la viata scolara am realizat inca de la grupa mijlocie activitati commune cu copiii
de la Scoala nr.188 elevii clasei a III a si care anul acesta au continuat ei fiind acum in clasa a IV a. Prin actiunea
Portile Desschise , copiii grupei insotiti de catre parinti au vizitat scoala si au luat contact cu doamnele
Invatatoare care vor prelua prescolarii grupelor mari.
Parteneriatul dintre gradinita si scoala creeaza un mediu adecvat pentru stimularea continua a
invatarii spontane la copii, gradinita este locul unde copiii sunt pregatiti pentru scoala , iar scoala este locul unde
copiii sunt pregatiti pentru viata.
Prin parteneriatele incheiate cu familia, scoala si intreaga comunitate contribuim la asezarea gradinitei
in intreg sistemul educational astfel incat sa fie utila societatii

1270
 COLABORAREA GRĂDINIŢĂ – FAMILIE

Profesor învăţământ primar,

HOBOI VIRGINIA
Şcoala Gimnazială “Ioan Luca”
Comuna Farcaşa, Judeţul Neamţ

Familia reprezintă “nucleul social” sau “celula societăţii”. Ea este cea care răspunde de
satisfacerea trebuinţelor elementare ale copilului şi de protecţia acestuia. Acţiunea educativă din familie are
totdeauna un caracter intenţional, urmărind o anumită finalitate – formarea personalităţii copilului pentru
integrarea lui în societate.
Educaţia făcută de primii educatori – părinţii - ca şi cea a grădiniţei se răsfrâng asupra tuturor
loturilor personalităţii copilului, în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia.
Pe măsură ce copilul se dezvoltă, cresc şi trebuinţele şi dorinţele lui. În acelaşi timp şi grădiniţa,
ca primă instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, contribuie la formarea şi dezvoltarea
copilului.
Investită cu această nobilă şi plină de răspundere sarcină, educatoarea grupei trebuie să
cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului, disponibilităţile intelectuale, precum şi
particularităţile lui temperamentale şi caracteriale.
Conducătorul grupei – educatoarea – se preocupă de socializarea preşcolarului prin integrarea în
mediul grădiniţei dar îi oferă prilejul să cunoască mediul înconjurător organizând vizite în împrejurimile
grădiniţei, în instituţii şi locuri de muncă ale părinţilor. În acest timp observăm cum se comportă copiii nu
numai în grădiniţă ci şi în afara grădiniţei, le cunoaştem părerile, scop în care luăm contact cu părinţii. Având în
vedere particularităţile lor de vârstă şi tinând seama de temperamental lor, educatoarea va putea acţiona
diferenţiat astfel încât eficienţa demersului său educativ să fie optimă. Treptat şi cu răbdare, cultivându-le
încrederea în propriile posibilităţi, am căutat să-i integrez în grupă şi în activităţi şi pe copiii timizi, iar cu cei cu
deficienţe verbale am depus o muncă suplimentară individualizată, până la înlăturarea sau ameliorarea
defectelor de pronunţie. Folosind jocul şi jucăria am oferit copiilor prilejul să capete încredere în ei înşişi şi mi
i-am apropiat, făcându-i să aibă încredere în mine.
A petrece ziua în afara familiei este primul prag psihosocial pentru copil, o experienţă socială
majoră care îi poate declanşa teama de nepăsare şi abandon din partea familiei. Aici principalul rol îl are
educatoarea care îi crează un mediu atractiv ambiental şi psihic.
Unele evenimente pot deranja superficial viaţa copilului, altele însă pot provoca crize grave care
le pot afecta profund existenţa. Nu este suficientă dorinţa de a fi părinte şi de a fi părinte bun, pentru a răspunde
la nevoile copilului, iar propria experienţă de copil nu este întru totul transferabilă în educaţia propriului copil.
Este firesc ca părinţii să încerce să ferească copiii de situaţiile periculoase intervenind, în general, din instinctul
natural al adultului pentru a ocroti un copil, pentru a-l proteja în faţa unor posibile trauma psihice sau fizice.
În calitate de conducător al grupei de preşcolari, educatoarea sfătuieşte părinţii să acţioneze cu
calm şi prudenţă când copilul are o anumită problemă, deoarece părintele îndeplineşte rolul de terapeut atunci
când este cazul; dacă apar conflicte, părinţii sunt cei care trebuie să depună toate eforturile pentru a stăpâni
situaţia şi să o direcţioneze spre o rezolvare cu calm, cerând să fie respectaţi dar, în acelaşi timp, acordând
copilului respectul pe care şi el îl solicită şi are tot dreptul. Rousseau preciza: “căutaţi să vă studiaţi mai bine
copilul, deoarece cu siguranţă nu-l cunoaşteţi”.
Cu intenţia ca fiecare copil să beneficieze de educaţie şi instrucţie conform posibilităţilor şi
particularităţilor sale, părinţii trebuie antrenaţi în acest demers. Li se comunică concluziile observaţiilor
educatoarei, atrăgându-le atenţia asupra părţilor bune ale personalităţii copiilor, dar şi asupra aspectelor ce
trebuie înfrânate, stopate ori călăuzite spre altă direcţie.

1271
 ROLUL PARTENERIATULUI
GRĂDINIȚĂ- FAMILIE – COMUNITATE
ÎN SOLUŢIONAREA PROBLEMELOR PREŞCOLARE

PROF. HOJDA VASILE

DISCIPLINA: ISTORIE GEOGRAFIE
ȘCOALA GIMNAZIALĂ, NR.1, MOISEI, MARAMUREȘ

Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi comunitate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate
sunt direcţionate şi canalizate asupra copilului.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul
că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Rolul familiei în activitatea grădiniţei este major. Părinţii sunt cei care vor sta alături de
educatoare la formarea şi dezvoltarea copiilor lor, rolul lor nu va fi înlocuit de educatoare, ci aceasta va
completa ştiinţific ceea ce părintele nu poate sau nu are abilitatea respectivă de a putea asigura copiilor ceea
ce au nevoie.
Familia nu poate fi parte separată în acest context, rolul părinţilor nu încetează odată cu intrarea
copilului în instituţia de învăţământ, se schimbă doar modalitatea de abordare a copilului, în raport cu noul
său statul şi în deplină concordanţă cu ceea ce se întâmplă în mediul educaţional. Relaţiile dintre părinţi se
răsfrâng asupra copilului şi involuntar el este cel care are de câştigat sau de pierdut în formarea sa.
De asemenea, mediul social oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor
native ale individului; putem spune că unei diversităţi genetice îi corespunde o infinitate de posibilităţi
oferite de mediu.
Comportamentul este o activitate observabilă a unui organism, o interacţiune cu mediul său;
termenul se referă la activitate în general sau la o anumită activitate, deci un caz particular. Comportamentul
copiilor se defineşte prin ceea ce copilul face sau spune şi poate fi observat în mod obiectiv. Anumite
comportamente considerate a fi negative sunt observate de familie şi dacă nu pot fi rezolvate în interiorul
acesteia prin aprecierea şi acordarea atenţiei; stabilirea limitelor şi a regulilor; a spune nu şi a interzice;
ignorarea; izolarea; recompensarea, pedepsirea.
Este necesar așadar realizarea unor parteneriate între cele trei. Parteneriatul grădiniţă – familie -
comunitate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a
sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea
sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura
dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor
respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în
membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
Activitatea educativă din grădiniță nu poate fi izolată, separată de alte influențe educative ce se
exercită asupra copilului și mai ales, de cea din familie. Educația trebuie să se manifeste permanent ca o
acțiune coerentă, complexă și unitară a gradiniței și familiei.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianțe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcționeze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acțiunii și strategiilor de atingere a acestora și de asumarea în comun a drepturilor și
responsabilităților.
Parteneriatul dintre grădiniță și familie reprezintă o primă experiență relațională și de colaborare a
părinților cu persoanele profesioniste în domeniul educației. Cei mai mulți părinți manifestă deschidere,

1272
dorință de a colabora cu personalul gradiniței, dar se poate întâmpla că realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzatoare ale fiecăruia dintre cei implicati.
După cum am amintit, parteneriatul presupune existența unui obiectiv comun. Acesta este, în cazul
parteneriatului familie–grădiniță, dezvoltarea globală a copilului în raport cu particularitățile sale
individuale. El se poate realiza doar printr-o mișcare de apropiere în dublu sens, în vederea unei suficiente
cunoașteri de ambele părți.

http://www.rasfoiesc.com/educatie/didactica/gradinita/Gradinita-familia-si-comunitat31.php

1273
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE:
RELAȚIA - GRĂDINIȚA - ȘCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE
Prof. Înv.prescolar HOMONEA NICOLETA
Gradinita PP Furnicuta Arad

Plecând de la funcţia centrală a educaţiei de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii

individului tot timpul urmărim scopul principal și anume cel al integrării sociale optime, deoarece copilul,
mai apoi adultul se află într-o permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. Acesta asimilează
normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană,
o interacțiune permanentă fiind astfel pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi
responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme
specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala,
instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor
statusuri şi roluri succesive.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare ce îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât, aceștia reprezentând mereu
un model pentru copii.
Activitatea educativă din grădiniţă și mai târziu școală nu poate fi izolată, separată de alte influenţe
educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste
permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a instituției cu familia.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de
sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc,
acesta fiind prea mic pentru a se putea exprima.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice,
deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în
parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă, mai târziu școală şi familie reprezintă relaţia de colaborare a părinţilor
cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a
colabora cu personalul grădiniţei - școlii, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului grădiniţă - școală - familie – societate este bine să ne amintim că în viaţa
copilului şi a familiei orice angajat al instituţiei este important: bunica ce pregăteşte cele mai grozave
mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare care-i ajută pe cei mici, educatoarea-persoana care le este
întotdeauna un sprijin, învățătoarea carei îndrumă și-i pregătește pentru experiențele vieții viitoare, astfel,
fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul său îndeplinindu-și atribuţiile şi influenţeazând dezvoltarea
copilului.
Relația dintre toți acești factori externi poate influența pozitiv sau negativ educaţia copilului care
trebuie să fie o acţiune ce presupune schimb de experienţe, de competenţe şi de valori între toţi adulţii ce îl

1274
susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional
dintre familie şi instituție să se extindă şi către comunitatea care le include.
Prin crearea unor relații corecte de bază, parteneriatului grădiniţă-școală-familie- comunitate câştigă
un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi creându-se relații pozitive ce fac posibilă dezvoltarea
sentimentului de coeziune socială. Comportamentele cadrelor didactice au un mare rol în crearea acestor
punți între instituții și familia copilului, atitudinea cestora și poziția adoptată reprezentând cheia succesului.

1275
 RELATIA GRADINITA - SCOALA - FAMILIE-SOCIETATE
REFERAT

Educatoare Hondrila Lacramioara

GRADINITA NR 56 GALATI

Invatamantul prescolar,trebuie sa realizeze educatia prescolara avand ca functie majora formarea si

dezvoltarea personalitatii copilului in raport cu nevoile specific varstei ,cu posibilitatile si dotarile sale ,in
interesul sau si al comunitatii sociale.
Relatia pedagogica este o variabila de relatie umana cu intelesul de interactiune pentru atingerea
scopurilor educatiei,ca interactiune ea functioneaza intr-o situatie pedagogica ,aceasta fiindu-I support ,in
care se intalnesc si se confrunta mai multe “forte”rezultate din comportamentul profesorilor si al
elevilor,precum si din conditiile generale si specific ale actiunii educative.
Necesitatea abordarii parteneriatului dintre cele trei mari “ institutii”:scoala,familie si societate atrage
dupa sine o mare colaborare si responsabilitate din partea fiecareia dar ceea ce este important e ca toate sunt
directionate si canalizate asupra COPILULUI.
Faptul ca micul prescolar intra in contact cu mediul in care traieste este ceva NORMAL,insa faptul ca in
dezvoltarea lui sunt antrenati alti factori care au rolul de a-l stimula este un lucru DEOSEBIT.
Cei trei termini :GRADINITA, SCOALA,FAMILIA,SOCIETATEA,defalcate ar arata asa:
GRADINITA
Este spatial modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orasean.
Aici foarte importanta fiind functia de socializare ,de iesire in lume de stabilire a apartenentei la un
grup.Pentru mediul satesc ,gradinita nu indeplineste aceeasi functie ,deoarece aici copilul dispune de o
comunitate inchegata ,dar ea are un rol important de asigurare a unui start scolar bun.
Totusi si la sat ,acolo unde copilul petrece foarte mult timp in gradinita ,functia de socializare este foarte
importanta.Gradinita ,raspunde deci unor functii educative foarte diferite in functie de mediul in care ea se
afla ,de aceea poate ca si curriculum educativ ar trebui sa poata tine seama de aceasta.
“ACASA”,la gradinita!
SCOALA
Este o institutie care ofera servicii educationale,transmite cunostinte ,dezvolta abilitati ,formeaza
competente,norme,valori recunoscute si acceptate social.
Ea functioneaza intr-o cumunitate alcatuita din mai multi factori de educatie ,care au la randul lor o oferta
educational:familia,autoritatile,organizatiile guvernamentale si neguvernamentale ,politie ,biserica ,e.t.c
FAMILIA
In familie fiecare membru este special,are rolul sau si in raport cu ceilalti isi constituie o identitate
specifica;aici sunt valorizate pentru ca fiecare este important si indispensabil.Familia insasi exista si se
structureaza prin caracteristicile membrilor ei ,ea evolueaza impreuna cu acestia integreaza schimbarile din
viata lor si se lasa modificata de fiecare membru al ei.Familia pentru copil este reprezentata de acei oameni cu
care locuieste in acelasi spatiu si care participa la satisfacerea nevoilor lui,dar si de oameni important pentru
parinti in a caror spatiu copilul merge des si unde are tabieturile sale.
Casa copilului ,este mediul in care copilul creste si se dezvolta in siguranta ,este locul de odihna si de
retragere,locul explorarii si al constructiei de sine.CASA este un “CORP MODERN”,un spatiu intim pe care
copilul nu il imparte decat cu oamenii apropiati afectiv care isi lasa amprenta asupra devenirii

1276
lui:parintii,fratii,si bunicii.Toti ceilalti vin si pleaca straduindu-se sa deranjeze cat mai putin,copilul insa nu
ezita sa isi apropie spatii si sa isi creeze obiceiuri in casele oamenilor apropiati cu care el stabileste legaturi
afective:asa se intampla in casa bunicilor ,matusilor si al altor rude.
SOCIETATEA
Prin participarea in societate ,copilul reuseste sa paseasca dincolo de pragul casei in conditii de siguranta.EL
,se afla printre semeni dar care nu sunt si intimi.Aici relatiile sunt mai putin afectivizate si au detasarea unei
comunicari sociale.
Este un spatiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine ,sis a o gestioneze mai realista (care nu
este prea incarcata de afectiv)si poate stabili relatii prin care insusi sa le gestioneze.
Tot prin societate,copilul poate adera la un model de grup ,poate obtine opusul individualitatii:starea de
aprtenenta.
Comuniunea cu ceilalti asemenea ,colectivitatea Ii ofera omului forta ,stabilitate ,siguranta.Parteneriatul-
familie-societate-gradinita-scoala,se refera la construirea unei relatii positive intre familie –gradinita-
comunitate, poate la o unificare a sistemului de valori care avea un efect benefic asupra copiilor atunci cand
acestia vad educatoarea sfatuindu-se cu parintii si membrii comunitatii.
Activitatea cu parintii ,ca parteneri pentru a asigura dezvoltarea copiilor in programul educative din
gradinita ,poate devein un start bun pentru a crea parintilor respectful de sine ,incredere in competentele lor
,facandu-I mai buni.
Copiii cauta modele in parintii lor si in membrii societatii(actori,sportivi,e.t.c)
Iar acestia la randul lor vor sa creasca mici genii .O buna colaborare si comunicare intre familie si gradinita
este necesara dar nu este suficienta pentru buna dezvoltare a copilului in acest mediu.Este nevoie de aceasta
colaborare sa se poarte in jurul nevoiii pe care o are copilul de a fi in societate.

1277
 Moment magic - Întâlnirea cu poveștile

Prof. Adela Horga, GPP Nr. 28 Oradea

Într-o lume parcă mai puțin dispusă pentru socializare, cooperarea între factorii educaționali –
grădiniță și familie – se impune ca o obligație morală pentru favorizarea socializării copiilor, familiarizării
cu adevăratele valori ale spiritualității umane. Avem împreună datoria de a deschide ușa fermecată a
tezaurului poveștilor pentru copii și de a-i conduce în aventuri fantastice. Poveștile au importantul rol de a
dezvolta creativitatea și imaginația copiilor, limbajul, gustul estetic.
Fiind omniprezente în activitatea pe care o desfășor cu preșcolarii, le-am oferit un moment magic,
plăcut și confortabil, prin intermediul căruia să aibă contact zilnic cu lumea fascinantă a basmelor. Astfel,
am organizat un centru de interes numit ”Întâlnire cu poveștile ”. Acest moment este unul deosebit și mult
așteptat de copii, presupune liniște, receptivitate și deschidere sufletească și este invocat printr-un cântecel:
”Poveste, poveste,/ Vino! Te așteptăm!/ Noi cu toți te ascultăm...”.
Semnalul că am intrat în atmosfera de basm aste ”A fost odată ca niciodată...”, iar pe parcursul
povestirii copiii se bucură, se întristează, cunosc lumi diverse, exprimă opinii etc.
În programul săptămânal pe care îl desfășor, rubrica ”Întâlnire cu poveștile...” ocupă un loc de cinste, de
regulă, în ”Întâlnirea de dimineață”, dar și în alte momente ale zilei, iar creațiile sunt selectate în funcție de
tema săptămânală. Pentru crearea atmosferei magice recurg la decoruri, măști, costume, jocuri, activități
artistico-plastice, dar și la invitați din familiile copiilor, în special bunici, sau din comunitate. De exemplu,
în cadrul temei săptămânale „Povești la gura sobei...” – am invitat bunicii copiilor îmbrăcați în costume
populare, care au realizat expuneri frumoase de povestiri, întâmplări, jocuri, confecții, într-o bogăție de
expresii, sentimente, umor – împreună cu copiii și educatoarele.
În cadrul momentului de trăire a magiei poveștilor copiii construiesc o lume în care se simt în largul
lor, se transpun, „însuflețesc” personaje cunoscute, prin mișcări și prin dialogul prin viu grai. Aceate
reprezentații le crează încântare, satisfacție, senzația de control, de mulțumire și satisfacție de sine.
Intrând în ”lumea poveștilor” alături de noi, copiii învață să deosebescă binele de rău, adevărul de
minciună, devin mai atenți și mai sensibili unii față de alții, își însușesc norme de comportare corectă și
deprinderi de muncă în echipă.
Indiferent de ”momentul magic” ales de educatoare, părinți ori bunici – în timpul zilei, înainte de
culcare, la grădiniță – ne gândim la rolul pe care îl avem în dezvoltarea personalității celor mici, oferindu-le
mijloace de cunoaștere, de exprimare de sentimente, opinii.
Datoria noastră ca educatori și părinți este aceea de a ști cum să alegem creațiile potrivite care să
ajute copiii să-și dezvolte un caracter pozitiv, să le insuflăm dragostea și receptivitatea față de povești.

1278
 ȘCOALA,FAMILIA ȘI SOCIETATEA-FACTORI DECISIVI
AI SUCCESULUI ÎN EDUCAȚIE
Profesor: Horj Lavinia-Maria-limba și literatura română
Liceul Borșa,Borșa,Maramureș

,,Educația este un ornament în vremuri de prosperitate și un refugiu în vremuri de restriște.”(Aristotel)

În această lume în permanentă schimbare,aflată sub presiunea competițiilor de orice fel,educația,ca proces
orientat spre împlinirea ființei și a comunității,presupune participare,comunicare,trăire și colaborare între
indivizi.
Școala reprezintă principalul izvor de cultură și factor de civilizație,având drept obiectiv fundamental
formarea și educarea tinerelor generații.Ce înseamnă a fi dascăl? O oază de lumină într-un abis al lumii în
care trăim.Prin tot ceea ce întreprinde,în calitatea sa de apostol spiritual,prin conduită,prin pasiunea depusă
în efortul titanic al muncii la catedră,sădește înțelepciune în cugetele elevilor și a comunității căreia îi
aparține.
Nu puține au fost ocaziile în care vârtejurile amețitoare ale timpului au încercat să-l
discrediteze.Ipostazele situațiilor în care a fost și este pus coroborează aspecte precum:lipsa respectului de
care ar trebui să se bucure din partea celor pe care i-a format de-a lungul existenței,nerecunoașterea valorilor
pe care le creează,ca să nu mai vorbim despre derizoriul existențial pe care trebuie să-l înfrunte clipă de
clipă.
Un om simplu și totuși atât de prețios! Cum să te raportezi la imaginea lui altfel decât prin deferență?
Dăruirea de sine până la sacrificiu,însuflețirea materiilor pe care le predă,abnegația,dorința de a le insufla
generațiilor pe care le ocrotește lumina în suflete,sunt doar câteva dintre atributele activității educative.
Beletristica surprinde la modul elogios imaginea dascălului.,,Ceahlăul literaturii române”,prezintă
noblețea spirituală și frenezia unui om adorabil,calități transferate copiilor pe care i-a educat.Octavian Goga
ne oferă o altă pildă despre rolul cadrului didactic în colectivitate,alături de preot.Din graiul acestuia culege
învățătură satul,în sufletul dăscăliței e cântecul și nădejdea întregii comunități.Dascălul,asemenea
poetului,este un deschizător de drumuri,un mare pedagog al neamului din care face parte. Este un semănător
de credințe și de biruințe,atunci când cei pe care îi formează ajung să-și croiască un rost în viață.
Cu maximă sinceritate,pot afirma că nu am încercat să-l ridic pe acest om ,factorul decisiv al educației,pe
un piedestal.Dar se cuvine să fie apreciat pentru viața pe care și-o dedică activității în slujba comunității.Este
singurul care între categoriile sociale atât de preocupate de valori pecuniare vremelnice,se mai gândește la
suflet și la cuget.Este unic și are un statut excepțional:sădește armonie într-o lume a contrariilor.
Însă,cheia succesului într-o lume în continuă evoluție,este colaborarea dintre școală,familie și comunitate
în rezolvarea unor sarcini de susținere materială,în alegerea programelor de instruire și educare pentru
cunoașterea personalității copiilor si pentru orientarea lor școlară și profesională.Numai împreună putem
reuși să dăm societății un cetățean pregătit,gata să înfrunte problemele inerente ce apar,capabil să
relaționeze,să se integreze în colectivitate,să facă față cerințelor acesteia.
Familia are cea mai mare influență asupra copilului,iar trăirile afective reprezintă un suport necesar în
susținerea efortului de învățare.Colaborarea familiei cu școala și cu alte instituții ale comunității este o
condiție primordială pentru crearea unei societăți viitoare mai prospere.Familiile,în societatea modernă ,se
confruntă cu solicitări ridicate,cu o competiție crescută pentru obținerea atenției copiilor și,uneori,din dorința
de a le oferi siguranța economică,petrec mai puțin timp cu cei mici.Dacă mai există și lipsă de comunicare
între școală și familie,situația devine mai complicată.De aceea,școlile încearcă să vină în întâmpinarea
părinților prin organizarea unor activități comune,un rol important având lectoratele,deoarece prin
intermediul acestora cadrele didactice îi pot îndruma pe părinți,îi pot face să înțeleagă rolul pe care îl are
parteneriatul școală-familie în procesul de învățământ.
Școala și familia sunt doi piloni de rezistență a educației,iar parteneriatul dintre acestea trebuie să se
axeze pe calitatea educației.Instituțiile de învățământ trebuie să încurajeze familiile și profesorii în stabilirea

1279
unor acorduri de învățare;să instruiască managerii și ceilalți membri din conducerea școlii,să ofere teme care
să îi atragă pe părinți,să acorde părinților dreptul de a lua decizii.
Relația școală-comunitate reprezintă perspectiva din care reiese faptul că educația școlară poate contribui
la diminuarea deviației școlare numai dacă se deschide către problemele comunității și ale
elevilor.Conexiunea școală –comunitate este remarcată în problemele delicate precum abandonul
școlar,delincvență juvenilă și integrarea copiilor cu cerințe educative speciale.
Este mare nevoie de colaborare între școală,părinții elevilor,primărie,bibliotecă,biserică,poliție și alte
unități administrative pentru abordarea educațieidinperspectiva afectivității,a cunoașterii și areglării
trebuințelor,atitudinilor,valorilor și motivației care stau la baza unei conviețuiri democratice și integrării în
comunitate.
Activitățile desfășurate de unitatea noastră școlară în colaborare cu alți parteneri educativi(medici,agenți
de poliție,bibliotecarul,preotul,etc.) au avut ca scop cunoașterea educației pentru sănătate,educației pentru și
prin cultură și civilizație,educației rutiere,ecologice și educației pentru viață:,,Buzunarul cu vise”,Rime,ceai
și biscuiți”,;;Biblioteca virtuală”, ,,Între tradiție și modernitate”,,,Meserii uitate” etc.
În consecință,factorii care modelează personalitatea umană(școala,familia,comunitatea locală) trebuie să
interacționeze ca un tot indestructibil,sub forma unui sistem bine închegat ,în vederea atingerii țelului
comun: educarea copilului.

1280
 “Educație fără frontiere!”:
Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate

Educatoare: Balica Argentina

Horujenco Mihaela
Gradinita cu PP Motanul Incaltat- Galati

MOTTO:
”Baza intregii istorii o constituie povestirea parintilor catre copii transmise apoi de la o generatie la
alta.”- Voltaire

Copilaria isi afirma valoarea prin respectarea drepturilor si obligatiilor specifice varstelor.
Ca si adultii, si copiii se bucura de drepturi in societate, dar si de obligatii.
Datorita varstei foarte fragede a acestora la intrarea in gradinita, a lipsei lor de aparare, a imposibilitatii
de a avea discernamant, gradinitei ii revine sarcina de a face cunoscute copiilor si familiilor acestora
drepturile dar si obligatiile copiilor in societate.
Copilului nu trebuie sa i se ingradeasca personalitatea, el trebuie sa fie liber sa se joace, sa creasca
sanatos fara prejudecati, in concluzie sa primeasca o educatie aleasa atat din punct de vedere moral cat si
social. Aceste sarcini le revin in primul rand familiei dar si partenerilor educationali – gradinita , scoala.
Daca vrem ca noua adultilor sa ne fie respectate drepturile atunci trebuie sa le respectam drepturile
copiilor, pentru a-i forma si pe ei in acest spirit.
Copiilor le sunt necesare modele din mediul in care traiesc atat cel familial cat si cel educational, nu
este suficient doar sa le spunem ce este bine/ frumos sau nu este bine/urat.
Pentru a oferi copiilor o educatie aleasa trebuie sa existe o stransa legatura intre familie si gradinita – un
parteneriat.
Trebuie sa se construiasca o relatie pozitiva intre familie si gradinita, o unificare a sistemului de valori
care ar putea avea un efect benefic asupra copiilor, atunci cand acestia vad relatia dintre educatoare si
parinti.
Gradinita trebuie sa aiba ca scop principal in educarea prescolarilor eficientizarea relatiei gradinita-
familie, acest lucru facandu-se printr-o colaborare responsabila intre cele doua medii de viata, in vederea
implicarii, cat mai active a familiei in procesul de formare a personalitatii copilului.
Fiecare parinte ar trebui sa aiba informatii despre programul educativ la care participa prescolarii si sa fie
la curent cu tot progresul copilului si problemele acestuia. Astfel ei trebuie implicati in luarea deciziilor si in
sprijinirea copiilor cu probleme in familie.
Parintele trebuie sa-si perceapa, in mod realist, copilul asa cum este el, trebuie sa satisfaca nevoile
copilului si nu invers, iar copilul trebuie inteles in functie de varsta lui cronologica si mentala.
Anumite probleme din familie, situatii nefericite, ii pot afecta dezvoltarea copilului intr-un mod mai putin
grav sau pana la anumite crize grave ( deces al unui membru, neintelegeri, certuri, violenta).
Nu este suficienta dorinta de a fi parinte si de a fi un parinte bun, pentru a raspunde la toate nevoile
copilului tau, iar propria experienta de copil nu este intru totul transferabila in educatia copilului tau.
Atunci cand educatoarea observa si intalneste anumite probleme la copii, trebuie sa sugereze parintilor
modul in care acestia isi pot ajuta copiii acasa si sa gaseasca cauza care produce un comportament mai
ciudat al copilului.
Legatura dintre gradinita si familie asigura o coerenta a influentelor educative si ale tuturor factorilor
care actioneaza asupra copiilor.
Gradinita constituie un spatiu social de transmitere si asimilare de informatii, dar si de modelare,
socializare.
Copiii care vin in gradinita pot avea dificultati de adaptare, atat in sensul socializarii, cat si din punct de
vedere intelectual, estetic, fizic. Cauzele acestora pot fi identificate de catre educatoare , impreuna cu
parintii.

1281
 Parteneriatul dintre gradinita si familie cunoaste numeroase forme in care activitatea propusa conduce la
cresterea si educarea copilului prin armonizarea celor doi factori educativi: sedinte cu parintii, mese rotunde
– cu teme de educatie, vizitarea gradinitei de catre parinti, participarea acestora la activitati, plimbari,
excursii, serbari alaturi de copii lor.
Reusita privind devenirea umana a copilului depinde de o colaborare prodigioasa dintre doi factori
educationali de baza : gradinita si familia.
Impreuna cu familia copilului, urmarind scopuri / obiective comune, gradinita reuseste sa contureze
personalitatea omului in devenire, in cele mai optimiste culori.

1282
 Relația grădiniță-școală-familie-societate
HORVAT IZABELLA

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor
de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca
funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu
posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relația pedagogică este o variabilă de relație umană cu înțelesul de interacțiune pentru atingerea
scopurilor educației, ca interacțiune ea funcționează într-o situație pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc și se confruntă mai multe ”forțe” rezultate din comportamentul profesorilor și al elevilor,
precum și din condițiile generale și specifice ale acțiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari ”instituții”: școală, familie și societate,
trage după sine o mare colaborare și responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate
sunt direcționate și canalizate asupra copilului.
Faptul că micul preșcolar intră în contact cu mediul în care trăiește, este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenați alți factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Grădinița este spațiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orășean. Aici
fiind foarte importantă funcția de socializare, de ieșire în lume, de stabilire a apartenenței la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădinița nu îndeplinește aceeași funcție, deoarece aici copilul dispune de o
comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start școlar bun. Totuși, și la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp la grădiniță, funcția de socializare este foarte importantă. Grădinița
răspunde deci unor funcții educative foarte diferite în fucție de mediul în care ea se află, de aceea poate că și
curriculumul educativ ar trebui să poată ține seama de aceasta: ”Acasă la grădiniță!”
Școala este o instituție care oferă servicii educaționale, transmite cunoștințe, dezvoltă abilități,
formează competențe, norme, valori recunoscute și acceptate social. Ea funcționează într-o comunitate
alcătuită din mai mulți factori de educație, care au la rândul lor o ofertă educațională: familia, autoritățile,
organizațiile guvernamentale și neguvernamentale, poliție, biserică, etc.
În familie, fiecare membru e special, are rolul săi și în raport cu ceilalți își constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferențele pentru că fiecare este important și indispensabil. Familia însăși
există și se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceștia, integrează
schimbările din viața lor și se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuiește în acelaș spațiu și care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar și de oamenii importanți pentru părinți în al căror spațiu copilul merge des și unde are tabieturile sale.
Casa este mediul în care copilul crește și se dezvoltă în siguranță, este locul de odihnă și retragere, locul
explorării și al construcției de sine. Casa este un ”corp matern”, un spațiu intim pe care copilul nu-l împarte
decât cu oameni foarte apropiați afectiv, care își lasă amprenta asupra devenirii lui: părinții, frații și bunicii.
Toți ceilalți vin și pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puțin. Copilul însă nu ezită să-și apropie spații
și să-și creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiați cu care el stabilește legături afective.
Prin participare în societate, copilul copilul reușește să pășească dincolo de ”pragul casei” în condiții
de siguranță. El se află printre semeni, dar care nu sunt și intimi. Aici relațiile sunt mai puțin afectivizate și
au detașarea unei comunicări sociale. Este un spațiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă și poate stabili relații pe care el însuși să le gestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera la un
model de grup, poate obține opusul individualității: starea de apartenență. Comuniunea cu ceilalți asemenea,
colectivitatea îi oferă omului forță, stabilitate, siguranță.
Parteneriatul grădiniță-școală-familie-societate se referaă la construirea unor relații pozitive între
familie, grădiniță și comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceștia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinții și membrii comunității.
O bună colaborare și comunicare între familie și grădiniță este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

1283
 RELATIA GRADINITA –SCOALA-FAMILIE-SOCIETATE
Hosciuc Olesia Lacramioara

Relaţia grădiniţă - familie este un subiect des abordat în literatura de specialitate şi supus atenţiei, mai
ales pe fondul schimbărilor sociale multiple din ultimul timp. Vorbim cu toţii despre integrarea ţării noastre
în Uniunea Europeană. Acest proces atrage după sine o serie de schimbări, la nivel macro socio-economic,
dar şi în şcoli şi grădiniţe.
Una dintre aceste schimbări se referă la relaţia grădiniţă-familie. Dacă până în prezent acest parteneriat
grădinţă-familie a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe ori considerat „responsabili-tatea grădiniţei”, acest
lucru trebuie să se schimbe pe viitor. Analizând documentele recente emise în cadrul Consiliului Europei
(organizaţie internaţională cu rol important în stabilirea standarde lor educaţionale, internaţionale, şi care
influenţează major politicile sociale, respectiv educaţionale, în cadrul Uniunii Europene) se remarcă o nouă
abordare privind dezvoltarea acestui parteneriat.
Conform acestor documente, în cadrul colaborării grădiniţei cu familia accentul este pus pe un
angajament mutual clar stabilit între părinţi şi educatoare, pe baza unui “contract parental”.
Acest tip de contract se contituie ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu
educatoarele şi implică colaborarea părinţilor în activităţile grădiniţei, nu numai sub aspect economic,
respectiv de a participa, susţine şi evalua eforturile şi acţiunile financiare ale grădiniţei, ci şi sub aspect
educaţional – cultural . Această tendinţă prezentă deja în unele ţări vest-europene , în cazul societăţii
româneşti este doar un proiect.
Din literatura de specialitate şi din analiza rezultatelor colaborării cu părinţii s-a constatat că în evoluţia
relaţiei grădiniţă– familie există în principal trei etape de parcurs:
- etapa unităţii şcolare autosuficiente;
- etapa de incertitudine profesională;
- etapa de dezvoltare a încrederii mutuale educatoare-părinţi.
În prima etapă grădiniţa este considerată o instituţie închisă, care nu influenţează mediul familial şi nu se
lasă influenţată de el. În acest caz contactele cu părinţii sunt rare, formale. Părinţii acceptă ideea că nu au
nimic de făcut în legătură cu activitatea derulată în grădiniţă. Ei nu participă la consiliile de administraţie ale
grădiniţei, formarea asociaţiilor de părinţi nu este încurajată.
În a doua etapă educatoarele încep să recunoască influenţa factorilor familiali asupra rezultatelor şcolare
ale copiilor, dar părinţii continuă să creadă că grădiniţa este autosuficientă.
Astfel se manifestă tendinţa de acuze aduse de familie grădiniţei, pentru proastele rezultate şcolare ale
elevilor, atunci când se integrează/sau nu, în activitatea şcolară. Administraţia grădiniţei are tendinţa de a
conserva atitudinea din etapa anterioară, contactele cu familiile copiilor fiind încă formale. Punctual încep să
se dezvolte iniţiative precum: o mai bună comunicare a educatoarelor cu părinţii; apar organizaţiile voluntare
de părinţi; se constituie consilii de gestiune şcolară în care participarea părinţilor are un rol minor,
nedecizional.
În a treia etapă părinţii şi educatoarele descoperă împreună că neîncrederea este puţin câte puţin înlocuită
cu încrederea unora faţă de alţii. Relaţia cu familiile este din ce în ce mai încurajat de grădiniţă ; consiliul
unităţii şcolare include reprezentanţi ai (asociaţiilor) părinţilor, cu rol decizional în toate problemele
educaţionale; organizaţiile de părinţi sunt acceptate şi încurajate în activitatea grădiniţei; se organizează
cursuri pentru părinţi.
Din experienţa la clasa a ultimilor ani pe aceasta tema am constatat ca obstacolele majore întâlnite in
relaţia gradinita-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât intre parinti, cat si la cadrele didactice
si manageri/ directori) sau de ordin material (relaţia gradinita-familie cere un surplus de efort material si de
timp). In cadrul acestui parteneriat, adesea dificultatile rezulta din disputa unor idei divergente privind:
responsabilitatea statului si a familiei privind educaţia copiilor; libertatea de alegere a gradinitei de către
parinti sau unicitatea invatamantului; impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului in
clasa I; participarea parintilor la gestionarea si procesul decizional in instituţia şcolara.

1284
 Cel mai greu de înlăturat este obstacolul de ordin atitudinal. Mentalitatea oamenilor – parinti, cadre
didactice, publicul larg, in general – si cutumele sociale inradacinate si întărite prin comportamente repetate
sunt factori greu de influenţat si de schimbat, dar acest lucru nu este imposibil de realizat. Comunicarea cu
copiii, referitor la activitatea lor şcolara, comunicarea cu educatoarele, referitor la abilitatile si aptitudinile pe
care le au copiii, la posibilitatea si modalitatile de dezvoltare a acestora , si implicarea parintilor in
activitatile gradinitei , sunt paşi de parcurs in relaţia gradinita – familie , pentru buna dezvoltare a
personalitatii copiilor .
Cum am putea dezvolta o colaborare reala intre gradinita si familie? Exista mai multe cai. Pentru
problemele de ordin administrativ, ele se rezolva atunci când parintii si educatoarele dispun de mecanisme
de evaluare comune ale activitatii şcolare. Relaţia familie-gradinita apare justificata in măsura in care se
restabileşte încrederea colectivitatii de parinti, a comunitatii, in instituţia şcolara. Un rol deosebit, atât pentru
colaborarea familie-gradinita si participarea la gestiunea gradinitei, cat si pentru educaţia parintilor îl are
infiintarea asociaţiilor de parinti, ca reprezentanţi ai vocii reale a acestora, privind rezolvarea diverselor
probleme apărute in gradinita, implicarea acestora in organisme abilitate in luarea unor decizii de importanta
majora.
Referitor la atitudinea de colaborare a parintilor, respectiv la problemele de ordin atitudinal in relaţia
gradinita-familie, reciprocitatea este elementul care adesea lipseşte, in scoală romaneasca. Daca prin
intermediul gradinitei sunt organizate diverse activitati si parintii sunt invitaţi, parintii copiilor cu un
comportament exemplar vor veni. Cat despre iniţiative ale parintilor de a derula unele activitati împreuna cu
copiii si cu educatoarele din gradinita, acestea sunt extrem de rare.
Chiar daca gradinita organizează activitati frumoase si utile pentru parinti si pentru copiii lor, prin
iniţiativa parintilor de a organiza la rândul lor unele activitati, s-ar vedea cu adevărat ca le pasa, si ar obliga
gradinita la mai multa deschidere si cooperare.
Astăzi, parintii trebuie sa se îndrepte de la modelul autoritar, in care creşterea copilului se bazează mai
mult pe forta si control, spre un model caracterizat prin deschidere, căldura si coerenta in stabilirea si
aplicarea regulilor, a limitelor si asteptarilor adecvate. În acest din urma caz, comunicarea, bazata pe o relaţie
de demnitate si recunoaştere reciproca, joaca un rol crucial. Deschiderea fata de activitatile zilnice si
preocupările copilului au un rol central in relaţia dintre parinti si copii, ca si explicaţiile, raţionamentul,
negocierile si argumentele. În acest mod, copiii cresc invatand ce înseamnă responsabilitatea, autocontrolul
si egalitatea si sunt mult mai pregatiti sa devină adulţi.
Parintii ar trebui sa ii ofere copilului îndrumare adecvata in exercitarea drepturilor sale, intr-o maniera
care sa tina seama de capacitatile lui in continua dezvoltare. Îndrumarea adecvata înseamnă ca parintii, pe
măsura ce copiii înaintează in vârsta, ar trebui sa le ofere mai multa responsabilitate in problemele personale,
facilitând exercitarea sporita a autonomiei. Opiniilor copilului trebuie sa li se acorde importanta cuvenita, in
funcţie de vârsta si gradul lui de maturitate. Aceasta nu înseamnă acordarea unei autonomii totale, ci
implicarea si încurajarea participării copilului in procesul de luare a deciziilor ce ii afectează viata. Pe de alta
parte, parintii nu ar trebui sa ii ceara sau sa se aştepte din partea copilului la lucruri inadecvate cu stadiul lui
de dezvoltare. Este de asemenea important ca îndrumarea sa nu se realizeze prin intermediul unor forme
umilitoare de disciplina.
Evoluţiile din ultimele decenii au adus schimbări importante si in atitudinile si comportamentele legate de
pedepsirea copilului. Nu numai ca pedeapsa fizica a fost interzisa prin lege, iar creşterea fara violenta a
copilului a devenit o problema a drepturilor omului, dar s-a dovedit ca, de cele mai multe ori, pedeapsa fizica
are un efect contrar celui aşteptat. Chiar daca, pe termen scurt, pare sa fie eficienta, prin inducerea supunerii,
pe termen lung, pedeapsa fizica, in loc sa disciplineze copilul, poate duce la dezvoltarea comportamentelor
opuse, precum agresivitatea, delincventa si manifestările antisociale. Copiii pot dezvolta, de asemenea,
sentimente de teama, furie si anxietate si pot invata in mod greşit ca forta, si nu argumentele logice,
primează in rezolvarea conflictelor.

1285
 Uneori, parintii recurg la pedepse fizice din neputinţa, din teama sau pentru ca nu ştiu ce altceva sa facă.
Cel mai important factor in abordarea problemelor de disciplina îl reprezintă prevenirea, prin oferirea de
modele si prin stabilirea unei relaţii in cadrul căreia copilul se simte iubit si in siguranţa. Copilul tinde astfel
sa fie mai „ascultător”, chiar si atunci când trebuie sa-si corecteze comportamentul. În felul acesta putem
spune ca a educa este mult mai important decât a pedepsi, si poate ca nici nu ar mai trebui sa vorbim despre
pedeapsa, ci doar despre educaţie.
Toate aceste probleme sunt aduse in discuţie in cadrul întâlnirii dintre parinti si educatoare in cadrul
Programului de educaţie a parintilor prin metoda „Educaţi aşa”, desfasurat in gradinite. Proiectul a fost
extins la nivel naţional prin formare de formatori si formare de instructori de parinti care sa desfasoare
activitati cu parintii copiilor ce frecventează gradinita.
Activitatea cu părinţii, ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copilului în programul educativ din
grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respect de sine, încredere în competenţele lor,
făcându-i mai buni.
Parteneriatul gradinita- familie se refera la construirea unor relaţii pozitive intre familie si, gradinita la o
unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia vad
educatoarea sfătuindu-se cu parintii.
Concluzia finala este ca, numai o buna colaborare intre gradinita si familie, o mai mare implicare a
parintilor in activitatea gradinitei (inclus in luarea deciziilor) va imbunatati colaborarea dintre aceşti factori,
foarte importanţi in creşterea si dezvoltarea copilului preşcolar.
Cultivarea unei relaţii de parteneriat afectiv intre gradinita si parinti in sprijinul educaţiei si creşterii
copilului constituie cheia succesului viitor in adaptarea si integrarea şcolara; este primul pas către o educaţie
deschisa, flexibila, si dinamica a personalitatii copilului.

BIBLIOGRAFIE:
- Dumitrana, M.,Copilul, familia si gradinita, Editura Compania, Bucureşti, 2000
- Dima, S.(coord.), Copilăria- fundament al personalitatii, Imprimeria Coresi, Bucureşti, 1997
- Pro Educaţia, revista de specialitate a invatamantului mehedintean, Editura Stef, Drobeta Turnu-Severin,
2006

1286
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILE-SOCIETATE

Prof.înv.preșc. HOȚOIU DANA-RAMONA

Grădinița nr.2 -BRĂILA

Preșcolaritatea este perioada formării inițiale a personalității, perioada apariției primelor relații și
atitudini, care constituie un nivel superior de organizare a vieții psihice a copilului.
Familia răspunde de trebuințele elementare ale preșcolarului și de siguranța acestuia, influențele ei,
întipărindu-se în profilul moral-spiritual al copilului.Mediul familial este considerat unul dintre polii de
rezistență ai educației, unul dintre mediile de socializare si instruire.Modelele de conduită oferite de familie,
reprezintă primul model social, care au o influență determinantă asupra copiilor, în ceea ce privește formarea
concepției despre viață, a modului de comportament în raport cu diferite norme și valori sociale.
După familie, grădinița constituie prima experiență de viață a copilului în societate, este cea care îl
introduce într-un cadru nou, prin dimensiunile și conținutul său.Copilul vine în contact cu obiecte care-i
stimulează dorința pentru investigație și acțiune, cu acțiuni care-l provoacă să se exprime și să relaționeze cu
ceilalți colegi.Grădinița se adaptează la formele particulare ale vieții mentale ale copilului, specificului
activității fiecărei vârste, identificând mijloacele și activitățile necesare, pentru o dezvoltare complexă a
personalității copilului.Ea redefinește noi sisteme de valori și reconstruiește spiritual, personalitatea
preșcolarului.
Parteneriatul grădință-familie reprezintă o formă de colaborare și cooperare între instituții și persoane,
care manifestă realizarea aceluiași scop, și anume, o armonizare a cerințelor mai multor factori educativi, în
vederea îndeplinirii unor interese comune.
Activitatea cu părinții, ca parteneri în procesul de instruire, contribuie la ridicarea nivelului de educare
al copilului.Comunicarea între cadru didactic şi părinte, determină motivarea copiilor în învăţare, creşterea
interesului acestora pentru studiu, pentru activităţile şcolare şi extraşcolare. O grădiniță performantă este cea
în care este promovată, susţinută şi dezvoltată o legătură puternică între cadre didactice şi părinţi, comunicarea
eficientă și reală fiind, unul dintre cei mai importanți factori în atingerea performanțelor dorite.
În cadrul parteneriatului se pot desfășura diverse activități, care pot conduce la creșterea și educarea
copilului, prin armonizarea celor doi factori educativi:
• -ședințe cu părinții (ele oferă ocazii ca grupul de adulţi să se sudeze, să discute unii cu ceilalţi,
să-şi împărtăşească din experienţă unii altora, dar mai ales să afle noutăţi legate de psihologia copilului,
procesul de învăţare), mese rotunde (oferă şi ele ocazii în care părinţii pot afla, pot găsi soluţii potrivite la
diferite probleme apărute în relaţia cu copilul), propagandă vizuală (afișarea diverselor materiale pe teme de
educație), participarea la activități (familia se va simţi ca parte a şcolii, va avea posibilitate să vadă copilul în
acel context educaţional, să-l vadă cum se comportă, ce atitudine are faţă de activitatea de învăţare, faţă de
profesor, de ceilalţi colegi; copilul va simţi permanent că părinţii înţeleg efortul lui, că îi are alături nu numai
acasă), plimbări (părintele îşi poate observa copilul într-un alt mediu, în afara şcolii, îl poate cunoaşte sub alte
aspecte: relaţionare cu ceilalţi colegi, cu adulţii din grup, comportarea în locuri publice), excursii.
Activitatea derulată de un program de educație, nu are efectele dorite, dacă nu este cunoscută și
continuată de părinți.Rezultatele obținute de către copii în procesul didactic sunt direct proporționale cu gradul
de interes și implicare al părinților, în activitatea grădiniței.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta preșcolarii să aibă
succes la şcoală, să obțină rezultate foarte bune în acumularea cunoștințelor, pentru a putea păși pe treptele
superioare ale învățării şi pentru pregărirea lor de viitori adulți.
În sprijinul acestor parteneriate vin și alți factori din societate, care exercită influențe educative,
diferențiate cantitativ, dar care se reflectă calitativ în dezvoltarea personalității copilului.Implicarea societății,

1287
prin reprezentanții săi, presupune dezvoltarea valorilor comunității pe termen lung, îmbunătățirea calității
rezultatelor în plan educativ.Educația copiilor nu este o acțiune singulară, ci presupune o colaborare între
familie-școală-societate ( biserică, poliție, primărie).Acțiunea asupra copilului este mediată de familie, dar
acumulează efortul tuturor celorlalți factori, apreciat la adevărata lui valoare.Sistemul de învățământ nu poate
suporta întreg efortul educativ, de care societatea are nevoie, de aceea se cere aportul optim al fiecărui factor.

Bibliografie:
1. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001
2. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

1288
 Impactul activităților extracurriculare asupra relației educator-copii

Profesor Hrapciuc Viorica

Școala Gimnazială ,,Ion Creangă"
Huși, jud. Vaslui

Azi, se impune mai mult ca oricând, să realizăm activităţi de calitate, cu conţinut ştiinţific bun, cu
scenarii didactice eficiente, respectându-se metodologia didactică specifică specialităţii iar întreaga
activitate educaționlă să fie centrată pe elev, accentul punându-se pe trecerea de la informativ la formativ.
Actul de management al grupei trebuie să se adapteze stilului modern care îmbinat cu cel clasic să conducă
la activităţi dense, eficiente și de calitate.
Eficienţa unei activităţi reuşite va depinde și de modul cum educatoarea interacţionează în cadrul
evenimentelor educaţionale, cum îmbină eficient activitățile școlare cu cele extrașcolare.
Activitățile extrașcolare sunt foarte importante pentru copil. Studiile susțin că ajută la formarea unei
atitudini pozitive față de învățare, copiii au performanțe academice mai ridicate, au formate abilități practice
diversificate, dar și strategii bune de rezolvare de probleme. Pe langă asta, activitățile extra acționează și
asupra stimei de sine, iar sentimentul de implinire și autoeficacitate este mult mai ridicat
Ca impact, activităţilor extraşcolare/extracurriculare, deci, au efecte multiple pozitive asupra
dezvoltării personalităţii tânărului, asupra performanţelor şcolare şi asupra integrării sociale, în general,
reprezentând un element prioritar în politicile educaţionale.
S-a constatat că:
• coeficienţii de abandon şcolar sunt mai scăzuţi;
• starea psihologică este mai bună, incluzând un nivel de stimă de sine mai bun, mai puţine griji
privind viitorul şi sentiment redus de izolare socială;
De asemenea, se inregistrează:
• un grad mai scăzut de activitate sexuală în rândul fetelor;
• un grad mai scăzut de abuz de alcool şi droguri;
• un nivel scăzut de comportamente delincvențe, incluzând arestări şi comportamente antisociale.
La nivelul învățământului preșcolar, dintre toate categoriile de activități extracurriculare, m-am oprit
la drumeții organizate în jurul orașului și la rolul pe care îl joacă teatrul de păpuși în viața preșcolarilor.
În drumeţiile organizate în imprejurimile orașului Huşi, copiii au fost îndrumaţi să observe fauna şi
flora zonei noastre, să observe fenomenul de defrişare a pădurilor dar şi preocupările oamenilor de a planta
diferiţi arbori pentru a împăduri zonele distruse.
De asemenea, copiii au fost îndrumaţi să identifice, să colecteze şi să clasifice diverse materiale din
natură care vor constitui materie primă necesară confecţionării unor lucrări practice. Copiii şi-au îmbunătăţit
colecţiile de seminţe, frunze pe care apoi le-au folosit în compoziţii decorative la activitatea practică.
Aceste drumeţii nu s-au limitat doar la efectuarea unor simple observaţii sau achiziţii de materiale
naturale. Ele au dobândit valenţe noi în momentul în care copiii, observând gunoaiele care împânzesc
spaţiile verzi, s-au mobilizat trecând la acţiuni concrete de curăţare a acestora. Se poate spune ca acest tip de
activitati extracurriculare „au menirea de a stimula activitatea de învățare, de a întregi și desăvârși ceea ce
copiii / elevii au acumulat în cadrul activităților / lecțiilor”, scria I. Nicola (2000, 451).
Spectacolele de teatru pentru copii sunt așteptate cu nerăbdare contribuind la educația formală și
informală a celor mici. Povestiri simple ca „Turtiţa”, „Căsuţa din oală”, „ Ridichea uriaşă”, adaptate pentru
teatru, au constituit momente de satisfacţie pentru copiii preşcolari. Cunoscând aceasta, am căutat o
îmbinare cu activitatea la clasă; am căutat să stimulez preşcolarii să transpună poveştile, basmele, poeziile
pe roluri sau filmele în planul jocului şi le-am pus la dispoziţie păpuşi ce întruchipează eroi ai basmelor
îndrăgite, animale, jucării confecţionate prin aportul lor sau împrumutate şi alte obiecte de recuzită: căsuţă,
copaci, flori soare, norişori etc.
Am utilizat păpuşa şi alte personaje simbol din teatru pentru copii, în diverse ocazii şi momente ale
zilei: la introducerea în activitate pentru a spori atenţia şi curiozitatea copiilor, în jocurile didactice sub
forma teatrului de păpuşi pentru dinamism şi acţiune, în serbările copiilor precum şi în alte evenimente.
1289
 Apreciind aportul teatrului la dezvoltarea armonioasă a copiilor, le-am trezit dorinţa de a învăţa şi ei
să mânuiască păpuşile. Atunci când este mânuită de ei, păpuşa, care acţionează ca un simbol, le dă
posibilitatea să-şi dezvolte musculatura fină a mâinilor, capacitatea de coordonare în plan motric, să dea
frâu liber fanteziei, creativităţii. Este solicitată şi antrenată forţa fizică, vigoarea, supleţea şi rapiditatea, cât
şi coordonarea, echilibrul, orientarea spaţială, abilitatea în folosirea diferitelor părţi ale corpului. În acelaşi
timp, jocul cu păpuşa solicită coordonarea: oculo-motorie, audio- motorie, sensibilitatea cutanată, presiune.
Jocuri precum ,,Pe scenă” , „Micii actori”; „Ce mi-a plăcut, ce nu mi-a plăcut”, ,,Cine-i bun şi cine-i
rău/ Cu cine să semăn eu”, „Aşa da-aşa nu”, „Inventam dialoguri”, ,,Desenează ce urmează”, ,,Să facem un
afiş cu spectacolul nostru” etc . au avut un important rol în dezvoltarea planului perceptiv, al activării
reprezentărilor copiilor despre mesajul educativ al poveştilor trăite prin intermediul teatrului pentru copii, au
participat cu plăcere la pregătirea şi prezentarea unor programe artistice, a unor scenete tematice organizate
cu diferite prilejuri: ,, Balul Toamnei, Naşterea Domnului, Carnavalul Primăverii, Festivalul copiilor”, etc.
În concluzie, putem spune că activitatea extracurriculară e o componentă educaţională valoroasă şi
eficientă căreia orice cadru didactic trebuie să-i acorde atenţie, adoptând el, în primul rând, o atitudine
creatoare, atât în modul de realizare al activităţii, cât şi în relaţiile cu copiii, asigurând astfel o atmosferă
relaxantă care să permită stimularea creativă a preșcolarilor.

Bibliografie:

• https://www.academia.edu/5233825/Subiectul_VII_Activit%C4%83%C5%A3i_extra%C5%9Fcolare;
• PREDA. VIORICA, Metodica activităţilor instructiv educative în grădiniţa de copii, Editura
,,Gheorghe Cârţu Alexandru ", Craiova, 2009;
• http://www.didactic.ro/materiale-didactice/134600_referat-rolul-si-importanta-activitatilor-
extracurriculare.

1290
 Relația grădiniță-școală-familie-societate

Profesor Hrebenaci Dochia

Şcoala gimnazială nr. 2
Structură Grădiniţa PP nr. 29 Timişoara

Dezvoltarea umană este o înlănţuire a unor verigi, care devenind în mod necesar una din cealaltă, au
fiecare în parte o serie de elemente de natură morfo-fiziologică, psihologică şi socială, care le
individualizează. Este firesc ca orice încercare a bugetului de timp a copilului să pună în centrul ei problema
rezolvării în condiţii optime a sarcinilor şcolare. După vârsta de 3 ani activitatea principală a copilului este
activitatea din grădiniţă. În organizarea timpului liber trebuie să se aibă în vedere şi satisfacerea necesităţilor
de joc ale copiilor. În afara activităţilor de la grădiniţă şi a jocului elevii trebuie să participe la o serie de alte
activităţi menite să contribuie la dezvoltarea lor generală fizică şi psihică (sportive, turistice, cultural-
artistice, gospodăreşti).
Primele săptămâni şi luni de grădiniţă îşi au importanţa lor, reprezentând perioada necesară adaptării
copilului la cerinţele programului. Aceste prime săptămâni sunt necesare pentru tatonări, pentru încercarea
mai multor variante, până vom ajunge, prin corecturi repetate, la programul optim. Organizarea timpului
elevului este o sarcină de familie.
În stabilirea unui program, de orice natură ar fi el, este necesar să delimităm mai întâi obiectivele pe
care le urmărim, printr-o anumită împărţire şi repartizare a timpului.
Odată stabilit programul cel mai adecvat este foarte important să asigurăm pentru început două
condiţii absolut necesare: stabilitatea şi continuitatea.
Este uşor de observat că încă din primii ani copilul ”învaţă” din ceea ce se discută şi se învaţă în
familie, participând activ la viaţa de familie; primind şi rezolvând sarcini complexe copilul dobândeşte o
serie de cunoştinţe care conduc la formarea unor deprinderi de muncă independentă. Deci unul din scopurile
educaţiei este acela de a-l face apt pe copil de a dobândi libertatea interioară şi de a se manifesta ca atare în
raport cu ceilalţi.
Modul de organizare şi de realizare a programului zilnic poate şi trebuie să fie unul din mijloacele de
realizare a activităţii din grădiniţă. Încă din primii ani de preşcolar trebuie să acordăm din ce în ce mai multă
încredere copilului dând credite capacităţii lui.
Este recomandabil ca pe măsură ce înaintează în vârstă să adoptăm o atitudine mai elastică
manifestând înţelegerea necesară faţă de orice solicitare justificată. Copilul trebuie supravegheat atunci când
execută ceva, în felul acesta îl determinăm să nu ia hotărâri pripite, să se obişnuiască să gândească.
Asigurarea continuităţii acţiunilor educative constituie o preocupare care abordează problemele
pedagogice şi psihologice ale învăţământului preşcolar şi primar.
În condiţiile în care învăţământul preşcolar nu este generalizat, se impun o serie de măsuri pentru a
evita decalajul prea mare între copiii care frecventează grădiniţa şi cei care vin la şcoală direct din familie.
Intrarea în şcoală constituie în viaţa copilului un moment de răscruce pentru formarea personalităţii
lui. Odată cu trecerea la învăţătura sistematică, în şcoală se sfârşeşte perioada preşcolară şi începe perioada
vârstei şcolare a copilului.
Intrarea în şcoală schimbă întreaga structură a vieţii copilului; ea îl introduce într-un sistem de noi
raporturi, îi pune în faţa noi probleme, îl deprinde cu o activitate de un tip cu totul nou şi anume cu
învăţătura în şcoală.
Această nouă situaţie de viaţă, pe care o ocupă şcolarul în comparaţie cu preşcolarul şi noua
activitate care constituie conţinutul principal al vieţii lui pun noi cerinţe în faţa copilului. Însuşirea
cunoştinţelor la vârsta preşcolară se deosebeşte fundamental din punct de vedere psihologic de însuşirea
cunoştinţelor la şcoală.
În general, toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la
activităţile şcolare. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă
aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală asupra educaţiei copiilor.
Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat
autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. De altfel, în contextul
actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot
mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar avâdn în vedere şi faptul că
1291
mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări
evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară.
O serie de studii realizate în ultimii ani au adus precizări faţă de acest subiect şi au demonstrat că
părinţiii şi cadrele didactice consideră că o colaborare între ei ar putea ameliora randamentul şcolar şi
conduita elevilor în clasă. Numeroşi părinţi afirmă că sunt doritori să se implice în procesul de educaţie al
copiilor lor. Cadrele didactice trebuie totuşi să formuleze aşteptări realiste privind această colaborare. În
ceea ce priveşte activităţile care pot fi propuse părinţilor, acestea trebuie să fie multiple, variate şi să
corespundă nevoilor şi posibilităţilor lor. În faţa unui eşec sau a unei slabe participări, trebuie identificaţi
factorii care împiedică participarea parentală şi apoi să se elaboreze un program care să corespundă mai bine
nevoilor reale şi disponibilităţilor familiilor, în loc să se conchidă că părinţii sunt lipsiţi de interes.
Într-o lume în care toate instituţiile şi toate tipurile de raporturi sociale se schimbă în ritm accelerat,
familia nu poate rămâne neschimbată şi nu trebuie absolutizat un model sau altul de organizare
familială.Toate aceste schimbari nu trebuie interpretate ca o criză a familiei, ci mai repede ca adaptări ale
conduitei individuale la schimbarile demografice, economice si materiale care afectează societăţile în
ansamblul lor.
Dezvoltarea personalităţii copilului este rezultatul unui ansamblu de factori : familiali, şcolari,
comunitari. Factorii familiali sunt ca proximitate şi importanţă cei mai importanţi în dezvoltarea unei
personalitati armonioase, în securitatea fizica, afectivă şi materială a copilului. Indiferent de modul de
organizare, mediul familial întemeiat pe un sistem de interactiuni afective intense este apt de a reacţiona la
trebuinţele copilului, de a participa şi favoriza elaborarea personalităţii, a imaginii sale de sine şi despre
lume.
Implicarea părinţilor în viaţa activă a şcolarului este foarte importantă, deoarece copiii dacă sunt
ajutaţi devin mai motivaţi şi mai ambitioşi în tot ceea ce fac.

Bibliografie

 Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008

 Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
 Vîlcu Elena, “Portofoliul Educatoarei/Nivel II– Ghid Metodic”
Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2013

1292
 Simpozion “Educație fără frontiere!”.
Relația grădiniță - școală – familie – societate
Activitățile desfășurate împreună cu părinții
Autor: Hrișcă Alina Maria

Relația grădiniță - familie. Aspecte generale.

Activitatea educativă din grădiniță nu poate fi separată de influențele educative pe care copii le primesc și
din alte medii, cele mai importante fiind familia și mediul social (activitățile extra-curriculare, prietenii de
familie sau cei din fața blocului etc.). Educația se manifestă permanent ca o acțiune complexă, influențată pe
rând de cei trei factori, influențe pe care copilul mic trebuie să le gestioneze și să le integreze într-un tot
unitar, altfel apărând crizele de identitate și de comportament.
Este astfel absolut necesar ca, măcar până la un punct, cele trei influențe să acționeze coerent și unitar, de
aceea colaborarea (în special între familie și grădiniță) este un sine qua non al educației copilului. Îmbinarea
informațiilor deținute de părinți cu practicile psiho-pedagogice ale grădiniței sunt în beneficiul copilului iar
cele două tabere trebuie să accepte că este nevoie de respect, încredere reciprocă și consens cu privire la
acțiunile desfășurate pentru ca acestea să funcționeze.
Educatoarea poate utiliza mai multe variante de colaborare cu părinții, dintre care menționăm:
ședințele cu părinții, consultații periodice, vizitele la domiciliu, atelierele de lucru împreună cu părinții,
participarea părinților la activitățile de grupă, excursii și vizite etc. Deși reticenți la început, părinții vor afla
în scurt timp faptul că pot primi sfaturi prețioase privitoare la dezvoltarea propriilor copii, iar educatoarele
vor aprecia interesul și sugestiile părinților atâta vreme cât acestea susțin dezvoltarea armonioasă a celui mic.
Activitățile desfășurate împreună cu părinții
Am ales să discutăm despre acest tip de activități în primul rând datorită faptului că ele răspund unor
nevoi clare atât ale părinților, cât și ale educatorilor.
Unele dintre cele mai tipice probleme care apar în colaborarea dintre educatoare și părinte vizează
diferența de viziune a celor doi actori privitor la ce înseamnă educația, pe de o parte, și la copilul în sine, pe
de altă parte. Nu de puține ori părintele refuză să creadă faptul că copilul său se poate manifesta într-un fel
sau altul. Totodată, nici educatoarea nu reușește să le explice (doar verbal) cum stă treaba cu adevărat în
cadrul activităților, așa că cel mai indicat este o demonstrație… live.
Desfășurare
a. Părinții – spectatori.
Se recomandă ca mai întâi părinții să fie simpli spectatori. Educatoarea își desfășoară normal activitatea
iar copiii, deși la început pot fi intimidați, în timp uită de aceștia și se manifestă normal.
Am avut nu de puține ori surpriza ca într-o astfel de situație, părintele să ”nu-și mai recunoască copilul”,
care se comporta absolut diferit de imaginea pe care mama și-o formase (Nu-l credeam atât de timid/atât de
impulsiv, Nu știam că are vocea atât de puternică, Nu credeam că știe atât de multe, acasă nu spune nimic
etc). Așadar, primul mare avantaj este felul în care părintele își îmbogățește percepția asupra copilului,
văzându-l într-o nouă postură și cu o atitudine adaptată la grup.
Al doilea avantaj este înțelegerea de către părinți a conținutului științific al lecției. Odată cu participarea
la activitate, părinții află nu doar cum se desfășoară o lecție ci și care sunt cerințele, care e modalitatea de
predare (”Nu credeam că lecțiile pot fi atât de atractive/dinamice”) și care e nivelul la care se situează
copilul lui în cadrul grupului. Părintele înțelege pe de o parte faptul că la grădiniță nu doar ”se joacă, se
doarme și se mănâncă” ci și faptul că unele cunoștințe, atitudini sau comportamente se învață cu greu, nu
apar spontan în mintea copilului.
Și de aici un ultim, dar foarte important avantaj, anume replica pe care o educatoare o aude, în majoritatea
cazurilor, de la cel puțin un părinte: ”Nu credeam că e așa de greu să faci lecții cu cei mici!”, replică care
evidențiază conștientizarea de către părinte a faptului că educatoarea își dă interesul pentru ca fiecare copil
să își dezvolte potențialul și personalitatea. Abia aici părinții conștientizează importanța rolului jucat de
educatoare în educația propriului copil.
b. Părintele – actor.
Se avansează apoi cu participarea părintelui la o lecție. De cele mai multe ori se alege varianta părinte-
copil ca echipă, dar sunt și cazuri în care putem grupa părinții contra copiilor (dacă vorbim de jocuri, dansuri
1293
etc.). Alegeți o activitate care să-i implice pe părinți la nivel fizic, nu intelectual – este mult mai ușor pentru
el să adune 2 cu 2 decât să lipească solzișorii unui pește, și abia după ce reușesc această migăloasă
operațiune conștientizează că ceea ce face cel mic nu este chiar ușor. După momentul de adaptare, veți fi
surprinși cât de repede și cât de intens se implică părinții în aceste activități, așa că aveți grijă ca sarcinile să
fie perfect echilibrate între ei și copii!
Dacă organizați jocuri și concursuri, trebuie arătată o grijă deosebită numirii câștigătorilor. Încercați, pe
cât posibil, să faceți toate echipele câștigătoare, dar fiți extrem de atenți la reacțiile părinților. Este foarte
greu pentru ei să priceapă o astfel de situație, dar e spre interesul copiilor ca toți să primească premii la final,
iar acest aspect poate fi discutat un pic mai târziu la:
c. Consilierea părinților
Orice activitate împreună cu părinții nu este completă dacă nu se încheie cu o discuție între educatoare și
părinți. Este indicată gruparea copiilor la o activitate simplă (vizionare de povești) și inițierea unei discuții cu
părinții privitoare la activitățile acelei zile. Fără această discuție revelatoare nu putem ști în ce măsură ne-am
atins obiectivele și nu putem afla părerea părinților.
Putem începe simplu printr-un formular de feed-back și apoi să continuăm cu discuții simple privitoare la
ceea ce s-a întâmplat, la nelămuriri și întrebări, la sugestii și reclamații. Fiți foarte deschiși la ceea ce se
discută aici și utilizați acest moment pentru a pune punctul pe i în ceea ce privește diferitele probleme
întâmpinate la grupă: Observați cât de greu este să-i motivezi pe toți, mai ales când sunt copii care refuză să
se implice, Observați că violența verbală poate deveni o problemă dacă nu intervenim pe ambele fronturi,
Copiii trebuie să câștige cu toții pentru că… Încercați să faceți cu ei acasă jocuri de genul…. Etc.
Profitați de aceste discuții pentru a face sugestii, pentru a căuta soluții la anumite probleme, pentru a face
atenți anumiți părinți la diferite manifestări ale copiilor lor sau pentru a-i pune în temă cu ce se învață la
grădiniță. Explicați-le că activitatea de aici trebuie analizată holistic, având în vedere nu doar răspunsurile
copilului cât și comportamentul lui, implicarea, entuziasmul, colaborarea cu ceilalți, curiozitatea,
intervențiile etc. Discutați despre disciplinarea pozitivă, despre creșterea interesului copiilor pentru
cunoaștere și despre orice altceva vă poate ajuta în procesul didactic.
Încercați să nu se ivească monopol în conversație, pentru ca toți să-și poată spune punctul de vedere, și
evitați cu tact problemele spinoase, încercând să ghidați spre soluții reciproc-avantajoase. Nu dați ordine ca
niște șefi, ci dați sfaturi, indicații și exemple. Argumentați psiho-pedagogic atitudinea pe care ați avut-o la un
moment dat sau sfatul dat, dar lăsați loc și pentru sugestii din partea părinților. Încurajați-i să propune și ei
activități comune, încurajați-i să e exprime și încurajați-i să se asculte reciproc.
Concluzii
În condițiile în care apar atâtea schimbări atât la nivel organizațional (metode și instrumente de lucru noi,
utilizarea tot mai crescândă a internetului etc.) cât și la nivelul familiei (tot mai multe familii monoparentale,
familii re-compuse, părinți plecați la muncă în străinătate etc.) este foarte important ca cel mic să primească
cât mai mult suport în dezvoltare. Iar pentru aceasta, toți cei implicați trebuie să înțeleagă că parteneriatul,
colaborarea și viziunea comună este un avantaj spectaculos pentru copil, căci îi asigură exact baza și
principiile stabile după care se poate ghida în această lume în care schimbarea a devenit la ordinea zilei.
Tot mai mulți părinți consideră că libertatea de alegere a copilului este foarte importantă, dar această
libertate, dată prea devreme, îl destabilizează și îl dezorientează. Cu cât schimbările sunt mai puternice, cu
atât el are nevoie de o structură și niște reguli clare, care îi dau siguranță și încredere în sine, și care i vor
asigura, pe viitor, o adaptabilitate crescută și o mai bună integrare în mediul școlar.

Referințe:
Dumitrana,M., Copilul, familia și grădinița, Editura Compania, Bucureşti, 2000
Mircea Agabrian - Școală, familie, comunitate - Editura Institutul European, 2007

1294
 COLABORAREA GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ ÎN PREGĂTIREA PREŞCOLARILOR
PENTRU ACTIVITATEA ŞCOLARĂ
PROF. ÎNV. PREŞC. CORNELIA HRIŞCĂ
GPP NR.2 MARGINEA

Copilul este un adult în devenire, care aspiră cu energie nesfârşită la viaţa de om. La naştere, el
posedă potenţialităţi şi predispoziţii, este fragil şi neajutorat, însă de-a lungul anilor va deveni parte
integrantă a unei societăţi complicat organizată. Treptat, copilul începe să facă primii paşi într-o lume a
uriaşilor, capătă autonomie, iniţiativă, îşi satisface nevoi variate, învaţă să se comporte „ca un om mare”.
Vârsta preşcolară este perioada în care se modelează viitoarele capacităţi intelectuale, practice şi calităţile
morale ale preşcolarului. Educaţia preşcolară presupune dirijarea copilului nou venit în grădiniţă spre şcoală,
spre starea de adult, facându-l să se adapteze pe plan social şi formându-i o judecată liberă. Este unanim
recunoscut faptul că perioadă 3-6\7 ani din viaţa copilului lasă cele mai profunde urme asupra personalităţii
în devenire, deoarece aceasta este perioada receptivităţii, sensibilităţii, mobilităţii şi flexibilităţii psihice
dintre cele mai importante. Este perioada în care influenţele externe lasă cele mai deosebite urme, în care se
constitue premisele personalităţii şi se aşază bazele “eului” cognitiv, afectiv motivaţional şi volitiv-
caracterial. Se poate spune, de aceea, că succesul sau eşecul de mai târziu în viaţă al copilului, inclusiv şi la
vârsta şcolară, depind într-o foarte mare măsură de natura influenţelor ce s-au exercitat asupra lui în perioada
preşcolară.
Am pornit de la ideea că a-l pregăti pe copil pentru şcoală nu înseamnă dobândirea unui volum
de cunoştinţe, cât mai ales achiziţionarea unor capacităţi şi abilităţi intelectuale care să-i înlesnească munca
de învaţare, precum şi de stimulare a curiozităţii, de trezire şi formare a interesului de cunoaştere.
Cunoaşterea profilului psihologic al vârstei preşcolare devine un etalon important nu numai pentru
evaluarea nivelului de dezvoltare, pentru întelegerea universului psiho-intelectual, socioafectiv şi
comportamental, dar şi din perspectiva optimizării strategiilor practice de acţiune eficientă la această vârstă.
Pregătirea copiilor preşcolari pentru şcoală este o chestiune de vie actualitate în condiţiile
intensificării şi accelerării întregului proces de învăţământ, începând chiar de la vârsta de 3 ani. Sprijinirea
viitoarei activităţi şcolare o realizează grădiniţa, scopul final al activităţii ei fiind pregătirea multilaterală a
copilului pentru munca din şcoală, prin intermediul a două forme specifice: jocul si învăţarea. Pe parcursul
unui an şcolar am observat că prin exerciţii diverse, printr-o multitudine de jocuri didactice si activitaţi de
educarea limbajului cât mai variate şi mai bogate în conţinut, copiii dobândesc capacităţile şi deprinderile
necesare, încât ei pot fi consideraţi ca fiind pregătiţi pentru o adaptare şcolară ulterioară. Acestă pregătire se
va completa şi accentua pe parcursul grupei pregătitoare prin continuarea în acelaşi mod a activităţilor de
educarea limbajului şi a întregii activităţi din grădiniţă.
Pregătirea copilului pentru şcoală nu se referă la a-l învăţa pe acesta să scrie, să citescă sau să
socotească mai devreme, ci presupune a-l pregăti pentru o nouă modalitate de dobândire a unor cunoştinţe şi
deprinderi, a-l ajuta să atingă o stare de disponibilitate pentru activitatea de învăţare, stare psihologică
pozitivă necesară momentului de debut şcolar.
Funcţia principală a grădiniţei este aceea de a pregăti copilul pentru integrarea în activitatea
şcolară, care impune o anumită disciplină a muncii, capacitate de concentrare a atenţiei, spirit de observaţie
şi rezistenţă la efort intelectual.
Grupa pregătitoare va finaliza dezvoltarea psihică, mai ales în ceea ce priveşte procesele psihice de
cunoaştere, atât a copiilor care au parcurs întreg ciclul preşcolar, cât şi a celor care frecventează grădiniţa
numai în anul preparator.
Prin activităţile desfăşurate am încercat să demonstrez necesitatea formării la preşcolari a unui limbaj
adecvat nivelului de vârstă, a capacităţilor şi deprinderilor necesare pentru cultivarea exprimării verbale a
copiilor, prin îmbogăţirea conţinuturilor şi utilizarea unor noi modalităţi de realizare a acestora, a unei game
cât mai variate de exerciţii de limbaj, de creativitate şi a unor instrumente adecvate care să asigure
dezvoltarea vorbirii şi acomunicării.

1295
 Am realizat faptul că aptitudinile şi capacităţile copiilor pot fi amplificate prin exerciţii de
comunicare, exerciţii de stimulare a memoriei, imaginaţiei şi creativităţii.
La intrarea în şcoală copilului i se solicită să se încadreze în activităţi comune care solicită stăpânirea
de sine, autocontrol, maturizare psiho-socială.Lecţiile presupun putere de concentrare şi mobilizare a
atenţiei, rezistenţă la factori perturbatori.Copilului i se solicită la intrarea în şcoală capacitatea de autoreglare
şi autocontrol, interiorizarea comenzii verbale.Formarea deprinderilor de comportare civilizată şi de adaptare
socială, rezolvarea sarcinilor care necesită perseverenţă, cooperare, dezvoltarea motivaţiei pozitive faţă de
şcoală şi muncă, educarea sentimentelor morale şi estetice, a deprinderilor de conduită moral-civică sunt
sarcini care revin chiar în etapa grupelor pregătitoare din grădiniţă.
Învăţarea de tip şcolar îşi are rădăcinile în activitatea desfăşurată la nivelul grupei pregătitoare,în
care activitatea se împleteşte cu jocul şi manipularea obiectelor.Dacă jocul este o activitate liberă, spontană,
bazată pe comunicarea nemijlocită şi pe simpatie interpersonală, învăţarea este o activitate obligatorie, cu un
program bine stabilit şi cu o dozare susţinută a efortului,cu operaţii măsurate prin raportare la un etalon
(calificative), asistată de adult care intervine, supraveghează, observă.
ADAPTAREA ŞCOLARĂ exprimă calitatea şi eficienţa realizării concordanţei dintre personalitatea
elevului şi cerinţele şcolare. Statutul şi rolul de elev va impune copilului noi îndatoriri. Un copil care nu
poate să realizeze o sarcină şcolară în acelaşi timp cu colegii săi va determina o aversiune faţă de şcoală,îi va
crea complexe de inferioritate şi manifestări agresive faţă de colegi. Integrarea şcolară a preşcolarului
presupune deja integrarea într-un regim de muncă. Elementele de joc se estompează, munca fiind organizată,
solicitând un efort susţinut.

BIBLIOGRAFIE
1.Cucoş, C. (1996) - "Pedagogie ",Editura Polirom, Iaşi;
2.Cucoş, C. (2003) - "Pedagogie "(ediţia a II-a), Editura Polirom, Iaşi
3.Ionescu, M., Radu. 1. (2001) - "Didactica modernă", Editura Dacia, Cluj Napoca.

1296
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

prof.înv. primar Ramona Hruban

Şcoala Primară nr.1 Gurani, jud.Bihor

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate
sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul
că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:

Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean.
Aici fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o
comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că
şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!

Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.

Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o
identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia
însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia,
integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi
bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
1297
 Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.

Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească
mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

Bibliografie:

1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008

2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom,
Iaşi, 2001

3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

1298
 EDUCATIE FĂRĂ FRONTIERE-definire,scop,forme
MARIA HUMĂ,
COLEGIUL NAȚIONAL „DR. IOAN MEȘOTĂ” BRAȘOV

Educaţia reprezintă o funcţie esenţială şi permanentă a societăţii, care asigură transmiterea eredităţii
sociale a culturii şi civilizaţiei, fiind în acelaşi timp un instrument fundamental pentru formarea individului
ca personalitate. De la o generaţie la alta, cultura se propagă prin intermediul educaţiei, diversificându-se şi
dezvoltându-se continuu. În contextul societăţii actuale, se impune din ce în ce mai mult educaţia în
perspectiva deschiderii către valori multiple, venind astfel în întâmpinarea fenomenului de globalizare a
lumii contemporane. Astfel, educaţia interculturală vine în sprijinul individului, ajutându-l să perceapă, să
accepte, să respecte şi să experimenteze alteritatea. Încă din şcoală, trebuie să se creeze un mediu
educaţional, care să ofere omului şansa de a interacţiona cu purtători de expresii culturale diferite,
dezvoltându-se astfel posibilitatea deschiderii spre alte culturi, în perspectiva unei civilizaţii comune.
Dar ce presupune conceptul de educație interculturală?
Educația interculturală este, în fapt, o educație a relațiilor interpersonale, care implică membrii ai
unei culturi diferite .
Termenul intercultural este utilizat în sens descriptiv atunci când se pune în evidență caracterul
inevitabil al contactelor între persoane aparținând diferitelor grupuri etnoculturale și interferențele asociate
interacțiunilor între grupuri, respectiv fenomenelor de aculturație. De asemenea, este utilizat în sens
descriptiv în sintagme de genul:„comunicare interculturală”, „dialog ”intercultural, „conflict ”intercultural.
Apare în sintagme de genul „abordare interculturală” sau „perspectivă interculturală” dar și în „societate
interculturală”. Aceasta înseamnă, de fapt, promovarea unei anumite viziuni asupra societății și relațiilor
între grupurile ce se afirmă cu identități etnoculturale specifice.
C. Cucoș precizează, că educația interculturală vizează o abordare pedagogică a diferențelor culturale,
strategie prin care se iau în considerare specificațiile spirituale sau de gen, evitându-se, pe cât posibil,
riscurile ce decurg din schimbările inegale dintre culturi sau și mai grav tendința de atomizare a
culturilor. De aceea, se urmărește dezvoltarea unei educații pentru toți în spiritul recunoașterii diferențelor
ce există în interiorul aceleiași societăți.Același autor isi nuanteaza punctul de vedere asupra existentei
educatiei culturale, argumentand ca aceasta educatie se transforma intr-un proiect dialectic de structurare a
unei identitati culturale deschise, avand drept scop:
-îndrumarea tinerilor pentru a asimila o cultura în perspectiva antropologică;
- înțelegerea punctului de vedere al altuia, prin poziționarea inteligent relativistă;
-legitimarea identității culturale, impiedicând sacralizarea;
-protejarea schimburilor fără culpabilizarea poziționările personaliste;
-asigurarea respectului diferențelor, dar în cadrul unui sistem de atitudini reciproce.
Educația interculturală promovează atitudini tolerante, deschise, de acceptare și înțelegere firească a
raportului eu-celălalt și a noțiunii de străin, recunoașterea și respectarea diferențelor culturale prin
valorificarea pozitivă a relațiilor de egalitate între oameni și nu prin aplicarea polarității superior-inferior.
De asemenea, presupune promovarea unor politici școlare care să permită egalizarea șanselor în
educație și a unor strategii de valorificare a diferențelor culturale pentru a le transforma în resurse
pedagogice. Școala este principalul spațiu al învățării pluralitații culturale prin prețuirea diversității, a notei
distincte aduse de cultura fiecărui actor social participant. Școala trebuie să formeze deprinderea prețuirii
valorilor pluriculturale , nu există valori superioare și inferioare, ci există valori specifice care trebuie
judecate. În școală este necesară ,,modelarea’’orgoliului etnic al majorității și întărirea încrederii în sine a
minorității. Iată de ce este atât de importantă cunoașterea și educația fără frontiere! Practic deschide noi
orizonturi și în ceea ce privește educația ,dar și viața însăși alături de celălalt.
Educația interculturală nu trebuie să se limiteze în mod exclusiv la transmiterea unor conținuturi specifice
în cadrul unei discipline particulare , consolidarea abordării sale interdisciplinare este fundamentală; nu
poate fi concepută doar pentru mediul școlar, ci și în legătură cu extrașcolarul (familie, grupuri

1299
sociale, instituții , comunități , mass – media). Se remarcă și o schimbare a rolului profesorului, care
depășește funcția de a comunica modele și programe , acesta trebuind să acorde o mai mare atenție spiritului
de inițiativa și creativității, centrarea întregii acțiuni fiind pe elev.
Deschiderea orizonturilor educației interculturale poate fi posibilă și prin forme de gen:
-utilizarea bibliotecilor, a centrelor de documentare audio-video pentru consultarea unor lucrări care să
corespundă obiectivelor educației interculturale (drepturile omului și libertățile sale fundamentale,
dezvoltarea durabilă și mediul înconjurător, expuneri asupra unor evenimente istorice sau contemporane);
-studii culturale comparative; utilizarea noilor tehnologii ale învățării (învățământ la
distanța,internet,programe TV educative,casete audio-video, softuri educaționale);activități desfășurate în
parteneriat cu părinții și cu reprezentanții diferitelor instituții culturale (lectorate, povestiri, jocuri, cântece,
evocări, informări despre experiențe de viață, artă, știință, tehnică);
-participarea la evenimente culturale și sărbători locale, expoziții, concursuri, serbări, activități muzicale
și corale în condițiile în care arta se prezintă ca un excelent pretext și că o cale privilegiată pentru
descoperirea, recunoașterea și aprecierea altor culturi;manifestări sportive, acestea devenind ocazii autentice
de întâlnire, colaborare, cu atât mai mult cu cât principiul de constituire a echipelor nu este unul al separării,
ci al integrării (de ex., într-o competiție sportivă ne vom strădui să formam echipe mixte, care contribuie,
valorificând diferențele dintre sportivi și acționând prin complementaritate, la dezvoltarea cooperarii și la
obținerea de rezultate frumoase);
- organizarea de întâlniri între persoane aparținând unor culturi diferite, ca ocazie de cunoaștere și
stabilire a unor noi relații de prietenie, mergând de la vizite, excursii, petrecere a unui timp liber împreună
până la schimburi literare, muzicale, culinare, hobiuri;exprimarea solidarității în raport cu evenimente locale
sau internaționale (zile aniversare, calamități, accidente, manifestări rasiste);
-înfrățirile, practicate între regiuni, orașe, comune, școli, instituții social- culturale. Ele reprezintă o
ocazie concretă de manifestare a schimburilor și solidarității (clase ale aceleași școli, clase/ școli din regiuni
diferite, clase/ școli cu dominantă lingvistică diferită sau aparținând unor țări diferite);
-corespondența școlară (desene, casete, e-mail, “Caietul prieteniei” – ca instrument redactat la inițiativa
“Asociației mondiale pentru școală ca instrument al păcii”, în vederea realizării
“Caietului drepturilor copiilor”);
-vizite, cursuri, zile sau săptămâni de studio centrate pe un anume aspect (artizanat, limba, datini,
religie);celebrarea “Zilei drepturilor copilului” (20 noiembrie), a “Zilei drepturilor omului” prin
concursuri, expoziții, postere, dezbateri pe teme specifice educației interculturale.
De asemenea este importanta formarea ,dezvoltarea și evoluția personalității copilului prin aceste
interacțiuni și prin educație interculturală. Apartenența la o clasa ori alta, relațiile sociale,condițiile concrete
de existență reprezintă factorii obiectivi ai dezvoltării personalității. Chiar daca personalitatea umană
reprezintă produsul societății și culturii, omul se naște și trăiește, omul nu suportă pasiv influențele
exterioare, ci dimpotrivă se manifestă activ modificând mediul său de viață în raport cu trebuințele și
aspirațiile sale, prin aceasta modificându-se pe sine fizic, psihic, constructiv. Toate interacțiunile dintre noi și
ceilalți, mediu ,educație interculturală au ca efect formarea personalității umane.

BIBLIOGRAFIE:
http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/management/educatia-fara-frontiere-pedagogie-105051.html;
http://www.scrigroup.com/didactica-pedagogie/DEFINIREA-CONCEPTULUI-DE-EDUCA94236.php
Cucos, C., Educatia. Dimensiuni culturale si interculturale, Polirom, Iasi, 2000 Dezvoltarea practicilor
incluzive in scoli. Ghid managerial, MEN si UNICEF, Bucuresti, 1999,p.27;
Studii si cercetari –“Educatia interculturala” conceptualizare si contextualizare”Conf. univ. dr. Venera-
Mihaela COJOCARIU , Universitatea din Bacau Editura Miniped ,p.65

1300
 PARTENERIATUL GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ, FACTOR IMPORTANT ÎN
INTEGRAREA VIITORILOR ŞCOLARI

Prof.înv.primar şi preşcolar : Gina Hurduc

Grădiniţa P.P.Nr. 64Galaţi

PROIECT EDUCAȚIONAL
HAI LA ŞCOALĂ DRAGI PITICI !

BENEFICIARI:
Copiii de la grupa mare A, Grădiniţa cu P.P. Nr.64 Galați
Elevii clasei a III a C, Şcoala Gimnazială Nr.22 Galați

DURATA:
1 an şcolar (2014-2015)
ARGUMENT
„A educa un copil înseamnă a-i lua sufletul în mâini şi a merge împreună pe cărarea cunoaşterii.
Înseamnă a-i ţine destinul în mâini cu conştiinţa că poţi determina, în mare măsură, reuşita sau eşecul în
viaţă.”
Implicarea celor trei factori esenţiali, familia-grădiniţa-şcoala, în asigurarea calităţii demersului
didactic, este o prioritate a învăţământului secolului XXI; dorinţa noastră este de a dezvălui premisele
motivaţionale şi a incita la implicare activă.
Noi, echipa implicată în acest proiect, încercăm să găsim lucrurile care să îndrepte copilul spre
fericire, educându-l astfel încât să poată deveni o „binecuvântare” pentru lume.
Prin acest parteneriat, vom reuşi să dezvăluim copiilor fumuseţea vieţii, prin implicarea în
activităţi comune plăcute şi formarea deprinderilor de colaborare între şcolari şi preşcolari.

SCOPUL:
necesitatea ca învăţătoarea să cunoască specificul activităţilor organizate cu preşcolarii şi
performanţele copiilor pentru a şti de unde porneşte;
dezvoltarea valenţelor morale şi artistice ale şcolarilor şi preşcolarilor;
educarea sentimentului de prietenie;
formarea deprinderilor de colaborare între şcolari şi preşcolari;
familiarizarea copiilor cu mediul şcolar;
aplicarea cunoştinţelor dobândite de şcolari şi preşcolari în activităţile comune;
întărirea relaţiei de colaborare între învăţătoare şi educatoare.

OBIECTIVE:
Prin realizarea acestui proiect preşcolarii şi elevii vor fi capabili:
să manifeste interes pentru însuşirea unor noţiuni ca: toleranţă, respect, întrajutorare, egalitate de
şanse;
să cunoască semnificaţia unor sărbători religioase şi naţionale;
să efectueze diferite activităţi împreună (activităţi cultural-artistice, lucrări practice, serbări);
să stabilească relaţii de prietenie preşcolar – şcolar;
să manifeste interes pentru aplicarea cunoştinţelor dobândite în diverse situaţii;
să conştientizeze utilitatea cunoştinţelor dobândite în colaborare.

RESURSE:
umane: educatoare, învăţătoare, famiile copiilor implicați în proiect;
materiale: costume, materiale consumabile, mingi, sfori.

1301
ACŢIUNI:
pregătirea programelor artistice pentru prezentare cu diferite ocazii;
desfăşurarea unor activităţi artistice şi plastice împreună;
realizarea unor expoziţii cu lucrările realizate împreună;
desfăşurarea unor jocuri tematice .

EVALUARE:
desfăşurarea unor activităţi comune sub forma unor jocuri şi programe artistice;
apreciere asupra colaborării în modul de lucru, în prezentare şi produsele realizate;
diplome acordate copiilor care s-au evidenţiat;
expoziţii cu lucrările copiilor în grădiniţă şi în şcoală.

MEDIATIZARE (MONITORIZARE):
prezentarea proiectului în cadrul Comisiilor metodice;
popularizarea proiectului prin Avizierul şcolii şi al grădiniţei;
articol în revista școlii , a gradinitei ;
rapoarte de activitate – semestrial;

IMPACTUL PROIECTULUI:
Cu siguranţă că va fi un valoros schimb de idei, iar produsele finale vor aduce satisfacţii copiilor.
Participanţii la proiect vor descoperi ce înseamnă toleranţa, bucuria de a dărui, munca în echipă.
Comunitatea şi familia vor fi stimulate în a se implica efectiv în activităţile desfăşurate în cadrul
şcolii/grădiniţei.

SUSTENABILITATEA PROIECTULUI:
Dialogul permanent care se naşte în acţiunile educative, între cadrele didactice şi elevi/preşcolari, nu
este un simplu act de comunicare, ci de cunoaştere şi căutare de soluţii la problemele ridicate. Pentru a
realiza acest dialog vom coopera, în permanenţă, toţi cei implicaţi în acest proiect.
Prin modul cum organizăm şi desfăşurăm întreaga paletă de activităţi, vom reuşi să dezvăluim
copiilor frumuseţea vieţii, prin implicarea în activităţi comune plăcute.
Vom realiza pe deplin obiectivele propuse folosind mijloace educative şi de învăţare moderne, care să
fie acceptate de către copii. Plăcerea şi bucuria de a rezolva o situaţie, o problemă, de a stabili relaţii de
prietenie şi colaborare, vor face ca efortul depus pentru rezolvarea lor să nu fie o povară.
Desigur, lăsăm loc spontaneităţii şi actului liber, valorificăm fiecare moment, ţinem cont de faptul că
„fiecare învaţă de la fiecare” şi că schimbul de idei sau sentimente antrenează întreaga personalitate a
protagoniştilor.
Numai acţionând unitar vom asigura caracterul de continuitate al conţinutului, formelor şi mijloacelor
de instruire şi educare a copiilor, facilitând în mod evident condiţiile de adaptare şi integrare a lor la noile
cerinţe impuse de noul curriculum, la realitatea contemporană.

PROGRAMUL ACTIVITĂȚILOR

Nr. Denumirea activităţii Data Locul desfăşurării

crt.

1. „Cine suntem” sept. 2014 sala clasei a III-a C

2. „Săptămâna porților deschise” oct. 2014 Scoala Gimnaziala

Activitati demonstrative-elevii c Nr.22
III a

1302
 3. „Un dar pentru prietenul meu” nov. 2014 Gradinita cuP.P.
Nr.64

4. „Podoabe pentru brad” dec. 2014 sala clasei a III-a C

,,Mos Crăciun imparte daruri” dec.2014 Sala de festivități

5. Școala Nr. 22
„ Iarna veselă” activ.demonstrati ian. 2015 Sala gr. preg
6.
„ Jocurile iernii”
7. Jocuri pe zăpada febr. 2015 Curtea Școlii Nr.22

8. „Ce dăruim mămicilor?” martie 2015

9. „Câte o floare pentru fiecare !” aprilie 2015 Gradina de la Gradinita Nr.64 si Sera de
Activitate practică flori a Școlii Nr.22

10. „Micii campioni” mai 2015 curtea şcolii

– concurs de alergări, bicicl curtea grădiniţei
role –
„1 Iunie – Ziua copilului”
11. – desene pe asfalt – 1 Iunie 2015 Faleza Dunării

12. „În curând voi fi şcolar” SERBA iunie 2015 Sala de festivități
Școala Nr. 22

1303
 Colaborarea şcolii cu familia- premisă a succesului şcolar

Înv. Huţan Livia

Şcoala Gimnazială Nr. 10 Suceava

Moto:
„ Eu sunt copilul,
Tu ţii în mâinile tale destinul meu.
Tu determini în cea mai mare măsură
Dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă.
Dă-mi, te rog, acele lucruri
Care să mă îndrepte spre fericire.
Educă-mă, te rog, ca să pot fi
O binecuvântare pentru lume.”
( Child s Appels – Marnie Gepe Cole)
Ultimii ani au adus cu ei o nouă percepţie a educaţiei. În fiecare an, statisticile lumii libere vestice prezintă o
creştere a numărului rapoartelor cu privire la violenţa copiilor şi a adolescenţilor, la folosirea drogurilor, acte de
sinucidere, etc. Aproape toţi părinţii pun sub semnul întrebării atât vechile metode de educaţie, cât şi pe cele noi.
Problemele copiilor continuă să crească. Lipsa de comunicare a copiilor cu părinţii, petrecerea timpului liber mai
mult în faţa calculatorului sau a telefonului şi o comunicare deficitară a familiei cu şcoala sunt doar câteva din
presupusele cauze.
Copiii din zilele noastre sunt altfel. Ei nu răspund unei educaţii bazate pe teamă. De altfel vechea metodă a
fricii slăbeşte controlul părintelui. Ameninţarea cu pedeapsa nu face decât să-i întoarcă pe copii împotriva
părinţilor şi să-i determine să fie neascultători.
Se impune aşadar o schimbare în educaţia copiilor. E nevoie ca părinţii să-şi modernizeze metodele de
educaţie pentru a creşte copii şi adolescenţi sănătoşi şi cooperanţi. Astfel, e nevoie de o educaţie pozitivă de
formare şi afirmare la copii a unei voinţe puternice, în scopul de a-i pregăti pentru a-şi făuri destinul singuri, nu
călcând pe urmele altora, ci să fie conştienţi de ceea ce vor să înfăptuiască.
Astăzi, părinţii fiind preocupaţi foarte mult de problemele actuale ale vieţii sau de dorinţa de a pune pe
primul plan cariera, au tot mai puţin timp pentru a se dedica educaţiei copilului. Din acest motiv, este esenţial ca
ei să înveţe ceea ce este cel mai important pentru copiii lor. O mai bună cunoaştere a problemelor şi a nevoilor
copiilor lor îi determină pe părinţi să-ţi petreacă mai mult timp cu aceştia.
Deseori, ca să facă faţă stresului cotidian, mulţi adulţi dedică timp lucrurilor pe care simt că pot şi trebuie să
le facă, neglijând nevoile copiilor. Antrenaţi în problemele zilnice, uităm , de foarte multe ori că cei cărora le-am
dat viaţă, au nevoie nu numai de hrană şi îmbrăcăminte, ci de un prieten cu care să discute problemele zilnice
sau întrebările specifice fiecărei etape din viaţa lor. De foarte multe ori părinţii consideră că este suficient să le
ofere copiilor haine, mâncare sau bani, uitând că partea cea mai importantă este cea de a înţelege nevoia de a sta
mai mult cu copiii, de a comunica cât mai mult cu ei şi necesitatea de a-i înţelege în cât mai multe probleme pe
care le au. Când părinţii ajung să înţeleagă nevoile reale ale copiilor lor au mai puţine motive să se bucure să
câştige bani şi mai multe motive să-şi bucure familia.
Să fi părinte e o meserie grea, dar ea îţi aduce cele mai mari satisfacţii.
Pe lângă faptul că relaţia părinte-copil este o legătură definitivă şi indirtuctibilă, ea ar trebui să fie şi cea mai
puternică relaţie dintre oameni. Nimic pe lumea aceasta nu se compară cu o relaţie mai reuşită şi plină de respect
şi iubire aşa cum este relaţia părinte- copil. Pentru ca relaţia să fie reuşită este nevoie de mult efort şi răbdare din
partea tuturor. E foarte important ca fiecare dintre ei să conştientizeze şi să înţeleagă poziţia în care se află, care
sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite şi ce limite nu pot fi depăşite. Ceea ce trebuie să ştie fiecare părinte este
faptul că voinţa copilului trebuie modelată încă din primii ani de viaţă. Ea nu trebuie nici zdrobită, nici înăbuşită.
Cum se poate realiza acest lucru? Primul pas în orice procedeu este stabilirea în avans a unor limite rezonabile.

1304
Copilul trebuie să ştie care este comportarea acceptabilă şi care nu , înainte de a se fi făcut răspunzător pentru
acestea.
Pentru reuşita activităţii şcolare este nevoie de o bună colaborare a şcolii cu familia copiilor. Cooperarea
dintre şcoală şi familie trebuie să se bazeze pe cunoaştere reciprocă. Familia trebuie să realizeze faptul că
acţiunile realizate în şcoală sunt modalităţi de educare a elevilor, surse de informare a părinţilor cu noţiuni
teoretice necesare în educarea copiilor. Lectoratele cu părinţii pot deveni o adevărată „şcoală”pentru părinţi,
contribuind la ridicarea familiei la nivelul sarcinilor pe care societatea le pune pe plan educativ. Prezentarea şi
apoi dezbaterea temelor propuse de către cadrul didactic de la clasă, constituie modalităţi reale de informare a
părinţilor cu noţiuni despre formarea şi educarea propriilor copii. Prin discuţiile libere, părinţii au arătat cum
ajută şcoala la formarea copilului, sau au înţeles ce ar trebui să facă ei pentru a-şi ajuta copiii.Lectoratele cu
părinţii sunt mai eficiente dacă sunt însoţite cu prezentări de filme, cărţi, broşuri şi reviste de pedagogie cu teme
de pedagogie adecvate.
Vizitele la domiciliul copiilor oferă posibilitatea cadrelor didactice să cunoască condiţiile de viaţă ale
şcolarilor, legătura părinţilor cu proprii copii şi ambianţa culturală şi morală în care sunt crescuţi.
Convorbirile personale cu părinţii constituie o altă modalitate de colaborare cu familia. Foarte eficiente
sunt activităţile de consiliere a părinţilor.Organizate săptămânal, părinţii copiilor clasei mele au putut să discute
diferite probleme personale şi să afle modalităţi de înlăturare a unor aspecte negative din educaţia copiilor.
Implicarea părinţilor în unele activităţi extaşcolare din clasă sau şcoală contribuie la realizarea succesului
şcolar.Astfel, părinţii clasei au participat la activităţile desfăşurate din cadrul proiectelor „Un zâmbet pentru
bunici” sau „Şi ei sunt copii ca tine”( au vizitat împreună cu elevii bătrânii de la Azilul Sfântul Ioan cel Nou
Suceava, oferindu-le dulciuri şi mici atenţii, au vizitat familii nevoiaşe ajutându-i cu diferite produse).
Activităţile comune ale părinţilor cu elevii dau şi mai multă încredere copiilor în propriile lor forţe, constituind
în acelaşi timp posibilitatea de a dovedi că eforturile lor nu sunt în zadar.
Cunoaşterea dezvoltării copilului trebuie să constituie pentru învăţător un ghid permanent al propriului
demers educaţional. Principalul scop pe care trebuie să-l urmărească învăţătorul prin investigaţia psihică a
elevilor este acela de a descoperi potenţialul lor pentru a-l valorifica în opera de construcţie a personalităţii
fiecăruia.Pentru realizarea acestui deziderat este nevoie de o colaborare strânsă dintre şcoală şi familie. Chiar din
primele de şcoală, am încercat să-mi cunosc cât mai bine elevii şi părinţii acestora. Analizând informaţiile
primite de la părinţi despre comportamentul copiilor acasă sau cum îşi petrec timpul liber, am încercat să
completez o fişă de cunoaşterea a elevului. Studiind mediile familiale ale copiilor, am putut concluziona câţiva
factori de risc în adaptarea şcolară: climatul educativ necorespunzător, controlul redus al părinţilor asupra
activităţilor zilnice ale copilului, boli cronice, lipsa afecţiunii, ignorarea participării copiilor la viaţa de
familie,etc. Aceşti factori de risc trebuie analizaţi cu mare atenţie, iar comunicarea eficientă cu elevii şi părinţii
acestora ne ajută să ameliorăm unele situaţii.
Faptul că nu suntem alături de elevi atunci când apar în viaţa lor marile semne de întrebare, duc de cele mai
multe ori, la sentimentul de singurătate sau „ de neînţeles”. Nu poate fi neglijat faptul că la un moment dat apare
şi „conflictul între generaţii”. Atunci ne întrebăm „unde am greşit, oare?”, „de ce nu ne înţelegem?” Pentru a
evita aceste aspecte e nevoie să ştim că trebuie să ţinem seama de două aspecte de maximă importanţă în relaţia
noastră cu copiii:
1.comunicarea eficientă cu copilul / elevul nostru şi cu familia acestuia;
2.prietenia sinceră cu copilul / elevul nostru.
Primii paşi într-o relaţie corectă cu copilul trebuie să ducă la formarea unor virtuţi umane fundamentale, iar
dintre acestea, sinceritatea este una foarte importantă.
Cum putem noi, ca părinţi sau ca educatori, să ne ajutăm copiii să înţeleagă ce înseamnă să fii onest şi demn
de încredere?
Mai întâi trebuie să fim noi înşine sinceri şi demni de încredere. Mai apoi, să evităm pedepsele aspre, care
alimentează nesinceritatea. În loc să încercăm să prindem copilul spunând o minciună, ar trebui să-l lăudăm
atunci când spune adevărul, mai ales atunci când pentru el e o situaţie dificilă..
„ Nevoia „ de a minţi la o vârstă mai mare îşi are rădăcinile din fragedă copilărie.

1305
 Dobândirea virtuţilor din copilăria timpurie este tot atât de importantă ca şi dobândirea de cunoştinţe
academice. Un copil fără virtuţi este un copil lipsit de călăuză în viaţă.
Revenind la sinceritate ca virtute morală ar fi câteva soluţii practice: să vedem de ce minte copilulul şi ce
vrea să ascundă; ascultându-l cu atenţie, mai bune să-i câştigăm încrederea decât să-l pedepsim.
Există o serie întreagă de necazuri ale copiilor, dar pentru fiecare problemă există şi soluţii: comunicarea
eficientă cu copiii.
Cheia fericirii şi a succesului în relaţiile cu ceilalţi se află în câteva „reţete” care ar trebui folosite în
comunicarea cu ceilalţi:
- Încrederea naşte încredere. Dar şi violenţa naşte violenţă.
- Într-o relaţie, folosiţi regula celor trei A: acceptare, aprobare, apreciere.
- Criticaţi fără să jigniţi, criticaţi fapta şi nu persoana. Începeţi cu partea bună.
- Nu uitaţi: cuvintele pline de bunătate pot fi puţine, dar ecoul lor este fără de sfârşit.
- Dacă nu poţi fi un pin în vârful dealului, fii un tufiş în vale. Fii cel mai bun tufiş de la poalele dealului.
Dacă nu poţi fi un tufiş, fii un fir de iarbă şi un drum va fi fericit. Dacă nu poţi fi drum, atunci fi o potecă. Dacă
nu poţi fi soare, fii o steluţă. Dar fii cel mai bun în ceea ce eşti.
Bibliografie:
Mircea Agabrian- Şcoală,familie, comunitate, Institutul European, Iaşi, 2006;
Chapman, Gary - Cele cinci limbaje ale iubirii, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2000;

1306
 COMUNICAREA GRĂDINIŢĂ – FAMILIE
PROF.INV.PREŞCOLAR: IACOB DIANA SIDONIA
GRĂDINIŢA CU PROGRAM NORMAL DRAGOMIREŞTI
JUDEŢUL TIMIŞ

Se ştie că educaţia, ca acţiune socială organizată,se desfăşoară într-un cadru constituit pe baza unor
valori perene şi cu participarea tuturor factorilor educaţionali:familia,grădiniţa instituţii culturale,mass-
media,structuri asociative,etc.La nivelul acestor factori se formează medii educaţionale care exercită influenţe
specifice asupra noilor generaţii.
In prezent România cunoaşte o incercare de redefinire a rolului social al educaţiei,in contextul unui
„parteneriat pentru educaţie”, un dialog deschis,lucid, responsabil,intre toţi factorii educaţionali
(grădiniţă,şcoală,familie,biserică,comunitate locală). Educaţia este o acţiune la care işi dau concursul toţi aceşti
factori mai sus menţionati şi colaborarea intre acestea asigură succesul unui proces instructiv-educativ de
calitate.
O resursă şi un sprijin permanent in educarea şi dezvoltarea copiilor o constituie implicarea familiei,
părinţilor ca parteneri in educaţie.
Copilul ,la început, îşi petrece cea mai mare parte a timpului în familie.Legătura dintre copil şi cei din casa
sa este extrem de puternică. Familia e scena principală din viaţa copilului;e nucleul social în care până la o
anumită vârstă se reflectă întreaga viaţă socială.Totuşi,uşor,uşor,influenţa educaţională a grădiniţei creşte în
intensitate,până ce devine dominantă.Copilul acum se dezvoltă într-un alt mediu,dar absorbţia lui în instituţia
preşcolară i-a solicitat toate posibilităţile de adaptare.Munca educatoarei trebuie să fie continuată ,susţinută şi
întărită de familie.Atmosfera creeată aici ,dar şi exemplul personal ajută ca valorile morale precum
cinstea,omenia,sinceritatea,demnitatea,etc, să fie „receptate” de cei mici zi de zi. Părinţii, bunicii, fraţii oferă
modele care vor fi asimilate prin imitaţie. Necisitatea colaborării grădiniţă- familie rezidă din obiectivul comun
pe care îl au cei doi factori educaţionali:asigurarea unui sistem unitar de cerinţe de instruire şi educare a
preşcolarului.Nu vor exista rezultate pozitive ale actului educaţional dacă nu există corelare perfectă între
influenţele educative. Dacă familia este primul mediu educativ,grădiniţa este primul factor de socializare
instituţionalizat. La relaţiile de tip afectiv din familie sunt adăugate relaţii noi,care impun o anumită distanţă
socială între copil şi adult şi o schimbare a mediului de trai.Cadrul didactic trebuie să aibă abilitatea să
determine părintele să colaboreze şi să înţeleagă care este adevăratul rol al programelor educative oferite de
învăţământul preşcolar. Cele mai eficiente şi mai la indemână modalităţi de concretizare a colaborării cu famila
s-au dovedit a fi următoarele:
Şedinţele cu părinţii – oferă ocazia de a interacţiona,de a discuta şi a se pune de acord asupra
programului, asupra progreselor copiilor, de a iniţia schimbări in derularea unor programe;
Consultaţiile individuale – oferă posibilitatea informării individuale asupra unor probleme
comportamentale ale copilului, a analizei cauzelor ce au generat aceste manifestări, a iniţierii unor măsuri
educative a căror eficienţă e dată de consecvenţa aplicării acestora;
Vizitele reciproce familie-grădiniţă şi grădiniţă-familie se constituie,pe de o parte ,în oportunităţi ale
educatorului în ce priveşte culegerea unor date preţioase referitoare la climatul educativ din familie ,la
personalitatea copilului.Pe de altă parte,părinţii află date relevante asupra modului în care copiii răspund
sarcinilor didactice şi măsura în care le duc la îndeplinire.
Lectoratele cu părinţii ,organizate sistematic,au drept scop o vie propagandă pedagogică în rândul
comunităţii cetăţeneşti .Părinţii de la un întreg nivel beneficiază,în cadrul lectoratelor ,de prezenţa şi consilierea
unor specialişti din domeniul psihopedagogiei sau a unor reprezentanţi ai instituţiilor cu care grădiniţa
derulează programe în parteneriat (poliţie, dispensar medical,instituţii culturale,ONG-uri)

1307
 Realizarea unor vitrine cu material informativ de specialitate poate stimula interesul şi curiozitatea
părinţilor.Consultarea unora dintre acestea (cărţi,broşuri,referate,planuri de intervenţie,etc) contribuie la lărgirea
experienţei pedagogice a părinţilor şi,implicit,la o implicare potrivită în anumite situaţii educaţionale.
Expoziţii cu lucrările copiilor – asigură accesul părinţilor la traiectoria evoluţiei deprinderilor
artistico-plastice, practice,etc. Lucrările pot fi rezultatul muncii lor de la activităţi de pictură,desen,modelaj,etc.
Se pot realiza pe tot parcursul anului cu diferite ocazii:„Soseşte Moş Crăciun” ; „ Ziua Unirii” ; „E Ziua
ta,mămica mea” ; „A înviat Hristos” ,etc.
Sărbătorirea în comun a unor evenimente din viaţa lor constituie momente de cunoaştere reciprocă şi
de implicare în actul educativ.
Serbarile dedicate unor evenimente cu semnificatie afectiva pentru copii – reprezinta o modalitate
eficienta prin intermediul careia parintii pot sa impartaseasca cu copiii lor emotiile unei manifestari cu
puternica incarcatura afectiva.
Lecţii deschise - ele ajută la cunoaşterea performanţelor pe care le atinge copilul.Educatoatea poate
alege categoria de activitate pe care s-o desfăşoare,tema, dar şi metodologia .Părintele trebuie să observe în
timpul activităţii implicarea lui în actul de predare –învăţare,relaţia dintre el şi educatoare, dintre el şi ceilalţi
copii,competenţele de care dă dovadă,dificulăţile pe care le întâmpină,reuşitele,etc.De asemenea, părintele
poate observa metodologia didactică folosită de cadrul didactic pentru a-şi atinge obiectivele
propuse,materialul didactic utilizat,etc.
Numai printr-o colaborare strânsă ,susţinută şi fluentă,familia şi grădiniţa pot pune în aplicare
acest proces de educare a fiinţei umane în devenire.Esenţial este ca cei doi factori să-şi dirijeze acţiunile spre un
scop comun ,să-şi concentreze şi să-şi focalizeze influenţele spre acelaşi deziderat:formarea tipului de
personalitate solicitat de imperativele lumii moderne. Pentru că vârsta timpurie este cea mai importantă
perioadă penrtu dezvoltarea personalităţii copilului,iar perioada de la naştere până la intrartea in şcoală cere
stimulare, in dezvoltarea optimă a copilului este indispensabilă comunicarea eficienta intre grădiniţă şi
familie,ca parteneri in educaţie.

BIBLIOGRAFIE:
-Ezechil,L.;Păişi-Lăzărescu,M. ; - „Laborator preşcolar”-Bucureşti ,V & I Integral 2004.
-Radu,I. ; Ezechil,L.; - „ Didactica-Teoria instruirii ”; Piteşti ; Paralela 45 ;2oo5
-Ilica, Anton;Herlo D.- Comunicarea in educaţie,Ed.Universităţii „A.Vlaicu” Arad,2006;
-Şoitu,L. – Pedagogia comunicării,Institutul European,Iaşi,2001

1308
 Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate

Prof. înv. preşcolar Iacob Maria Magdalena

Grădiniţa nr. 208, Bucureşti

Menirea educaţiei este aceea de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă omul, comunitatea etnică
şiumanitatea, prin cultivarea valorilor spiritului”
(G. Gentile, The Reform of Education)
Într-o lume în care totul se petrece parcă prea repede, dar în acelaşi timp mai izolată, mai puţin dispusă
pentru socializare, cooperarea între grădiniţă, şcoală, familie si societate devine tot mai necesară, impunânduse
ca o obligaţie morală din partea acestora pentru a favoriza socializarea copiilor, pentru a-i familiariza cu
adevăratele valori ale societăţii.
Copiii, aceste fiinţe mici dar cu suflet atât de mare şi de curat, sunt cea mai frumoasă şi mai desăvârşită
creaţie a lui Dumnezeu. Ei ne împlinesc viaţa, ne dau speranţă, ne determină să depăşim obstacolele cotidiene,
într-un cuvânt reprezintă raţiunea noastră de a trăi.
Şcoala, grădiniţa, familia şi societatea sunt acei factori importanţi, acei piloni de rezistenţă ai educaţiei,
iar între aceştia pendulează copilul, obiect şi subiect al educaţiei. De aceea trebuie să acordăm copiilor noştri
mai multă atenţie; împreună să-i facem mai buni, mai competitivi, mai performanţi şi în acelaşi timp să-I lăsăm
să-şi trăiască copilăria.
Referitor la acţiunea educativă a familiei, ea este eficientă numai atunci când scopul său se înscrie pe
aceeaşi linie cu a şcolii, când între cei doi factori există o concordanţă în ceea ce priveşte obiectivele urmărite,
subordonate idealului social şi educaţional.
Societatea este instanţa superioară care imprimă un anumit format atât şcolii cât şi familiei iar prin idealul
educaţional trasează liniile directorii pe care acestea trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, familia şi şcoala sunt
cele care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii .
Educaţia, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a fiinţei şi a societăţii, propune odesfăşurare
concretă, presupune participare, trăire, comunicare între indivizi concreţi, presupuneo cunoaştere profundă a
evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă
Importanţa colaborării dintre grădiniţă şi şcoală este un subiect abordat în numeroase lucrări de
specialitate, dezbătut în activităţile metodice ale comisiilor de specialitate şi promovat ca o necesitate în
asigurarea continuităţii demersului instructiv-educativ. Odată cu introducerea clasei pregătitoare în
învăţământul primar, colaborarea dintre grădiniţă şi şcoală a devenit o realitate pe care toţi partenerii implicaţi
în actul educaţional şi-o doresc manageriată eficient.
Grădinița este prima formă organizată de învățământ, unde copiii se află prntru prima dată într-un grup
diferit de cel de joacă. Aici învață să se adapteze la situații noi și să încerce lucruri pe care mai apoi le pot
transforma în pasiuni. Totodată, grădinița este mediul în care preșcolarul beneficiază de condiții favorabile
pentru noi achiziții și deprinderi în sfera cognitivă, afectivă și psihomotrică.
Şcoala trebuie să-şi modifice viziunea şi comportamentul educaţional de întâmpinare a copilului mai mult
sau mai puţin pregătit să-i treacă pragul.
Şcoala face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi
luareadeciziilor.Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi permite unui număr mare deoameni
să ia parte activă la soluţionarea problemelor care îi privesc. Valoarea educaţiei creşteîntr-o lume în care
schimbările s-au accelerat simţitor, într-o societate a opţiunilor individuale şisociale multiple, marcată de o
multitudine de tranziţii, de naturi diferite. Educaţia este solicitatăsă răspundă provocărilor unei lumi a
societăţilor şi indivizilor în derută, o lume în care s-au pierdut şi se pierd repere, sisteme de referinţă, iar

1309
sistemele etice se află în criză. Şcoala estechemată să contribuie la redefinirea unor noi sisteme de valori, la
reconstrucţia spirituală a omului. Dar şcoala trebuie să fie sprijinită permanent de familie pentru a-şi putea
atingeobiectivele, deoarece copilul pleacă din familie şi, după cele şase ore petrecute la şcoală, seîntoarce în
famile, care trebuie să-I asigure un climat favorabil astfel încât elevul să se pregătească în mod constant pentru
a face faţă mai târziu cerinţelor societăţii. În familie, copilulînvaţă să se aprecieze pe sine şi pe ceilalţi, depinde
de un anumit mod de viaţă, vine în contact cuvalorile şi normele societăţii. Societatea contemporană are nevoie
de tineri bine pregătiţi,competitivi pe piaţa muncii, dispunând de abilităţi multiple.
Condiţia esenţială a atingerii de către toţi copiii a gradului de dezvoltare şi adaptare cerut de o eficientă
activitate şcolară, o reprezintă realizarea unei legături funcţionale de continuitate intre activitatea din grupa
mare a grădiniţei si clasa pregătitoare din ciclul primar. Aceasta presupune analiza atentă a principalelor
componente ale procesului instructiv-educativ din aceste două trepte de învăţământ: obiective pedagogice,
conţinut, forme de organizare a activităţii, metode, relaţia pedagogică.

Bibliografie:
1. „De la grădiniță la școalăˮ, Culegere metodică, București, 1975
2. „Integrarea copilului în activitatea școlarăˮ, Culegere metodică, București, 1978
3. Revista ,,Învățământ preșcolar’’, 2005
4. Aurora Adina Ignat- “Copilul tau, scoala si rolul tau de parinte- Ghid pentru a devein partener in
educatie “–Ed. Universitatii, Suceava.

1310
 Colaborarea grădiniţă – familie în vederea dezvoltării
personalităţii preşcolarului

Iancău Alina Teodora

Şcoala Gimnazială “Ovidiu Hulea” Aiud

“Lăsaţi copilul să vadă, să audă, să descopere, să cadă, să se ridice şi să se înşele. Nu folosiţi cuvinte când
acţiunea, faptul însuşi, sunt posibile”. – J. H. Pestalozzi

Prin educaţie noi trebuie să pregătim viitorul, să-l prevedem şi să-l proiectăm.
Preşcolaritatea reprezintă etapa de viaţă în care se ţes multe din structurile de profunzime ale
personalităţii. Pregătirea pentru viaţă a omului de mâine începe din primele luni de existenţă şi primii
chemaţi să pună bazele educaţiei sale sunt părinţii. Familia este cea care răspunde de satisfacerea
trebuinţelor elementare ale copilului şi mai ales de protecţia lui. Acţiunea educativă din familie trebuie şi are
întotdeauna un caracter intenţional, urmărind o anumită finalitate - formarea personalităţii copilului pentru
integrarea lui în societate. Educaţia făcută de primii educatori - părinţii - ca şi cea a grădiniţei, se răsfrânge
asupra tuturor laturilor copilului în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia. Pe
măsură ce copilul creşte şi se dezvoltă, cresc şi trebuinţele acestuia. În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima
instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice contribuie la formarea şi dezvoltarea psiho-
fizică a copilului.
În etapa preşcolarităţii, în mod special, părinţii vor observa că întreaga responsabilitate faţă de
reuşita în procesul educaţiei copiilor poate fi formulată printr-o singură normă de acţiune: să asigure
acestora nu numai condiţiile materiale necesare dezvoltării psiho-fizice, ci şi bazele trainice ale întregii
formări, temelie pentru viitoarea personalitate adultă. Copilul preşcolar ar trebui să aibă toate condiţiile unui
cadru optim în care să se dezvolte; această răspundere revine în mare măsură familiei care poate îndeplini
această sarcină printr-o colaborare judicioasă, eficientă cu instituţia preşcolară.
Familia oferă copilului un mediu afectiv, social, cultural. Mediul familial, mai ales sub aspect
afectiv, este o şcoală a sentimentelor în care se modelează sub acest aspect personalitatea. Copilul trăieşte în
familia sa o gamă variată de relaţii interindividuale copiindu-le prin joc în propria conduită. În condiţiile
unei atmosfere echilibrate şi prielnice dezvoltării copilului de vârstă preşcolară, familia este în primul rând
cadrul existenţei biofizice al acestei dezvoltări.
Unitatea de acţiune a celor doi factori < grădiniţă - familie> în opera de formare a copilului este
condiţionată de unitatea de vederi, de un mod comun de lucru şi de o bună cunoaştere reciprocă. Interesul
comun al celor două instituţii trebuie să determine o mişcare de apropiere cu dublu sens, familie - grădiniţă,
grădiniţă - familie, în vederea unei suficiente cunoaşteri a ambelor părţi.
Este foarte important ca educatoarea grupei să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a
copilului, disponibilităţile lui intelectuale, precum şi particularităţile lui temperamentale şi de caracter.
Astfel, având în vedere particularităţile de vârstă şi ţinând seama de temperamentul fiecărui copil, am putut
reacţiona diferenţiat, încât eficienţa demersului educativ să fie optimă şi în concordanţă cu obiectivele
programei instructiv-educative.
Cunoscând copiii prin metode şi mijloace variate, am comunicat părinţilor concluziile observaţiilor mele,
atrăgându-le atenţia asupra părţilor bune ale personalităţii copiilor, cât şi asupra aspectelor nedorite avute în
vedere atât de mine, dar şi de părinţi.
Pornind de la faptul că vârsta preprimară este cea de formare a personalităţii copilului,
i-am antrenat pe părinţi prin participarea la unele activităţi desfăşurate cu copiii, sugerându-le să continue şi
acasă. Pe lângă discuţiile zilnice, şedinţele ocazionale şi tematice, vizitele la domiciliul copiilor o
importanţă - şi un efect imediat l-au avut activităţile demonstrative desfăşurate cu copiii, pentru părinţi.
Impactul participării lor la astfel de activităţi a fost acela al unei cunoaşteri a propriilor copii, dar şi a
celorlalţi, putând să facă comparaţii.
Un rol important în realizarea acestui obiectiv l-a avut şi îl are în continuare participarea părinţilor
în organizarea unor excursii, vizite şi drumeţii cu diferite ocazii. Acest lucru i-a ajutat pe părinţi să-şi
cunoască mai bine copiii, putând astfel să intervină în anumite situaţii nedorite. Copilul trebuie asigurat
permanent de dragostea părintească şi să i se explice de ce i se interzice ceva. În funcţie de reacţia pe care o
au părinţii, un comportament pe care, de obicei, copilul îl descoperă şi-l însuşeşte jucându-se, poate fi întărit
1311
sau slăbit.
Pentru a-i determina pe părinţi să acorde mai multă atenţie copiilor, în cadrul unei şedinţe le-am
sugerat câteva întrebări:
1. Cât de mult se ocupă de educaţia copiilor?
2. Cine se ocupă în mod special de educaţia copiilor?
3. L-aţi pedepsit sau lăudat pe copil? Cum?
4. Vă place comportamentul copilului dumneavoastră?
Răspunsurile au fost surprinzătoare, bazându-se pe sinceritate: unii au recunoscut că nu au foarte
mult timp liber, alţii că se ocupă mai mult bunicii, aşteptând ca educaţia copiilor să se facă numai la
grădiniţă. Am observat că după aceasta, implicarea lor a fost mai activă, dorinţa de a cunoaşte progresele
copiilor a crescut de la o zi la alta.
Concluzionând, pot spune că este foarte important de reţinut că este necesar să se acorde atenţie
copilului permanent, să fie lăudat sau pedepsit pentru faptele sale. Expresiile noastre faciale comunică
deseori cel mai important mesaj, de exemplu - un zâmbet.Un zâmbet nu se plăteşte, dar valorează mult.
Procesul de colaborare cu părinţii asigură atingerea scopului educaţional, şi anume de a obţine
dezvoltarea globală a copilului. Prin colaborarea părinţilor cu grădiniţa, aceştia pot completa, sprijini şi
dezvolta personalitatea copilului. O educaţie adevărată şi reală se fundamentează în familie şi se continuă în
grădiniţă şi şcoală. Pe de altă parte, tot ceea ce copilul învaţă în grădiniţă pierde din importanţă şi eficienţă
în condiţiile în care părinţii nu întăresc şi nu valorifică programul educativ desfăşurat în cadrul grădiniţei.
Toate aceste motivaţii conduc la necesitatea realizării parteneriatelor reale dintre familie şi
grădiniţă, în care spre beneficiul copiilor, implicarea familiei în viaţa grădiniţei să fie una concretă, activă şi
de durată, aşa încât membrii acestora să devină parteneri reali în educaţia copiilor lor.

Bibliografie:
1. Copilul şi copilăria - revistă de pedagogie 2009
2. Învăţământul preşcolar în mileniul III – 2005
3. Programa instructiv-educativă în grădiniţa de copii
4. Revista învăţământului preşcolar Nr. 1-2/1994 şi Nr. 3-4/1995
5. Dumitrana, M., Copilul, familia şi grădiniţa. Iaşi: Editura Compania, (2000).

1312
 ȘI ADULȚII PLÂNG... DUPĂ COPILĂRIE

Profesor: Raluca-Nicoleta Iancău

Școala: Colegiul Național de Informatică „Gr. Moisil”, Brașov

Copilăria nu este doar o etapă dintr-o viață, ci acea etapă a zâmbetului pur. Prin artă, copilăria este filtrată
prin prisma unei personalități, a unui artist, care reușește să-l emoționeze pe privitor, în cazul picturii, sau pe
cititor, în cazul literaturii, transpunându-l pentru câteva clipe în lumea de basm a copilăriei. Pentru mine,
poezia Magdei Isanos, Copilăria mea, reprezintă o pată de culoare în lumea gri a maturilor.
Poezia „Copilăria mea” de Magda Isanos este o evocare a celei mai frumoase perioade din viaţă oricărui
om. Textul este o creaţie lirică deosebit de expresivă întrucât eul liric îşi exprimă ideile, sentimentele şi trăirile
interioare într-o manieră confesivă, nemijlocită.
Titlul analitic, format dintr-un substantiv comun articulat şi un adjectiv pronominal, sugerează perioada
asupra căreia se fixează descrierea poetică. Astfel, substantivul articulat cu articol hotărât sugerează
individualizarea elementului denumit, redând importanţa acestei perioade în viziunea eului liric.
La nivelul conţinutului, poezia este structurată în două părţi, iar la nivel formal este alcătuită din 9 catrene,
număr magic al basmelor din copilărie, cu versuri lungi ce au măsura de 12-14 silabe, însă fiind neîngrădită de
alte rigori prozodice. La nivelul conţinutului, se poate observa o alternanţă între câmpul semantic al copilăriei
şi cel al maturităţii.
Primul catren dezvoltă tema ireversiblă a trecerii timpului. Jocul de cuvinte din primele două versuri
susţine ideea inocenţei, a sufletului candid în ciuda trupului bătrân care îi este suport „Mi-i fraged sufletul,
până-n buze mi-i fraged”. Apare şi metafora „bice de aur”, care este un adevărat element liant, un axis mundi
între lumea terestră şi cea cosmică, între spaţiul real şi cel imaginar. Singurătatea devine aici prilej de
meditaţie, eul liric asumându-şi condiţia de persoană nostalgică, melancolică: „stau singură şi-mi aduc
aminte”.
Trecerea de la prezent la trecut, din timpul cronologic în cel psihologic se face prin intermediul punctuaţiei.
Cele două puncte care încheie prima strofă susţin uşurinţa cu care eul liric aduce în prezent amintirea
trecutului, amintire care se leagă de obiecte, locuri şi persoane dragi.
Imaginea auditivă din cel de-al doilea vers al celei de-a doua strofe: „Vreau s-ajung steaua de/acolo...
strigam bunicului” semnifică, pe de-o parte, naivitatea fetiţei, care în neştiinţa ei nu poate face încă distincţie
între realitate şi vis, iar, pe de altă, parte sugerează aspiraţiile ei într-un viitor mai mult sau mai puţin
îndepărtat. Astfel, epitetul personificator „duşmănoasele stele” are rol în crearea unei atmosfere de basm,
copilăria fiind o lume a imaginaţiei. Regretul adultului care a pierdut legătura cu tot ce era mai curat, mai
luminos, este acum enorm „duşmănoasele stele.../ Nu le mai văd, le-am uitat lumina curată.” Întristarea atinge
punctul maxim în primul vers din cel de-al treilea catren: „Mi-i inima tristă”, când ruptura dintre trecut şi
prezent se petrece şi în plan fizic. „Leagănul”, elementul definitoriu al copilăriei, nu mai este şi nu mai sunt
nici pomii care l-au susţinut, dispariţia lui semnificând şi dispariţia perioadei fericite a copilăriei.
Personificarea din ultimele două versuri ale primei părţi: „Odată cu dânsul, va fi căzut în buruieni/ Copilăria
mea şi-o mănâncă furnicile...” încheie doar la nivel formal textul. Copilăria pierdută este prilej de tristeţe şi
doar amintirea o face să reînvie, punctele de suspensie care încheie strofa deschizând o nouă perspectivă
asupra trecutului, aici descris atât de expresiv.
Cea de-a doua parte a poeziei este structurată sub forma unei confesiuni, unde este descrisă perioada
copilăriei. La baza primei strofe a acestei părţi stă tema trecerii timpului, maturizarea făcându-l pe eul liric să
uite, încet-încet, „întâia povestea cu zmei” spusă în spaţiul fantastic „dintre sobă şi genunchii bunicului”:
„cine-mi aduce aminte, c-am trăit acolo”.
Adresarea directă apare în cea de-a doua strofă, unde eul liric face o promisiune pntru toţi cei care
lecturează poeziile autoarei: „Vă voi face să trăiţi de-a pururi/ ani dulci, miraculoase răsărituri”. În ultimele
două versuri ale strofei se evidenţiază faptul că, pentru fetiţa de odinioară, nu există limite clare între lumea
reală şi cea imaginară, singurul spaţiu în care-şi desfăşura activităţile zilnice fiind între casa şi curtea
părintească: „Deasupra gardului unde lumea se sfârşea,/ azi ştiu, de-acolo începea tărâmul zmeului.”
Realitatea dură face însă cunoştinţă cu copilul, fapt redat în cea de-a treia strofă, când, prin metafora „cutie
frumoasă”, eul liric doreşte să reprezinte coşciugul în care „Bunicul dormea”. Odată cu dispariţia bunicului,

1313
persoană care făcea perioada copilăriei una dintre cele mai frumoase, se încheie şi statutul de copil al eului
liric: „Însă toate s-au sfârşit odată”, acesta arătându-şi relaţia de afecţiune dintre cele două generaţii, copilul
încercând să devină el însuşi un ajutor pentru cei aflaţi în pericol: „Toată noaptea m-am temut pentru
dânsul.Văzând că nu se mai întoarce, ziceam:/ Dacă se-ntâlneşte cu scorpia?”.
Tristeţea şi melancolia eului liric sunt sentimentele care îşi fac prezenţa atât în cea de-a opta strofă, cât şi în
ultima. Descoperind că ceea ce numea odinioară „tărâmul zmeului” este, de fapt, satul natal, eul liric îşi dă
seama că, trecând perioada copilăriei, în care cu toţii credeau în basme, „ei sunt trişti şi răi”. Prin metafora „În
jurul inimilor lor un şarpe mic/ se-ncolăceşte”, eul liric semnalează, pe de o parte, realitatea dură, iar pe de
alta oferă circumstanţe atenuante răutăţii adulţilor, care sunt supuşi de şarpe, un animal mitic, la chinuri ce le
transformă caracterul.
Astfel, copilăria este o vârstă a veseliei încununată de zâmbete. Pentru ca acestea să nu se stingă, familia și
școala trebuie să păstreze vie flacăra bucuriei.

1314
 Relatia dintre gradinita si scoala

Prof. IANCU DIANA

G.P.P. Bobocei din Micro III, Buzau

Este necesar să se asigure o colaborare funcţională în procesul instructiv-educativ din grădiniţă şi din
şcoală, dar şi unitatea şi continuitatea influenţelor educaţionale prin colaborarea educatoare-învăţătoare.
Întrebări pe care şi le pun atât părinţii cât şi educatorii sunt,,De ce se manifestă chiar din primele zile de
şcoală unele forme de inadaptare?”, ,,De ce unii elevi din clasa pregatitoare nu fac faţă cerinţelor şcolare?”.
Răspunsurile la aceste întrebări trebuie căutate în mediile în care se asigură pregătirea copilului pentru şcoală
dar si in metodele si aplicarea programei de catre invatator la aceasta clasa.
Grădiniţa trebuie să constituie o etapă fundamentală în dezvoltarea copilului, nu doar prin conţinutul
ştiinţific al procesului instructiv-educativ, ci şi prin libertatea de acţiune oferită preşcolarului care-i
stimulează interesele de cunoaştere şi contribuie la lărgirea câmpului de relaţii sociale.
Intrarea copilului în şcoală constituie un moment crucial în viaţa sa, date fiind ,,statutul” şi ,,rolul” de
elev, natura relaţiilor cu adulţii şi cu colegii, noutatea condiţiilor de activitate, şi mai ale, specificul învăţării-
act complex care angajează dintr-o nouă întreaga sferă a vieţii sale psihice, diferitele structuri anatomo-
fiziologice, toate cunoştinţele şi deprinderile dobândite anterior.
În perspectiva unei bune colaborări între grădiniţă şi şcoală este necesară crearea în grădiniţă a unor
condiţii favorizante pentru noi achiziţii şi progrese în sfera cognitivă, afectivă şi psihomotrică a preşcolarilor
deoarece vârsta preşcolară este considerată de specialişti ca fiind una dintre cele mai importante perioade
psihogenetice, datorită progreselor remarcabile în toate planurile şi în special,în sfera sentimentelor şi a
personalităţii copilului.
Evident că nici ,,inteligenţa şcolară”, de care depinde în mare măsură succesul la învăţătură şi care, în
concepţia lui J.Piaget desemnează echilibrul dinamic dintre asimilarea cerinţelor şcolare şi acomodarea la
acestea, nu poate fi structurată ca atare înainte de intrarea copilului în clasa pregatitoare.
Ca un scop final important al învăţământului preşcolar, pregătirea copilului pentru startul şcolar este
unanim acceptată şi promovată în toate sistemele de învăţământ dezvoltate şi se află într-un accelerat proces
de modernizare. În ceea ce priveşte însă conţinutul propriu-zis al pregătirii respective şi modalităţile de
realizare a acesteia, se constată mari deosebiri şi se poartă vii discuţii bazate pe argumente ce ţin nu numai
de vârsta la care începe şcolarizarea, ci şi de locul pe care îl ocupă învăţământul preşcolar în structura de
ansamblu a învăţământului, de funcţiile dominante ale grădiniţei, de legătura acesteia cu ciclul şcolar
elementar.
În condiţiile societăţii contemporane şi mai ales în perspectivă, se manifestă tendinţa de creştere
apreciabilă a rolului formativ al grădiniţei, funcţia pedagogică devenind net preponderentă în raport cu
sarcinile de îngrijire, de asistenţă socială şi medicală, de supraveghere, suplinind în parte sarcinile părinţilor
angajaţi în activitatea profesională.
Grădiniţa are rolul de a sistematiza şi de a integra cunoştinţele, experienţele şi influenţele dobândite de
copii în primii ani de viaţă, de a lărgi contactele cu lumea exterioară, de a dezvolta capacitatea şi modalităţile
de receptare şi comunicare a informaţiei, de a realiza o serie de obiective ale educaţiei fizice, estetice, etice şi
afective, de a contribui la socializarea copiilor, la satisfacerea nevoii lor de relaţii sociale şi de activitate.
În cadrul colaborării educator-învăţător aceştia trebuie să fixeze obiectivele care vizează pregătirea
preşcolarului pentru şcoală, în vederea dezvoltării vorbirii, cultivării inteligenţei, a spiritului de observaţie, a
independenţei în gândire şi acţiune, stimularea creativităţii, familiarizarea copiilor cu limbajul matematic, cu
limbajul artei şi cu limbajul muncii, constituirea premiselor proceselor cognitive, afective şi voliţionale,
dezvoltarea perceptiv-motorie şi accentuarea pregătirii pentru scris-citit,dezvoltarea deprinderilor de
integrare în colectivitate,de adaptare la mediul social şi înconjurător.
Educaţia preşcolară este considerată tot mai frecvent ca o treaptă distinctă şi necesară a procesului de
învăţământ, dar şi parte integrantă a structurilor educative globale, ca primă fază a educaţiei permanente,
astfel învăţământul preşcolar îşi reevaluează obiectivele, conţinutul şi tehnologia didactică în perspectiva
noii concepţii.

1315
 În perspectiva pregătirii preşcolarului pentru şcoală trebuie avută în vedere eficientizarea procesului de
învăţare prin pregătirea terenului psihologic pe care se grefează cunoştinţele şi modul cum este acesta
pregătit.
Vârsta preşcolară şi vârsta şcolară mică au multe caracteristici comune , dar prezintă şi diferenţe.
Dintre caracteristicile comune ale vârstei preşcolare si şcolare mici amintesc :
• dezvoltarea memoriei prin reţinerea unor poezii , reguli de joc , ea trecând de la etapa involuntară la
cea voluntară;
• dezvoltarea limbajului care priveşte atât îmbogăţirea vocabularului , cât şi însuşirea structurii
gramaticale ;
• manifestarea curiozităţii prin mulţimea întrebărilor puse, cât şi prin interesele faţă de realitatea
înconjurătoare.
Aceste caracteristici comune celor două vârste obligă ca în procesul de învăţământ să existe o continuitate
logică şi firească între grupa mare şi clasa pregatitoare, continuitate facilitată de o colaborare constantă
dintre învăţătoare şi educatoare.
Între caracteristicile celor două vârste există şi diferenţe. La vârsta şcolară mică se observă, spre
deosebire de vârsta preşcolară , următoarele :
• dezvoltarea pronunţată a muşchilor ; creierul se dezvoltă mult , atât ca volum cât şi ca structură ;
• trecerea de la o atenţie spontană , la una voluntară ;
• transformarea treptată a memoriei în una voluntară logică şi intenţionată ;
• trecerea gandirii de la cea concretă la cea abstractă.
Aceste diferenţe între caracteristicile celor două vârste cer activităţi diferite în gradiniţă faţă de cele din
şcoală.
Copilul de 5-6 ani manifestă o mare forţă , agilitate , inteligenţă , traversând programe educative care-i
măresc sensibilitatea intelectual – observativă , îl abilitează cu manualităţi artistice , îi dezvoltă curiozitatea
şi comportamentul explorator , de protejare şi îngrijire a mediului înconjurător.
Cu multă măiestrie pedagogică , noi , educatoarele realizăm demersuri didactice în două forme : activităţi
comune cu întreaga grupă şi jocuri şi activităţi la libera alegere , în funcţie de interesele comune pentru un
anumit domeniu.
Stimularea dezvoltării copilului de grupă pregătitoare , în funcţie de capacităţile şi interesele sale ,
presupune elaborarea unor noi strategii ale învăţării pe care să le folosească atât educatoarea cât şi
învăţătoarea , prin cooperare permanentă , pentru selectarea cunoştinţelor în funcţie de particularităţile de
vârstă şi cele individuale şi în funcţie de valoarea formativă a acestora.
Atât în grădiniţă cât şi şcoală se desfăşoară activităţi cu caracter inter şi transdisciplinar. Acestea oferă
vaste posibilităţi de a dezvolta gândirea , de a forma sentimente morale , de a fortifica voinţa copiilor. Pentru
învăţătoare ele sunt rezultante ale cunoaşterii „ zestrei ” intelectuale acumulată de copil înainte de intrarea în
şcoală , cunoaştere care se preia „ din mers „ de la educatoare sau prin activităţi comune. Preluarea datelor
este consemnată cantitativ , dar şi nominal pentru a asigura un „debut „ favorabil pentru fiecare copil , pentru
a-i asigura libertate psihică deplină ; un comportament creativ , o siguranţă care să-l dispună la dezvăluirea
Eului său real.
Jocul din grădiniţă „ fereastră deshisă „ activităţii de învăţare din şcolaritatea mică.
Încă de la vârsta preşcolară , în condiţiile jocului ca activitate dominantă , educatoarea mizează pe
elemente ale muncii de învăţare. Prin urmare, învăţătura, dominantă a vârstei şcolare , este prezentă în
diferite forme şi la vârsta preşcolară. Ea izvorăşte din necesitatea de a satisface interesul , curiozitatea
copilului pentru cunoaştere.
Astfel că preşcolaritatea înregistrează ritmurile cele mai pregnante în dezvoltarea individualităţii umane şi
unele din cele mai semnificative achiziţii cu ecouri evidente pentru etapele ulterioare ale dezvoltării sale în
ciclul primar şi chiar mai departe.
De aceea, ca educatoare, imi propun să menţin dinamismul, impetuozitatea şi expresivitatea vârtei
preşcolarilor, acel freamăt lăuntric permanent ce conferă copiilor note specifice de dinamism creativ.

1316
 Noi, educatoarele formăm la copii caracteristici şi trăsături noi, interese, abilităţi, îndemânări, aptitudini,
trăsături de caracter şi comportament creativ. Toate acestea se realizează cu ajutorul trăirilor prin jocul
didactic, atât de îndrăgit de fiecare copil.
Jocul, acţiune „ distractivă „ petrecută între copii este magnific, pentru că promovează manifestarea liberă
a acestora în învăţare, recurgând de cele mai multe ori la activitatea în grup. Jocul, practicat zilnic de
preşcolari, reprezintă cel mai eficient mijloc de formare a noţiunilor de care au nevoie copiii mai târziu, în
ciclul primar.
Jocurile de creaţie învaţă preşcolarii să se identifice cu diverse roluri socio-profesionale ale adulţilor, ceea
ce reprezintă o foarte mare importanţă pentru formarea Eului, a imaginii de sine prezente şi viitoare. Chiar
dacă în realitate rolurile copilului nu depăşesc stadiul fanteziei îl apropie pe copil de viitoarele roluri
profesionale pentru care va trebui să opteze şi să ia decizii în viitor.
Jocul cu multiplele lui valenţe reprezintă cel mai eficient mijloc de transmitere a cuvintelor şi de formare
a noţiunilor de care copiii au nevoie în clasa I . Jocurile colective , cu dialoguri între copii , îmbogăţesc
lexicul , educă răbdarea , perseverenţa , perspicacitatea , atenţia , memoria.
Socotesc că cele mai sus enumerate reprezintă suficiente argumente pentru care considerăm că activităţile
de joc din grădiniţă reprezintă „ ferestre deschise „ spre activitatea de învăţare din şcoală – asigurând
procesul continuu în educaţia permanentă.
Odată cu intrarea copilului în şcoală se menţine şi jocul ca activitate ce asigură un echilibru necesar , o
continuitate firească între învăţământul preşcolar şi primar şi în acelaşi timp o adaptare treptată la activitatea
şcolară. Începutul şcolarizării va însemna, însa, deplasarea treptată a poderii spre învăţătură. La începutul
clasei pregatitoare, jocul constituie o formă de învăţare, dar şi un mijloc de relaxare, stimulând interesul şi
curiozitatea şcolarilor.
Jocul didactic este inclus în sistemul de metode de învăţământ cu rezultate deosebite în captarea atenţiei
elevilor şi pentru înlăturarea plictiselii, a dezinteresului facându-i pe cei timizi să devină activi, curajoşi, să
capete încredere în capacităţile lor.
Investigaţiile ştiinţifice întreprinse pe copiii din grădiniţă şi din clasa pregatitoare, susţinute şi de
experienţa cadrelor didactice –educatoare şi învăţători – impun concluzia ca în momentul intrării în şcoală,
copilul de 6 ani trebuie să aibă o serie de însuşiri psihofiziologice structurate în ceea ce se numeşte
,,capacitatea complexă de învăţare”, ,,maturitate şcolară”, ,,starea de pregătire pentru şcoală”,echilibru care
nu se poate realiza fără o bună colaborare între grădiniţă şi şcoală.
Pregătirea copiilor din grădiniţă în vederea integrării cu succes în clasa pregatitoare necesită o muncă
stăruitoare din partea educatoarelor, deoarece acestea trebuie să insiste mai mult asupra unor procedee care
pregătesc copilul pentru şcoală.
Ponderea activităţii din grădiniţă cade pe latura formativă, pe exersarea proceselor psihice de cunoaştere
pentru a realiza procesul optim de integrare şcolară sau maturitatea şcolară.
Deci grupa mare constituie o verigă de legătură firească între grădiniţă şi şcoala primară. Ea trebuie
înţeleasă prin funcţia mixtă pe care o îndeplineşte, concomitent, ea îl tratează pe copil atât ca preşcolar, cât şi
şcolar începător.

1317
 ROLUL FAMILIEI CA SUSŢINĂTOR AL DEMERSULUI EDUCAŢIONAL

Prof. Înv. Preşc. Iancu Doina, Grădiniţa Nr. 276 , Bucureşti

Prof. Înv. Preşc. Tucan Raluca, Grădiniţa Nr. 138 ,Bucureşti

Schimbările care au loc în plan social şi implicit în plan educaţional, impun de la o zi la alta o regândire
a demersului educativ, impusă de nevoia de a găsi şi a concepe noi strategii şi resurse pentru a crea premisele
personalităţii unui om pregătit, liber, curajos, capabil să se adapteze cu uşurinţă într-o societate aflată în
schimbare.
Racordându-ne la aceste schimbări şi punându-ne întregul potenţial creativ în slujba copilului avem
datoria de a aborda un nou tip de relaţie copil-educatoare-părinte care să-i confere copilului încredere, sprijin,
îndrumare, spirit competitiv şi de cooperare şi plăcerea de a învăţa. De aceea, tot ceea ce facem cu şi pentru
copil trebuie să conducă la obţinerea unor finalităţi care să convingă că rolul parteneriatului grădiniţă-familie
este major în îndeplinirea idealului educaţional.
Fiind angrenată în acest proces şi luând în considerare creşterea rolului parteneriatului dintre gradiniţă şi
familie asupra copilului preşcolar, am simţit nevoia studierii în profunzime a standardelor curriculare de
performanţă căutând să identific noi demersuri şi strategii centrate mult mai atent pe individualitatea copiilor.
Pornind de la ideea că educaţia făcută de primii educatori - parinţii - ca şi cea realizată în grădiniţă se răsfrânge
asupra tuturor laturilor personalităţii copilului, în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia,
am căutat şi caut să-i antrenez cât mai mult posibil pe părinţi în activitatea didactică.
Familia este mediul cel mai sănătos şi are o influenţă mare asupra individului. Individul, în cadrul
familiei se dezvoltă multilateral, cuprizînd mai multe ramuri de activitate. Este foarte importantă educaţia din
copilărie, deoarece individul, ia primele impresii din mediul înconjurător, care, la vîrsta fragedă a copilului, este
familia. Tot din mediul familial, copilul, ca un burete, mai ia conduitele şi obiceiurile celor din jur. Individul va
repeta şi va imita oamenii din jur, va avea aceleaşi păreri, idei, concepţii. Copilul va mima, gesticula exact ca
persoanele din jur. Alături de şcoală/grădiniţă, familia este unul din factorii care se preocupă de educaţia
omului. De educaţia oamenilor se ocupă şi alte persoane, instituţii şi organizaţii sociale, dar influenţele
educative exercitate de acestea sunt mai puţin organizate decît cele care provin din familie şi şcoală. Familia
exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoştinţele despre natură,
societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie.
Din perspectiva sociologică, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile.
Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui
deziderat rezidă în strînsă legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca părinţii şi
educatoarea să fie parteneri egali în educaţia copilului. “ Meseria” de părinte este grea. În condiţiile unei
atmosfere familiale echilibrate şi prielnice dezvoltării copilului de vîrstă preşcolară, familia este în primul rînd
cadrul existenţei biofizice, al acestei dezvoltări. Un anumit regim igienico-sanitar necesar dezvoltării fizice
sănătoase şi armonioase înseamnă asigurarea unui program al zilei care să respecte ore de somn, alimentare,
activităţi, joc, plimbări.
Educaţia făcută de primii educatori – părinţii - ca şi cea a grădiniţei, se răsfrâng asupra tuturor laturilor
personalităţii copilului, în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia. Pe măsură ce copilul
se dezvoltă, cresc şi trebuinţele şi dorinţele lui. În acelaşi timp şi grădiniţa, ca primă instituţie care se conduce
după principii şi metode ştiinţifice, contribuie la formarea şi dezvoltarea copilului. Investită cu această nobilă şi
plină de răspundere sarcină, educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a
copilului, disponibilităţile intelectuale, precum şi particularităţile lui temperamentale şi caracteriale.
Educatoarea se preocupă de socializarea preşcolarului prin integrarea în mediul grădiniţei, dar îi oferă
prilejul să cunoască mediul înconjurător organizând vizite în împrejurimile grădiniţei, în instituţii şi la locurile
de muncă ale părinţilor. În acest timp, aceasta poate observa cum se comportă copiii nu numai la grădiniţă ci şi
în afara grădiniţei. Având în vedere particularităţile lor de vârstă şi ţinând seama de temperamentul lor,
educatoarea va putea acţiona diferenţiat astfel încât eficienţa demersului său educativ să fie optimă. Treptat şi

1318
cu răbdare, cultivându-le încrederea în propriile posibilităţi, folosind jocul şi jucăria, educatoarea participă la
dezvoltarea personalităţii copiilor.
Cu intenţia ca fiecare copil să beneficieze de educaţie şi instrucţie conform posibilităţilor şi
particularităţilor sale, părinţii trebuie antrenaţi în acest demers. Astfel, se pot comunica părinţilor concluziile
observaţiilor făcute, atrăgându-le atenţia asupra părţilor bune ale personalităţii copiilor, dar şi asupra aspectelor
ce trebuie înfrânate, stopate, ori călăuzite spre altă direcţie.
Activitatea cu părinţii, ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copilului in programul educativ din
grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respect de sine, încredere în competenţele lor,
făcându-i mai buni. Grădiniţa este prima treapta a sistemului de învăţământ, de aceea susţin ideea de a implica
părinţii în programul educativ încă de la început, căci doar aşa îşi vor forma deprinderi de parteneriat cu
grădiniţa si, implicit, cu educatoarea.Parteneriatul grădiniţă-familie se referă la construirea unor relaţii pozitive
între familie şi grădiniţa, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor,
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii. Toţi părinţii au nevoie de informaţii de bază
referitoare la copiii lor. Ei trebuie informaţi despre scopul de bază al programului educativ la care participă
copiii lor şi trebuie implicaţi în luarea deciziilor. Părinţii trebuie să fie la curent cu progresele copilului lor, dar
şi cu percepţia pe care o are grădiniţa despre calităţile şi problemele copilului. Educatoarea va sugera acestora
modul în care îşi pot ajuta copiii acasă, căci sunt părinţi care oferă copiilor sprijin suplimentar în învăţare.
Parteneriatul, asigurarea coerenţei influenţelor educative şi ale tuturor factorilor care acţionează asupra
copiilor este un deziderat major şi trebuie să se realizeze. Problemele pe care le implică acest domeniu sunt
multiple. Copiii care vin in grădiniţă pot avea dificultăţi de adaptare, atât în sensul socializării, cât şi din punct
de vedere intelectual, estetic, fizic. Cauzele acestora se pot identifica de către educatoare, împreună cu părinţii.
Atât părinţii copiilor cu dificultăţi, cât şi ai celor cu dezvoltare firească, este bine să fie consultaţi pentru a
stabili programe educative, în care să se implice şi familia. Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie cunoaşte
numeroase forme în care activitatea propusă conduce la creşterea şi educarea copilului prin armonizarea celor
doi factori educativi: şedinţe cu părinţii – în care sunt prezentate principalele aspecte ale activităţii grădiniţei;
mese rotunde; propaganda vizuală – afişarea diverselor materiale pe teme de educaţie, în special materiale ce
arată activitatea copiilor; vizitarea grădiniţei de către părinţi; participarea la activităţi, plimbări, excursii, alături
de copiii lor, serbări.
În concluzie, putem spune că reuşita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare
prodigioasă dintre doi factori educaţionali de bază: grădiniţa şi familia. De aceea, în cadrul acestui parteneriat
coresponsabil dorim să descoperim cheia unităţii de acţiune ce deschide porţile succesului educaţional.

Bibliografie:
Dumitrana M., Copilul, familia şi grădiniţă, Editura Compania, Bucureşti, 2000;
Dima S.( coord.), Copilăria- fundament al personalităţii, Imprimeria Coresi, Bucureşti, 1997

1319
 ,,Educație fără frontiere"

Prof. Dr. Nicoleta-Jeanina Iancu

Colegiul Economic Ion Ghica Târgoviște

Educația este activitate socială cu caracter fundamental de transmitere a experienței de viață, a culturii
către generații tinere, de influențare sistematică și conștientă a dezvoltării intelectuale, morale sau fizice.
“Educația este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas” potrivit afirmației lui Socrate.
În primul rând, educația este orientată predominant spre pregătirea pentru viață și care îl formează pe om.
Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, consideră că la naștere, natura înzestrează
copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun al fiecărui om numai
prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, și
implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.
Relațiile interumane au devenit fundamentul unei societăți corecte, care se ghidează după anumite reguli
esențiale. Astfel, dreptatea joacă rolul unui ,,profesor,, în cadrul acestor relații dintre oameni. Comunicarea
este singurul portal care are capacitatea de a transpune orice greșeală, orice neînțelegere în momente reale de
fericire, înțelegere și iubire. Numai comunicând cu ceilalți te poți cunoaște pe tine însuți. Ei sunt oglinda în
care se propagă lumina sufletului tău și care se contopește cu lumina din inimile lor, rezultând ceea ce
numim ,,prieteni,,.
Rolul școlii în formarea personalității este unul foarte important deoarece școala te învață să
socializezi și să-ți dezvolți spiritul de competiție, ajută la conturarea caracterului și, de asemenea, te ajută să
iți cunoști și să-ți depășești limitele intelectuale. Școala ajută individul să își controleze impulsurile și să-și
găsească echilibrul interior în funcție de comunitatea în care este integrat. Tot școala este cea care are un rol
hotărâtor în formarea unei culturi de bază, care, mai târziu, va contrbui mult la alegerea unui drum în viață.
Pe lângă rolul educativ, școala formează caractere și ajută la integrarea în societate a unui individ. Jean-Paul
Sartre afirmă: ,,Omul nu este, ci devine,,, conform teoriei existențialiste.
Cunoașterea, procesul rațional prin care omul își apropie realitatea prin mijlocirea noțiunilor conceptelor
raționale, constituie o veritabilă provocare atât pentru elev, cât și pentru profesor. ,,Aletheia,, (adevărul)
poate fi dobândit de o persoană numai prin ,,paideia,, (educație, formare).
Tinerii de astăzi nu sunt destul de maturi din punct de vedere mental ca să poată să discearnă binele de
rău, fapt realizabil prin cât mai dese exerciții de discernământ. Un rol important în această etapă îl constituie
familia. Aceasta trebuie să sădească, încă din copilărie, în sufletul adolescentului de mai târziu, adevăratele
valori: credința, pacea, înțelegerea, iubirea, prietenia, cultura, bunătatea. De asemenea, grădinița contribuie
necondiționat alături de familie la ,,cei șapte ani de acasă,,, fiind o etapă premergătoare imperios necesară
formării individului de mai târziu. Alături de acesta se află școala, cea în cadrul căruia elevul acumulează
bagajul de cunoștințe pe care îl va utiliza pretutindeni în viață.
Treptat, după o muncă îndelungată pe care o depune profesorul în mod recurent, elevul reușește să
avansezi pe scara experiențială, care constituie portalul spre maturizare. Aceasta din urma semnifică pilonul
principal în formarea concepțiilor unei persoane.
Valoarea unui om trebuie văzută însă în ceea ce dă, şi nu în ceea ce e capabil să primească.
Imboldul cel mai important pentru muncă în şcoală şi în viaţă este plăcerea de a munci, plăcerea produsă
de rezultatul muncii şi conştiinţa valorii acestui rezultat pentru comunitate. Sarcina cea mai importantă a
şcolii eu o văd în trezirea şi întărirea acestor forţe psihologice ale tinerilor. Numai un asemenea fundament
psihologic duce la o năzuinţă fericită spre cele mai înalte bunuri ale omului — cunoaşterea şi creaţia
artistică.
Se vorbește din ce în ce mai des despre interculturalitate ca o stare de fapt într-un nou mileniu al politicii
globale și al comunicării inter-etnice. Interculturalitatea prezintă, interpretează și reevaluează
experiența socială a diversității și a diferențelor.

1320
 Interculturalitatea pretinde respect și apreciere din partea grupurilor pentru alte culturi din societate,
pretinde toleranța unei comunități față de cealaltă comunitate, și în același timp pretinde dreptul individului
de a părăsi propriul grup cultural.
Persoana care pătrunde într-un alt orizont cultural se va vedea confruntata cu un alt sistem de percepție a
realului, cu un ansamblu de viziuni culturale specifice asupra timpului și spațiului, cu un mod diferit
de relaționare cu altă persoană în situația creată,în consecință trebuie să se exploateze simbolurile comune,
elementele culturale.
Procesul educativ și cultural se cere a fi deschis nu numai la valorile naționale, ci și la valorile
internaționale, căci cooperarea economică și politică va deveni imposibilă dacă nu se va alia cu spiritul de
înțelegere și cooperare în domeniile culturii și educației.

1321
 CONSIDERENTE PRIVIND PROBLEME DE INTEGRARE A COPIILOR CU
CERINŢE EDUCATIVE SPECIALE ÎN GRĂDINIŢĂ

Prof. IANOŞ MARINELA LUIZA – Grădiniţa nr. 168 Bucureşti

Ca fiinţă socială, omul este dependent de ceilalţi oameni. Această dependenţă înseamnă, de fapt, ajutor,
posibilitatea de a comunica şi coopera. Acest lucru dă naştere la sentimentul de apartenenţă şi solidaritate
umană, precum şi la sentimentul de securitate al individului.
Din categoria copiilor cu CES fac parte atât copiii cu deficienţe propriu-zise – la care cerinţele speciale
sunt multiple, inclusiv educative, cât şi copiii fără deficienţe, dar care prezintă manifestări stabile de
inadapatare la exigenţele grădiniţei. Deci, din această categorie fac parte :
- copiii cu deficienţe senzoriale : vizuale, auditive, locomotorii etc,
- copiii cu deficienţe mintale,
- copiii cu tulburari afective (emoţionale),
- copiii cu handicap asociat.
Ce se crede despre persoanele cu deficienţe ?
Mulţi oameni au reticenţe faţă de acestea deoarece au o concepţie greşită despre ele. Unii ştiu din trecut
despre persoanele cu handicap faptul că erau cerşetori sau lăutari ori au în acest domeniu o slabă experienţă.
Nici una dintre aceste idei nu oferă o imagine clară a persoanelor cu deficienţe. Şi ele sunt oameni ca şi ceilalţi :
unii dependenţi, altii independenţi ; unii lideri, alţii persoane obişnuite ; unii bogaţi, alţii săraci ; unii graşi, alţii
slabi etc. Ca orice persoană, ei sunt produsul unic al ereditaţii lor şi al mediului şi sunt indivizi ai societăţii.
Dar şi persoanele cu ndeficienţe, la rândul lor, au păreri diferite în ceea ce priveşte impedimentul lor :
unele îl consideră un dezastru, iar altele un simplu inconvenient.
Copilul diferit se adaptează greu la relaţiile interpersonale, de aceea părinţii trebuie să joace rolul de
tampon, de mediator între copil şi persoanele străine. Uneori părinţii pot dramatiza excesiv reacţiile inadecvate
venite din partea unei persoane străine, identificând o falsă rea intenţie într-un gest oricât de neutru. În alte
situaţii, ei neagă tot ceea ce copilul observă în jurul său legat de propria deficienţă, insistă pe răutatea şi
ipocrizia persoanelor din anturaj, cultivând la copil convingerea că lumea în care trăieşte este rea. Pe de altă
parte, unii părinţi refuză să ţină cont de dificultăţile sociale determinate de deficienţă. În acest fel, ei îi
impiedică pe copii să înţeleagă şi să accepte toate aspecte legate de propria deficienţă.
Datorită acestui rol suplimentar de mediator, reacţiile părinţilor în faţa unui copil cu deficienţă capătă o
importanţă majoră. Părinţii reacţionează prin supraprotecţie, acceptare, negare sau respingere. Aceste reacţii au
determinat gruparea părinţilor în următoarele categorii :
-părinţi echilibraţi - constă în realismul cu care membrii ei privesc situaţia. Ei ajung rapid în stadiul de
acceptare, se maturizează şi ei îşi organizează viaţa în aşa fel încât să acorde atenţie copilului cu nevoi speciale.
-părinţi indiferenţi - reacţionează printr-o hipoprotecţie, prin nepăsări, lipsă de interes şi de afecţiune.
-părinţi exageraţi – reacţionează prin supraprotecţie, o sursă de dependenţă care împiedică copilul să-şi
dezvolte propriul control, independenţa, iniţiativa şi respectul de sine.
-părinţi autoritari (rigizi) - este tot o formă de hiperprotecţie a părinţilor cu o voinţă puternică. Aceşti
părinţi îşi controlează copiii într-o manieră dictatorială.
-părinţi inconsecvenţi - oscilează de la indiferenţă la tutelă. Cel mai adesea este vorba despre părinţi
instabili, nesiguri şi incapabili de a opta ferm pentru o anumită atitudine.
Formele de integrare a copiilor cu CES în cadrul grădiniţei pot fi în grupuri de câte doi-trei copii cu
deficienţe incluşi în clase obişnuite sau integrarea individuală a acestor copii în aceleaşi clase obişnuite.

Integrarea copiilor cu CES în învăţământul preşcolar presupune:

- o atitudine favorabilă a copilului faţă de grădiniţa pe care o urmează;
- acţiunile instructiv-educative să devină accesibile copilului;
- consolidarea unei motivaţii puternice care să susţină efortul copilului în munca de învăţare - situaţie
în care copilul poate fi considerat un colaborator la acţiunile desfăşurate pentru educaţia sa;
- corespondenţa totală între solicitarile formulate de grădiniţă si posibilităţile copilului de a le rezolva;
1322
 - existenţa unor randamente la învăţătură şi în plan comportamental considerate normale prin raportarea
la posibilităţile copilului sau la cerinţele şcolare.
În grădiniţă, copilul cu tulburări de comportament aparţine, de obicei, grupului de elevi slabi sau
indisciplinaţi, el încalcând deseori regulamentul şi normele social-morale, fiind mereu sancţionat de către
educatori. Din asemenea motive, copilul cu tulburări de comportament se simte respins de catre mediul şcolar
(educatori, colegi). Ca urmare, acest tip de copil intră în relaţii cu alte persoane marginalizate, intră în grupuri
subculturale şi trăieşte în cadrul acestora tot ceea ce nu-i oferă societatea. Datorită comportamentului lor
discordant în raport cu normele şi valorile comunităţii sociale, copiii cu tulburări de comportament sunt, de
regulă, respinşi de către societate. Aceste persoane sunt puse în situaţia de a renunţa la ajutorul societăţii, trăind
în familii cu probleme şi care nu se preocupă de bunăstarea copilului.
Recunoscând faptul că orice proces de readaptare a unei persoane cu CES ar trebui să ţină cont de
măsurile care favorizează autonomia sa personală şi/sau asigură independenţa sa economică şi integrarea sa
socială cea mai completă posibil, trebuie incluse şi dezvoltate programe de readaptare, măsuri individuale şi
colective care să favorizeze independenţa personală, care să-i permită să ducă o viaţă cât mai normală şi
completă posibil, ceea ce include dreptul de a fi diferit. O readaptare totală presupune un ansamblu de măsuri
fundamentale şi complementare, dispoziţii şi servicii de facilitare care ar putea garanta accesibilitatea la
confortul fizic si psihologic.

Bibliografie:
1.Albu, A., Albu, C., „Asistenţa psihopedagogică şi medicală a copilului cu deficient fizic”, Iaşi,
Polirom, 2000;
2. Ionescu, S., „Adaptarea socioprofesională a deficienţilor mintal”, Bucureşti, Editura Academiei,
1975;
3. Miftode, V. , „Dimensiuni ale asistenţei sociale: forme şi strategii de protecţie a grupurilor
defavorizate”, Botoşani, Eidos, 1995;
5. Verza, E., Păun, E., „Educaţia integrată a copiilor cu handicap”, Unicef, 1998.

1323
 "Educaţie fără frontiere!": Relaţia grădiniţă- şcoală- familie- societate"

Prof. Înv. Preşcolar: Ianosi Melania Gabriela

G.P.N. Moftinu Mic, jud. Satu Mare

"Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei care vin din altă parte spun: “Vai, ce a
crescut!”.Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte. El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost
ceea ce urma să fie." ( Antoine de Saint-Exupery).
Realizarea unei colaborări strânse între grădiniţă, familie, şcoală, societate este dată de rolul deosebit de
mare pe care îl joacă acestea în educarea copiilor. Se va avea în vedere stabilirea unor condiţii de dialog
grădiniţă- şcoală- familie- societate prin implicarea şi responsabilizarea directă a părţilor implicate în
educarea copiilor.
"Educaţia copilului începe de la naştere. Educaţia timpurie, în România, ca în întreaga lume, cuprinde
educaţia copilului în intervalul de vârstă de la naştere până la intrarea acestuia la şcoală. Grădiniţa, ca
serviciu de educaţie formală asigură mediul care garantează siguranţa şi sănătatea copiilor şi care, ţinând
cont de caracteristicile psihologice ale dezvoltării copilului, implică atât familia cât şi comunitatea în
procesul de învăţare."(Curriculum pentru învăţământul preşcolar (3- 6/7 ani) 2008).
Având în vedere rolul familiei în educarea copiilor "alături de funcţia de socializare, familia
îndeplineşte şi alte funcţii educative. Acestea au fost sintetizate de N. Mitrofan după cum urmează:
• funcţia instituţional formativă realizată prin influenţe directe (răspunsuri la întrebări ale copilului,
explicaţii şi informaţii despre lumea înconjurătoare), dar şi în mod indirect, prin mediul informaţional din
familie (copierea de către copil a rolurilor pe care le regăseşte în familie, asumarea unor tipuri de relaţii între
mamă şi tată, între fraţi etc.);
• funcţia psiho-morală, realizată prin modelele de conduită oferite de părinţi, prin discuţiile şi
intervenţii pe marginea unor comportamente curente pozitive sau problematice ale copiilor;
• funcţia socio-integrativă, prin implicarea copiilor în activitatea familială, prin acordarea
autonomiei de acţiune, dar şi printr-un climat familial dominat de relaţii de încredere şi sprijin reciproc, în
care maturitatea de gândire a adulţilor se îmbină cu entuziasmul, energia şi curiozitatea copiilor;
• funcţia cultural-integrativă, prin implicarea copiilor în viaţa culturală şi prin mediul cultural al familiei."(
Educaţia timpurie şi specificul dezvoltării copilului preşcolar, 2008).
Relaţia dintre grădiniţă şi familie se poate realiza prin constituirea unui parteneriat între ambele părţi
care au un scop comun şi anume: "dezvoltarea globală a copilului în raport cu particularităţile sale
individuale."( Educaţia timpurie şi specificul dezvoltării copilului preşcolar, 2008).
În ceea ce priveşte relaţia grădiniţă- şcoală se realizează pe baza scopului comun şi anume: educarea
copiilor. Se va avea în vedere realizarea unei continuităţi între aceste două niveluri de învăţământ.
Colaborarea cu şcoala este foarte importantă deoarece copilul la şcoală va fi educat în continuare şi este
bine ca acesta să fie familiarizat cu activităţile ce se desfăşoară în această instituţie. Activităţile sunt foarte
variate care se pot desfăşura împreună grădiniţă- şcoală, ele contribuind la reducerea distanţei dintre ele,
copilul integrându-se astfel cu succes în clasa pregătitoare, clasa I.
"Comunitatea oferă copiilor contactul cu mediu variat şi necunoscut, acele experienţe care îl vor ajuta
să se integreze cu uşurinţă în viaţa de zi cu zi a comunităţii, iar parteneriatele educaţionale dezvoltă
perspectivele de promovare a dorinţei de progres şi bunăstare, faţă de care învăţământul joacă rolul
primordial."(Educaţia timpurie şi specificul dezvoltării copilului preşcolar, 2008).
Având în vedere relaţia dintre grădiniţă şi comunitate se poate spune că scopul principal este acela de a
se susţine reciproc, iar în activităţile desfăşurate să fie implicaţi cât mai mulţi copii. Aceste activităţi
desfăşurându- se în folosul copiilor. Grădiniţa poate colabora cu membrii comunităţii care influenţează
educarea şi dezvoltarea copilului cum ar fi: medici, reprezentanţii bisericii, ai Poliţiei, ai Consiliilor locale,
dar şi cu reprezentanţii unor instituţii: Primării, dispensare, instituţii de cultură, instituţii religioase,
pompieri, Poliţie, agenţii de protecţie a mediului, fundaţii, organizaţii nonguvernamentale, agenţi
economici.
În concluzie, se poate spune că relaţia dintre grădiniţă, şcoală, familie, societate au în centru copilul, iar
toate activităţile care se desfăşoară sunt în beneficiul copiilor, astfel crescând gradul de implicare a tuturor
factorilor educaţionali. Relaţiile care se stabilesc între acestea sunt relaţii de colaborare, care pot clarifica

1324
anumite probleme educative şi care oferă noi situaţii, care contribuie la dezvoltarea personalităţii copiilor.
Necesitatea unei colaborări între grădiniţă, familie, şcoală, societate este foarte importantă deoarece fiecare
dintre acestea joacă roluri diferite în creşterea şi dezvoltarea copilului.

Bibliografie:
Curriculum pentru învăţământul preşcolar (3- 6/7 ani) 2008.
Ezechil, L., Lăzărescu, P., M., (2002)- „Laborator preşcolar”- ghid metodic, ediţia a -
II – a, Ed. V & I Integral, Bucureşti.
Educaţia timpurie şi specificul dezvoltării copilului preşcolar, 2008.

1325
 Importanţa parteneriatului Şcoală- Familie în atingerea succesului şcolar
Prof. Iarca Elena-Cristina
Şcoala Gimnazială “Coresi” Târgovişte

Educaţia este o acţiune la care işi dau concursul şcoala, familia, întreaga societate. Colaborarea între toţi
factorii educaţionali, în primul rând între şcoala şi familie este stringent. Parteneriatul între şcoală şi familie şi-a
demonstrat eficienţa pretutindeni unde a fost aplicat, dacă s-au respectat anumite condiţii de realizare a
acestuia:
1. părinţii să fie percepuţi de către cadrele didactice ca persoane active şi valoroase pentru educarea
copiilor;
2. părinţii să se implice în mod concret în luarea de decizii referitoare la activităţile extrascolare, la
modificarea orarului, la stabilirea disciplinelor opţionale;
3. responsabilitatea pentru evoluţia copilului să fie impărţită între şcoală şi familie.
Parinţii nu pot cunoaşte pe deplin psihologia copilului lor, daca nu află şi modul lui de comportare în
conditiile scolare. Activitatea de acasă este o continuare a activităţii pedagogice de la şcoala şi invers –
activitatea de la şcoala este o continuare a activităţii de acasă.
Obiectivul primordial al parteneriatului şcoala – familie îl reprezinta obţinerea succesului şcolar. Evoluţia
pozitivă în planul activităţii şcolare se exprima prin termenii de progres, reusită şi succes şcolar.
Progresul – arată obţinerea anumitor stări calitative superioare în raport cu o perioadă comparată.
Poate fi continuu sau periodic.
Reuşita şcolara se referă la nivelul de realizare a unui obiectiv propus pentru o durata mai mare de
timp.
Succesul şcolar se exprimă prin raportarea performanţelor elevului la cerinţele programei şcolare şi la
finalităţile invăţământului.
Un parcurs şcolar negativ este reflectat de termenul de insucces şcolar.
Eşecul şcolar este forma severă a insuccesului şcolar şi se manifestă prin abandon şi prin repetenţie, este o
sancţiune a neindeplinirii obligaţiilor şcolare. Insuccesul şcolar, cu toate formele lui de manifestare, reprezintă
ansamblul pierderilor şcolare ale căror efecte se repercutează negativ asupra integrării sociale şi profesionale şi
asupra relaţiilor de convieţuire cu semenii.
Evaluarea rezultatelor muncii şcolare evidentiază valoarea, nivelul, performanţele şi eficienţa
eforturilor depuse de toţi factorii educaţionali şi randamentul muncii de învăţare. Randamentul muncii şcolare e
evidenţiat de rezultatele calitative la învăţare ale elevilor. Randamentul şcolar include evaluarea rezultatelor
obţinute sub toate laturile personalităţii elevului, ca şi ale întregului proces instructiv–educativ al instituţiei
şcolare, inclusiv eficienţa pregătirii şi învăţămantului în plan social. Condiţii ale unui randamentul şcolar bun:
nivelul şi calitatea conţinutului învăţat, calitatea pregătirii profesionale, calitatea metodelor şi mijloacelor de
predare-învăţare, modul de organizare a timpului liber al elevilor, motivaţia învăţarii, calitatea relaţiei profesor-
elev, existenţa condiţiilor de studiu (laboratoare, cabinete, biblioteci, material didactic), calitatea influenţei
educaţiei, ale factorilor educatori (familie, mass-media, organizaţii de tineret ), a sănătaţii elevilor, a caliăţtii
evaluării cunoştinţelor.
Mediul social-cultural deteriorat în anumite perioade de frământări, convulsii sociale influenţează negativ si
politica şcolară şi calitatea organizării pedagogice a instituţiilor de învăţământ. Din acest punct de vedere, mai
cu seamă, deficienţele activităţii de predare şi erorile de evaluare au cea mai rnare influenţă negativă asupra
randamentului învăţării. Nedreptăţirea frecventă prin notare şi excesele de severitate, blochează şi
demobilizează elevul. Evenimentele stresante in viata de familie (boală, divorţ, conflicte), dezinteresul familiei
faţă de şcoală si mediul prietenilor ostili şcolii influenţează negativ atitudinile faţă de obligaţiile şcolare.
Mediul familial este o sursă a cauzelor insuccesului şcolar: condiţiile precare de viaţă, atitudinea indiferentă,
neglijentă sau ostilă a părinţilor faţă de şcoală, atmosfera încordată de neînţelelegeri şi conflict, poziţia
defavorabilă între fraţi . Posibilităţile de prevenire şi de înlăturare a eşecului şcolar sunt dependente, în mare
măsura, şi de atitudinile de expectanţă ale profesorilor şi ale părinţilor în raport cu elevii. Este cunoscut, astfel,

1326
faptul că expectanţele scăzute ale profesorilor şi părinţilor, derivate din neîncrederea manifestată în
posibilităţile elevului, determină nu numai o subsolicitare a capacităţilor acestuia, care va intra astfel într-o
situaţie de criză informaăională, dar prezintă şi pericolul formării la elevul în cauza a unui sentiment al
neputinţei, a unui sentiment de inferioritate, care-l va face sa coboare tot mai mult expectanţele în raport cu
sine. Altfel spus, asteptările scăzute ale unui părinte sau profesor în raport cu un elev vor avea ca efect
mobilizarea a foarte puţine resurse din partea elevului respectiv, mărind astfel probabilitatea eşecului şi fixând,
totodata, sentimentul ineficienţei personale. Dar şi suprasolicitarea, derivată din expectanţe exagerate în raport
cu un elev, este la fel de periculoasă. Fenomenul suprasolicitării este periculos, deoarece generează, mai
devreme sau mai târziu, stări specifice oboselii cronice. Pentru astfel de situaţii sunt necesare măsuri de igienă a
muncii intelectuale şi de protecţie afectivă generală a elevului. Acesta va fi ajutat să-si organizeze cât mai bine
timpul zilnic de lucru, acordând atenţie ritmurilor individuale de muncă intelectuală şi necesităţii de a altema
activităţile abstracte cu cele recreative, pentru a crea astfel condiţiile necesare realizării unor fenomene
compensatorii la nivelul activităţii corticale.
Aria de consiliere educaţională se desfăşoară pe 3 compartimente:
1. Consilierea elevilor în probleme legate de: autocunoaştere, imaginea de sine, adaptare şi integrare socială,
reuşita şcolară, crize de dezvoltare, situaţii de criză, rezolvarea şi depăşirea unui conflict, însuşirea de tehnici de
învăţare eficiente, orientare a carierei.
2. Consultaţii cu profesorii în probleme legate de: cunoaşterea elevilor, înţelegerea problemelor elevilor,
sprijin în dezvoltarea lor, asigurarea echilibrului între cerinţele şcolare şi posibilităţile elevilor, în identificarea
cauzelor inadaptării şcolare, optimizarea relaţiei şcoală-elev
3. Consultaţii cu părinţii în probleme legate de : cunoaştere a copiilor lor, înţelegerea nevoilor şi a
comportamentului lor, identificarea factorilor de risc în integrarea familială, şcolară, socială, ameliorarea
relaţiei cu propriii copii, sprijinirea şcolii în educaţia copilului.
In climatul actual întâlnim două tendinţe contradictorii: părinţii sunt preocupati de viitorul copiilor lor, dar,
în acelaşi timp, nu mai au timp să le acorde atenţia cuvenită.
Este o sarcină a şcolii, a profesorului, în special, să identifice situaţiile “dificile” din famiile copiilor, să
dirijeze strategiile educative în favoarea elevului şi mai ales să conştientizeze faptul că relaţia de parteneriat
şcoală – familie este determinantă în obţinerea performanţelor şcolare.

1327
 ŞAHUL ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREPRIMAR DE STAT

Profesor de educaţie fizică şi sport

Edmund Ienei
Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu”, Cluj-Napoca

Abstract
Şahul, poate fi jocul prin care toţi copiii poţi fi integraţi social, academic şi cultural. Lucrarea de faţă prezintă o
opinie cu privire la modul de implementare a şahului ca disciplină opţională şi nu numai, în curriculumul
preprimar.
Şahul este cel mai popular joc ce se poate juca acasă, în cluburi şcolare, pe internet, prin corespondenţă sau
în turnee.
Numeroase studii ştiinţifice realizate de-a lungul anilor au confirmat potenţialul "jocului minţii" în
dezvoltarea capacităţilor mentale, aptitudinilor şi calităţilor copiilor. Acesta îi ordonează, îi dezvoltă abilităţile
spaţiale, numerice, administrativ-direcţionale, îmbunătăţeşte memoria dezvoltă logica, observaţia şi analiza
procesului lui de gândire.
Jocul de şah implică mai multe aptitudini şi are beneficii diverse în plan psiho-pedagogic:
• creşte coeficientul de inteligentă;
• dezvoltă abilităţile de rezolvare a problemelor, învăţând elevii să ia decizii dificile şi abstracte în mod
independent;
• oferă oportunităţi practice pentru luarea de decizii rapide şi corecte sub presiunea timpului, abilitate ce
poate îmbunătăţi performanţele la examenele şcolare;
• dezvoltă memoria, abilităţile de citit, lingvistice şi matematice;
• dezvoltă gândirea critică, creativă şi originală;
• învaţă copiii să gândească logic şi eficient, să selecteze cea mai bună variantă din nenumărate posibile;
• oferă provocări elevilor supradotaţi şi îi ajută pe elevii cu performanţe scăzute să studieze şi să depună
eforturi pentru excelenţă;
• demonstrează importanţa unei planificări flexibile, a concentrării şi consecinţelor propriilor decizii;
• îi captivează atât pe băieţi, cât şi pe fete indiferent de abilităţile lor naturale şi de mediul socio-economic
de provenienţă;
• îi învaţă pe elevi cum să câştige şi să piardă în mod graţios.
• şahul contribuie deasemenea la dezvoltarea încrederii în sine şi a imaginii de sine fără o
supradimensionare a egoului, de vreme ce anumite pierderi sunt inevitabile, chiar și pentru campionii
mondiali.
La nivel macro, în planul cadru, ar trebui să existe menţionată această disciplină.
După părerea mea, pentru a se putea desfăşura predarea şahului în bune condiţii în grădiniţe. aceasta trebuie
să răspundă următoarelor cerinţe:
- conceperea unei programe şcolare specifice acestei discipline, ca şi opţional;
- asigurarea materialelor necesare pentru desfăşurarea activităţilor de învăţare a şahului în grădiniţe;
- conceperea unui ghid pentru predarea şahului la nivel de iniţiere, începând cu grupa mare;
- colaborarea dintre ministerul educaţiei şi cercetării ştiinţifice şi federaţia română de şah în
vederea pregătirii cadrelor didactice.
La nivel de inspectorate judeţene, o colaborare ale acestor instituţii atât cu forul superior ministerul de
resort, cât şi cu profesorii, prin consultarea acestora privind oportunitatea introducerii disciplinei în activităţile
copiilor din grădiniţe.
Tot la nivel mezo, cercurile metodice pot contribui, prin propuneri pentru desfăşurarea în bune condiţii a
predării disciplinei şah, prin instruirea profesorilor din punct de vedere metodic în colaborare cu
profesori/specialişti având specializarea şah.

1328
 În încercarea de a răspunde nevoilor specifice disciplinei mai sus numite, ministrul educaţiei, Remus
Pricopie, preciza că „...am semnat acordul prin care asigurăm cadrele didactice pentru această disciplină,
respectiv profesorii care sunt legitimaţi la FRS vor putea să predea această disciplină” însă sunt prea puţine
cadre didactice care sunt legitimate la F.R.S., de aceea Inspectoratul Şcolar Judeţean Cluj, prin inspectorul de
specialitate au demarat programul de formare continuă „Educaţie prin şah – sportul minţii”. Aplicarea
„deschisă” a opţionalelor pentru copii, respectiv părinţii acestora să fie cei care optează pentru o disciplină de
studiu sau altă disciplină.
Unităţile şcolare care organizează perfecţionarea cadrelor didactice, în vederea predării şahului de către
aceştia, au o contribuţie importantă prin asigurarea condiţiilor necesare pregătirii formatorilor, cât şi
introducerii ca disciplină opţională a şahului la grupa mare, şi de ce nu la grupa mijlocie.

Bibligrafie:
1. ***Programa şcoalară pentru disciplina opţională „Educaţie prin şah” – anexa la OMEN 3249/2014
2. „Şahul în educaţie” disponibil la www.ise.ro la data de 7.03.2015
3. Bocoş, M. Chiş, V. 2013. Management curricular volumul I. Piteşti: Paralela 45

1329
 DIFICULTĂŢI DE ACOMODARE
A ELEVILOR DE CLASA A V-A

Prof. Mariana Ifrim

Colegiul Naţional ,,Calistrat Hogaş” Tecuci

„A instrui pe tineri cum se cuvine nu constă în a le vârâ în cap mulţime de cuvinte, fraze, expresii şi
opinii din diferiţi autori, ci a le deschide calea cum să priceapă lucrurile….”
An de an ne confruntăm cu aceleaşi probleme de acomodare a elevilor din clasa a V-a, însă trebuie să
recunoaştem că acomodarea diferă de la o clasă la alta şi că realizarea ei este influienţată în mare măsură de
modul de comportare al profesorului care trebuie să realizeze o punte de legătură de la învăţământul primar la
cel gimnazial.
Astfel, legătura aproape perfectă ce se stabileşte în cei 4 ani ai învăţământului primar între elevi şi
învăţător, legătură cimentată de faptul că primii ani de şcoală înseamnă prima „rupere” de familie dar şi prima
integrare la viaţa socială, în mod responsabil, reprezintă pentru elevul-copil o acomodare în preajma celui ce îl
coordonează. Aşa că „dădăceala învăţătorului”, uneori exagerată, spun unii, este justificată căci acesta nu face
decât să câştige încrederea elevului-copil.
Odată ajuns în gimnaziu, se simte derutat fiincă întâlneşte o atitudine mai distantă a profesorului faţă de
elev. Trecerea la gimnaziu pune serioase probleme elevului acum preadolescent deoarece tactul pedagogic şi
răbdarea noastră vor trebui să ajute la o acomodare cât mai rapidă a acestora la transformările care au loc în
viaţa lor de elevi.
Nerealizarea acestei legături cât mai rapid va duce la o izolare a elevului faţă de unele obiecte de
învăţământ, la crearea unor goluri în însuşirea cunoştinţelor necesare promovării.
Dacă această „punte”de legătură se realizează mai greu este şi pentru că timpul aferent orei de curs în
raport cu cantitatea de cunoştinţe este foarte mic, iar ritmul în care elevii îşi iau notiţele este mult prea lent faţă
de ritmul în care trebuie realizată predarea. Asupra acestui aspect trebuie insistat în clasa a IV-a când prin
dictări cât mai rapide învăţătorul să insiste pentru o scriere mai rapidă din partea elevilor, fapt ce odată realizat
va lăsa timp mai mult explicaţiilor suplimentare, rezolvării de exerciţii explicative, cât mai ales acomodării
elevului cu noul stil de lucru pe fiecare obiect de studiu în parte.
Un adevăr destul de crud este faptul că nici elevii nu manifestă un interes prea mare pentru studiul
individual, pentru descoperire, ei aşteptând ca totul să fie prezentat cu lux de amănunte, trebuind doar să redea
noţiuni fără nici o contribuţie personală.Această stare de fapt este motivată de răspunsul la întrebarea „ studiezi
în plus?” care în majoritatea cazurilor a fost negativ.
Totuşi elevii cu rezultate bune la învăţătură, pentru care principala preocupare este pregătirea pentru
viitor, prezintă un interes crescut pentru disciplinele teoretice, obiecte de studiu la care spun ei „pot afla multe
lucruri interesante şi utile” pentru formarea ta ca om, pentru cultura ta.Însă, majoritatea elevilor sunt atraşi de
obiectele care îi relaxează, care le pun în evidenţă calităţile dar şi cele la care se descurcă cu uşurinţă şi cu efort
minim.La aceste obiecte acomodarea se realizează mai repede şi legătura profesor-elev preadolescent apare ca o
alunecare din cea a celei învăţător-elev copil.
Ei cunosc, spre exemplu faptul că lecţiile trebuie întâi învăţate şi apoi temele efectuate însă neefectuarea
lor este întâlnită frecvent, iar în multe alte cazuri acestea sunt efectuate greşit.
O altă greşeală ar fi faptul că elevii învaţă lecţiile pe de rost repetându-le cu glas tare până le însuşesc,
iar în privinţa efectuării temelor elevii şi le redactează singuri, izolate fiind cazurile când sunt ajutaţi de părinţi
sau de fraţi mai mari.

1330
 Timpul necesar studiului variază între 1-3,5h, timp reflectat şi în situaţia şcolară a fiecăruia, iar această
perioadă este precedată de urmărirea unor emisiuni sau filme nu tocmai pentru vârsta lor. Unii dintre elevi ajută
şi la treburile gospodăreşti iar aceste aspecte sunt motivate de un dezinteres faţă de învăţătură atât a elevilor cât
şi a familiilor acestora.
Esenţiale sunt orele de consiliere în care noi, diriginţii, trebuie să abordăm teme despre „cum şi când
învăţăm”, să subliniem ca învăţătura să se realizeze după o perioadă de odihnă şi să cuprindă pauze de 10-15
min, începându-se cu obiectele mai uşoare şi terminând cu cele mai puţin accesibile. De asemenea să susţinem
ideea că învăţarea să aibă la bază însuşirea logică a noţiunilor.
În orele de consiliere trebuie să încercăm să motivăm necesitatea învăţării, să apreciem (lăudăm) elevii
cu rezultate bune, pe cei care fac progrese, să îi facem să înţeleagă că şcoala le formează deprinderile necesare
pentru o bună acomodare în orice situaţie, pe care viaţa le-o va oferi, prin posibilitatea de aputea ajuta pe cei din
jurul nostru, pe noi înşine.Dar se ridică întrebarea „societatea ce face pentru învăţământ?”.Răspunsul este
simplu - se implică prea puţin şi nu realizeză că învăţământul este un liant între VIITOR şi PREZENT.
Ca diriginte dar şi ca profesor voi încerca să creez colectivului o atmosferă de colaborare, de învăţare pe
bază de dialog şi întrebări, cu siguranţă că stabilirea unei bune discipline va îmbunătăţi atmosfera de studiu şi
rezultatele obţinute vor fi, sperăm mai bune.
De asemenea prestanţa personalului didactic, pregătirea profesională, ţinuta morală a acestuia, modul în
care stările emoţionale sunt depăşite va fi o motivaţie puternică în pregătirea elevilor de clasa a V-a.
Poate că şi mediul familial al acestor elevi este un factor important în modul lor de comportare, dar ceea
ce familia nu poate face spre binele copilului trebuie să facă şlcoala şi cred că noi putem în mare măsură, umple
golurile existente din punct de vedere intelectual cât şi moral, emoţional.

1331
 Profesor inovator – elev creativ în procesul instructiv – educativ

Prof. Iftime Alina

Liceul Tehnologic „Virgil Madgearu”, Constanţa , judeţul Constanţa

Dezideratele pedagogiei moderne şi postmoderne au în vedere practicile educative de stimulare a

potenţialului creativ a profesorului şi a elevului în desfăşurarea actului instructiv - educativ. Procesul
educaţional contemporan presupune valorizarea activă a două tipuri de personalităţi creative: profilul creativ al
actantului adult, matur, cu experienţă – profesorul şi profilul creativ aflat în plină ascensiune al actantului copil
– elevul.
Atitudinea activă şi creatoare a elevilor este o consecinţă atât a stilului de predare al profesorului, cât şi a
obişnuinţei elevului de a se raporta la sarcina de lucru. Prin felul în care solicită răspunsuri la o problemă, prin
felul în care organizează activităţile de informare şi de formare ale elevilor, prin accentul pe care îl pune pe
dezvoltarea proceselor cognitiv-aplicative, profesorul influenţează comportamentul activ şi creativ al elevului.
Condiţiile şi situaţiile specifice care pot duce la dezvoltarea spiritului investigativ, a atitudinii creative şi
active în şcoală, pot fi considerate următoarele:încurajarea elevilor să pună cât mai multe întrebării; limitarea
constrângerilor şi factorilor care produc frustrare; stimularea comunicării prin organizarea de discuţii şi
dezbateri între elevi, între profesor şi elevi; cultivarea spontaneităţii şi a autonomiei în învăţare; favorizarea
accesului la cunoaştere prin forţe proprii, stimulând atitudinea reflexivă asupra propriilor demersuri de învăţare.
Profesorul este cel care trebuie să găsească cele mai eficiente modalităţi prin care să stimuleze potenţialul
creativ al fiecărui elev în parte. Activităţile propuse elevilor în scopul sporirii gradului de implicare activă şi
creativă în şcoală trebuie să asigure: stimularea gândirii productive, a gândirii critice; libertatea de exprimare a
cunoştinţelor, a gândurilor; utilizarea talentelor şi a capacităţilor specifice fiecărui individ în parte; incitarea
interesului către nou, necunoscut; dezvoltarea capacităţii de organizare de materiale, de idei prin întocmirea de
portofolii asupra activităţii proprii.
„Sub incidenţa cerinţelor de a se da cât mai multe răspunsuri originale, neobişnuite, are loc o mobilizare a
creativităţii potenţiale. Aceasta poate fi recunoscută ca atare prin numărul mai mare şi prin diversitatea crescută
a răspunsurilor la persoanele creative, ca şi prin diferenţele de originalitate, flexibilitate, fluiditate a
răspunsurilor date de către acestea.” ( Dicţionar de psihologie, 1997)
Rolul profesorului constă mai mult în stimulare şi dirijare, iar motivaţia activităţii reiese din participarea
entuziastă a cadrului didactic. Elevul e implicat atât în procesul de predare,, de învăţare şi de evaluare, iar
disciplina devine autodisciplină a muncii şi interesului, asigurată de satisfacţia cooperării”.
Conduita creativă a cadrului didactic este unul din factorii care asigură dezvoltarea potenţialului creativ al
elevilor. Predarea, ca proces creativ, presupune ca profesorul să medieze între elev şi lumea cel înconjoară.
Profesorul creativ oferă posibilitatea elevilor de a-şi spune părerea într-o atmosferă neautoritară, promovând
o atitudine deschisă, prietenoasă, pozitivă şi receptivă, apreciind ideile bune ale elevilor şi nesatirizând
nereuşitele. El permite elevului să-şi manifeste curiozitatea, interesul pentru schimbul de informaţii.
Pentru a stimula activismul şi creativitatea elevului, profesorul însuşi trebuie să fie un tip creativ şi activ, să
manifeste un comportament şi o atitudine pozitivă în acest sens.
În lucrarea intitulată „Creativitatea elevilor”, Ana Stoica consideră că un cadru didactic creativ trebuie să
ştie cum să folosească întrebările. Fiecare act creativ începe cu întrebări, dar acestea trebuie să fie deschise, să
aibă sens şi să nu sugereze răspunsuri predeterminate.
Procesul instructiv – educativ, raportat la noţiunea de creativitate, devine productiv prin valorificarea
potenţialului creator a actantului – copil reprezentat de către elev.
Ca formaţiune psihologică, creativitatea este proprie tuturor copiilor, în limitele dezvoltării normale. Pe
măsura dezvoltării ontogenetice se conturează treptat, conducând astfel, la diferenţierea şi individualizarea
personalităţilor creatoare, fiecare dispunând de o dominantă specifică în funcţie de ponderea şi modul în care se
corelează factorii implicaţi, de experienţa acumulată şi de contextul social şi de climatul psihosocial în care se
manifestă. În această prismă a devenirii, creativitatea presupune anumite premise psihofiziologice care,
subsumate şi angrenate în procesul dezvoltării, vor conduce la conturarea şi exprimarea ei ca dimensiune
proprie individului respectiv.

1332
 Fiecare copil dispune de un potenţial creator, respectiv de anumite trăsături sau însuşiri favorizante ale
actului creator. Deosebirile se exprimă prin intensitatea cu care se manifestă acest potenţial şi prin domeniul în
care se aplică.
Detaliind aceste însuşiri putem distinge, pe de o parte, cele care se referă la intelectul copilului (procese de
cunoaştere, aptitudini, tehnici intelectuale, etc.), iar pe de altă parte cele care se referă la fantezia şi imaginaţia
sa (gândire intuitivă, sensibilitate faţă de nou, spontaneitate). Cele două categorii de însuşiri nu evoluează în
mod liniar şi în acelaşi ritm.
O intensă dezvoltare a gândirii convergente, întemeiată pe raţionament şi spirit critic, poate înăbuşi
exprimarea spontaneităţii şi intuiţiei imaginative. Relaţiile tensionale dintre ele se restructurează pe măsura
dezvoltării ontogenetice a copilului în funcţie de factorii externi care intervin. Unii cercetători sunt de acord că,
pe măsura trecerii de la un stadiu la altul spontaneitatea şi fantezia sunt inhibate şi subordonate instanţelor
raţionale. Gândirea şi spirtul critic al copilului frânează uneori creativitatea dar intr-o măsură mai mică decât pe
un adult. Cu cât vârsta este mai mică, cu atât spiritul creator se manifestă mai liber. Asemenea fenomene sunt
puse pe seama contextului psihosocial şi a organizării procesului instructiv-educativ.
Potenţialul creativ cunoaşte o dinamică specifică de-a lungul dezvoltării ontogenetice şi îmbracă nuanţe
individuale de la o persoană la alta.
Conform observaţiilor pedagogului Ana Stoica, portretul unui elev creativ ar fi caracterizat prin următoarele
conduite: capacitate de pătrundere şi prelucrare a materialului, posibilitatea restructurării personale şi rapide a
datelor, spirit independent şi critic, preferinţa pentru complexitate, dispoziţia de a-şi asuma riscuri, relativa
indiferenţă faţă de impresia pe care o produce asupra profesorilor, colegilor, nesociabilitate, încrezător în sine,
nonconformism intelectual, un nivel superior de aspiraţii, interese variate, curios şi activ.
Un alt aspect important al problemei este că rezultatele şcolare, consemnate în note nu reflectă nivelul
creativităţii. Ele se bazează preponderent pe memorare, reproducere, repetare, structuri algoritmice, în timp ce
creativitatea presupune intuiţie, fantezie, originalitate, etc.
Elevul activ şi creativ dă dovadă de multă îndrăzneală în aprecierea critică a unui produs, de independenţă
în abordarea şi analiza problemelor, de libertate în manifestarea comportamentală generală.
Strategiile didactice interactive sunt recunoscute drept modalităţi eficiente de stimulare a potenţialului
creativ al elevilor, promovând o metodologie care exersează capacităţile cognitive superioare ale elevilor,
dezvoltând inteligenţe multiple.
Astfel, şcoala modernă recurge la o gamă variată de practici didactice, din dorinţa de activizare şi de stimulare a
capacităţii creatoare a tuturor elevilor. Sunt preferate metodele interactive, participative şi de colaborare, deci
cele centrate pe elev. Acest lucru presupune utilizarea cunoaşterii experienţiale a elevului ca individ, fiind ajutat
să înţeleagă lumea în care trăieşte şi să aplice în situaţii diferite de viaţă ceea ce a învăţat.
În cadrul orelor de limba şi literatura română, elevul trebuie să depăşească limitele învăţării unor comentarii
literare impuse, fără a trece mesajul textului prin filtrul personalităţii sale. Participarea activă şi eficientă a
elevului la descifrarea demersului literar poate fi stimulată prin desfăşurarea unor activităţi de tipul: procese
literare ( de exemplu, caracterizarea personajului Ion din romanul cu acelaşi nume), încadrarea personajelor în
diferite zodii ( de exemplu, caracterizarea Otiliei din romanul „Enigma Otiliei” de G. Călinescu), utilizarea
metodei cvintetului (pentru a surprinde tema literară a unui text sau trăsăturile personajelor), a dramatizărilor,
îmbinarea lecturii cu linia melodică şi desenul
( în special în abordarea textelor lirice) etc.
În concluzie, eficientizarea actului didactic în spirit inovator presupune ca relaţia profesor-elev trebuie să
fie mutuală, deschisă unui dialog permanent, să faciliteze instalarea unui climat psihic caracterizat prin
tonalitate afectivă pozitivă, stimulatoare a exprimării creatoare a elevilor.

1333
 Bibliografie:
Ciupercă Livia , „Proiectarea didactică”, Editura Spiru Haret, Iaşi 2005.
Ivănuş Dumitru , „Metodica predării limbii şi literaturii române”, Editura Universităţii, Craiova, 1999
Oprea Crenguţa – Lăcrămioara, „Strategii didactice interactive”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2007.
Parfene Constantin, „Metodica studierii limbii şi literaturii române în şcoală”, Editura Universităţii, Bucureşti,
2001
Stoica Ana, „Creativitatea elevilor”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.

1334
 Colaborarea dintre gradinita, scoala, familie, comunitate

Profesor invatamantul prescolar: Iftimie Floriana Georgiana

Gradinita cu Program Prelungit Nr. 7
Satu Mare

Sistemul de invatamant ca produs al dezvoltarii sociale, a reflectat intotdeauna cerintele si

posibilitatile oferite de societate, afirmandu-se, la randul sau, ca factor al dezvoltarii sociale. Sub impulsul
cerintelor dezvoltarii sociale, sistemele de invatamant se modifica, tinzandu-se spre modernizarea metodelor
de predare, a continutului, a formelor de organizare, precum si a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele institutii educative. Una dintre sarcinile gradinitei, este pregatirea copilului pentru scoala, prin
intermediul a doua forme specifice, jocul si invatarea. Invatamantul prescolar trebuie sa realizeze educatia
prescolara avand ca functie majora formarea si dezvoltarea personalitatii copilului in raport cu nevoile
specifice varstei, cu posibilitatile si dotarile sale, in interesul sau si al comunitatii sociale.
Cu toate acestea, complexitatea actului educational, a realitatii umane si sociale contemporane si
sarcinile tot mai dificile carora trebuie sa le faca fata procesul educational fac sa se identifice tot mai multe
fisuri in relatia amintita. Se recunoaste faptul ca deciziile, actiunile si rezultatele educatiei nu mai pot fi
realizate decat in comunitatea de optiuni dintre mediile responsabile – familie, scoala si comunitate.
Mai mult, se dezvolta concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc,
optiunea personala, implicarea acestuia de la varstele cele mai mici in responsabilitatea si drepturile pe care
societatea le identifica si recunoaste. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care sa intareasca schimbarea
in relatiile scoala - familie. Acest concept este parteneriatul eductional : este unul dintre cuvintele cheie ale
pedagogiei contemporane. Este un concept si o atitudine in campul educatiei.
Parteneriatul educational este forma de comunicare, cooperare si colaborare in sprijinul copilului la
nivelul procesului educational. El presupune o unitate de cerinte, optiuni, decizii si actiuni educative intre
factorii educationali.
Parteneriatul educational se desfasoara permanent si impreuna cu actul educational propriu-zis. El se
refera la cerinta ca proiectarea, decizia, actiunea si evaluarea in educatie sa fie realizate in cooperarea si
colaborarea dintre institutii, influente si agenti educationali.
Parteneriatul educational se realizeaza intre :
- institutiile educatiei : familia, scoala si comunitate ;
- agenti educationali : copil, parinti, cadre didactice, specialisti in rezolvarea unor probleme
educationale (psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuti, etc.) ;
- membrii ai comunitatii cu influenta asupra cresterii, educarii si dezvoltarii copilului (medici,
factori de decizie, reprezentantii bisericii, ai politiei, etc.) ;
- influente educative exercitate exercitate la anumite momente asupra copilului ;
- programe de crestere, ingrijire si educare a copilului ;
- forme de educatie in anumite perioade.
Conceptul se adreseaza in principal parintilor si cadrelor didactice si se refera la actiunea in acelasi
sens. Ceea ce hotaraste familia, sa fie in acord cu masurile scolare si ceea ce un parinte face sa nu fie legat
de celalalt. Actual, relatia educator - copil are sensuri noi, este o relatie de colaborare, datorita aspectelor ei
de conducere democratica si flexibilitatii in luare deciziilor. Nu numai copilul invata si se dezvolta sub
influenta educatorului, ci acesta se formeaza si se transforma prin relatie educativa. Rezolvarea fiecarei
probleme educative adauga competente noi cadrului didactic. Numai un cadru didactic de tip reflexiv,
creator si dinamic care accepta schimbarea in raport cu fiecare generatie, va gasi raspuns la noile intrebari.
Parintii, copiii si comunitatile se influenteaza puternic unii pe altii. Mediul in care traiesc parintii poate
sprijini sau devia vietile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate sa se comporte ca o sursa de
forta si siguranta sau ca o relatie a dezvoltarii.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu
părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni
un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor
să crească mici genii.
1335
 O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

1336
 RELAȚIA GRĂDINIȚA-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

IFTIME MAGDALENA
Scoala Gimnazială Nr. 1 Dobîrceni

Dacă vrei să culegi după un an, îngrijeşte ogorul.

Dacă vrei să culegi după zece ani, plantează un pom.
Dacă vrei să strângi roadele după cincizeci de ani, educă oamenii.
(proverb chinezesc)

Pentru orice familie cu copii intrarea în şcoală a acestora ocupă un loc aparte.
Dobândirea statutului de şcolar nu înseamnă nici pe departe răgaz educativ pentru familie. Dimpotrivă,
plecând de la premiza că învăţătura este o activitate complexă care, ca oricare alta trebuie învăţată, sprijinul
părinţilor este salutar, îndeosebi în primii ani de şcoală. În formarea unor deprinderi concrete este absolut
necesar de respectat principiul unităţii şi consecvenţei îndrumărilor şi cerinţelor.
Deci, rolul părintelui în supravegherea pregătirii lecţiilor, trebuie să contribuie la organizarea
efortului copilului de a prezenta la şcoală numai rezultatul muncii sale şi nu de scutirea de efort. Discuţia
trebuie purtată cu răbdare, fără urecheli, fără cuvinte urâte. În îndrumarea şi controlul pe care-l fac părinţii
asupra muncii copiilor, cei dintâi trebuie să ţină seama de vârsta copiilor, dar şi de anumite particularităţi
individuale. Un copil trebuie supravegheat mai îndeaproape, altul mai puţin. Copilul trebuie astfel ajutat,
încât să-i cultivăm dorinţa de a-şi rezolva singur temele, precum şi încrederea că poate face acest lucru în
bune condiţii şi mai ales că ştie să se folosească de timp
Dacă în alte culturi creşterea şi educarea copiilor este o problemă a întregii comunităţi, la noi,
părinţii sunt de cele mai multe ori singuri, adesea fără nici un ajutor. De aceea, uneori părinţii consideră, în
general educaţia copiilor dificilă, atunci când copilul prezintă un comportament care pentru ei este
inacceptabil. In astfel de cazuri părinţii sunt iritaţi, se supără sau se simt neputincioşi.
,,Familia şi şcoala, instituţii cu rol fundamental în crearea spiritului social, trebuie să-şi asume din
nou rolul lor de nucleu în jurul căruia să se poată construi o bază durabilă pentru edificarea societăţii
viitoare’’(Jaque Delors). In condiţiile social-economice actuale se manifestă două tendinţe contradictorii:
părinţii sunt îngrijoraţi de viitorul copiilor lor, dar în acelaşi timp ,, nu mai au timp şi răbdare să acorde
atenţie problemelor acestora’’. Relaţia lor cu şcoala este ignorată sau evitată, acţiunile educative ale celor
două instituţii exercitându-se oarecum paralel.
Este o sarcină a şcolii, a personalului didactic, să identifice situaţiile problematice din familiile
copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative ale acestora în formarea elevului şi mai ales să
conştientizeze faptul că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în obţinerea performanţelor
şcolare.

BIBLIOGRAFIE
1. Adina Băran-Pescaru, “Familia azi. O perspectivă sociopedagogică”, Editura Aramis,
Bucureşti, 2004.
2. Elena Truţă, Sorina Mardar, “Relaţia professor-elevi : blocaje şi deblocaje”, Editura Aramis,
Bucureşti, 2005.
3. Dafinoiu, I., “Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observaţia şi interviul”,
Editura Polirom, Iaşi, 2002.

1337
 EDUCAŢIA FĂRĂ FRONTIERE

PROFESOR IGNAT MONICA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 TĂRIAN, JUD. BIHOR

Diversitatea culturală este recunoscută ca o realitate a societăţii contemporane, o nevoie de gestionare

a interacţiunilor convieţuirii între membrii diferitelor grupuri etnoculturale.
Acest tip de educaţie încă din ciclul primar uşurează adaptabilitatea timpurie la societatea
democratică a generaţiei viitoare la globalizare, toleranţa, la diversitatea culturii altor popoare precum şi
cunoaşterea acestora. Educaţia interculturală este o educaţie a relaţiilor interpersonale care implică membrii
unei culturi diferite. Se scoate în evidenţă caracterul inevitabil al contactelor între persoane aparţinând
diferitelor grupuri etnoculturale şi interferenţelor asociate interacţiunilor între grupuri.
Educaţia interculturală vizează o abordare pedagogică a diferenţelor culturale.Toţi elevii fără
deosebire de apartenenţă etnică–culturală, trebuie să beneficieze de dreptul la educaţie. Se promovează o
educaţie practică pentru drepturile omului şi valorile democratice, centrată pe egalizarea statuturilor şi
cooperarea între grupurile şcolare eterogene.O educaţie interculturală în ciclul primar, stimulează o cunoaştere
cât mai vastă şi o bună interacţiune indiferent de etnie, rasă, fără discriminări. Este importantă organizarea de
întâlniri între persoane aparţinând unor culture diferite, stabilirea unor relaţii de prietenie, vizite, excursii,
petrecerea timpului liber împreună, schimburi literare, musicale, culinare, hobiuri. Personalitatea se
consolidează prin relaţionarea cu ceilalţi se formează diferit, devenind unică şi originală. Copilul este o fiinţă
sociala, aflată în strânsă legatură cu semenii. Educaţia interculturală încă din ciclul primar, obişnuieste şi
modelează copilul în maniera deschisă faţă de ceea ce ii este străin. Îl determină să capteze informaţii, să
coopereze cu ceilalţi, mediul diferit formează personalităţi diferite şi gândiri multiple. Altfel se comportă un
şcolar venit din mediu propice şi altfel unul care nu are o cultură. Copiii de azi sunt mult mai inteligenţi dar şi
mediul intervine în acest fapt. Educaţia interculturală promovează politici şcolare care permit egalizarea
şanselor în educaţie. Şcoala este spaţiul principal al învăţării pluralităţii culturale prin preţuirea diversităţii. Nu
există valori superioare şi inferioare, ci valori specifice, iar şcoala modelează orgoliul etnic al majorităţii si
întărirea încrederii în sine a minorităţii, astfel este importantă cunoaşterea şi educaţia fără frontiere.
Interdisciplinaritatea este importantă nu numai pentru mediul şcolar ci şi familial, grupuri sociale, instituţii,
comunităţi. Înfrăţirile între regiuni, oraşe, commune, şcoli, reprezintă ocazii concrete de manifestare a
schimburilor şi solidarităţii. Adevarata bogăţie spirituală a omului depinde de bogăţia relaţiilor sale reale, o
deschidere către o educaţie interculturală, oferă o personalitate mult mai consolidată. Educaţia globală,
educaţie pentru solidaritate sau pentru dezvoltare, reprezintă informarea elevilor despre ceea ce se intamplă în
lume, formarea lor pentru a deveni cetăţeni solidari în comunitate, la nivel local.

1338
 Motivaţia pentru schimbare nu vine din a vedea ceea ce se întâmplă în ţările mai dezvoltate, ci din
ceea ce se întâmplă în alte ţări mai puţin norocoase. Educaţia globală se încadrează în educaţia complementară
şi extracurriculară. Activităţile de voluntariat au întâlnit reticenţe la nivelul părinţilor, aceştia nu-şi schimbă
mentalităţile iar copiilor le lipseşte un model.
Educaţia interculturală promovează politici şcolare care permit egalizarea şanselor în educaţie.
Şcoala este spaţiul principal al învăţării pluraralităţii culturale prin preţuirea diversităţii. Nu există valori
superioare şi inferioare, ci valori specifice, iar şcoala ,,modelează’’ orgoliul etnic al majorităţii şi întărirea
încrederii în sine a minorităţii, astfel este importantă cunoaşterea şi educaţia fără frontiere.
Adevărata bogăţie spirituală a omului depinde de bogăţia relaţiilor sale reale, o deschidere către o
educaţie interculturală oferă o personalitate mult mai puternic consolidată.

Bibliografie
• Cojocariu Venera - Studii şi cercetare ,,Educaţia interculturală’’ conceptualizare şi contextualizare,
Editura Miniped, Bacău, 2003
• Stoica Marin – Pedagogie şi psihologie, Editura Gheorghe Alexandru, 2002

1339
 ABORDAREA INTERCULTURALITĂŢII ÎN PROCESUL INSTRUCTIV-EDCATIV
-METODĂ DE INTERACŢIUNE
COPII-PĂRINŢI-GRĂDINIŢĂ

PROF. PT. ÎNV. PREPRIMAR

ILEA TECLA
Şcola duminicală de lângă „Biserica „Albinii”
CLUJ-NAPOCA

Intr-un primul rând vă propun să dezvoltăm câteva concepte cheie legate de educaţia interculturală:
culturalitate, multi-culturalitate, interculturalitate, intraculturalitate şi, în cele din urmă, transculturalitate.
Conceptul de culturalitate constituie cea dintâi referinţă a educaţiei culturale. Este un concept fondator, din
care derivă celelalte. Ce este culturalitatea?
Este vorba, in primul rând, de proprietatea unui mod de existenţă cultural. Atunci când această proprietate
atinge un anumit grad de extensie, atunci când nu mai vorbim de individ, ci de grup (popor, naţiune, etnie),
atunci când vorbim de diversitate, complexitate, de simbolism si de unitate sistemică, ne aflăm în faţa unei
realităţi antropologice pe care o desemnăm prin termenul de Cultură. Aceasta analiză poate să pună în evidenţă
extrem de uşor fenomenul multiculturalităţii. Diversitatea este asociată multiplelor dimensiuni culturale si iată
de ce nu putem să vorbim de o singură cultură umană, ci de mai multe. Multiculturalitatea este prealabilă
interacţiunii între culturi.
Interculturalitatea este expresia următorului tip de raport: culturile intră în contact, dialoghează,
interactionează, se influenţează mutual. Totuşi, această dinamică interculturală nu este decât forma exterioară a
dinamicii culturale umane.
Orice proces cultural poate fi caracterizat prin bogăţia şi complexitatea sa. Interculturalitatea este un
element al său. Ea nu reprezintă nici totalitatea, nici plenitudinea unei realizări culturale umane, ci este un
moment important. Ea nu este, în consecinţă, complet inteligibilă decât în interiorul totalităţii dialectice a
procesului. Astfel trebuie inţeleasă şi administrată
Între cultură şi educaţie, este o legătură intrinsecă, procesul de învăţământ, Curriculumul naţional, dezbate în
mod deosebit aceasta legătură, punând în centrul ei, formarea individului, copilului participant la acest process..
Ce este educaţia? După cum incercăm să sugerăm, educaţia este ceva legat de fiinţa omeneascaă şi de fiinţa
unică. Persoana este, fără îndoială, conceptul cel mai semnificativ de care dispunem pentru a face referintă la
subiectul educaţiei. Persoana reprezintă sinteza dialectică a universalităţii omului, a cetăţeanului sau a
muncitorului, singularitatea individului. Educatia semnifică educaţia persoanei; educaţia consistă în
perfecţionarea persoanei.
Ultima concluzie ar fi că, în această experientă crucială, persoana arată că este centrul sau miezul relaţiei
cele mai intime şi radicale a omului cu el insuşi.
In contextul actual, şcoala trebuie să fie pluridimensională şi are urmatoarele trei dimensiuni: (a) curriculară;
(b) extra-curriculară; (c) interactivă.
Lucrând la grupă , pun foarte mare accent pe interculturalitate, la noi frecventează copii care provin din
familii bilingve ( români, maghiari, romi ), sau copii recent întorşi din diaspora, care vorbesc cursiv două limbi
( majoritatea), şi desigur copii care vin din familii care vorbesc limba română.
Noi punem accent pe învăţarea în limba română, ,cât mai intens posibil. Părinţii sunt mulţumiţi de evoluţia
copiilor, după cum am aflat în dezbaterile avute, sau în momentele de consiliere pe care le avem.
Pentru a avea rezultate deosebite în însuşirea cunoştinţelor, şi în formarea unor persoane educate, desfăşurăm
cu success parteneriatul educaţional Grădiniţă-familie “Să învăţăm împreună”.
Prin acceptarea si aplicarea educatiei interculturale, se pot evita conflictle interetnice, discriminarea in orice
domeniu, se pot scădea infracţiunile, se vor folosi mai rar expresiile de duşman, inferior, dominant,
transformându-se aceste fenomene sociale in discriminări pozitive, care duc la progres,versus regres.

1340
 VALORI ŞI APTITUDINI ÎMPĂRTĂŞITE LA NIVELUL GRĂDINIŢEI CU PROGRAM PRELUNGIT
„AŞCHIUŢĂ” CLUJ-NAPOCA
Prof. Pt. Înv. Preşcolar ILEA TECLA
Grădiniţa cu program prelungit „Aşchiuţă” Cluj-Napoca

În acest context, grădiniţa la care lucrez, este o grădiniţă cu un caracter deosebit de deschis, spre nou,
spre acceptarea aproapelui, cu resurse umane deosebite, care ne ajută să ajungem la rezultate deosebite în
ceea ce priveşte pregătirea copiilor pentru integrarea într-o realitate complexă.
Pentru a putea vorbi despre valori şi aptitudini împărtăşite la noi în grădiniţă, voi aminti viziunea
grădiniţei noastre:
1. „Oameni noi pentru timpuri noi”
2. „Minte sănătoasă în corp sănătos”
3. „Creativ şi activ, vreau să fiu încă de mic”
4. „Pas cu pas, zi de zi, tot mai bun, tot mai mare tu vei fi”
5. Pregătirea din punct de vedere cognitiv, social, emoţional şi fizic a copilului, pentru integrarea într-o
realitate complexă
Precum şi Oferta educaţională, curriculară atractivă, pentru oricare părinte care îşi aduce copilul la noi în
unitate.
Aceste resurse reprezintă tezaurul unităţii noastre, care asigură influenţa şi conexiunile necesare bunei
funcţionări al acesteia.
O conlucrare compensatorie între angajaţii unităţii, sub conducerea unui lider deosebit.
În acest mediu deosebit, încerc tot timpul să mă dezvolt din punct de vedere profesional, să ajut unde
este nevoie, pe alţii la rândul lor să se dezvolte.
În cazul meu, încerc tot timpul să îmi dezvolt calităţile necesare unui lider, care răspunde de o grupă de
copii, dar şi pe plan familial răspund de familia mea: persuasiune, empatie, relaţionare, sociabilitate. Încerc
să fac totul pentru a fi acceptată de părinţi, colegi, copii, familie, dezvoltându-mi consecvent aceste
abilităţi.
Grădiniţa constituie o etapă fundamentală în dezvoltarea copilului prin conţinutul ştiinţific al procesului
instructiv-educativ şi prin libertatea de acţiune oferită preşcolarului care-i stimuleazăinteresele de
cunoaştere şi contribuie la lărgirea câmpului de relaţii sociale.
După cum bine ştim, familia este factorul primordial în educarea unui copil, educaţia începe în familie.
De aceea, legătura dintre grădiniţă şi familie va trebui să se întrepătrundă, iar educatorul să cunoască
foarte bine mediul de viaţă al copilului, pentru a putea colabora.
Consecvent transmitem informaţii care să vină în sprijinul părinţilor în formarea de comportamente
adecvate la copii, pentru a îmbunătăţi relaţionarea lor în cadrul grupurilor.
Ajutăm părinţii, să folosească metode eficiente pentru dezvoltarea psiho-afectivă a copiilor.
Noi, intreprindem activităţi de consiliere individuală, activităţi extracurriculare cu copii şi părinţi, serbări
şi alte manifestări, la care participă şi părinţii cu mult interes, precum şi dezbateri, pe teme propuse de
părinţi.
Desfăşurăm parteneriate, pe mai multe teme, unde părinţii participă cu mult interes:
1.”Să citim împreună” proiect parteneriat cu Fundaţia bibliotecară „Heltai Gaspar”
2.” Importanţa practicării exerciţiului fizic în vederea prevenirii deficienţelor fizice şi menţinerea stării de
sănătate”- Parteneriat educaţional cu CS „Atletic” Cluj-Napoca
3.” Nu contează nimic,..., hai să ne jucăm împreună”parteneriat cu Liceul tehnologic special pentru
deficienţi de auz Cluj-Napoca şi Teatrul de păpuşi „Puck” Cluj-Napoca
În derularea acestor parteneriate, implicăm şi părinţii, le prezentăm conţinutul, solicităm ajutor pentru
supraveghere, realizarea de diferite materiale, etc.
Astfel, valorile şi aptitudinile împărtăşite la nivelul Grădiniţei cu program prelungit „Aşchiuţă”Cluj-
Napoca, sunt cele compatibile cu societatea contemporană, cele necesare în convieţuirea socială, pentru o
maturizare emoţională şi socială conforme cu noua eră a schimbărilor incipiente.

1341
 ,,EU VREU SĂ MĂ FAC PROFESOARĂ”
Prof. Ilie Claudia Daniela
Şcoala Gimnazială nr. 25, Loc. Galaţi, Jud. Galaţi

MOTTO: „Cea dintâi datorie a şcolii este de a forma buni cetăţeni şi cea dintâiu condiţiune pentru a fi
cineva bun cetăţean este de a-şi iubi ţara, fără reservă şi de a avé o încredere nemărginită într’însa şi în
viitorul ei”. (Spiru Haret)
De-a lungul timpului, şi nu mă refer doar la timpul scurs din decembrie 1989 şi până azi, ci chiar de la
începuturile învăţământului românesc, relaţia şcoală-familie-societate, a trecut prin numeroase transformări.
Aş putea spune că a avut etape când a trecut prin chinurile facerii, dar cred că voi primi repede o etichetă:,,
cârcotaşă”. Deci, cred că nu voi spune!
Spiru Haret a făcut din odaie, şcoală şi a adus în ea, pe ,, domnu’ învăţător”.
Perioada comunistă a umplut şcolile de elevi şi a transformat dascălii în ,,tovarăşi” care nu se
întovărăşeau cu elevii lor, ci îi ,,puneau la respect”.
În ianuarie 1990, după ce ,,s-a terminat revoluţia” ne-am trezit într-o mare LIBERTATE. Nu ştiam ce
este, ce face, dar mai ales ce să facem cu ea astfel încât să nu ni se urce la cap! Cum de altfel, s-a şi
întâmplat!
Mulţi, apoi majoritatea, au început să facă curăţenie şi au aruncat la gunoi :,, bună ziua”, ,,mulţumesc”,
,,sărut-mâna”, ,,vă rog frumos”, ,,cu plăcere”. Peste noapte ne-am trezit în lumea noua a Netului, a touch-
screenului, a ultimelor gadgeturi şi nu am văzut când am rămas fără ,,cei 7 ani de acasă”. Poate pentru ca
mulţi au rămas fără,,acasă” şi au fost nevoiţi să plece în străinătate unde să găsească doar o altă casă, dar fără
anii , cei 7, din ea.
Au trecut alţi ani: 5, 10 ,25, o generaţie; copiii născuţi în anul ,,zero” al libertăţii, sunt azi părinţi şi-şi
cresc copiii într-o societate ,,curată”, într-o casă inteligentă, cu o alimentaţie ,,bio”, cu ultimul ,,ifon”,dar...
fără cei 7...ani de... acasă!
Azi şcoala are o misiune foarte grea: de a construi în prezent , un pod între trecut şi viitor. Iar podul să
aibă sens unic şi pe el să vină onoarea, cinstea, demnitatea, spiritul civic, dorinţa de a şti şi a cunoaşte,
mândria de a fi român născut, crescut şi educat în ROMÂNIA.
Zi de zi, oră de oră, cu fiecare ,,a” sau ,,integrală” scrisă pe caietele elevilor, se mai adaugă o cărămidă la
fundaţia podului, se mai prinde un şurub la o bucată rebelă, de metal, iar seara, înainte de culcare, ochii
minţii revăd toată splendoarea. Dimineaţa, în razele blânde ale mândrului Soare, planul e deja gata pentru
încă o pagină din proiect. Şi pagină după pagină, încep să prindă viaţă, un medic nou, un învăţător, un
inginer, un bun mecanic, şofer sau fermier.
Dar ăsta e proiectul, pe hârtie, ideal, care ar trebui să fie realizat la finalul câte unui an şcolar. Numai că
de la teorie la practică, e tot mai dificilă realizarea, cu fiecare nouă generaţie. Elevii nu mai respectă nici un
tipar, nu mai au nici un ritm şi nici măcar paşii nu li se mai îndreaptă spre şcoală. În ultimii ani auzim de
comasări de clase, de şcoli, desfiinţări de licee. Se nasc puţini copii, destul de mulţi nu vin la şcoală, alţii
abandonează sau nu reusesc să rotunjească ,,a-ul” decât cu mare greutate. Puţini sunt cei care reusesc să
păşească pe pod purtând cu ei şi scopul.
Şcoala are un nou ,,antet: furnizor de servicii de educaţie”, ceea ce înseamnă pentru tot românul:,, clientul
nostru, stăpânul nostru”. Ca urmare, pe fiecare pagină a proiectului, ea este repetată aproape obsesiv şi are
puteri aproape magice. Nu trebuie supărat ,,clientul” pentru că serviciile vor fi reclamate la director, la
inspectorat, la minister, şi cel bine, sigur şi răsunător la MEDIA. Evident nu la cea aritmetică sau geometrică
, ci la mass-media, care este un burete foarte absorbant pentru astfel de subiecte.
,,Jigniri”, ,,discriminare”, ,,fugit de acasă pentru că profa de mate i-a chemat părinţii la şcoală”,
,,sinucidere pentru un 4 la română” şi multe altele, fac repede ocolul tuturor televiziunilor locale şi naţionale,
al cotidienelor. Mama, tata, bunicul apar ,,pe sticlă” pentru a explica, o data în plus daca mai era nevoie, că
au fost victima unui ,,atac la persoană”, că i-a fost distrus echilibrul psihologic al copilului, că vor cheltui o
avere pe terapie la psiholog şi tot nu vor fi ca înainte lucrurile.
Dar înainte cum era? Dar cu ,,domnu învăţător” cum rămâne? El nu va merge la terapie?

1342
 Elevii pot înjura un profesor, pot scuipa după el, pot pleca din clasă când vor, pot asculta muzică la căşti
sau pot scrie mesaje pe Facebook în timpul orelor, pentru că, nu-i aşa, nu trebuie stricat echilibrul psihologic
al copilului-ELEV. Iar asta nu e nici măcar o ştire, decât poate, la un jurnal târziu în noapte.
În noapte vom ajunge şi noi, toţi, dacă NOI, SOCIETATEA nu vom îndrepta lucrurile. Nu sunt adepta
nici unei forme de violenţă, fizică sau verbală- nici chiar împotriva unui animal sau plantă, dar cred cu tărie
că şcoala zilelor noastre nu este pe un drum bun. Şi cu toate astea...
Sunt 20 de ani de când am intrat prima dată într- o clasă de elevi, sunt prima generaţie completă, după
1989, a facultăţii pe care am urmat-o şi pot ÎNCĂ să mai răspund la întrebarea:,, Dacă ar fi să daţi timpul
înapoi, ce meserie v-aţi alege?”
,,EU VREU SĂ MĂ FAC PROFESOARĂ.”

1343
 “Educație fără frontiere!”: Relația grădiniță-școală-familie-societate
PROF. ÎNV .PREŞC:ILIE DOINA MIHAELA
GRĂDINIȚA:GHERGHEŞTI-PETREŞTI

Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi comunitate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra copilului.
Parteneriatele cu familia cooptează părinţii ca parteneri în procesul educativ, îi informează despre valorile
promovate în aceste instituţii specializate în educaţia celor mici, formându-i ca beneficiari direcţi ai achiziţiilor
de ordin educaţional ale propriilor copii.
Copilul vine în contact cu diferite persoane, creşte şi se dezvoltă într-un mediu comunitar variat şi
necunoscut pentru el (copil). Specificul cultural, valorile promovate de acest mediu, trebuie avute în vedere în
structurarea activităţii. Este necesară antrenarea membrilor comunităţii în:
- luarea unor decizii,
- direcţionarea unor activităţi;
- remedierea unor aspecte negative.
Cu sprijinul acestora se poate îmbogăţi baza materială a unităţii. În urma unor vizite a noilor parteneri,
personalul unităţii îşi va manifesta disponibilitatea de colaborare în cele mai diverse domenii (educativ, sanitar,
rutier, religios, gospodăresc, informativ, cultural-social,etc.).
Trebuie încurajate acţiunile de voluntariat, ţinându-se seama de corespondenţa dintre competenţele personale
şi activităţile prestate; orice contribuţie va fi negociată şi contraactualizată prin precizarea rolului, a limitelor de
competenţă, precum şi a obligaţiilor celor două părţi.
Adaptarea noului curriculum la cerinţele educaţionale ale actualei societăţi, încurajează Familia şi
Comunitatea să se afilieze şcolii având în vedere că societatea are nevoie nu doar de informaţie, ci din ce în ce
mai multă creativitate şi adaptabilitate.
Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului cu
scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale.
În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea
unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor
forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala,
instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele contacte
sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul vieţii
omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită
asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune
coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a
informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.

1344
 Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune. Pentru ca
parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii
şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor.

Bibliografie:,, Educatia timpurie si specificul dezvoltarii copilului prescolar”- 2008.

1345
 “Educație fără frontiere!”
Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate
prof. înv. preşcolar, Ilie Maria-Magdalena
Şcoala Gimnazială “Prof. Ilie Popescu”Şotânga, Dâmboviţa
Structură: Grădiniţa cu P.N.Nr.1, Şotânga

“Copiii sunt mâinile cu ajutorul cărora atingem cerurile”. - Henry Ward Beecher
Educaţia începe din familie şi este o parte integrantă a educaţiei în ansamblu. Alături de şcoală,
familia constituie factorul care exercită cea mai puternică influenţă asupra copiilor, ea fiind prima şcoală a
acestora. Deseori familia are o influenţă puternică asupra copiilor, încât urmele ei rămân pentru toată viaţa. În
familie se pun bazele educaţiei copilului, aici el îşi însuşeşte primele noţiuni despre lumea înconjurătoare, îşi
formează primele deprinderi igienice şi sanitare, dezvoltând astfel primele elemente ale conduitei morale şi ale
caracterului.
Grădiniţa îi învaţă pe copii cum să se poarte în societate, cum să se raporteze la ceilalţi
semeni, cum să trăiască frumos, demn şi sănătos. Dar am constatat că numai o bună colaborare a grădiniţei
cu şcoala, familia, autorităţile locale, societatea în general, contribuie la promovarea imaginii, realizarea
afirmării, sporirea eficienţei activităţii.
Copilul de grădiniţă vine în contact cu diferite persoane, creşte şi se dezvoltă într-un mediu comunitar
variat şi uneori necunoscut pentru el, de aceea trebuie să găsim căile de comunicare între grădiniţă şi
comunitate pentru asigurarea unei poziţii sociale şi pentru coordonarea imaginii cu rezultatele obţinute.
În ideea de a obişnui copiii să trăiască în relaţie cu cei din jur,să-şi dezvolte stări afective pozitive, să
manifeste prietenie, armonie, mi-am propus să lărgesc sfera noastră de prietenie prin încheierea unor
parteneriate educaţionale între grădiniţă şi familie, şcoală, comunitate. Ori de câte ori am ocazia îi implic pe
partenerii noştri în activităţile desfăşurate în grădiniţă, dar şi în cele extracurriculare. Dacă părinții şi
comunitatea, sunt implicati în programul educativ încă de la început, ei vor înțelege importanța colaborării cu
grădinița şi îşi vor forma deprinderea de a se interesa şi a sprijini activitatea pe care copilul o desfăşoară în
unitate, dar şi în afara acesteia. Aceste activităţi vin în sprijinul îmbunătăţirii comunicării dintre părinţi,
profesori şi comunitate. Ele se evidenţiază în activităţi comune, participarea părinţilor şi a membrilor
comunităţii, la diferite cursuri în care se explică acestora ce înseamnă o regulă în familie, ce înseamnă o
pedeapsă când nu au fost respectate regulile şi ce înseamnă lauda, aprecierea, acordarea atenţiei.
În cadrul parteneriatelor se clădesc relaţii între indivizi, acestea fiind caracterizate de responsabilităţi
şi cooperări reciproce. Nu-şi mai au locul idei, din partea profesorilor, de genul: “dacă familia ne sprijină şi noi
ne vom putea face datoria” sau din partea familiilor: “noi am crescut acest copil, este treaba voastră să-l
educaţi”. Printr-o comunicare eficientă cu familia, aceasta din urmă, ajunge să conştientizeze rolul în educaţie,
rolul în integrarea cu succes a copilului său în societate. Părinții au nevoie de informații de bază referitoare la
copiii lor şi au nevoie să ştie care este scopul de bază al şcolii, care sunt obiectivele urmărite, dar şi să fie la
current cu politicile educaționale ale şcolii, iar acolo unde este posibil, ei trebuie să fie implicați în luarea unor
decizii. Colaborarea şi cooperarea părinților cu şcoala sunt eficiente şi benefice ambilor factori dacă îndeplinesc
condițiile unei comunicări eficiente şi dacă țin seama şi de dimensiunea sa umană.
O comunitate care plasează educaţia printre priorităţile sale este o comunitate care acţionează
conştient în folosul tuturor membrilor ei. Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este
dorinţa de a ajuta copiii să aibă succes la şcoală şi mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi
membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate
de suport care începe să funcţioneze.

1346
 Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată în această instituţie nu va avea rezultate bune, dacă
nu se va sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor şi comunitatea.
În concluzie, putem spune că reuşita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare
prodigioasă dintre factorii educaţionali de bază: grădiniţa, şcoala, familia şi comunitatea.

1347
 FORMAREA SI DEZVOLTAREA ABILITĂŢILOR DE COMUNICARE
LA COPIII DE CLASA PREGATITOARE

Profesor pentru învățământul primar,

Ilie Mihaela

Formarea şi dezvoltarea la elevi a unei conduite verbale stimulează activitatea intelectuală şi

influenţează dezvoltarea lor psihică. Activitatea de explicare a cuvintelor şi expresiilor ar trebui denumită
mai corect o activitate pentru însuşirea, învăţarea şi folosirea resurselor expresive ale limbii care nu se
limitează însa numai la lexic. Activitatea aceasta are rostul să cultive comunicarea orală, să-i înveţe pe
elevi cum să se exprime corect, literar, concis şi plastic în acelaşi timp, cum să lucreze pentru
perfecţionarea propriului lor limbaj.
Capacitatea de exprimare orală este o condiţie esenţială pentru realizarea cooperării şi schimbului de
idei în cadrul grupurilor umane în care activează şi trăieşte individul. Atât întâlnirea cu "celălalt", cât şi
restituirea către grupa a descoperirilor făcute în exterior sunt fenomene inevitabile şi vor constitui obiectul
unei pedagogii progresive.
Însuşirea capacităţilor de exprimare este un proces complex care, pe lângă îmbogăţirea şi activizarea
fondului lexical şi sporirea capacităţii sale operatorii şi de transfer, implică ca o condiţie sine qua non
formarea deprinderilor elevilor de a vorbi logic, închegat, sistematic, de a îmbina cuvintele şi expresiile în
propoziţii cu înţeles, folosind structuri gramaticale corecte, potrivit normelor lingvistice specifice limbii
noastre literare.
Dezvoltarea abilităţilor de comunicare reprezintă un obiectiv important al procesului de învăţământ în
ciclul primar. În acelaşi timp, ea constituie unul din instrumentele de bază ale muncii intelectuale fără de
care nu poate fi concepută evoluţia elevilor cu rezultate corespunzătoare.Elevii care demarează bine încă
din clasele mici, în acţiunea de însuşire şi dezvoltare a capacităţilor de exprimare corectă prezintă garanţii,
în mare măsură certe de reuşită deplină în activitatea de învăţare; ei sunt scoşi în afara pericolului de a
rămâne în urmă la învăţătura.
Activitatea de dezvoltare a capacităţilor de comunicare a elevilor este foarte complexă. Ea se
desfăşoară în sfera întregului proces de învăţământ, la toate disciplinele şcolare, precum şi în cadrul
activităţilor extraşcolare. Se perfecţionează prin solicitarea efortului intelectual al elevilor prin punerea
sistematică a lor în situaţia de a exersa, într-o formă sau alta, verbalizarea, pe cât posibil, în mod liber.
Faptul că elevii ascultă şi înţeleg ceea ce li se relatează de către o altă persoană, de către învăţător, nu poate
fi suficient pentru ca ei să înveţe să exprime în mod liber ceea ce cunosc, observaţiile, impresiile, sau
gândurile lor proprii.Exersarea verbalizării libere, încă din clasa pregătitoare, crează premisele depăşirii
dificultăţilor de adaptare la specificul muncii şcolare, le stimulează încrederea în posibilităţile de a relata
aspecte din experienţa personală, din impresiile şi observaţiile pe care le-au făcut asupra realităţilor în
mijlocul cărora trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea.
Odată cu intrarea elevilor în şcoală rigorile procesului de învăţământ, mai ales în cazul unor clase cu
efective mari, reduc simţitor ocaziile în care şcolari pot să se exprime liber, să exerseze liber, actul
vorbitului. Totuşi, există posibilităţi pentru extinderea considerabilă a situaţiilor în care elevii să fie
angajaţi în exersarea actului exprimării libere atât la lecţii, cât şi în activitatea extradidactică. Elevii pot
exersa actul vorbitului liber la toate disciplinele şcolare, cu prioritate însă la limba română. La lecţiile de
citire este necesar ca învăţătorul să-i încurajeze pe elevi să-i adreseze întrebări, să-i ceară lămuriri în
legătură cu diferite probleme pe care le ridică un test de citire, sau să afle ceva în plus cu privire la viaţa şi
opera unui scriitor, despre unele evenimente istorice.Prin asemenea întrebări formulate de elevi, învăţătorul
va afla care sunt interesele copiilor, competenţa lor, puterea lor de înţelegere. Ceea ce se urmăreşte însă în
mod deosebit se referă la formarea unei atitudini pe care o presupune comunicarea umană unde fiecare are
dreptul să întrebe şi să răspundă. Acţiunea educaţională este prin definiţie un proces de comunicare
bilaterală, de unde rezultă şi rolurile factorilor angajaţi.

1348
 Comunicarea pedagogică este reversibilă şi nu univocă, ea circulă în ambele direcţii - de la învăţător la
elevi şi de la elevi la învăţător şi pe aceasta se întemeiază relaţia de muncă, de cooperare între cei doi
factori ai acţiunii educaţionale. Comunicarea pedagogică mai cuprinde şi altă relaţie care se construieşte pe
orizontală între elevi, aceasta fiind de maximă importanţă pentru eficienţa activităţii ce se desfăşoară în
cadrul grupurilor şcolare pe care le reprezintă clasele de elevi. Din aceste motive, este bine ca învăţătorul
să încurajeze pe elevi să-şi adreseze reciproc întrebări în legătură cu conţinutul textului de citire, cu
caracterizarea personajelor, cu explicarea unor cuvinte şi expresii literare. În afara clasei, în cadrul
grupurilor informale, în relaţiile de prietenie pe care le stabilesc, elevii procedează în acest mod. Această
experienţă de viaţa, care se constituie în cele mai multe cazuri, spontan, poate fi preluată în cadrul lecţiilor
unde ea se elaborează şi se organizează după norme mai riguroase în ce priveşte schimbul de idei şi
dialogul. Formularea de către elevi a întrebărilor se înscrie cu contribuţii importante la înţelegerea şi
însuşirea conţinutului textului de citire, la dezvoltarea capacităţii de comunicare a elevilor.Formularea unei
întrebări atestă mult mai clar decât un răspuns, capacitatea de sinteză, de selecţie, de claritate a ideilor şi de
exprimare a lor corectă, decât un răspuns la o întrebare.
În clasa pregătitoare, în condiţiile şcolarizării copiilor de la vârsta de şase ani, jocul reprezintă şi o
modalitate de asigurare a continuităţii între grădiniţă şi şcoală, de uşurare a procesului adaptării copiilor la
specificul muncii şcolare, de învăţare. Introducerea jocului în lecţii constituie un mijloc eficient de
dezvoltare a capacităţilor de comunicare ale elevilor.
Vorbind de dezvoltarea capacităţilor expresive, de amplificarea resurselor de comunicare de care
dispune fiinţa umană nu trebuie să neglijăm cultivarea la elevi a expresiei gestuale care susţine şi sporeşte
forţa de exprimare a gândurilor şi sentimentelor. Conţinutul multor texte şi limbajul diferitelor personaje,
pentru a fi înţelese, obligă în multe situaţii pe învăţător să se sprijine pe limbajele ectosemantice (mimică,
pantomimă, gesturi) şi să solicite pe elevi să le folosească corect ca forme de trăire şi de comunicare. În
acest mod se formează la elevi unele capacităţi interpretative care reprezintă o îmbinare a nuanţării şi
modulaţiei vocii cu mimică, cu gesturile, cu mişcările amplificând astfel forţa de comunicare şi de
exprimare în relaţiile interumane, în realizarea schimbului de idei, de opinii, în afirmarea şi susţinerea
convingerilor.

1349
 COLABORARE GRADINITA-SCOALA-COMUNITATE

PROF INV PRIMAR ILIESCU AURORA

Ştim cu toţii: copiii sunt diferiţi. Şi totuşi, câteva lucruri esenţiale îi fac să fie asemenea: toţi au
nevoie de dragoste, de securitate, de hrană bună şi de stimulare, toţi simt nevoia de siguranţă, de acceptare,
de recunoaştere, toţi caută sprijin în adult şi au nevoie de acesta pe măsură ce îşi dezvoltă încrederea în sine
şi îşi dobândesc propria independenţă. Independenţa spre ce anume? Independenţa de a fi membri
participativi ai comunităţii, membri care ştiu să îşi asume responsabilităţi şi să urmărească să le fie
respectate drepturile. Grădiniţa este unul dintre partenerii comunitari implicaţi şi consecvenţi a cărei
existenţă în societate marchează începutul traseului educaţional al copilului şi primii paşi către viitoarea sa
devenire, de cetăţean responsabil. Întregul personal al grădiniţei se străduieşte să acopere aceste nevoi
sprijinind copilul în mod nemijlocit, prin intervenţie directă şi continuă. Relaţia dintre comunitate şi
grădiniţă este de determinare şi susţinere reciprocă. De nenumărate ori, grădiniţa este pusă în situaţia de a
rezolva o serie de probleme pe care, prin dimensiunea şi locul pe care îl ocupă, nu pot fi soluţionate fără un
sprijin adecvat şi o susţinere directă din partea comunităţii.
Sistemul de invatamant ca produs al dezvoltarii sociale, a reflectat intotdeauna cerintele si
posibilitatile oferite de societate, afirmandu-se, la randul sau, ca factor al dezvoltarii sociale. Sub impulsul
cerintelor dezvoltarii sociale, sistemele de invatamant se modifica, tinzandu-se spre modernizarea metodelor
de predare, a continutului, a formelor de organizare, precum si a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele institutii educative. Una dintre sarcinile gradinitei, este pregatirea copilului pentru scoala, prin
intermediul a doua forme specifice, jocul si invatarea. Invatamantul prescolar trebuie sa realizeze educatia
prescolara avand ca functie majora formarea si dezvoltarea personalitatii copilului in raport cu nevoile
specifice varstei, cu posibilitatile si dotarile sale, in interesul sau si al comunitatii sociale.
Cu toate acestea, complexitatea actului educational, a realitatii umane si sociale contemporane si
sarcinile tot mai dificile carora trebuie sa le faca fata procesul educational fac sa se identifice tot mai multe
fisuri in relatia amintita. Se recunoaste faptul ca deciziile, actiunile si rezultatele educatiei nu mai pot fi
realizate decat in comunitatea de optiuni dintre mediile responsabile – familie, scoala si comunitate.
Mai mult, se dezvolta concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc,
optiunea personala, implicarea acestuia de la varstele cele mai mici in responsabilitatea si drepturile pe care
societatea le identifica si recunoaste. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care sa intareasca schimbarea
in relatiile scoala - familie. Acest concept este parteneriatul eductional : este unul dintre cuvintele cheie ale
pedagogiei contemporane. Este un concept si o atitudine in campul educatiei.
Parteneriatul educational este forma de comunicare, cooperare si colaborare in sprijinul copilului la
nivelul procesului educational. El presupune o unitate de cerinte, optiuni, decizii si actiuni educative intre
factorii educationali.
Parteneriatul educational se desfasoara permanent si impreuna cu actul educational propriu-zis. El se
refera la cerinta ca proiectarea, decizia, actiunea si evaluarea in educatie sa fie realizate in cooperarea si
colaborarea dintre institutii, influente si agenti educationali.
Parteneriatul educational se realizeaza intre :
- institutiile educatiei : familia, scoala si comunitate ;
- agenti educationali : copil, parinti, cadre didactice, specialisti in rezolvarea unor probleme
educationale (psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuti, etc.) ;
- membrii ai comunitatii cu influenta asupra cresterii, educarii si dezvoltarii copilului (medici,
factori de decizie, reprezentantii bisericii, ai politiei, etc.) ;
- influente educative exercitate exercitate la anumite momente asupra copilului ;
- programe de crestere, ingrijire si educare a copilului ;
- forme de educatie in anumite perioade.
Conceptul se adreseaza in principal parintilor si cadrelor didactice si se refera la actiunea in acelasi
sens. Ceea ce hotaraste familia, sa fie in acord cu masurile scolare si ceea ce un parinte face sa nu fie
legat de celalalt.

1350
 Familia şi grădiniţa,
factori principali în formarea şi educarea tinerei generaţii

Prof. Inv. Presc. ILIESCU ELENA

Gradinita P.P.N. nr.1 Tg. Neamt

Familia constitue prima verigă si cea mai importanta a educaţiei permanente a individului. Grupul
familial constituie prima „şcoala” a copilului, după care gradiniţa şi apoi şcoala, clădesc opera de integrare
sociala a copiilor pe fundamentul iniţiat de ea.
Scopul educaţiei în familie este crearea unui climat favorabil, în cadrul căruia copilul să poată creşte
şi educa, ca o personalitate complexă.
Funcţia de părinte este o „meserie” şi, ca orice meserie, ea trebuie învăţată. Noţiunea de părinte nu
poate exista separat de cea de copil/urmaş, după cum notiunea de educator nu poate exista separat de cea de
educat. Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa
copilului, să fie convinşi că educaţia ce trebuie dată copilului, pentru societatea actuala, este diferită de cele
precedente, că societatea viitoare va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzator.
Greşesc acei părinâţi care le interzic copiilor să se „atingă de anumite obiecte” sau să se deplaseze cât de
mult pot. Tendinţa copilului de a apuca, de a desface piesele unei jucării, de a le pipai, de a le privi, chiar de
a le izbi pentru a vedea dacă se sparg sau nu, nu trebuie oprită. Un copil sănătos, bine alimentat şi crescut în
condiţii igienice, manifestă un activism care trebuie stimulat, dar şi supravegheat şi îndrumat. Curiozitatea
acută de a cerceta tot ce-l înconjoară trebuie încurajată.
Pîna la intrarea in gradiniţă, copilul parcurge douaă etape din viaţa lui: vârsta sugarului (de la
naştere, până la 12-14 luni) şi vârsta antepreşcolară (de la un an până la trei ani). De modul de dezvoltare a
copilului în această perioadă răspunde familia, iar de la trei ani sarcinile se împart între familie şi gradiniţă.
La vârsta preşcolară un factor important este grădiniţa care desfaşoara un amplu proces instructiv-
educativ aplicând metode şi procedee ştiinţifice. Pentru reuşita actului educaţional munca depusă de cadrele
didactice în grădiniţă trebuie continuată, susţinută şi întărită de familie.
Unitatea de acţiune a celor doi factori (grădiniţă-familie) în opera de formare a copilului este
codiţionată de unitatea de vederi, de un mod comun de lucru şi o bună cunoaştere reciprocă.
În procesul educaţiei rolul coordinator îl are grădiniţa, iar mai apoi şcoala, însă familia este cea care
contribuie prin susţinere şi continuarea a ceea ce unităţile de învăţământ se străduiesc să facă.
Educaţia preşcolară asigură stimularea diferenţiată a copilului în vederea dezvoltării sale în plan
intelectual, socio-afectiv şi psiho-motric, ţinând cont de particularităţile specifice de vârstă ale acestuia.
Dacă în familie cerinţele sunt mai puţin exigente şi mai relaxante, apare grădiniţa, unde sistemul este
mai organizat, mai explicit, cu reguli clare. Copilul se adaptează treptat acestui sistem, fapt ce-i îmbogăţeşte
experienţa de viaţă socială.
Alături de asigurarea cunoaşterii familiei copiilor preşcolari –condiţia de bază a unei colaborări
eficiente între graădiniţă şi părinţii copiilor - se înscrie şi necesitatea stabilirii unei programe comune de
educaţie în grădiniţă şi în familie, care să susţină, să întărească şi să întregească munca educativă din
grădiniţă. Din punct de vedere pedagogic coordonarea presupune pe de o parte, selectarea şi valorificarea
influentelor pozitive ce se exercită iîn familie, iar pe de alta, îndrumarea familiei în vederea exercitării unor
acţiuni educative care să fie în concordanţă cu idealul educativ. Ca instituţie ce dispune de cadre pregătite în
acest sens, grădiniţa poate asigura această coordonare.
Familia trebuie convinsă deopotrivă ca o bună educaţie depinde de întreg stilul de viaţă al acestuia,
iar măsurarea efectelor, influenţelor educative în funcţie de timpul acordat de părinţii copiilor. Tonalitatea în
care se poartă discuţiile, conţinutul acestora, gesturile, chiar şi cele mai simple (salutul, formulele de
adresare între membri familiei) respectarea de către adulţi a unui program zilnic, în cadrul căreia se fixează
sarcini precise pentru toţi membrii grupului familial (inclusiv copilul preşcolar) si se discută bilanţul
realizărilor.Toate acestea sunt elemente ale ambianţei familiale la care mai adaugăm modalităţi concrete de
întelegere a unor situaţii dificile în care se poate afla unul dintre părinţi.

1351
 Marele pedagog John Locke convins de puterea exemplului în familie, de rolul ambianţei familiale şi
înclinaţia către imitaţie a copilului se adresează părinţilor cu îndemnul: „nu trebuie să faceţi în faţa
copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite” .
În concluzie, dezvoltarea fizică şi psihică a copilului la această vârstaă depinde în mare măsură şi de
cadrele didactice, dar şi de părinţi şi de aceea e nevoie stringentă de un parteneriat educaţional în favoarea
creşterii adecvate a copiilor.

1352
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ- ȘCOALĂ- FAMILIE- SOCIETATE

PIPP: ILIESCU RALUCA MARIA

GRĂDINIȚA NR. 211, SECTOR 3, BUCUREȘTI

Familia a fost, dintotdeauna, apreciată ca fiind o importantă instituţie socială, pentru multiplele funcţii
pe care le îndeplinește. Rolul ei în formarea copilului pentru viaţă este hotărâtor. Dacă în domeniul
instrucţiei, școala îi asigură copilului pregătirea pentru activitatea profesională, în domeniul structurilor de
bază ale personalităţii, fiecare individ evoluează pe baza moștenirii ereditare, iar din punct de vedere
formativ, în special, în domeniul moral, caracterul și conduita generală poartă amprenta climatului familial
și a influenţelor primare. Progresul unei societăţi nu se poate realiza „numai prin entităţi pasive (resurse
materiale), ci, mai ales, prin agenţi activi. Acești agenţi sunt oamenii, resursele umane care, alături de
tehnică, devin factorii decisivi ai dezvoltării socio-economice”, a spus E.Păun [6, pg.102].
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Familia reprezintă mediul în care copilul învaţă şi exersează comportamentele sociale, să se
descopere pe sine şi pe cei din jur, se familiarizează cu sistemul valorilor sociale şi culturale.
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei copilului.
Copilul nu este un adult în miniatură, ci este un „candidat la maturizare“ (H. Pierot), deosebit de receptiv la
influenţele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. De aceea, copilul trebuie socializat şi modelat,
iar fundamentarea personalităţii se realizează, în mare măsură, în interiorul familiei care concentrează
primul său univers afectiv, social şi cultural. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii copilului se
construiesc în relaţie cu mediul social, cu situaţiile pe care trebuie să le trăiască în familie, atitudinile
părinţilor având o influenţă importanta asupra personalităţii copilului în devenirea sa ca adult.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se
exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o
acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere,
dorinţa de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
După cum am amintit, parteneriatul presupune existenţa unui obiectiv comun. Acesta este, în cazul
parteneriatului familie–gradiniță, dezvoltarea globală a copilului în raport cu particularităţile sale
individuale. El se poate realiza doar printr-o mişcare de apropiere în dublu sens, în vederea unei suficiente
cunoaşteri de ambele părţi.
Colaborarea cu Școala este foarte importantă întrucât în această instituţie va continua educaţia
copilului. Parteneriatul dintre cele două – şcoala şi grădiniţa – are ca scop primordial identificarea celor mai
eficiente cai de adaptare a copiilor la noul mediu educativ. Parteneriatul se poate concretiza prin schimburi
de experienţă între învăţători şi educatori (lecţii deschise, mese rotunde, ateliere de lucru etc.), activităţi
comune la care să participe copiii şi părinţii (vizite la şcoală, proiecte educative de genul „Săptămâna
lecturii“, „Ziua porţilor deschise“ , „Şcolar pentru o zi“ etc.).
Colaborarea cu Primăria este esenţială întrucât aceasta instituţie se implica în dezvoltarea şi
întreţinerea bazei materiale a grădiniţei, dar şi în derularea şi sprijinirea unor acţiuni sau proiecte educative.
Primăria, în colaborare cu Inspectoratele Şcolare Judeţene şi cu alte instituţii, poate să iniţieze programe
care vin în sprijinul îmbunatăţirii activităţii educative din grădiniţe (de exemplu: „Concurs de desene pe
asfalt“, „Festivalul de teatru pentru copii“, „Expoziţie de carte pentru preşcolari“ etc.). Grădiniţa poate
solicita ajutorul Primăriei în susţinerea unor proiecte, atât din punct de vedere material, cât şi pentru
promovarea acestora în comunitate.
Colaborarea cu Poliţia ajută în educaţia preventivă şi cultivarea comportamentelor prosociale.
Această colaborare se poate concretiza în activităţi de informarea a copiilor asupra unor reguli care trebuie
respectate astfel încât viaţa şi siguranţa lor să nu fie pusă în pericol. Exemple de proiecte: „A fost odată un
1353
poliţist“(transformarea derulării evenimentelor în poveşti cunoscute: „Capra cu trei iezi“, „Scufiţa Rosie“,
dramatizări ale acestora); „Oraşul bicicletelor“ (pe teme de educaţie rutieră).
Colaborarea cu Biserica înlesneşte promovarea valorilor moral-religioase care sunt importante în
educaţia morală şi comunitară a copilului. Această colaborare este foarte importantă în special în
comunităţile multietnice, în care oamenii aparţin diferitelor culte religioase. Copiii trebuie să înveţe că,
indiferent de religie, toţi suntem egali şi avem aceleaşi drepturi. Exemple de proiecte: „Crăciunul -
sărbătoarea tuturor creştinilor“, „Bucate de sărbători“.
Prin crearea parteneriatului gradiniță–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

BIBLIOGRAFIE:

1. Popescu Neveanu, P., Curs de psihologie generală, București,1977. pg. 87

2. Holland , C., Adult Learning, New York , pg. 126

3. Linotn , R., Omul, educaţia, familia, București E.D.P. 1970, pg.116

4. Antonescu, G.G., Dezvoltarea copilului, Cluj-Napoca, ed. Dacia,1973, pg.4

5. Thomas, J., La Belle, Paris, ed. Questions Paris, 1990, pg. 409

6. Păun, E., Cunoașterea copilului, București,E.D.P.1972, pg. 102

7. Chombart de Lauwe, P.H., Educaţia și familia,București, E.D.P, 1972, pg. 304

1354
 Beneficiile parteneriatului familie-grădiniță-comunitate

Prof. înv. preșcolar Daniela Ilievici

G.P.P.29 Iași

Motto:"Orice om primeşte două feluri de educaţie: una dată de alţii şi alta, mult mai importantă, pe
care şi-o face singur." GIBBON

În perioada preşcolară, copilul trăieşte o amplificare şi diversificare a stărilor afective, dar i se

conturează şi posibilitatea de evaluare interioară comparativă a lor. El experimentează emoţii din ce în ce
mai complexe şi mai nuanţate. Studii recente au relevat faptul că relaţiile afective şi stările emoţionale
conturează ceea ce denumim "inteligenţa emoţională". Ea este aceea care ne ajută să ne facem plăcuţi la
locul de muncă sau în colectivul din care facem parte, să putem comunica eficient, să ştim să ne apropiem
de cei pe care-i simpatizăm sau de cei pe care vrem să-i ajutăm. Inteligenţa emoţională este factorul de
legătură, liantul între o persoană şi mediul din care face parte.
În acest context, unul dintre obiectivele grădiniței și familiei este educarea copiilor în sensul
omeniei, generozității, receptive la durerile și bucuriile celor din jur.
Familia este pentru copil primul grup în care exerseazăcomportamentele sociale și se descoperă pe
sine, este instituția cea mai stabilă, responsabilă de păstrarea și dezvoltarea tradițiilor culturale.
Pregătirea pentru grădiniță a reprezentat întotdeauna o problemă, părinții fiind preocupați de a lua
decizia potrivită: să meargă sau să nu meargă la grădiniță? Conform legii, copilul poate merge la grădiniță
după împlinirea vârstei de 3 ani, chiar dacă este pregătit sau nu.Grădinița oferă copiilor preșcolari condițiile
necesare unei dezvoltări normale, permițând fiecăreia să-și urmeze drumul său personal de creștere și
dezvoltare. Totodată, oferă suport pentru valorificarea potențialului psihic și fizic al fiecărui copil, pentru
interacțiunea cu mediul, favorizează descoperirea de fiecare copil a propriei identități și îi formează o
imagine de sine pozitivă.
În acest sens, educatoarea trebuie să se comporte binevoitor, să fie calmă, atractivă, încurajatoare,
activă, pentru a mobiliza copiii în participarea activă la diferite activități. Când un copil nu execută corect
ori greșește, nu i se fac observații personale, ci toţi copiii sunt sfătuiți să se străduiască mai mult, să încerce
să lucreze mai bine. Permanent copiii sunt solicitați, provocați să se exprime, să reacționeze pozitiv, să vadă
și să înțeleagă partea bună a mediului înconjurător, aprobând latura pozitivă și dezaprobând latura negativă.
Uneori rezultatul nu este cel așteptat dar, perseverând, colaborând cu familia și comunitatea se obțin
rezultate din cele mai bune. Copilul își însușește fiecare comportament al său, adecvat sau nu, de pe urma
interacțiunii cu adulții, cu mediul înconjurător și prin procesul de educație socială. Interacţionând cu copiii
de vârstă apropiată sau cu adulţii, copilul învaţă cum să reacţioneze faţă de alţi oameni şi cum să se poarte în
diverse situaţii sociale. Astfel, copiii învaţă nu doar comportamentele adecvate, ci şi unele neadecvate, iar
mediul înconjurător fie încurajează, fie respinge comportamentul copilului.
În acest fel, transformarea copilului din fiinţă biologică în fiinţă socială se realizează prin procesul
socializării. Prin socializare, copilul, apoi tânărul sau adultul învaţă care sunt comportamentele permise sau
interzise în mediul în care trăieşte, cum îşi poate manifesta emoţiile, sentimentele, ce este valoros, ce
obiceiuri trebuie respectate.
Astfel, observăm că educaţia moral civică are un rol important mai ales în copilărie şi adolescenţă,
dar continuă şi la vârstă adultă. Dacă ne mutăm într-un alt oraş sau cartier, ne schimbăm locul de muncă sau
instituţia de învăţământ (grădiniţă, şcoală), ne integrăm într-un nou grup şi suntem obligaţi să învăţăm noi
reguli, să ne formăm noi deprinderi comportamentale.
În primii ani de viaţă formarea copilului se realizează mai ales sub influenţa părinţilor. Ei sunt primii
agenţi de modelare a copilului. Mai târziu creşte rolul celor apropiaţi ca vârstă: colegii de grupă de la
grădiniţă, colegii de clasă, copiii din vecinătatea locuinţei, prietenii.
Pentru că, în orice împrejurare, cei din jur supun copilul unui adevărat examen privind
comportamentul, de la cele mai mici vârste, asupra copilului acţionează două tipuri de influenţe: unele
neintenţionate, spontane şi altele intenţionate reprezentând educaţia propriu-zisă. Educaţia moral civică a
copilului începe în familie pentru că, în fiecare familie se formează anumite obiceiuri privind modul în care
se realizează interacţiunile dintre membrii săi: manifestarea interesului faţă de cei din jur, discutarea
1355
problemelor, acordarea ajutorului etc. Astfel, un om civilizat este cel care respectă regulile bunei cuviinţe.
El are asemenea deprinderi formate de la cea mai fragedă vârstă. Copilul/ elevul/ tânărul trebuie să ştie cum
să se mişte în orice împrejurare, cum să se îmbrace corect în diferite situaţii, să ştie când şi cum să salute, să
poată începe, susţine sau încheia o conversaţie, cum să se comporte acasă, pe stradă, la şcoală. Chiar şi în
familie, acasă sau printre prieteni, orice greşeală va fi sancţionată.

Bibliografie:
„Învăţământul preşcolar în mileniul III” - 2005
,, Educaţia timpurie şi specificul dezvoltării copilului preşcolar”- 2008

1356
 Programul "Fiecare Copil in Grădiniţă"
Prof. înv. preşcolar, Iliuţă Aurelia
Grădiniţa Drăgăeşti Pământeni

Consiliul Judeţean Dâmboviţa, Inspectoratul şcolar Judeţean şi Asociaţia OvidiuRo au devenit anul
acesta parteneri în programul Fiecare Copil în Grădiniţă, care are ca obiectiv creşterea ratei de înscriere şi
prezenţă zilnică la grădiniţă a copiilor de 3-5 ani din familii sărace din comunitatea noastră.
Mulţi copii săraci din România nu merg la grădiniţă zi de zi şi de aceea riscă să înceapă şcoala cu un
decalaj educaţional major. În experienţa noastră, lipsa stimulării intelectuale adecvate în primii ani de viaţă
conduce la dificultăţi de învăţare şi de integrare pe piaţa muncii care facilitează perpetuarea cercului vicios al
săraciei. Începând din anul 2008 , sprijiniţi de Asociaţia OvidiuRo, am desfăşurat în grădiniţă Ateliere de vară,
venind în sprijinul tuturor copiilor săraci care nu frecventau grădiniţa din cauza condiţiilor familiale şi a
distanţei pe care o parcurgeau în drumul până la grădiniţă. Timp de şapte ani ne-am bucurat de un real interes
din partea părintilor, şi de prezenţa copiilor de vârstă preşcolară în timpul acestor ateliere. Ne-am dat seama că
mulţi copii din comunitatea noastră au nevoie de ajutor şi că această experienţă va trebui să continue şi în
timpul anului şcolar.
Am aflat de acest proiect si am depus si noi aplicatia pentru comunitatea noastră . Am avut norocul de a
fi selectati împreună cu alte trei grădiniţe din judet. Acest concurs de aplicaţii este organizat în cadrul
proiectului Fiecare Copil în Grădiniţă în judeţele Braşov, Dâmboviţa şi Dolj, cu finanţare prin granturile SEE
2019-2014 în cadrul Fondului ONG în România şi reprezintă un pas important în extinderea programului
Fiecare Copil în Grădiniţă.
În anul şcolar 2014-2015 vor fi sprijiniţi 500 de copii din comunităţi noi din cele trei judeţe, care
îndeplinesc criteriul de bază, sărăcia. În multe zone rurale, majoritatea familiilor au venituri mici, dar acest
program este adaptat pentru copiii care trăiesc sub pragul sărăciei, în condiţii de locuit improprii şi ai căror
părinţi au un nivel scăzut de educaţie. Implementarea acestui program depinde de capacitatea echipei locale de
a colabora în vederea respectării metodologiei, coerenţa strategiei locale pentru educaţie şi prevenire a
marginalizării sociale
Zonele compacte cu mulţi copii de 3-5 ani au prioritate în procesul de selecţie, deoarece săracia
generează un risc crescut de marginalizare multiplă.
Elementele de bază ale proiectului Fiecare Copil în Grădiniţă sunt:
1. Corelarea strategiei locale cu cea naţională în vederea generalizării învăţământului preşcolar;
2. Identificarea şi înscrierea la grădiniţă a tuturor copiilor săraci de 3-5 ani din comunitate;
3. Măsuri socio-economice pentru facilitarea prezenţei zilnice;
4. Formarea echipelor de proiect şi educaţia părinţilor;
5. Conştientizarea opiniei publice cu privire la importanţa educaţiei preşcolare pentru toţi copiii.
Acest proiect include si componenta de sănătate care se va desfăşura pe o perioada de 3 ani, iar grant-ul
oferit de GSK Romania se ridica la peste 150.000 de euro.
Comunitaţile care fac parte din programul Fiecare Copil in Grădiniţă vor avea ocazia să implementeze
câte un proiect de sanatate si educaţie în sănătate in interesul comunităţii, al copiilor si familiilor foarte sarace
ce fac parte din program. Nevoia unei astfel de componente este uriaşă în aceste comunităţi foarte sărace în
condiţiile în care îmbolnăvirile dese reprezintă principalul motiv pentru care copiii lipsesc frecvent de la
gradiniţă. Condiţiile improprii în care locuiesc mulţi dintre ei, nutriţia saracă în vitamine şi proteine, lipsa apei
curente şi a unor norme minime de igienă, duc la o imunitate scăzută a acestor copii şi la transmiterea facila a
bolilor infecţioase. De asemenea, toate aceste probleme afecteaza puterea de concentrare a copiilor şi
capacitatea lor de a avea succes la scoala.

1357
 Prin aceste proiecte, comunităţile vor putea să dezvolte activităţi în care să includă controale medicale
periodice, vaccinările obligatorii, sprijinirea părinţilor în achiziţionarea de medicamente, facilitarea activităţii
mediatorului sanitar, realizarea de programe de educaţie pentru sănătate, igienă, consiliere familială.
La începutul anului scolar 2014-2015 a fost implementat acest proiect şi în Grădinita Drăgaeşti Pământeni.
Dacă înaine grădiniţa funcţiona cu două grupe, unde erau înscrisi 50 de prescolari, in acest an numarul
grupelor s-a dublat, acum gradiniţa funcţionează cu patru grupe, având înscrisi 92 de preşcolari.
Cele patru cadre didactice din unitatea noastră au participat la cursuri de formare, împreună cu coordonatorul
de proiect, directorul şcolii, mediatorul şcolar şi membrii ai comunităţii locale, pentru a cunoaşte metodologia de
lucru in cadrul acestui proiect şi munca in echipă să devina mult mai eficientă.
Succesul proiectului se datorează unui instrument inovativ – tichetele sociale de 50 de lei pe lună pe care
le primesc părinţii copiilor din program şi care sunt condiţionate de prezenta zilnică a copiilor la grădiniţă.
Rechizitele necesare la inceput de an scolar au fost oferite de sponsorii programului, astfel incât copiii să
aibă la dispoziţie creioane cerate, colorate, pensule, blocuri de desen , foarfeci, acuarele, lipici, coala şi carton
colorat, mape din plastic, dosare individuale. De aceste materialele primite în cadrul proiectului beneficiază nu
doar cei din program, ele sunt folosite de toti copiii din grădiniţă.
Imbrăcamintea si incălţamintea de iarnă şi primăvară sunt oferite de primăriile din fiecare
comunitate FCG, tuturor copiilor din program.
Produse de igienă au fost oferite de asemeni beneficiarilor programului, in cadrul componentei de
sănătate datorită unui grant oferit de compania GlaxoSmithKline.
Parinti au conştientizat participarea la activităţile periodice FCG - ,,Ziua Părintilor" şi ,,Părinte de
serviciu".
Părinţi , profesori si mediatori scolari au participat la trainingurile organizate de Asociatia Learn & Vision,
avand ca tema educaţia multigeneraţională şi relaţia părinte-profesor.
Părinţii s-au apropiat foarte mult de grădiniţă, participă cu interes la activităţile organizate cu ocazia
diferitelor evenimente, se implică în activităti educative şi înţeleg să-şi îndeplinească obligaţiile de părinte.
Noi, profesorii trebuie să-i facem pe părinţi să înţeleagă că ei sunt primii educatori din viaţa copilului. Ei
trebuie să-şi pună întrebări despre ceea ce fac, să găsească soluţii, indiferent cât de ocupaţi sunt. Ccpilul
trebuie să fie pe primul loc. Parinţii trebuie să ştie cât de importanţi sunt pentru copiii lor. Ei trebuie să
interactioneze cu copilul, iar noi să încurajăm acest lucru. Părinţii trebuie să valorifice procesul de învăţare al
copiilor, să reprezinte adevărate modele pentru copii .
Dacă văd părinţii citiind - citesc,
Dacă văd părinţii iubind - iubesc,
Dacă văd părinţii greşind - greşesc.
Ceea ce părinţii fac cu copiii lor acasă este mult mai important decât cine sunt părinţii. Lucrul alături de
părinţi este foarte important. De aceea şi noi in cadrul zilelor părinţilor, organizate lunar în grădiniţă, am
încercat să-i aducem pe părinţi să lucreze alături de copii, să vadă cum se manifestă aceştia în cadrul grupului ,
să conştientizeze importanţa educaţiei şi să continue acasă această muncă de părinte.
Dacă până acum aproape 50% din copii ajungeau la şcoală fără a vedea grădiniţa decât în timpul
atelierelor de vară, datorită acestui program în care au fost implicaţi părinţi, cadre didactice, comunitate locală,
în acest an, 92% din copiii care vor merge la clasa pregătitoare se vor putea mândri cu faptul că au mers cel
puţin un an la grădiniţă, iar adaptarea lor la regimul activităţii şcolare se va face mult mai uşor.

„Prin programul Fiecare Copil in Grădiniţă arătăm că părinţii săraci doresc să-şi educe copiii, chiar foarte mult!
Trebuie insă să le oferim sprijin şi încurajare, iar adăugarea unei componente de sănătate în proiect este foarte
importantă.
Copiii nu pot învăţa dacă nu sunt bine hrăniţi sau dacă sunt bolnavi”.

1358
 Relația
Grădiniță - Școală – Familie – Societate

prof. Imbrișcă Hermina

Școala de Artă „Sergiu Celibidache”
Loc. Roman, jud. Neamț

„Fiecare copil pe care îl educăm este un om dăruit societăţii”

(N. Iorga)

Ştim cu toţii: copiii sunt diferiţi. Şi totuşi, câteva lucruri esenţiale îi fac să fie asemenea: toţi au
nevoie de dragoste, de securitate, de hrană bună şi de stimulare, toţi simt nevoia de siguranţă, de acceptare,
de recunoaştere, toţi caută sprijin în adult şi au nevoie de acesta pe măsură ce îşi dezvoltă încrederea în sine
şi îşi dobândesc propria independenţă.
Grădiniţa și școala sunt partenerii comunitari implicaţi şi consecvenţi a căror existenţă în societate
marchează începutul traseului educaţional al copilului şi primii paşi către viitoarea sa devenire, de cetăţean
responsabil. Întregul personal se străduieşte să acopere aceste nevoi sprijinind copilul în mod nemijlocit,
prin intervenţie directă şi continuă.
Relaţia dintre comunitate, familie, grădiniţă și școală este de determinare şi susţinere reciprocă. De
nenumărate ori, grădiniţa și școala sunt puse în situaţia de a rezolva o serie de probleme pe care, prin
dimensiunea şi locul pe care îl ocupă, nu pot fi soluţionate fără un sprijin adecvat şi o susţinere directă din
partea comunităţii și a familiei. Pe de altă parte, comunitatea încearcă să preia tot ceea ce îi oferă societatea
şi în egală măsură intervenţiile sistemului de educaţie.
Relaţia şcoală – familie – societate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Societatea este instanţa superioară care imprimă un anumit format atât şcolii, cât şi familiei, iar prin idealul
educaţional trasează liniile directorii pe care acestea trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, familia şi şcoala
sunt cele care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea
ce ţine de orientarea copilului, ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune.
Referitor la acţiunea educativă a familiei, ea este eficientă numai atunci când scopul său se înscrie pe
aceeaşi linie cu a şcolii, când între cei doi factori există o concordanţă în ceea ce priveşte obiectivele
urmărite, subordonate idealului social şi educaţional.
Un raport asupra relaţiilor dintre şcoală şi familie în ţările Comunităţii Europene, bazat pe cercetări
comparative, documentare şi empirice (prin ancheta de opinie cu chestionare) enumeră patru motive pentru
care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
 părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor;
 învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului, o bună parte a educaţiei petrecându-se
în afara şcolii. Cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale
elevilor, în special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot
fi favorizate datorită dialogului cu şcoala;
 grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi cadrele didactice) au dreptul
să influenţeze gestiunea şcolară.
Obstacolele relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât şi
la cadrele didactice sau administratorii şcolari) sau de ordin material (relaţia şcoală-familie cere un surplus
de efort material şi de timp).
În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Se cunosc următoarele forme mai
importante de organizare instituţionalizată a educaţiei părinţilor şi a colaborării şcoală-familie:
 asociaţii ale părinţilor şi cadrelor didactice, care au o largă libertate de iniţiativă (au apărut pentru
prima oară în Statele Unite ale Americii în secolul trecut);
 şcoli ale părinţilor (iniţiate în Franţa în perioada interbelică) şi şcoli ale mamelor (iniţiate în
Germania);

1359
  consilii de administraţie şcolară formate (exclusiv sau în majoritate) din părinţi, cu rol
informaţional, consultativ şi decizional (fiinţează în Belgia, Danemarca, Olanda şi în alte ţări occidentale);
 comitete de părinţi pe clase şi şcoli, fără rol decizional, care sprijină şcoala în rezolvarea unor
probleme (în ţările est-europene).
Din păcate, în România, deşi s-au făcut paşi semnificativi în acest sens, implicarea părinţilor în astfel
de instituţii este destul de redusă.
Îmbunătăţirea relaţiei şcoală-familie implică informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte
şcolaritatea copilului şi presupune, cel puţin, ca fiecare părinte să cunoască:
 obligaţiile legale privind educaţia copilului;
 drepturile de care dispune pentru educaţia copilului;
 importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului;
 metodele de colaborare cu şcoala.
În acest scop este necesar un dialog între cadre didactice şi părinţi. Cadrele didactice trebuie să
primească o pregătire în materie de relaţie cu părinţii, iar competența lor în aceasta materie trebuie
considerată ca o aptitudine profesională. Pe de altă parte, părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul
lor educativ în cooperare cu învăţătorii şi profesorii, iar şcolile trebuie să asigure părinţilor asistenţa
necesară.
În mod firesc, părinţii sunt primii educatori ai copilului. Vine apoi rândul profesioniştilor din
grădiniţe şi şcoli să se ocupe de educarea şi formarea copiilor printr-o metodologie şi un curriculum specific
vârstei acestora. Dar educaţia copiilor, priviţi ca cei mai tineri membri ai unei comunităţi, este
responsabilitatea întregii comunităţi. Ea este leagănul creşterii şi devenirii copiilor ca viitori adulţi
responsabili de menirea lor în folosul întregii comunităţi.
Comunitatea de oameni care trăiesc şi învaţă împreună constituie contextul primordial în care se
desfăşoară educaţia şi are la bază următoarele caracteristici:
 Ca fiinţe sociale, oamenii au, din cele mai vechi timpuri, tendinţa firească de a se organiza în
comunităţi guvernate de o serie de norme formale şi informale care asigură funcţionarea şi progresul
comunităţii.
 În cadrul comunităţii, în diversele domenii de manifestare, fiecare persoană are drepturi şi
responsabilităţi. Astfel, asigurarea accesului egal la educaţie este dreptul fiecărui membru al comunităţii, dar
şi responsabilitatea întregii comunităţi. Sistemul de educaţie devine astfel parte integrantă în viaţa
comunităţii, cu toate cerinţele ce decurg pentru buna lui funcţionare.
 O comunitate care plasează educaţia printre priorităţile sale este o comunitate care acţionează
conştient în folosul tuturor membrilor săi. Este bine ştiut faptul că, pe termen lung, investiţia în educaţie este
cea mai valoroasă pentru societate.
 În cadrul unei comunităţi, grădiniţa şi şcoala sunt instituţii care asigură educaţia copiilor dar
sprijină, în acelaşi timp preocuparea şi nevoia adulţilor pentru perfecţionare continuă şi învăţarea pe tot
parcursul vieţii.
Pentru a eficientiza cu adevărat învăţământul nu se poate face abstracţie de relaţia şcoală-familie, cu
atât mai mult cu cât este deseori întâlnită în faza incipientă, a şcolii autosuficiente.
Instrumentele clasice de colaborare a şcolii cu familia – şi ne referim aici la şedinţele şi lectoratele
cu părinţii, la vizitele la domiciliul elevilor sau la obligativitatea semnării carnetelor de note de către ambii
parteneri în educaţie – sunt departe de a fi suficiente. De aceea am căutat identificarea unor metode
alternative, menite să le completeze pe cele vechi.
Astfel, s-a trecut la etapa a doua cu scopul atingerii în cel mai scurt timp a idealului conlucrării
familie-şcoală, etapa dezvoltării încrederii mutuale.

Bibliografie:

1. AGABRIAN, Mircea, Şcoala, familia, comunitatea, Didactica Universitaria, 2007

2. CLAFF, Godfrey, Parteneriat şcoală – familie – comunitate, Ghidul cadrului didactic, Program
PHARE, Acces la educaţie pentru grupuri dezavantajate, 2006

1360
 CREATIVITATEA ŞI CULTIVAREA EI ÎN ŞCOALĂ
Prof. Imireanu Sița
Școala Gimnazială Giuvărăști

Creativitatea constă într-o structură caracteristică pshihicului, care face posibilă realizarea unor producţii,
opere noi. Originalitatea produsului creat e foarte variată: de la rezultatele expresive ale desenului infantil, la
creativitatea inovatoare prin care se aduc modificări esenţiale principiilor de bază ale unui domeniu (specifică
marilor talente). Dacă la acest nivel nu ajung mulţi oameni, realizarea unor invenţii este accesibilă oricărui om,
cu condiţia unor interese şi experienţe corspunzătoare. Cultivarea spiritului inovator constituie una din sarcinile
şcolii de azi, când operaţiile stereotipe din producţie sunt efectuate de maşini automate, conduse de
calculatoare.
Rezultatul procesului creator se explică prin creativitatea unei persoane, deci creativitatea are şi sensul
ei cel mai propriu, acela de a constitui o capacitate complexă a omului, o structură caracteristică pshicului care
face posibilă opera creatoare.
Factorii creativităţii
1. Mai întâi analiza discerne factorii intelectuali ai creativităţii. Sâmburele, sămânţa roditoare a
creativităţii o constituie imaginaţia, proces de sinteză a unor reacţii, fenomene psihice noi. Însuşirile ei
definesc particularităţile actului creator:
- fluiditatea: posibilitatea intuirii de numeroase imagini sau idei;
- plasticitatea: uşurinţa de a schimba punctul de vedere, modul de vedere, modul de abordare a unei
probleme, atunci când cel utilizat anterior nu dă rezultate;
- originalitatea este expresia noutăţii care se observă, în unele cazuri, prin raritatea statistică a soluţiei.
Imaginaţia constituie o aptitudine, deci factorul ereditar are o influenţă mai mare sau mai
puţin importantă. Totuşi, întotdeauna, fără experienţă, fără muncă susţinută nu se realizează nimic original.
Ca urmare, cunoştinţele dobândite prin muncă au un rol esenţial. Experienţa poate fi directă – când observăm
direct fenomenele sau discutăm cu specialiştii în domeniu, ori indirectă, obţinută prin lectură sau audierea de
lecţii, conferinţe. În ambele situaţii, varietatea informaţiilor este deosebit de importantă. Şcoala poate contribui
din plin la dezvoltarea creativităţii.
Inteligenţa – gândirea influenţează şi ea creaţia. Ea înlesneşte analiza şi stabilirea de noi relaţii şi mai ales
contribuie la aprecierea critică a produselor create. Totuşi, indicii de corelaţie între testele de inteligenţă şi cele
de creativitate nu sunt prea mari. Cotele mari de creativitate presupun un nivel de inteligenţă cel puţin mijlociu.
Invers însă, un nivel ridicat de inteligenţă (mai ales de gândire critică) poate coincide cu slabe posibilităţi
creatoare.
2. Factori de personalitate. Privite prin prisma calităţilor persoanei şi a randamentului, funcţiile
menţionate mai sus (imaginaţia, memoria, gândirea) sunt aptitudini. Apare astfel problema rolului eredităţii şi
al mediului în formarea lor. Atât în domeniul imaginaţiei, cât şi în cel al inteligenţei, rolul unor predispoziţii
ereditere, având la bază anumite structurări favorabile ale centrilor nervoşi din creier este incontestabil, după
cun cert este că şi ponderea acestei predispoziţii nu este aceeaşi la toţi oamenii. Thomas Edison afiramă că
,,geniul este numai 1% inspiraţie, 99% fiind transpiraţie”. Afirmaţia marelui inventator este exagerată. Dacă,
pentru stabilirea celei mai potrivite substanţe pentru filamentul becului electric, el a făcut peste 3000 de
încercări, un asemenea efort fizic nu este prezent în munca unui poet sau matematician. Este însă adevărat că în
toate cazurile, efortul, acumularea de informaţii, experienţa sunt hotărâtoare, nu doar cultura de specialitate este
necesară, faptele pun în lumină valoarea varietăţii cunoştinţelor, a culturii generale care facilitează analogii,
transferul unor procedee ori principii dintr-un domeniu în altele.
Creativitatea presupune nu numai aptitudini, din cele arătate rezultă rolul exerciţiului, al muncii
perseverente. Ori, ceea ce face posibil efortul îndelungat este motivaţia persoanei: dorinţele, aspiraţiile sale şi,
mai mult, principalele sentimente, uneori chiar pasiunea pentru creaţie. Poate ca cineva să aibă multă
imaginaţie, să-i vină în minte tot felul de idei interesante, dar dacă nu doreşte să descopere ceva, ori să realizeze
ceva deosebit, el nu va prelua ideile sale, nu le va confrunta cu altele, sau, în cazul artistului, nu va face eforturi
1361
de selecţie, de perfecţionare şi nu va deveni un creator autentic. Mai mult, pentru a inventa ceva, pentru a aduce
o contribuţie deosebită, e nevoie de un efort de lungă durată, ceea ce implică o voinţă formată, o perseverenţă
îndelungată.
3. Factorii externi. Pshicul individului se află sub puternica influenţă a mediului ambiant, în
special a celui social - dezvoltarea impetuoasă a tehnicii în secolul nostru a izvorât din cerinţele de progres
continuu ale producţiei moderne. În al doilea rând, mai ales în ştiinţă şi tehnică, orice descoperire, orice teorie e
condiţionată de stadiul atins în cercetare. Teoria relativităţii a lui Einstein a putut fi concepută pornind de la
experienţe efectuate de contemporani ale căror rezultate nu se puteau explica prin teoria newtoniană.
Desigur, uneori societatea poate stânjeni creaţia, progresul ştiinţei şi artei, cum a fost cazul intervenţiei
inchiziţiei, ori cel al stanilismului.

Stimularea creativităţii elevilor

O primă problemă este depistarea elevilor cu potenţialităţi creative superioare. Ea se poate realiza prin
folosirea unor teste speciale, prea puţin cunoscute la noi în ţară. Mai bine însă, îi putem descoperi în procesul
de învăţământ, mai ales dacă utilizăm metode active. Elevii dotaţi ies în evidenţă prin compuneri, ori
soluţionări de probleme neobişniute, sau prin întrebări neaşteptate pe care le pun.
Ţinând cont că fiecare copil are posibilităţi creative, profesorul trebuie să aibă în vedere stimularea
creativităţii tuturor. Cel mai important, în acest scop, pare a fi climatul instaurat de către profesor. Trebuie să se
renunţe la stilul autoritar şi să realizăm cu elevii relaţii democratice, permisive, prieteneşti. Ei nu trebuie să se
teamă de profesor, ci numai să-l respecte, datorită prestigiului dobândit, şcolarii să-şi manifeste în voie
curiozitatea, spontaneitatea.
Pentru a lupta împotriva blocajelor, profesorul trebuie să-şi exprime în mod evident preţuirea fanteziei,
apreciind pozitiv ideile originale. Caracterul personal, original al unei expuneri, al tratării unei probleme să fie
unul din criteriile notelor mari.
Procesul de învăţământ poate fi caracterizat ca o învăţare creativă atunci când elevii devin participanţi
activi la lecţie, când se folosesc metode active cum sunt învăţarea prin descoperire, problematizarea, studiul de
caz ş-a., situaţii în care copiii pot avea iniţiativă, pot pune întrebări, pot discuta şi pot propune soluţii personale.
Activitatea înafara clasei şi cea extraşcolară are mari rezerve pentru cultivarea creativităţii. În cercurile
de elevi se desfăşoară o activitate liberă. Aici se pot exprima diferite metode de stimulare a imaginaţiei. Pentru
a se utiliza la maximum resursele inconştientului, care are rol important în procesul de creaţie (apariţia unor
idei, sub forma ,,iluminării”, inspiraţiei), s-au preconizat metode având în centru ,,asocierea liberă”, adică
consemnarea acelor idei care ne vin spontan în minte, fără vreun efort special de memorie ori raţionament. Cea
mai răspândită este aşa numitul brainstorming (asaltul de idei), când elevii îşi exprimă pe rând şi în mod liber
tot ceea ce le vine în minte în relaţie cu o anumită problemă propusă.
Dirigintele poate organiza întâlniri cu oamenii de ştiinţă sau artă, care por vorbi de dificulăţile muncii
lor şi le pot trezi interesul pentru temele şi problemele deschise.
Vizitarea expoziţiilor, ca şi excursiile lărgesc orizontul elevilor, câmpul fanteziei şi sunt prilejuri de
nenumărate întrebări.
Preocuparea de cultivarea îndependenţei în gândire şi exprimare presupune şi o legătură cu familia, în
special în sensul combaterii unor tendinţe, prezente uneori, de dădăcire a copilului, ba chiar de a-l suplini în
efectuarea temelor mai dificile, ceea ce subminează efortul şcolii de a emancipa gândirea copilului, de a-l face
capabil să se înalţe cu propriile sale puteri.
În general, cultivarea creativităţii se poate face la toate disciplinele de învăţământ, cele de natură
artistică având, se pare, chiar mai multe posibilităţi în acest sens. Desigur, profesorul trebuie să manifeste el, în
primul rând, creativitate în imaginarea procedeelor şi condiţiilor de desfăşurare ale lecţiilor.

1362
 BIBLIOGRAFIE

1..Balan, B.; Boncu, Ş.; Cosmovici, A.; Cozma, T.; Creţu, C.; Cucoş, C. (coordonator); Dafinoiu, I.; Iacob, L.;
Moise, C.; Momanu, M.; Neculau, A.; Rudică, T. (2005), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi
grade didactice, Ed. Polirom, Iaşi;
2. Universitatea ,,Al.I.Cuza Iaşi: Catedra de pedagogie, Catedra de psihologie; Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei
filiala Iaşi; Casa Corpului Didactic Iaşi, (1994), Psihopedagogie pentru exmenul de definitivat şi grad didactic
II, Editura Spiru Haret, Iaşi;
3. Matei,S.; Sârbu, I.; Cosma, D.; Sârbu, M. A., (2006), Metodica predării Educaţiei tehnologice, Ed.
Arves;

1363
 AGRESIVITATEA VERBALĂ ŞI NON VERBALĂ-
ÎNTRE PĂRŢILE IMPLICATE ÎN ACTUL EDUCATIV

Prof. Împuşcatu Antoneta

Şcoala Gimnazială “Ion Creangă”
com. I.C.Brătianu, jud. Tulcea

” Nu lucrurile care ni se întâmplă contează, ci felul în care reacţionăm noi faţă de ele.”

Hans Eynseck

Agresivitatea semnifică comportamentul verbal sau acţional ofensiv, orientat spre umilirea,
minimalizarea şi chiar suprimarea fizică a celorlalţi. În sens restrâns agresivitatea reprezintă o manifestare
negativă, marcând un comportament social inadecvat, o abatere de la normele sociale şi de la relaţiile
individului. Agresivitatea este comportamentul distructiv si violent orientat spre persoane, obiecte sau spre
sine.

Agresivitatea ca si comportament este verbală si non verbală, ea manifestandu-se în cadrul şcolii

prin violenţă si a devenit în ultima perioadă şi la noi o problemă majoră, iar părerea unanimă a profesorilor
este că aceasta constituie un fenomen care riscă să ia amploare în câmpul educaţiei formale. Violenţa în
şcoală este o formă de conduită deviantă cu o diversitate de forme de manifestare, cu intensitate diferită: pe
o scală a intensităţii pornind de la intensitatea cea mai mică, violenţa presupune confruntarea vizuală,
poreclirea, ironizarea, tachinarea, bruscarea, lovirea cu diferite obiecte, pălmuirea şi ajungând la forme de
intensitate crescută ale violenţei.

Studiile de specialitate arată că elevii care au un comportament violent în şcoală provin din toate
categoriile sociale, dar o frecvenţă mai mare o au elevii care provin din familii dezorganizate, cu dificultăţi
materiale, sau sunt copii ai unor persoane importante pe plan local.

Manifestările violente ale unor elevi au cauze multiple cum ar fi:

- problemele familiale: familii dezmembrate, situaţie materială precară, stresul social;

- familii în care există un climat conflictual, familii hiperpermisive;

- modele de comportament învăţate în familie, lipsa de cultură şi educaţie în mediul din care provin;

- anturajul (afilierea la un grup implică a discuta, a fi împreună, a te îmbrăca, şi a te comporta într-un mod
similar cu membrii grupului de apartenenţă);

- lipsa comunicării atât în familie cât şi la scoală, cu colegii şi profesorii;

- lipsa consilierii psihologice atât pentru elevi cât şi pentru profesori;

- mass media;

- caracteristici specifice vârstei: dorinţa de a atrage atenţia, de a impresiona, teribilism, afirmarea

masculinităţii.
1364
 O altă cauză care determină si întreţine circumstanţele producerii incidentelor violente este
relaţionarea profesor-elev. Elevii în general se deschid în faţa unui profesor pe care îl simt apropiat, se
inhibă atunci când un profesor manifestă autoritarism faţă de cei cu rezultate slabe, îşi reprimă furia atunci
când li se face o nedreptate sau sunt etichetaţi ca fiind elevi problemă, creându-se astfel o ruptură între
membrii colectivului clasei, devin indiferenţi atunci când sunt trataţi cu indiferenţă. Violenţa psihologică
repetată, îndreptată împotriva elevilor, poate duce la apariţia sentimentului de frustrare, care se poate
generaliza determinând o schimbare a atitudinii faţă de profesor şi faţă de activitatea şcolară în general.

Putem lua în considerare şi o altă cauză a violenţei şcolare, un fenomen nou: plecarea unuia/ambilor
părinţi la muncă în străinătate. În această situaţie copilul suferă după părinţi, se simte singur şi abandonat,
este mai puţin supravegheat şi, cel mai adesea, îşi manifestă neliniştea şi frustrarea prin violenţă asupra
celorlalţi şi prin lipsa de interes pentru şcoală, situaţie ce conduce la eşec şcolar.

În concluzie atât familia cât şi şcoala răspund în egală măsură de dezvoltarea armonioasă a
personalităţii elevului şi trebuie să dezvolte comportamente pozitive axate pe nevoile şi posibilităţile
fiecărui elev.

Astfel actele de indisciplină, fie ele cât de minore, nu trebuie ignorate pentru că pot genera acte de
violenţă şi comportamente agresive.

1365
 Educația fără frontiere-exemple de bune practici

Imre Ildiko,Șc.Gimn.Tompa Laszlo,

Odorheiu Secuiesc, jud.Harghita

O educație adevărată, reală se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă în grădiniță și în școală.
În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a cuvântului. Tot ceea ce se
săvârșește sub privirea copilului are efect puternic asupra lui.
Comunicarea și deschiderea din partea grădiniței, școlii și ale părinților aduc beneficii pe permen lung în
dezvoltarea personalității acestuia. Dacă părinții sunt implicați în programul educativ încă de la început, ei
vor înțelege importanța colaborării cu grădinița/școala, cu educatoarele/învățătoarele și își vor forma
deprinderea de a se interesa și a sprijini activitatea pe care copilul o desfășoară aici.
Contactele dintre părinți și cadre didactice pot îmbrăca forma unor întâlniri colective desfășurate în cadrul
formal al negocierilor dintre administrarea instituțiilor școlare și asociațiilor părinților/comitetelor de
părinți, al reuniunilor de informare a părinților cu privire la conținuturile și metodelor didactice, programul
grupelor, al activităților deschise pentru părinți, al atelierelor de lucrări practice cu părinții, activități
extracurriculare. Într-un cadru informal, părinții pot colabora cu grădinița/școala cu prilejul excursiilor,
serbărilor, vizitelor, aniversărilor.
Una din abordările moderne privind instituția școlară este cea a școlii deschise, prietenoase în care
copilul/elevul se simte bine, este atras de activitățile școlare, îi sunt valorificate înclinațiile și talentele.
Părinții trebuie implicați permanent în activitatea grădiniței/școlii și nu doar când se ivesc probleme.
Totodată, părinților trebuie să li se ofere frecvent informații referitoare la copil. Ei trebuie să știe care este
scopul programului educativ la care participă copilul lor, care sunt obiectivele urmărite și să fie la curent cu
politicile educaționale ale grădiniței/școlii. Dacă este posibil, părinții trebuie implicați în luarea deciziilor, să
cunoască progresele făcute de copiii lor, și, în același timp, e important să știe percepția pe care o are
grădinița/școala despre calitățile și problemele copilului.
Cum arată toată teoria în practica zilnică?Pot să spun, că am reușit să răspund cerințelor actuale.Sunt
profesor primar într-o școală de aplicație, într-un cartier al orașului.În apropierea școlii este o
grădiniță.Elevii mei provin din această grădiniță.Educatoarele mă cunosc, este o relație de colaborare între
instituții.Sunt invitată la concursuri, avem proiecte educaționale comune.Avem activități comune, cum ar fi:
 ședință cu părinții pe tema :Clasa pregătitoare
 activități extrașcolare:activități ludice la grădiniță,concurs de recitare și de desen -la școală, carnaval
 zilele porților deschise în școală

Activități comune cu grădinița:

Când începe clasa pregătitoare copiii nu mai au emoții:cunosc clasa, mă cunosc și pe mine, deci
parteneriatul are menirea de a înlătura bariera între grădiniță și școală.
Majoritatea elevilor mei au frați, surori în grădiniță.Părinții mă ajută cu mare drag, să am o clasă
prietenoasă, pentru că va fi și clasa celor mici.Așa am reușit să pregătim o sală de clasă cu climat familiar.
2.Înfrumusețarea sălii cu ajutorul părinților
Relația cu părinții este bazată pe cooperare.Mă ajută mult în munca mea, dar le ofer ajutor și eu în ce
privește educarea copiilor.În afara ședințelor oficiale organizăm ședințe deschise, pe teme psihologice și
pedagogice, unde părinții pot discuta problemele ivite cu psihologul școlii, pot pune întrebări.
Răspunzând cerințelor unei educații psihopedagogice complete, colaborarea și integrarea părinților în
activitățile instructiv-educative din grădiniță și școala rămâne un deziderat prioritar, cu atât mai mult cu cât
materializarea lui se dovedește practic că oferă avantaje tuturor părților implicate în procesul educațional.
Concluzie:
Răspunzând cerințelor unei educații psihopedagogice complete, colaborarea și integrarea părinților în
activitățile instructiv-educative din grădiniță și școala rămâne un deziderat prioritar, cu atât mai mult cu cât
materializarea lui se dovedește practic că oferă avantaje tuturor părților implicate în procesul educațional.

1366
 Bibliografie:
1. Cerghit, Ioan - Formele educaţiei şi interdependenţa lor, în Cergit, Ioan, Vlăsceanu, Lazăr, coord.,
Curs de pedagogie, Universitatea Bucureşti, 1988
2. Stăiculescu, Camelia - Managementul parteneriatului şcoală – familie în Jinga I., Ciobanu O.,
Managementul grupului educat, Editura ASE, Bucureşti, 2006.

1367
 Relaţia familie-grădiniţă-societate
Prof.Imre Judit
Grăd P.P.”Licurici”,Tg-Mureş

Sistemul de învăţământ, ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerinţele şi posibilităţile

oferite de societate, afirmându–se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerinţelor
dezvoltării sociale, sistemele de învăţământ se modifică, tinzând spre modernizarea metodelor de predare, a
conţinutului, a formelor de organizare, precum şi a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele
instituţii educative (familie-grădiniţă-şcoală).
Întotdeauna grădiniţa şi-a afirmat funcţia socială de sprijinire a familiei în creşterea şi educarea copiilor.
Educaţia preşcolară a devenit o treaptă ce intră în mod necesar, în componenţa educaţiei continue în procesul
complex al formării individului. Copiii sunt viitorul omenirii. De felul în care ne creştem şi educăm urmaşii
depinde lumea de mâine. Poate fi o lume a progresului, a concordiei sau o lume macinată de conflicte, de ură
şi distrugeri. Devine tot mai necesar să se identifice soluţii pentru ca toţi copiii să aibă acces la educaţie şi să
participe la viaţa socială, să se integreze în societate şi să fie cât mai adaptaţi. Acesta este un drept al tuturor
copiilor, dar şi o obligaţie a tuturor adulţilor.
Organizarea adecvată a situaţiilor de învăţare în copilaria mică reprezintă o cerinţă evidentă, implicând atât
instituţiile specializate (gradinite), cât şi familia şi întreaga comunitate. Educaţia vârstelor mici este privită
într-o viziune globală ca temelia personalităţii, iar societatea nu-şi poate permite să lase la voia întâmplării
procesele şi situaţiile în care se formează copilul. Procesul activităţilor cu caracter instructiv-educativ din
grădiniţă constituie un proces de învăţare în care strategiile didactice sunt determinate de modul specific
preşcolarului de a percepe lumea. Este vorba de un proces iniţial al unei modelări sistematice, gradate, de
comunicare în sistemul conexiunii inverse unde finalităţile se proiectează în raport de cerinţele programei şi
de posibilităţile reale ale grupului de preşcolari. La acest nivel de vârstă, dezvoltarea afectivă a fiecărui copil
poate fi foarte diferită, iar mediul socio-cultural, familial are o mai mare valoare.
Copilul preşcolar ar trebui să aibă toate condiţiile unui cadru optim în care să se dezvolte: această
răspundere revine în mare măsură familiei care poate îndeplini această sarcină printr-o colaborare eficientă cu
instituţia preşcolarului. Familia oferă copilului un mediu afectiv, social, cultural. Mediul familial, mai ales sub
aspect afectiv, este o şcoală a sentimentelor în care se modelează personalitatea copilului. Copilul trăieşte în
familia sa o gamă variată de relaţii, interindividuale copiindu-le prin joc în propria conduită. Familia poate să-
i facă copilului mult bine dar poate să şi greşească mai ales din cauza lipsei de viziune în Sistemul de
învăţământ, ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerinţele şi posibilităţile oferite de
societate, afirmându–se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerinţelor dezvoltării
sociale, sistemele de învăţământ se modifică, tinzând spre modernizarea metodelor de predare, a conţinutului,
a formelor de organizare, precum şi a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele instituţii educative
(familie-grădiniţă-şcoală).
Întotdeauna grădiniţa şi-a afirmat funcţia socială de sprijinire a familiei în creşterea şi educarea copiilor.
Educaţia preşcolară a devenit o treaptă ce intră în mod necesar, în componenţa educaţiei continue în procesul
complex al formării individului. Copiii sunt viitorul omenirii. De felul în care ne creştem şi educăm urmaşii
depinde lumea de mâine. Poate fi o lume a progresului, a concordiei sau o lume macinată de conflicte, de ură
şi distrugeri. Devine tot mai necesar să se identifice soluţii pentru ca toţi copiii să aibă acces la educaţie şi să
participe la viaţa socială, să se integreze în societate şi să fie cât mai adaptaţi. Acesta este un drept al tuturor
copiilor, dar şi o obligaţie a tuturor adulţilor.
Organizarea adecvată a situaţiilor de învăţare în copilaria mică reprezintă o cerinţă evidentă, implicând atât
instituţiile specializate (gradinite), cât şi familia şi întreaga comunitate. Educaţia vârstelor mici este privită

1368
într-o viziune globală ca temelia personalităţii, iar societatea nu-şi poate permite să lase la voia întâmplării
procesele şi situaţiile în care se formează copilul. Procesul activităţilor cu caracter instructiv-educativ din
grădiniţă constituie un proces de învăţare în care strategiile didactice sunt determinate de modul specific
preşcolarului de a percepe lumea. Este vorba de un proces iniţial al unei modelări sistematice, gradate, de
comunicare în sistemul conexiunii inverse unde finalităţile se proiectează în raport de cerinţele programei şi
de posibilităţile reale ale grupului de preşcolari. La acest nivel de vârstă, dezvoltarea afectivă a fiecărui copil
poate fi foarte diferită, iar mediul socio-cultural, familial are o mai mare valoare.
Copilul preşcolar ar trebui să aibă toate condiţiile unui cadru optim în care să se dezvolte: această
răspundere revine în mare măsură familiei care poate îndeplini această sarcină printr-o colaborare eficientă cu
instituţia preşcolarului. Familia oferă copilului un mediu afectiv, social, cultural. Mediul familial, mai ales sub
aspect afectiv, este o şcoală a sentimentelor în care se modelează personalitatea copilului. Copilul trăieşte în
familia sa o gamă variată de relaţii, interindividuale copiindu-le prin joc în propria conduită. Familia poate să-
i facă copilului mult bine dar poate să şi greşească mai ales din cauza lipsei de viziune în Copilul nu trebuie
privit doar ca beneficiar al acţiunii educative; copilul este participant. Fără el acţiunea educativă nu-şi are
sensul, fără aportul familiei acţiunea educativă ar fi unilaterală şi fără efectul scontat. Fiecare dintre cei care
spijină educaţia îşi asumă roluri de o deosebită importanţă. Asigurarea confortului material al copilului,
eficientizează acţiunea educativă, fiind cunoscută importanţa mediului ambient asupra capacităţilor de
învăţare ale copiilor. Educaţia copiilor nu este un apanaj al instituţiilor educative, ea se realizează prin
colaborarea dintre toţi acei factori, care la un moment dat, intervin în educaţia lor.
Premisa de la care trebuie să pornească întreaga activitate este unitatea, continuitatea şi competenţa în
munca educativă. Grădiniţa şi familia vor urmări tot timpul ca viitorul cetăţean să-şi formeze o personalitate
armonioasă care să poată răspunde situaţiilor variate ale vieţii. Dacă el a învăţat să se comporte, îşi va găsi cu
siguranţă drumul şi va fi pregătit pentru a se adapta progresului şi schimbărilor. Acţiunea asupra copilului este
mediată de familie, dar acumulează efortul tuturor celorlalţi factori, efort care trebuie apreciat la justa valoare.
În ultimii ani, în învăţământul preşcolar s-a făcut simţit acest effort, prin implicarea conştientă şi interesată
a comunităţii în educaţia copilului. De această implicare au beneficiat nu numai copiii, ci şi cadrele didactice,
părinţii. Demararea unor proiecte şi programe de creştere, îngrijire şi educare a copilului, asigură ameliorarea
condiţiilor de dezvoltare ale copiilor. Susţinerea unor proiecte demarate de către educatoare poate fi realizată
cu aportul primăriei, care poate pune la dispoziţie spaţii şi resurse financiare. Ca şi în cazul sponsorilor, rolul
educatoarei este de a convinge că activităţile desfăşurate au eficienţă şi eforturile sunt răsplătite.

1369
 Educaţie fără frontiere! Relaţia gradiniţă-şcoală-familie-societate!

Prof. Vulpeș Ioana

Liceul Tehnologic “Dacia” Caransebeș

Suntem contemporani cu schimbările profunde care s-au derulat în tara noastră în ultima vreme si totul
confirma ca acestea vor continua , probabil , într-un ritm tot mai accelerat. O problema stringenta pentru
România o reprezintă responsabilitatea locala pentru calitatea educaţiei si succesul şcolar, care reclama cai
diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare intre scoli, familii si comunitate. Avem in vedere ca şcolile de
toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formala a copiilor si adolescenţilor. Şcolile care
duc la bun sfârşit mult mai eficient aceasta responsabilitate se considera pe ele insele si elevii lor ca parte a
sistemului social ce include familiile si comunităţile. Cercetările desfăşurate in Statele Unite si in unele tari
din Europa arata ca atunci când şcolile, familiile si comunităţile lucrează împreuna ca parteneri, beneficiari
sunt elevii.
Parteneriatele dintre scoli, familii si comunitate pot:
(a) ajuta profesorii in munca lor;
(b) perfecţiona abilitatile şcolare ale elevilor;
(c) imbunatati programele de studiu si climatul şcolar;
(d) imbunatati abilitatile educaţionale ale părinţilor;
(e) dezvolta abilitatile de lideri ale părinţilor;
(f) conecta familiile cu membrii scolii si ai comunitatii;
(g) stimula serviciul comunitatii in folosul şcolilor;
(h) oferi servicii si suport familiilor;
(i) crea un mediu mai sigur in scoli.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii sa aibă
succes la şcoala si, mai târziu, in viata. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunitatii se
considera unii pe alţii parteneri in educaţie, se creează in jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa
funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componenta esenţiala in organizarea scolii si a clasei de elevi.
Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simpla activitate cu caracter opţional sau o problema de natura
relaţiilor publice
Evoluţiile rapide din viata sociala generează o cerere de continuare a proceselor de reînnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia
părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente si desigur, a educaţiei adulţilor. Accelerarea
transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările materne si gospodăreşti
adăugându-se preocupările profesionale si de studiu), modificarea statutului copilului, dispersia familiei,
încercarea de a restitui prestigiul educaţiei familiale (pe care l-a avut până la introducerea învatamântului
obligatoriu), progresele sociologiei si psihologiei, precum si alte cauze au dus la înţelegerea faptului ca orice
sistem de educaţie rămâne neputincios daca se izbeşte de indiferenta sau de opoziţia părinţilor. Şcoala
capata astfel o misiune suplimentara. "Deoarece axa directoare a civilizaţiei occidentale este înaintarea
persoanei spre mai multa libertate si fericire, înaintarea societatilor spre mai multa înţelegere si justiţie... si
dat fiind demisia unui număr de părinţi si faptului ca un număr crescând de copii vin fie din familii
destrămate, fie din medii analfabete si o comunicare între părinţi si copii nu se face întotdeauna foarte bine
(părinţi născuţi într-o lume aproape imobila încă, au copii care sunt născuţi într-o lume bulversata), pentru
toate aceste motive şcoala are în sarcina o misiune suplimentara". Au
existat întotdeauna educatori excelenţi si părinţi iubitori, care nu si-au pus probabil atâtea probleme si totuşi
au reuşit foarte bine; dar poate ca acest lucru era mai uşor într-o lume foarte statornica, în care tradiţia avea
ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generaţie sau doua, relaţiile dintre părinţi si
1370
copii, dintre adulţi si tineri, apare mai vădita în consideraţia pentru copil ce "are semnificaţia de
recunoaştere intima si profunda a valorii persoanei copilului si de încredere în potenţialul lui de dezvoltare".
În ceea ce priveşte relaţia şcoala-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind
aspectele şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Un studiu realizat in ceea ce
priveşte necesitatea colaborării şcoala –familie-comunitate enumera patru motive pentru care şcoala si
familia se străduiesc sa stabilească legături între ele:
a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor
b. învatamântul nu este decât o parte din educaţia copilului; o buna parte a educaţiei se petrece în afara
scolii;
c. cercetările pun în evidenta influenta atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în special
asupra motivaţiilor învatarii, precum si faptul ca unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate
datorita dialogului cu şcoala;
d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolara (în special părinţii si profesorii) au dreptul sa influenţeze
gestiunea şcolara.

Se prevede că în ţările europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării şcolii cu familia, în care accentul
să se pună pe un angajament mutual, clar stabilit intre părinţi si profesori, pe un,,contract parental” privind
copilul individual, contractul între familie şi şcoală să nu se considere doar un ,,drept opţional” ci un sistem
de obligaţii reciproce în cooperarea parinţilor cu profesorii.

1371
 PĂRINTELE ŞI EDUCATOAREA –

COECHIPIERI ÎN EDUCAREA COPILULUI

Prof. LILIANA IONAC

GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT “LUMEA PITICILOR” DEJ

Pentru copil, familia reprezintă primul său univers afectiv şi social. Trăsăturile şi coordonatele
personalităţii se cristalizează în raport cu modelul şi natura situaţiilor trăite în mod direct, nemijlocit, de
copil, în mediul familial, iar atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra personalităţii în formare a
acestuia.
La educarea şi formarea copilului preşcolar contribuie mai mulţi factori educaţionali, iar rolul
preponderent revine grădiniţei, instituţie specializată pentru realizarea obiectivelor educaţiei preşcolare. În
acest sens, activitatea educatoarei implică un înalt grad de responsabilitate personală, deoarece de
modalităţile concrete de realizare a educaţiei copilului depinde, în mare măsură, întreaga dezvoltare
ulterioară a personalităţii acestuia. Pentru reuşita actului educaţional, munca depusă de cadrele didactice din
grădiniţă trebuie continuată, susţinută şi întărită de familie.
În scopul formării personalităţii copilului şi găsirii celor mai bune metode de educaţie, specialiştii au
emis zece reguli de bază pe care trebuie să le aibă în vedere, deopotrivă, părinţii şi educatorii în cadrul
actului educaţional:
1. Să-ţi iubeşti copilul. Să te bucuri de el, să-l accepţi aşa cum este, să nu-l jigneşti, să nu-l umileşti, să nu-
l descurajezi, să nu-l pedepseşti pe nedrept, să nu-l lipseşti de încrederea ta, să-i dai prilej să te iubească.
2. Să-ţi protejezi copilul. Să-l aperi de primejdii fizice şi sufleteşti, la nevoie chiar prin sacrificarea
propriilor interese şi cu riscul propriei tale vieţi.
3. Să fii un bun exemplu pentru copilul tău. Să-i transmiţi valorile şi normele etice ale societăţii. Să-i
dovedeşti că trebuie să trăiască în dragoste şi armonie cu ai săi şi cu toţi cunoscuţii familiei. Să trăiască
în cinste, în adevăr, cu respectul bunurilor, convingerilor şi al sentimentelor altora. Să crească şi să simtă
tot timpul comuniunea „mamă-copil-tată”.
4. Să te joci cu copilul tău. Să-ţi faci timp pentru copilul tău, să vorbeşti cu el, să te joci cu el cum îi place
(jocurile lui), să iei în serios jocurile lui, să te familiarizezi cu lumea imaginilor lui.
5. Să lucrezi cu copilul tău. Să-ţi ajuţi copilul când încearcă să participe la muncă în casă ori în grădină.
Când copilul este mai mare, să-l obişnuieşti să participe la treburile zilnice din gospodărie.
6. Să laşi copilul să dobândească singur experienţe de viaţă, chiar dacă suferă. Copilul acceptă numai
experienţele pe care le face singur. Propriile tale experienţe sunt lipsite de valoare pentru copilul tău.
Trebuie să ai curajul să-i dai prilejul de a-şi acumula experienţele proprii, chiar dacă sunt legate de
anumite riscuri.
7. Să-i arăţi copilului posibilităţile şi limitele libertăţii umane. Să înfăţişezi copilului posibilităţile
extraordinare de desfăşurare ale omului, în conformitate cu înzestrarea şi talentele fiecăruia. Dar, în
acelaşi timp, să-i arăţi că orice om trebuie să recunoască anumite limite în faptele sale, chiar şi în
familie, faţă de părinţi. Ajută-l pe copil să recunoască şi să respecte anumite limite.
8. Să-l înveţi să fie ascultător. Să supraveghezi şi să îndrumi comportarea copilului, astfel încât prin
acţiunile sale să nu genereze suferinţă nici pentru familie, nici pentru alţii. Răsplăteşte-l pentru
respectarea regulilor stabilite. La nevoie, încearcă să impui respectarea regulilor prin „pedepsire”!
9. Să aştepţi de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitate şi
propriei experienţe. Copilul are nevoie de mult timp până învaţă să se orienteze în această lume
complicată. Ajută-l cât timp poţi şi cere-i o părere proprie sau un verdict numai când este în stare să-l
dea, conform experienţelor acumulate şi gradului de maturitate.
1372
10. Să-i oferi copilului trăiri cu valoare de amintire (călătorii, excursii, vacanţe, spectacole, serbări de
familie, manifestări sportive).
Părinţii pot fi parteneri în educaţie pentru că deţin cele mai multe informaţii despre copiii lor.
Pentru realizarea parteneriatului este esenţial ca părinţii să fie priviţi ca participanţi activi, să fie atraşi în
adoptarea deciziilor, să se recunoască şi să se valorifice informaţiile date de ei despre copii, iar
responsabilitatea să fie împărţită între părinţi şi educatoare.
Contactele dintre părinţi şi educatoare pot îmbrăca forma unor întâlniri colective desfăşurate în
cadrul formal al negocierilor dintre administrarea grădiniţelor şi asociaţiile părinţilor, al reuniunilor de
informare a părinţilor cu privire la conţinuturile şi metodele didactice, programul grupelor, al activităţilor
deschise pentru părinţi, al atelierelor de lucrări practice cu părinţii. Într-un cadru informal, părinţii pot
colabora cu grădiniţa cu prilejul excursiilor, serbărilor, vizitelor, aniversărilor.
În concluzie, acţiunea educativă a adultului, respectiv a părintelui şi a educatorului asupra
copilului, făcută cu responsabilitate, seriozitate, exigenţă şi afecţiune reprezintă cea mai bună cale de urmat
în formarea personalităţii copilului, în procesul de însuşire a unui comportament pozitiv. În vederea educării
copilului, sunt necesare şi importante anumite cunoştinţe şi calităţi pe care factorii educaţionali (părinţii şi
educatorii) trebuie să le dovedească: pricepere, simţul răspunderii, sănătate fizică şi psihică.

Bibliografie:

Ştefan, C. A., Kallay, E. (2007). Dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale la preşcolari. Ghid practic
pentru părinţi. Editura ASCR, Cluj-Napoca.

1. Vrăşmaş, E. (2003). Consilierea şi educaţia părinţilor. Editura Aramis, Bucureşti.

1373
 Simpozion Internațional: “Educație fără frontiere!”:
RELAŢIA GRĂDINIŢĂ - ŞCOALĂ - FAMILIE - SOCIETATE
Prof. înv. preşcolar IONCIU FLORICA
Grădiniţa P.P. Nr. 12 Târgovişte

Educaţia timpurie, ca primă treaptă de pregătire pentru educaţia formală, asigură intrarea copilului în
sistemul de învăţământ obligatoriu (în jurul vârstei de 6 ani), prin formarea capacităţii de a învăţa. Investiţia în
educaţia timpurie este cea mai rentabilă investiţie în educaţie.
Grădiniţa, ca serviciu de educaţie formală, asigură mediul care garantează siguranţa şi sănătatea copiilor
şi care, ţinând cont de caracteristicile psihologice ale dezvoltării copilului, implică atât familia cât şi
comunitatea în procesul de învăţare.
În Curriculum pentru învăţământul preşcolar (2009) sunt precizate notele distinctive ale educaţiei
timpurii, care stau la baza derulării procesului instructiv-educativ:
• ,,copilul este unic şi abordarea lui trebuie să fie holistică (comprehensivă din toate punctele de vedere
ale dezvoltarii sale);
• la vârstele mici este fundamental să avem o abordare pluridisciplinară (îngrijire, nutriţie şi educaţie în
acelaşi timp);
• adultul/educatorul, la nivelul relaţiei ,,didactice’’, apare ca un partener de joc, matur, care cunoaşte toate
detaliile jocului şi regulile care trebuie respectate;
• activităţile desfăşurate în cadrul procesului educaţional sunt adevărate ocazii de învăţare situaţională;
• părintele nu poate lipsi din acest cerc educaţional, el este partenerul-cheie în educaţia copilului, iar
relaţia familie – grădiniţă – comunitate este hotărâtoare.’’
Pentru toţi copiii care-i trec pragul, grădiniţa constituie prima experienţă a vieţii în societate. Ea le
creează o gamă variată de relaţii noi cu copiii de aceeaşi vârsă şi cu adulţii, toţi necunoscuţi. Îi aşează într-un
cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul ei şi propune activităţi potrivite cu nevoile fiecăruia.
Educaţia timpurie reprezintă prima treaptă de pregătirea a copilului pentru educaţia formală şi vizează
îndeosebi socializarea copilului (colaborare, cooperare, negociere, luarea deciziilor în comun etc.) şi obţinerea
treptată a unei autonomii personale - nivelul 3-5 ani, formarea capacităţii de a învăţa, asigurând intrarea
copilului în sistemul de învăţământ obligatoriu şi pregătirea lui pentru viaţa socială viitoare - nivelul 5 - 6 ani .
,,Procesul devenirii ca persoană unică, independentă şi perfect funcţională îşi are rădăcinile în copilăria
timpurie’’ (Tomşa, 2005, p. 44)
Procesul instructiv-educativ din grădiniţă se desfăşoară prin activităţi de învăţare planificate, organizate
şi conduse de cadrul didactic în scopul atingerii finalităţilor prevăzute în curriculum. În desfăşurarea acestor
activităţi este necesară coordonarea eforturilor comune ale celor trei parteneri ai procesului de predare-
învăţare-evaluare, respectiv: cadre didactice, părinţi, copii, dar şi a colaboratorilor şi partenerilor educaţionali
din comunitate, a căror implicare este la fel de importantă.
An de an, la fiecare generaţie de copii, ţinând cont de fiecare nivel de vârstă, am urmărit o dezvoltarea
adecvată şi armonioasă a copiilor, bazată pe valori, atitudini şi comportamente interactive prosociale şi o
pregătire relevantă pentru şcoală, în vederea integrării acestora fără probleme în clasa I şi mai tîrziu în
comunitate.
În acest sens, am pus un accent deosebit pe parteneriatul cu părinţii, prin implicarea familiei nu doar
indirect, printr-o participare financiară (sponsorizări, donaţii), ci mai ales direct prin participarea în luarea
deciziilor legate de educaţia copiilor, prezenţa lor la activităţile din sala de grupă şi la viaţa grădiniţei cu toate
manifestările ei.

1374
 De asemene, asigurarea unei bune relaţii cu comunitatea locală, a constituit o altă preocupare a mea ca
şi cadru didactic, materializată prin:organizarea unor întâlniri cu reprezentanţi ai instituţilor, participare la
activităţi,concursuri, sărbători, care au avut ca obiectiv să stimuleze buna colaborare a celor implicaţi, să
dezvolte relaţii pozitive, să contribuie la integrarea cu succes a copilului în viaţa socială.
Am organizat şi desfăşurat activităţi variate, atractive în cadrul proiectelor de parteneriat educaţional cu
diferite instituţii: Primăria Târgovişte, Biserica Sfântul Nifon,Teatrul Municipal Tony Bulandra, Asociaţia
Zaedno a bulgarilor Târgovişte, Biblioteca I.H.Rădulescu Târgovişte.
* Slujbă de sfinţire a grădiniţei cu ocazia începerii noului an şcolar;
* Festivitatea de închidere a noului an şcolar;
* Ziua grădiniţei – aniversarea Centenarului grădiniţei;
* Ziua porţilor deschise;
* Participare la Tudoriţă, obicei bulgăresc, specific cartierului M. Voievod; *
Participare la Festivalul păpuşilor vii cu spectacolul ,,Toţi diferiţi, toţi egali!’’
* Serbarea Pomului de iarnă;
* Program artistic ,,E ziua ta, mămico!’’
* Carnavalul copilăriei - 1 Iunie;
* Vizionarea unor spectacole de teatru de păpuşi.
<> Partenerii implicaţi în proiect au înţeles că, fiecare copil, indiferent de etnie, religie, sex,
resurse şi capacităţi intelectuale, trebuie şi poate fi ajutat să se adapteze, să se integreze în colectiv şi să
socializeze cu ceilalţi copii şi cu adulţii din jurul său , să beneficieze de şanse egale în educaţie şi că, numai
împreună, colaborând, pot contribui la realizarea educaţiei pentru toţi, împreună cu toţi.
<> Activităţile proiectate şi-au adus aportul la realizarea procesului de socializare a copiilor atât
în grădiniţă, cât şi în afara ei şi s-au remarcat prin contribuţia deosebită în ceea ce priveşte educaţia
interculturală a tuturor participanţilor: copii, părinţi, cadre didactice, reprezentanţi, ai comunităţii.
<> Ele au contribuit la învăţarea convieţuirii – a învăţa să trăieşti împreună - şi la evitarea
stereotipiilor şi a prejudecăţilor, mai ales în rândul părinţilor.
Procedând cu tact şi respectând drepturile copilului, tratându-l cu consideraţie şi înţelegere, atât familia,
cât şi grădiniţa, ajutate de comunitate, se vor bucura de generaţii de tineri ce se vor integra cu succes în
societate.
Adulţii cu care copilul relaţionează trebuie să fie conştienţi că reprezintă adevărate modele de urmat în
ochii celor mici. Ei joacă un rol dominant în influenţarea încrederii şi motivaţia copilului de a deveni un viitor
adult de succes.

BIBLIOGRAFIE:
1. Cucoş, C.,( 2000), Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale. Iaşi: Ed. Polirom.
2. Dumitrana, M., (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Bucureşti: Ed. Compania.
3. Preda, Viorica. , (2003), Grădiniţa altfel, Bucureşti: Ed. V & I Integral.
4. Educaţia timpurie– ghid metodic pentru aplicarea curriculumului preşcolar, 2009.

1375
 RELAŢIA GRĂDINIŢĂ – FAMILIE
NU PRODUCE SINGURĂ COPII DE SUCCES

IONELA COLIBAN
ŞCOALA GIMNAZIALĂ „ADY ENDRE” SF.GHEORGHE / COVASNA
GRĂDINIŢA „RAZĂ DE SOARE / NAPSUGÁR” CU PROGRAM PRELUNGIT

Educaţia este o componentă a existenţei socio-umane. Educaţia este un fenomen ontin ce fiinţează în
cadrul sistemului social. George Antonescu spune că „educaţia poate fi concepută într-un mod mai larg ca o
întâlnire între individ şi societate, şi întreaga viaţa socială poate fi marcată de acest schimb permanent”.
Fiecare familie are un cod valoric, pe care îl apără din amor propriu. Copiii îl descifrează uimitor de
repede şi îl vor respecta ca atare, chiar dacă, pe masură ce judecăţile morale se vor forma şi prin raportare la
scala valorică socialmente acceptată, vor constata oarecare contradicţie. Primele comportamente fiind bine
consolidate, datorită fenomenului de interferenţă, o modificare atitudinală voită se va produce cu mari
dificultăţi.
Circulaţia informaţiei în cadrul familiei se produce rapid, pe toate canalele, atât în plan vertical, cât şi
în plan orizontal, chiar în familiile cu mulţi membri. Alte caracteristici ale mediului familial decurg din tipul
de relaţii interindividuale. Între membrii unei familii, raportul de interdependenţă este foarte complex. Este
tocmai elementul care asigură unitatea familiei. Un eveniment nedorit, de natura să creeze o fisură la un
nivel sau altul, reverberează asupra întregului sistem, creând dezechilibre ale căror efecte pot prejudicia
unitatea.
Autoritatea părinţilor este cea mai elocventă expresie a tipului de relaţie părinţi – copii . L. Rinotn,
susţine că „în timpul copilăriei individul uman este atât de dependent de alţii, încât n-ar putea să trăiască
dacă nu obţine răspunsuri din partea lor”.
Relaţia grădiniţă - familie este un subiect des abordat în literatura de specialitate şi supus atenţiei, mai
ales pe fondul schimbărilor sociale multiple din ultimul timp. Vorbim cu toţii despre integrarea ţării noastre
în Uniunea Europeană. Acest proces atrage după sine o serie de schimbări, la nivel macro socio-economic,
dar şi în şcoli şi grădiniţe.
Una dintre aceste schimbări se referă la relaţia grădiniţă – familie. Dacă până în prezent acest
parteneriat grădinţă – familie a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe ori considerat „responsabilitatea
grădiniţei”, acest lucru tinde să se schimbe pe viitor. Analizând documentele recente emise în cadrul
Consiliului Europei se remarcă o nouă abordare privind dezvoltarea acestui parteneriat.
Conform acestor documente, în cadrul colaborării grădiniţei cu familia accentul este pus pe un
angajament mutual clar stabilit între părinţi şi educatoare, pe baza unui „contract parental”.
Acest tip de contract se contituie ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu
educatoarele şi implică colaborarea părinţilor în activităţile grădiniţei, nu numai sub aspect economic,
respectiv de a participa, susţine şi evalua eforturile şi acţiunile financiare ale grădiniţei, ci şi sub aspect
educaţional – cultural. Această tendinţă prezentă deja în unele ţări vest-europene, în cazul societăţii
româneşti este doar un proiect.
Cum am putea dezvolta o colaborare reală între grădiniţă şi familie?
Există mai multe căi. Pentru problemele de ordin administrativ, ele se rezolvă atunci când părinţii şi
educatoarele dispun de mecanisme de evaluare comune ale activităţii şcolare. Relaţia familie - grădiniţă
apare justificată în măsura în care se restabileşte încrederea colectivităţii de părinţi, a comunităţii, în
instituţia şcolară. Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie – grădiniţă şi participarea la gestiunea
grădiniţei, cât şi pentru educaţia părinţilor îl are înfiinţarea asociaţiilor de părinţi, ca reprezentanţi ai vocii
reale a acestora, privind rezolvarea diverselor probleme apărute în grădiniţă, implicarea acestora în
organisme abilitate în luarea unor decizii de importanţă majoră.

1376
 Astăzi, părinţii trebuie să se îndrepte de la modelul autoritar, în care creşterea copilului se bazează
mai mult pe forţă şi control, spre un model caracterizat prin deschidere, căldura şi coerenţă în stabilirea şi
aplicarea regulilor, a limitelor şi aşteptărilor adecvate. În acest din urma caz, comunicarea, bazată pe o
relaţie de demnitate şi recunoaştere reciprocă, joacă un rol crucial. Deschiderea faţă de activităţile zilnice şi
preocupările copilului au un rol central în relaţia dintre părinţi şi copii, ca şi explicaţiile, raţionamentul,
negocierile şi argumentele. În acest mod, copiii cresc învăţând ce înseamnă responsabilitatea, autocontrolul
şi egalitatea şi sunt mult mai pregătiţi să devină adulţi.
În toate tipurile de activităţi în parteneriat, un factor important, îl constituie climatul vieţii de grup şi
al relaţiei grădiniţă – familie – comunitate. Este absolut necesar un climat stimulativ pentru fiecare, de
încredere şi prietenie, care să facă posibilă comunicarea liberă.
Pentru a obţine eficienţă în comunicare, obiectul efortului de comunicare trebuie să acorde atenţie
comunicării, să o înţeleagă, să o accepte şi să şi-o amintească. O dată ce această comunicare atinge nivelul
de acceptare, apare problema credibilităţii.
Interacţiunea grădiniţelor cu comunitatea poate oferi un cadru adecvat desfăşurării unor eforturi
specifice, de tipul campaniilor de relaţii publice. Acestea trebuie să fie nişte eforturi coordonate, ample şi
orientate spre atingerea unui anumit obiectiv sau a unui set de obiective corelate care să permită organizaţiei
educaţionale să atingă un scop pe termen lung, exprimat sub forma unei declaraţii de principii.
Primul aspect pe care trebuie să-l aibă în vedere organizaţia educaţională este formarea sau
prezentarea unei „imagini“. Imaginea este o părere, opinie sau prejudecată a unei persoane, grup de
persoane sau a opiniei publice despre instituţia respectivă.
Imaginea unei instituţii se gestionează ca orice obiect de patrimoniu, iar în unele situaţii imaginea
unei instituţii este mai valoroasă decât întreg patrimoniul firmei/ companiei/ grădiniţei respective.
Gestionarea imaginii instituţiei este o obligaţie a întregii echipe şi, în special, a conducătorilor
acesteia, a directorului, în cazul instituţiilor publice. Ca urmare, la nivelul instituţiei, din strategia întocmită,
trebuie desprinse activităţi de familiarizare a personalului cu filozofia instituţiei şi de aderare la aceasta,
încât să se considere coparticipant la succes.
Trebuie luate măsuri de contracarare a manipulării de imagine. Este cunoscut faptul că informaţia
poate fi transmisă şi prin intermediar, iar acesta poate fi de rea credinţă, sau să fie transmisă pe un canal cu
bună credinţă, însă cel ce îl foloseşte să fie rău intenţionat. Principalele instituţii de intermediere a imaginii
sunt mass-media, iar principalii manipulatori de informaţie sunt cei ce au atribuţii în colectarea şi preluarea
acestora.
Imaginea se poate reprezenta ca un complex de idei, impresii pe care o persoană le asociază unui
anumit obiect sau, în cazul nostru, unui serviciu educaţional. Evaluarea imaginii pe care publicul-ţintă şi-a
creat-o cu privire la firma/ produsul sau concurenţa existentă sunt esenţiale pentru realizarea unei
comunicări eficiente între emiţător şi transmiterea mesajului acestuia către receptorii actuali sau de
perspectivă.

BIBLIOGRAFIE
AGABRIAN, Mircea, Şcoala, familia, comunitatea. Didactica Universitaria, 2007.
ANGHEL, Petre, Stiluri şi metode de comunicare. Bucureşti: Aramis, 2003.
ANTONESEI, Liviu, Polis şi Paideia. Şapte studii despre educaţie, cultură şi politici educative. Polirom,
Iaşi, 2005.
TOMŞA, Gheorghe, Consilierea şi orientarea în şcoală. Casa de Editură Viaţa Românească, Bucureşti,
1999.
VELEA, Luciana-Simona, Nicolae Toderaş, Mihaela Ionescu, Participarea elevilor în şcoală şi în
comunitate. Ghid pentru profesori si elevi, TEHNE Centrul pentru Inovare si dezvoltare în educaţie, Editura
Agata, Botoşani, 2006./www.kidsmatter.edu.au

1377
 COLABORAREA GRADINITA - FAMILIE - SCOALA
- O NECESITATE DE ACTUALITATE -

Educ. Ionescu Margareta

G.P.N. Humele-Ungheni

Vârsta preşcolara este, fără îndoială, temelia educativă a întregii vieţi.

Datorită vârstei mici, educaţia preşcolară capătă un caracter specific, această perioadă, ca ingrijire şi
educaţie, formează temelia întregii vieţi de mai târziu.
La reuşita copilului in viaţa contribuie, în egală măsură, principalii factori educativi: familia, grădiniţa,
şcoala, comunitatea.
Asigurarea unui parteneriat real între aceştia, implicarea tuturor în realizarea unei unităţi de cerinţe
va duce implicit la o educaţie corectă a copiilor, la evitarea erorilor în educaţie şi la soluţionarea
problemelor inerente care apar.
„Omul nu poate deveni om decât prin educaţie” spune Emanuel Kant, educaţia pe care copilul o primeşte,
desigur, în familie, grădiniţă şi comunitatea locală.
Un om bine format şi educat va face faţă oricând provocărilor, se va alinia cu success cerinţelor
europene. Într-o lume tot mai izolată, mai puţin dispusă pentru socializare, cooperarea între factorii
educaţionali – grădiniţă, şcoală, familie – devine necesară şi se impune şi ca obligaţie morală din partea
acestora pentru a favoriza socializarea copiilor, pentru a-i familiariza, prin exemple şi modele, cu adevărate
valori ale spiritualităţii umane. Educaţia şi-a multiplicat necontenit formele de organizare, odată cu evoluţia
societăţii, în care rolul său a devenit din ce în ce mai important. Factorilor educativi tradiţionali, familia şi
şcoala, li s-au adăugat alţii noi, precum biserica, instituţiile de cultură, mass-media, diferite centre de
agrement, adică toţi aceia care asigură educaţia non-formală . Nu este posibilă în zilele noastre o existenţă
izolată, în afara comunităţii, cu binele şi relele acesteia, deci o educaţie concepută şi derulată exclusiv în
cadrul familiei, fără aportul calificat calificat al şcolii. Acţiunea concentrată a factorilor educativi este un
deziderat important, pe care şcoala şi grădiniţa trebuie să-l conştientizeze şi să-l concretizeze.
Personalul specializat al grădiniţei şi al şcolii ar trebui să orienteze familia pentru ca aceasta să-şi
sporească rolul în formarea personalităţii copilului. Are drept atu interesul celor mai multe familii pentru
confortul material şi spiritual în care creşte copilul, nivelul cultural la care se prezintă astăzi cele mai multe
familii din ţara noastră.
Până la vârsta preşcolarităţii familia s-a îngrijit de nutriţia copilului, de condiţiile sale de trai, a
imprimat copilului un program zilnic, s-a ocupat de sănătatea sa fizică şi morală, atribuţii pe care şi le
îndeplineşte şi în continuare. În familie s-au pus bazele comunicării prin limbaj, ale interrelaţionării cu
semenii, s-au creat atitudini faţă de realitatea înconjurătoare. Drept factor care frânează relaţia este de luat în
seamă neimplicarea multor părinţi în actul educaţiei din cauza programului de muncă prea complicat sau
întreruperea pentru perioade mai mari sau mai mici, a contactului părinţilor cu copiii lor, adesea lăsaţi în
grija bunicilor sau a unor persoane străine de familie .
Este datoria oricărui cadru didactic să monitorizeze întregul sistem de factori care influenţează
formarea copilului, să-i orienteze astfel încât acţiunea lor să fie pedagogică, mai aproape de
şcoală. Acţiunea adulţilor ar trebui să fie orientată nu doar spre copilul de care sunt legaţi, ci către toţi
copiii. În fond, îi pregătim pe copii pentru o societate mai bună, mai democratică şi nu trebuie să ne fie
indiferent cum se vor comporta copiii noştri peste 15-20 de ani.
Grădiniţa tradiţională a folosit convorbirea zilnică a educatoarei cu părinţii care însoţesc copiii
dimineaţa sau îi iau acasă la sfârşitul programului, serbarea şcolară, lecţia deschisă cu participarea părinţilor,
lectoratul pentru părinţi, care şi-au dovedit eficienţa în timp. Putem găsi şi forme noi de colaborare, reciproc
avantajoase .
Relaţia părinte-şcoală/grădiniţă trebuie să se bazeze pe încredere. Încrederea înseamnă cunoaştere şi
preţuire reciprocă, respect şi dorinţa de comunicare. Ascultarea părinţilor care povestesc mici întâmplări
din familie în care e implicat copilul poate conduce la evaluarea mediului familial, pe baza căreia se ia
decizii. Educatoarea trebuie să fie prietenoasă, să încurajeze, să aprecieze contribuţia familiei la educaţia
copilului. La rândul său, educatoarea prezintă întâmplări din grădiniţă, dovedind familiei interesul faţă de
evoluţia copilului, faptul că nu-i este indiferent cum se prezintă acesta. Educatoarei i se cere să fie relaxată,
calmă şi atentă, să comunice expresiv, înţelegând prin aceasta nu numai limbajul adevărat, ci şi contactul
vizual, expresia feţei, zâmbetul, gesturile.
1378
 Misiunea învăţământului preşcolar, ca învăţământ public nu poate fi realizată decât în interiorul
spaţiului comunitar, ca rezultat al interacţiunii grădiniţiei cu mediul social, cultural şi economic. Se impune,
deci, realizarea unei comunicări eficiente cu exteriorul, realizarea de partneriate autentice. Proiectul de
parteneriat le foloseşte părinţilor pentru a cunoaşte şi respecta obligaţiile legale privind creşterea şi educarea
copiilor, cadrelor didactice pentru perfecţionarea muncii în echipă, cunoaşterea copiilor ce vor fi preluaţi în
clasa I, cunoaşterea cerinţelor şcolii. Din păcate, oportunităţile de colaborare între grădiniţă şi şcoală sunt
mai rare, mai ales atunci când instituţia preşcolară este plasată, spaţial, în zone mai izolate sau mai depărtate
de instituţia şcolară, situaţie în care cele două medii educaţionale păstrează, doar virtual, interese comune.
Cu toate acestea, având în vedere că grădiniţa şi şcoala reprezintă două trasee educative succesive, dar părţi
ale unui proces care trebuie să rămână în ansamblu unitar, legătura dintre respectivele instituţii se cere
întărită pentru ca trecerea dintr-una într-alta să asigure continuitatea proiectelor şi finalizarea lor adecvată.
Având conştiinţa acestui fapt, personalul didactic din cele două instituţii urmează să caute împreună acele
prilejuri de colaborare care să faciliteze integrarea copilului în mediul înalt formalizat al şcolii.
Cele mai frecvente oportunităţi de întâlnire între cele două medii educaţionale, care se cer
valorificate superior de către ambii parteneri, privesc:
- vizitarea unei şcoli cu grupa pregătitoare în vederea cunoaşterii de către copiii preşcolari a acestei
instituţii. Cu un astfel de prilej se poate realiza prezentarea în detaliu a şcolii: sălile de clasă, laboratoarele,
cancelaria, spaţiile de joacă, terenul de sport, punctele sanitare;
- vizitarea unei grădiniţe de către şcolari din clasa I pentru a le împărtăşi copiilor din grupa pregătitoare
primele lor experienţe de tip şcolar;
- organizarea unor şedinţe cu părinţii copiilor din grupa pregătitoare la care sunt invitaţi câţiva dintre
viitorii învăţători, ce vor informa părinţii asupra modului de pregătire a copiilor pentru şcoală;
- simularea în cadrul grădiniţei a unor activităţi de tip şcolar cu grupa pregătitoare (Realizarea acestor
activităţi poate fi asigurată succesiv de către educatoare - sub asistenţa învăţătoarei - şi invers.);
- urmărirea de către educatoare a copiilor deveniţi şcolari pentru sesizarea progreselor lor în dezvoltare
sau, dimpotrivă, a dificultăţilor pe care ei le întâmpină sub efectul noilor solicitări;
- organizarea unor serbări comune care să ofere copiilor din grădiniţă şi şcolarilor din clasa I posibilitatea
stabilirii unor legături inter personale capabile să-i ajute pe cei dintâi să se integreze mai uşor în mediul
şcolar;
- realizarea unor activităţi metodice şi cercuri pedagogice comune pentru educatoare şi învăţătoare ori de
câte ori se ivesc probleme şi solicitări care interesează ambele instituţii.
Se înţelege că, pentru asigurarea continuităţii între cele două medii educaţionale, este necesar ca
învăţătoarele să cunoască pregătirea ce se realizează în grădiniţe, iar educatoarele trebuie să se informeze
asupra dinamicii cerinţelor ce se formulează în mediul şcolar. Pe de altă parte, prin stabilirea primelor
contacte cu şcoala şi cu învăţătorii, copiii se vor familiariza din timp cu instituţia, dar şi cu cele mai
importante personaje ale ei: directorul de şcoală, personalul didactic al şcolii, şcolari..., ceea ce va contribui
la reducerea neliniştilor şi a stărilor afective negative pe care le generează, foarte adesea, perspectiva primei
zi de şcoală.
De multe ori părinţii înşişi păcătuiesc atunci când, dorind să sancţioneze copiii pentru micile greşeli
pe care le comit, îi ameninţă cu restrângerea libertăţii de acţiune care-i aşteaptă la intrarea în şcoală. In acest
fel copiii îşi elaborează reprezentări eronate despre şcoală, fapt ce se va repercuta neplăcut asupra modului
în care ei percep instituţia şcolară şi cerinţele pe care le formulează ea.
Pentru estomparea acestor efecte este recomandabil să se intervină în sensul transformării acestor prime
experienţe (care în mod real conţin şi aspecte frustrante!) în fapte de viaţă cât se poate de fireşti.
Copilul trebuie ajutat să pătrundă în şcoală cu optimism, cu încredere în sine şi în ceea ce îi poate
oferi mediul şcolar şi, mai ales, dornic să întâlnească ÎNVĂŢĂTORUL. De succesul acestei întâlniri depind
multe alte experienţe.

BIBLIOGRAFIE:
Magdalena Dumitrana, Didactică Preşcolară, Editura V&Integral Bucureşti, 1998
Revista Învăţământul Preşcolar nr.3-4/2009, Bucureşti, 2009
Dima Silvia - Copilăria – fundament al personalităţii, cunoaştere - -explorare – educare, Revista
Învăţământul Preşcolar, Bucureşti, 1997.

1379
 FAMILIA ŞI ŞCOALA FACTORI DETERMINANŢI
ÎN FORMAREA COPILULUI PENTRU VIAŢĂ

Prof. Oana Roxana IONESCU

Principalii factori care ajută copilul în desăvârşirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, transmiterea primelor cunoştinţe,
sentimente, virtuţi. Rolul familiei este important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic,
intelectual, moral şi estetic. Copilul reprezintă elementul cenrtal în educaţie.Educaţia trebuie centrată pe
elev, iar finalitatea ei să fie formarea capacităţii elevului de a se adapta la realitatea socială. Şcoala alături de
familie influenţează prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învăţământ, personalitatea
copilului.
Educarea elevului se situează în egală măsură, în familie şi şcoală. Meritul familiei îl reprezintă
formarea temeliei individualităţii copilului, încă de la vârstă fragedă. Mediul familial oferă primele ocazii de
stabilire a unor relaţii sociale, de comunicare afectivă şi verbală. Climatul familial îşi pune amprenta pe
personalitatea sa. Odată cu intrarea copilului în şcoală, funcţiile educative ale familiei nu încetează, ci se
amplifică, în sprijinirea rolului de elev. Profesorii trebuie să colaboreze cu familia, să facă în aşa fel încât
să-l facă un aliat şi să se sprijine reciproc în munca de educaţie. Alături de şcoală, familia exercită cea mai
mare influenţă asupra copilului, iar scopul acţiunilor lor trebuie să fie unitar. Familia, prin condiţiile oferite,
prin înţelegerea corectă a manifestărilor copiilor, prin contribuţia în lărgirea orizontului profesional al
acestora şi prin oferirea unor modele pozitive de convieţuire socială contribuie la păşirea corectă a tânărului
în viaţă. Familia poate stimula elevul, îl poate mobiliza în acţiuni legate de un anumit domeniu de activitate
faţă de care manifestă aderenţă şi pentru care prezintă mai multă garanţie, în valorificarea capacităţilor
proprii. Părintele îşi poate da mai bine seama de toate acestea în colaborare cu şcoala.
Învăţătorul/ dirigintele trebuie:
• Să cunoască bine elevul;
• Să asigure un climat de cooperare şi competiţie în colectivul de elevi;
• Să asigure o unitate de decizie, acţiune, control, reglare;
• Să precizeze clar sarcinile şi responsabilităţile elevilor;
• Să comunice deschis şi eficient cu elevii şi părinţii.
Tipuri de părinţi:
• Cei care adaptează stilul lor de educaţie cu cel al şcolii;
• Cei care nu conştientizează efectele negative ale metodelor aplicate în educaţie;
• Cei care nu recunosc faptul că relaţiile cu copiii sunt deficitare;
• Cei care nu acceptă rezultate slabe la învăţătură indiferent de motive;

1380
• Cei care nu cunosc faptul că factorii care influenţeză rezultatele şcolare sunt: nivelul de inteligenţă,
mediul, starea de sănătate.
Forme de colaborare a învăţătorului/ dirigintelui cu familia:
• Şedinţele cu părinţii;
• Convorbiri individuale;
• Vizite la domiciliul elevului;
• Corespondenţa (rezultate la învăţătură, invitaţii la şedinţe, scrisori de felicitare sau mulţumire);
• Antrenarea părinţilor în activităţi şcolare şi extraşcolare;
• Consultaţii pedagogice;
• Informarea reciprocă;
• Şedinţe comune cu elevi şi părinţi;
• Vizitarea şcolii de către părinţi.
Forme de colaborare a părinţilor cu şcoala:
• Prezenţa la şedinţe şi lectorate;
• Asistarea elevilor în efectuarea temelor;
• Participarea la activităţi cultural-artistice şi sportive;
• Oferte de sponsorizare;
• Organizarea unor serbări, excursii;
• Participarea la decorarea clasei,
• Stabilirea de contacte cu alte organizaţii în scopul unor schimburi de experienţă;
• Atragerea unor fonduri pentru şcoală;
De la copii pentru părinţi:
„Eu sunt copilul.
Tu ţii în mâinile tale destinul meu.
Tu determini în cea mai mare măsură dacă voi reuşi.
Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire!
Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume!”

1381
 EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERE

Înv. Ionescu Raluca Diana

Şcoala Gimnazială nr.1, Râmnicu Sărat, Buzău

Educaţia ne pregăteşte pentru viaţă. De ea depinde propria noastră existenţă individuală, dar şi relaţia
noastră cu ceilalaţi, felul în care, ca indivizi, ne vom încadra într-o activitate socială complexă, cum ne vom
comporta. Ea trebuie să ne ajute să ne desăvârşim noi înşine ca indivizi, dar şi să ne facă să fim utili
comunităţii şi, mai ales, să nu intrăm în conflict cu ea.
Dacă urmărim modalităţile de comportament ale multor specii de animale, mai ales ale celor care trăiesc
în largi comunităţi, remarcăm cum ele se supun voluntar - sau li se impune acest
existenţe! Nimeni nu este singur pe lume şi fiecare este o părticică într-un imens lanţ al existenţei
umane. Suntem legaţi de lumea în care trăim, de ceilalţi, dar şi de trecut, de prezent şi de viitor. Trebuie să
înţelegem, să acceptăm şi să ne purtăm ca mică parte a unui uriaş întreg.
Educaţia trebuie să ne pregătească pentru comportamentul nostru individual, pentru relaţia noastră cu
ceilalţi membri ai comunităţii imediate căreia îi aparţinem, dar să ţină totodată seama că suntem parte a unui
popor, a unei naţiuni şi suntem cetăţeni ai unui continent şi ai lumii. Prin corelările contemporane ale existenţei
noastre, suntem confruntaţi cu probleme de o mare complexitate. Facilitatea relativă a călătoriilor în direcţiile
cele mai îndepărtate, legăturile extraordinare pe care ni le oferă nu numai telefonul şi telegraful, dar, mai ales,
lumea computerelor, email-urile devenind o componentă a existenţei noastre cotidiene, ne-a aşezat într-o
situaţie de relaţie şi interdependenţă de care trebuie neapărat ţinut seama şi în formarea noastră educaţională.
Firesc, ne punem întrebarea dacă educaţia îşi mai are astăzi locul cuvenit, tocmai când complexitatea
existenţei noastre ar impune acest lucru cu acuitate? Cum sunt educaţi tinerii în relaţia lor cu familia, cu
părinţii, în respectul bătrânilor şi în cazul băieţilor, al fetelor, în ce măsură sunt crescuţi cu respectul celui de
alături, cu un comportament discret şi neostentativ? Dar familia, şcoala şi mass-media le mai fac o educaţie
naţională? Li se mai dă sentimentul că aparţin unei naţiuni, care unită, respectându-şi trecutul, îşi construieşte
un viitor în cadrul mai larg pe care ni l-am ales, al comunităţii europene? Iar în cadrul acesteia, fiecare ţară,
fiecare naţiune îşi dobândeşte locul care trebuie să i se cuvină şi acest loc depinde de implicarea conştientă a
fiecăruia, de sentimentul unei datorii şi nu numai al unor imediate profituri individuale proprii! Şi în sfârşit,
primesc oare tinerii educaţia ca fii ai planetei, fiinţe egale şi care, în prietenie şi colaborare, urmează să
răspundă cu toţii provocărilor grele cu care va fi confruntată în viitor umanitatea?
Părinţii sunt prinşi în muncă, rareori mama se poate dedica copilului sau copiilor, “lumea bunicilor” este
şi ea pe cale de dispariţie. Şcoala nu se preocupă în suficientă măsură de latura educaţională. Orele de
dirigenţie, care ar putea să reprezinte un instrument de “modelare”, sunt minimalizate sau chiar înlăturate.
Mass-media, în căutare de senzaţional şi cu totul indiferentă la efectele nocive pe care le poate produce,
contribuie, mai degrabă, la o contra-educaţie decât la educaţie! De la oamenii politici educaţie, de asemenea,
nu se poate primi!
Şi, totuşi, aproape paradoxal, mai întâlnim tineri bine educaţi. Mai sunt familii care reuşesc să-şi facă
“datoria”, mai sunt, de asemenea, tineri în care predispoziţia spre bună creştere este puternică. Este un lucru
bun, dar, firesc, ne dorim ca acest lucru să aibă loc pe ansamblul societăţii. Dacă am conştientiza cu toţii cât
este de necesară această multiformă educaţie, poate că drumul nostru, al tuturor, către mai bine ar fi mai uşor.
Omul se află în fruntea piramidei fiinţelor vii. Inteligenţa i-a dat o armă de neînvins şi a putut stăpâni
celelalte fiinţe înzestrate cu viaţă, să le înfrângă şi să le domine, chiar dacă ele erau fizic mai puternice. Pe
unele animale a ştiut să şi le apropie, să le folosească, să le domesticească. La rândul său, omul a învăţat nişte
reguli de comportament, unele fiindu-i necesare pentru propria existenţă, altele fiindu-i impuse de faptul că

1382
trăieşte în comunităţi şi conlocuirea socială impune nişte reguli. Suntem părţi ale unui întreg şi trebuie
necontenit să ţinem seama de acest lucru.
De mici suntem educaţi. De sute de generaţii, regulile de comportament ne-au fost transmise de familie şi,
în primul rând, de mamă, de şcoală şi de societate. La aceste reguli de comportament, educaţiei, li se adaugă
dobândirea cunoştinţelor în variate domenii şi, evident, în cele în care fiecare ne specializăm. Educaţia fără
frontiere presupune libertate. A educa nu înseamnă a îngrădi dorinţele copiilor. Ei trebuie să aibă libertatea de a
alege ceea ce îşi doresc în viaţă,ceea ce le place la şcoală. Trecem graniţele anumitor factori care contribuie la o
bună educaţie. Latura educaţională trebuie modelată.

1383
 Cu dragoste, despre „triunghiul de aur” al educației preșcolare:
copil-părinte-educatoare

Prof. înv. preșc. Valentina Ionescu,

Grădinița nr. 209, București

Motto: „Copilăria este cadoul pe care viața ni-l dă” (Horațiu Mălăele, actor/artist contemporan)

În cartea sa „Al cincilea munte”, Paulo Coehlo – un autor foarte „la modă” în zilele noastre – scria această
memorabilă frază: „Un copil poate oricând să-l învețe pe un adult trei lucruri: cum să fie mulțumit fără motiv,
cum să nu stea locului niciodată și cum să ceară cu insistență ceea ce își dorește”. O zicere înțeleaptă și
adevărată, de altfel. Noi, toți cei/cele care lucrăm direct cu copiii, am putea spune despre ei și multe, multe alte
lucruri minunate: că toți se nasc buni, puri și fumoși, că trăiesc permanent miracole și uimiri, că lumea lor este
mereu nouă, proaspătă și uluitoare...
Revenind însă la realitatea de toate zilele, vom constata că situația din zorii educației lor nu este deloc roză,
mai ales din cauza subfinanțării cronice a sistemului de învățământ în general. Ceea ce înseamnă, implicit,
condiții nu întotdeauna foarte bune, atât pentru preșcolari, cât și pentru educatoare. Iar părinții observă asta
imediat, pentru că fiecare își dorește ce e mai bun pentru copilul său. Pe de altă parte, grădinițele sunt interesate
să atragă parinți și copii, cererea și oferta reglând - la fel ca și oriunde pe piață - calitatea „produsului”.
Orice părinte dorește ca în relația copil – educatoare să existe armonie și o comunicare eficientă, astfel încât
să fie satisfăcute nevoile cognitive, emoționale și socio-afective ale copilului. Viața însă ne pune uneori în
situația în care se ivesc/există divergențe între viziunea părinților și cea a educatoarei, un astfel de context
generând o serie de probleme de comunicare, din cauza cărora copilul are de suferit.
Sigur, ideal ar fi să existe o relație perfectă în „triunghiul de aur” copil – părinte – educatoare, cu
condiția să conștientizăm că în acest trio formidabil nevoile copilului sunt cele mai importante. Așadar, este
vorba despre o relație în care copilul rămane actorul și beneficiarul numărul unu al lucrurilor care se întâmplă în
acest sistem. În acest context este foarte important ca atât părintele cât și educatoarea să facă tot posibilul
pentru a ajunge împreună la un punct de întâlnire între nevoile copilului și resursele sale.
Educatoarea devine foarte importantă pentru copil, atât datorită perioadei pe care o petrec cei doi împreună
în grădiniță, cât și datorită jocurilor/activităților care se întâmplă acolo. Desigur, mama și tata sunt repere
fundamentale, primele figuri luminoase din viața copilului, care, de multe ori, rămân așa pe parcursul întregii
sale vieți, însă în această „ecuație” intervine și reperul educațional ”doamna” - cum spun copiii - pe care, de
cele mai multe ori, o îndrăgesc și al cărei cuvânt devine literă de lege, inclusiv după ce ei trec pragul grădiniței
și ajung în clasele primare.
Orice spune „doamna” este sfânt, iar părinții ar face bine să se alinieze necondiționat și, plecând de la
premisa că nevoile copilului sunt fundamentale, ar fi de dorit să existe coerență între viziunea educatorului și
cea a părintelui, în ceea ce îl privește pe copil. Pentru că, dacă vom avea divergențe, cel care va plăti va fi tot
copilul: fie va primi de acasă mesaje negative despre educatoare, ceea ce îl va debusola foarte tare și nu va mai
ști ce să creadă, fie va fi mutat la o altă grădiniță. Lucrurile se pot complica mult în foarte scurt timp. De aceea
e important ca părinții să-și cunoască bine copilul, să-i cunoască potențialul și nevoile, dar, mai ales, să dea
credit profesionistului - care este educatoarea - lăsându-i acesteia mână liberă pentru ceea ce se întâmplă în
grădiniță și, atâta vreme cât nevoile copilului sunt satisfăcute, nu vor fi situații de abuz sau de refuz.
Mă transpun acum în situația părintelui și mi se pare nu doar corect, ci și de bun simț, ca atunci când îmi
înscriu copilul la grădiniță să cer informații cu privire la respectiva instituție de învățământ preșcolar. Este în
firea lucrurilor, părinte fiind, să ma informez, să știu care va fi programul copilului meu și să-i cunosc
educatoarea. Pentru că ei trebuie să îi spun cum este copilul meu, să-i cunosc colegii și – foarte important
pentru mine! - să spun ce cred eu că ar fi bine pentru copilul meu.
Trecând de cealaltă parte a acestei imaginare „baricade”, eu, educatoarea, i-aș spune părintelui că este foarte
important să cunoască și consilierul grădiniței. Asta pentru că cei doi vor colabora în vederea urmăririi
dezvoltării/evoluției copilului, indiferent dacă acesta are sau nu o problemă de comportament, emoțională sau
1384
de sănătate. Se știe că fiecare copil care frecventează grădinița, la finalul preșcolarității, înainte de începerea
școlii va trebui să aibă un portofoliu cu „achizițiile” personale, respectiv progresul făcut, resursele lui, punctele
forte și cele slabe. Desigur, părintele va avea acces oricând la portofoliul copilului, mai ales că deja știe că
există școli care solicită acest lucru.
Din păcate, nu întotdeauna părintele și educatorul vor binele copilului. Pot fi diferențe de la cum aleg să
transmit afecțiune, cum laud copilul, până la cum aleg să îl pedepsesc. Poate eu, ca părinte, nu sunt mulțumit
din punct de vedere educațional și, pe baza a ceea ce îmi povestește copilul când vine acasă, am tot dreptul să
intru în grădiniță și să verific informația, iar dacă acest lucru se întamplă, să solicit conceperea altor activități
educaționale la grupă. Din păcate însă, foarte puțini părinți se interesează de ceea ce se întâmplă cu adevărat la
grădiniță, deși acolo este locul unde își duc copilul și îl lasă pentru câteva ore, apoi merg la serviciu, știind că în
această perioadă copilul lor este într-un loc unde socializează cu alți copii, ascultă povești, cântă, doarme,
învață lucruri noi, se joacă și este în siguranță.
A face educație este, cu siguranță, o profesie de vocație, însă una care se face într-un program bine
determinat, în anumite zile din lună. A fi părinte însă este o slujbă pe care o aleg în cunoștință de cauză, pentru
că atunci când decid să am un copil, știu că nu-l am doar de luni până vineri, între anumite ore, ci îl am pentru o
viață întreagă. O viață pe care trebuie să mi-o asum, cu toate consecințele care derivă din ea.

1385
 ROLUL SI IMPORTANTA PARTENERIATULUI EDUCATIONAL FAMILIE-
GRADINITA IN DESFASURAREA ACTIVITATILOR EXTRASCOLARE

Prof. VASILICA IONESCU,

Gradinita nr. 22 Constanta

Din perspectiva managementului educational un domeniu aparte si de o importanta deosebita il

reprezinta conceptul de parteneriat educational, menit să schimbe şi să întărească relaţia reciprocă dintre
factorii educaţionali.
Intelegerea celor doua concepte enuntate anterior – management educational si parteneriat educational -
m-au determinat sa consider oportuna cresterea initiativei si implicarii educatoarei in sensibilizarea si
atragerea familiei, colaborarea si aplicarea sistematica a unor proiecte centrate pe parteneriatul cu parintii,
oferirea unor servicii educationale adresate parintilor in spiritul beneficiului reciproc si organizarea unor
activitati extrascolare diversificate in regim de parteneriat.
Învăţământul preşcolar trebuie să realizeze educaţia preşcolară având ca funcţie majoră formarea şi
dezvoltarea personalităţii copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilităţile şi dotările sale, în
interesul său şi al comunităţii sociale.
O schimbare majoră a adus actualul curriculum, atât ca forma de organizare a conţinuturilor, a
metodelor, dar mai ales la nivelul formelor de colaborare şi cooperare între diferite instituţii educative.
Implicându-se în parteneriatele propuse de educatoare, părintele îşi vede copilul exact aşa cum este: la fel
ca ceilalţi copii şi unic în felul său. Văzându-l cum creşte, cum se dezvoltă, cunoscănd trebuinţele şi
posibilităţile de exprimare ale copilului lui, are loc şi o schimbare de atitudine a părinţilor fată de copiii lor;
încep să vadă cât de serios e jocul lor, cât de importante sunt opiniile lor şi cât de mare este “micul univers”.
Comunicarea şi colaborarea dintre educatoare şi părinţi este benefică pentru copii: le sporeşte încrederea în
ei şi simte că între acasă şi grădiniţă este o punte de legatură.
Prin intermediul proiectelor de parteneriat, grădiniţa devine atât şcoala copiilor dar şi şcoala
părinţilor. Implicarea părinţilor în activităţile din grădiniţă îi învaţă să gândească programatic, cu o
deschidere cât mai flexibilă şi să acţioneze cu paşi mărunţi şi siguri.
Pentru colaborarea perfectă dintre cele doua medii educaţionale este necesară iniţierea părinţilor în
problemele specifice educaţiei şi instrucţiei.
Pentru îndeplinirea dezideratelor comune parteneriatului educaţional grădiniţa-familie am recurs la
câteva strategii specifice: stabilirea unor relaţii strânse cu familia copiilor pentru a cunoaşte mediul din care
vin copiii, implicarea părinţilor în soluţionarea unor probleme interne ale unităţii; prezentarea unor referate
privind rolul pe care îl are grădiniţa în instruirea şi educarea copiilor în pregătirea lor pentru şcoală;
convorbiri zilnice prin care sunt puşi la curent cu toate achiziţiile sau experientele de invatare ale copiilor, la
găsirea împreună a unor soluţii viabile; implicarea părinţilor la îmbunătăţirea bazei didactico-materiale;
activităţi demostrative pregătite special pentru părinţi; serbări oferite părinţilor cu diferite ocazii.
Cele mai eficiente activităţi care au contribuit în mare măsură la dezvoltarea creativităţii copiilor în
colaborare cu familia s-au dovedit a fi următoarele:
- participarea părinţilor la activităţile din grădiniţă; „ Parada costumelor” – confecţionarea costumelor
şi decorurilor cu ocazia diferitelor sărbători ocazionale; vizite, plimbări, excursii, drumeţii; expoziţii cu
lucrările copiilor; sărbătorirea zilelor de naştere ale copiilor; afişierul grupei; jurnalul /revista grupei.
În vederea aprecierii implicării părinţilor în activitatea de parteneriat educaţional am realizat un
chestionar pentru părinţi. Chestionarul propus urmăreşte evaluarea iniţială şi finală a percepţiei părinţilor
cu privire la ansamblul de activităţi realizate cu copiii în scopul dezvoltării capacităţilor creative ale copiilor,
pe parcursul anului şcolar.
Părinţii şi-au exprimat aprecierile cu privire la utilitatea acestui demers, nivelul de implicare dar şi
impactul activităţilor asupra propriilor copii:

1386
 1. 90% din părinţi s-au implicat şi au participat activ alături de proprii copii în toate acţiunile iniţiate de
grădiniţă; au apreciat ca participarea lor a fost o oportunitate în dezvoltarea creativităţii şi dezvoltarea
personalităţii şi un câştig în relaţia cu copilul;
2. Prin participarea lor, un procent de 40% dintre părinţi care iniţial au perceput implicarea lor ca
o obligaţie sau activitate necesară în evaluarea finală şi-au schimbat opinia care a devenit o oportunitate,
dupa caz, un câştig.
3. Părinţii au acordat calificative şi note activităţilor realizate, notându-le cu nota maximă.
4 . 10% dintre părinţii chestionaţi, consideră activităţile desfăşurate în grădiniţă ca fiind activităţi necesare
orientate în special spre activităţi didactice, care intră în atribuţiile cadrelor didactice, comunicand o
atitudine indiferentă in contextul parteneriatului educaţional.
In concluzie putem afirma faptul ca din perspectiva managementului educational parteneriatul educational
poate fi privit ca o necesitate. In acest context implicarea deopotrivă a părinţilor şi copiilor dau o nouă
dimensiune activităţilor din gradiniţă: situân-du-se pe pozitii egale cu părinţii, copilul capătă mai multă
încredere în forţele proprii, abordează cu curaj domenii experienţiale pe care în alte contexte le-ar fi evitat.

1387
 Educație fără frontiere!
Relația grădiniță-școală-familie-societate

prof. înv. primar

Ioniță Amalia Mădălina

„Fiecare copil pe care îl educăm este un OM dăruit societăţii”

(N. Iorga)

Instituția școlară structurează viața cotidiană a copiilor, ordonează comportamentele individuale și

colective, stabilește norme de interacțiune, reglementează performanțele și instituie recompense. Grădinița,
primul factor instituționalizat de socializare unde copilul se integrează treptat spre învățarea dirijată, îl
pregătește către pasul următor, asigurând trecerea de la activitatea predominant ludică la cea de învățare.
Educatorii trebuie să recunoască rolul determinant al familiei în educația copilului, parteneriatul grădiniță-
familie pornind de la aceste adevăruri.

Educatoare – Familie – Învățător: factori-cheie în netezirea pașilor copilului spre școală

Orice sistem de educație rămâne nepunticios dacă se izbește de indiferența sau de opoziția părinților.
Părinții trebuie implicați permanent în viața grădiniței sau a școlii nu numai atunci când se ivesc probleme.
Educatoarea are rolul de a creea un mediu adecvat și prielnic pentru interacțiune și dezvoltare, de pe
poziții egale, a colaborării sale cu familia. Părinții și educatoarele au responsabilități egale în ceea ce privește
dezvoltarea unei colaborări. Comunicarea, respectul, acceptarea diferențelor și căutarea intereselor copiilor
formează bazele unei bune colaborări. Este necesară menținerea unui climat destins, realizarea unei comunicări
libere despre activitatea copilului în grădiniță, despre comportamentul acestuia în relație cu ceilalți.
Modalitățile de comunicare pot fi variate de la discuții în cadrul ședințelor cu părinții, discuții
particulare, comunicarea prin mesaje scrise și afișate la avizier până la modalități de comunicare prin
implicarea directă a părinților în activitățile derulate într-o zi în grădiniță, uneori chiar să le conducă.
Trecerea de la grădiniță la școală ar trebui să fie astăzi una ușoară, lentă, facilitată fiind de asemănările
care există între activitățile pe care preșcolarii le desfășoară în grădiniță și cele pe care școlarii le realizează în
școală. Pentru părinți însă, debutul școlar este o perioadă de multe ori plină de anxietate, de frământări de
genul: „Cum se va adapta copilul meu?”, „Cum va fi învățătoarea?”. Pentru ca această trecere să fie mai
ușoară, trebuie să înlăturăm aceste îndoieli printr-o bună colaborare între părinți, grădiniță și școală.
Parteneriatul între cei trei factori, implicarea lor în realizarea unei unități de cerințe contribuie la
integrarea eficientă a copiilor în viața de școlar, la evitarea erorilor în educație și la soluționarea problemelor
interne ce apar. Rolul lor este acela de a armoniza diferențele care există între ceea ce reprezintă pentru copil
solicitările de tip școlar și ceea ce el poate realiza ca preșcolar. Este oportună colaborarea între familie și cele
două instituții în scopul reducerii decalajului dintre cele două etape de viață, pentru a-i conferi o dimensiune
optimă, cu valoare motivațională pentru copil, inducându-i energia necesară pentru a se angaja pe direcția
noilor achiziții.

Avantajele implicării părinților:

 observarea propriului copil în relația cu ceilalți;
 înțelegerea rolului său de partener în educație alături de cadrele didactice;
 vor învăța mai mult despre dezvoltarea copilului, despre particularitățile vârstei;
 vor învăța să se implice și acasă în educația copilului;
 vor cunoaște prietenii copiilor, chiar ei personal se pot împrieteni cu alți părinți care au aceleași
preocupări în educație;
 vor aprecia timpul suplimentar petrecut alături de copilul lor.
1388
 Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi
adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul
educaţional dintre familie, grădiniţă și școală să se extindă şi către societatea care le include. În funcţie de
specificul comunităţii în care se află grădiniţa sau școala, se pot realiza parteneriate cu reprezentanți ai
instituţiilor sanitare, ai primăriilor, ai Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului,
parteneri privaţi care pot sprijini instituția școlară cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat, mass-
media, pentru promovarea imaginii instituției, pentru promovarea ideilor noi și a valorilor.

Bibliografie:
1. Băran-Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti, Editura Aramis, 2004
2. Cucoş, Constantin (coord.), Psihopedagogie, Iaşi, Editura Polirom, 1998
3. Dumitriu, Gheorghe, Comunicare şi învăţare, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1998
4. Florinda, Golu, Pregătirea psihologică a copilului pentru școală, Iași, Editura Polirom, 2009

1389
 Relaţia şcoală-comunitate -un parteneriat de suscces
Prof. Ionita Iuliana Nicoleta
Colegiul National „Vladimir Streinu” Gaesti, Dambovita

In contextul descentralizării sistemului de învăţământ, se impune o atenţie deosebită acordată de către

şcoală (a cărei funcţionare este permanent influenţată de nivelul dezvoltării comunităţii în care aceasta îşi
desfăşoară activitatea) factorilor comunitari.
Orientarea acestei atenţii trebuie să fie canalizată către dezvoltarea unor parteneriate durabile, eficiente,
care să-şi atingă obiectivele şi care să contribuie la construirea unei comunităţi dezvoltate. Este fundamental
rolul instituţiei şcolare în acest proces al dezvoltării societăţii deoarece şcoala nu funcţionează independent, ci
este în slujba comunităţii.
Dacă printr-o comunitate dezvoltată înţelegem o comunitate activă, cu oameni pregătiţi să se implice în
diverse acţiuni care vizează binele şi evoluţia grupului, persoane cu iniţiativă care colaborează în vederea
soluţionării problemelor comunităţii, atunci conştientizăm şi faptul că, prin desfăşurarea activităţii într-o
instituţie pusă în slujba comunităţii, ne revine sarcina de a ne implica în acţiuni ce vizează segmentul comunitar
şi dezvoltarea acestuia.
Şcoala permite parteneriatul cu numeroşi factori ai comunităţii oferind posibilitatea implicării
elevilor/cadrelor didactice în acţiuni menite să le dezvolte sentimentul apartenenţei la un grup cu valori
comune, sentimentul responsabilităţii, al valorizării şi al capacităţii de a fi util. Pe de altă parte, această
colaborare poate reprezenta şansa atragerii unor fonduri sau a unor resurse de altă natură decât cea financiară
care să permită dezvoltarea instituţiei şcolare, dar şi posibilitatea de a oferi servicii comunităţii, făcând astfel
dovada aportului indiscutabil pe care şcoala îl are în societate.
Succesul acestui parteneriat este asigurat de faptul că şcoala, ca şi alţi factori comunitari, derulează
activităţi a căror finalitate implică indiscutabil creşterea nivelului de trai al comunităţii. Pregătim tinerii pentru
ca ei, în aceasta comunitate sau la nivelul alteia, dar în cadrul acestei societăţi, să îşi aducă o reală contribuţie în
vederea schimbării în bine. Pregătirea lor trebuie să aibă la bază conştientizarea faptului că fiecare aparţine unui
grup, unei comunităţi, că existenţa noastră este parte integrantă a grupului, iar rolul fiecărui individ este bine
definit. Astfel, educaţia trebuie să se realizeze atât formal, cât şi nonformal. Tinerii noştri trebuie, în egală
măsură, să îşi însuşească acele cunoştinţe necesare pentru a se integra unui sistem, dar să fie, în acelaşi timp,
conştienţi de responsabilitatea ce le revine ca cetăţeni, ca membri ai unei comunităţi. Formarea lor în acest
spirit presupune cultivarea, în cadrul şcolii, a unor valori comune grupului/ comunităţii. Acest lucru se
fundamentează prin interacţiunea directă cu factorii comunitari, prin evidenţierea rolului şi aportului fiecăruia la
nivel social.
Parteneriatul cu factorii comunităţii devine astfel liantul ce permite cunoaştere/autocunoaştere,
posibilitatea interacţiunii, a concretizării unor obiective cu beneficii atât pentru şcoală, cât şi pentru comunitate.
Este important sa subliniem importanţa pe care factorii comunităţii o au, alături de şcoală, în viaţa
comunităţii. De asemenea, prin prezentarea unor modele de bune practici se facilitează implicarea unui număr
cât mai mare de cadre didactice în activităţi desfăşurate cu diverşi factori ai comunităţii.
Consider că prezentarea comunităţii ca ansamblu de instituţii alături de care şcoală poate proiecta si derula
acţiuni în folosul ambelor părţi, va permite, in timp, în funcţie de sensibilitate şi deschidere, de context şi de
resurse, implicarea în acţiuni care să eficientizeze rolul fiecărei instituţii în cadrul societăţii.
Abordarea corectă a relaţiei acestor două entităţi (şcoala şi factorii comunitari/comunitatea) din perspectiva
descentralizării, permite apropierea şi implicarea de pe poziţii clare a fiecărui factor în acest parteneriat, impune
definirea acestora.

1390
 Şcoala reprezintă o instituţie care funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai mulţi factori de
educaţie precum: familia, biserica, ONG-uri, agenţii economici, autorităţile, unităţile sanitare, politia etc. Aceşti
factori comunitari au, prin specificul naturii lor, o ofertă educaţională explicită şi/sau implicită.
Funcţionarea şcolii în comunitate presupune două lucruri: pe de o parte faptul că instituţia şcolară
trebuie să răspundă unor aşteptări ale comunităţii, iar pe de altă parte, faptul că, permanent, asupra acesteia se
va exercita influenţa factorului comunitar.
Astfel, pentru o desfăşurare optimă a procesului educativ, este imperios necesară colaborarea şcolii cu
factorii comunitari, colaborare care nu poate fi una de succes, decât realizată conştient, organizat, pe baza unor
principii şi a unui set de valori împărtăşite de ambii factori implicaţi.
Comunitatea, spre deosebire de societate, are la bază „voinţa” şi „sentimentele” celor care o alcătuiesc,
fiind constituită pe înţelegerea ce poate fi definită drept un mod de a simţi comun în cadrul unei voinţe
colective.
Astfel, comunitatea, conform lui Tonnies şi Weber, se caracterizează prin interdependenţa sistemelor de
relaţii dintre persoane, valori şi norme împărtăşite de majoritatea membrilor comunităţii, sentimentul
apartenenţei la un grup, conferit de ansamblul unor culturi şi moduri de viaţă comune.
Termenii care caracterizează conceptul de comunitate cf. Larousse sunt: comun, similitudine, identitate,
ansamblu, supunere de reguli
Comunitatea poate fi reprezentată de: localitate rurală, grup de localităţi (comunitate teritorială),
grupare profesională, familie lărgită, comunitate lingvistică (vorbitorii unui dialect), asociaţie, tip de organizare
socială într-un spaţiu delimitate (bloc sau cartier), comunitate a membrilor unei rezidenţe (cămin, spital,
internat).
Necesitatea parteneriatului şcoală-comunitate este dictată de anumite interese comune, de identificarea în
cadrul comunităţii a unor factori care, în relaţie cu instituţia şcolară vizează optimizarea funcţionării fiecărui
partener. Astfel, parteneriatul şcoală-comunitate poate reprezenta o soluţie în vederea alocării şi folosirii
resurselor locale la nivel comunitar, eventual, în vederea atragerii unor surse externe pentru rezolvarea
problemelor comunitare.
Tendinţa deschiderii şcolii către comunitate a apărut în statele occidentale, unde s-a admis de la
începutul secolului al XX-lea ideea că şcolile pot sta la dispoziţia locuitorilor comunităţii, în afara programului
obişnuit, furnizând servicii în diferite domenii ca: sănătate, cultural, asistenţă socială, recreere, pregătirea forţei
de muncă, voluntariat etc.
Deschiderea şcolii către comunitate este soluţie atât pentru o mai bună gestionare a resurselor
locale (o modalitate de atragere a resurselor către şcoală), cât şi pentru valorificarea resurselor şcolii în
beneficiul comunităţii.

1391
 Educație fără frontiere

Relația grădiniță - școală - familie – societate

Profesor: Ionus Erchian

Școala Gimnazială „Constantin Brîncuși„ Medgidia

Instituţiile de învăţământ, sub toate formele (grădiniţă, şcoală, liceu, etc.), sunt esenţiale în societate
deoarece rezultatele acestora influenţează atât evoluţia beneficiarilor ei direcţi, cât şi pe cea a beneficiarilor
indirecţi şi anume societatea.

Grădinița/şcoala se conduc după reguli scrise unanim acceptate de societate şi avizate de specialişti
în educaţie: programe, curriculum, manuale şcolare, auxiliare didactice, materiale didactice, etc. Prin
instituţionalizarea copilului nu se neglijează rolul părinţilor, de aceea în condiţiile actuale, rolul familiei în
activitatea grădiniţei este major. Părinţii sunt cei care vor sta alături de educatoare la formarea şi
dezvoltarea copiilor lor, rolul lor nu va fi înlocuit de educatoare, ci aceasta va completa ştiinţific ceea ce
părintele nu poate sau nu are abilitatea respectivă de a putea asigura copiilor ceea ce au nevoie.

Familia este pentru copil primul lui contact cu lumea înconjurătoare, reprezentând modelul de viaţă
şi conduită. El influenţându-i dezvoltarea psihică în mod decisiv în primii ani de viaţă ai copilului. S-a
crezut multă vreme că instituţiile de învăţământ poartă întreaga responsabilitate a educării copilului, familia
fiind doar beneficiarul acestei acţiuni. Familia nu poate fi parte separată în acest context, rolul părinţilor nu
încetează odată cu intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se schimbă doar modalitatea de abordare a
copilului, în raport cu noul său statul şi în deplină concordanţă cu ceea ce se întâmplă în mediul educaţional.
Relaţiile dintre părinţi se răsfrâng asupra copilului şi involuntar el este cel care are de câştigat sau de pierdut
în formarea sa.

Societatea reprezintă o potenţialitate virtuală pentru dezvoltarea personalităţii individului. Mediul

social oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor native ale individului; putem
spune că unei diversităţi genetice îi corespunde o infinitate de posibilităţi oferite de mediu.

Parteneriatul grădiniţă – familie - comunitate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu
părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni
un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor
să crească mici genii.

Părintele în vede pe copilul său ca şi un bulgăre de aur: frumos, deştept, bun, pentru că l-a urmărit
cum a crescut, cunoaşte detalii la perioadele copilăriei mici şi ştie prin câte momente dificile a trecut
împreună cu acesta.

1392
 COMUNICAREA LA VÂRSTA PREŞCOLARĂ

Prof.inv.presc.,IORDACHE MARIANA,
Scoala Gimnaziala “George Bacovia”

Formarea competenţelor de comunicare ocupă un loc prioritar in grădiniţă, limbajul fiind considerat o
activitate permanentă de dezvoltare a gândirii, a proceselor intelectuale ,in general,a pesonalitaţii copilului.
Stăpinirea unui vocabular, bogat îi oferă preşcolarului posibilitatea de a se , mişca, cu uşurinta în mediul
înconjurător,şi de a-şi experimenta popriile achiziţii de limbaj.
De aceea un rol impotant revine educatoarei în a creea un mediu cultural activ stimulat prin aducerea în
zona , biblioteca, a unor materile specifice (cărţi,jocuri cu imagini,casete audio si video).
Materilele puse la dispozitia copiilor constituie un punct de reper pentru educatoare, situaţii speciale în
care copiii vor însuşi şi exersa achizitii în domeniul limbajului,cultivarea independeţei în vorbire şi
stimularea cretivităţii în exprimarea orală.
Există şi bariere în comunicare de natură fizică:deficienţe verbale, auditive de amplasament de durată a
activitaţii.
Bariere semantice(vocabular sărac) .Daca preşcolarul nu are cunoştinţe minime nu va comunica de aceea
temele trebuie planificate cu grijă în funţie de experienţa de viaţă a copilului,de trebuinţe de necesităţi.
Emoţiile repezintă o barieră în comunicare foarte importantă, copilul pur simplu se blochează. De aceea
educatoarea trebuie să aibă un ton plin de caldură , să se simtă ascultat, aproape de el, să-l susţinem, să-l
încurajăm, altfel se va inchide în el, nu va vorbi (sau vorbeste foarte incet).
De asemenea, timiditatea face ca să se simtă incapababil să se deschidă să fie felicitat atunci când
răspunde, să-i corectăm greşelile făra a râde de el să avem o atitudine pozitivă faţă de el pentru a-i trezi
interesul pentru ceea ce face.
Lipsa de cunoaştere. Este foarte dificil să comunici cu un copil ale cărui cunoştinţe sunt foarte reduse , de
aceea trebuie să-l apropiem pe copil de obiectele pe care nu le cunoaste prin folosirea sau înlocuirea cu
imagini ,simboluri(la jocuri didactice ,povestiri,lectură dupa imagini,trezindu-le interesul pentru tema
respectivă şi implicit pentru a comunica.
Un alt punct slab este lipsa de interes care duce la un blocaj în comunicare. Pe copil trebuie să-l intereseze
să-i placă să se transpună,să trăiască,de aceea educatoarea să fie foarte atentă cum îşi organizează activitatea
,cum explică clar ,el trebuie să înţeleagă sarcinile pe care le are ,să dorească să răspundă ,sau să poarte un
dialog cu educatoarea sau cu un alt copil din grupă .De exemplu un copil care va avea un vocabular sărac nu
va dori să povestească un fragment din povestea ,,Coliba iepurasului’’,dar daca educatoarea va dramatiza
povestea sigur va dori sa fie (lup,urs,cocoş) binenteles îl vom încuraja.
Pentru a se reliza o bună comunicare cu copiii educatoarea trebuie să aibă o vorbire clară expresivă,
gestica potrivită situaţiei respective,capacitatea de a demonstra logic,să folosescă un vocabular acesibil
copiilor,să aibă capacitatea de a antrena copiii într-un dilog ori de cîte ori este nevoie.
A comunica cu copilul presupune a-l cunoaste a te adapta la nivelul de cunoaştere si inţelegere a
copilului.
A comunica la grupă si a coopera cu copilul la activitatea didactică depinde foarte mult de cum comunică
educatoarea si mai puţin ce comunică. Educatoarea trebuie să aiba o atitudine pozitivă faţa de întreaga grupă
să accepte greşelile,fără a-l ironiza,să fie corectă să fie creativă să-l felicite ,sa-l încurajeze şi să-l
recompenseze pe copil,aşa încât să poată să realizeze o cooperare în comunicare.

1393
 „EDUCATIE FARA FRONTIERE!”
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Prof.inv.prescolar:Iordache Mihaela
Liceul Teoretic „Mihai Viteazul”Visina
G.P.N. Izvoru

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și posibilitățile

oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sistemele de învățământ se
modifică sub impulsul cerințelor dezvoltării sociale ținzându-se spre modernizarea metodelor de predare, a
conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele
instituții educative. Gradinita trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție majoră formarea și
dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în
interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupracopilului.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal însă
faptul că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Prin urmare,cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:

Grădiniţa
Grădiniţa este un spaţiul modern care satisface nevoile de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o
comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că
şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!

Şcoala
Reprezinta o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.

Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o
identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia
însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia,
integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi

1394
bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze
obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă
cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.

Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.

Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu
părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni
un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor
să crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă
pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul
nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.

1395
 EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERE:
RELAŢIA - GRĂDINIŢĂ - ŞCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE

Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă Mihălceni, com.Ciorăşti, jud.Vrancea

Secretar şef IOSEF NICOLETA

"Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dăruit societăţii"

(N. Iorga)

Idealul educaţional constă în formarea şi dezvoltarea integrală a personalităţii din perspectiva

exigenţelor culturale, axiologice, social-economice, ştiinţifice şi politice ale societăţii democratice pentru
asumarea unui ansamblu de valori necesare propriei dezvoltări, realizării personale şi integrării sociale şi
profesionale într-o societate a cunoaşterii, în contextul valorilor europene şi general-umane.
Realizarea acestui ideal nu poate fi concepută fără o legătură strînsă între cei trei piloni, care stau la
baza educaţiei permanente, de calitate. Aceşti piloni sunt: şcoala, familia, comunitatea - trei surse principale
pentru dezvoltarea şi educarea personalităţii umane. Un rol anume în stabilirea relaţiilor de colaborare îi
revine managerului instituţiei şcolare, care asigură o implicare activă în lansarea proiectelor de parteneriat
educaţional, care vizează întărirea relaţiilor dintre părinţi, elevi, profesori şi comunitate, care contribuie la
creşterea gradului de implicare a tuturor factorilor educaţionali. De faptul cum managerul instituţiei a reuşit
să formeze o relaţie de comunicare, relaţionare, cooperare între părţile implicate depinde reuşita
parteneriatului educaţional şcoală-familie-comunitate.
La naşterea copilului, fiecare părinte visează la fericirea copilului său, speră sa-i asigure o educaţie,
tinde să-i ofere ceea ce e mai frumos şi mai bun.
Este un fapt cert că sunt din ce în ce mai mulţi părinţi care plasează problemele legate de buna
educaţie a copiilor printre cele mai importante preocupări ale lor. Sunt părinţi care ştiu că visurile lor
frumoase privitoare la viitorul copiilor nu se înfăptuiesc de la sine. Printre ei sunt părinţi care ţin o strînsă şi
permanentă legătură cu şcoala. Ei se străduiesc, îndrumaţi de cadrele didactice, să creeze în mediul familial
o ambianţă prielnică unei dezvoltări sănătoase a copilului. În felul acesta, influenţa favorabilă exercitată de
şcoală asupra elevului continuă şi acasă. Şcoala oferă acestor părinţi prin intermediul diriginţilor,
psihologului, administraţiei, sfaturi preţioase privitor la modul în care trebuie să rezolve probleme educative
specifice vîrstei.
Cu părere de rău, există şi alt tip de părinţi, care consideră că nu în toate cazurile este necesară
menţinerea unei legături permanente cu şcoala. Este o abordare incorectă. Ajutorul calificat al cadrelor
didactice este de neînlocuit, fiindcă ei sunt acei a căror profesie este tocmai de educator.
De aceea menirea şcolii este de a găsi cît mai multe şi eficiente forme de colaborare, de atragere a
părinţilor într-un dialog eficace spre formarea unui cetăţean activ.
În acest context de idei distingem următoarele forme de colaborare:
- Prin intermediul comitetelor de părinţi, format din 3-5 membri, care are menirea :
 săasigure o influenţăeducativăasupra pă rinţilor, săsprijine informarea ş i pregătirea pedagogicăa
părinţilor pentru participarea eficientă a acestora la activitatea de educaţie;
 săimplice restul pă ilor la soluţ
rinţ ionarea unor probleme ale clasei, cum ar fi: probleme de tip
gospodăresc; susţinerea morală şi materială a familiilor social-vulnerabile; organizarea şi desfăşurarea unor
activităţi comune cu elevii; etc.
- Adunările cu părinţii.
Prin intermediul adunărilor cu părinţii dirigintele asigură o legătură continuă pe parcursul întregului
an şcolar. Este foarte important ca adunările cu părinţii să aibă o tematică psiho-pedagogică orientată spre
realizarea schimbului de experienţă, confruntarea opiniilor şi elaborarea soluţiilor pentru rezolvarea
situaţiilor de conflict. În cadrul acestor adunări părinţii contribuie la elaborarea şi realizarea unor activităţi
care favorizează relaţiile interpersonale armonioase.
- Ore de conciliere a psihologului şcolar, oferite atît părinţilor, elevilor cît şi cadrelor didactice, care
au ca scop să depisteze problemele, să elucideze motivele, să ajute la soluţionarea lor.

1396
 - Pedagogizarea părinţilor în cadrul adunărilor generale monitorizate de administraţia instituţiei, care
ţin de realităţile şi specificul fiecărei şcoli.
- Vizitele la domiciliul elevilor atît a dirigintelui, psihologului şcolar cît şi a directorului adjunct
educaţie, care asigură contactul nemijlocit al şcolii cu condiţiile concrete de viaţă şi educaţie a copilului în
familie.
- Corespondenţa cu părinţii poate suplini uneori vizitele la domiciliu. Prin această formă atît
dirigintele cît şi directorul instituţiei poate comunica părinţilor despre reuşita şcolară, să-i felicite pentru
rezultatele deosebite obţinute de elev, să-i invite la şcoală pentru diverse situaţii.

Colaborarea cu familia reprezintă o verigă esenţială în faptul acţiunilor întreprinse în educarea

tînărului cetăţean, rolul conducător îi revine totuşi şcolii.
Nu mai puţin importantă este şi colaborarea cu comunitatea şi anume:
- Alte instituţii care oferă servicii educaţionale;
- ONG-uri;
- Administraţia Publică Locală;
- Organele de drept;
- Agenţi economici;
- Mass media; etc.

În acest context comunitatea reprezintă cadrul cultural, spiritual şi geografic de dezvoltare a elevului.
Activitatea în parteneriat are nenumărate avantaje:
- Crează relaţii de colaborare;
- Clarifică diverse probleme educative;
- Oferă un nou cadru de dezvoltare a personalităţii elevului;
- Sporeşte conştientizarea din partea tuturor actorilor implicaţi în educaţie.

Colaborarea dintre şcoală şi familie într-un mediu favorizat de comunitatea locală va atinge scopul
educaţional propus, printr-o relaţie de echivalenţă dintre şcoala în comunitate şi comunitatea în şcoală.
În concluzie, pot afirma că numai printr-o colaborare strînsă, susţinută, familia şi şcoala pot pune în aplicare
procesul de educare a copilului, că numai aşa se pot forma copii calmi, într-o viaţă zbuciumată, copii
fericiţi, într-o societate în permanentă schimbare.

Bibliografie:
1. Vasile Gh. Cojocaru, ”Calitatea în educaţie”, Chişinău 2007
2. Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004.
3. Vrăşmaş, E., A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucureşti, Editura Aramis 2002.
4. Popescu, M., ,,Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000+, Corint,
Bucureşti, 2000.

1397
 “Educație fără frontiere!”: Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate
Prof. înv. primar,
Irimia Andra-Maria
Școala Gimnazială Nr. 10 Botoșani

Informarea și formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca fiecare
părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru educaţia
copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu şcoala. În acest
scop este necesar un dialog între profesori și părinţi; profesorii trebuie să primească o pregătire în materie de
relaţie cu părinţii iar competența lor în această materie trebuie considerată ca o aptitudine profesională; părinţii
trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu educatorii, profesorii.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la
şcoală şi, mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, elevii și ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe
alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţiala în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt
de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reînnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor și valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia
părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente și școala este un mediu social organizatoric în care
universul copilului se extinde depăşind constrângerea dependenţei materne. Educaţia este cea care desăvârşeşte
fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate.
Relaţia grădiniță-şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre grădiniță, şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la
tot ceea ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a conduitei
favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit implicarea familiei şi a
comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea copilului cu ceilalţi copii
din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative (extracurriculare) şi cu privire la activităţile
opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii (literatură pentru copii).
Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală a
copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a sistemului social ce
include şi familiile și comunităţile.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-o
mare măsură buna integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă și depăşirea stereotipurilor şi continuând cu
identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de mediul economic
sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, rezultatele determină
performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar și scăderea fenomenului
delicvenţei.
Atunci când părinții, elevii şi ceilalți membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie, în
jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.
Parteneriatele reprezintă o componentă esenţiala în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală şi în clasele
de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor
publice.

1398
 În relaţia şcoală-familie, problema profesionalismului cadrului didactic reprezintă un element esenţial în
cadrul serviciului făcut altora, fără a se gândi la avantaje personale, cu alte cuvinte competenţa, servirea
clienţilor, un cod de etică profesională.
Din această perspectivă, se pune întrebarea: ce caştigă profesorul într-o cooperare cu familia? Se apreciază
ca acest câştig poate fi un statut revalorizator în ochii societăţii; cooperarea cu familia poate fi un test
profesional şi poate fi considerat ca făcând parte din datoria profesională a profesorului.
Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare de
energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecurităţii, inferiorităţii şi dependenţei pe care
le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă.

1399
 Scoală, familie, comunitate

Prof. Irimia Daniela Elisabeta

Scoala Gimnaziala Costesti

Scoala este una dintre instituţiile esenţiale ale societăţii ale cărei rezultate influenţează atât evoluţia
beneficiarilor ei direcţi, cât şi a beneficiarilor indirecţi- comunitatea. Pe fondul schimbărilor pe care le
traversează societatea românească în încercarea de căutare a identităţii, şcolare un rol primordial în
refacerea identităţii sociale şi valorizarea potenţialului uman, în concordanţă cu direcţiile europene prioritare
de acţiune în domeniul educaţiei: identificarea factorilor implicaţi în domeniul educaţional, susţinerea
parteneriatelor cu toţi factori sociali interesaţi de dezvoltarea educaţiei, stabilirea setului de valori care să
orienteze evoluţia societăţii şi a educaţiei sale.
Scoala şi familia este un parteneriat ce trebuie susţinut pe toată perioada şcolarităţii.
Informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca fiecare
părinte să cunoască : obligaţiile legale privind educaţia copilului ; drepturile de care dispune pentru
educarea copilului ; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului ; metodele de colaborare cu
şcoala.
In acest scop este necesar un dialog între profesori şi părinţi, iar profesorii trebuie să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenţa lor în această materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesională . Părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul educativ în coopoerare cu
profesorii. Scolile trebuie să asigure părinţilor asistenţa necesară.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă
succes la şcoală şi mai târziu în viaţă.
Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se
crează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele
nu mai sunt demult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura
relaţiilor publice.
Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a preoceselor de reînnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor şi a valorilor pe durata vieţii.
Parteneriatul Scoală- familie poate fi definit ca o modalitate eficientă in realizarea reformei
managementului, prin schimbarea modului în care sunt abordate problemele publice, astfel încât
soluţionarea lor să fie posibilă prin parteneriat.
Poate fi o soluţie pentru alocarea soluţiilor locale, a resurselor , la nivel comunitar şi folosirea lor
pentru atragerea alotor resurse, în vederea rezolvării problemelor comunităţii.
Ideea de a folosi şcoala în beneficiul ; comunităţii a apărut în anii ’90 în SUA când s-a cristalizat
convingerea că şcolile pot servi comunităţile, prin furnizarea de servicii după orele de curs : culturale,
sportive, recreative, de socializare, de pregătire a forţei de muncă.
In context European, şcolile şi-au diversificat activităţile oferite comunităţii : cursuri IT, concursuri,
conferinţe, cluburi pentru pensionari, etc.
Scolile sunt organizaţii puternic ancorate în comunitate, care prin statutul lor, prin competenţele
resurselor umane implicate în sistemul educaţional pot deveni promotorul parteneriatului comunitar.
Forme de organizare a relaţiei şcoală- familie : şedinţele cu părinţii, discuţii individuale între cadre
didactice şi părinţi, organizarea unor întâlniri cu părinţii, implicarea părinţilor în activităţi culturale si
recreative, volumtariat, asociaţii de părinţi.
In concluzie şcoala alături de familie şi de alte instituţii care funcţionează în comunitate este direct
influenţată de nivelul de dezvoltare comunitară. Astfel se urmăreşte promovarea binelui comun, încurajând
sentimentul de apartenenţă al undividului la aceasta şi-l face responsabil de dezvoltareea ei.
Din această perspectivă, dezvoltarea parteneriatului Scoală- familie- comunitate, poate fi definit ca
fiind un proces social prin care indivizii dintr-o comunitate se adaptează tot mai bine la aspectele specifice
ale unei lumi în permanentă schimbare.

1400
 Scoala trebuie să fie deschisă la nevoile comunităţii, să identifice acele domenii în care poate
dezvolta parteneriate comunitare : alternative de petrecere a timpului liber pentru copii şi tineri, activităţi de
educaţie rutieră, educaţie pentru sănătate, ajutorarea vârstnicilor, a familiilor sărace.
O şcoală dezvoltată este aceea care răspunde unei game cât mai largi de nevoi ale beneficiarilor săi,
este deschisă la parteneriate, cu oameni pregătiţi şi motivaţi.

BIBLIOGRAFIE:

1. Dolean, I., Dacian, D. – « Meseria de părinte », 2002, Aramis, Bucureşti.

2. Vrăşmaş, E. – « Consilierea şi educaţia părinţilor », 2001, Aramis, Bucureşti.
3. Băran- Pescaru, A., - « Parteneriat în educaţie », Bucureşti, Aramis, 2004.

1401
 ŞCOALA MEA E CEA MAI FRUMOASĂ
IRIMIA EUGENIA,
ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 VOLUNTARI

Pornind de la acest concept al invierii, am încercat o abordare cromatică, într-un proiect interdisciplinar:
educaţe-religioasă, educaţie-plastică, voluntariat, ecologie, interculturalitate, cetăţenie democratic, donaţii.
Activitatea s-a numit ,, Şcoala mea e cea mai frumoasă “ şi s-a desfăşurat în cadrul Şcolii
Gimnayiale Nr.1 Voluntari, pe o perioadă de două săptămâni. Beneficiarii direcţi au fost cei 120 de elevi
selestaţi din şcoală şi cadrele didactice ale şcolii. Beneficiari indirecţi au fost: şcoala, ca organizaţie şi
comunitatea locală, deoarece picture este acum privită şi admirată de toţi trecătorii, oferindu-le o privelişte
plăcută.
Am plecat de la premisa că este important să educăm copiii în spirit de conservare faţă de spaţiul
în care învaţă. Deoarece partea din spatele şcolii era mai mereu expusă pentru a fi scrise tot felul de cuvinte
obscene si murdărită de către persoane rău intenţionate din rândul elevilor, am decis să o decorăm, cu imagini
frumoase.De aceea am organizat o campanile de curăţare, vopsire şi apoi decorare a gardului şcolii în care au
fost implicaţi elevii în mod direct. Acţiune a avut ca obiective:
• Dezvoltarea simţului estetic, a tehnicilor artistico-plastice
• Păstrarea şi aprecierea bunurilor de drept comun din jurul lor
• Cultivarea spiritului de colaborare, iniţiativă şi întrajutorare
• Implicarea activa a elevilor şi a cadrelor didacticeîn activităţi de voluntariat
• Dezvoltarea spiritului civic de respect pentru comunitate
• Dezvoltarea deprinderilor de educaţie pentru cetăţenie democratică, voluntariat, interculturalitate.
Am implicat comiteul de părinţi pe scoală şi pe clase care s-au ocupat de adunare de fonduri necesare
realizării proiectului.Din banii adunaţi s-au achiziţionat materialele necesare: vopsele, coloranţi, pensule,
trafaleţi, vopsea lavabilă rezistentă la exterior.
Activitatea s-a desfăşurat pe parcursul a două săptămâni.În prima săptămână s-au selecţionat elevii talentaţi
la desen, s-au achiziţionat materialele necesare.În cea de-a doua săptămână, care a corespuns cu perioada
,,Şcoala altfel’’, am demarat proiectul începând cu vopsirea cu vopsea lavabilă a gardului şcolii.La acţiune au
participat toate cadrele didactice ale şcolii şi elevii.am realizat schiţa proiectului apoi am trecut la decorarea
zidurilor.La această etapă au participat elevi ai şcolii şi cadrele didactice.Cu alţi elevi ai clselor mai mici am
demarat un concurs de costume eco, realizate din materiale reciclabile.
Am încercat să adaptăm sarcinile după vârsta elevilor. Elevii din clasele I-IV au fost implicaţi în realizarea
costumelor din materiale reciclabile. S-au realizat afişe şi s-a anunţat prin Consiliul elevilor Scolii. Elevii din
clasele V-VIII, supravegheaţi de profesorii-diriginţi, au fost implicaţi în decorarea gardului şcolii.
Tematica a fost aleasă conform vârstei şi pregătirii elevilor. Am urmărit reprezentarea tuturor domeniilor din
procesul instructiv-educativ: limba română( ilustrarea de versuri celebre despre natura, vieţuitoare; poveşti),
matematică, istorie, educaţie fizică şi sport. Cu ajutorul culorilor copiii au avut posibilitatea de a-şi cunoaşte
mai bine propria personalitate şi pe această bază să tragă concluzii asupra comportării lor viitoare. Au participat
la decorare toţi copiii selectaţi cât şi cei neselectaţi. Au venit copiii care ne rugau să-i lăsăm săpicteze şi ei.
Gardul şcolii este păstrat de copii cu mare grijă, deoarece este munca lor.
Faptul că acestă lucrare a fost realizată în grup, cu muncă şi efort, a întărit motivul aprecierii şi păstrării
acestor bunuri comune. Psihologii şi socilogii au evidenţiat faptul că grupul constituie un cadru fundamental al
existenţei individului. Una din nevoile esenţiale ale omului este aceea de socializare, explicată ca tendinţă de
ase amesteca, dea face parte, contrară senzaţiei disconforte de disonanţă. Fiind considerată o autentică ,,

1402
ucenicie a vieţii sociale’’ atat pentru tineri cât şi pentru adulţi, experienţa în grup generează pentru individ
protecţie deosebită şi ocazia unei învăţări de tip special: împreună cu alţii şi de la alţii.
Munca în echipă a fost organizată după modelul clasic al caracteristicilor echipei pedagogice:
1. Fiecare membru al echipei a participat în conformitate cu nivelul potenţialului propriu, cu competenţa
sa, la realizarea acestei acţiuni comune.
2. Antrenarea şi implicare diferţilor parteneri au fost totale şi necondiţionate.
3. Echipa a dispus de structuri funcţionale care au permis coordonarea acţiunilor membrilor ei,; un element
important al funcţionării echipei a fost alocarea unui timp determinat ( cateva zile înainte) de întâlnire, de lucru
consacrat analiyei şi remodelării echipei.
4. Echipa a dispus de autonomie variabilă din punct de vedere al capacităţii de a lua decizii în anumite
situaţii sau probleme ( risipirea culorilor, neluarea în serios a unor copii a sarcinilor primite, murdarirea
intenţionată colegilor ).
5. Numărul persoanelor grupate în echipă a fost variabil, în funcţie de natura şi gradul de complexitate al
intervenţiei propuse spre realizare.
Rezultatul muncii în echpă a aproximativ 200 de oameni a fost impresoinant: deocrarea a 250 de metri de
gard din jurul scolii noastre.pe lângă stisfacţiile de ordin material, au fost şi satisfacţii intelectuale şi
emoţionale. A crescut interesul copiilor pentru scoală şi pentru păstrarea bunurilor şcolii, satisfaţcia de a fi
lucrat la un proiect de o asemena amploare( îşi prezentau cu mîndrie bucata de gard pictată),dezvoltarea unei
mai bune relaţii cu profesorii şi colegii.
La sfârşitul activităţii s-a organizat o expoziţie de fotografii ce prezentau momentele mai importante ale
derulării proiectului, precum şi finalitatea acestuia. S-a alcătuit un jurnal al proiectului. Fiecare clasă
participantă si-a alcătuit un portofoliu referitor la participarea la proiect. S-au mai completat chestionare de
satisfacţie a derulării proiectului, cât şi un raport de evaluare a activităţii. Copiilor li s-au înmânat diplome de
participare, într-un cadru festiv, în care a avut loc parada şi premierea costumelor eco.

1403
 Colaborarea dintre grădiniţă, şcoală, familie-

liantul depăşirii emoţiilor şcolarului mic,condiţie a succesului şcolar

Prof.înv.primar Irimia Violeta-Cristina
Sc. Gim.Lunca-Pripor, Nehoiu,jud.Buzău

Educaţia reprezintă un proces complex şi de durata,în cadrul căruia se realizează, treptat, prin forme
instituţionalizate sau nu, profilul uman cerut de o societate data in raport cu idealul educative al acesteia.
Deşi este veche ,,de când lumea”,educaţia are de soluţionat tot timpul probleme noi, pe care societatea
omenească în ansamblu, i le pune în diferite stadii de dezvoltare.
Şcoala şi educatorii pot soluţiona aceste probleme numai în măsură în care deţin un sistem de cunoştinţe,de
forme şi metode de educaţie(consonante cu sistemul de valori proprii societăţii) care să le permită o
intervenţie preponderant persuasive şi eficace, bazată pe afirmarea nestingherită a personalităţii fiecărui
individ dar nu oricum,ci în concordanta cu interesele generale ale societăţii, cu normele ei de conduită.
Odată ajuns preşcolar, copilul face parte din prima treaptă de învăţământ, adică începe să desfăşoare
activităţi de formare şi informare;de instruire şi evaluare în mod organizat,dirijat,controlat sub îndrumarea
unui manager(educatoarea) cu obiective propuse bine definite.
Frecventarea grădiniţei este o prima condiţie şi am putea spune, chiar principala condiţie pentru un început
cu succes la şcoală,pentru o integrare rapidă, fără probleme în clasa pregătitoare.Copilul care frecventează
grădiniţă: se deprinde a se trezi la ore fixe; îşi formează un program ordonat al zilei; să se îmbrace şi să se
dezbrace singur; program de instruire(activităţile desfăşurate în grădiniţă) îl pregătesc în vederea
şcolarizării; disciplina şi viaţa în colectivul de copii acţionează pozitiv în sensul socializării lui.
Colaborarea dintre învăţătorul clasei şi educatoare este foarte importantă,în primul rând pentru că
învăţătorul trebuie să cunoască elevii care au frecventat grădiniţa şi care nu, sa preia de la educatoare
descoperirile făcute de aceasta, referitoare la atenţie,concentrare, îndemânare, memorie, eventualele defecte
de vorbire, dificultăţi ale auzului,văzului,de înţelegere etc
Cooperarea învăţător-educatoare îşi are temeiul de a învinge teama celor care urmează să frecventeze ciclul
primar.Ideal ar fi că educatoarea să fie cea care o prezintă micuţilor pe viitoarea învăţătoare,pentru că
atunci când vor paşi pragul şcolii, să fie familiarizaţi cu persoană care îi va dirija în actul învăţării,şi de ce
nu, chiar cu sala de clasa unde îşi vor desfăşura cursurile.
În acest scop vizitele şcoală-grădiniţă vor fi reciproce,iar activităţile comune vor facilita procesul de
integrare a celor mici în rândul şcolarilor.
Odată intrat în şcoală,adică devenit scolar, conditia indispensabilă a împlinirii copilului îl constituie
sentimental de a fi în siguranţă, să fie înconjurat de dragoste la fel că acasă,să se simtă în siguranţă.La
şcolarul mic este pronunţată dorinţa de a fi pe placul celor mari (părinţi,învăţător),astfel învăţătorii vor
învaţă părinţii că pentru început ambiţiile lor pentru copii, să fie în limite rezonabile pentru a nu-i cere mai
mult decât îi permite nivelul intelectual şi a nu-i da un sentiment de insecuritate atunci când nu face faţă
unor solicitări.
Colaborarea familiei cu şcoală îşi are motivaţia în faptul că prin acesta se evita absenteismul care,după cum
ştim, creşte odată cu vârsta.De asemenea prin colaborarea familiei cu şcoală ambele părţi vor fi bine
informate în ceea ce priveşte starea de sănătate a copilului, problemele de familie etc.Învăţătorul va şti cum
să abordeze acesste situaţii,astfel încât copilul să poată dea randament optim.
Cunoaşterea tabloului bio-psiho-comportamental al copiilor este cea mai importantă condiţie pentru
proiectarea oricărei asistente psihopedagogice.Capacitatea de orientare şi concentrare a atenţiei,rezistenţă .În
efort voluntar, capacitatea de a-şi controla conduita în raport cu disciplina şcolară,capacitatea de a transfera
1404
interesul din sfera jocului în cea a învăţării organizate sunt câţiva indicatori care desemnează gradul de
maturitate şcolară.
Personalitatea copilului este complexă,iar rolul familiei, educatorului,învăţătorului, înainte de orice, este
acela de a pătrunde în adâncurile necunoscute ale acesteia pentru a găsi calea spre eficientă.Deci, am putea
spune ca fara cooperarea dintre educatoare-învăţător-parinti nu putem vorbi despre un învăţământ eficient în
învăţământul primar.
Cadrele didactice care se axează în activitatea lor pe modalităţi variate de colaborare cu grădiniţă şi cu
părinţii au constatat îmbunătăţirea semnificativă a rezultatelor muncii lor în activitatea instructiv-educativă,
în formarea personalităţii copiilor.

Bibliografie

Ion Şerban-Învăţătorul şi copiii, EDP,Bucureşti,1975

Ion Ovidiu Panisoara-Profesorul de success-59 de principia de pedagogie practică,Ed.Polirom,Iaşi,2009

1405
 FAMILIA, ŞCOALA ȘI COMUNITATEA - PARTENERI ÎN EDUCAŢIE

IRIMIE NICOLETA – prof.înv.primar,

Școala Gimnazială ,,Axente Sever” Aiud

Informarea și formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu şcoala.
În acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie să primească o pregătire în
materie de relaţie cu părinţii iar competența lor în această materie trebuie considerată ca o aptitudine
profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii. Școlile
trebuie să asigure părinţilor asistența necesară. Atunci când părinţii, elevii și ceilalţi membri ai comunităţii se
consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să
funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi.
Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi. Colaborarea dintre
şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea copilului
ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune. Familia reprezintă elementul
cheie în socializarea copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile
educative(extracurriculare) şi cu privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii.Atunci
când şcolile, familiile şi comunitățile colaborează ca parteneri, beneficiarii acestei colaborări sunt elevii.
Parteneriatul are un rol deosebit în funcţionarea şcolii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia. Scopul creării unor
astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţină rezultate foarte bune în acumularea
cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să păşească pe treptele superioare ale învăţării şi pentru pregătirea lor
de viitori adulţi.Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi, în primul rând prin caracterul său. În ziua de azi educaţia
este un fenomen social de transmitere a experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a culturii, către generaţiile
de copii şi tineri, în scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate. Factorii instituţionali ai educaţiei sunt
şcoala, familia, biserica. Între aceștia primul loc îl ocupă părinţii si educatorii. Şcoala este instituţia socială în
care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv care contribuie pentru
formarea unui om apt, capabil să participe la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viață, să fie pregătit
pentru muncă. Menirea şcolii este nu numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de
a stimula calitatea de om. Un alt factor care contribuie la educarea copilului, este familia. Familia exercită o
influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele din
familie. În familie se conturează caractere. Atât părinţii cât și educatorii în timpul procesului de învățământ
trebuie să intervină în numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului. Odată copilul ajuns la
vârsta preşcolară familia împarte într-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii din şcoală; cei din urmă vor
fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-educativ care
au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil, în înţelegerea şi lămurirea unor probleme. Îmbinarea
eforturilor educative din familie şi din şcoală este nu numai recomandabilă ci şi obligatorie, pentru că de multe
ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de înfruntat şi alte probleme care se ivesc la o anumită vârstă.

Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-o
mare măsură o bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă și depăşirea stereotipurilor şi continuând cu
identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de mediul economic
1406
sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, rezultatele determină
performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar și scăderea fenomenului
delicvenţei.Eficienţa profesională a cadrelor didactice şi a întregului personal al şcolii să fie maximizată prin
dezvoltarea unor abilitaţi concrete, esenţiale, conexiuni cu părintii şi comunitatea.În relaţia şcoală-familie,
problema profesionalismului cadrului didactic reprezintă un element esenţial.

Bibliografie:

1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008

2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001

3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

1407
 Educaţie fără frontiere
Prof. ISA LAVINIA MARCELA
„Natura ne aseamănă. Educaţia ne deosebeşte.”
(Confucius)

Prin educaţie, omul evoluează de la starea de natură biologică la cea de fiinţă culturală, asimilând
cultura şi uneori fiind capabil să o creeze. De aceea, educaţia reprezintă o funcţie esenţială şi permanentă a
societăţii, care asigură transmiterea eredităţii sociale a culturii şi civilizaţiei, fiind în acelaşi timp un
instrument fundamental pentru formarea individului ca personalitate. De la o generaţie la alta, cultura se
propagă prin intermediul educaţiei, diversificându-se şi dezvoltându-se continuu. În contextul societăţii
actuale, se impune din ce în ce mai mult educaţia în perspectiva deschiderii către valori multiple, venind
astfel în întâmpinarea fenomenului de globalizare a lumii contemporane. Astfel, educaţia interculturală vine
în sprijinul individului, ajutându-l să perceapă, să accepte, să respecte şi să experimenteze alteritatea. Încă
din şcoală, trebuie să se creeze un mediu educaţional, care să ofere omului şansa de a interacţiona cu
purtători de expresii culturale diferite, dezvoltându-se astfel posibilitatea deschiderii spre alte culturi, în
perspectiva unei civilizaţii comune
Relaţia parinte-elev-profesor
“Se tot vorbeşte în zilele noastre despre educaţie, de modul în care comunică toţi factorii implicaţi în
procesul educativ, dar, dintre toţi aceşti factori, familia ocupă locul principal.”
De situaţia copilului în familie depinde prezentul şi mai ales viitorul copiilor. Ei sunt beneficiarii
seriozităţii cu care ne implicăm în toate fazele procesului educativ. În majoritatea cazurilor, dezinteresul
copiilor pentru şcoală, şi chiar abandonul şcolar, apare pe fondul nepăsarii şi neimplicării părinţilor, atât la
şcoală cât şi în mediul extraşcolar.
Dacă nu există un dialog între educatori, profesori, diriginţi şi familia elevului, în majoritatea
cazurilor nici reuşitele şcolare nu mai există, mai ales în zilele noastre. Din prea multă dragoste, dar şi din
cauza goanei după bani, mulţi părinţi tind să creadă că se pot revanşa financiar, oferindu-le totul copiilor,
mai puţin prezenţa şi timpul lor liber, Dacă copilului nu-i oferi o bună educaţie la momentul potrivit, este
foarte greu ca mai târziu să poţi recupera anii pierduţi. Ca părinte, înainte de a-i cere sau pretinde ceva
copilului, oferă-i şi tu, fi un exemplu frumos pentru el, un model pe care-l va putea urma mai târziu, atunci
când va deveni şi el la rândul lui părinte.

În şcoală, elevul trebuie ajutat să-şi descopere resursele, bogăţia interioară, să se exprime, însă toate
aceste calităţi trebuie fructificate şi promovate mai departe şi în familie, deoarece urmărirea activităţii de
învăţare în mediul familial contribuie la îmbunătăţirea legăturii dintre familie-şcoală-societate. Pentru unii
părinţi, şcoala este singura responsabilă de educaţia copiilor, uitând că în majoritatea cazurilor copiii petrec
mai mult timp în afara instituţiei şcolare, în famile şi nu invers. Nedându-şi seama de acest fapt, mulţi
părinţi pot nărui tot efortul pe care profesorii îl depun la şcoală în timpul orelor. Relaţia profesor-părinte

1408
este vitală pentru viitorul elevului. Fără implicarea părinţilor în procesul educativ, este foarte greu să
descoperi problemele de comportament sau de adaptare la sarcinile şcolare.
Relaţia şcoală-comunitate
Scoala si familia urmaresc acelasi scop educativ formarea copiilor spre a deveni oameni multilateral
dezvoltati. Pentru realizarea acestui scop unic este necesara unitatea de actiune, concordanta dintre
mijloacele specifice de influentare folosite de aceste doua institutii sociale. Scoala este interesata sa
colaboreze cu familia, sa-si faca din ea un aliat, pentru ca actiunea sa educativa sa fie mai profunda si de
durata. Colaborarea scolii cu familia este necesara si in vederea unei informari reciproce cu privire la
dezvoltarea copilului, la comportarea lui.
Spre a ajuta eficient pe copiii, parintii trebuie sa tina legatura cu scoala, spre a se informa despre
rezultatele muncii si despre comportarea lor la scoala. Unele informatii despre aceste situatii le pot obtine
parintii prin consultarea carnetului cu note al elevului sau din relatarile despre activitatea lui la scoala si
modul cum a fost ea apreciata de profesori, dar mult mai utile sunt informatiile pe care le primesc parintii de
la cadrele didactice.
Accelerarea transformarilor sociale, democratice, emanciparea femeii, modificarea statutului
copilului, dispersia familiei, incercarea de a restitui prestigiul educatiei familiale, progresele sociologiei si
psihologiei, precum si alte cauze au dus la intelegerea faptului ca orice sistem de educatie ramane
neputincios daca se izbeste de indiferenta sau de opozitia parintilor. Scoala capata astfel o misiune
suplimentara.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea şi respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteiaşi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societăţii, pe care le identifică, le implică şi le foloseşte active.
Identificând şi valorizând dimensiunea personală a individului, realizăm însă nevoia valorizării şi
aprecierii familiei ca mediu primordial şi afectiv necesar formării individuale. Dacă familia este mediul de
dezvoltarea primelor vârste ale copilului, vârste pe care cercetările le dovedesc fundamentale dezvoltării
personalităţii, devine clar că aceasta trebuie sprijinită, şi nu înlocuită în educaţia tinerei generaţii. Şi pe
parcursul vârstelor şcolare, familia rămâne mediul afectiv cel mai viabil de securitate şi stimulare.

1409
 Credința în Dumnezeu-suport în educaţie
Profesor: Isăroiu Aurelia
Şcoala Gimnazială Mihai Eminescu – Piteşti ,Argeş
Disciplina-religie

Copilul ,darul lui Dumnezeu ,este bucuria fiecarei familii. De regulă este dorit , aşteptat şi educat cu multă
dragoste.Totul se realizează în timp şi cu multă răbdare. Ceea ce familia seamănă ,aceea va culege,adică ,aşa
cum învăţăm copilul să se comporte în societate ,aşa se va comporta şi el cu cei apropiaţi.Exemplul personal
este deasemeni un etalon. Cel mai bine este să învăţăm tânăra generaţie să aibă ca reper moral pe Domnul
Iisus Hristos .Credinţa în Dumnezeu este un sprijin şi o călăuză pe tot parcursul vieţii,indiferent de vârstă.
Problema credinţei prezintă aspecte diferite şi poate fi abordată din unghiuri diferite.Ce ne frapează în
momentul în care examinăm natura credinţei este posibilitatea de a nega realitatea lui Dumnezeu
,posibilitatea ateismului.
In Biblie se află deja cuvintele:”Zis-a cel nebun în inima sa :nu este Dumnezeu”.Suntem liberi să-l negăm pe
Dumnezeu .El nu ne constrânge să- l recunoaştem.Conform definiţiei clasice şi consacrate a Sfântului Pavel,
credinţa este” dovedirea lucrurilor nevăzute.”(Evrei 11,1)
Cunoaşterea deci este o demonstrare a lucrurilor văzute ,a lumii naturale şi văzibile.Efortul
spiritului,disciplina gândirii sunt de ajuns pentru a o cunoaşte.
Revelaţia ,descoperirea lui Dumnezeu este posibilă pentru că omul este nu numai o creatură naturală ,dar
şi una spirituală.Dumnezeu se descoperă dar se şi ascunde în acelaşi timp.
Credinţa este stăină de noţiunea de dovadă.Ceea ce poate fi dovedit nu are nevoie de credinţă.Credinţa nu
demonstrează .Credinţa presupune o transfigurare a intelectului în spirit.Credinţa înseamnă intrarea într-o
altă ordine,o ordine supranaturală şi spirituală.
Lumea ne constrânge din toate părţile,Dumnezeu nu ne constrânge cu nimic.Doar credinţa înţeleasă ca
act de libertate spirituală ne eliberează .Credinţa înseamnă ieşirea dintr-o lume psihică naturală închisă în ea
însăşi şi intrarea omului în uniune a lumii spirituale,într-o colectivitate religioasă ,adică în Biserică.În
organismul spiritual al Bisericii nu mai e deja separaţie şi ostilitate.În el totul devine legat şi unit prin
dragoste.În credinţă omul nu mai este singur în faţa lumii invizibile,în faţa lui Dumnezeu,ci sunt împreună cu
toţi fraţii în credinţă,împreună cu întreaga Biserică.
Atunci când credinţa tinde spre un obiect demn ,spre Dumnezeu ,spre sfinţenie ,atunci obiectul
credinţei acţionează asupra subiectului credinţei ,îl hrăneşte şi îl luminează.
În credinţă se împlineşte iluminarea naturii umane şi se deschide posibilitatea întrezăririi lumii
sfinte,pentru că harul divin acţionează asupra omului.Harul lui Hristos este libertatea noastră definitivă
,luminată şi transfigurată.Prin Iisus Hristos şi în Iisus Hristos noi ne apropiem în mod liber de Dumnezeu şi
răspundem chemării Lui.
Oamenii de ştiinţă au constatat că există un raport direct proportional între ştiinţă şi religie şi acest lucru ar
trebui să le apropie cât mai mult pe ambele,”fiindcă dacă puţină ştiinţă îndepărtează de Dumnezeu ,multă
ştiinţă apropie de El”-spunea încă de mult creatorul noii metodologii în ştiinţă ,Francis Bacon.
Filozofii erau adesea şi teologi ,oameni de ştiinţă şi de credinţă cum au fost Platon şi
Aristotel,Descartes şi Leibniz.Unde încetează raţiunea începe credinţa .Ştiinţa îşi are criteriul siguranţei în
sine,religia îl deţine prin autoritate şi credinţă.De autoritate şi credinţă uzează şi abuzează şi ştiinţa .Câţi au
măsurat distanţele dintre corpurile cereşti şi totuşi le cred,câţi au văzut atomii şi totuşi îi acceptă.Câţi am
verificat prin noi atâtea dintre ipotezele pe care ştiinţa ni le oferă ca să le credem?

1410
 Ştiinţa oferă siguranţa pe care religia nu o dă .Caracterul ştiinţei este însă relativitatea. Aşa afirmă cei
mai străluciţi reprezentanţi ai ei.Ştiinţa este un şir de ipoteze controlabile sau necontrolabile ,dar mereu
supuse schimbărilor.
Conflict între ştiinţă şi religie nu poate fi ,dacă fiecare îşi păstrează domeniul şi scopurile sale. Cel puţin aşa
au crezut marii creatori ai ştiinţei ,pentru care ştiinţa nu a fost o piedică pentru credinţa lor,ci, dimpotrivă ,un
motiv în plus pentru afirmarea divinităţii.
Tânara generaţie crescută sub această protecţie a credinţei ne va conduce spre o lume mai bună ,mai
conciliantă ,mai înţeleaptă şi mai tolerantă. Dragostea faţă de aproapele şi iubirea naturii ,a creaţiei divine va
fi o preocupare importantă a fiecăruia.Zâmbetul va fi mai des pe fețele tuturor curat si frumos asemeni
unui zâmbet de copil.

1411
 PROIECT DE PARTENERIAT
ŞCOALĂ – FAMILIE – ELEV

Prof. Iştoc Silvia Mirela

LiceulVocaṭional Pedagogic „N. Bolcaş” – Beiuş

Proiectul s –a desfǎṣurat în anul şcolar 2014-2015 având ca parteneri părinţii elevilor.

Participanţi sunt elevii clasei fiind îndrumaţi de d-na învăţătoare.

ARGUMENT
„Copilul care se naşte nu intră într-o ambianţă sănătoasă, el intră în civilizaţie”
(Maria Montessori)
Şcoala şi familia sunt cei doi poli de rezistenţă ai educaţiei, care contribuie prin mijloace specifice la
formarea tineretului.
Familia este prima şcoală a copilului. Ea este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului
şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de puternică încât urmele ei rămân, uneori, întipărite
pentru toată viaţa în profilul moral spiritual al acestuia.
Procesul de colaborare cu părinţii asigură atingerea scopului educaţional. Şcoala impune colaborarea
cu familia sub diferite aspecte.
O colaborare perfectă între cei doi factori este de natură să determine o eficienţă maximă a muncii
educative.
Desigur, în acest proces de colaborare, rolul conducător îl are şcoala. Ea poate să orienteze, să ajute
familia în sarcinile ce-i revin, să asigure o unitate de vedere şi de acţiune.
Colaborarea şcolii cu familia se realizează în diferite forme: vizite la domiciliu, lectorate cu părinţii,
consultaţii individuale etc.
Acest proiect presupune o implicare directă a părinţilor în activităţile organizate la clasă şi participarea
acestora la diferite activităţi organizate cum ar fi: vizite, excursii, expoziţii etc.
SCOPUL PROIECTULUI:
- cunoaşterea frumuseţilor naturale ale mediului înconjurător;
- educarea capacităţii de a proteja şi respecta natura;
- implicarea părinţilor în activităţi educative.

OBIECTIVELE PROIECTULUI:
- să observe mediul înconjurător, schimbările în natură în anotimpul toamna;
- să vină în contact direct cu o peşteră şi să o observe;
- să observe animalele de la Grădina zoologică;
- să cunoască procedeul de îmbuteliere a sucului prin observare directă;
- să se bucure de frumuseţile naturale ale mediului înconjurător;
- să cunoască şi să respecte regulile de comportare civilizată;
- să participe cu interes la toate activităţile.

1412
 ACTIVITĂŢI ORGANIZATE:
Nr.
Activitatea Locul desfăşurării Data
crt.
1 Toamna în jurul nostru
• observarea primelor schimbări din Curtea şcolii
natură; Parcul oraşului
1 – 08.10
• drumeţii la marginea oraşului (dealul
Delani);
• culegerea de fructe de pădure.
2 Toamna în literatură, arte
• memorări de poezii; Sala de clasă
• selectarea unor creaţii ale marilor
scriitori români;
08 – 16.10
• învăţarea unor cântece adecvate C.D.
anotimpului;
• analizarea unor tablouri în care e
zugrăvit acest anotimp.
3 Excursie comună părinţi – copii
• vizitarea Peşterii Urşilor; Chişcău
• vizită la Fabrica de sucuri de la Rieni; Rieni
• vizitarea staţiunii Felix; Băile Felix 17.10
• vizită la Grădina Zoologică; Oradea
• observarea sondelor pentru extragerea Marghita
ţiţeiului şi a gazelor naturale. Suplac
4 Micii artişti
• concurs de desene; Sala de clasă 15.04.2010
• concurs de creaţii proză şi versuri.

MODALITĂŢI DE EVALUARE:

-realizarea unui CD
-realizarea unui panou cu lucrari ale elevilor
-portofolii
-realizarea unui album cu imagini

1413
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
RELAȚIA FAMILIE - ȘCOALĂ - SOCIETATE

Înv. Isvoranu Cornelia

Școala Gimnazială Câmpulung la Tisa

Copiii intră în școala primară cu un imens bagaj de cunoștințe și multe abilități. Și-au însușit vorbirea și pot
comunica cu ceilalți cu succes. Au un larg repertoriu de abilități auto-ajutătoare ca mâncatul, îmbrăcatul, igiena
personală și mânuirea uneltelor simple. Conștientizează manierele, obiceiurile sociale și strategiile pentru
relațiile interpersonale. Astfel se stabilește și un simț fundamental al personalității individului și relațiilor sale
cu lumea, părinții fiind primii pedagogi în viața copiilor lor.
În societatea de astăzi, familia este definită prin modalități noi. Recunoaștem că familiile sunt la fel de
diferite ca și membrii care le constituie. Familii mari, lărgite, cu rude care trăiesc împreună cu acestea sau
familii mici cu un părinte și un copil sunt toate evaluate pentru influența lor primară asupra copiilor. Părinții
sunt primele modele pentru soluționarea problemelor, cooperare și participare. Părinții își educă copiii
intenționat pentru a deveni o parte a comunității și a unei societăți mai largi. Părinții au aceleași țeluri pentru
copiii lor pe care profesorii le au pentru toți copiii.
Colaborarea școală - familie poate asigura succesul fiecărui copil în toate domeniile de dezvoltare.
Profesorul trebuie să comunice dorința că școala va coopera cu părinții pentru a fi în locul în care copilul să
vină prima dată. Cercetarea a arăta că efectele unei astfel de uniuni rezultă în dezvoltarea personală și
intelectuală a copilului. Atunci când copiii văd pe părinți implicați în școală și colaborând cu profesorul, se simt
din ce în ce mai importanți. O legătură de succes părinte/școală se poate realiza în două moduri esențiale:
comunicare continuă, clară, în ambele sensuri și diferite modalități de implicare.
Participarea familiei ajută pe profesori la atingerea obiectivului de individualizare. Doar prin comunicarea cu
părinții pot profesorii strânge informații despre fiecare copil din clasă. Implicarea părintelui oferă profesorilor
șansa de a fi mai puțin izolați în clasă. Profesorii și părinții se pot ajuta reciproc la furnizarea activităților
interesante și a proiectelor pentru copii care ar fi imposibil de structurat cu un singur adult într-o clasă. Când
părinții se simt o parte a procesului de învățare a copilului, ei ajung să aprecieze eforturile profesorului în
prezentarea unei modalități noi, interesante de predare și învățare. Entuziasmul lor generează idei noi și
așteptări certe pentru copiii lor. Pentru ca profesorii să fie cu adevărat deschiși față de părinți, profesorii de
asemenea trebuie să creadă că prezența și implicarea părintelui este benefică.
Atunci când există o colaborare adevărată între profesori și părinți, decurg rezultate pozitive:
- se dezvoltă încrederea reciprocă;
- părinții și profesorii au lucrat într-o echipă pentru a crea o experiență unică, interesantă de învățare pentru
toată lumea;
- copiii beneficiază de modelul adulților de echipe cooperante.
Mileniul trei ar putea fi cel al electronicii, ciberneticii, al geneticii, cine ştie ce evoluţie va mai avea lumea
vie. Învăţătorul este nevoit să ţină seama că nu lucrează cu o masă uniformă de subiecţi. Aici accentuez actul
creator, iscusinţa şi efervescenţa spirituală a omului de la catedră, capabil să conducă actul educativ dând
impresia că se află în planul al doilea.
Copiii admiră:
a. pe învăţătorii insistenţi, care caută să se facă înţeleşi de toţi elevii, explicând de mai multe ori ceea ce n-
au înţeles; pe cei care ştiu să îi activizeze la ore, dar nu şi pe aceia care îi aglomerează cu o mulţime de teme
fără să ţină cont de timpul lor limitat şi de vârstă.
b. pe cei care au un zâmbet cald şi o glumă bună atunci când e cazul, mai ales vorbe frumoase când ne
adresăm lor; nu admit să fie jigniţi, pentru că au o personalitate a lor bine conturată.

1414
 c. pe cei care discută cu ei şi aspectele legate de probleme care preocupă întreaga lume; care includ în lecţii
şi lecţia vieţii.
Dacă reuşim ca asimilarea de cunoştinţe să-şi aibă originea în dorinţa de a şti, de a cunoaşte, de a descoperi
lucruri noi şi cât mai variate, atunci stimularea acţionează din interiorul proceselor cognitive, impulsionând
copilul să parcurgă calea adesea anevoioasă de la simpla curiozitate la explicare, de la înţelegere spre interes
ştiinţific.
Timpul şcolar ca și cel familial nu trebuie să fie uniform decupat, ci el trebuie diversificat în activitățile cu
copii, într-o derulare armonioasă, cu ritm variat şi activităţi de reconfortare activă(sport, muzică şi alte activităţi
care să favorizeze creşterea nivelului de pregătire), pentru a stimula gândirea, a forma deprinderi şi a educa.
Într-o societate modernă, aflată în continuă schimbare şi dezvoltare, educaţia ocupă un rol primordial. Ea îşi
propune să formeze şi să dezvolte indivizi de un nivel cognitiv, moral şi civic „necesari construirii unei societăţi
democratice prospere” (Văideanu G, 1988, p 43).

1415
 “EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!”: RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-
FAMILIE-SOCIETATE

Prof.inv. prescolar : Iugulescu Rodica

Gradinita cu PN Motaieni

Motto: COPILUL CREŞTE, ÎNVAŢĂ, GREŞEŞTE, SE JOACĂ, ÎŞI CONSTRUIEŞTE PRIETENIILE...SE PREGĂTEŞTE
PENTRU VIAŢĂ!
PĂRINTELE ÎL IUBEŞTE, MÂNGÂIE, AJUTĂ, POVESTEŞTE, ÎNDRUMĂ, SUSŢINE, CORECTEAZĂ, ACCEPTĂ...ÎL
PREGĂTEŞTE PENTRU VIAŢĂ!
NOI ( GRADINITA ,SCOALA) VĂ ASCULTĂM, VĂ INFORMĂM, VĂ ACCEPTĂM… VĂ SPRIJINIM!

Pregătirea pentru viaţa omului de mâine începe din primele luni ale existenţei şi primii chemaţi să pună
bazele educaţiei sunt părintii, familia.
Modul în care familia influenţează dezvoltarea copilului ca fiinţă socială, se datoreaza faptului ca
acţiunea familiei asupra copilului se exercită de timpuriu şi în primii 6-7 ani are loc cristalizarea
principalelor trăsături ale viitorului adult. După această vârstă şcoala si societatea intervin, contribuie, dar
factorul hotărâtor îl constiluie baza educaţiei primilor ani, în familie.
Copilul, încă din stadiul în care dobândeşte un eu distins de mama sa
(se joacă şi singur, vorbeşte despre sine la persoana întâi, are control sfincterian şi îşi poate numi stările
fiziologice) are nevoie de o existenţă completă în ambele medii amintite: familia şi comunitatea de
congeneri. El are nevoie, deopotrivă să fie special, dar şi să fie la fel ca ceilalţi.
Grădiniţa îi poate asigura copilului comunitatea de care el are nevoie.
Aici este un mediu suficient de securizant pentru a aminti de casa familială, dar şi un spaţiu echidistant în
care copilul să poată avea experienţa de a fi ca ceilalţi, de a „intra în rândul lumii”, de a ieşi din spaţiul
familiei unde este valorizat pentru unicitatea sa, pentru particularităţile sale.
Astfel, familia şi grădiniţa oferă în mod complementar, împreună, un spaţiu complex necesar dezvoltării
copilului preşcolar. Ambele instituţii sunt necesare şi nici una nu poate prelua atribuţiile celeilalte, fiecare
având un alt rol. Părinţii copilului intră şi ei într-o comunitate constituită în jurul grădiniţei unde se pot
implica mai mult sau mai puţin.
Astfel, odată cu intrarea copilului în Grădiniţă, această instituţie devine foarte importantă pentru întreaga
familie. De felul în care se stabilesc şi evoluează relaţiile dintre cele două instituţii educative depinde modul
în care copilul va învăţa să se raporteze la instituţiile sociale, la comunitate.
Grădiniţa dacă se doreşte o instituţie de educaţie, diferită de un spaţiu sigur pentru copil pe perioada
absenţei părintelui pentru serviciu, atunci va trebui să se deschidă către familia copilului.
Importanţa educativă a grădiniţei nu se poate afirma decât prin valorizarea potenţialului educativ al
familiei fără de care nu poate fi vorba despre cunoaşterea copilului, despre individualizarea învăţării, despre
socializare veritabilă. Grădiniţa ca sistem de formare este o resursă nepreţuită în construirea profilului
emoţional şi organizării mentale a copilului.
Buna experienţă a copilului în mediul de grădiniţă se transmite mai departe în acomodarea sa la mediul
şcolar. Totodată, părintele care a fost ajutat să creeze o comunitate educativă în jurul copilului aflat în
grădiniţă, va folosi această experienţă şi când copilul merge la şcoală facilitând atât succesul şcolar al
acestuia cât şi buna lui integrare în comunitatea de congeneri
Primul mediu de socializare al copilului, grădiniţa, prin exerciţiul socializării, are un rol fundamental în
asigurarea sănătăţii emoţionale şi sociale ale şcolarului mic, viitor elev.
Grădinița oferă un cadru organizat, instituționalizat în dezvoltarea generală polivalentă a copilului și
în pregătirea specifică pentru școală. Aceasta nu poate fi realizată doar în pragul debutului școlarității, ci pe
parcursul vârstelor preșcolarității ansamblul formelor de activitate din grădiniță pot împlini efecte formative,
sporite în pregătirea copilului pentru școală. Anumite activități din grădiniță ca: dezvoltarea vorbirii,
cunoștințe despre natură, activitatea matematică, educație fizică, educație muzicală vor fi continuate la alt

1416
nivel și în clasa I, ajungându-se la discipline școlare relative distincte.
Scoala este interesata sa colaboreze cu familia, sa-si faca din ea un aliat, pentru ca actiunea sa educativa sa
fie mai profunda si de durata. Colaborarea scolii cu familia este necesara si in vederea unei informari
reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui.
De asemenea, practica arată că elevii claselor I, beneficiari ai programelor educative furnizate de
grădiniţă, au performanţe adaptativă superioare copiilor educaţi în sânul familiei. Iată de ce, încurajând,
motivând şi dezvoltând armonios potenţialul copilului, grădiniţa poate reprezenta o adevărată ”trambulină”
spre succesul şcolar şi social al acestuia. Ca peste tot în societatea modernă, abilităţile de
comunicare, sociabilitatea, încrederea în sine, echilibrul emoţional, motivaţia pentru învăţare, curiozitatea
reprezintă câteva dintre competenţele pe care şcoala, sistemul educaţional le aşteaptă de la elevi încă de la
clasa I. Stabilirea unei legături optime şcoală-familie, educarea părinţilor, sunt deziderate în care şcoala
investeşte încă de la prima interacţiune cu părinţii elevilor claselor primare.
Studiile arată că elevii ai căror părinţi participă frecvent la evenimentele şcolare, manifestându-se ca
vectori de sprijin în educaţia şcolară, au rezultate academice superioare celorlalţi copii.
Pregătirea elevilor pentru învăţare continuă, atât la scoală, cât şi în familie, şi extinderea autoeducaţiei la
întreagă viaţă în cadrul societăţii constituie argumente puternice pentru deschiderea şcolii faţă de
experienţele trăite de elevi în afara şcolii şi pentru articularea celor trei tipuri de educaţie: formală, informală
şi nonformală.
Şcoala este sinonimă cu educaţia şi vine în continuarea celor şapte ani petrecuţi în familie. Familia, celula
de bază a societăţii, reprezintă de fapt o mini-societate, iar copilul învăţat să respecte reguli şi să se comporte
responsabil în familie şi la şcoală se va integra perfect societăţii când va ajunge la maturitate.

Bibliografie:
Agabrian, Mircea, Şcoala, familia, comunitatea. Didactica Universitaria, 2007.
Iucu, Romiţă, Emil Păun, Educaţia preşcolară în România, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

1417
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Prof. înv. primar Iuliana Solcan-

Școala Gimnazială nr.2 Tudor Vladimirescu, Albești, Botoșani

Activitatea didactică de bună calitate constituie un suport pentru progresul constant al copilului în
plan psihic si social. Copilul își va dezvolta potențialul nativ în măsura în care școala va reusi să îl identifice
corect, să îl cultive , dar nu va omite să se implice în modelarea influențelor care nu aparțin orei de curs.
Educația este o acțiune la care își dau concursul școala, familia, întreaga societate. Colaborarea
între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie este stringentă.
Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, dacă nu cunoaște condițiile familiale de muncă și
viață ale copiilor.
Parteneriatul între școală și familie și-a demonstrat eficiența pretutindeni unde a fost aplicat, dacă
s-au respectat anumite condiții de realizare a acestuia:
- părinții să fie percepuți de către cadrele didactice ca persoane active și valoroase pentru educarea
copiilor;
- Părinții să se implice în mod concret în luarea de decizii referitoare la activitățile extrașcolare, la
modificarea orarului, la stabilirea disciplinelor opționale;
- responsabilitatea pentru evoluția copilului să fie împărțita între școală și familie.
Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor, dacă nu află și modul lui de comportare
în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice de la școală și invers –
activitatea de la școala este o continuare a activității de acasă.
La ședințele cu părinții am vorbit pe larg despre modul în care aceștia îsi pot ajuta copii la învățarea
lecțiilor, dar mai ales la controlul temelor pentru acasă. Copilul nu trebuie să vină la școală cu temele
nefăcute. De aceea, parinții trebuie să cunoască cum se controlează și cum poate fi ajutat copilul în cazul
în care întâmpină unele greutăți în rezolvarea lor.
Totodată, părinții trebuie să cunoască dacă copilul lor are o comportare corectă față de învățător și
colegii de clasă, dacă purtarea lui pe stradă sau în alte locuri în afara școlii este corespunzătoare.
Din experiența pe care am avut-o până în prezent, mi-am dat seama că există familii care se
mândresc cu atitudinea severă față de copii. Severitatea este necesară, dar cu măsură, altfel copilul crește
timorat de gândul pedepsei, începe să mintă și se îndepărtează de părinți.
Am avut copii care începeau să plângă când obțineau calificative de bine sau suficient, spunând că
vor fi bătuți sau pedepsiți de către parinți.
Mai gravă este situația în care părinții sunt împărțiți în “două tabere”: unul sever, iar celălat
indulgent.
Severitatea exagerată își va lăsa amprenta asupra personalității în formare a copilului. Astfel de
părinți impun un regim de viață și de învățătură peste limitele de toleranță psihologică și psihofiziologică
specifică vârstei. Ei impun copiilor lor un volum prea mare de sarcini, interzic participarea la activități
recreative, la jocurile specifice vârstei și fac uz frecvent de pedepse care lezează demnitatea copiilor, chiar
pedepse corporale.
La celălat pol se află părinții superprotectori, cei care se învârt în jurul poftelor copilului. Un astfel
de copil va ajunge un egoist, pentru că în familia sa el a cunoscut numai drepturi , nu și îndatoriri. Cu
acești copii se lucrează foarte greu și devin dificili, deoarece ei cred că și la școală vor avea parte de
aceleași privilegii.
Atitudinea protectoare a părinților se poate manifesta și prin limitarea excesiva a libertății si
independenței de acțiune, a inițiativei copilului.
Părinții devin deosebit de preocupați de copil, manifestă o teamă permanentă pentru viata si
activitatea copilului lor si de aceea stabilesc ei directiile de acțiune și comportare fără să accepte abateri,
plângeri și nemulțumiri. Principala consecință se exprimă într-un comportament lipsit de inițiativă,
instalarea unei temeri nejustificate de acțiune și mai ales de consecințele ei, în ultimă instanță timiditate
exagerată.

1418
 Obiectivul primordial al parteneriatului școală – familie îl reprezintă obținerea succesului școlar.
Evoluția pozitivă în planul activității școlare se exprimă prin termenii de progres, reușită și succes școlar.
Progresul – arată obținerea anumitor stări calitative superioare în raport cu o perioada comparată.
Poate fi continuu sau periodic.
Reușita școlară se referă la nivelul de realizare a unui obiectiv propus pentru o durată mai mare de
timp.
Succesul școlar se exprimă prin raportarea performanțelor elevului la cerințele programei școlare și
la finalitățile învățământului.
Un parcurs școlar negativ este reflectat de termenul de insucces școlar.
Insuccesul sau eșecul școlar cunoaște două faze:
- în faza inițială – elevul trăiește sentimente de nemulțumire, are o motivație săracă, fie la o disciplină
sau un capitol (pentru o scurtă perioadă de timp).
Această fază se poate depăși cu ușurință prin mobilizarea resurselor proprii sau printr-o atenție
deosebită din partea învățătorului.
- a doua fază – de instalare evidentă și stabilă a insuccesului școlar, elevul evită efortul individual și își
exprimă aversiunea față de învățătură, profesori, tot ceea ce este legat de școală. Înregistrând mari
lacune în cunoștințe, el poate ajunge la repetenție, exmatriculare sau chiar abandon școlar.
Școlarul are nevoie acasă de un mediu de viață în care să se simtă în siguranță. Într-un climat
educativ bun, părinții sunt calmi, înțelegători, afectuoși, destul de flexibili în raporturile cu copilul, fără
însă a-i satisface orice capriciu.
Copilul simte că părinții se ocupă de el, că sunt interesați de necazurile și problemele lui, ca și de
rezultatele școlare.
Familia este un cadru de disciplină ferm, în care și copiii și părinții împărtășesc același nivel de
exigență.
Studiile arată că într-un climat familial pozitiv, copiii sunt originali și spontani, se descurcă singuri,
dovedind autonomie, își exprimă dorința de a crește, de a se impune și de a fi conducători; știu să se apere,
doresc să înfrunte dificultățile, sunt perseverenți în realizarea unor scopuri.
Aș putea concluziona astfel: “școlarul are nevoie acasă de un cadru general de viață în care să se
simtă în siguranță. Pentru aceasta el are nevoie de părinți calmi, înțelegători, afectuoși, maleabili în
raporturile cu copilul, fără a da dovadă de slăbiciune. El are nevoie să simtă că părinții se ocupă de el, că
iau parte la micile lui necazuri și la problemele care îl interesează și că nu se dezinteresează de ceea ce se
întâmplă la școală”( M. Gilly).
În climatul actual întâlnim două tendințe contradictorii: părinții sunt preocupați de viitorul
copiilor lor, dar, în același timp, nu mai au timp să le acorde atenția cuvenită.
Este o sarcină a școlii, a învățătorului, în special, să identifice situațiile “dificile” din famiile
copiilor, să dirijeze strategiile educative în favoarea elevului și mai ales să conștientizeze faptul că relația
de parteneriat școală – familie este determinantă în obținerea performanțelor școlare.

1419
 Relaţia familie - şcoalǎ/grǎdiniţǎ

IUSCO IOANA
SCOALA GIMNAZIALA NR. 1
SIGHETU MARMATIEI

În ceastǎ lume în permanentǎ schimbare – afltǎ sub presiunea competiţiilor de orice fel – parinţii,
educatorii, oamenii de afaceri, comunitatile locale, statele si guvernele naţionale se strǎduiesc împreunǎ sǎ
încurajeze sistemele de înbunǎtǎţire a educaţiei, pentru a-i ajuta pe copii sa se dezvolte. Unul dintre mijloacele de
îndeplinire a acestui scop – împlicarea familiei în educaţie – a existat de generaţii.
Familiile trebuie sa fie implicate în îmbunǎtǎţirea învǎţǎrii acasǎ, precum şi în şcoala, dacǎ avem copii
care vor sǎ devina persoane instruite. Familiile pot întǎri învǎţarea acasǎ, prin implicarea în şcolile în care
studiazǎ copiii lor, încurajându-i pe aceştia sǎ participe la lecţii şi susţinându-le interesul pentru discipline
incitante şi largindu-şi propriile abilitǎţi parentale.
Toate acestea sunt utile, pentru ca familiile în societatea modernǎ se confruntǎ cu solicitǎri ridicate, cu o
competitie crescuta pentru obtinerea atenţiei din partea copiilor lor, precum si cu poveri economice, care forteaza
tot mai mulţi parinţi sǎ lucreze în afara cǎminului şi limiteazǎ serios timpul pe care aceştia îl petrec cu copiii lor.
Provocǎrile respective sunt complicate şi de lipsa comunicǎrii între şcoli şi familii şi de faptul cǎ adesea
practicile şcolare eşueazǎ în a veni în întâmpinarea nevoilor multor familii ale elevilor.
În acelaşi timp, exista semne conform cǎrora legǎturile dintre cele douǎ instituţii pot deveni mai
puternice. Pǎrinţii îşi doresc foarte mult ca cei mici sǎ lucreze cu şcoala pentru a atinge succesul.
Şcolile pot si chiar joacǎ un rol important în întǎrirea acestor interdependenţe. Pǎrinţii se întorc câtre
şcoalǎ pentru a fi îndrumaţi. Când profesorii şi conducerea sunt dornici sǎ-i atragǎ pe pǎrinţi, atunci rezultatele
copiilor se îmbunǎtǎţesc. Existǎ multe iniţiative promiţǎtoare care demonstreazǎ cǎile inovative de a îndrepta
familiile cǎtre procesul de învǎţǎmânt. Prin astfel de eforturi, precum şi altele asemǎnǎtoare, şcolile vor obţine un
sprijin şi mai mare din partea pǎrinţilor şi se va observa mai clar progresul elevilor.
Orice tip de efort, relizat pentru a oferi pǎrinţilor mai multe oportunitǎţi de a-şi ajuta copiii sǎ înveţe, va
necesita o schimbare în atitudinea publica, în ceea ce priveşte importanţa îmvǎţǎmântului, va implica o dorinţǎ a
educatorilor de a regândi fundamental rolul pǎrinţilor şi al relaţiilor şcoalǎ-familie şi va solicita cooperarea
întregi comunitǎţi.
Familiile trimit copiii la şcoalǎ, acolo unde sperǎ ca ei sǎ-şi dobândeascǎ instrumentele necesare pentru
a reuşi în viaţǎ. Şcolile preiau copii şi-i trimit înapoi în familiile lor, acolo unde presupun cǎ le va fi furnizat
sprijinul de care aceştia au nevoie pentru a creşte şi a învǎţa. Cercul acesta, în care casa şi şcoala îşi împart
acţiunea asupra capacitǎţilor copiilor, este unul ce a fost considerat centrul dezvoltǎrii, al dezbaterilor şi al
obţinerii informaţiilor de orice naturǎ. Majoritea instituţiilor educaţionale are un grup formal de legǎtura şcoalǎ –
familie, fie cǎ este comitetul de pǎrinţi, consiliul şcolii sau ,,camera parinţilor”, în unele state, dar toţi lucreaza
pentru a crea o punte între familie şi sistemul de învǎţǎmânt. Relaţiile sunt denumite diferit : ,,implicare
parentalǎ”, ,,relaţii şcoalǎ-familie”, dar toate reprezintǎ convingerea cǎ dacǎ adulţi – în cadrul celor douǎ instituţii
– comunicǎ şi colaboreazǎ, atunci cei care vor avea de caştigat sunt mumai şi numai copiii.
Atât pǎrinţii, cât şi educatorii au un interes deosebit faţǎ de succesul copiilor şi deţin şi sistemul de
legǎturi care sǎ le faciliteze reuşita. Nimeni nu trebuie sǎ se îndoiascǎ de acest aspect. Însǎ conceptualitatea şi
operaţionalizarea legǎturilor familie – şcoalǎ a fost realizatǎ în moduri diferite de practicieni, creatori şi de
politici educaţionale şi cercetǎtori, care au avut idei anume referitoare la drepturile, rolurile şi responsabilitǎţile
participanţilor la educaţie. Pentru unii, centrarea pe acest tip de cercetare a constat în descrierea programelor şi a
practicilor care sǎ determine creşterea implicǎri pǎrinţilor în activitǎţile legate de şcoala. În cadrul acestei
literaturi, se fac conexiuni între practicǎ şi rezultate.

Bibliografie:
1. Agabrian, M., (2006), Şcoala, familia, comunitatea, Ed.Institutul European, Iaşi
2. Agabrian, M.,Millea ,V., (2005), Parteneriate şcoalǎ-familie-comunitate, Ed.Institutul European, Iaşi.
1420
 REFERAT
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-FAMILIE – SCOALĂ -SOCIETATE

G.P.N. NR. 2 CEIȘOARA – BIHOR

Prof. înv. preșc. IVAN FLORICA

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și posibilitățile

oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerințelor
dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, tinzandu-se spre modernizarea metodelor de
predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție
majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile
și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:

Grădiniţa
Grădiniţa îi oferă copilului primul mediu socializator de tip organizațional , care își relevă o parte dintre
caracteristicile și particularitățile lui ca mediu instituționalizat ; oferă copilului un cadru social bazat pe
normativitate elementară constând în anumite reguli de conviețuire cu ceilalți ; îl familiarizează pe copil cu
micro – grupul social în cadrul căruia învață să devină partener , să joace unele roluri sociale ; îl obișnuieste
pe copil cu programul orar , cu programul de viață , cu schimbarea mediului de existență ; stimulează
dezvoltarea autonomiei personale și a independenței .

Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.

Familia
Este primul mediu educativ și socializator pe care îl cunoaște copilul și a cărui influență îi marchează
dezvoltarea ca individ.
Legătura copilului cu familia este extrem de puternică și din multe puncte de vedere de neînlocuit.
Familia îndeplinește importante funcțiuni în procesul general al integrării copilului în mediul social ,
fapt ce se reflectă asupra dezvoltării sale ; familia oferă primele modele comportamentale , creează primele
obișnuințe și deprinderi ( nu întotdeauna bine conștientizate și nici întotdeauna pozitive în conținut ) ;
familia creează un stil comportamental care se imprimă asupra întregii evoluții a individului și care va
genera rezistența la schimbarile ulterioare ce se impun .

Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afective şi au

1421
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi , colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie – scoala - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă , școală şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic
asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii.
Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă,
poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i
mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la
rândul lor vor să crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

BIBLIOGRAFIE ;

# Miron Ionescu – Demersuri creative în predare si învățare , Ed. Presa Universitara

Clujeana , 2000 ;
# Liliana Ezechil , Mihaela Lazarescu - Laborator Prescolar , Ed. V & Integral ,
București 2001.

1422
 Colaborarea şcoală-familie –societate
în organizarea activităţilor extracurriculare
Inv. Ivancov Mihaela Gabriela
Liceul Tehnologic « Ştefan cel Mare şi Sfânt »
Vorona – Botoşani

Modernizarea şi perfecţionarea procesului instructiv-educativ impun imbinarea activităţii şcolare cu

activităţi extracurriculare ce au numeroase valenţe formative, mai ales atunci când există o colaborare
strânsă cu familia şi implicit cu societatea.
.Desfăşurarea activitaţilor şcolare şi extraşcolare permite şi manifestarea creativităţii de grup, a relaţiilor
creative.În acest cadru educatorul îşi poate afirma spiritul novator, creativitatea didactică, prin relaţionarea
cu factorii educaţionali.
Activităţile extracurriculare sunt activităţi complementare activităţii de învăţare realizată la clasă,
urmăresc lărgirea şi adâncirea informaţiei, cultivă interesul pentru diferite ramuri ale ştiinţei, atrag individul
la viaţa socială, la folosirea timpului liber într-un mod plăcut şi util, orientează elevii către activităţi utile
care să întregească educaţia şcolară, contribuind la formarea personalităţii.De aceea şcoala trebuie să fie
deschisă spre acest tip de activitate care îmbracă cele mai variate forme:serbări, excursii, drumeţii, vizionări
de spectacole,filme,piese de teatru,etc.
Realizarea acestor activităţi presupune alegerea din timp a materialului de către cadrul didactic, abordarea
creatoare a temelor de către acesta şi, nu în ultimul rând, colaborarea cu măiestrie pedagogică cu
elevii,parinţii si membrii comunităţii locale.
Astfel de activităţi se deosebesc de cele şcolare prin varietatea formelor şi a conţinutului, prin durata lor,
prin metodele folosite, prin utilizarea unei forme specifice de verificare şi apreciere a rezultatelor şi prin
raporturile de colaborare, de apropiere, de încredere şi de prietenie dintre cadrele didactice, elevi şi părinţi.
În sens restrâns termenul se referă la toate manifestările organizate de şcoală în parteneriat cu familia , cu
obiective educative şi recreative, care se desfăşoară în afara programului şcolar.Pot fi şi activităţi
extraşcolare de masă - excursii, concursuri, spectacole, serbări etc.- sau activităţi extraşcolare în cercuri de
elevi.În acest sens, termenul este echivalent cu educaţie extradidactică.
Activităţile extracurriculare se desfăşoară sub forme variate, ca de exemplu: activităţi artistice, ştiinţifice,
activităţi sportive, obşteşti, turistice ş.a.m.d. Astfel de activităţi oferă numeroase prilejuri de afirmare a
elevilor, de dezvoltare a personalităţii acestora, întrucât lumea actuală este stăpânită de televizor sau de
calculator .
Activităţile turistice sunt activităţi extracurriculare cu o deosebită valoare formativă.Ele se
pot realiza sub forma plimbărilor, excursiilor sau taberelor.Astfel de activităţi asigură un contact direct cu
obiectele şi fenomenele în condiţii naturale, ceea ce uşurează procesul formării reprezentărilor despre acestea
şi ajută copiii în cadrul activităţilor organizate în şcoală.
Excursia/drumeţia reuşeşte cel mai bine să dezvolte interesul elevilor, îmbogăţindu-le orizontul
de cunoaştere. Este o forma de activitate cu caracter atractiv şi mobilizator. Excursia este o modalitate
deosebită de educatie completă, fiindcă permite o abordare interdisciplinară a conoştinţelor.Excursia şcolară
este o acţiune cu multiple valenţe educative.Informaţiile culese contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor de
istorie, geografie, limbă română,la formarea unor abilităţi de investigare, De asemenea, lucrările realizate pe
baza materialelor culese, compunerile şi portofoliile întocmite oferă posibilitatea unei evaluări temeinice a
progreselor obţinute de elevi în procesul complex al formării şi afirmării personalităţii lor.
În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă
acelaşi scop – formarea personalităţii umane integrale şi armonioase.

Bibliografie
1.Breban,Silvia, Goncea ,Elena, Ruiu Georgeta,Fulga Mihaela- Metode interactive de grup,Ed.
Arves,2002
2.Cosmovici, Andrei, Iacob, Luminiţa , Psihologie şcolară, Ed.Polirom, Iaşi, 2008.

1423
 PROFESOR IVĂNESCU VICENȚIA ANA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ SPERIEȚENI,GURA ȘUȚII

Cine suntem noi?

Cine suntem noi? Suntem mulți, dar puțini, suntem mari, dar mici, suntem valoroși, dar neapreciați.
În ochii unui copil, educatoare este o minune, învățătorul sau profesorul un părinte, părinții tot ce au mai
scump, iar societatea o familie pe care o primești necondiționat. Când devii conștient de acest lucru, înțelegi
care e rostul tău pe lumea asta. Educatoarea este primul zâmbet pe care îl cunoști și știi că este sincer, din
inimă. Apoi învățătorul te primește cu brațele deschise. Afli că nu ești singur în mica familie a școlii. Se
spune, sau mai bine zis se spunea, că doamna învățătoare este cea care îți pune stiloul în mână, e a doua
mamă. Profesorul e cel care te îndrumă spre un drum drept, îți deschide noi orizonturi și te ajută să pășești cu
dreptul în viață. Și acum eu cred asta și marea mea mulțumire, nu mândrie, nu recompensă sau altceva
asemănător, este că, după un timp, copilul pe care l-am instruit, înțelege ce rol important a jucat profesorul în
formarea sa ca om.
Afirm cu toată convingerea că educatorul( fie el învățător sau profesor) are părticica lui de contribuție
în dezvoltarea personală și profesională a elevului, alături de părinți. Împreună, încercăm să-l pregătim
pentru ce-l așteaptă în societate. Noi, generația dintre „rău” și „bun” (adică dintre comunism și
democrație) am învățat și am înfruntat greul mai mult „singuri” decât „împreună”. Ei, generația nouă, au
șansa de a fi ajutați să învingă obstacolele pe care le întâlnesc atunci când dau piept cu tot ceea ce înseamnă
viață socială.
Firi deschise, dar sensibile, tari, dar totodată delicați, ei, roadele muncii noastre, vlăstare puternice,
sunt îndrumate pas cu pas spre o lume mereu în schimbare, ceea ce presupune un plus de frumusețe, dar și de
imprevizibil. Însă, elevii noștri știu și pot să primească tot ce viața le oferă cu zâmbetul pe buze și cu inima
largă .
Ceea ce vreau să transmit este că, în calitate de profesor, am înțeles clar un lucru – noi avem
MISIUNEA să-i însoțim pe acest drum cu sfaturi înțelepte, cu vorbe duioase și cu multă dragoste, noi
suntem responsabili să-i ajutăm pe părinți să-i „crească” frumos și bine, noi îi călăuzim spre culmi mărețe.
Nu, nu sunt vorbe mari…ci doar dau glas și fac cunoscut ceea ce simt. Și sunt mai mult decât convinsă că
mai sunt foarte mulți cei care pot confirma această declarație de suflet.
Închei prin a spune că relația grădiniță - școală – familie – societate nu este o sintagmă valabilă doar
în teorie, ci este o realitate, o certitudine, un adevăr.

1424
 FAMILIA SI SCOALA - PARTENERI IN EDUCAREA SI INDRUMAREA
COPILULUI CATRE O PROFESIE

Prof. Ivanof Mihaela

Grădiniţa cu P.P Nr.1 Orsova

Educatia este un fenomen social de transmitere a experientei de viata a generatiilor adulte si a culturii
catre generatiile de copii si tineri, in scopul pregatirii lor pentru integrarea in societate.
Factorii institutionali ai educatiei sunt scoala, familia, biserica, armata, s.a.Totul educa:oamenii,
lucrurile, fenomenele, dar in primul rand si in cea mai mare masura-oamenii.Intre acestia primul loc il ocupa
parintii si educatorii.
Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in prezenta celorlalti
decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de a-l obisnui cu bunele
maniere este sa fiti voi, parintii, un bun model pentru el. Incepe sa il inveti lucrurile simple inca de la varsta
frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Dar buna crestere nu trebuie sa se opreasca aici.
Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu un prieten
apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna respectul. Iar copiii
respectuosi vor fi tratati cu respect. Asadar, cum il inveti bunele maniere?
Ce faci si ce nu faci?
A-l invata bunele maniere este un proces zilnic, care va dura in timp si vei avea multe ocazii sa il indrumi in
directia corecta. Tine minte aceste sfaturi:
• Chiar daca a gresit de cateva ori, nu te grabi sa tragi concluzia ca este prost crescut sau ca tu ai uitat
ceva foarte important. Este posibil sa aiba nevoie doar de una – doua lectii de bune maniere pentru ca
problema sa se rezolve.
• Explica-i clar si invata-l ce anume trebuie sa faca sau nu. In loc sa ii spui un scurt (si pentru el greu de
inteles): "Nu mai fi atat de grosolan", spune-i: "Nu este politicos sa ragai la masa, dar, daca o faci, se
cuvine sa iti ceri scuze". Sau, daca zbiara prin casa, nu-i spune: "Inceteaza cu tipetele in casa", ci fii mai
blanda, ca sa inteleaga in fond ce astepti de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea in casa".
• Daca cel mic isi exprima sentimentele folosind expresii sau atitudini mai putin politicoase, nu i-o reteza
scurt, ci incearca sa reformulezi. De exemplu, cand el zice: "Iahh, imi vine sa vars cand vad chestia asta
verde", tu corecteaza-l spunand: "Frumos ar fi fost sa spui ca nu iti place deloc spanacul".
• Fii intelegatoare si accepta-i greselile. Aminteste-ti ca nu este inca suficient de matur pentru a sti bine
cum trebuie sa se comporte in anumite situatii. Si noi, adultii, gresim adeseori, daramite ei…
• Educatia se face doar acasa, cu discretie, in familie. Nu ii tine prelegeri si nu il critica in public, nu il
umili si nu il jigni fata de straini, chiar daca greseala a fost destul de mare. A-i face lui o scena de fata
cu altii dovedeste ca nici tu nu ai prea fost atenta la lectiile de bune maniere.
• Fii consecventa. L-ai invatat de la doi ani sa spuna "te rog" si "multumesc"? La 6 ani este evident ca ar
trebui sa le foloseasca.
• Oricum, procesul de educatie nu se opreste la o anumita varsta. Nu e niciodata prea tarziu ca sa invete
ceva!

1425
 Relația grădiniță familie poate produce copii de succes?”

Prof. înv. preș. Ivașcu Celestina – Grădinița Ionești

“Eu sunt copilul..Tu ții în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuși
sau voi eșua în viață…"
(“Child’s Appeal”-Mamie Gene Cole)
Vorbim cu toţii despre integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană. Acest proces atrage după sine o
serie de schimbări, la nivel macro socio-economic, dar şi în şcoli şi grădiniţe. Una dintre aceste schimbări se
referă la relaţia grădiniţă-familie.
Trăim într-o societate aflată într-un proces continuu de schimbare. De aceea este absolut necesar ca în
centrul preocupărilor specialiștilor în domeniul educației să stea identificarea nevoilor de învățare și
dezvoltare, precum și strategiile optime de aplicare a acțiunilor instructiv-educative. Responsabilitatea
dezvoltării copilului în primele etape revine în primul rând familiei sale. Chiar și atunci când grădinița oferă
programe foarte bune și eficiente, ea nu poate contracara experiența acumulata de copil în familia sa. Mai
mult, ceea ce învață copilul de la educatoare poate să nu prezinte importanță dacă părinții nu întăresc și nu
valorifică suficient programul. Pentru ca activitatea derulată în cadrul unui program de educație preșcolară
să-și dovedească eficiența este necesar ca aceasta să se facă mai întâi cunoscută părinților și ulterior să existe
o colaborare strânsă între aceștia și educatoare. Împlinirea menirii unui părinte se dovedește atunci când,
împreună cu grădinița ori școala, reușesc să educe copilul astfel încât în viață el să aprecieze munca, să fie
util în societate, să dovedească deprinderi și achiziții socio-cognitive.
Învățământul preșcolar poate fi principalul partener educativ al familiei. Părinții pot fi parteneri în
educație pentru că dețin cele mai multe informații despre copiii lor. Pentru realizarea parteneriatului este
esențial ca părinții să fie primiți ca participanți activi, să fie atrași în adoptarea deciziilor, să se cunoască și să
se valorifice informațiile date de ei despre copii. Printre cele mai importante relații de parteneriat poate fii
menționata relația dintre părinți și grădiniță. Dacă părinții sunt implicați în programul educativ încă de la
început, ei vor înțelege importanța colaborării cu grădinița și cu educatoarea și îți vor forma deprinderea de a
se interesa și a sprijini activitatea pe care copilul o desfășoară cu ei.
Cum am putea dezvolta o colaborare reală între grădiniță și familie? Exista mai multe căi. Pentru
problemele de ordin administrativ, ele se rezolvă atunci când părinții și educatoarele dispun de mecanisme
de evaluare comune ale activității şcolare. Relaţia familie-grădiniță apare justificată în măsura în care se
restabileşte încrederea colectivității de părinți, a comunității, în instituţia şcolară. Un rol deosebit, atât pentru
colaborarea familie-grădiniță și participarea la gestiunea grădiniței, cât și pentru educaţia părinților îl are
înființarea asociaţiilor de părinți, ca reprezentanţi ai vocii reale a acestora, privind rezolvarea diverselor
probleme apărute în grădiniță, implicarea acestora în organisme abilitate în luarea unor decizii de importanță
majoră.
Referitor la atitudinea de colaborare a părinților, respectiv la problemele de ordin atitudinal în relaţia
grădiniță-familie, reciprocitatea este elementul care adesea lipseşte, în școală românească. Daca prin
intermediul grădiniței sunt organizate diverse activități și părinții sunt invitaţi, părinții copiilor cu un
comportament exemplar vor veni. Cât despre iniţiative ale părinților de a derula unele activități împreuna cu
copiii și cu educatoarele din grădiniță, acestea sunt extrem de rare.
Chiar dacă grădinița organizează activități frumoase și utile pentru părinți și pentru copiii lor, prin
iniţiativa părinților de a organiza la rândul lor unele activități, s-ar vedea cu adevărat ca le pasă, și ar obliga
grădinița la mai multă deschidere și cooperare. Astăzi, părinții trebuie să se îndrepte de la modelul autoritar,
în care creşterea copilului se bazează mai mult pe forță și control, spre un model caracterizat prin deschidere,
căldura și coerență in stabilirea și aplicarea regulilor, a limitelor și așteptărilor adecvate. În acest din urmă
caz, comunicarea, bazată pe o relaţie de demnitate și recunoaştere reciprocă, joaca un rol crucial.
Deschiderea față de activitățile zilnice și preocupările copilului au un rol central în relaţia dintre părinți și
copii, ca și explicaţiile, raţionamentul, negocierile și argumentele. În acest mod, copiii cresc învățând ce
înseamnă responsabilitatea, autocontrolul și egalitatea și sunt mult mai pregătiți să devină adulţi.

1426
 Părinții ar trebui să îi ofere copilului îndrumare adecvată în exercitarea drepturilor sale, într-o manieră
care să țină seama de capacitățile lui în continua dezvoltare. Îndrumarea adecvata înseamnă ca părinții, pe
măsura ce copiii înaintează în vârsta, ar trebui să le ofere mai multă responsabilitate în problemele personale,
facilitând exercitarea sporită a autonomiei. Opiniilor copilului trebuie să li se acorde importanța cuvenită, în
funcţie de vârsta și gradul lui de maturitate. Aceasta nu înseamnă acordarea unei autonomii totale, ci
implicarea și încurajarea participării copilului în procesul de luare a deciziilor ce îi afectează viața. Pe de altă
parte, părinții nu ar trebui să îi ceară sau să se aştepte din partea copilului la lucruri inadecvate cu stadiul lui
de dezvoltare. Este de asemenea important ca îndrumarea să nu se realizeze prin intermediul unor forme
umilitoare de disciplina. Activitatea cu părinţii, ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copilului în
programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respect de sine, încredere
în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Parteneriatul grădiniță - familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie și grădiniță, la o
unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd
educatoarea sfătuindu-se cu părinții.
Numai o buna colaborare între grădiniță și familie, o mai mare implicare a părinților în activitatea
grădiniței (inclusiv în luarea deciziilor) va îmbunătăți colaborarea dintre aceşti factori, foarte importanţi în
creşterea și dezvoltarea copilului preşcolar.
Cultivarea unei relaţii de parteneriat afectiv între grădiniță și părinți în sprijinul educaţiei și creşterii
copilului constituie cheia succesului viitor în adaptarea și integrarea şcolara; este primul pas către o educaţie
deschisă, flexibilă și dinamică a personalității copilului.

BIBLIOGRAFIE
Dumitrana, Magdalena, 2000 „Copilul,familia şi grădiniţa”, Editura Compania, Bucureşti
Mateiaş, Alexandra, 2003 „Copiii preşcolari,educatoarele şi părinţii. Ghid de parteneriat şi
consiliere.” E.D.P.Bucureşti
Voiculescu, Elisabeta, 2001 „Pedagogie preşcolară”, Editura Aramis, Bucureşti
Popescu, Eugenia(coord), 1995 „Pedagogie preşcolară. Didactica”, E.D.P., Bucureşti

1427
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Prof.inv.primar, Ivaşko Cristina

Şcoala Gimnazială Nr.8 Borşa,Maramureş

Motto:,,Bucuria de a avea copii sa o legam de a-i forma ca oameni de valoare.''

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și posibilitățile
oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerințelor
dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, țintându-se spre modernizarea metodelor de
predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție
majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile
și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele patru mari „instituţii”:grădiniţa şcoală, familie şi
societate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e
că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului. Grădiniţei
,ca primă verigă a sistemului de invăţământ trebuie să i se acorde o mare atenţie.
Invăţământul preşcolar a dobândit un conţinut instructiv educativ cu discipline care se desfăşoară după o
programă minuţioasă şi care urmăreşte realizarea unor obiective precise privind pregătirea copilului
preşcolar pentru integrarea uşoară şi rapidă in activitatea de invăţare
Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc. Un rol important in debutul şcolar il
va avea intodeauna instituţia preşcolară ,ea fiind o etapă intermediară ,indispensabilă.
In scopul adaptarii preşcolarului la mediul şcolar ,al formarii si adâncirii reprezentărilor cu
privire la şcoală este necesar a se întreprinde acţiuni comune grădiniţă-şcoală.
Familia însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună
cu aceştia, integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru
copil, este reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea
nevoilor lui. În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o
identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil.
In colectivitate copilul stabileşte cu totul alte raporturi decât în familie-învaţă sa se subordoneye unui
program şi a unor activităţi comune ale colectivului din care face parte şi stabileşte relaţii cu alţi copii
învăţând să-şi domine excentrismul folosind relaţii de colaborare .
Societatea este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care nu
este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin societate,
copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă Prin
participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă. El se
află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei
comunicări sociale
Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
La reuşita copilului in viaţă trebuie să contribuie ,în egală măsură ,principalii factori educativi -familia -
grădiniţa -şcoală-comunitate.Asigurarea unui parteneriat real între aceştia ,implicarea tuturor in realizarea
unei unitaţi de cerinţe va duce implicit la o educaţie corectă a copiilor ,la evitarea erorilor în educaţie şi la
soluţionarea problemelor inerente care apar.

1428
 PARTENERIATUL ŞCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE – IMPERATIV AL
ŞCOLII MODERNE, EUROPENE

JALBA ECATERINA

Parcurgând o schimbare politică, socială, economică profundă şi complexă, societatea românească,

prin toate componentele sale, îşi caută identitatea şi sensul devenirii.
Pe fondul acestei schimbări - aflată sub presiunea competiţiilor de orice fel - educaţia, învăţământul,
şcoala sunt chemate să îndeplinească o misiune crucială în refacerea identităţii sociale şi în valorizarea
potenţialului uman. De asemenea, părinţii, educatorii, oamenii de afaceri, comunităţile locale se străduiesc
împreună să încurajeze sistemele de îmbunătăţire a educaţiei, pentru a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Pornind de la contextual actual, pentru ca şcoala românească să acţioneze în fapt ca un agent al
inovaţiei, schimbării şi dezvoltării, parteneriatul în domeniul educaţiei trebuie promovat la nivelul întregii
societăţi şi la nivelul tuturor comunităţilor sale.
Axa acestui parteneriat, dimensiunea sa definitorie, garanţia succesului său o reprezintă legătura
constantă şi eficientă dintre şcoală, familie şi societate.
Şcoala şi comunitatea pot să faciliteze, prin conlucrarea lor stabilă, realizarea unui echilibru între
schimbare şi continuitate, între specific şi global, între împlinirea individuală şi exigenţele de ordin social.
Reprezentând noţiuni cu sens profund şi conotaţii afective, şcoala şi comunitatea trebuie să îşi asume
ele însele noi tipuri de relaţii, fară să renunţe însă la elementele de fond care le definesc identitatea.
Iniţierea, susţinerea, dezvoltarea unui parteneriat al şcolii cu familia şi comunitatea şi centrarea
interesului asupra elevului ca cetăţean al comunităţii în care trăieşte vor aduce în mod inevitabil beneficii
şcolii, răsplătind efortul celor care cred cu adevărat că aceste instituţii trebuie să se susţină reciproc.
În virtutea legilor schimbării soluţionarea reală a problemelor multiple cu care se confruntă în prezent
educaţia românească şi, în particular, învăţământul românesc, poate fi realizată numai prin transformarea
parteneriatului într-o realitate.
În domeniul educaţiei, parteneriatul celor implicaţi trebuie să se realizeze pe temeiul unui set de valori
fundamentale pe care partenerii le recunosc ca pe valori comune.
Teoria şi practica parteneriatului educaţional demonstrează că toţi partenerii care sunt interesaţi în
dezvoltarea educaţiei trebuie să admită ca valori fundamentale: democraţia, civismul, umanismul,
specificitatea, diversitatea, toleranţa, comunicarea, cooperarea.
În acelaşi sens, experienţa demonstrează că pentru a realiza un parteneriat autentic în domeniul
educaţiei este necesară schimbarea treptată a unor valori, atitudini, principii, norme, comportamente, la
nivelul: factorilor sociali cu putere de decizie; resurselor umane implicate în educaţie; reprezentanţilor
diferitelor instituţii comunitare; părinţilor copiilor, adolescenţilor, tinerilor; elevilor care sunt cuprinşi în
sistemul de învăţământ.
Această schimbare axiologică, atitudinaiă şi comportamentală la nivelul factorilor sociali chemaţi să
îşi asume parteneriatul poate fi realizată prin formarea resurselor umane şi prin activităţi inovative de
consultanţă, dar mai ales prin elaborarea şi derularea efectivă a unor proiecte în parteneriat.
Parteneriat şcoală - familie
Educaţia rămâne principalul mecanism de socializare, proces complex ale cărui rezultate sunt deosebit
de importante pentru fiecare societate. Este cunoscut faptul că principalele medii educaţionale sunt familia,
şcoala, organizaţiile non-guvernamentale, biserica, mass-media etc. Şcoala reprezintă principala instituţie de
educare a tinerei generaţii, dar, alături de aceasta, un rol foarte important îl are familia, care reprezintă
primul mediu educaţional şi, totodată, acel mediu fără de care acţiunea şcolii nu ar avea succes.
Pentru un parteneriat de succes colaborarea familie – şcoală presupune respectarea câtorva principia
fundamentale:
1. Copiii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile familie-şcoală, centrate pe învăţare;
2. Să ofere tuturor părinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale copiilor lor,
chiar dacă vin sau nu la şcoală;
3. Colaborarea familie-şcoală să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile şi drept cadru de
sărbătorire a realizărilor, a performanţelor deosebite;
4. Relaţia dintre cele două instituţii atât de importante să constituie fundamentul restructurării
educaţionale şi al reînnoirii comunităţii;

1429
 5. Eficienţa profesională a cadrelor didactice, a administratorilor şi a întregului personal al şcolii să fie
maximizată prin dezvoltarea unor abilităţi concrete, esenţiale conexiunii cu părinţii şi comunitatea;
În abordarea parteneriatului descris anterior este util să amintim şi câteva strategii de depăşire a
barierelor obişnuite, ce apar în situaţia implicării familiei în şcoală. Acestea pot fi:
• depăşirea constrângerilor de timp şi resurse.;
• oferirea de informaţii şi instruire pentru părinţi şi conducerea şcolii.
• restructurarea şcolilor pentru a sprijini implicarea familiei, etc.
Parteneriat şcoală - societate
În cadrul societăţii există şi funcţionează o multitudine de organizaţii care se caracterizează prin
obiective foarte variate şi printr-o mare diversitate de activităţi.
Managementul unei organizaţii şcolare se defineşte prin atribuţii/funcţii specifice; proiectare, decizie,
organizare, coordonare, evaluare, care fac posobolă realizarea obiectivelor unităţii de învăţământ.
Managementul şcolii trebuie să asigure funcţionarea şi dezvoltarea şcolii ca sistem deschis aflat în
relaţie permanentă cu mediul său exterior şi deci cu comunitatea
Pentru a realiza obiectivele propuse, inclusiv în domeniul parteneriatului, organizaţia şcolară
identifică, atrage, alocă, foloseşte o varietate de resurse materiale, financiare, umane, informaţionale şi de
timp.
Resursele umane au o importanţa crucială datorită contribuţiei pe care ele trebuie şi o pot avea la
realizarea obiectivelor propuse. Realizarea finalităţilor specifice pe care şcoala, ca organizaţie, şi le
propune depinde, printre altele, de modul în care comunică, relaţioneazâ, interacţionează resursele sale
umane.
În acest sens, realizarea obiectivelor organizaţiei şcolare în domeniul parteneriatului său cu
comunitatea poate avea loc mult mai rapid sau mai eficient în situaţia în care resursele umane ale şcolii
funcţionează şi acţionează ca o echipă autentică.
Dezvoltarea unei comunităţi este posibilă în condiţiile în care organizaţia şcolară, guvernul, sfera
afacerilor, societăţile filantropice, etc, îşi unesc forţele pentru a rezolva problemele economice, sociale,
ecologice ale comunităţii, pentru a construi sentimentul de aprtenenţă al oamenilor la comunitatea
respectivă.
Într-o comunitate puternică, în care educaţia este puternică, elevii sunt bine instruiţi şi educaţi în
şcoală şi devin după absolvire, oameni capabili să contribuie a dezvoltarea comunităţii în care trăiesc.
Impactul educaţiei în cadrul unei societăţi care-şi caută identitatea, educaţia, reprezentată în primul
rând prin şcoală şi prin oamenii săi trebuie să joace un rol semnificativ în dezvoltarea şi valorificarea
potenţialului uman.
Educaţia trebuie aşezată pe coordonatele parteneriatuiui educaţional care implică participarea tuturor
factorilor sociali interesaţi în dezvoltarea acestui domeniu.
Dimensiunea „şcoală-familie-comunitate" constituie un element cu semnificaţii profunde din
perspectiva schimbării, dezvoltării, creşterii sociale.
Sprijinul reciproc pe care cele trei instituţii pot şi trebuie să şi-l ofere în cadrul parteneriatuiui
educaţional poate da soluţii atât problemelor severe cu care se confruntă şcoala, cât şi nevoilor prioritare ale
comunităţii.

Bibliografie:

1. Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004
2. Bârzea, C., Arta şi ştiinţa educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995;.
3. Flore, Nicoleta-Adriana; Surlea, Cosmina-Florentina, Prodesul instructiv – educativ în şcoala
modernă, Editura Arves, Craiova, 2005
4. Nicola, Ion, Tratat de pedagogie socială, Editura Aramis, Bucureşti, 2003.
5. Popescu, M., ,,Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000+, Corint,
Bucureşti, 2000.
6. Vrăsmaş, E., A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucureşti, Editura Aramis 2002.

1430
 Copilul-rod al relaţiei grădiniţă, şcoală, familie, societate
Prof. înv. primar, JARCĂ MARIA, Lic. Ped. „Spiru Haret”, Buzău

Copilul este punctul central din viaţa familiei, a grădiniţei, a şcolii şi, implicit, a societăţii. Cei implicaţi
dorim să-l formăm cu iubire şi ştiinţă, cu atenţie şi dăruire. Să privim modul de colaborare a acestor factori în
realizarea educaţiei şi formării copilului. Mijloacele utilizate sunt formale, nonformale şi informale.Pentru
realizarea acestui scop unic este necesară unitatea de acţiune, concordanţa dintre mijloacele specifice de
influenţare folosite de aceste instituţii sociale.Şcoala şi grădiniţa sunt interesate să colaboreze cu familia, să-şi
facă din ea un aliat, pentru ca acţiunea educativă să fie profundă şi de durată.Urmărim împreună dezvoltarea
fizică şi psihică armonioasă a copilului.Dacă temperamentul se moşteneşte, caracterul se dobândeşte. Astfel,
dorim formarea de caractere morale, puternice şi adaptate viitoarelor cerinţe personale şi sociale.
Familia este primul mediu educogen şi cel mai important. Ea este cea care influenţează dezvoltarea psiho-
comportamentală a copilului. Astăzi, este o „criză” a familiei. Mamele se preocupă mai mult de carieră,taţii nu
îşi asumă intotdeauna responsabilitatea creşterii şi educării propriilor copii, încât aceştia sunt supravegheaţi de
alte persoane, din familie, sau din afara ei, iar copilul suferă datorită lipsei de atenţie şi implicare a părinţilor.
Rolul educatoarei, al învăţătorului este de a fi forţa coezivă necesară dezvoltării emoţionale, afective a
copilului. Încrederea pe care copilul o acordă cadrului didactic este strigătul de ajutor pentru bunăstarea sa
psihică. Iată de ce cadrele didactice iniţiază proiecte de educare a părinţilor, îi implică în grupuri de
întrajutorare a celor aflaţi în dificultate, organizează întâlniri comune literare, artistice, sociale.Toate acestea au
rolul de a media relaţiile enunţate anterior, de a le face suple, în scopul creşterii randamentului şcolar şi social
al copilului.
De bun augur este întâlnirea de dimineaţă. Aici, copilul face trecerea între mediul familial şi cel şcolar. Cu
această ocazie, el se destăinuie, spune de ce este fericit, ce îl nelinişteşte. Astfel cadrul didactic poate identifica
oportunităţile de organizare şi optimizare a activităţilor cu părinţii, utilizând comunitatea, mediul social în care
aceştia îşi desfăşoară cariera. Se organizează întâlniri de tip expunere ale părinţilor cu elevii. Cu acest prilej,
părinţii îşi expun experienţa în domeniul în care lucrează, specialitatea lor îmbogăţeşte experienţa ştiinţifică,
artistică, sportivă a copiilor. Se organizează activităţi ludice. În acest fel, copiii sunt mândri, se formează
caractere stabile şi coerente,stima de sine se contureză la nivel superior, pentru toţi factorii implicaţi,
comunitatea se îmbogăţeşte cu membri încrezători în viitorul personal şi al copiilor lor.
Cadrele didactice trebuie să dovedească mult tact. Să aibă atitudinea unui prieten, care să utilizeze
argumente potrivite şi temeinice, pe care părinţii să le accepte fiind convinşi de utilitatea lor. Cadrul didactic se
va interesa de modul cum este respectat regimul de zi al copilului, cum este ajutat acesta la învăţătură, dacă are
create condiţii bune de pregătire a temelor, cum se comportă copilul faţă de părinţi, fraţi, bunici, cum se
comportă aceştia faţă de el, ce influenţe pozitive şi negative se exercită asupra lui, cu ce se ocupă în timpul
liber, ce prieteni are, cum se odihneşte si cum se hrăneşte, care este starea sănătăţii lui, ce interese manifestă.
Indiferent de modul de organizare , mediul familial întemeiat pe un sistem de interacţiuni afective intense
este apt de a reacţiona la trebuinţele copilului, de a participa şi favoriza elaborarea personalităţii, a imaginii
sale de sine şi despre lume. Iată cum colaborarea este benefică şi pentru şcoală, părinţii aducând deseori resurse
suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii.
Implicarea părinţilor in viaţa activă a şcolarului este foarte importantă, deoarece copiii, dacă sunt
ajutaţi,beneficiază de un randament şcolar adecvat, iar motivaţia pentru învăţare este corespunzător stimulată.
Astfel, copilul poate depăşi obstacolele zilnice.Dialogul cu familia este unul dintre elementele indispensabile
ale reuşitei şcolare.
Cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte din datoria
profesională a cadrului didactic deoarece: părinţii sunt clienţi ai şcolii, eficacitatea învăţământului poate fi

1431
ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie, părinţii sunt responsabilii legali de educaţia copiilor lor şi pot
avea exigenţe în a evalua rezultatele activităţii şcolare, din punctul lor de vedere.
Învăţătorul/educatoarea trebuie să aibă relaţii eficiente de colaborare cu familiile, consilierii educativi să
rezolve cazuri particulare, dificile, să efectueze vizite in familii, când este necesar şi să organizeze întâlniri cu
părinţii.
Din datele Uniunii Europene, bazate pe cercetări, rezultă patru motive pentru care şcoala/grădiniţa şi
familia se străduiesc să stabileasca legături intre ele:
- parinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor;
- învăţământul nu este decat o parte din educaţia copilului, iar o bună parte a educaţiei se petrece în afara
şcolii;
- cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în special
asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate datorită
dialogului cu şcoala;
- grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special parinţii şi profesorii) au dreptul să influenţeze
gestiunea şcolară.
Toate aceste legături se stabilesc la nivelul fiecărei comunităţi , care sprijină şi completează această acţiune
educogenă. Parteneriatul are un rol deosebit în funcţionarea şcolii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia,
profesorii sunt ajutaţi în munca lor, curricula se îmbogăţeşte, abilităţile şcolare ale elevilor sporesc, precum şi
abilităţile educative ale părinţilor, iar legătura şcoală/grădiniţă, familie, comunitate este facilitată şi din ce în ce
mai trainică.

BIBLIOGRAFIE
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000
5. ,,Mama la minut” de Dr. Spencer Johnson;
6.Mircea Agabrian-,,Scoală,familie,comunitate”-Editura Intitutul European,2007;
7. Şincai Eugenia, Alexandru Gheorghe-"Şcoala şi familia" - Editura Gheorghe Alexandru, Craiova,
1993
- www.didactic.ro;
- www.asociatia-profesorilor.ro

1432
 Educație fără frontiere: Relația familie-grădiniță-școală-societate
Educatoare: Jarda Lenuța
Grădinița P.P. Nr. 2, Arad

Principala funcție a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului
cu scopul integrării în societate. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale.
Relația familie-grădiniță-școală-societate este una în care fiecare factor interacționează cu ceilalţi.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele patru mari componente: familie, grădiniță, școală şi
societate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e
că toate sunt dirijate, direcţionate şi canalizate asupra copilului. Familia, grădinița, școala și societatea
urmăresc același scop educativ: formarea copiilor spre a deveni oameni multilateral dezvoltați. În această
interacţiune, copiii dobândesc normele şi valorile societăţii, mijloacele sociale de comunicare umană,
modelele sociale de comportament. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor
roluri şi responsabilităţi.
Procesul de integrare în societate începe în familie încă din primul an de viață, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă, şi continuă de-a lungul vieţii omului. În familie sunt dezvolatate
primele deprinderi de viaţă ale copilului: deprinderi igienice, de comportament, de autonomie personală, de
alimentaţie sănătoasă. Acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi lasă semn asupra personalităţi. În
primii ani din viață, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi și de felul în care aceştia îi solicită pe copii. Aici se
formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, sinceritatea, ordinea, răbdarea,
politeţea, cinstea etc.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc. Îmbinarea în
parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Familia, pentru copil, este ilustrată de oamenii cu care locuieşte în acelaşi spaţiu, dar şi de oamenii
importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des. Casa copilului este mediul în care copilul
creşte şi se dezvoltă în siguranţă.
Grădinița este un mediu creativ, interesant și atrăgător pentru satisfacerea nevoilor copilului. Înainte de
orice, grădinița este un spatiu educativ, in care copilul are ocazia de a invata o multime de lucruri noi. In
plus, invata sa numere, descopera universul literelor si ia chiar si primele lectii de limba engleza sau de alte
limbi straine. Viața fiecărui om se bazează pe respectarea unor legi și reguli ale societății menite să asigure
calitatea vieții: bunăstarea, sănătatea, liniștea, statutul și rolul fiecărui individ din punct de vedere social și
profesional, în condiții cât mai bune. Prin intermeniul grădiniței, copilul învață de mic și într-un mod plăcut
cum trebuie să se poarte într-un mediu nou: la gradiniță, la muzeu, la teatru, la medic, pe stradă, la zoo etc.
Au loc vizite periodice și jocuri de rol prin intermediul cărora copilul se confruntă cu situații inedite cărora
învață să le facă față. El realizează ce înseamnă disciplina, respectarea unui anumit program, faptul că
întreaga lume este organizată într-un anumit fel. Toate acestea îi vor spori capacitatea de adaptare și
integrare în societate. La grădiniță copilul începe să acumuleze și primele cunoștințe generale formându-și
un bagaj informațional de bază, din toate domeniile: geografie, istorie, fizică, matematică etc. Îi oferă
oportunitatea de a descoperi lucruri noi și de a-și dezvolta abilități esențiale pentru viața de zi cu zi. Una
dintre sarcinile grădiniței, este pregătirea copilului pentru școală. Ea are ca funcție majoră formarea și
dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile si dotările sale în
interesul său și al comunității sociale. Grădinița este un mediu care încurajează interacțiunile între copii. În
cazul multor copii, ea este cea care marchează momentul apariției prieteniilor. Copilul are ocazia să își facă
primii prieteni, să coopereze și să colaboreze în echipe, să împartă lucruri cu alți copii, astfel dobândesc
abilități esențiale de socializare.
Școala este instituția care pregătește, educă tânărul membru al societății în vederea socializării lui. Școala
este cea care deschide ochii omului către universul cunoașterii, lumii în care trăiește. Ea are și rolul de a-i

1433
dezvolta aptitudinile și a-i crea pârghii motivaționale în activitățile sale din societate. Totodată ea îl educa,
formându-i buna conduită în relațiile cu lumea înconjurătoare. Ea este instituția care organizează trăirea unei
experiențe de învățare, urmărește atingerea unor obiective cu ajutorul unor metode și mijloace științifice,
informează și formeaza elevii ținând cont de anumite principii, având grijă să evalueze modul în care
obiectivele au fost atinse.
Societatea este instanţa superioară care imprimă un anumit format atât grădiniței și şcolii cât şi familiei,
iar prin idealul educaţional trasează liniile pe care acestea trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, grădinița,
școala și familia sunt cele care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii.
Parteneriatul familie-grădiniţă-școală-societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă, școală şi societate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Societatea
participa la modelarea personalitatii atunci când copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii,
iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
Așadar, omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. Relația familie-
grădiniță-școală-societate este una în care fiecare factor este important deoarece aceștia interacționează unul
cu celălalt.

1434
 Tema: “Educație fără frontiere!”:
Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate

Jászay Laura-Andrea, profesor înv. primar

Şcoala şi familia sunt cei doi factori importanţi, cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei. Între aceştia şi
mediul extraşcolar sau extrafamilial, pendulează copilul, obiect şi subiect al educaţiei.
După J.J.Rousseau: prima educaţie are cea mai mare importanţă. Această primă educaţie aparţine
incontestabil femeilor. Pătruns de rolul covârşitor al mamei în formarea copilului, el adresa fiecăreia
dintre ele un apel: “ Cultivă, udă tânăra plantă înainte ca ea să piară, fructele ei te vor desfăta într-o zi.
Plantele se modelează prin cultivare, iar oamenii prin educaţie.“
Alături de mamă, tatăl, bunicii, fraţii şi surorile formează mediul familial. Se vorbeşte adesea despre “
cei şapte ani de acasă“, etichetă fără conţinut pentru unii, dar semnificativă pentru cine cunoaşte mai
bine influenţa covârşitoare a educaţiei din familie pentru tot restul vieţii, în bine sau în rău, după cum
copilul a avut norocul sau neşansa de a creşte într-un mediu prielnic sau într-unul nefavorabil.
Cu timpul, educaţia copilului este preluată în mare măsură de şcoală. Dacă familia este nucleul
societăţii, şcoala este societatea însăşi redusă la o scară de proporţii adecvată vârstei elevului. S-a
constatat de multe ori necesitatea colaborării dintre şcoală şi familie. Acesta trebuie să se realizeze în
toate aspectele concrete ale procesului instructiv-educativ: învăţătură, frecvenţă, comportament, ţinută,
activităţi obligatorii şi facultative ( cercuri de specialităşi, echipe artistice, competiţii sportive etc.). Sub
orice formă s-ar manifesta elevul, şcoala şi familia trebuie să acţioneze la unison, fără compromisuri şi
abandonări în faţa greutăţilor întâmpinate, când este cazul. Familia este principalul colaborator al şcolii
în toate problemele mari şi mici ale instruirii şi educaţiei.
În următorul alineat voi cita pentru părinţi, pentru pedagogi, pentru părinţi-pedagogi câteva rânduri
care m-au pus pe gânduri: “ Nu mă sfiesc să recunosc că mă număr printre muritorii sensibili la frumos (
frumosul din natură, din literatură, cel reflectat de operele de artă, frumosul din sufletul şi viaţa
oamenilor), nici că am citit, cu interes şi pasiune, multă literatură beletristică, istorie literară, critică,
lucrări de estetică şi de istoria artelor, însă iniţierea în tainele frumosului mi-au asigurat-o, empiric,
părinţii mei. Când primăvara dădea năvală în livada noastră cu nămeţi de petale şi mireasmă dulceagă de
flori, tata ne lua de mână şi ne ducea să privim miracolul repetabil, dar totdeauna nou, al surâzătorului
aprilie. Când prima privighetoare îşi depăna amintirile şi îşi reînoia speranţele în triluri divine, tata se
rezema de stâlpul casei, asculta îndelung, apoi exclama: A venit şi anul ăsta! De la el am învăţat să înţeleg
farmecul unui răsărit sau al unui apus de soare, să disting mirosul fânului doborât de tăişul coasei, al
fânului uscat, al fânului încins, al fânului putrezit, să percep senzorial viaţa frământată a gâzelor la
lăsarea serii, sensul concertului dat de sutele de greieri ascunşi prin locuri tăinuite, frumuseţea unei
nopţi de lună plină.
A venit şcoala. Ea m-a învăţat să gust şi să înţeleg mesajul unei poezii, al unei schiţe, al unei nuvele,
al unui roman, valoarea artistică a unui tablou , a unei statui, a unui edificiu, a unui monument de artă.
Nu m-aş putea lăuda cu o colaborare între şcoală şi părinţii mei în privinţa iniţierii mele mai profunde în
secretele artelor plastice sau ale literaturii, deoarece ei înşişi percepeau frumosul instinctiv, aşa cum
ştiau să aprecieze mirosul inegalabil al pâinii calde, valoarea unui pahar de apă rece într-o zi toridă de
vară, savoarea unei căni de lapte proaspăt atunci smuls de la vacă. Dar aceste intuiţii naturale n-au
contrazis niciodată tehnicile autorizate ale profesorilor mei, prin care mi se deschideau orizonturi noi şi
se cultivau gusturi fine, premise incontestabile pentru pătrunderea, cu paşi mai siguri, într-un domeniu
inaccesibil neiniţiatorilor – domeniul artei. “
După Tudor Vianu, educaţia estetică contribuie, împreună cu educaţia intelectuală, educaţia tehnică-
productivă, educaţia morală şi educaţia fizică, la dezvoltarea în ansamblu a personalităţii elevului. Ea

1435
implică înţelegerea intelectuală a frumosului şi asimilarea lui prin trăire, o atitudine estetică în
receptarea operei de artă.
Două aspecte se desprind de aici: perceperea intelectuală a operei de artă şi trăirea emoţională în
prezenţa acesteia, ambele găsindu-se în strânsă interdependenţă. Un amator poate încerca o profundă
emoţie estetică în faţa unui tablou celebru, însă numai aceasta nu este suficientă pentru a aprecia
valoarea lui artistică, ci este nevoie şi de oarecare iniţiere în domeniul artelor plastice şi al istoriei
artelor. Numai aşa trebuie concepută educaţia estetică, singura capabilă să transforme pe un amator
naiv într-un admirator competent al operelor valoroase. Capacitatea emoţională a trăirii intense
spirituale în prezenţa unei veritabile opere de artă ţine şi de temperamentul şi sensibilitatea fiecăruia,
dar şi de fondul aperceptiv de receptare a valorii ei, adică de cunoştinţele teoretice primite în familie şi în
şcoală.
Nici şcoala singură, nici familia fără concursul acesteia, nu asigură suficiente elemente aperceptive în
vederea receptării operelor de artă şi a aprecierii valorii lor artistice.
Acestea au fost ideile după care m-am orientat atunci când m-am decis să particip la acest simpozion.
În această perioadă organizez pentru elevii clasei activităţi creative ex. lucrări artistice realizate din
plante, păpuşi în costume folclorice, lucrări literare despre primăvară, costume pentru personaje din
basm. Aceste activităţi sunt extraşcolare şi îi au ca invitaţi pe părinţi, pe profesori de desen şi arte
vizuale. La sfârşitul anului şcolar vom organiza expoziţie din aceste lucrări. Va urma vizită la muzeul
orăşenesc şi la galeria de artă, desigur împreună cu părinţii şi cu profesorii care îi vor prelua pe aceşti
elevi în anul şcolar viitor.

1436
 ”Educație fără frontiere!’’

Prof. Înv. Preș.Jercan Iuliana

G.P.P.„Csipkerozsika” Tg. Secuiesc

Reuşita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare prodigioasă dintre trei factori
educaţionali de bază: grădiniţa,familia și societate.
Educaţia făcută de primii educatori – părinţii - ca şi cea a grădiniţei, se răsfrâng asupra tuturor laturilor
personalităţii copilului, în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia.
Pe măsură ce copilul se dezvoltă, cresc şi trebuinţele şi dorinţele lui. În acelaşi timp şi grădiniţa, ca primă instituţie
care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, contribuie la formarea şi dezvoltarea copilului. Investită cu
această nobilă şi plină de răspundere sarcină, educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de
dezvoltare a copilului, disponibilităţile intelectuale, precum şi particularităţile lui temperamentale şi caracteriale.
Familia îl pregăteşte pe copil pentru integrarea în grădiniţă, orientându-l spre lumea cunoaşterii, a activităţilor
curente, iniţiindu-l în deprinderi fundamentale. Fără o susţinere afectivă, fără un ansamblu de activităţi, de achiziţii şi
experienţe, întâlnirea copilului cu grădiniţa va fi cu atât mai violentă, iar procesul de instrucţie şi educaţie ar deveni
inoperant.
Se ştie că familia reprezintă una din cele mai vechi forme de comunitate umana, ce asigura menţinerea continuităţii
biologice, culturale a societăţii, satisfacerea nevoilor personale, asigurând sentimentul siguranţei , menţinerii si
dezvoltării personalităţii.
Familia nu este numai primul adăpost al copilului, ci este şi prima bază de lansare a lui în lume. Pentru a-şi
îndeplini acest rol familia trebuie să se deschidă lumii, oferind copilului posibilitatea de a pătrunde în ea. Familia este
primul iniţiator sociocultural al copilului. Aici se pun bazele incipiente ale dezvoltării intelectuale, morale, estetice,
fizice şi sociale ale copilului. Modul de exercitare a rolului părinţilor, reglarea raporturilor dintre membrii familiei,
grija faţă de bunurile comune, organizarea vieţii de la micile treburi gospodăreşti la activităţile recreative şi creative,
atenţia care se acordă fiecărui membru al familiei sunt percepute şi trăite de copil în mod diferit, la fiecare vârstă.
Atitudinea părinţilor trebuie modelată în raport de vârsta şi temperamentul copiilor, de la dragoste, protecţie,
acceptare şi îndrumare către cooperare, angajare reciprocă la viaţa familială cu recunoaşterea unei minime
independenţe.
Întotdeauna ambianţa, climatul de familie, prin elementele sale concrete, influenţează în raport cu natura sa,
personalitatea copilului.
Grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această instituţie îl aşază într-un cadru
nou prin dimensiunile şi conţinutul său.Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi obiecte care-i stimulează gustul
pentru investigaţie şi acţiune,îl provoacă să se exprime şi îi propune, incipient, angajarea în relaţiile sociale de grup.
Copilul preşcolar începe să-şi definească treptat începutul personalităţii sale, învăţământul preşcolar reprezentând din
acest punct de vedere piatra de temelie, premisa dezvoltării ulterioare, baza de la care se porneşte în construirea
personalităţii fiecărui viitor cetăţean.
Educatoarea se preocupă de socializarea preşcolarului prin integrarea în mediul grădiniţei, dar îi oferă prilejul
să cunoască mediul înconjurător organizând vizite în împrejurimile grădiniţei, în instituţii şi la locurile de muncă ale
părinţilor. În acest timp, aceasta poate observa cum se comportă copiii nu numai la grădiniţă ci şi în afara grădiniţei.
Având în vedere particularităţile lor de vârstă şi ţinând seama de temperamentul lor, educatoarea va putea acţiona
diferenţiat astfel încât eficienţa demersului său educativ să fie optimă. Treptat şi cu răbdare, cultivându-le încrederea
în propriile posibilităţi, folosind jocul şi jucăria, educatoarea participă la dezvoltarea personalităţii copiilor.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între
toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca
parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include
implicând agenţii educaţionali (specialişti în probleme de educaţie: psihologi, consilieri psiho-pedagogi,
logopezi, terapeuţi); Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive,
cluburi ale copiilor)și
membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai
Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului);
IMPLICAREA ÎNTREGII COMUNITĂŢI în educarea copilului preşcolar constituie cheia succesului
viitor în adaptarea şcolară. Este primul pas către o educaţie deschisă, flexibilă şi dinamică a personalităţii
copilului.

1437
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

Prof. înv.primar, JIANU EUGENIA

SCOALA GIMNAZIALA NR 1 COSTESTI

Plecând de la funcţia centrală a educaţiei de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii

individului tot timpul urmărim scopul principal și anume cel al integrării sociale optime, deoarece copilul,
mai apoi adultul se află într-o permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. Acesta asimilează
normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană,
o interacțiune permanentă fiind astfel pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi
responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme
specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala,
instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate
sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul
că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean.
Aici fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o
comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că
şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi există şi se
structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează schimbările din viaţa
lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este reprezentată de acei oameni cu care
locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui, dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în
al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale. Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se
dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere, locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp
matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta
asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin.
Copilul însă nu ezită să-şi aproprie spaţii şi să-şi creeze
obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă
cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
1438
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută
modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească
mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

1439
 EDUCAȚIA FĂRĂ FRONTIERE…LA VÂRSTA PREȘCOLARĂ

„SĂ REDĂM ÎMPREUNĂ ZÂMBETUL UNUI COPIL”

GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT „DUMBRAVA MINUNATĂ”, ALBA IULIA

PROF. VÂRTEI AURORA
PROF. ÎNV. PREŞCOLAR: JITARU IOANA ANCA

„Obiectivul principal al educatiei este de a face o şcoală amabilă unde să se simtă bine copiii, familiile şi
profesorii , unde scopul educației nu este de a produce învățare, ci condiții de învățare”
Loris Malaguzzi

Educatia pentru schimbare, participare si democratie îsi propune responsabilizarea

individului, pregătirea pentru afirmare si adaptare, pentru a deveni un bun cetătean, constient de
drepturile si responsabilitătile sale.
În cadrul Zilei Internaţionale a Toleranţei am desfăşurat o acţiune de promovare a educaţiei
pentru schimbare intitulată „SĂ REDĂM ÎMPREUNĂ ZÂMBETUL UNUI COPIL”.
TOLERANŢA...semnifică acceptarea faptului că ființele umane, care se caracterizează
natural prin diversitatea aspectului lor fizic, prin situația lor, felul de exprimare, comportamente și
prin valorile lor, au dreptul de a trăi în pace și de a fi cele care sunt.
PUNCTUL DE PLECARE
Pornind de la ideea că toţi copiii trebuie să fie egali, indiferent de rasă , naţionalitate, nivelul
de trai, am decis în colaborare cu părinţii copiilor şi un reprezentant al primăriei (părintele unui copil
din grupă) organizarea zilei de nastere a unei fetiţe care provine dintr-o familie nevoiaşă si a unui mini
carnaval al animalelor din ograda bunicii.
SCOPUL ACŢIUNII
 sensibilizarea copiilor, părinţiilor,
 comunităţii locale asupra faptului că marile probleme ale actualei condiţii umane pot fi
dezbătute şi rezolvate printr-o strânsă colaborare.
MODALITATEA DE REALIZARE A ACŢIUNII
 întâlniri cu părinţii
 întâlniri cu reprezentanţi ai primăriei – obţinerea unui ajutor umanitar constând în alimente,
îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite şcolare cu ocazia sărbătorilor de CRĂCIUN!
 confecţionarea de măşti şi compunerea de mici poezioare despre fiecare mască confecţionată
 strângerea de fonduri pentru achiziţionarea unei ferme în miniatură şi a unui tort.

1440
 ETAPELE ACŢINUII
 Informarea familiei fetiţei nevoiaşă cu privire la intentia derularii actiunii
 Informarea părinţiilor şi a comunităţii cu privire la modalitatile de organizare si derulare a
acţiunii „SĂ REDĂM ÎMPREUNĂ ZÂMBETUL UNUI COPIL”
 Implicarea părinţiilor şi a comunităţii în confecţionarea materialelor pentru carnavalul
“Animalele din ograda bunicii”, compuneraea unor mici poezioare despre animale şi
organizarea unei petreceri surpriză cu ocazia zilei de naştere
 Desfaşurarea carnavalului şi a petrecerii surpriză – carnavalul s-a desfăşurat cu ocazia Zilei
Internaţionale a Toleranţei – 16 nov. – zi care a coincis cu ziua de naştere a fetiţei nevoiaşă.
FINALITATEA ACŢIUNII
 Realizarea unei cărţi de colorat „Animalele îndrăgite de Karina”
 Strângerea unor fonduri (în urma vânzării cărţii de colorat) care vor fi folosite pentru
achiziţionarea jocului „La fermă”.
IMPACTUL ACŢIUNII ASUPRA COPIILOR, PĂRINŢIILOR ŞI COMUNITĂŢII
LOCALE
1.Toleranţă din partea copiilor
 Schimbarea comportamentului copiilor faţă de Karina (până în momentul desfăşurării acţiunii,
colegii o acceptau în colectivitate dar NU o integrau) - angrenarea ei în jocurile copiilor, în
participarea la zilele de naştere a celorlalţi copii organizate înafara incintei grădiniţei
2. Sensibilitate din partea părinţilor
 Achiziţionarea cărţii de colorat „Animalele îndrăgite de Karina”, banii fiind folosiţi pentru
cumpărarea cadoului dorit de fetiţă - jocul „La fermă”.
 Relaţia dintre familia nevoiaşă şi celelalte familii s-a îmbunătăţit
3. Receptivitate din partea comunităţii locale
 Ajutor umanitar constând în: alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite şcolare
cu ocazia sărbătorilor de CRĂCIUN!

1441
 FAMILIE - ŞCOALĂ,
INTERACŢIUNE ŞI COMUNICARE PENTRU REUŞITA ŞCOLARĂ

INV. JUDE RODICA

SCOALA PRIMARA NR. 2 COCIUBA MICA

Reuşita şcolară este ţelul întregului proces de învăţământ. Analiza reuşitei şcolare se face în
strânsă legătură cu eşecul şcolar. Cercetările au relevat condiţionarea reuşitei şcolare de influenţa unei
constelaţii de factori cu acţiune variabilă, ceea ce oferă posibilitatea ca prin potenţarea unora să se atenueze
efectul altora mai puţin confortabili şi mai uşor de manipulat, în scopul ameliorării performanţelor
Elevul are uneori o atitudine ostilă faţă de şcoală, nu este suficient de motivat pentru a se integra
cerinţelor ei. La originea acestei abordări este fie educaţia necorespunzătoare din familie, fie greşelile
pedagogice ale profesorului. Rezolvarea educativă poate fi eficientă şi pozitivă în aceste situaţii numai dacă
se bazează pe tratarea individuală a elevilor, ţinând cont de trăsăturile personalităţii elevului, de relaţia
dintre el şi educator, de atitudinea lui faţă de procedeul educativ folosit.
De cele mai multe ori se încearcă îndepărtarea efectului fără a se analiza cauza ce stă la baza unei
situaţii dificile, a unei probleme. Colaborarea permanentă cu familia duce la depistarea greşelilor în relaţia
cu copilul şi-l pot ajuta prin comunicare şi interacţiune pozitivă să preîntâmpine eşecul, ba mai mult să aibă
succes, reuşită şcolară.
. Climatul social este primul factor menţionat pentru că este fundamental.
Dacă elevul nu se simte bine în atmosfera creată pe parcursul orei, el se va bloca şi nu va mai putea
comunica.Profesorului îi revine delicata responsabilitate de a crea o atmosferă propice, astfel încât elevii să
comunice între ei şi cu profesorul într-o manieră constructivă. O tehnică mereu eficientă este aceea de a
reţine prenumele elevilor, pentru a nu crea o atmosferă rigidă. Educatorul poate realiza un climat relaxat
dacă are o faţă zâmbitoare, presară momente de glumă, cu alte cuvinte, ora să fie atât de plăcută, încât
sfârşitul ei să pară că a venit prea reprde.
Varietatea activităţilor în procesul de învăţate poate fi introdusă la multe nivele inducând sentimente
pozitive, motivând elevul pentru învăţare. Dacă învăţătorul poate să schimbe stilul orelor cât mai des,
evitând rutina, aceasta va stimula elevul pentru o învăţare plăcută ce prezintă interes.
Cea mai directă cale de a facilita comunicarea este de a crea cât mai multe situaţii în care elevul se simte
încurajat să vorbească, să participe, fapt ce impune ca învăţătorul să nu domine ora, ci s-o coordoneze.
Pentru a reuşi acest obiectiv, este indicată forma de activitate în echipe sau perechi, cu stabilirea în prealabil
a unor sarcini precise.
Feed-back şi cercetare.
În condiţiile în care învăţătorul stimulează participarea elevului, corectarea eficientă se impune de la
sine.Unii specialişti sugerează că subiectul trebuie întrebat cum şi când doreşte să fie evaluat. Pe de altă
parte, se ştie că auto corectarea şi corectarea neurmată de compararea cu performanţele altor colegi, sunt
cele mai eficiente. Orice metodă am aborda, important este ca orice corectare să fie făcută delicat, fără a
împinge în ridicol.
Comunicarea este un aspect important de care depind multe reuşite ale vieţii noastre sociale şi
individuale. Ea este cu atât mai dificilă pentru un educator care are în faţa sa multe chipuri în spatele cărora
se ascund la fel de multe personalităţi. Acest lucru ne impune să fim fini psihologi, profesionişti,
competenţi, oameni integri.
Majoritatea părinţilor de astăzi consideră ruptura dintre generaţii inevitabilă,şi totuşi, ei recunosc că
temelia pentru o disciplină corespunzătoare şi pentru stabilirea unui sistem de valori sănătos este o
comunicare corespunzătoare. Ei doresc să păstreze canalele de comunicare deschise sau să le deblocheze pe
cele blocate. Dar cum?
Mai întăi de toate, este important ca părinţii să cunoască ce este comunicarea. Unii cred că, dacă
buzele lor sau ale copiilor se mişcă, ei comunică. Adeseori , copiii se plâng că nimeni nu-i ascultă, că
nimeni nu înţelege ceea ce simt, că sunt cicăliţi tot timpul şi mulţi părinţi joacă rolul unor sergenţi care
comandă trupe cu care fac instrucţie. Nu e de mirare că astfel de părinţi sunt respinşi şi nu pot comunica
eficient cu copiii lor.
A accepta pe cineva aşa cum este înseamnă un act de iubire. A te simţi acceptat înseamnă a te simţi
iubit. Când o persoană se simte cu adevărat acceptată de cineva, atunci se poate gândi uşor la schimbare, la
1442
modul cum doreşte să crească, să fie altfel sau să devină mai eficientă. Acceptarea o face în stare să
conştientizeze capacităţile pe care le are, dar acceptarea trebuie demonstrată pentru a fi simţită.
Părinţii care doresc să deschidă comunicarea cu copiii lor trebuie să se pregătească să audă unele
lucruri destul de alarmante. Ce fel de ascultător eşti dacă asculţi numai lucruri bune şi frumoase? Copiii simt
nevoia să-şi împărtăşească bucuriile, dar au, de asemenea, nevoie de cineva căruia să-i împărtăşească
problemele, neliniştile inimii, temerile, eşecurile, cineva care să nu spargă şi să nu fărâme, care să nu
învinovăţească.
încerca să pună tapet într-o cameră plină cu aburi. Tapetul pur şi simplu nu se lipeşte.
Părinţii extenuaţi vorbesc frecvent cu copilul lor folosind un ton iritabil, cicălind sau ameninţând.
Acest mod de a vorbi trezeşte sentimente de furie şi respingere în copil şi, ca urmare, se enervează şi el.
Părinţii dau vina pe copil, considerându-l neascultător şi nesupus, când de fapt ei sunt cei care au cauzat
această problemă.
Parteneriatul dintre şcoală şi familie nu trebuie interpretat ca un îndepărtat orizont de aşteptări reciproce,
ci ca premisă de colaborare şi acţiuni comune, în care şcoala are dreptul de iniţiativă şi coordonare ca
instituţie specializată, investită să asigure instrucţia şi educaţia, managementul tuturor resurselor implicate
în acest proces de durată şi de anvergură.
Consilierea şi educarea părinţilor este o alternativă viabilă pentru optimizarea procesului instructiv
educativ.
Prin activitatea de educaţie şi consiliere a părinţilor se pot depista diferite tipuri de familie: modelul
tradiţional al familiei româneşti, aşa-zisa familie modernă şi familia normală. Ideal este ca părinţii să
găsească un echilibru între tradiţie constructivă şi modernism, între impunere şi libertate de alegere,între
sprijin şi presiune, între protejare şi independenţa copilului, între drepturile şi responsabilităţile lui.
Nu toţi părinţii îşi pot îndruma corect copiii.Tocmai de aceea trebuie să deţinem informaţii despre
familiile cu care lucrăm pentru a sprijini părinţii să devină, într-adevăr, factori pozitivi în dezvoltarea
copiilor.
Parteneriatul educaţional presupune că mcoala îşi pierde rolul suprem şi monopolul educativ
exprimând o abordare pozitivă, democratică a relaţiilor educative. Şcoala are nevoie de sprijinul părinţilor,
iar aceştia se pot forma cu ajutorul şcolii ca părinţi responsabili.

BIBLIOGRAFIE:

1. Vrăjmaş, Anca –„Consilierea părinţilor”, Editura Polirom, Iaşi,2001

2. Băran- Pescaru, Adina – „Familia azi. O perspectivă sociopedagogică”, Editura Aramis,
Bucureşti,2004
3. Van Pelt, Nancy – „Secretele părintelui deplin” Editura „ Viaţă şi sănătate”, Bucureşti, 2002
4. Dumitriu, Gheorghe- „ Comunicare şi învăţare”, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1998

1443
 COMUNICAREA

prof. Junc Irina Ioana, Liceul Vocațional Pedagogic ,,Nicolae Bolcaș”

,,Tezaurul cel mai de preţ al omenirii este vorbirea chibzuită”

(HESIOD)

Modalitate fundamentală de interacţiune psihosocială, schimb continuu de diferite mesaje între

interlocutori, menit să realizeze o relaţie interumană durabilă pentru iniţierea, menţinerea ori modificarea
comportamentului individual sau de grup, comunicarea nu este numai o activitate psihofizică de punere în
relaţie a două sau mai multe personae, ci un process psihosocial de influenţă, prin limbaje specifice, a
atitudinilor şi comportamentelor destinatarilor şi interlocutorilor
Din ce în ce mai mulţi oameni sunt interesaţi să afle mai mult despre comunicare, sunt preocupaţi să
înveţe cum să comunice eficient şi recunosc că a fi un comunicator eficient reprezintă o calitate majoră pentru
omul contemporan. Formarea capacităţii de comunicare ne oferă o mai mare libertate ca să ne dirijăm adecvat
comportamentul propriu şi să înţelegem comportamentul celorlalţi.
Comunicarea stă la baza tuturor proceselor, intreacţiunilor şi relaţiilor interumane, societatea existând
practic datorită procesului de comunicare 1, pentru că fără el structurile sociale nu s-ar putea forma şi nu s-ar
putea menţine, după cum susţine şi renumitul cercetător Paul Watzlawick, care consideră comunicarea ca pe o
,,contitio sine qua non a vieţii omeneşti şi a ordinii sociale” 2.
Înainte de a enumera câteva din definiţiile conceptului de comunicare, ar trebui, mai întâi, să înţelegem
semnificaţia noţiunii. Comunicarea în sine poartă patru înţelesuri majore 3:
- comunicarea este văzută ca o înţelegere atât a mesajelor primite pe diferite canale de comunicare de la diferite
mijloace de comunicare, cât şi ca înţelegere între două persoane, între o persoană şi un grup sau între două
grupuri;
- noţiunea de comunicare înseamnă şi comunitate, existenţa grupurilor precum şi a structurilor sociale pe care
acestea le dezvoltă;
- noţiunea de comunicare implementează la nivelul mentalului colectiv, automat, şi noţiunea de participare.
Comunicarea este văzută ca un proces, care, de altfel, implică participare din partea membrilor grupului, e un
proces de transfer şi contratransfer informaţional, care nu poate exista în absenţa membrilor acestora.
- cel de-al patru înţeles pe care-l oferă comunicarea este cel de organizare. Accepţiunea de organizare se
apropie foarte mult de definiţia conceptului de relaţii publice. Comunicarea reprezintă liantul dintre
,,organizare” şi ,,acţiune”, deoarece datorită comunicării este posibilă atât acţiunea organizată, cât şi
organizarea acţiunii.
Orice act sau orice proces de comunicare presupune o serie de elemente structurale:
-o relaţie între cel puţin doi parteneri;
-capacitatea de a emite semnale;
-capacitatea de a recepta semnale/mesaje;
-folosirea unor semnale semne şi simboluri pentru a putea comunica un anumit mesaj;

1
Flavius Călin Rus, Introducere în ştiinţa comunicării şi a relaţiilor publice, Editura Institutul European, Iaşi, 2002, p. 12
2
Apud Michael Kunczik, Astrid Zipfel, Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 1998, p. 12
3
Flavius Călin Rus, Introducere în ştiinţa comunicării şi a relaţiilor publice, Editura Institutul European, Iaşi, 2002, pp. 12-13
1444
-un canal al comunicării;
-existenţa unui izomorfism al semnificaţiilor pentru receptarea corectă a mesajului 4
Denis McQuail spunea că ,,verbul a comunica se referă de obicei la acţiunea de a transmite un mesaj
despre ceva cuiva care este receptorul” 5. Această traducere elementară a verbului a comunica ar trebui însoţită
şi completată cu mai multe precondiţii ale actelor şi proceselor comunicaţionale 6:
-intenţia din partea emiţătorului de a transmite informaţii şi idei;
-motivaţia cititorului/receptorului de a expune şi primi mesaje;
-referentul comunicării, adică obiecte, persoane, evenimente ţi idei care formează obiectul sau
subiectul mesajului;
-o activitate comună autorului (emiţatorului) şi cititorului (receptorului), care formează schimbul
comunicaţional;
-un limbaj comun, fie şi la nivel minimal, atât al emiţătorului cât şi al receptorului;
-aşteptări comune ale celor doica suport pentru formarea unei interacţiuni comunicaţionaleşi
pentru producerea unui efect socio-comunicaţional;
-existenţa unei experienţe comune, provenită din faptul de a trăi în acelaşi univers fizic şi social
sau dintr-o comunitate simbolică de reprezentări, idei şi simboluri recunoscute;
-în cazul comunicării de masă, o tehnologie care să facă posibilă construirea mesajului, difuzarea
şi receptarea acestuia 7.
În zilele noastre, învăţarea cere viitorilor pedagogi competenţe de comunicare ştiinţifică şi formarea
unei culturi a comunicării didactice în condiţii educaţionale concrete. Profesorul urmează să se transforme din
simplu transmiţător de informaţii în ,,producător” sau ,,educator constructor” de metodologii eficiente de
învăţare.

,,Cuvântul este sunet şi culoare, e mesagerul gândului uman”

(T. Vianu)

4
Alphons Silbermann, Communication de masse, Hachette, Paris, 1981, p.30
5
Denis McQuail, Comunicarea, Editura Institutul European, Iaşi, 1999, p. 14
6
Ioan Drăgan, COMUNICAREA – paradigm şi teorii (vo. I), Editura RAO, Bucureşti, 2007, pp.31-32
7
Denis McQuail, Comunicarea, Editura Institutul European, Iaşi, 1999, p. 15

1445
 COLABORAREA GRĂDINIȚĂ – FAMILIE - ȘCOALĂ – SOCIETATE

Prof. înv. preșc.: JUNCANARIU ILEANA, Liceul Tehnologic „Mihai Busuioc” Pașcani –
Grădinița cu P.N. Nr. 6, jud. Iași

O condiție importantă în derularea eficientă a procesului instructiv-educativ din grădiniță o

constituie asigurarea unui raport direct proporțional între factorii implicați în dezvoltarea la această vârstă:
familia, grădinița, școala, societatea.
Învățământul preșcolar ca parte integrantă a învățământului preuniversitar, are scopul de a oferi
copiilor aflați la vârsta preșcolară condițiile necesare pentru o dezvoltare normală și deplină. Ea are în
vedere asigurarea acelor experiențe care să țină seama de ritmul propriu al copilului, de nevoile sale și de
activitatea sa fundamentală – jocul.
Pentru reușita actului educațional, munca depusă de cadrele didactice din grădiniță trebuie
continuată, susținută și întărită de familie. În acest sens educatoarea trebuie să asigure o permanentă
colaborare între grădiniță și familie și să-i convingă pe părinți să păstreze unitatea de cerințe adresate
preșcolarilor cu cele ale grădiniței.
Educatoarea trebuie să-i familiarizeze pe părinți cu anumite cunoștințe psihopedagogice și să-i
inițieze în folosirea unor metode și procedee de educație în concordanță cu particularitățile de vârstă și
individuale ale copilului.
Principalele aspecte asupra cărora educatoarea trebuie să insiste se referă la regimul zilnic din
familie, la relațiile dintre părinți și la unitatea de cerințe dintre ei, la importanța climatului afectiv pentru
dezvoltarea personalității copilului, la necesitatea cunoașterii copilului, într-un cuvânt la tot ceea ce s-ar
putea repercuta, într-un fel sau altul, asupra dezvoltării copilului.
Inițierea părinților în problemele specifice educaței și instrucției copiilor se face prin diverse metode
și procedee alese cu mult tact de către educatoare. În privința formelor concrete de colaborare dintre
grădiniță și familie, trebuie spus că ele se deosebesc în funcție de scopul urmărit și modul concret de
realizare. Un exemplu ar fi conferințele și referatele prezentate în fața părinților cu anumite prilejuri. Astfel,
în discuțiile libere cu părinții, prin participarea acestora la unele activități demonstrative îi ajută să cunoască
metodele și procedeele folosite, le sugerează anumite modalități concrete de îndrumare a jocurilor, de
folosire a jucăriilor, etc. În cadrul acestor participări, părinții observă modul de comportare al copilului în
colectivitate, precum și modul și gradul de implicare al preșcolarului în activități. Serbările organizate cu
ocazia diferitelor evenimente: Crăciunul, 8 Martie, 1 Iunie, sfârșitul grădiniței, au și ele o importanță
deosebită în cunoașterea de către părinți a copiilor lor, de talentul și aptitudinile pe care aceștia le au. De
asemenea, organizarea unor expoziții cu lucrări executate de copii, prin care părinții au posibilitatea să-și
cunoască copilul prin prisma rezultatelor muncii sale. Un alt mijloc eficient de colaborare între grădiniță și
familie sunt convorbirile cu familia. Educatoarea are prilejul să cunoască mai bine copilul prin intermediul
părinților.
Pregătirea copiilor din grădiniță în vederea integrării cu succes în clasa pregătitoare necesită o
muncă stăruitoare din partea educatoarelor, deoarece acestea trebuie să insiste mai mult asupra unor
procedee care pregătesc copilul pentru școală.
Intrarea copilului în școală constituie un moment crucial în viața sa, date fiind „statutul” și „rolul” de
elev, natura relațiilor cu adulții și cu colegii, noutatea condițiilor de activitate, și mai ales, specificul
învățării.
În cadrul colaborării educator-învățător aceștia trebuie să fixeze obiectivele care vizează pregătirea
preșcolarului pentru școală, în vederea dezvoltării vorbirii, cultivării inteligenței, a spiritului de observație, a
independenței în gândire și acțiune, stimularea creativității, familiarizarea copiilor cu limbajul matematic, cu
limbajul artei și cu limbajul muncii, constituirea premiselor proceselor cognitive, afective și voliționale,
dezvoltarea perceptiv-motorie și accentuarea pregătirii pentru scris-citit, dezvoltarea deprinderilor de
integrare în colectivitate, de adaptare la mediul social și înconjurător.
Noul curriculum pentru învățământul preșcolar precizează ca activitățile desfășurate cu copiii de 3-5
ani vor viza îndeosebi socializarea copilului (colaborare, cooperare, negociere, luarea decizilor în comun) și
obținerea treptată a autonomiei personale iar pentru cei de 5-6 ani accentul se va deplasa pe pregătirea
pentru școală și pentru viața socială a acestuia.

1446
 Școala presupune modificarea întregului regim de viață și de muncă a preșcolarului iar intrarea în
școală constituie un moment crucial în viața sa.
Comunitatea – reprezintă o potențialitate virtuală pentru dezvoltarea personalității individului.
Mediul social oferă posibilități nelimitate în vederea valorificării predispozițiilor native ale individului,
putem spune că unei diversități genetice îi corespunde o infinitate de posibilități oferite de mediu.
Colaborarea grădiniță-familie-școală-societate se referă la constituirea unor relații pozitive, la o
unificare a sistemului de valori care pot avea efect benefic asupra copiilor atunci când aceștia văd
educatoarea sfătuind-se cu părinții și membrii societății.

1447
 RELAŢIA EDUCATOARE- FAMILIE

PROF. JUREBIE MARIA AUGUSTINA

GRĂDINIŢA P.P. MIHAI EMINESCU TG- JIU

"Pentru a fi educatori perfecti, ar trebui să fim conştienţi nu numai de ceea ce se petrece înlăuntrul
nostru, dar şi de ceea simt acei cărora ne adresăm."

Andre Berge

Educatoarea se preocupă de socializarea preşcolarului prin integrarea în mediul grădiniţei, dar îi

oferă prilejul să cunoască mediul înconjurător organizând vizite în împrejurimile grădiniţei, în instituţii şi la
locurile de muncă ale părinţilor. În acest timp, aceasta poate observa cum se comportă copiii nu numai la
grădiniţă ci şi în afara grădiniţei. Având în vedere particularităţile lor de vârstă şi ţinând seama de
temperamentul lor, educatoarea va putea acţiona diferenţiat astfel încât eficienţa demersului său educativ să
fie optimă. Treptat şi cu răbdare, cultivându-le încrederea în propriile posibilităţi, folosind jocul şi jucăria,
educatoarea participă la dezvoltarea personalităţii copiilor.
Cu intenţia ca fiecare copil să beneficieze de educaţie şi instrucţie conform posibilităţilor şi
particularităţilor sale, părinţii trebuie antrenaţi în acest demers. Astfel, se pot comunica părinţilor concluziile
observaţiilor făcute, atrăgându-le atenţia asupra părţilor bune ale personalităţii copiilor, dar şi asupra
aspectelor ce trebuie înfrânate, stopate, ori călăuzite spre altă direcţie.
Familia îl pregăteşte pe copil pentru integrarea în grădiniţă, orientându-l spre lumea cunoaşterii, a
activităţilor curente, iniţiindu-l în deprinderi fundamentale. Fără o susţinere afectivă, fără un ansamblu de
activităţi, de achiziţii şi experienţe, întâlnirea copilului cu grădiniţa va fi cu atât mai violentă, iar procesul de
instrucţie şi educaţie ar deveni inoperant.
Familia trebuie convinsă că o bună educaţie în familie, şi nu numai, depinde de stilul de viaţă al
acestei, iar măsurarea efectelor influenţelor educative în funcţie de timpul acordat de părinţi copilului este o
practică greşită. Întotdeauna ambianţa, climatul de familie, prin elementele sale concrete, influenţează în
raport cu natura sa, personalitatea copilului.
Pedagogul John Locke, convins de puterea exemplului în familie, de ambianţa şi climatul acesteia şi
de înclinaţia către imitaţie a copilului, se adresa părinţilor: „Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din
ceea ce nu vreţi să imite. Dacă vă scapă o vorbă sau săvârşiţi vreo faptă pe care i-aţi prezentat-o drept o
greşeală când a comis-o, el cu siguranţă se va apăra invocând exemplul dat de dumneavoastră şi se va pune
în asemenea măsură la adăpostul acestui exemplu, încât cu greu vă veţi putea atinge de el pentru a-i îndrepta
cum trebuie greşeala.”
Activitatea cu părinţii, ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copilului in programul educativ din
grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respect de sine, încredere în competenţele lor,
făcându-i mai buni.

1448
 Grădiniţa este prima treapta a sistemului de învăţământ, de aceea susţin ideea de a implica părinţii în
programul educativ încă de la început, căci doar aşa îşi vor forma deprinderi de parteneriat cu grădiniţa si,
implicit, cu educatoarea.
Toţi părinţii au nevoie de informaţii de bază referitoare la copiii lor. Ei trebuie informaţi despre
scopul de bază al programului educativ la care participă copiii lor şi trebuie implicaţi în luarea deciziilor.
Părinţii trebuie să fie la curent cu progresele copilului lor, dar şi cu percepţia pe care o are grădiniţa despre
calităţile şi problemele copilului. Educatoarea va sugera acestora modul în care îşi pot ajuta copiii acasă,
căci sunt părinţi care oferă copiilor sprijin suplimentar în învăţare.
Copiii care vin in grădiniţă pot avea dificultăţi de adaptare, atât în sensul socializării, cât şi din
punct de vedere intelectual, estetic, fizic. Cauzele acestora se pot identifica de către educatoare, împreună cu
părinţii. Atât părinţii copiilor cu dificultăţi, cât şi ai celor cu dezvoltare firească, este bine să fie consultaţi
pentru a stabili programe educative, în care să se implice şi familia. Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie
cunoaşte numeroase forme în care activitatea propusă conduce la creşterea şi educarea copilului prin
armonizarea celor doi factori educativi: şedinţe cu părinţii – în care sunt prezentate principalele aspecte ale
activităţii grădiniţei; mese rotunde; propaganda vizuală – afişarea diverselor materiale pe teme de educaţie,
în special materiale ce arată activitatea copiilor; vizitarea grădiniţei de către părinţi; participarea la activităţi,
plimbări, excursii, alături de copiii lor, serbări.
Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată în această instituţie nu va avea rezultate bune, dacă
nu se va sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor.
În concluzie, putem spune că reuşita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare
prodigioasă dintre doi factori educaţionali de bază: grădiniţa şi familia. De aceea, în cadrul acestui
parteneriat coresponsabil dorim să descoperim cheia unităţii de acţiune ce deschide porţile succesului
educaţional.

BIBLIOGRAFIE

Dolean, Ioan; „Meseria de părinte”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

Dolean, Dacian Dorin
Minulescu, Mihaela „Relaţia psihologică cu copilul tău” Editura Psyche, Bucureşti, 2006
Preda, Viorica „Grădiniţa altfel”, Editura V & I INTEGRAL, Bucureşti, 2003
Tătaru, Lolica-Lenuţa „Educaţia timpurie” – ghid metodic pentru aplicarea curriculumului preşcolar
Glava, Adina
Pocol, Maria Editura „Paralela 45”, Piteşti, 2009

1449
 ADAPTAREA ŞCOLARĂ A PREŞCOLARILOR-PREMISĂ A SUCCESULUI ÎN
ACTIVITATEA DE ÎNVĂŢARE
Prof.Iudita KERN-Grădiniţa P.P.Bocşa,jud.Caraş-Severin

Perioada când copilul păşeşte treptele şcolii este o perioadă cu multiple transformări în viaţa
lui.Dezvoltarea sa biologică cunoaşte modificări de natură fizică prin modificări corporale,transformări de
natură psihică prin trecera spre un nou stadiu al dezvoltării proceselor psihice şi schimbări de natură
emoţională prin diversificarea relaţiilor sociale.Se contată o dezvoltare asincronă între cele două sisteme
majore ce concură la o bună integrare şcolară,dacă din punct de vedere bio-psihic copilul este pregătit să
acceadă spre viaţa şcolară,din punct de vedere social este mai puţin pregătit.
Diferenţa aceasta va crea diverse probleme de adaptare şcolară.Adaptarea şcolară a ridicat
multiple întrebări şi phihologii au încercat să explice din punct de vedere teoretic în ce constă
aceasta.Adaptarea presupune un echilibru între individ şi mediu(în primul rând cu mediul
social),presupunând acomodarea optimă la mediul dat şi răspunsul favorabil la solicitările şi exigenţele
sale.Dacă ne referim la şcolar,mediul social îl formează şcoala în ansamblu:clasa de copii şi învăţătorul
formează grupul social.În primul rând adaptarea înseamnă acceptarea acestui grup social prin integrare.În
afara grupului social intervin influenţele exercitate de şcoală sub forma activităţilor instructiv-
educative.Acestea sunt de asemenea un factor deosebit de solicitant pentru şcolar,care trbuie să accepte
condiţiile impuse de practica şcolară ,să-şi interiorizeze toate exigenţele orei şcolare şi să se acomodeze cu
ele,prin acceptare şi adaptare.
Dacă adaptarea şcolară reprezintă un deziderat major vizat în cadrul oricărui sistem de
învăţământ,indaptarea şcolară este un fenomen de mare amploare,cu o cauzalitate şi o etiologie multiplă,ce
se doreşte limitat şi pe cât posibil controlat.Astfel,pregătirea copilului pentru o bună adaptare la cerinţele
şcolii se face încă din primii ani de viaţă în familie,dar în mod deosebit la grădiniţă.La 6 ani,când copilul
intră la clasa pregătitoare în şcoală.întreaga programă este direcţionată înspre exercitarea unor influenţe
pedagogice cu orientare spre stimularea proceselor psihice şi fizice prin lecţiile care urmăresc acest
deziderat.Programa analitică este particularizată ,astfel încât micii şcolari primesc o formare cu o orientare
precisă:îmbogăţirea şi dezvoltarea vocabularului,exprimarea corectă şi corectarea deficienţelor de
exprimare.Se pune accent pe dezvoltarea fizică armonioasă a copilului,pe dezvoltarea motricităţii fine,care
va avea rol în activitatea de scriere.Prin parteneriatele cu şcolile unde copiii vor urma clasa
pregătitoare,educatoarele fac schimburi de experienţă cu învăţătorii şi vizite cu copiii pentru pentru a asista
la diferite lecţii.Din păcate problemele nu apar la copiii care frecventează grădiniţa,de cele mai multe ori s-a
observat că că aceştia sunt bine pregătiţi să se confrunte cu problemele ridicate de intrarea în activitatea
şcolară.Problemele apar la copiii care nu frecventează grădiniţa,pe de o parte ei nu sunt pregătiţi din punct de
vedere al acumulărilor informaţionale,dar mai ales nu sunt socializaţi,şi manifestă probleme de ordin
emoţional.
După Coaşan indicatorii adaptării şcolare se referă la:
-însuşirea conţinutului învăţământului de către elev ,adică a ansamblului de cunoştinţe pe care acesta
trebuie să le dobândească din principalele domenii de cunoaştere;
-reuşita şcolară,considerată drept cel mai important şi mai relevant criteriu de evaluare a adaptării şcolare;
-indicatori relaţionali-valorici,precum integrarea în grup,perceperea pozitivă a grupului
şcolar(clasa),perceperea pozitivă a elevului de către grup;asimilarea unor valori corespunzătoare vârstei;
-indicatori comportamentali :conduită corespunzătoare vis-a-vis de grupul căruia îi aparţine,faţă de
învăţător,faţă de ceilalţi membri ai comunităţii şcolare.
Din analiza acestor indicatori se desprinde concluzia că întotdeauna adaptarea şcolară va
corespunde unei situaţii de randament şcolar asociat cu conformarea la normele de conduită şcolară.
Orice început presupune dificultăţi de diverse naturi,debutul şcolar va reprezenta şi el o mare
provocare pentru părinţi,o prioritate pentru educatori şi o curiozitate încărcată de expectanţe şi temeri pentru
copii.Debutul şcolar este influenţat pozitiv sau negativ în funcţie de reprezentarea pe care copilul o are

1450
despre viitoarea activitate şcolară-reprezentare formată copiilor prin aportul
părinţilor,educatorilor,învăţătorilor-ca unitate de idei,concepţii şi acţiuni.Copilul trebuie pregătit pentru
debutul şcolar atât sub aspect cognitiv cât şi socio-afectiv.Orice fel de disfuncţionalităţi existente la nivelul
relaţiei dintre copil-educatoare,părinţi- privind pregătirea copilului pentru şcoală se va răsfrânge negativ
asupra viitorului elev.
La grădiniţă preşcolarul se va integra şi adapta la activitatea de aici în funcţie de metodele pe care
le foloseşte educatoarea,de felul cum îi stimulează interesul de a se implica în jocurile cu copiii,de ambianţa
pe care o pregăteşte pentru ca acesta să se simtă în siguranţă şi să poată relaţiona.O educatoare cu vocaţie
este cea care iubeşte şi înţelege copilul,oferindu-i şanse egale şi ajutându-l să-şi rezolve nevoile şi trebuinţele
în funcţie de ritmul său propriu de dezvoltare şi de particularităţile sale individuale.
La grădiniţă,printr-o muncă sistematică a educatoarelor,copilul îşi dezvoltă aptitudinea de
şcolaritate.Aceasta presupune existenţa unui ansamblu de calităţi,însuşiri în plan sezorio-
motor,cognitiv,afectiv-motivaţional şi relaţional,care permit celui în cauză să facă faţă cerinţelor formulate
în şcoală-însuşiri ce asigură desfăşurarea cu succes a activităţii şcolarului din clasa pregătitoare la
şcoală.Capacităţile la care se face referire cuprind câteva componente esenţiale:dezvoltarea fizică
armonioasă,o bună stare a sănătăţii,dezvoltarea motorie conform vârstei,dezvoltarea intelectuală,formarea
unor reprezentări şi noţiuni,capacitatea de a înţelege fenomene simple,capacitate perceptivă,de vorbire
cursivă,de gândire logică,de memorare,atenţie şi imaginaţie,orientare în spaţiu şi timp,însuşirea unor
concepte morale şi estetice,educarea spiritului creativ,formarea unor deprinderi de muncă
intelectuală,formarea deprinderilor de comportare civilizată şi adaptare socială.Aptitudinea de şcolarizare
este o noţiune complexă care se raportează la starea multidimensională a personalităţii copilului ,cuprinzând
şi sfera afectivă,voliţională şi socială.
Pregătirea copilului din punct de vedere afectiv pentru activitatea şcolară presupune dezvoltarea
sociabilizării,a capacităţii de a coopera cu alţii,stăpânire de sine şi subordonarea intereselor personale celor
colective.Dezvoltarea socio-afectivă mai presupune şi efort de voinţă şi atenţie,perseverenţă.Succesul în
debutul şcolar este determinat şi de trezirea interesului pentru activitatea şcolară.Reuşita şcolară este
determinată de foarte mulţi factori:natura psiho-fizică a copilului,familia cu influenţele ei,grădiniţa prin
modul de pregătire a copiilor,învăţătorul cu stilul lui de predare,atitudinea faţă de elevi şi personalitatea
sa.Putem cochide că la succesul şcolar concură o multitudine de factori de natură
biologică,pedagogică,sociologică,şi care acţionează printr-o intercondiţionare specifică,individualizată.
Perioada când copilul păşeşte treptele şcolii este o perioadă cu multiple transformări în viaţa
lui.Dezvoltarea sa biologică cunoaşte modificări de natură fizică prin modificări corporale,transformări de
natură psihică prin trecera spre un nou stadiu al dezvoltării proceselor psihice şi schimbări de natură
emoţională prin diversificarea relaţiilor sociale.Se contată o dezvoltare asincronă între cele două sisteme
majore ce concură la o bună integrare şcolară,dacă din punct de vedere bio-psihic copilul este pregătit să
acceadă spre viaţa şcolară,din punct de vedere social este mai puţin pregătit.
Diferenţa aceasta va crea diverse probleme de adaptare şcolară.Adaptarea şcolară a ridicat
multiple întrebări şi phihologii au încercat să explice din punct de vedere teoretic în ce constă
aceasta.Adaptarea presupune un echilibru între individ şi mediu(în primul rând cu mediul
social),presupunând acomodarea optimă la mediul dat şi răspunsul favorabil la solicitările şi exigenţele
sale.Dacă ne referim la şcolar,mediul social îl formează şcoala în ansamblu:clasa de copii şi învăţătorul
formează grupul social.În primul rând adaptarea înseamnă acceptarea acestui grup social prin integrare.În
afara grupului social intervin influenţele exercitate de şcoală sub forma activităţilor instructiv-
educative.Acestea sunt de asemenea un factor deosebit de solicitant pentru şcolar,care trbuie să accepte
condiţiile impuse de practica şcolară ,să-şi interiorizeze toate exigenţele orei şcolare şi să se acomodeze cu
ele,prin acceptare şi adaptare.
Dacă adaptarea şcolară reprezintă un deziderat major vizat în cadrul oricărui sistem de
învăţământ,indaptarea şcolară este un fenomen de mare amploare,cu o cauzalitate şi o etiologie multiplă,ce
se doreşte limitat şi pe cât posibil controlat.Astfel,pregătirea copilului pentru o bună adaptare la cerinţele
şcolii se face încă din primii ani de viaţă în familie,dar în mod deosebit la grădiniţă.La 6 ani,când copilul

1451
intră la clasa pregătitoare în şcoală.întreaga programă este direcţionată înspre exercitarea unor influenţe
pedagogice cu orientare spre stimularea proceselor psihice şi fizice prin lecţiile care urmăresc acest
deziderat.Programa analitică este particularizată ,astfel încât micii şcolari primesc o formare cu o orientare
precisă:îmbogăţirea şi dezvoltarea vocabularului,exprimarea corectă şi corectarea deficienţelor de
exprimare.Se pune accent pe dezvoltarea fizică armonioasă a copilului,pe dezvoltarea motricităţii fine,care
va avea rol în activitatea de scriere.Prin parteneriatele cu şcolile unde copiii vor urma clasa
pregătitoare,educatoarele fac schimburi de experienţă cu învăţătorii şi vizite cu copiii pentru pentru a asista
la diferite lecţii.Din păcate problemele nu apar la copiii care frecventează grădiniţa,de cele mai multe ori s-a
observat că că aceştia sunt bine pregătiţi să se confrunte cu problemele ridicate de intrarea în activitatea
şcolară.Problemele apar la copiii care nu frecventează grădiniţa,pe de o parte ei nu sunt pregătiţi din punct de
vedere al acumulărilor informaţionale,dar mai ales nu sunt socializaţi,şi manifestă probleme de ordin
emoţional.
După Coaşan indicatorii adaptării şcolare se referă la:
-însuşirea conţinutului învăţământului de către elev ,adică a ansamblului de cunoştinţe pe care acesta
trebuie să le dobândească din principalele domenii de cunoaştere;
-reuşita şcolară,considerată drept cel mai important şi mai relevant criteriu de evaluare a adaptării şcolare;
-indicatori relaţionali-valorici,precum integrarea în grup,perceperea pozitivă a grupului
şcolar(clasa),perceperea pozitivă a elevului de către grup;asimilarea unor valori corespunzătoare vârstei;
-indicatori comportamentali :conduită corespunzătoare vis-a-vis de grupul căruia îi aparţine,faţă de
învăţător,faţă de ceilalţi membri ai comunităţii şcolare.
Din analiza acestor indicatori se desprinde concluzia că întotdeauna adaptarea şcolară va
corespunde unei situaţii de randament şcolar asociat cu conformarea la normele de conduită şcolară.

BIBLIOGRAFIE:A.COŞEAN,A.VASILESCU-Adaptarea şcolară,Editura Ştiinţifică şi Tehnică,

Bucureşti, 1998,pag.12-20.
Gabriela KELEMEN-Copilul cu dificultăţi de învăţare,Editura Universităţii Aurel Vlaicu,Arad-
2011,pag.16-21

1452
 ŞEDINŢĂ INTERACTIVĂ CU PĂRINŢII
Kisgyorgy Katalin

Orice copil are toane şi accese de furie, dar dacă acestea devin frecvente, atunci ne confruntăm cu
problema agresivităţii la copii. Agresivitatea la copii este una din problemele cu care se confruntă tot mai
mulţi părinţi, educatori, învăţători, profesori.Agresivitatea este o caracteristică a formelor de comportament
orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral-psihologice sau mixte.
Privite din perspectiva scopului urmărit, unele conduite agresive sunt orientate în direcţia producerii „unui
rău” în timp ce altele sunt orientate în direcţia demonstrării ,,puterii agresorului”. La baza conduitei deviante
stau o serie de comportamente aberante ( spre exemplu comportamentul aberant moral evoluează mai cu
seamă după 6-7 ani). Dar până la pubertate şi adolescenţă un asemenea comportament se manifestă ca
inadaptare familială, şcolară, socială.
Propunător: Ilyés Ibolya
Data: 24.02.2014
Grup ţintă: părinţii şi elevii clasei a III-a A
Colegiul Naţional "Mihai Viteazul", Sfântu-Gheorghe
Tema: Agresivitatea la copiii de vârstă şcolară mică
Scopul:
 Recunoaşterea simptomelor agresivităţii la copii, conştientizarea efectelor negative ale agresivităţii
asupra celor implicaţi
 Familiarizarea cu metode de combatere a violenţei
Resurse:
- umane: părinţi, copiii
- materiale: flipchart, mape cu foi, creioane, laptop, proiector
- temporale: 90 minute
Conţinut PPS:
• Ce este agresivitatea?
• Sinonime pentru agresivitate
• 8 simptome ale agresivităţii
• Factori care conduc la apariţia agresivităţii şi violenţei la copii
• Forme ale agresivităţii şi violenţei în şcoală
• Acte de violenţă (verbală, fizică, emoţională)
• Regulamentul de Ordine Interioară, ROFUIP /2005
Studiu de caz: B.C.E. are 8 ani ani şi este un copil hiperactiv. A intrat în clasa I la vârsta de 6 ani şi o
lună. A avut defecte de vorbire pe care, cu ajutorul logopedului şcolii, le-a depăşit. Fiind un copil energic,
învăţătoarea îi acordă o atenţie specială şi îi dă mereu sarcini alternative, chiar şi în timpul lecţiilor (îl trimite
să spele buretele, împarte fişele de lucru, execută sarcinile care necesită mişcare, deplasare în cadrul
activităţilor pe echipe). Din acest motiv, în pauze, un alt elev îl jigneşte, spunându-i că e "prostul clasei". La
un moment dat, copilul se închide în sine, nu participă activ la ore, devine apatic, ceea ce se reflectă şi în
rezultatele la învăţătură, bune şi foarte bune înainte. Învăţătoarea cu greu află, în urma încercărilor repetate
de a discuta motivul schimbării comportamentului, că, pentru a evita jignirile din partea colegului, copilul
preferă să nu mai facă nimic, pentru a nu îi mai da acestui coleg motive de jignire şi batjocură.Copiii din
clasă au confirmat că elevul B.C.E. este agasat în timpul pauzelor de colegul în cauză.
Discuţii pe baza studiului de caz:
• În situaţia dată, există o problemă? Dacă da, care e aceasta?
• Ce fel de agresiune se exercită asupra copilului?
• Cine sunt agresorii, victima, martorii?
• Cum l-ai încuraja pe copil să vorbească despre problema lui?
• Cu cine aţi dori să vorbiţi despre această problemă? De ce?
• Care sunt semnele din comportamentul copilului care ne dau de înţeles că are o problemă?

1453
 • Tu cum te-ai fi comportat cu B.C.E..?

Bibliografie: ,,Psihosociologia rezolvării conflictului” , coord.Ana-Stoica Constantin, Adrian

Neculau , Editura Polirom, 1998
,,Managementul clasei de elevi", Romiţă B.Iucu, Editura Polirom, 2006

. Obiective Conţinuturi Mod de realizare Resurse Reper

abordate de timp
-comunicarea temei Întâmpinarea 5minute
şi scopului activităţii participanţilor,
(urări de bun
venit şi
mulţumirea
pentru
participare)
- realizarea unei Joc de spargerea - fiecare participant se Părinţii şi 10
atmosfere relaxante gheţii: prezintă , îşi alege o copiii minute
şi reconfortante în ,,Iniţiala mea trăsătură a cărei denumire
vederea desfăşurării este...şi sunt...” să înceapă cu iniţiala
activităţii prenumelui şi explică
- încurajarea audienţei de ce trăsătura
participanţilor în a aleasă este definitorie
interacţiona şi în a se pentru propria personalite
cunoaşte reciproc
- identificarea ,,Despre - participanţii sunt rugaţi Părinţii şi 20
comportamentelor agresivitate şi să se gândească la ce copiii minute
agresive frecvent violenţă” reprezintă agresivitatea şi Concluzii:
întâlnite iar, pe de altă violenţa. Ideile vor fi violenţa este
parte Discuţii notate pe flipchart agresiu-nea
(brainstorming). împotri-va
unei persoane,
în scopul
teroriză-rii,
umilirii,
înfrân-gerii
voinţei şi
supune-rii sale
totale.

Prezentare PPS: 25
,, Agresivitatea minute
-victimă sau
agresor?”
Discuţii pe baze
celor prezentate.
Exerciţii de relaxare Jocul ,,Închide ochii, inspiră 5 minute
adânc şi, expirând,
zâmbeşte de câteva ori”
,,Ţine în buzunar o bilă de
sticlă sau de cauciuc şi
când simţi dorinţa de a

1454
 agresa pe cineva, scoate
mingea din buzunar şi
strânge-o în pumni de 10-
12 ori, spunându-ţi în
gând "Sunt calm! “
Scopul acestui studiu Prezentarea studiului de Toţi partici- 15
de caz urmăreşte Discuţii caz panţii minute
facilitarea dialogului
deschis între copii şi
părinţi, între copii şi
învăţătoare, între
copii

Obţinerea unor Feed-back Participanţii notează pe o Toţi partici- 5 minute

informaţii utile asupra foaie impresii şi păreri anţii
modului cum s-au legate de activitatea
desfăşurat şi simţit desfăşurată.
participanţii în timpul
activităţii.
Încheierea Concluzii, aprecieri, 5 minute
şedinţei mulţumiri pentru
participare, propuneri
pentru alte şedinţe.

Feed-back:
Activitatea propusă s-a derulat conform programului stabilit, într-o atmosferă relaxată , cu
implicarea efectivă şi afectivă a majorităţii participanţilor . Tema abordată a prezentat interes pentru
participanţi. Părinţii au conştientizat că dezvoltarea emoţională a copiilor de vârstă şcolară mică depinde în
mare măsură de mediul familial, de relaţiile care există în familie, de rolurile bine definite în cadrul
familiei, de felul în care părinţii, fiind modele comportamentale, abordează şi îşi gestionează propriile relaţii,
conflicte cu cei din jur.
În concluzie, instituirea respectului reciproc, a relaţiilor empatice, ca bază a unei colaborări
autentice între cadrele didactice, elevi, familiile lor şi,eventual, consilieri este un proces complex, care cere
timp, energie, prudenţă, adesea mult bun simţ şi bună credinţă. Este important de menţionat că în acest
proces nu numai copiii sunt cei care învaţă, ci şi adulţii. Părinţii trebuie să înţeleagă că sunt parteneri cu
învăţătorul în scopul educării şi formării propriilor copii ca personalităţi autonome, echilibrate.
Autoevaluare:
Puncte tari:
• Atmosferă deschisă şi stimulativă
• Bună cooperare între propunător şi participanţi
• Utilizarea unor metode activ-participative antrenante, stimulative, dezinhibatoare

Puncte slabe:
• probleme emoţionale din partea părinţilor şi a copiilor
• implicare mai slabă a unor părinţi în activităţile desfăşurate
• cunoaşterea de către unii părinţi a propriilor copii doar din perspectivă subiectivă, hiperprotectoare
• absenţa unor părinţi şi elevi de la activitate, fără existenţa unor motive, cauze obiective

1455
 Relaţia copil-părinte-educatoare
prof. înv. preşc. Kiss Beata

„Eu sunt copilul. Tu ţii în mână destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi
eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o
binecuvântare pentru lume. ”

Child`s Appeal

Un rol deosebit de important pentru reuşita în viaţă îl are educaţia. Prin educaţie ca fenomen social
înţelegem transmiterea experienţei de viaţă de la o generaţie la alta, cunoaşterea bunelor maniere şi
comportarea în societate conform cu aceste deprinderi.
Educaţia copiilor şi a tinerilor este o misiune delicată la care trebuie să participe cu eforturi susţinute
atât grădiniţa, şcoala, cât şi familia; cu alte cuvinte, educaţia se formează într-un mediu mai puţin formal
cum este familia, iar apoi se continuă în mediul instituţionalizat cum sunt grădiniţa, şcoala şi biserica.
Educaţia se referă atât la însuşirea unor cunoştinţe teoretice, cât şi la un anumit comportament etic
acceptat de societate. În primă instanţă vorbim despre o persoană care are o educaţie bună, posedă un set
important de noţiuni teoretice, este educat prin formarea profesională şi printr-o cultură generală
impresionantă. Accentul pe care îl pun în acest articol este pe educaţia morală, pe un comportament sănătos
între oameni.
Influenţa părinţilor asupra formării copilului ca viitor om cu respect faţă de cei ce-l educă se simte
încă din perioada grădiniţei. Nu de puţine ori se întâlnesc copii care nu respectă cerinţele educatoarei sau
care fac aprecieri necuviincioase la adresa ei. De cele mai multe ori, aceşti copii vin din familii care au
obiceiul de a ponegri autorităţile locale, şefii de la locul de muncă sau chiar educatoarea sau învăţătoarea
copiilor mai mari. Copilul este obişnuit deci, cu lipsa de respect. Aceşti copii, de multe ori, refuză să vină la
grădiniţă. Discutarea cadrului didactic în directe făcute de către părinţi sădesc în sufletele copiilor
neîncrederea, frica.
Copilul nu se educă numai prin îndemnurile părinţilor, ci şi prin exemplele personale pe care părinţii
le oferă acestuia. Există multe cazuri când părinţii intră în grădiniţă fără să salute personalul care lucrează în
incinta acesteia. Prin firea lucrurilor, copilul trebuie să găsească în imediata sa apropiere, realitatea corectă a
persoanei de care sunt ataşaţi, realitate care să-i inspire conduita. Desigur că, aceste exemple de conduită se
corectează pe parcurs, se îmbogăţesc, ajungând chiar să se modifice. În acest proces, intervin grădiniţa,
şcoala, societatea care contribuie la modelarea personalităţii copiilor. Prima etapă în acest proces de
organizare şi formare a membrului societăţii este reprezentată, însă, de identificarea cu personalitatea tatălui
sau a mamei.
Părinţii trebuie să acorde copilului atenţie totală pentru ca acesta să vadă că suntem interesaţi să îl
ascultăm. Retragerea cu el într-un loc liniştit şi evitarea prezenţei altor persoane la discuţie îi pot arăta
copilului că părinţii sunt cu adevărat interesaţi de problema lui. Copilul trebuie să fie sigur că “problema” se
va rezolva “între ei”. Indiferenţa este la fel de dăunătoare. Copilul se simte respins şi neglijat dacă, atunci
când îşi împărtăşeşte gândurile părinţilor, aceştia continuă să privească la televizor sau să îşi vadă în
continuare de treabă. Încetarea oricărei activităţi este necesară pentru a-şi demonstra disponibilitatea.
Familia îl pregăteşte pe copil pentru integrarea în grădiniţă, orientându-l spre lumea cunoaşterii, a
activităţilor curente, iniţiindu-l în deprinderi fundamentale. Fără o susţinere afectivă, fără un ansamblu de
activităţi, de achiziţii şi experienţe, întâlnirea copilului cu grădiniţa va fi cu atât mai violentă, iar procesul de
instrucţie şi educaţie ar deveni inoperant.
Preşcolaritatea este perioada formării iniţiale a personalităţii, perioada apariţiei primelor relaţii şi
atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vieţii psihice a copilului. În locul dependenţei
copilului de impresiile externe, în locul instabilităţii şi fluctuaţiei emoţionale, în preşcolaritate vom întâlni
detaşarea, desprinderea copilului de câmpul perceptiv, o mai mare organizare şi stabilizare a
comportamentelor, fapt posibil datorită modificărilor esenţiale care se produc în structura activităţii psihice.

1456
 După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această
instituţie îl aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu
activităţi şi obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi
propune, incipient, angajarea în relaţiile sociale de grup. Adaptându-şi metodele la formele particulare ale
vieţii mentale ale copilului, grădiniţa încearcă să răspundă specificului activităţii fiecărei vârste şi să
identifice mijloacele şi activităţile necesare pentru o dezvoltare complexă a forţelor infantile în vederea
maturizării lor.
Implicarea familiei în cadrul programului desfăşurat în grădiniţă este esenţială pentru îmbogăţirea
mediului stimulativ, fixarea şi lărgirea cunoştinţelor asimilate în sala de grupă. Implicarea familiei în
program va întări sprijinirea ţelurilor educaţionale. Implicarea părinţilor în activitatea preşcolară este în
beneficiul copiilor, al familiei şi al calităţii actului educaţional.

Bibliografie:
1. Littauer, Florence, „Personalitate plus – Cum să-i înţelegi pe ceilalţi înţelegându-te pe tine
însuţi”, Editura „Business Tech International Press, Bucureşti, 2004
2. Abrujdan, Anamaria Bianca, Jitariu, Alina Codruţa, „Dezvoltarea copilului de la întrebări şi nelinişti,
la sprijin”, Editura Diana, Piteşti, 2010

1457
 ROLUL FAMILIEI ÎN ORIENTAREA ŞCOLARĂ ȘI ÎN ALEGEREA VIITOAREI
PROFESII A ELEVILOR

Profesor pentru învăţământul primar: KOVACS SORINA-ANICA

Şcoala Gimnazială Nr.1 Bocşa, Caraș - Severin

Familia comtemporană nu mai are, în totalitate, caracteristicile avute acum câteva decenii în urmă.
Ambii părinţi sunt, în cele mai multe cazuri, angajaţi în muncă, copiii sunt duşi de dimineaţă la creşă sau
pleacă la şcoală şi sunt singuri până seara târziu când familia se reuneşte, fără să comunice prea mult, în faţa
televizorului. Părinţii forţaţi de împrejurări transferă instituţiilor şcolare o bună parte din obligaţiile şi
misiunile lor faţă de proprii lor copii. Şcoala nu reuşeşte să umple golurile lăsate de părinţi, chiar dacă există
psihologi în şcoli, aceştia nu pot face faţă numărului mare de copii şi nu pot discuta cu fiecare în parte.
Rolul părintelui este foarte important pentru că trebuie să îşi petreacă cu copilul său măcar 10-15
minute pe zi, timp în care copilul să pună întrebări şi părintele să îi răspundă, aceste întâlniri nu trebuie să se
desfăşoare ca o şedinţă în care copilul să se simtă chestionat şi astfel să se inhibe.
Se întâmplă adeseori să privim cu admiraţie la oamenii ce-şi fac întotdeauna cu talent şi pasiune
munca lor şi exclamăm fără rezerve: „ Este făcut pentru aşa ceva!” Ce deosebeşte această persoană de rest
este un anumit fel de dăruire în ceea ce face şi, privită din exterior, activitatea persoanei decurge natural şi
fără efort. Tot naturale sunt şi înclinaţia sa spre lucrul bine făcut, precum şi permanenta încercare de a se
autodepăşi, susţinute de mulţumirea pe care i-o procură munca sa. Prezenţa acestor profesinişti provoacă
alte întrebări: Care este arta de a reuşi într-o meserie? Dacă, şi în ce condiţii, oamenii obişnuiţi, aşa cum
sunt majoritatea dintre noi, pot reuşi în carieră? Aceste probleme ne preocupă mai mult atunci suntem foarte
tineri, „în pragul vieţii”, sau adulţi în ceasurile de „bilanţ” şi nu de puţine ori când ne gândim la viitorul
copiilor noştri.
Primele modele la care se raportează copilul sunt părinţii. Valorile, credinţele, comportamentul
părintelui îi sunt imprimate în mod inconştient copilului. De aceea în alegerea carierei părintele trebuie să
ajute copilul, nu să îl influenţeze, trebuie să se informeze, să vorbească cu dirigintele, cu profesorii şi cel
mai important este să vorbească cu copilul, să afle spre ce vrea el să se îndrepte.
Realitatea ne demonstrează că, în problema alegerii carierei, întâlnim mai multe tipuri de relaţii care
se stabilesc între membrii familiei ( mamă, tată şi copil ). O primă categorie de relaţii este cea în care numai
unul dintre părinţi este de acord cu opţiunea copilului, în timp ce celălalt părinte doreşte ca fiul sau fiica sau
să aleagă o cu totul altă carieră. De exemplu: mama şi fiica sunt de acord ca aceasta să devină actriţă, în
timp ce tatăl susţine cu vehemenţă că fiica lui trebuie să urmeze dreptul, pentru a deveni avocat. Aceeaşi
situaţie o întâlnim când tatăl şi băiatul sunt de acord ca cel din urmă să urmeze o şcoală adecvată pentru a
deveni mecanic auto, domeniu spre care manifestă înclinaţii reale, dar mama vrea ca fiul ei să urmeze
neapărat medicina. În cazurile prezentate anterior, de cele mai multe ori hotărârea finală este luată de
părintele care are cea mai mare autoritate în familie, fără să conteze dacă alegerea definitivă este şi cea mai
potrivită.
Cu o situaţie şi mai dificilă se confruntă copilul care doreşte să se orienteze spre o anume carieră, iar
ambii părinţi îşi doresc o cu totul o altă carieră pentru el. De exemplu: copilul doreşte să devină pictor,
având şi talentul necesar, dar părinţii doresc ca acesta să devină inginer. În această situaţie, în general,
contează opţiunea părinţilor, deoarece ei condiţionează sprijinul material acordat copilului în funcţie de
acceptarea de către acesta a opţiunii lor.
O altă situaţie destul de frecvent întâlnită este cea în care fiecare din cei trei membrii ai familiei se
gândesc la o altă profesiune. În acest caz discuţiile în contradictoriu se prelungesc până în preajma
concursurilor de admitere, ceea ce împiedică atât o alegere corectă a carierei, cât şi o pregătire adecvată
pentru examenele ce trebuie să fie susţinute, în această situaţie înregistrându-se numeroase eşecuri. Tot aici
putem aminti şi situaţia când se alege o profesiune la întâmplare, la care nu s-a gândit din timp nimeni din
familie, rezultatele fiind şi în acest caz similare cu cele prezentate la situaţia anterioară.
Impunerea punctului de vedere al părinţilor, fără a ţine cont de particularităţile, aptitudinile, interesele
şi posibilităţile copilului este determinat şi de „ diferite mobiluri dintre care mai frecvente sunt: dorinţa de
împlinire prin copii a unor visuri profesionale pe care părinţii nu le-au putut realiza; dorinţa de a asigura
copiilor o profesiune superioară celei pe care o au părinţii ; dorinţa ca nivelul profesional atins de părinţi
1458
să fie menţinut de copil ; tradiţia familiei ; interesul exclusiv pentru veniturile materiale.” Afirmaţia este
făcută de Voicu Lăscuş în cartea „ Părinţii şi profesiunea copiilor”, apărută la Editura Didactică şi
Pedagogică , Bucureşti în 1981, şi deşi , de atunci şi până în prezent , s-a scurs o lungă perioadă de timp şi
societatea în care trăim a evoluat foarte mult , problemele legate de alegerea carierei de către copil sub
influenţa părinţilor prezentate în carte , rămân dureros de reale şi actuale.
Singura situaţie favorabilă pentru copil, şi nu în ultimul rând pentru întreaga familie, este cea în care
ambii părinţi sunt de acord cu alegerea făcută de copil în privinţa carierei pe care acesta o va urma. Dacă
această alegere este în concordanţă cu talentul şi aptitudinile copilului, dar şi cu realitatea societăţii actuale
se asigură condiţii favorabile reuşitei.
Este benefic pentru orice copil ca toate relaţiile prezentate anterior să evolueze spre ultima, în timp
util, pentru rezolvarea cu bine a unei probleme atât de importante pentru viitorul său . Relaţia părinte-copil
trebuie să se bazeze pe încredere şi respect reciproc , acest lucru este greu de realizat, dar nu imposibil .
Părintele acceptă cu greu că micuţul de ieri este astăzi adult , dar dacă părintele se implică şi îl ajută pe copil
să se decidă , va fi pe deplin recompensat.
Adesea, adolescentul îşi dă seama că acele puţine repere oferite de prieteni în alegerea profesiei sunt
superficiale şi chiar imposibile. Dar nevoia de a fi acceptat în gaşcă şi de a se afirma este atât de puternică,
încât adolescentul îşi însuşeşte acele repere. Părinţii, atunci când constată că anturajul are o influenţă
negativă asupra adolescentului, trebuie să-l orienteze pe calea cea bună, însă în mod obiectiv, fără certuri,
fără reproşuri, fără judecăţi pripite. Opţiunea de a urma o facultate solicită adolescentul să se
hotărască din timp pentru aceasta, deoarece examenele de admitere în învăţământul superior sunt tot mai
exigente şi candidaţii sunt tot mai competitivi.Unii tineri preferă ca, imediat după absolvirea liceului, să se
angajeze, fie pentru că doresc să devină cât mai repede independenţi, fie pentru că nu s-au decis încă asupra
viitorului lor. În acest caz tânărul are de asemenea de învăţat: cum se redactează un CV şi o scrisoare de
intenţie, cum trebuie să îşi caute un serviciu şi cum trebuie să se prezinte la interviu. Şi în această situaţie
este necesar ca tânărul să se simtă sprijinit şi aprobat, în acţiunile pe care le întreprinde, de către părinţi.
De multe ori când vine vorba despre viitorul lor, tinerii au tendinţa de a se sustrage de la aceste
discuţii, motivând că au tot timpul pentru astfel de probleme. Părinţii pot ajuta ascultându-i şi rezistând
tentaţiei de a da sfaturi atunci când nu li se solicită. Este dificil ca părintele să se abţină în astfel de situaţii,
dar poate avea o atitudine constructivă, povestind cât i-a fost lui, sau altor prieteni comuni pe care îi
apreciază copilul, să se decidă asupra viitorului. Procedând astfel părintele reuşeşte să menţină deschisă
discuţia asupra acestui subiect, dar îl şi încurajează discret, arătându-i că toţi ne confruntăm cu aceste
probleme la un moment dat.
Cercetările în domeniu, indică faptul că implicarea părinţilor în orientarea şcolară şi profesională a
copiilor lor este profund justificată. Părinţii au cea mai mare influenţă asupra copiilor în ceea ce priveşte
sistemul de valori, credinţe şi alegerea viitorului, aspect dovedit şi de studiile întreprinse până acum. Numai
un părinte poate oferi perspectivă, îşi poate dedica timpul şi poate monitoriza întregul proces pentru a se
asigura că şi copilul său parcurge etapele necesare şi face opţiunile adecvate pentru alegerea unei cariere de
succes.

BIBLIOGRAFIE:
1. Căpâlneanu, I. Orientarea profesională şi de specialitate în domeniul militar,Editura Militară,
Bucureşti, 1975
2. Tomşa, G. (coord), Dicţionar de orientare şcolară şi profesională, Editura Afelin, Bucureşti, 1996
3. Jigău, Mihai, Consilierea carierei,Editura Sigma, Bucureşti, 2001
4. Salade, Dumitru; Drăgan, Ion, Orientare şcolară şi profesională.Compendiu,Editura Paco,
Bucureşti, 1998

1459
 “Educație fără frontiere!”: Relația Grădiniță-Școală-Familie-Societate

Prof. Lăcătuşu Mădălina

Şcoala Gimnazială Specială Balş

După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate.

Această instituţie îl aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă
cu activităţi şi obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi
propune angajarea în relaţiile sociale de grup.
Adaptându - şi metodele la formele particulare ale vieţii mentale ale copilului, grădiniţa încearcă să
răspundă specificului activităţii fiecărei vârste şi să identifice mijloacele şi activităţile necesare pentru o
dezvoltare complexă a forţelor infantile în vederea maturizării lor.
Educatoarea se preocupă de socializarea preşcolarului prin integrarea în mediul grădiniţei, dar îi oferă
prilejul să cunoască mediul înconjurător organizând vizite în împrejurimile grădiniţei, în instituţii şi la
locurile de muncă ale părinţilor. În acest timp, aceasta poate observa cum se comportă copiii nu numai la
grădiniţă ci şi în afara grădiniţei.
Având în vedere particularităţile lor de vârstă şi ţinând seama de temperamentul lor, educatoarea va putea
acţiona diferenţiat astfel încât eficienţa demersului său educativ să fie optimă. Treptat şi cu răbdare,
cultivându-le încrederea în propriile posibilităţi, folosind jocul şi jucăria, educatoarea participă la dezvoltarea
personalităţii copiilor.
Şcolarul mic și preșcolarul este implicat în viața socială prin apartenența sa la familie, la grupurile de joc
și de învățare, dar și prin relațiile specifice pe care le poate stabili cu diverse instituții și organizații din
comunitatea în care trăiește. De aceea procesul de socializare poate și trebuie să înceapă de timpuriu.
Pasul către școlaritate reprezintă un prag ce implică o serie de aspecte psihologice specifice adaptării
școlare, iar acest lucru imprimă o direcție generală a întregii perioade pe care copilul o va petrece în școală.
Intrarea copilului într-un mediu cu totul nou produce anumite tensiuni interioare chiar şi la copilul dornic
de a începe şcoala, din cauza lipsei de familiaritate a locului, necunoaşterii învăţătorului, a celorlalţi copii.
Frica de şcoală este uneori alimentată chiar de părinţi care ei înşişi consideră şcoala ca neprimitoare, plină de
restricţii. Apare pentru noul elev cerinţa unui efort susţinut, a muncii constante, nevoia de a intra în
competiţie şi de a obţine performanţe. În acelaşi timp se modifică şi relaţia copil-părinte, acesta din urmă
devenind relativ brusc mai sever şi mai atent la trăsături ca neatenţia sau hiperactivitatea, probleme din ce în
ce mai frecvente la copii.
Frecventarea grădiniței de către copil alături de crearea unei imagini pozitive a școlii în ochii micului om,
au un rol important în adaptarea cu succes a copilului în școală. Copilul trebuie învățat că școala nu este o
modalitate de constrângere, de încetare a jocului, de îngrădire a activităților libere din cadrul grădiniței ci
reprezintă o continuare absolut normală a activității copilului, care este în continuă evoluție, fiind capabil să
realizeze jocuri mult mai complexe decât cele din grădiniță.
Pentru a înlesni cu mai multă ușurință adaptarea optimă a copilului în școală, se dorește să se mențină o
strânsă legătură între școală și grădiniță, două instituții asemănătoare și deosebite, în același timp, scop
operaționalizat prin efectuarea de vizite, de colaborări, de schimburi de experiență, ce pun preșcolarii în
legătură directă atât cu școlarii cât mai ales cu învățătorul.
În perspectiva unei bune colaborări între grădiniţă şi şcoală este necesară crearea în grădiniţă a unor
condiţii favorizante pentru noi achiziţii şi progrese în sfera cognitivă, afectivă şi psihomotrică a preşcolarilor
deoarece vârsta preşcolară este considerată de specialişti ca fiind una dintre cele mai importante perioade
psihogenetice, datorită progreselor remarcabile în toate planurile şi în special, în sfera sentimentelor şi a
personalităţii copilului.
Şcoala şi gradiniţa sunt instituţii care deşi se găsesc pe trepte diferite trebuie sa aibă o relaţie de
colaborare. Necesitatea colaborării dintre grădiniţă şi şcoală rezultă din obiectivul comun pe care-l urmăresc
– dezvoltarea personalităţii copilului.

1460
 Educație fără frontiere!

Prof. înv. primar LAL ANA-LIA

Educaţia, spunea J. J. Rousseau, o primim din trei surse: natura, oamenii şi lucrurile. Dezvoltarea
spontană a organelor şi a capacităţilor noastre constituie educaţia dată de natură. Utilizarea pe care suntem
obişnuiţi să o dăm acestei dezvoltări constituie educaţia ce ne este transmisă de oameni. Dobândirea experienţei
personale de la obiectele care ne înconjoară constituie educaţia dată de lucruri." Însă nu natura, ci societatea
comandă, în esenţă dezvoltarea personalităţii. Astăzi a neglija educaţia unei persoane înseamnă a o condamna
mâine la mediocritate. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre ţări. Educaţia este baza unei societăţi libere, temelia
pe care este clădit un stat puternic şi sănătos. Educaţia începe din copilărie şi în condiţiile societăţii
contemporane devine permanentă. Ea are un caracter prospectiv, fiind principalul canal prin care cultura şi
civilizaţia sunt difuzate în masă. Ca zonă de interferenţă cu civilizaţia şi cultura ea poate acţiona spre fiecare şi
împreună cu ele spre realizarea idealului social. Şcoala, prin idealul său educativ, umanist şi democratic,
subordonat celui social, pe care-l urmăreşte, contribuie neîncetat la realizarea unei concordanţe şi la unificarea
elementelor caracteristice modului de viaţă al unei colectivităţi.
Tradiţia condensează ansambluri de obiceiuri, credinţe, cunoştinţe, practici păstrate şi transmise din generaţie în
generaţie. Ea constituie zestrea unei comunităţi, este dovada nivelului de viaţă al comunităţii în diferite
perioade istorice. Este o componentă a identităţii.
Prin sistemul educaţional al comunităţii (formal, nonformal, informal) se transmite, selectiv şi după
criterii valorice, creaţia materială şi spirituală a înaintaşilor. Mândria de a aparţine unei comunităţi sub
emblema tradiţiei este un element de sprijin al siguranţei de sine. Respectul propriei identităţi trebuie să
mijlocească respectul identităţii altuia, fundamentul comunicării intercomunitare. Respectul pentru sine
(demnitatea) şi respectul pentru altul (altruismul şi generozitatea) favorizează înţelegerea, colaborarea şi
toleranţa.
Pornind de la ideea celor patru piloni ai educaţiei: a învăţa să cunoşti, a învăţa să convieţuieşti, a învăţa
să faci si a învăţa să exişti putem dezvolta metode pentru prevenirea abandonului scolar in randul minoritatilor.
Politicile educaţionale sunt menite aşadar a transforma societatea intr-o societate inclusivă, oferind
fiecărui cetăţean şansa de a-şi valorifica propriul potenţial si totodata intr-o societate prosperă în cadrul căreia
fiecare cetăţean participă. Prevenirea şi combaterea abandonului şcolar stimulează iniţiativele comunităţii în
susţinerea educaţiei de bază pentru categorii defavorizate. Ameliorarea activităţii de învăţământ prin crearea de
facilităţi pentru transportul elevilor din mediul rural propunand asigurarea condiţiilor de transport care să
conducă la scăderea absenteismului, a abandonului şi a neparticipării elevilor din zonele defavorizate.
Sprijinirea elevilor ce provin din familii cu venituri reduse prin acordarea de rechizite şcolare urmărindu-se
creşterea participării şcolare prin asigurarea de facilităţi pentru elevii săraci.
Asigurarea de şanse egale pentru copiii/tinerii aparţinând minorităţilor naţionale promovandu-se :
- măsuri de asigurare a condiţiilor pentru derularea învăţământului în limba maternă şi pentru studiul istoriei.
- stimularea formării de personal didactic cunoscător al limbii Romane.
- înfiinţarea de clase/grupe în cadrul şcolilor normale şi a colegiilor
pedagogice pentru formarea viitorilor învăţători/institutori de etnie romă sau de
altă etnie, care vor lucra la clase de romi se adresează următoarelor grupuri-ţintă: populaţia de vârstă şcolară
care nu a frecventat niciodată şcoala, populaţia de vârstă şcolară care a abandonat învăţământul obligatoriu,
populaţia de vârsta şcolară care nu a continuat învăţământul post-obligatoriu, şomerii cu vârste între 14-25 de
ani,persoanele de peste 25 de ani care nu şi-au completat educaţia obligatorie sau a căror pregătire iniţială a
devenit inutilă dezvoltării sociale şi economice
- asigurarea rechizitelor şcolare pentru elevii provenind din familii cu venituri scăzute;
-asigurarea de ajutor social pentru transportul elevilor care se deplasează
dintr-o localitate în alta şi care provin din familii cu situaţie materială precară;
- acordarea unei mese gratuite pentru elevii din clasa I.
- analiza posibilităţii de organizare a unor instituţii de învăţământ primar, secundar şi profesional pentru romi
1461
(arte şi meserii, învăţământ vocaţional, formare şi reconversie profesională, etc.).
- conceperea şi implementarea unor programe de formare a mediatorilor şcolari şi de perfecţionare pentru
cadrele didactice în domeniul educaţiei interculturale.
- introducerea temelor de prevenire şi combatere a discriminării în trunchiul comun al programei şcolare.
- introducerea în programele de pregătire ale specialiştilor în administraţie publică, asistenţă socială, sănătate,
poliţie, învăţământ a unor module didactice dedicate problemelor sociale şi economice ale romilor.
- conceperea şi implementarea unor programe de încurajare a participării părinţilor romi la procesele
educaţionale din scoală şi din afara ei.
Asigurarea învăţământului pentru minorităţile naţionale prin: asigurarea accesului fiecărui copil
provenit din rândul minorităţilor (inclusiv a populaţiei rromă) la educaţia de bază şi stimularea participării
acestora la niveluri superioare de educaţie; restructurarea curriculum-ului şcolar din perspectivă multiculturală;
elaborarea manualelor şcolare în limbile minorităţilor naţionale ş.a. Accesul la educaţie al copiilor provenind
din familii sărace este o problemă atât de natura educaţională, cât şi socio-economica..
Situaţia este cu atât mai dramatică cu cât reiese clar că majoritatea dintre ei valorizează şcoala foarte
pozitiv, identificând-o ca unica posibilitate ca măcar copiii lor să iasă din sărăcie şi să aibă un viitor mai bun
decât al lor. Cu toate acestea, tot ei realizează ca există puţine şanse pentru copiii lor de a urma o forma de
învăţământ după învăţământul obligatoriu (în cazul încare reuşesc să îl finalizeze) şi de a obţine în viitor o
calificare care să le asigure un loc de muncă şi un trai decent.

1462
 RELATIA GRĂDINIŢĂ- FAMILIE – COMUNITATE

Prof.înv.primar Langu Marinela Livia

Şcoala Gimnazială Stoeneşti, jud. Olt

Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea scopurilor
educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în care se întâlnesc şi
se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor, precum şi din condiţiile
generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi comunitate atrage după
sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate
şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că în
dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, comunitate defalcaţi ar arăta aşa:
I.Grădinița se conduce după reguli scrise unanim acceptate de societate şi avizate de specialişti în educaţie:
programe, curriculum, manuale şcolare, auxiliare didactice, materiale didactice, etc. Prin instituţionalizarea
copilului nu se neglijează rolul părinţilor, de aceea în condiţiile actuale, rolul familiei în activitatea grădiniţei este
major. Părinţii sunt cei care vor sta alături de educatoare la formarea şi dezvoltarea copiilor lor, rolul lor nu va
fi înlocuit de educatoare, ci aceasta va completa ştiinţific ceea ce părintele nu poate sau nu are abilitatea
respectivă de a putea asigura copiilor ceea ce au nevoie.
II.Familia
Părintele pentru copil constituie primul lui contact cu lumea înconjurătoare, reprezentând modelul de viaţă şi
conduită. El influenţându-i dezvoltarea psihică în mod decisiv în primii ani de viaţă ai copilului. S-a crezut multă
vreme că instituţiile de învăţământ poartă întreaga responsabilitate a educării copilului, familia fiind doar
beneficiarul acestei acţiuni. Familia nu poate fi parte separată în acest context, rolul părinţilor nu încetează odată
cu intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se schimbă doar modalitatea de abordare a copilului, în raport cu
noul său statul şi în deplină concordanţă cu ceea ce se întâmplă în mediul educaţional. Relaţiile dintre părinţi se
răsfrâng asupra copilului şi involuntar el este cel care are de câştigat sau de pierdut în formarea sa.
III.Comunitatea reprezintă o potenţialitate virtuală pentru dezvoltarea personalităţii individului. Mediul
social oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor native ale individului; putem spune că
unei diversităţi genetice îi corespunde o infinitate de posibilităţi oferite de mediu.
Comportamentul este o activitate observabilă a unui organism, o interacţiune cu mediul său; termenul se
referă la activitate în general sau la o anumită activitate, deci un caz particular. Comportamentul copiilor se
defineşte prin ceea ce copilul face sau spune şi poate fi observat în mod obiectiv. Anumite comportamente
considerate a fi negative sunt observate de familie şi dacă nu pot fi rezolvare în interiorul acesteia prin următorii
paşi:
-aprecierea şi acordarea atenţiei;
-stabilirea limitelor şi a regulilor;
-a spune Nu şi a interzice;
-ignorarea;
-izolarea;
-recompensarea.
-pedepsirea.
Parteneriatul grădiniţă – familie - comunitate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor

1463
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun
pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele
în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
Părintele în vede pe copilul său ca şi un bulgăre de aur: frumos, deştept, bun, pentru că l-a urmărit cum a
crescut, cunoaşte detalii la perioadele copilăriei mici şi ştie prin câte momente dificile a trecut împreună cu
acesta.

BIBLIOGRAFIE:
- AGABRIAN, Mircea, Şcoala, familia, comunitatea. Didactica Universitaria, 2007
-NARLY, Constantin, Pedagogie generala, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.

1464
 Colaborarea dintre grădiniță, scoală, familie, comunitate

Prof. Lascu Mariana Camelia

C.J.R.A.E. Ialomița

Sistemul de învăţământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerinţele şi posibilităţile

oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, că factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerinţelor
dezvoltării sociale, sistemele de învăţământ se modifică, tinzându-se spre modernizarea metodelor de
predare, a conţinutului, a formelor de organizare, precum şi a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituţii educative. Una dintre sarcinile grădiniţei este pregătirea copilului pentru şcoală, prin
intermediul a două forme specifice, jocul şi învăţarea. Învăţământul preşcolar trebuie să realizeze educaţia
preşcolară având că funcţie majoră formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilităţile şi dotările sale, în interesul său şi al comunităţii sociale.
Cu toate acestea, complexitatea actului educaţional, a realităţii umane şi sociale contemporane şi
sarcinile tot mai dificile cărora trebuie să le facă faţă procesul educaţional, fac să se identifice tot mai multe
fisuri în relaţia amintită. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu mai pot fi
realizate decât în comunitatea de opţiuni dintre mediile responsabile – familie, şcoală şi comunitate.
Mai mult, se dezvoltă concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc,
opţiunea personală, implicarea acestuia de la vârstele cele mai mici în responsabilitatea şi drepturile pe care
societatea le identifica şi recunoaşte. Este nevoie a se dezvoltă un nou concept care să întărească schimbarea
în relaţiile şcoală - familie. Acest concept este parteneriatul eductional : este unul dintre cuvintele cheie ale
pedagogiei contemporane. Este un concept şi o atitudine în câmpul educaţiei.
Parteneriatul educaţional este formă de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului
la nivelul procesului educaţional. El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între
factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se desfăşoară permanent şi împreună cu actul educaţional propriu-zis. El
se referă la cerinţa ca proiectarea, decizia, acţiunea şi evaluarea în educaţie să fie realizate în cooperarea şi
colaborarea dintre instituţii, influenţe şi agenţi educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între :
- instituţiile educaţiei : familia, şcoală şi comunitate ;
- agenţi educaţionali : copil, părinţi, cadre didactice, specialişti în rezolvarea unor probleme
educaţionale (psihologi, consilieri, psihopedagogi, terapeuţi, etc.) ;
- membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării şi dezvoltării copilului (medici, factori
de decizie, reprezentanţii bisericii, ai poliţiei, etc.) ;
- influenţe educative exercitate la anumite momente asupra copilului ;
- programe de creştere, îngrijire şi educare a copilului ;
- forme de educaţie în anumite perioade.
Conceptul se adresează în principal părinţilor şi cadrelor didactice şi se referă la acţiunea în acelaşi
sens. Ceea ce hotărăşte familia, să fie în acord cu măsurile şcolare. Actual, relaţia educator - copil are sensuri
noi, este o relaţie de colaborare, datorită aspectelor ei de conducere democratică şi flexibilităţii în luare
deciziilor. Nu numai copilul învaţă şi se dezvoltă sub influenţă educatorului, ci acesta se formează şi se
transformă prin relaţie educativă. Rezolvarea fiecărei probleme educative adaugă competenţe noi cadrului
didactic. Numai un cadru didactic de tip reflexiv, creator şi dinamic care acceptă schimbarea în raport cu
fiecare generaţie, va găsi răspuns la noile întrebări. Părinţii, copiii şi comunităţile se influenţează puternic
unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina unele dintre
valorile lor, poate să se comporte că o sursă de forţă şi siguranţă sau că o relaţie a dezvoltării. Părinţii pot
influenţă comunitatea ca idivizi sau ca membrii ai unui grup. Ei pot contribui la dezvoltarea comunităţii şi la
fixarea priorităţilor sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca instituţii bine determinate ale societăţii
– familia, şcoală şi comunitatea. În momentele diferite ale creşterii, dezvoltării şi devenirii fiinţei umane,
fiecare dintre aceste instituţii sociale are rol important. Mai mult, azi, este determinată nevoia unui
parteneriat educaţional între acestea, în favoarea unei educaţii eficiente pentru individ şi societate.
În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, instituţia şcolară dezvoltă o serie de
structuri de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acelaşi timp este nevoie de activităţi de susţinere în

1465
afara grupei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a
cadrelor didactice.
Structurile de sprijin ale instituţiei şcolare merg pe linia cabinetelor de asistenţă psihopedagogică,
de consiliere, de rezolvarea unor probleme specifice (cabinete de logopedie şi orientare profesională) şi a
centrelor de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvoltă astfel la acest nivel, programe specifice
de sprijin individualizat şi de grup pentru copii, părinţi şi cadre didactice.
Grădiniţa eficientă realizează un parteneriat cu copiii, prin valorizarea şi respectarea identităţii
sale, cu familia, prin cunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic cu toate resursele
educative ale societăţii, pe care le identifică, le implică şi le foloseşte activ. Identificând şi valorizând
dimensiunea personală a individului, realizăm însă, nevoia valorizării şi aprecierii familiei că un mediu
primordial şi afectiv necesar formării individuale. Familia trebuie sprijinită şi nu înlocuită în educaţia tinerei
generaţii. Şi pe parcursul vârstelor şcolare familia rămâne mediul afectiv cel mai viabil de securitate şi
stimulare.
Se recunoaşte tot mai mult influenţă şi a altor instituţii din comunitate asupra informării şi
formării copilului.
Astfel la nivelul grădiniţelor au loc activităţi de religie, concepute de cadre didactice cu avizul
specializat al preoţilor din parohie. Copiii participa de sărbători la slujbele religioase, împărtăşindu-se. Se
subliniază dorinţa copiilor de a fi în legătură permanentă cu obiceiurile sfinte de-a lungul anului. Ei sunt
entuziasmaţi şi participa cu plăcere la sărbătorile prilejuite de Crăciun şi Sfintele Paşti.
De asemenea, colaborarea cu poliţia, este marcată prin activităţi susţinute de poliţişti, prin
educaţia rutieră, comportament civic etc.
Brigada de pompieri se implică în informarea şi îndrumarea cadrelor didactice şi a copiilor.
Primăria este principalul factor al comunităţii locale, care sprijină instituţiile şcolare.
Astăzi se cere tot mai mult înţelegerea parteneriatului educativ, că formă de unificare, sprijin şi
asistenţă a influenţelor educativ-formale. Experienţă dovedeşte că o atmosfera destinsă între agenţii
educaţionali facilitează învăţarea. Există o reţea complexă de relaţii în cadrul unei instituţii şcolare, care are
un potenţial în influenţarea educaţiei copiilor.
Cele mai importante relaţii sunt :
- relaţiile dintre cadru didactic şi elev ;
- relaţiile interindividuale ( dintre elevi, dintre cadre didactice, dintre cadre didactice şi specialiştii
care sprijină şcoală, dintre cadre didactice şi personalul administrativ al şcolii etc.);
- relaţiile dintre cadre didactice şi părinţi.
Colaborarea dintre instituţia de învăţământ şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o
unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului.
H. Henripise şi V. Ross (1976) identifica două dimensiuni principale ale implicării reciproce a instituţiei
de învăţământ şi familiei în favoarea copilului :
1. dimensiunea relaţiei copil-părinte, vizând controlul frecvenţei, al rezultatelor şcolare, în general
îndeplinirea sarcinilor şi susţinerea materială şi spirituală a activităţii didactice a copilului ;
2. dimensiunea relaţiei familie - grădiniţă care se referă la alegerea unităţii de învăţământ, la contactele
directe ale părinţilor cu reprezentanţii instituţiei: cadre didactice, administratori. Aceste contacte pot fi
întâlniri colective dintre admistratia şcolară şi asociaţiile părinţilor, reuniunile de informare a părinţilor cu
privire la conţinuturile şi metodele şcolare, exigenţele cadrelor didactice etc., a lecţiilor deschise pentru
părinţi, atelierelor de lucrări practice cu părinţii. Părinţii mai pot colabora şi cu prilejul excursiilor,
serbărilor, vizitelor, meselor comune etc.
La aceste forme de colaborare adăugăm astăzi :
- şcoală părinţilor ;
- consilierea psihopedagogică ;
- orientarea familiei în funcţie de nevoile individuale sau de grup într-o manieră profesională de către
specialiştii pregătiţi anume.
Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu instituţia de învăţământ sunt eficiente şi benefice ambilor factori,
în condiţiile în care comunicarea este reală, în funcţie de dimensiunea să umană.

1466
PARTENERIATUL EDUCAŢIONAL – PUNTE DE DIALOG ÎNTRE GRĂDINIŢĂ –
FAMILIE - COMUNITATE
PROF. ILEANA LASTOVIEŢCHI
DIRECTOR, GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT ,, MIHAI EMINESCU ” TG-JIU, GORJ

Grădinița, este unul din partenerii comunitari implicați și consecvenți, a cărui existență în societate,
marchează începutul traseului educațional al copilului și primii pași către viitoarea sa devenire, de cetățean
responsabil.
Relația dintre comunitate și grădiniță este de determinare și susținere reciprocă. Este bine cunoscut
faptul că, nu de puține ori, grădinița este pusă în dificultate datorită problemelor cu care acesta se confruntă,
probleme care datorită dimensiunilor și locului pa care acestea îl ocupă, nu pot fi soluționate fără un sprijin
adecvat și o susținere directă din partea comunității. Aceasta are obligația de a contribui la creșterea și
devenirea copiilor ca viitori adulți responsabili de menirea lor în folosul întregii comunități. Fiecărui
membru al comunității trebuie să i se asigure accesul egal la educație ,,fără nici o discriminare”.
Dacă părinții, personalul grădiniței, copiii și ceilalți membri ai comunității se consideră parteneri în
educație, atunci se poate vorbi despre crearea unei comunități de suport care începe să funcționeze.
Grădiniţa reprezintă un sprijin pentru comunitate și nu doar un loc în care copiii desfășoară
activități instructiv – educative, care contribuie la dobândirea de cunoștințe. Din acest motiv, parteneriatele
trebuie văzut ca o componentă foarte importantă în organizarea atât a grădiniței cât și a grupei de preșcolari.
Este bine cunoscut faptul că, implicarea comunității în activitățile grădiniței precum programele
educative, serbările organizate cu diferite ocazii speciale, concursurile tematice, expozițiile tematice,
acțiunile de voluntariat – campanii anti-tutun, de strângeri de fonduri și bunuri materiale pentru familii
defavorizate, vizite, drumeții, excursii tematice etc. – nu fac decât să contribuie la trăirea unor experiențe
valoroase de învățare în situații noi.
Prin implementarea proiectelor, grădinița caută soluții prin care să fie utilă societății. Prin
desfășurarea de acțiuni de parteneriat la nivelul grădiniței, se poate ajunge la :
• formarea unei rețele de sprijin comunitar, complementar grădiniței, pentru realizarea unor obiective
– servicii de consiliere, de logopedie etc.;
• cunoașterea specificului cultural, a valorilor mediului comunitar – tradițiile și obiceiurile, edificii
culturale, personalități istorice și artistice etc.;
• antrenarea membrilor comunității în luare unor decizii cu privire la dezvoltarea grădiniței – prezența
unor reprezentanți ai administrației locale și ai părinților în Consiliul de Administrație al grădiniței,
participarea acestora la mese rotunde, dezbateri, întâlniri de lucru etc.;
• invitarea membrilor comunității la momente festive sau evenimentele importante ale grădiniței –
Zilele grădiniței, programe omagiale, cercuri pedagogice, comisii metodice, schimburi de experiență,
simpozioane etc.;
• participare copiilor din grădiniță la unele manifestări organizate de comunitatea locală – Zilele
Orașului, 1 Iunie, Ziua Europei, Ziua Mediului…, sărbătorile de iarnă etc.;
• stimularea continuă a învățării și introducerea copilului în ambianța școlii prin formarea
reprezentărilor despre școală – vizite la școală, familiarizarea copiilor cu rechizitele școlare și uniforma
școlară, familiarizarea copiilor cu programul unei zile de curs a școlarului etc.
Derularea unor acțiuni de parteneriat, reprezintă în zilele noastre o mare provocare pentru cadrele
didactice implicate, deoarece, acestea necesită creativitate și imaginație în inițiere, dinamism în organizare
și desfășurare, toleranță și flexibilitate în luarea deciziilor și responsabilitate în evaluare.
În această lume aflată într-o permanentă schimbare și care se află sub semnul competițiilor de orice
fel, se poate vorbi de o complexitate în ceea ce privește atât creșterea cât și educarea copiilor, ceea ce
impune sprijin din partea comunității. Având în vedere aceste aspecte, este nevoie de o mare schimbare și
implicare din partea noastră, a cadrelor didactice și a celorlalți factori educaționali, în derularea unor
programe și proiecte educaționale în parteneriat cu diferite grupuri ale comunității – muzeu, bibliotecă,
poliție, școală, cabinet medical, biserică, administrație locală etc. Acestea nu vor face decât să consolideze
relațiile deja existente între grădiniță și comunitate.
Parteneriatul reprezintă procesul de colaborare dintre două sau mai multe părţi care acţionează
împreună pentru realizarea unor interese sau scopuri comune. Este forma de comunicare, cooperare și

1467
colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educaţional. El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni,
decizii și acţiuni educative între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional este unul dintre conceptele cheie ale pedagogiei contemporane, un concept
central pentru abordarea de tip curricular, flexibilă și deschisă, a problemelor educative și anume, nevoia de
cunoaștere, respectare și valorizare a diversității.
Ca atitudine, parteneriatul educațional presupune:
• acceptarea diferenţelor și toleranţa opţiunilor diferite;
• egalizarea șanselor de participare la o acţiune educativă comună;
• interacţiuni acceptate de toţi partenerii;
• comunicarea eficientă între participanţi;
• colaborarea (acţiune comună în care, fiecare are rolul său diferit);
• cooperare (acţiune în care se petrec interrelaţii și roluri comune).
Parteneriatele pot fi considerate ca benefice deoarece:
• dialogul și conlucrarea facilitează schimbul de idei între părţi;
• anticipează și previne unele probleme;
• oferă alternative;
• încurajează inovaţia;
• stimulează participarea activă și responsabilă a tuturor la viaţa comunităţii.
Parteneriatul educaţional poate fi considerat și un factor motivant: pentru unii, satisfacția constă în
faptul că au idei care sunt puse în valoare și sunt apreciate de ceilalţi, iar pentru alţii, în faptul că au putut fi
utili cu ceva comunităţii din care fac parte.
Parteneriatele au menirea de a îmbunătăți relațiile de colaborare între grădiniță – familie –
comunitate.
În toate demersurile făcute pentru a se crea punți de comunicare, de legătură între grădiniță și
comunitate, am ținut cont de câteva direcții de colaborare și anume:
• asigurarea egalității în educație;
• reîmprospătarea spiritului civic și a mentalităților comunitare;
• dialogul deschis;
• inițiativa și participarea;
• dezvoltarea;
• cooperarea și colaborarea.
Noi, cei responsabili, împreună – părinţi, cadre didactice, comunitate locală – trebuie să facem pași
importanţi prin minunatul ,,labirint al copilăriei”, pentru a contribui la menţinerea zâmbetului pe faţa
minunii, numită copil, pentru ca – ideal ar fi – niciodată acesta să nu cunoască gustul amar al lacrimilor.

1468
 PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL
Înv. LATIŞ FELICIA
Şcoala Gimnazială “Bogdan Vodă”

TITLUL PROIECTULUI : Doi parteneri,acelaşi scop-educarea copilului

TIPUL DE EDUCAŢIE : Educatie pentru dezvoltare personală
TIPUL DE PROIECT: Local
COLABORATORI- părinţii copiilor din clasă
DESCRIEREA PROIECTULUI:
Prin derularea acestui proiect , ca invatatoare cu experienta didactica de 20 de ani, incerc sa accentuez
rolul parintilor de prim-educatori ai copiilor si voi incerca sa-i determin sa-si ridice semne de intrebare si
indoieli privind propriile metode folosite in educarea copiilor lor.
PROIECTUL URMĂREŞTE:
• Dobandirea de catre parinti a unor abilitati care sa sprijine formarea de comportamente adecvate la copii,
pentru relationarea mai buna a acestora in cadrul grupurilor;
• Aducerea la cunostinta parintilor a strategiilor de cunoastere a copilului;
• Crearea de oportunitati pentru valorificarea experientelor pozitive dobandite de acestia in educatia
copilului;
• Acceptarea de catre copii a regulilor dupa care functioneaza microgrupurile sociale (familie, gradinita,
grup de prieteni, anturaj de joaca, vecini, etc.).
PUNCTE TARI (ale aplicarii proiectului):
• Se vor inlatura cel putin unele dintre cauzele ce determina comportamente indezirabile la copii;
• Se va inlesni acomodarea copiilor la viata de grup;
• Se vor putea corecta comportamentele incompatibile cu viata de grup;
• Parintii vor invata mai multe despre etapele dezvoltarii copilului;
• Parintii isi vor putea descoperi copilul sub diferite aspecte pe care le implica viata in colectivitate;
• Parintii isi vor impartasi experientele;
• Familia va invata sa abordeze dintr-o alta perspectiva relatia cu copilul;
• Parintii se vor imprieteni intre ei;
• Relatia scoala - familie se va intari;
• Va spori increderea familiei in gradinita;
• Va spori eficienta activitatilor instructiv-educative desfasurate in gradinita;
• Se va promova imaginea pozitiva a gradinitei.
PUNCTE SLABE:
• Este posibil ca unii parinti sa nu trateze cu interes acest proiect;
• Este posibil ca unii parinti sa se manifeste in mod nedorit;
• Se genereaza un grad sporit de stres pentru parinti si educatoare.
SCOPUL PROIECTULUI:
• Usurarea adaptarii copiilor la cerintele microgrupului;
• Dobandirea de catre parinti a unor abilitati de relationare cu copiii.

OBIECTIVE GENERALE:
• Determinarea cauzelor care au generat la copii efecte nedorite in plan comportamental;
• Instrumentarea parintilor cu noi strategii de relationare cu copiii lor;

1469
 • Implicarea directa a parintilor in ameliorarea bazei materiale a grupei si in crearea unui ambient prietenos
in sala de grupa.
OBIECTIVE OPERATIONALE:
• Sa identificam trei comportamente neadecvate in perioada 15 sept.-15 oct.
• Sa descoperim trei cauze care determina tulburarile afective ale copiilor;
• Sa consiliem parintii in scopul invatarii strategiilor de relationare si comunicare cu copiii lor, in vederea
fixarii comportamentelor dezirabile la acestia in decurs de doua luni;
• Sa informam parintii despre “regulile copilului”;
• Sa valorificam experienta pozitiva dobandita de parinti in relatiile cu copiii lor;
• Sa cream oportunitati ca parintii sa se cunoasca si sa se imprieteneasca intre ei, sa participe la rezolvarea
unor probleme privind crearea ambientului prietenos in sala de clasa.
METODE/TEHNICI DE LUCRU:
• Consiliere, dezbateri, vizionarea unui documentar, jocuri de rol, lucrul in echipa, expozitie foto si cu
lucrari ale copiilor/parintilor.
GRUP ŢINTĂ
• 28 copii, din care: 3 încăpăţânaţi
4 care reactioneaza la ton ridicat;
21 cu comportament in limitele acceptabile.
• 28 părinţi, din care:
2 formuleaza cerinte peste puterile copilului;
6 folosesc ton ridicat;
20 au comportament normal.
BENEFICIARI:
• Directi- copiii, parintii
• Indirecti: grupul familial lărgit, anturajul social al copilului, societatea.
REPERE TEMPORALE:
Proiectul se deruleaza pe perioada anului scolar 2014/2015, cu posibilitatea de a se continua în anul scolar
2015/2016.
LOCAŢIA Şcoala şi alte locaţii impuse de calendarul proiectului.
RESURSE:
a) Resurse umane: 28 copii, 28 parinti, învatatoare.
b) Resurse materiale: spatiile de invatamant, CD-uri, aparat foto, carti, jurnalul proiectului, fise de lucru,
fotografii, lucrari ale copiiilor si parintilor.
c) Resurse financiare: din contributia invatatoarei şi sponsori
d) Resurse de informare: bibliografie, film, internet, materiale specifice metodei “EDUCATI ASA!”.
ETAPELE PROIECTULUI:
1. Realizarea unui studiu pentru identificarea comportamentelor indezirabile la copii
(termen 15 sept.-15 oct.);
2. Investigarea cauzelor care determina aceste comportamente; (15oct-15 nov.)
3. Organizarea intalnirilor cu parintii in vederea analizarii cauzelor;
4. Distribuirea materialelor de informare a parintilor(studiu individual);
5. Desfasurarea calendarului de activitati stabilit pentru proiect.
REZULTATE ASTEPTATE:
• Schimbarea comportamentului copiilor;
• Respectarea cerintelor impuse de viata in microgrupul de copii;
• Schimbarea atitudinii parintilor fata de copii;

1470
 • Schimbarea premizelor relatiei scoala - familie.
TEHNICI DE MONITORIZARE: Consemnari in jurnal, inregistrare foto/video.
EVALUARE: Chestionare, expozitie foto, expozitie cu lucrari ale copiilor si parintilor
MEDIATIZARE: AVIZIERUL ŞCOLII;
DISEMINAREA REZULTATELOR: Expuneri in consiliul pedagogic, popularizarea studiului in
sesiuni de comunicari, simpozioane.

1471
 PARTENERIAT EFICIENT INTRE GRADINITA, FAMILIE SI SOCIETATE

PROF. INVATAMANT PRESCOLAR LAZAR IONELA

GRADINITA ,,FLOAREA SOARELUI”, BUCURESTI,SECTOR 5

MOTTO: ,,Daca te gandesti la ziua ce va urma, ia-ti de mancare. Daca te gandesti la anul ce va urma,
planteaza un copac. Daca te gandesti la secolul ce va urma, educa copii.
A educa copii constituie o mare placere, dar de mai multe ori, acest lucru este dificil, pentru ca acestia
provin din medii sociale diferite care influenteaza diferit formarea si dezvoltarea copilului. Acesta este în
permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. În această interacţiune, el asimilează normele şi
valorile societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta,
el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează
de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al
unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al
mijloacelor moderne de informare şi influenţare. Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul
copilăriei mici, când intervin primele contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau
socializare de bază), şi continuă de-a lungul vieţii, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive
(socializare continuă sau secundară). Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în
familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi
pun amprenta asupra întregii personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea
vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia
interacţionează şi îi solicită pe copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament:
respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental
ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei
mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în
comportamente. Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce
se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o
acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin
toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de
comportare, probleme în dezvoltare etc. În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după
principii şi metode ştiinţifice, deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al
fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în
beneficiul copilului. Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective
comune. Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire
la scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor. Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de
colaborare a părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă
deschidere, dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat
să fie împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi. În crearea parteneriatului
între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a familiei lui orice angajat al instituţiei
este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet în fiecare dimineaţă, bucătăreasa, bunica
ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare care-i ajută pe cei mici să-şi îmbrace
pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este întotdeauna un sprijin. Fiecare, prin specificul muncii
sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin modul în care colaborează cu familia, influenţează dezvoltarea
copilului. Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între
toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul
educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include. Parteneriatul

1472
educaţional se realizează între: Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în
probleme de educaţie: psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.); Instituţii ale educaţiei
(familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale copiilor etc.); Membrii ai
comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai Poliţiei, ai bisericii,
etc.); În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie în
beneficiul acestora. În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu:
instituţii sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor membrilor
comunităţii; asociaţiile nonguvernamentale , pentru rezolvarea unor probleme de ordin social; parteneri privaţi
care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat; mass-media, pentru
promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc. Prin crearea parteneriatului
grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi se creează
relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.
Bibliografie:

Bibliography
COSMOVICI, A; IACOB, L. (1998). PSIHOLOGIE SCOLARA. IASI: POLIROM.
PAUN, E. (2002). EDUCATIA PRESCOLARA IN ROMANIA. IASI: POLIROM.

1473
 Relaţia Grădiniţă – Şcoală - Familie - Societate

Prof. Lazăr Marinela

Şcoala Gimnazială Nr. 6 Suceava

Relaţia Grădiniţă – Şcoală - Familie – Societate se realizează cu ajutorul cadrului didactic care prin
metode şi procedee coercitive, impune educatului un sistem de cerinţe şi obligaţii cărora trebuie să i se
supună total şi necondiţionat.
Relaţia dintre cei patru factori: grădiniţă, şcoală, familie, societate trebuie să se bazeze pe comunicare,
aceasta reprezentând principala formă de manifestare a interacţiunii, cadrul în care îşi pot afla locul toate
celelalte tipuri de relaţii interpersonale.
La grupa mea de copii, relaţia acestor factori este bine închegată. Relaţia grădiniţă – şcoală – familie –
societate este o relaţie bazată pe comunicare, respect, ajutor, sprijin, încredere, o relaţie deschisă spre nou.
Prin urmare, am să dau câteva exemple de activităţi în care toţi cei patru factori au fost implicaţi în
decursul acestui an şcolar, 2014-2015.
Am început cu credinţă-n bunul Dumnezeu şi tot cu aceasta trebuie să mergem până la capăt, până la
sfârşitul vieţii noastre. De aceea, împreună cu partenerii: părinţi, scriitori, regizori artistici, actori, preoţi,
bibliotecari, pompieri, poliţişti, asistenţi, doctori, primar, consilieri locali etc. am realizat activităţi în cadrul
Proiectului Judeţean ,,Lăsaţi copiii să vină la Mine!’’, în cadrul Proiectului Naţional ,,Să citim pentru
mileniul III’’, în cadrul Programului Internaţional LeAF şi în cadrul unor activităţi extracurriculare
care au fost atractive, plăcute şi utile tuturor participanţilor.

15 Septembrie 2014 - ,,Deschiderea anului şcolar şi sfinţirea grădiniţei’’

31 Octombrie 2014 – Teatru de păpuşi ,,Pinocchio’’
28 Noiembrie 2014 – Biserica ,,Sfânta Treime’’ - ,,La împărtăşit’’
05 Decembrie 2014 ,,A venit Moş Nicolae la grădiniţă!’’
06 Decembrie 2014 ,,De la suflet, la suflet’’
– Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihică Zvoriştea -
17 Decembrie 2014 - Serbarea de Crăciun
08 Mai 2015 – Screening - Novaoptic
13 Mai 2015 – Spectacol ,,Florentino’’

1474
 COLABORAREA DINTRE GRĂDINIȚĂ ȘI FAMILIE
ÎN ASIGURAREA UNITĂȚII EDUCATIVE
Prof. înv. preșc. Lazea Laureta-Maria
Grădiniţa cu Program Normal „Prietenia” Teiuş

Privind copiii cum se joacă în grădiniță, de multe ori mi-am pus întrebarea: oare câți părinți își
privesc copiii acasă cum se joacă și câți dintre ei urmăresc care sunt temele de joc preferate de copiii lor?
Câți părinți se gândesc dacă copiii lor au condiții corespunzătoare de joc și jucării potrivite? Câți se
gândesc dacă jocurile sunt educative sau nu, dacă copiii au parteneri de joc potriviți vârstei lor?
Desigur, familia poartă cea mai mare răspundere în modul de a influența creșterea copilului, de a-i
oferi modelele de comportare, de a-i crea cadrul afectiv prielnic dezvoltării armonioase a viitoarei lui
personalități, de aceea eficiența educativă a familiei se face simțită din primele momente de viață ale
copilului, prin modelul uman complex al membrilor săi, care se impune cu prioritate observației și atenției
lui. Trebuie precizat însă, că pe măsură ce copilul crește intră în colectivitate și alături de educația
tradițională din familie acționează asupra lui, cu o forță mărită, mulți factori sociali cu care aceștia vin în
contact. De fapt, copilul nu este numai al părinților, el este al societății.
Dintre factorii care conlucrează la realizarea educării copilului grădinița, apoi școala este considerată
ca principala pârghie de educație fiind de fapt a doua familie a copilului. Ea este prima formă
instituționalizată de educație care continuă și perfecționează educația din familie, o corectează și o
îmbogățește, o pune de acord cu interesele societății, cu principiile înaintate ale științei. Dar până la
preluarea treptată și parțială a sarcinilor educative de către grădiniță și școală, familia nu este cu nimic
degrevată de rolul său important, fundamental. Dacă, în general, familiile își înțeleg acest rol, îl îndeplinesc
atunci cu siguranță manifestă grijă și preocupare pentru copil, sunt însă cazuri când familia nu își
îndeplinește atribuțiile sau, și mai rău, constituie un exemplu negativ în formarea și instruirea copilului.
Amprenta comportării părinților în viața de familie lasă urme structurale de neșters. Acolo unde părinții
trăiesc într-un climat de înțelegere, de stimă și prietenie, de afecțiune și colaborare continuă, grija pentru
copil este un fapt real. În acele familii însă unde au loc certuri permanente, acolo unde fiecare dintre soți
are viața lui, acolo unde legătura de familie are un caracter formal, unde concepția vieții familiale este
golită de conținut și grija pentru copil este mult diminuată, uneori chiar inexistentă, influența negativă este
deosebit de puternică.
De aceea, este necesar ca activitatea de colaborare cu familia să aibă la bază cunoașterea condițiilor de
viață a copilului în familie și, la rândul ei, familia să cunoască activitatea pe care copilul o desfășoară în
grădiniță. Numai astfel putem asigura continuitatea educativă în familie și în grădiniță și putem asigura un
sistem unitar de cerințe.
În activitatea pe care o desfășor am utilizat cu succes diverse forme de colaborare cu familia, individuale
sau colective care mi-au oferit posibilitatea de a realiza un schimb de opinii, informații pentru a le oferii
părinților metode și procedee științifice de educație. Amintesc aici convorbirile zilnice cu părinții/bunicii
copiilor, ședințele cu părinții, lectoratele semestriale, activitatea de consiliere a părinților, cursul pentru
părinți ”Educăm așa!”, serbările și concursurile școlare , etc.
Desigur, nu este suficient ca între grădiniță și familie să se asigure un sistem unitar de cerințe ci în egală
măsură se impune folosirea adecvată a metodelor educative (explicația, demonstrația, exemplul,
autocontrolul, stimularea, pedepsirea, ignorarea, izolarea).
Ca educatoare, am avut ocazia să urmăresc în mod direct familii în care părinții să fie permanent
preocupați de modul cum se joacă copilul lor, ce jocuri inițiază, cum dezvoltă subiectul ales, cum păstrează
jucăriile și familii care dovedesc dezinteres total față de copii.
Se știe că la vârsta preșcolară copiii sunt tentați să se supună mai repede exemplelor decât regulilor,
păstrând mai mult în mintea lor imaginea faptelor și acțiunilor pe care le observă direct.

1475
 Iată un exemplu în care copilăria ciugulește mici cunoștințe, azvârlite în grabă, uneori eronat, din
neatenția sau neștiința părinților. Într-o dimineață când copiii se jucau împreună, Andrei se adresează
colegului său Bogdan spunându-i: Auzi, ieri a venit la mami prietena ei la o cafea. Mama își băuse cafeaua
cu o altă tanti și mi-a zis: Andrei ieși repede în prag și spune-i Mariei că nu sunt acasă. Am ieși repede și
am zis: ”Tanti Maria a zis mama să spun că nu este acasă”. Prietena mamei, Maria, a plecat râzând. Am râs
și eu, dar eu aveam un motiv: am păcălit-o dar ea…oare de ce a râs? Ascultând discuția copiilor am
convocat o ședință cu părinții unde, fără să dau nume le-am povestit ce s-a întâmplat. În sala de grupă
părinții faceau haz de ceea ce au auzit subliniând chiar că și ei au procedat la fel în unele momente.
Indignată de felul cum au tratat această problemă le-am povestit părinților:
Hazul ce-l stârnesc unii copilași când reproduc exact un îndemn la minciună, cum este acesta ”a zis
mama să spun că nu este acasă”, are în esență ceva trist. De fapt, avem de-a face cu aruncarea conștiinței
copilului într-o derută din care el reușește să gândească logic și, în același timp să fie ascultător față de
părinte. Pentru că în cazul de față minciuna – adevăr nu prea intră în preocupările copilului decât vag, ca un
exemplu negativ pentru mai târziu, dar îl izbește în primul rând experiența de cunoaștere, el neputând să
spună că mama nu este acasă dacă ea este, ci doar sub forma citatului ” a zis mama”. Ceea ce zice mama
sau tata ar trebui să fie o temelie sănătoasă în însușirea de cunoștințe ale copilului dar numai în cazul în
care concordă și cu ceea ce fac observațiile copiilor, nescăpându-le nimic. Altfel, îndemnurile copiilor
încep să fie în mintea copilului vorbe fără sens, care nu au nici o legătură cu realitatea.
Deodată s-a așternut tăcerea și pe fețele părinților am văzut uimire și totodată o oarecare sfială. Fapt care
m-a făcut să cred că cele spuse de mine le-a pus un semn de întrebare părinților și că pe viitor vor evita
astfel de situații.
Altădată, pentru a le atrage părinților atenția asupra imensei influențe pe care o exercită exemplul lor în
educarea copilului și pentru a-i familiariza cu metodele educative ce se pot folosi în această direcție la
ședințele cu părinții am pus în discuție ”Cum formăm la copii deprinderi de comportare civilizată?” și ” Cât
de bun exemplu ești pentru copilul tău?”. Am remarcat valoarea acestor întâlniri care a fost dovedită mai
târziu prin comportarea părinților fașă de copii. De asemenea, s-a remarcat strădania lor în a folosi exemple
pozitive personale pentru asigurarea continuității educației date în grădiniță.
Părinții au înțeles că, copiii, ca să fie convinși că trebuie să satisfacă cerința noastră trebuie să le creeze
și condițiile materiale necesare respectării acestora. În acest sens am observat în jocurile copiilor că atunci
când se jucau ”de-a familia”, mulți dintre ei foloseau, în timpul mesei, în mod civilizat fața de masă,
șervețelele, tacâmurile. După terminarea mesei își spălau dinții și mâinile, apoi se odihneau.
Concomitent cu activitatea din grădiniță, părinții au fost îndrumați să folosească ocaziile prilejuite de
plimbările făcute pe jos sau cu mașina prin oraș și în afara orașului, în parc, excursii în pădure, servirea
mesei în aer liber pentru a le îmbogăți orizontul de cunoaștere.
Utilizarea sistematică a colaborării cu familia face posibilă și transmiterea organizată de cunoștințe, în
ceea ce privește dezvoltarea intelectuală a copiilor. În acest sens, părinții au fost îndrumați ”ce cărți trebuie
cumpărate copiilor?”, ”Cum alegem o carte pentru copilul nostru?”, ce emisiuni să vizioneze la televizor,
cât timp trebuie să petreacă un copil în fața televizorului și al calculatorului, etc.
Acestea au fost doar câteva aspecte din gama bogată a activității de colaborare cu familia. Unitatea
dintre familie și grădiniță se manifestă permanent, pe toate planurile și în toate domeniile educației.

Bibliografie:
 MECT, Curriculum pentru învăţământul preşcolar (3-6/7 ani), Bucureşti, 2008
 Băran, Adina, (2004), Parteneriat în educaţie: familie – şcoală – comunitate, Editura Aramis Print,
Bucureşti
 Vrăşmaş, Ecaterina Adina, (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti

1476
 ÎMPREUNĂ PENTRU EDUCAȚIE
Leafu Florin, profesor Limba și literatura română
Școala Gimnazială Furculești

Alături de şcoală, care asigură maxima comunicare între generaţii, familia şi comunit