FEODOR MIHAILOVICI DOSTOIEVSKI

Spre mijlocul anilor 1840, Dostoievski se simte mai mult atras de realismul și comicul
lui Gogol decât de romantismul unor poeți ca Schiller sau Pușkin [102]. De altfel, Gogol
va confisca pentru aproape doi ani (1843-1845) întreaga presă literară prin magistralul
său roman Suflete moarte, publicat în 1842[103]. Vissarion Belinski, unul din cei mai
apreciați critici ruși ai vremii și un aprig susținător al lui Gogol, face apel scriitorilor să
se întoarcă spre subiectele societății contemporane[103]. În afară de Gogol, o altă
influență majoră pentru Dostoievski în acea perioada a fost George Sand[104], pe care
scriitorul o va plasa mai târziu chiar deasupra lui Balzac și Dickens, pentru că de la ea,
cititorii ruși au putut să extragă « toate lucrurile de care erau atât de păziți[105] ».
Scriitorul se mută în 1844 cu un prieten din perioada studenției, Dmitri Grigorovici[106].
În noul apartament își scrie primul roman, Oameni sărmani, pe care îl termină în mai
1845. Grigorovici este cel care îi duce manuscrisul poetului Nikolai Nekrasov, care, la
rândul său, i-l arată lui Belinski. Entuziasmul criticului nu poate fi stăvilit: Oameni
sărmani, cu prezentarea sa plină de compasiune a locuitorilor săraci din orașe,
« revelează taine ale vieții și personaje din Rusia cum nimeni nici nu a mai visat
înainte » și este « primul roman social » rus, singurul său defect fiind
prolixitatea[107][108][109]. Romanul este publicat la 15 ianuarie 1846 în
almanahul Colecția din Sankt Petersburg (Петербургский сборник) și devine un
succes comercial[110][111]. Dostoievski, considerat de Belinski un talent extraordinar și
original[109], intră imediat în grațiile cercului de literați din jurul criticului. Își citește
romanul la unul din saloanele organizate de soții Ivan Panaev și Avdotia Panaeva[112].
Poziția sa în acest grup se deteriorează însă curând: marea lui timiditate, înfumurarea
și sentimentul unei competiții acerbe cu scriitorii mai tineri îl vor transforma într-un
personaj antipatic în ochii celorlalți. Așa cum dezvăluie Avdotia Panaeva, « Din cauza
tinereții și a nervozității, nu putea să se controleze și își exprima prea deschis vanitatea
auctorială și părerea foarte bună despre propriul talent scriitoricesc[113].» Unii literați,
ca Nekrasov și Turgheniev[114], ostilizați de comportamentul scriitorului, compun un
poem satiric unde Dostoiesvki este numit, ca Don Quijote, « Cavalerul tristei figuri »[9].
Într-o scrisoare din 26 noiembrie 1846, tânărul romancier răbufnește împotriva
membrilor cercului literar, numindu-i pe toți « ticăloși și invidioși[115] ». Dintotdeauna
predispus la boala nervoasă, scriitorul va suferi, de altfel, de depresie. [116]
Pentru că simțea că înfloritoarea sa carieră literară ar putea fi afectată de activitatea
de inginer militar, Dostoievski își cere demisia, în scris, la data de 19 octombrie 1844.
La începutul anului 1846, publică nuvela Omul dedublat, care are parte de un tratament
aspru din partea criticilor. Chiar și Belinski, deși intuiește « geniul creator » din spatele
operei, îi critică prolixitatea și caracterul fantastic[117][118]. Domnul Proharcin, povestire
publicată în toamna aceluiași an[119], nu se bucură de mai multă indulgență din partea
criticului, fiind condamnată pentru prețiozitate și manierism [120]. Relațiile lui
Dostoievski cu Belinski se răcesc treptat, pentru ca apoi, după o ceartă de la începutul
anului 1847, să înceteze definitiv. Influența exercitată de critic asupra scriitorului în anii
prieteniei este însă de necontestat. Prin intermediul lui Belinski, Dostoievski se
familiarizează cu unele curente filozofice importante ale epocii: socialismul
utopicfrancez (reprezentat de Fourier, Saint-Simon, Lerouxși Cabet), hegelianismul de
stânga (Feuerbach, David Strauss) și anarhismul (Proudhon, Stirner)[121][122].
În Jurnalul unui scriitor din 1873, Dostoievski chiar susține că Belinski ar fi reușit să-l
atragă de partea socialismului și a ateismului și că, abia prin intermediul exilului
siberian, a redescoperit valorile creștine[123]. Mulți critici însă se îndoiesc de
veridicitatea acestei capitulări[124].