Ucraina

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Ucraina
Україна (ucraineană)

Drapelul Ucrainei Stema Ucrainei[*]

Imn: Ще не вмерла України ні слава, ні воля!

Imnul național: Încă nu a murit Ucraina, nici gloria, nici soarta!

(teritoriu disputat în verde deschis)

Geografie

Suprafață

- totală 603,628 km² (locul 46)

Apă (%) 7%

Cel mai înalt punct Hovârla (2.061 m)

Cel mai jos punct Limanul Kuialnik[*] (-5 m)

Cel mai mare oraș Kiev

Vecini Belarus
Polonia
Slovacia

Fus orar Ora Europei de Est (UTC+2)

Ora de vară Ora Europei de Est (UTC+3)

Populație

Populație

- Recensământ 2001 48.457.000

Densitate 74,2 loc/km²

- Estimare 12.2016[1] ▼42.603.854 (date exclud RA Crimeea și

orașul Sevastopol)(locul 32)

Limbi oficiale ucraineană

Etnonim (masc.) ucrainean, (fem.)ucraineancă, (pl.) ucraineni

Guvernare

Sistem politic republică semi-prezidențială

Președinte Petro Poroșenko

Prim-ministrul
Volodîmîr Hroisman[*]
Ucrainei

Legislativ Rada Supremă a Ucrainei

Capitala Kiev

Istorie

Rusia Kieveană 882

Cnezatul Galiției-
1199
Volînia

Republica Națională
1917
Ucraineană

Declarația de
30 iunie 1941
independență
 Independența față
24 august 1991
de URSS

Economie

PIB (PPC) 2015[2]

- Total ▼341.489 miliarde $

- Pe cap de locuitor ▼7.989 $

PIB (nominal) 2015[2]

- Total ▼83.550 miliarde $

- Pe cap de locuitor ▼1.854 $

Gini (2010) 25.6 (scăzut)

IDU (2012) 0.740 (ridicat) (locul 78)

Monedă Hrivnă ( UAH )

Coduri și identificatori

Cod CIO UKR

Cod mobil 255

Prefix telefonic 380

ISO 3166-2 UA

Domeniu Internet .ua

Prezență online

site web oficial

Twitter

Modifică date / text

Ucraina (în ucraineană Україна, transliterat: Ukraiina, AFI /Ukra'jina) este o țară în Europa
Orientală. Are frontieră cu Rusia - în nord-est, Belarus - în nord, Polonia, Slovacia și Ungaria - în
vest, România și Republica Moldova - la sud-vest, Marea Neagră și Marea Azov - la sud. Capitala
Ucrainei este orașul Kiev. Suprafața Ucrainei fără Republica Crimeea și orașul Sevastopol este de
576.683 kilometri pătrați iar numărul locuitorilor de 46.044.000.

Cuprins
 1Etimologie
 2Istorie
o 2.1Preistorie și istorie antică
o 2.2Epoca de Aur a Kievului
o 2.3Dominația străină
o 2.4Hatmanatul Căzăcesc
o 2.5Ucraina rusă
o 2.6Primul Război Mondial și Revoluția Rusă
o 2.7Ucraina Sovietică Interbelică
o 2.8Al Doilea Război Mondial
o 2.9După război
o 2.10Independența
 3Geografia
 4Politică și organizare
o 4.1Armata
 5Împărțire administrativă
 6Economia
o 6.1Industria auto
 7Cultura
o 7.1Patrimoniu
o 7.2Limbile vorbite
o 7.3Literatura
o 7.4Sport
 8Demografie
 9Religia
 10Educația
 11Infrastructura
 12Referințe
 13Bibliografie
 14Legături externe

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Numele "Ucraina" provine din termenul ukraina din slava veche răsăriteană, termen ce înseamnă
"teritoriu de graniță" sau "în teren", "în țara". Este derivat din u ("lângă") și substantivul
slav krai ("regat, ținut").[3] Teritoriul și-a primit acest nume fiindcă în momentul invaziei tătare din
secolul al XIII-lea se afla în zona de frontieră a Rusiei medievale.[3] A fost cunoscută (mai ales în
perioada țaristă) și sub numele de "Rusia Mică", prin contrast cu "Rusia Mare", când principatul său
medieval s-a separat de restul Rusiei, în urma invaziei tătare.[3] În limba ucraineană kraina înseamnă
"țară".

Istorie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria Ucrainei.
Preistorie și istorie antică[modificare | modificare sursă]
Cele mai vechi așezări umane de pe teritoriul Ucrainei datează din preajma anului 4500 î.e.n.,
perioada de înflorire a culturii Cucuteni, din neolitic, într-o arie largă ce acoperă părți din Ucraina de
astăzi, precum și întreaga regiune Nipru-Nistru. În timpul epocii fierului, teritoriul a fost locuit
de cimerieni, sciți și sarmați.[4] Între 700 î.e.n. și 200 î.e.n. a făcut parte din Sciția. Mai târziu, au fost
fondate colonii grecești, romane, și bizantine, cum ar fi Tyras, Olbia și Hermonassa, începând cu
secolul al VI-lea î.e.n., pe malul nord-estic al Mării Negre, și care au înflorit până în secolul al VI-lea
e.n.. În secolul al VII-lea, estul Ucrainei a făcut parte din statul bulgarilor. La sfârșitul acelui secol,
majoritatea triburilor bulgare au migrat în diferite direcții, iar teritoriul locuit de ele a căzut în
mâinile hazarilor.
Epoca de Aur a Kievului[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Rusia Kieveană.

Hartă a Rusiei Kievene în secolul al XI-lea. În timpul Epocii de Aur a Kievului, teritoriul Rusiei Kieveneocupa
mare parte din Ucraina de astăzi, precum și vestul Rusiei și Belarusului.

În secolul al IX-lea, mare parte din Ucraina de astăzi era populată de rusi, care formaseră statul
numit astăzi Rusia Kieveană. În secolele al X-lea și al XI-lea, acest stat a devenit cel mai mare și
mai puternic din Europa.[5] În secolele care au urmat, acesta a pus bazele identității naționale a
ucrainenilor, precum și ale identităților altor popoare slave răsăritene.[6] Kiev, capitala Ucrainei
moderne, a devenit cel mai important oraș al Rusiei. Conform Cronicii lui Nestor, elita rusă era
constituită, inițial, din varegii din Scandinavia. Varegii au fost, ulterior, asimilați de populația slavă
locală și au devenit parte din prima dinastie rusă, dinastia Rurik.[6] Rusia Kieveană era compusă din
câteva cnezate (principate) guvernate de cnejii înrudiți din dinastia Rurik. Cnezatul Kievului, cel mai
prestigios și influent din toate principatele, a devenit subiectul rivalităților între rurikizi, fiind premiul
cel mai de preț în lupta lor pentru putere.
Epoca de Aur a Rusiei Kievene a început cu domnia lui Vladimir cel Mare (Volodîmîr, 980–1015),
care a îndreptat Rusia spre creștinismul bizantin. În timpul domniei fiului acestuia, Iaroslav cel
Înțelept (1019–1054), Rusia Kieveană a atins apogeul dezvoltării culturale și al forței
militare.[6] Aceasta a fost urmată de fragmentarea progresivă a statului, importanța puterilor
regionale crescând din nou. După o ultimă revigorare, în timpul domniilor lui Vladimir
Monomah(1113–1125) și a fiului său Mstislav (1125–1132), Rusia Kieveană s-a divizat în principate
separate. Invazia mongolă din secolul al XIII-lea a devastat Rusia Kieveană, Kievul fiind complet
distrus în 1240.[7] Pe teritoriul Ucrainei de azi, Rusia Kieveană a fost urmată de
principatele Halici și Volînia, care au fost unite, ulterior, sub numele de Halici-Volînia.
Dominația străină[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Marele Ducat al Lituaniei, Uniunea statală polono-lituaniană și Imperiul Rus.
În secolele ce au urmat invaziei mongole, mare parte din Ucraina a fost controlată de Lituania (din secolul al
XIV-lea) și, după Uniunea de la Lublin(1569), de Polonia, după cum se vede în această hartă a Uniunii Polono-
Lituaniene din 1619.

"Răspunsul Cazacilor Zaporojeni către Sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman." Pictură de Ilia
Repin din 1880-1891.

La jumătatea secolului al XIV-lea, Halici-Volînia a fost supusă regelui polon Casimir cel Mare, iar
centrul fostei Rusii Kievene, inclusiv Kievul, a fost preluat de Marele Ducat al Lituaniei, după Bătălia
de pe Râul Irpen. În urma Uniunii de la Krevo din 1386, o uniune dinastică între Polonia și Lituania,
mare parte din teritoriul Ucrainei de azi a fost controlat de nobilii lituanieni rutenizați, în contextul
apartenenței de Marele Ducat al Lituaniei. În acest moment, termenii de Rutenia și ruteni au devenit
folosiți pe scară mai largă pentru a denumi regiunile marginei (ocraina în limba slavă) de Est a
Poloniei (Ucraina nu exista ca stat) și oamenii ce le locuiau, ca versiuni latinizate ale cuvântului
"rus'" (ex. "rusini").[8]
După 1569, Uniunea de la Lublin a format Uniunea statală polono-lituaniană. Mulți membri ai
claselor superioare rutene s-au convertit la catolicism, devenind confundabili cu nobilii
poloni.[9] Astfel, mulți dintre țăranii de rând, lipsiți de protectorii lor din rândurile nobilimii rutene, au
recurs la protecția cazacilor, care rămăseseră permanent ortodocși și aveau tendința de a recurge la
violență împotriva celor percepuți de ei ca dușmani, în particular, împotriva statului polon și
reprezentanților acestuia.[10]
La jumătatea secolului al XVII-lea, a fost înființat un cvasistat militar căzăcesc de către cazacii de la
Nipru, locuit și de țăranii ruteni care fugeau de iobăgie.[11] Polonianu controla foarte bine acest
teritoriu, dar cazacii erau o forță utilă în luptele împotriva turcilor și, în unele momente, cele două
state erau aliate în campanii militare.[12]Totuși, continuarea iobăgirii țăranilor de
către nobilimea polonă și, mai important, suprimarea Bisericii Ortodoxe i-au împins pe cazaci
departe de Polonia.[12] Aspirațiile lor erau de a avea reprezentare în Seimul polon, recunoaștere a
tradițiilor ortodoxe și creșterea treptată a prezenței cazacilor în armată. Aceste aspirații au fost
refuzate, cu vehemență, de regii poloni. În cele din urmă, cazacii s-au aliat cu Rusia ortodoxă și cu
hoardele tătare (păgâne), decizie ce a condus, mai târziu, la decăderea statului polono-lituanian[11] și
la păstrarea creștinismului ortodox în Ucraina.[13]
Hatmanatul Căzăcesc[modificare | modificare sursă]
În 1648, Bohdan Hmelnițki a condus cea mai mare răscoală căzăcească împotriva Uniunii Polono-
Lituaniene și împotriva regelui polon Ioan al II-lea Casimir.[14]Teritoriul de pe malul stâng al Niprului a
fost integrat în Rusia, sub forma Hatmanatului Cazac, în urma Tratatului de la Pereiaslav, din 1654,
și a războiului ruso-polonezce i-a urmat. După împărțirile Poloniei de la sfârșitul secolului al XVIII-lea
(1772, 1793, 1795) între Prusia, Austria Habsburgică și Rusia, Galiția a fost preluată de Austria, iar
restul hatmanatului cazac a fost incorporat în Imperiul Rus.
După moartea lui Hmelnițki, hatmanatul căzăcesc decade. Fiul lui Bogdan, Iuri, a fost numit
succesor, dar el nu a fost la fel de înțelept ca tatăl său. După domnii fără sens, "ruina" hatmanatului
căzăcesc este eliminată de Ivan Mazepa. Hatmanatul a înflorit în timpul domniei sale, în domeniul
artistic, în special. Stilul arhitectural dezvoltat în timpul mandatului său a fost numit „barocul
ucrainean”. Izbucnind Marele Război Nordic dintre Rusia și Suedia, el rupe alianța cazacilor
ucraineni cu rușii, aliindu-se cu Suedia. Victoria rușilor a pus capăt visului de independență al lui
Mazepa, independență pe care o promiseseră suedezii, în schimbul ajutorului acordat de cazaci.
După moartea lui Kirilo Rozumovski, ultimul hatman, teritoriul căzăcesc (nu exista noțiunea de
"Ucraina" ca stat. Exista doar "Ocraina" sau "margine" a Poloniei sau a Rusiei) intră sub stăpânirea
rusă.
Ucraina rusă[modificare | modificare sursă]
În ciuda promisiunilor de autonomie a Hatmanatului căzăcesc (Galiția trecuse la Imperiul
Habsburgic) făcute cu ocazia Tratatului de la Pereiaslav, cazacii și rutenii (rămași în stânga Niprului)
nu au primit niciodată libertățile și autonomia pe care le așteptau de la Imperiul Rus. Totuși, în cadrul
imperiului, cazacii și rutenii au ajuns să ocupe funcții înalte în administrația de stat rusească și
în Biserica Ortodoxă Rusă.
Mai târziu, regimul țarist a dus o politică de rusificare a teritoriilor căzăcești și rutene, suprimând
folosirea dialectelor căzăcești și rutene (rusine) în tipărituri și în public (nu a existat noțiunea de
limbă "ucraineană" în sec. XVII-XIX).[15]
Primul Război Mondial și Revoluția Rusă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Războiul de Independență al Ucrainei.
Vezi și: Ucraina în timpul Primului Război Mondial, Războiul Civil Rus și Ucraina după Revoluția
Rusă.
Rutenii, rusinii și cazacii au intrat în Primul Război Mondial atât de partea Puterilor Centrale (rutenii
și rusinii din Galiția și Bucovina), sub Austria, cât și de partea Antantei (cazacii), sub Rusia. În timpul
războiului, autoritățile austro-ungare au format Legiunea Ucraineană (apar pentru prima oară
noțiunile de "ucrainean" și "ucraineană" la inițiativa contelui Stadion - șeful serviciilor secrete austro-
ungare din anii 1890-1916), alături de Legiunea Polonă, pentru a lupta împotriva Imperiului Rus.
Aceste legiuni au stat la baza armatei polone interbelice și a armatei galițiene ucrainene ce a luptat
împotriva bolșevicilor în perioada imediat următoare Primului Război Mondial (1919–23). Cei
suspectați de sentimente filo-ruse, în Austria, au fost tratați dur. Până la 5.000 de susținători ai
Imperiului Rus din Galiția au fost închiși în lagărele de prizonieri de la Talerhof, Styria, și în
fortăreața Terezín (astăzi în Cehia).[16]
Soldați ai Armatei Populare Ucrainene

Odată cu prăbușirea imperiilor rus și austro-ungar, în urma Primului Război Mondial și al Revoluției
Ruse, a apărut o mișcare națională ucraineană pentru independență. În perioada 1917–20, au
apărut câteva state ucrainene: Republica Populară
Ucraineană, Hatmanatul, Directoratul și Republica Sovietică Socialistă Ucraineană(probolșevică),
state ce au ocupat teritorii din fostul Imperiu Rus; de asemenea, pe fostul teritoriu austro-ungar s-a
format Republica Populară Vest-Ucraineană. În mijlocul Războiului Civil Rus, s-a dezvoltat și o
mișcare anarhistă ucraineană, numită Armata Neagră, condusă de Nestor Mahno.[17] Totuși, în urma
înfrângerii Ucrainei de Vest în Războiul Polono-Ucrainean, urmat de eșecul invaziei polone respinse
de forțele ruse și ucrainene pro-sovietice, Ucraina n-a putut să se unifice și să-și câștige
independența (chiar în acest text se arată că existau mai multe republici ucrainene în perioada
1918-1920). În urma Păcii de la Riga, tratat semnat de Rusia Sovietică, Ucraina Sovietică și Polonia,
vestul Ucrainei de azi (atunci nu exista un stat ucrainean unificat) a fost împărțit și încorporat în
Polonia, iar părțile centrale și estice au format RSS Ucraineană, în martie 1919, care a devenit,
ulterior, republică fondatoare a URSS, în decembrie 1922.[18]
Ucraina Sovietică Interbelică[modificare | modificare sursă]
Revoluția care a adus la putere guvernul sovietic a devastat Ucraina. 1,5 milioane de oameni au
murit și sute de mii și-au pierdut casele în urma conflictelor. În condițiile acestea, guvernul sovietic a
rămas flexibil în anii 1920.[19] Astfel, cultura și limba ucraineană au avut o perioadă de reviriment, iar
ucrainizarea a devenit o implementare locală a politicii sovietice
de korenizație (adică indigenizare).[18] Bolșevicii au introdus și asistența medicală universală,
educație și asistență socială.[20] Drepturile femeilor au fost recunoscute iar noile legi au căutat
eliminarea vechilor inegalități.[21] Majoritatea acestor politici au fost anulate, însă, până la începutul
anilor 1930, după ce Iosif Stalin și-a consolidat, progresiv, puterea, devenind liderul de facto al
Partidului Comunist și dictator al Uniunii Sovietice.

Hidrocentrala DniproGES în construcție, pe la 1930

Începând cu sfârșitul anilor 1920, Ucraina a fost implicată în proiectele de industrializare a URSS, iar
producția industrială a țării a crescut de patru ori în anii 1930.[18]Totuși, industrializarea a avut costuri
enorme pentru țărănime, care fusese, din punct de vedere demografic, baza națiunii ucrainene.
Pentru a satisface nevoia crescândă de hrană și pentru a finanța industrializarea, Stalin a instituit o
politică de colectivizare a agriculturii, statul confiscând pământurile și animalele țăranilor și
comasându-le în ferme colective, aceste politici fiind aplicate cu ajutorul armatei și a poliției
secrete.[18] Cei care au opus rezistență au fost arestați și deportați. Asupra țăranilor au fost impuse
cote de producție din ce în ce mai mari. Colectivizarea a avut un efect devastator asupra
productivității agricole. Întrucât membrii fermelor colective nu aveau dreptul de a primi din produsul
muncii lor până când nu se îndeplinea planul, în Uniunea Sovietică s-a răspândit foametea. În 1932–
33, milioane de oameni au murit de foame în ceea ce astăzi se cunoaște sub numele de Holodomor.
Nu există încă un consens între istorici în ceea ce privește faptul dacă această foamete artificială
poate fi denumită genocid, dar Rada Supremă a Ucrainei și mai multe alte țări îl consideră un
genocid al poporului ucrainean.[c]
Perioadele industrializării și a Holodomorului au coincis și cu politica sovietică agresivă împotriva
elitelor culturale și politice naționale adesea acuzate de "deviaționism naționalist". Două valuri
de represiune politică și persecuții din URSS (1929–34 și 1936–38) au avut ca rezultat uciderea a
681.692 oameni; printre aceștia se numărau și 80% din membrii elitei culturale ucrainene și trei
sferturi din toți ofițerii de rang înalt ai Armatei Roșii.[18]
Al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Frontul de Răsărit (al Doilea Război Mondial).

Soldați sovietici pregătind plute pentru traversarea Niprului (pe semn scrie "Către Kiev!") în Bătălia Nipruluidin
1943

În urma invadării Poloniei, în septembrie 1939, trupele germane și sovietice și-au împărțit teritoriul
Poloniei. Astfel, Galiția și Volînia, au fost alipite la URSS (Ucraina exista doar ca o republică
socialistă autonomă în cadrul federației comuniste numită URSS). Unificarea reușită de Ucraina
pentru prima oară în istoria sa, în 1992, a fost un eveniment decisiv în istoria acestei țări.[22][23]
După capitularea Franței în fața Germaniei, România a fost forțată de URSS să cedeze Basarabia și
nordul Bucovinei, în urma Tratatului încheiat de Hitler și Stalin la 23 august 1939, ale cărui
consecințe au fost declarate nule de comunitatea internațională, inclusiv de Rusia, în prezent. RSS
Ucraineană a primit de la călăul Stalin nordul și sudul Basarabiei, nordul Bucovinei, și Ținutul Herța,
teritorii ocupate de agresorul sovietic, care n-au aparținut niciodată și nu-i aparțin Ucrainei (în urma
nulității protocolului secret Ribbentrop/Molotov). În schimb, vestul fostei Republici Autonome
Moldovenești (actuala Republică Transnistreană) a fost alipit de Stalin nou-createi RSS
Moldovenești. Anexările teritoriale abuzive ale URSS au fost recunoscute de tratatele de pace din
1947. În prezent, în urma recunoașterii, inclusiv de Duma de Stat a Rusiei, nulității Pactului Hitler-
Stalin (cunoscut ca Pactul Ribbentrop-Molotov), efectele tratatelor din 1947 sunt nule de drept. Ca
urmare, Germania s-a reunificat, Țările Baltice și-au câștigat independența. Ca urmare a
precedentului creat, Tratatul din 1947 s-a dovedit caduc, urmând ca și teritoriile ocupate de fosta
URSS (Rusia și Ucraina sovietice) să revină la Patria mamă România (evident parțial, căci
procesele de rusificare și ucrainizare au schimbat profund structura etnică a populației din aceste
teritorii cu consecințe devastatoare în plan social)
Armatele germane au invadat URSS în 22 iunie 1941. Armatele Axei au avansat rapid, în pofida
eforturilor disperate ale Armatei Roșii. Peste 600.000 de soldați sovietici au fost uciși sau au căzut
prizonieri în bătălia de la Kiev.[24][25] Deși marea majoritate a ucrainenilor au luptat de partea Armatei
Roșii și a rezistenței sovietice,[26] unii naționaliști ucraineni au creat o formațiune antisovietică în
Galiția, Armata Insurecțională Ucraineană (1942), care s-a unit cu forțele naziste. În total, numărul
ucrainenilor care au luptat în armata sovietică este estimat a fi între 4,5 milioane[26] și
7 milioane.[27] Gherilele prosovietice din Ucraina sunt estimate la 47.800, la începutul ocupației, și
500.000 în 1944; aproximativ 48% dintre aceștia erau etnici ucraineni.[28]
Inițial, germanii au fost primiți ca eliberatori de unii ucraineni din vest, adică din teritoriile anexate de
URSS în 1939 și 1940. Dar administrațiile teritoriilor ocupate nu au făcut prea multe încercări de a
exploata nemulțumirile ucrainenilor față de politicile staliniste.[29] În schimb, naziștii au păstrat
sistemul fermelor colective, au dus politici sistematice de exterminare a evreilor, au deportat oameni
în Germania pentru muncă și au început o politică de depopulare a Ucrainei pentru a o pregăti în
vederea colonizării.[29] În aceste condiții, în mare parte, cei rămași în teritoriul ocupat s-au opus,
activ sau pasiv, naziștilor.
Pierderile totale de populație suferite de Ucraina în timpul războiului sunt estimate a fi între cinci și
opt milioane,[30][31] inclusiv peste o jumătate de milion de evrei uciși de Einsatzgruppen, uneori, cu
ajutorul colaboratorilor locali. Din 8,7 milioane de soldați sovietici care au murit în luptele contra
naziștilor,[32][33][34] 1,4 milioane erau etnici ucraineni.[32][34]
După război[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, Istoria Uniunii Sovietice și Istoria Uniunii
Sovietice (1985-1991).

Serghei Koroliov și Valentin Glushko

Republica a fost grav afectată de război și a fost nevoie de eforturi semnificative pentru a își reveni.
Peste 700 de orașe și 28.000 de sate au fost distruse.[35] Situația a fost înrăutățită de
o foamete cumplită, în 1946–47, cauzată de secetă.[36]
Rezistența antisovietică a continuat mulți ani după război, mai ales în vestul Ucrainei, teritorii
proaspăt ocupate de URSS, dar și în alte regiuni.[37] Armata Ucraineană Insurgentă a continuat să
lupte împotriva URSS până în anii 1950, folosind tactici de gherilă.[38][39]
În urma morții lui Stalin, în 1953, Nikita Hrușciov a devenit noul lider al URSS. În calitate de fost Prim
Secretar al Partidului Comunist din RSS Ucraineană, în perioada 1938-49, Hrușciov cunoștea, în
detaliu republica și, după preluarea puterii la nivelul uniunii, a pus accent pe prietenia dintre
popoarele rus și ucrainean. În 1954, aniversarea a 300 de ani de la Tratatul de la Pereiaslav a fost
sărbătorită cu fast, și în acel an, Crimeea a fost transferată de la RSFS Rusă la RSS Ucraineană.[40]
Până în anii 1950, republica a depășit nivelul de producție industrială dinainte de război.[41] De
asemenea, a devenit un important centru al producției sovietice de armament și al cercetării
științifice. Acest rol important a avut drept consecință obținerea unei influențe majore de către elita
locală. Mulți membri ai conducerii sovietice proveneau din Ucraina, cel mai de seamă fiind Leonid
Brejnev, care l-a înlăturat pe Hrușciov și a devenit lider al Uniunii, între 1964 și 1982, precum și
numeroși sportivi, artiști și oameni de știință sovietici.
La 26 aprilie 1986, un reactor al Centralei Nucleare de la Cernobîl a explodat, având ca
rezultat dezastrul de la Cernobîl, cel mai grav accident nuclear din istorie.[42][43] La momentul
accidentului, șapte milioane de persoane locuiau în regiunile contaminate, din care 2,2 milioane în
Ucraina.[44] După accident, un nou oraș, Slavutici, a fost construit în afara zonei de excluziune pentru
a găzdui și susține angajații centralei, care a fost închisă în 2000. Aproximativ 150.000 de oameni
au fost evacuați din zona contaminată, iar 300.000–600.000 au luat parte la curățenie. Până în anul
2000, 4.000 de copii ucraineni au fost diagnosticați cu cancer la tiroidă cauzat de radiațiile emanate
în timpul accidentului.[45]
Independența[modificare | modificare sursă]
Euromaidan, Decembrie 2013

Republica Populară Donețk, aprilie 2015

La 16 iulie 1990, noul parlament a adoptat Declarația Suveranității de Stat a Ucrainei.[46] Declarația
stabilea principiile de autodeterminare a națiunii ucrainene, democrație, independență politică și
economică, și prioritatea legii ucrainene pe teritoriul ucrainean în fața legii sovietice. Cu o lună în
urmă, o declarație similară fusese adoptată de parlamentul RSFS Ruse. Aceasta a dus la o perioadă
de confruntări între autoritățile sovietice centrale și cele republicane. În august 1991, liderii
conservatori comuniști ai URSS au încercat un puci pentru înlăturarea de la putere a lui Gorbaciov și
restaurarea puterii Partidului Comunist. După eșecul tentativei, la 24 august 1991, parlamentul
ucrainean a adoptat Declarația de Independență, în care Ucraina era declarată stat democratic și
independent.[47] Un referendum și primele alegeri prezidențiale au avut loc la 1 decembrie 1991. În
acea zi, peste 90% din ucraineni și-au exprimat susținerea pentru independență și l-au ales pe
președintele parlamentului, Leonid Kravciuk, ca președinte al țării. La întâlnirea de
la Brest (Belarus), din 8 decembrie, și apoi la întâlnirea de la Alma Ata, din 21 decembrie, liderii
Belarusului, Rusiei, și Ucrainei, au dizolvat, oficial, Uniunea Sovietică și au format Comunitatea
Statelor Independente (CSI).[48]
Ucraina a fost, inițial, văzută ca o republică cu condiții economice favorabile, în comparație cu
celelalte regiuni ale fostei URSS.[49] Totuși, țara a suferit o scădere economică mai profundă decât
alte foste republici sovietice. În timpul recesiunii, între 1991 și 1999, Ucraina a pierdut 60%
din PIB [50][51] și a suferit o inflație de ordinul zecilor de mii de procente.[52] Nemulțumiți de situația
economică, dar și de criminalitate și corupție, ucrainenii au protestat și au organizat greve.[53]
Economia ucraineană s-a stabilizat până la sfârșitul anilor 1990. O nouă monedă, grivna, a fost
introdusă în 1996. Începând cu anul 2000, țara a avut o creștere economică medie de 7% pe
an.[54][55] O nouă Constituție a Ucrainei a fost adoptată în 1996, ceea ce a transformat Ucraina într-o
republică semiprezidențială. Președintele Kucima a fost, însă, criticat de adversari pentru că a
concentrat prea multă putere în funcția prezidențială, pentru corupție, transferul proprietății publice în
mâinile unei oligarhii loiale lui, descurajarea libertății de exprimare și fraudă electorală.[56] În
2004, Viktor Ianukovici, pe atunci prim ministru, a fost declarat câștigător al alegerilor prezidențiale,
care au fost fraudate masiv, după cum a constatat și Curtea Supremă de Justiție a
Ucrainei.[57] Rezultatele au cauzat nemulțumiri și demonstrații în favoarea candidatului
opoziției, Viktor Iușcenko, care a contestat rezultatele și a condus Revoluția Portocalie. În urma
repetării alegerilor, Viktor Iușcenko a devenit președinte și Iulia Timoșenko prim ministru, iar Viktor
Ianukovici a rămas în opoziție.[58]

Geografia[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Geografia Ucrainei.
Harta fizică a Ucrainei

Regiunile istorice ale actualei Ucraine

Evoluția teritorială a Ucrainei moderne

Cu o suprafață de 603.700 km² și cu o ieșire la mare în lungime de 2.782 km, Ucraina este a
patruzeci și patra țară din lume ca suprafață. Este a doua țară din Europa ca suprafață,
după Rusia europeană.[5]
La nord, Ucraina se învecinează cu Bielorusia și Rusia, aceasta din urmă fiindu-i vecină și la est. La
vest, Ucraina se învecinează cu Polonia, Slovacia și Ungaria. La sud-vest, are granițe
cu România pe Tisa în Maramureș, în Bucovina, și mai la sud pe Dunăre și în Delta Dunării,
pe Brațul Chilia ; între aceste două porțiuni, vecina Ucrainei este Moldova. Ucraina are, așadar,
șapte vecini, dintre care patru în Uniunea Europeană.
Peisajul ucrainean este compus, mai ales, din câmpii fertile (sau stepe) și podișuri, traversate de
fluvii cum ar fi Niprul, Donețul, Nistrul și Bugul de Sud, care curg spre sud, vărsându-se în Marea
Neagră și în Marea Azov. Singurii munți din țară sunt Munții Carpați, aflați în vest, cel mai înalt punct
fiind vârful Hovârla la 2.061 m, și Munții Crimeii în peninsula Crimeea, în sudul extrem, de-a lungul
coastei.[59]
Ucraina are o climă temperat-continentală, cu influențe mediteraneene pe coasta din sudul
Crimeei. Precipitațiile sunt distribuite disproporționat, fiind mai abundente în vest și nord și mai
sărace în est și sud-est. Vestul Ucrainei primește aproximativ 1.200 mm de precipitații anual, în timp
ce Crimeea primește aproximativ 400 mm anual. Iernile sunt mai blânde la țărmul Mării Negre, dar
mai reci în interiorul continentului. Temperaturile medii anuale sunt în intervalul 5,5–7 °C în nord, și
11–13 °C în sud[60].
Regiunile istorice sunt de la vest spre est : Volînia, Galiția, Rutenia, Podolia Bucovina de nord, părți
din Basarabia, Herța, Bugeacul, Edisanul, Taurida, Crimeea, Zaporojia și Meotida (aceasta din urmă
denumită de sovietici : Donbass).

Politică și organizare[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Politica Ucrainei, Alegeri în Ucraina și Alegeri prezidențiale în Ucraina, 2004.
Ucraina este o republică guvernată după un sistem semiprezidențial. Președintele este ales prin vot
popular direct pentru un mandat de cinci ani.[61]
Puterea legislativă este reprezentată de un parlament unicameral cu 450 de membri,
numit Verhovna Rada.[62] Parlamentul este responsabil de formarea Cabinetului de Miniștri, condus
de Primul Ministru.[63]
Legile, actele parlamentului și cabinetului, decretele prezidențiale și actele Parlamentului Crimeei
pot fi abrogate de Curtea Constituțională, dacă încalcă Constituția Ucrainei. Alte acte normative sunt
și ele supuse verificărilor juridice. Curtea Supremă este instanța judecătorească supremă. Oficial,
este garantată autonomia locală. Consiliile locale și primarii sunt aleși prin vot și exercită control
asupra bugetelor locale. Liderii administrațiilor regionale sunt numiți de președinte.
În Ucraina activează un număr mare de partide politice, dintre care multe au foarte puțini membri și
nu sunt de notorietate. Partidele mici se reunesc adesea în coaliții largi pentru a participa la alegerile
parlamentare.
Armata[modificare | modificare sursă]

Soldați ai armatei ucrainene într-un BTR-80, în Irak

După prăbușirea Uniunii Sovietice, Ucraina a moștenit o forță militară de 780.000 de oameni pe
teritoriul său, echipată cu al treilea arsenal nuclear ca dimensiune din lume.[64][65] În mai 1992,
Ucraina a semnat Tratatul pentru Reducerea Armelor Strategice (START) prin care a acceptat să
cedeze Rusiei toate armele nucleare pentru a fi distruse și să se alăture Tratatului de Neproliferare a
Armelor Nucleare ca stat fără arme nucleare. Ucraina a ratificat tratatul în 1994 și, până în 1996, a
renunțat complet la armamentul nuclear.[64] Armata Ucrainei este a doua ca efectiv din Europa, după
cea rusă.[66]
Ucraina a făcut progrese și în sensul reducerii armelor convenționale. A semnat Tratatul Forțelor
Armate Convenționale din Europa, care cere reducerea efectivului de tancuri, artilerie și blindate.
Țara plănuiește să renunțe la stagiul militar obligatoriu, pentru a trece la o armată profesionistă până
în 2011.[67]
Ucraina joacă un rol și în operațiunile de menținere a păcii. Trupe ucrainene sunt desfășurate
în Kosovo ca parte a unui batalion polono-ucrainean.[68] O unitate ucraineană a fost desfășurată
în Liban, sub egida ONU, pentru aplicarea acordurilor de încetare a focului. De asemenea, un
batalion ucrainean a fost prezent în Sierra Leone. În 2003–05, o unitate ucraineană a luptat în Irak,
în cadrul Forței Multinaționale din Irak, sub comandă poloneză. Numărul total al soldaților ucraineni
activi în teatrele de operațiuni din lume este de 562.[69]
În urma obținerii independenței, Ucraina s-a declarat stat neutru.[70] Țara a avut un parteneriat militar
limitat cu Rusia și alte țări CSI și un parteneriat cu NATO, din 1994. În anii 2000, guvernul a înclinat
din ce în ce mai mult către NATO, și cooperarea cu Alianța Nord-Atlantică a fost reglementată prin
Planul de Acțiune NATO-Ucraina semnat în 2002. Ulterior, s-a convenit ca chestiunea aderării la
NATO să fie stabilită în urma unui referendum național.[67]

Împărțire administrativă[modificare | modificare sursă]

Articol principal: împărțirea administrativă a Ucrainei.

Împărțirea administrativă a Ucrainei

Liov - mai mare și cel mai important oraș din vestul Ucrainei

Ucraina este subdivizată în 24 de regiuni (oblasti, singular - oblast adică raioane ), 1 republică
autonomă (avtomna respublica) în Crimeea, două municipii (mista, singular - misto) cu statut de
regiune și 494 de raioane.
 Cercasî  Luhansk
 Cernăuți  Mîkolaiv
 Cernihiv  Odesa
 Dniepropetrovsk  Poltava
 Donețk  Republica Autonomă Crimeea
 Harkiv  Rivne
 Herson  Sevastopol
 Hmelnițki  Sumî
 Ivano-Frankivsk  Tarnopol
 Jitomir  Vinița
 Kirovograd  Volîn
 Kiev (municipiu)  Transcarpatia
 Kiev (regiune)  Zaporoje
 Livov

Ucraina are 176 de orașe de subordonare regională (обласного значення) și 279 de orașe de
subordonare raională (районного значення). În plus, mai există 886 de așezări de tip urban (селищ
міського типу) și 28.552 de localități rurale, din care 27197 comune (сільські ради) și 1365 sate
fără administrație proprie (селищні ради).

Economia[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Economia Ucrainei.

Kiev - cel mai important centru industrial și comercial al țării.

În perioada sovietică, economia ucraineană era a doua ca mărime din URSS, reprezentând o
importantă componentă industrială și agricolă a economiei planificate a uniunii.[5] În urma prăbușirii
sistemului sovietic, țara a trecut de la economia planificată la o economie de piață. Tranziția a fost
dificilă pentru majoritatea populației, care a căzut în sărăcie. Economia Ucrainei a scăzut puternic în
anii de după prăbușirea URSS. Viața de zi cu zi a ucraineanului de rând era grea. Un număr
semnificativ de cetățeni din regiunile rurale ale țării au supraviețuit doar hrănindu-se cu ceea ce
cultivau pe pământurile lor, lucrând în câte două locuri de muncă și obținând bunurile de strictă
necesitate prin schimburi în natură.[71]
În 1991 guvernul a liberalizat majoritatea prețurilor pentru a combate penuria, dar nu a reușit să
rezolve problema. În același timp, guvernul a continuat să subvenționeze sectoarele de stat din
industrie și agricultură prin emisii monetare fără acoperire. Politica monetară lejeră de la începutul
anilor 1990 a dus inflația la nivele foarte mari. Ucraina deține recordul mondial de inflație pe un an
calendaristic, pentru inflația din 1993.[72] Cei care trăiau pe baza unui venit fix au suferit cel mai
mult.[18] Prețurile s-au stabilizat doar după introducerea noii monede, grivna, în 1996.

Un avion Antonov An-148 de fabricație ucraineană

Țara a implementat foarte lent reformele structurale. După obținerea independenței, guvernul a
elaborat un cadru legal pentru privatizare. Totuși, rezistența la reformă din cadrul guvernului, ca și
cea venită din partea unei părți semnificative a populației, a blocat eforturile de reformă. Un număr
mare de întreprinderi de stat au fost scutite de privatizare. Între timp, până în 1999, producția a
scăzut la mai puțin de 40% din nivelul anului 1991,[73] dar și-a revenit, atingând din nou nivelul
respectiv până în anul 2006.[50]
PIB-ul (PPP) Ucrainei din 2007, calculat de FMI, este pe locul 29 în lume, cu o valoare estimată de
399,866 miliarde de dolari.[50] PIB-ul nominal (în dolari americani, calculat la rata de schimb a pieței)
a fost de 140,5 miliarde de dolari, al 41-lea din lume.[5] Până în decembrie 2007 salariul mediu
nominal în Ucraina a atins 1.774 grivne pe lună.[74] În ciuda faptului că a rămas în urma țărilor vecine
central-europene, creșterea anuală a salariului mediu în termeni reali este de 20% pentru perioada
2001–2006.[75]
La începutul anilor 2000 economia a arătat o puternică creștere bazată pe export, de 5 până la 10%,
producția industrială crescând cu mai mult de 10% pe an.[76] Ucraina produce aproape toate tipurile
de vehicule de transport și nave spațiale. Avioanele Antonov și camioanele KrAZ sunt exportate în
multe țări. Majoritatea exporturilor Ucrainei sunt îndreptate spre țările Uniunii Europene și
ale Comunității Statelor Independente.[77] De la independență, Ucraina și-a păstrat propria agenție
spațială, Agenția Spațială Națională a Ucrainei. Primul astronaut care a ieșit în spațiu din partea
Ucrainei a fost Leonid Kadeniuk la 13 mai 1997. Ucraina a devenit participant activ în explorarea
științifică a spațiului. Între 1991 și 2007, au fost lansați șase sateliți și 101 vehicule spațiale
ucrainene, această țară continuând să proiecteze nave spațiale.[78]

Autobuz electric Electron E19101

Ucraina își importă majoritatea resurselor de energie, în special petrolul și gazele naturale, și
depinde în mare măsură de Rusia ca furnizor de energie. În timp ce 25% din gazele naturale din
Ucraina provin din surse interne, aproximativ 35% provin din Rusia iar restul de 40% din Asia
Centrală, prin rute de tranzit controlate de Rusia. În același timp, 85% din gazul rusesc este livrat în
Europa de Vest prin Ucraina.[79]
Banca Mondială a clasificat Ucraina ca un stat cu venit mediu.[80] Printre problemele semnificative se
numără infrastructura și transportul subdezvoltate, corupția și birocrația. În 2007, bursa ucraineană
de acțiuni a înregistrat a doua creștere din lume cu 130 de procente.[81] Conform CIA, în 2006
capitalizarea bursei de acțiuni a Ucrainei a fost de 42,87 miliarde de dolari.[5] Printre sectoarele în
creștere ale economiei ucrainene se numără piața IT, care le-a depășit pe toate cele din celelalte țări
central- și est-europene în 2007, crescând cu aproximativ 40 de procente.[82]
Industria auto[modificare | modificare sursă]
Numărul total de mașini înmatriculate în Ucraina depășește 6 milioane de unități[83][84]. În anul 2008,
vânzările de mașini noi au fost de 623.000 de unități, în creștere cu aproape 15% față de anul
2007[83]. În Ucraina activează patru producători auto[83]. Cel mai important este Zaporozhye (ZAZ),
care produce autovehicule low-cost[83]. Uzina a încheiat un parteneriat cu General Motors și produce
mașini sub brandurile Opel, Chevrolet și Daewoo[83]. Electrontrans este producător ucrainean de
tramvaie, troleibuze, autobuze electrice, unități și piese de schimb.

Cultura[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Cultura Ucrainei.
Ouă încondeiate (pîsankî) din Volînia

Obiceiurile ucrainene sunt puternic influențate de creștinism, religia cu cei mai mulți practicanți în
țară.[85] Rolurile sexelor tind să fie și ele repartizate în manieră tradițională, bunicii jucând un rol mai
mare în educația copiilor decât în țările occidentale.[86] Cultura ucraineană a fost influențată și de
vecinii de la vest și de la est ai țării, fapt ce se reflectă în artele plastice, arhitectură și muzică.
Epoca comunistă a avut un efect puternic asupra artelor.[87] În 1932, Stalin a impus realismul
socialist ca politică de stat în Uniunea Sovietică, promulgând decretul "pentru reconstrucția
organizațiilor artistice și literare". Această manieră controlată de stat a inhibat în mare măsură
creațiile originale. În timpul anii 1980, a fost introdusă politica glasnost (deschiderea) și artiștii
sovietici au fost mai liberi să se exprime.[88]
Tradiția vopsirii ouălor de Paști, cunoscute sub numele de pîsankî, datează de multă vreme în
Ucraina. Pe ouă se desenează cu ceară pentru a se realiza formele; apoi, se aplică vopseaua
pentru a le colora, aceasta neacoperind părțile trasate cu ceară. După ce se vopsește oul, se
înlătură ceara, lăsând doar formele colorate. Această tradiție este mai veche de o mie de ani,
dinaintea apariției creștinismului în Ucraina.[89]
Bucătăria tradițională ucraineană se bazează pe carne de pui, porc, vită, pește și ciuperci. De
asemenea, ucrainenii mănâncă mulți cartofi, cereale și legume proaspete și murate. Printre
mâncărurile tradiționale ucrainene se numără varenîkî (găluște fierte cu ciuperci, cartofi, varză,
brânză sau cireșe), borș și holubțî (un fel de sarmale umplute cu orez, morcovi și carne). Printre
specialitățile ucrainene se numără și puiul Kiev și prăjitura Kiev. Băuturile preferate ale ucrainenilor
sunt compotul, sucurile, laptele, iaurtul, apa minerală, ceaiul și cafeaua, precum și berea, vinul
și horilka.[90]
Patrimoniu[modificare | modificare sursă]
Între 1990-2013 pe lista patrimoniului mondial UNESCO au fost incluse 7 obiective culturale sau
naturale din Ucraina.
Limbile vorbite[modificare | modificare sursă]

Procentajul vorbitorilor nativi ai limbii ucrainene, pe regiuni

Conform Constituției, limba oficială a Ucrainei este limba ucraineană. Rusa, limba oficială de facto a
Uniunii Sovietice, este vorbită de mulți ucraineni, mai ales în regiunile estice și sudice. Conform
recensământului din 2001, 67.5% din populație a declarat ucraineana ca limbă maternă și 29.6% au
declarat rusa.[91] Majoritatea vorbitorilor nativi de ucraineană cunosc rusa ca a doua limbă.
Multe sondaje în ce privește limbile vorbite au rezultate diferite, deoarece orice reformulare a unei
întrebări poate conduce la o schimbare a răspunsului unui număr semnificativ de persoane.
Ucraineana este vorbită mai ales în vestul și centrul Ucrainei. În vest, ucraineana este limba
pricipală în orașe (cum ar fi Livov). În centru, ucraineana și rusa sunt folosite aproximativ la fel de
mult în mediul urban, rusa fiind mai mult vorbită în Kiev, ucraineana fiind limba dominantă în mediul
rural. În sud și est, rusa este folosită mai mult în orașe, în zonele rurale predominând un dialect care
amestecă rusa cu ucraineana.

Procentajul de vorbitori nativi de rusă (pe regiuni)

Mare parte din perioada sovietică, numărul de vorbitori nativi de ucraineană a scăzut de la generație
la generație și, în anii 1980, utilizarea limbii ucrainene în viața publică a scăzut semnificativ.[92] În
urma independenței, guvernul Ucrainei a urmat o politică de ucrainizare,[93] pentru a crește gradul de
utilizare a limbii ucrainene, descurajând limba rusă, care a fost interzisă sau restrânsă în mass-
media și filme.[94][95] Astfel, programele TV în limba rusă sunt subtitrate în ucraineană, cu excepția
filmelor în rusă realizate în perioada sovietică.
Conform Constituției Republicii Autonome Crimeea, ucraineana este singura limbă oficială a
republicii. Totuși, constituția republicii recunoaște limba rusă ca limbă a majorității populației și îi
garantează utilizarea "în toate sferele vieții publice". Similar, tătarei crimeene (limba unei minorități
de 12% din populația republicii[96]) îi este garantată protecția specială a statului, ca și "limbile
celorlalte naționalități". Vorbitorii de rusă constituie o majoritate importantă a populației Crimeei
(77%), vorbitorii de ucraineană constituind doar 10,1%, iar cei ai tătarei crimeene 11,4%.[97] Dar, în
viața de zi cu zi, majoritatea ucrainenilor și tătarilor din Crimeea folosesc și ei rusa.[98]
Literatura[modificare | modificare sursă]

Taras Șevcenko (1814–1861), autoportret din 1840

Istoria literaturii ucrainene datează din secolul al XI-lea, după creștinarea Rusiei Kievene.[99] Scrierile
vremii erau mai ales bisericești și erau scrise în slavonă. Relatările istorice ale vremii sunt
denumite cronici, iar cea mai semnificativă cronică a perioadei este cronica lui Nistor.[100] Activitatea
literară a suferit un declin puternic în timpul invaziei mongole.[99]
Literatura ucraineană a reînceput să se dezvolte în secolul al XIV-lea, și a înregistrat progrese
deosebite în secolul al XVI-lea odată cu introducerea tiparului și cu începutul perioadei de glorie a
cazacilor, sub dominație rusească și polonă.[99] Cazacii au stabilit o societate independentă și au
popularizat un gen nou de poem epic, care a marcat un vârf al literaturii orale ucrainene.[100] Aceste
progrese au fost apoi anulate în secolul al XVII-lea și la începutul secolului al XVIII-lea, când
publicarea în limba ucraineană a fost descurajată. Dar până la sfârșitul secolului al XVIII-lea limba
ucraineană literară modernă s-a perfecționat.[99]
Secolul al XIX-lea a debutat în Ucraina cu o perioadă de promovare a limbii locale, inițiată de Ivan
Kotliarevski cu lucrarea sa Eneida, prima lucrare publicată scrisă în ucraineana modernă. Până în
anii 1830, a început dezvoltarea romantismului ucrainean, fiind perioada de glorie a celei mai
importante figuri a culturii naționale ucrainene, pictorul și poetul romantic Taras Șevcenko. Ivan
Kotliarevski este considerat părintele literaturii în limba ucraineană, iar Șevcenko este simbolul
renașterii naționale.[101] Apoi, în 1863, utilizarea limbii ucrainene în tipărituri a fost interzisă de
Imperiul Rus.[15] Aceasta a afectat grav activitatea literară din regiune, iar scriitorii ucraineni au fost
obligați fie să publice în limba rusă, fie să-și publice lucrările în Galiția austriacă. Interdicția nu a fost
ridicată oficial, dar, în urma revoluției din 1917 și a venirii la putere a bolșevicilor, a fost ignorată.[100]
Literatura ucraineană a continuat să înflorească în primii ani ai perioadei sovietice, când erau
acceptate aproape toate curentele literare. Lucrurile s-au schimbat drastic în anii 1930, când Stalin
și-a implementat politica de realism socialist. Doctrina nu era îndreptată direct împotriva literaturii în
limba ucraineană, dar a impus ca autorii să folosească un anumit stil în lucrările lor. Activitățile
literare au continuat să fie limitate în perioada comunistă și doar după obținerea independenței
Ucrainei, în 1991, scriitorii au fost liberi să se exprime după cum doreau.[99]
Sport[modificare | modificare sursă]

Andrei Șevcenko

Ucraina a profitat de pe urma accentului pus de conducerea sovietică pe educația fizică. Astfel de
politici au lăsat Ucrainei sute de stadioane, bazine, săli de sport și alte elemente de infrastructură
sportivă.[102] Cel mai popular sport în Ucraina este fotbalul. Competiția națională de cel mai înalt nivel
este Vîșcea Liha, primul eșalon fotbalistic ucrainean. Cele mai de succes cluburi din Vîșcea Liha
sunt marile rivale Dinamo Kiev și Șahtior Donețk. Deși Șahtior este campioană a Ucrainei, Dinamo
Kiev are cel mai bogat palmares din istoria fotbalului ucrainean, fiind de două ori câștigătoare
a Cupei Cupelor, a unei supercupă a Europei, de 13 ori campioană a URSS și de 12 ori campioană
a Ucrainei, în timp ce Șahtior a câștigat doar patru campionate ale URSS și patru ale
Ucrainei.[103] Mulți fotbaliști ucraineni au jucat în echipa națională a Uniunii Sovietice, cei mai
importanți fiind Igor Belanov și Oleg Blohin, câștigători ai Balonului de Aur pentru cel mai bun
fotbalist al anului. După căderea Uniunii Sovietice, un singur ucrainean a mai câștigat acest trofeu, și
anume Andrei Șevcenko, căpitanul echipei naționale ucrainene. Echipa națională a debutat în
turneele finale de campionat mondial sau european în Campionatul Mondial de Fotbal din 2006,
atingând faza sferturilor de finală, fiind învinși de Italia.
Alți sportivi ucraineni cu rezultate notabile sunt boxerii Vitali și Vladimir Kliciko, cei doi frații obținând
titlul mondial la categorie grea, precum și atletul Serhii Bubka, multiplu campion mondial si olimpic
la săritura cu prăjina si deținătorul recordului mondial în aer liber cu o performanță de 6.14 m.
Ucraina a debutat la olimpiade la ediția din 1994 a Jocurilor Olimpice de iarnă. Deocamdată, Ucraina
a avut mult mai mult succes la Olimpiadele de vară — 69 de medalii la trei ediții — la cele de iarnă
obținând doar cinci medalii la patru ediții. Ucraina este plasată pe locul 36 după numărul de medalii
câștigate în istoria Jocurilor Olimpice, toate țările plasate pe un loc mai bun, cu excepția Rusiei, fiind
prezente la mai multe ediții.

Demografie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Demografia Ucrainei.

Structura etnică a Ucrainei[104]

Ucraineni (77,82%)

Ruși (17,82%)

Români/Moldoveni (0,85%)

Belaruși (0,57%)

Tătari crimeeni (0,51%)

Bulgari (0,42%)

Unguri (0,32%)

Polonezi (0,3%)

Alții (1,72%)
Conform recensământului din 2001, ucrainenii compun 77,8% din populația țării. Alte grupuri etnice
semnificative sunt rușii (17,3%), românii (0,85%), belarușii (0,6%), tătarii
crimeeni (0,5%), bulgarii (0,4%), maghiarii (0,3%), polonezii (0,3%), evreii (0,2%), armenii(0,2%), gre
cii (0,2%).[105]
Ucraina se consideră a fi într-o criză demografică, datorită mortalității ridicate și a natalității scăzute.
Natalitatea în Ucraina este de 9,55 nașteri la mia de locuitori anual, iar mortalitatea este de 15,93
decese la mia de locuitori anual. Un factor care contribuie la mortalitatea ridicată sunt cauze
ca fumatul și intoxicația cu alcool în rândul populației masculine la vârste anterioare
pensionării.[106]În 2007, populația țării a scăzut cu o viteză care o plasează pe locul patru în lume.[107]
Regiunile industrializate din est și sud-est sunt cele mai populate, și aproximativ 67,2% din populație
trăiește în mediul urban.[108]

Numărul de locuitori - în milioane (1990–2007)

Pentru a ameliora aceste statistici, guvernul a crescut alocația pentru copii de 17 ori în 2005, oferind
o plată de 8175 de grivne, și alocații lunare de 154 grivne pentru fiecare copil.[109][110] Tendința
demografică arată semne de îmbunătățire, natalitatea fiind în creștere din 2001.[111] În primele nouă
luni din 2007, în unele provincii s-a înregistrat o creștere demografică în cinci regiuni ale țării (din
24), iar scăderea demografică arăta semne de stabilizare la nivel național. Cele mai mari rate ale
natalității s-au înregistrat în regiunile din vest.[112]
În primii cinci ani de independență ai Ucrainei, au avut loc migrații semnificative ale populației. Peste
un milion de oameni s-au mutat în Ucraina în anii 1991-1992, mai ales din celelalte foste republici
sovietice. În total, între 1991 și 2004, 2,2 milioane de persoane au imigrat în Ucraina (printre aceștia,
2 milioane au venit din alte foste state sovietice), și 2,5 milioane au emigrat din Ucraina (printre
acestea, 1,9 milioane s-au mutat în alte foste republici sovietice).[113] În prezent, imigranții constituie
aproximativ 14,7% din totalul populației, sau 6,9 milioane de oameni.[114]

Religia[modificare | modificare sursă]

Catedrala Sfânta Sofia din Kiev, monument înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO[115]

Confesiunea majoritară în Ucraina este creștinismul ortodox, ai cărui credincioși sunt împărțiți în trei
ramuri: Biserica Ortodoxă Ucraineană, aflată sub administrarea Patriarhiei de la Moscova, Biserica
Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Kievului), și Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală.[85]

O biserică Catolică din Liov

Pe locul doi ca număr de credincioși este Biserica Greco-Catolică Ucraineană, care practică
aceleași tradiții spirituale și liturgice ca și ortodoxia, și recunoaște primatul papei ca lider al
creștinătății. Întâistătătorul Bisericii Greco-Catolice Ucrainene este arhiepiscopul Sviatoslav
Șevciuc.[116]
În Ucraina există de asemenea 863 de comunități romano-catolice, 474 clerici și un milion de
credincioși romano-catolici.[85] Grupul formează aproximativ 2,19% din populație și constă
preponderent din etnici polonezi, care trăiesc mai ales în zona de vest a țării.

Palatul Hanului Crimeei din Bahcisarai este centrul Islamului în Ucraina și un monument din Patrimoniul
Mondial UNESCO.[117]

Creștinii protestanți formează și ei 2,19% din populație. Numărul protestanților a crescut mult după
independența Ucrainei. Uniunea Evanghelică Baptistă din Ucraina este cel mai mare grup, cu peste
150.000 de membri și aproximativ 3000 de clerici. A doua biserică protestantă ca mărime este
cea penticostală cu 110.000 de membri, peste 1500 de biserici locale și peste 2000 de clerici, dar
există și alte grupuri și uniuni penticostale care împreună numără peste 300.000 de credincioși, cu
peste 3000 de biserici locale. Sunt și multe școli penticostale cum ar fi Seminarul Teologic
Penticostal din Liov și Institutul Biblic Kiev. Printre alte grupuri se
numără calviniștii, luteranii, metodiștii și adventiștii de ziua a șaptea. Există și comunități
de mormoni.[85]
Sunt aproximativ 500.000 de musulmani în Ucraina, aproximativ 300.000 din aceștia fiind tătari
crimeeni. Există 487 de comunități musulmane înregistrate, 368 dintre ele fiind în peninsula
Crimeea. În plus, aproximativ 50.000 de musulmani trăiesc în Kiev, majoritatea născuți în
străinătate.[118]
Comunitatea evreiască este doar o mică parte din ceea ce reprezenta ea înainte de Al Doilea
Război Mondial. Cultul mozaicreprezintă 0,63% din populație. Recensământul din 2001 a relevat
existența a 103.600 de evrei mozaici, deși liderii comunităților susțin că populația ar fi de 300.000.
Nu există statistici privind ce parte din evreii ucraineni aparțin cultului mozaic, dar iudaismul ortodox
are cea mai puternică prezență în Ucraina. Sunt prezente și mici comunități reformate și
conservatoare.[85]
La 1 ianuarie 2006 existau 35 de comunități hinudse și 53 budiste în țară.[118]

Educația[modificare | modificare sursă]

Ucraina este pe locul patru la număr de absolvenți de studii universitare și postliceale din Europa, fiind pe locul
șapte ca populație

Conform Constituției Ucrainei, accesul gratuit la educație este garantat pentru toți cetățenii. Studiile
gimnaziale sunt obligatorii în școlile de stat, școli ce reprezintă marea majoritate a instituțiilor de
învățământ. Educația la nivel liceal este furnizată pe baze concurențiale.[119] Există și un mic număr
de licee și universități particulare acreditate.
Datorită accentului pus de URSS pe accesul total la educație pentru toți cetățenii, rata alfabetizării
este de aproximativ 99,4%.[5] Din 2005, programul de studii de unsprezece clase a fost înlocuit cu
unul de douăsprezece clase: școala primară durează patru ani (începând la șase ani), educația
gimnazială durează cinci ani, iar liceul durează trei ani. [120] În clasa a douăsprezecea, elevii dau
Testele Guvernamentale, numite și examene de terminarea școlii. Aceste teste sunt folosite pentru
admiterea în învățământul superior.
Sistemul ucrainean de învățământ superior este compus din instituții și organisme științifice și
metodologice la nivel federal, municipal și din organizații autonome de educație.[121] Organizarea
învățământului superior în Ucraina este efectuată conform structurii educaționale a statelor
dezvoltate, așa cum este ea definită de UNESCOși de ONU.[122]

Infrastructura[modificare | modificare sursă]

Drumurile din Ucraina

Mare parte din sistemul rutier ucrainean datează din perioada sovietică, și este rămas în urmă.
Guvernul ucrainean s-a angajat să construiască 4.500 km de autostrăzipână în 2012.[123] În total,
drumurile asfaltate din Ucraina reprezintă 164.732 km de drumuri.[5] Transportul feroviar din Ucraina
are rolul de a face legătura între principalele zone urbane, porturi și centre industriale și țările vecine.
Cea mai mare concentrație de căi ferate se află în regiunea Donbas. Deși volumul de marfă
transportată pe calea ferată a scăzut cu 7,4% în 1995 comparativ cu 1994, Ucraina este încă una
din țările care se bazează puternic pe transportul feroviar.[124]Lungimea totală a căilor ferate din
Ucraina este de 22.473 km, din care 9.250 km sunt electrificați.[5]
Ucraina este unul din cei mai mari consumatori europeni de energie, consumând de două ori mai
multă energie decât Germania, pe unitatea de PIB.[125] O mare parte din energia folosită de Ucraina
provine din surse nucleare, țara primind mare parte din combustibilul său nuclear din Rusia. Restul
de petrol și gaze naturale este importat tot din fosta Uniune Sovietică. Ucraina este puternic
dependentă de energia nucleară. Cea mai mare centrală nucleară din Europa, centrala
termonucleară Zaporijia, se află în Ucraina. În 2006, guvernul planifica să construiască 11 noi
reactoare nucleare până în anul 2030, aproape dublând efectiv cantitatea de energie produsă în
prezent.[126] Sectorul energetic ucrainean este al doisprezecelea din lume în termeni de putere
instalată, cu 54 GW.[125] Energia regenerabilă joacă un rol foarte modest în ce privește producția de
energie electrică, în 2005 producția energetică fiind asigurată din următoarele surse: nucleară
(47%), termică (45%), hidrocentrale și altele (8%).[126]
Ucraina consumă anual aproximativ 40-45 miliarde de metri cubi de gaze naturale, jumătate din
această cantitate fiind cumpărată anterior de la compania rusă Gazprom, care, în iunie 2014, a oprit
complet livrările de gaze către teritoriul ucrainean din cauza unor dispute legate de preț și datoriile
Ucrainei.[127]

Referințe[modificare | modificare sursă]

1. ^http://www.ukrstat.gov.ua/operativ/operativ2016/ds/kn/kn_e/kn1116_e.html
2. ^http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2016/01/weodata/weorept.aspx?sy=2014&ey=2021&scsm=1
&ssd=1&sort=country&ds=.&br=1&pr1.x=62&pr1.y=1&c=913%2C922%2C926&s=NGDPD%2CNGDP
DPC%2CPPPGDP%2CPPPPC&grp=0&a=
3. ^ a b c Room, Adrian. Placenames of the World. London: MacFarland and Co., Inc., 1997.
4. ^ „Scythian”. Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat în 12 septembrie 2007.
5. ^ a b c d e f g h „Ukraine”. CIA World Factbook. December 13, 2007. Accesat în 2007-12-24. Verificați
datele pentru: |date=(ajutor)
6. ^ a b c „Kievan Rus”. 2001http://www.bartleby.com/65/ki/KievanRu.html. Parametru
necunoscut |ency= ignorat (ajutor); Lipsește sau este vid: |title=(ajutor) Accesată la data de
2008-01-27.
7. ^ „The Destruction of Kiev”. University of Toronto's Research Repository. Accesat în 3 ianuarie 2008.
8. ^ Subtelny, p. 69
9. ^ Subtelny, p. 92–93
10. ^ „Poland”. Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat în 12 septembrie 2007.
11. ^ a b Krupnytsky B. și Zhukovsky A. „Zaporizhia, The”. Enciclopedia Ucrainei. Accesat în 16 decembrie
2007.
12. ^ a b „Ukraine - The Cossacks”. Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat în 12 septembrie 2007.
13. ^ Magocsi, p. 195
14. ^ Subtelny, p. 123–124
15. ^ a b Remy, Johannes (2007). „Valuev Circular and Censorship of Ukrainian Publications in the
Russian Empire (1863-1876)”. Canadian Slavonic Papers. findarticles.com. Accesat în 16 decembrie
2007.
16. ^ Horbal, Bogdan. „Talerhof”. The world academy of Rusyn culture. Accesat în 20 ianuarie 2008.
17. ^ Cipko, Serge. „Makhno, Nestor”. Enciclopedia Ucrainei. Accesat în 17 ianuarie 2008.
18. ^ a b c d e f „Interwar Soviet Ukraine”. Encyclopædia Britannica(cu plată). Accesat în 12 septembrie
2007.
19. ^ Subtelny, p. 380
20. ^ „Communism”. MSN Encarta. Accesat în 5 iulie 2008.
21. ^ Cliff, p. 138–39
22. ^ Wilson, p. 17
23. ^ Subtelny, p. 487
24. ^ Roberts, p. 102
25. ^ Boshyk, p. 89
26. ^ a b „World wars”. Encyclopedia of Ukraine. Accesat în 20 decembrie 2007.
27. ^ „Pierderile națiunii ucrainene, p. 2”. Peremoga.gov.ua (în ucraineană). Accesat în 16 decembrie
2007.
28. ^ Subtelny, p. 476
29. ^ a b „Ukraine - World War II and its aftermath”. Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat în 28
decembrie 2007.
30. ^ „Pierderile națiunii ucrainene, p. 1”. Peremoga.gov.ua (în ucraineană). Accesat în 16 decembrie
2007.
31. ^ Kulchytsky, Stalislav, "Demographic losses in Ukrainian in the twentieth century", Zerkalo Nedeli,
October 2-8, 2004. Disponibilă online în rusă și ucraineană. Accesat la 2008-01-27.
32. ^ a b „Pierderile națiunii ucrainene, p. 7”. Peremoga.gov.ua (în ucraineană). Accesat în 16 decembrie
2007.
33. ^ Overy, p. 518
34. ^ a b Кривошеев Г. Ф., Россия и СССР в войнах XX века: потери вооруженных сил.
Статистическое исследование (Krivoșeev G. F., Rusia și URSS în războaiele secolului al XX-lea:
pierderile forțelor armate. Un studiu statistic) ru
35. ^ „Ukraine :: World War II and its aftermath”. Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat în 12
septembrie 2007.
36. ^ Kulchytsky, Stanislav, "Demographic losses in Ukraine in the twentieth century", 2-8
octombrie 2004. Disponibil online în rusă și in ucraineană.
37. ^ Klîmonciuk, Oksana, Archive data: OUN-UPA fought in Donbass region up to mid-50ies, Agenția
Ucraineană Independentă de Informații (UNIAN), 18.03.2008. Retrieved on 2008-01-27.
38. ^ Piotrowski p. 352–54
39. ^ Weiner p.127–237
40. ^ „The Transfer of Crimea to Ukraine”. International Committee for Crimea. 2005. Accesat în 25
martie 2007.
41. ^ „Ukraine - The last years of Stalin's rule”. Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat în 28
decembrie 2007.
42. ^ Serrill, Michael S. (September 1, 1986). „Anatomy of a catastrophe”. TIME Magazine (în engleză).
Arhivat din originalla 2001-02-10. Accesat în 2007-12-16. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
43. ^ Remy, Johannes (1996). „'Sombre anniversary' of worst nuclear disaster in history - Chernobyl: 10th
anniversary”. UN Chronicle. findarticles.com. Arhivat din original la 28 iunie 2012. Accesat în 16
decembrie 2007.
44. ^ „Geographical location and extent of radioactive contamination”. Swiss Agency for Development and
Cooperation. (citând "Comitetul însărcinat cu Problemele și Consecințele Catastrofei de la CN
Cernobîl: 15 ani după Dezastrul de la Cernobîl", Minsk, 2001, p. 5/6 ff., și "Agenția Interinform
Cernobîl, Kiev", și "Comitetul Cernobîl: tabelul datelor oficiale despre accident") Accesat la 2008-01-
27.
45. ^ „Thyroid Cancer Effects in Children”. International Atomic Energy Agency. august 2005. Accesat
în 16 decembrie 2007.
46. ^ „Declarația Suveranității de Stat a Ucrainei”. Verhovna Rada (în engleză). 16 iulie 1990. Accesat
în 2007-09-12. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
47. ^ „Rezoluția Verhovna Rada asupra Declarației de Independență a Ucrainei”. Verkhovna Rada (în
engleză). 24 august 1991. Accesat în 2007-09-12. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
48. ^ „Liderii sovietici rememomerează inevitabila destrămare a Uniunii Sovietice”. Radio Europa
Liberă (în engleză). 8 decembrie 2006. Accesat în 2007-09-12. Verificați datele
pentru: |date= (ajutor)
49. ^ Shen, p. 41
50. ^ a b c „Ukrainian GDP (PPP)”. World Economic Outlook Database, octombrie 2007. Fondul Monetar
Internațional (FMI). Accesat în 10 martie 2008.
51. ^ „Can Ukraine Avert a Financial Meltdown?”. Banca Mondială. iunie 1998. Accesat în 16 decembrie
2007.
52. ^ Figliuoli, Lorenzo (31 august 2002). „The IMF and Ukraine: What Really Happened”. Fondul
Monetar Internațional. Accesat în 2007-12-16. Citare cu parametru
depășit |coauthors= (ajutor); Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
53. ^ Aslund, Anders (1995). „Eurasia Letter: Ukraine's Turnaround”. Foreign Policy. JSTOR. pp. pp.
125–143. doi:10.2307/1149308. Accesat în 16 decembrie 2007.
54. ^ „Ukraine. Country profile” (PDF). Banca Mondială. Accesat în 16 decembrie 2007.
55. ^ „Indicatori macroeconomici”. Banca Națională a Ucrainei. Accesat în 16 decembrie 2007.
56. ^ Wines, Michael (1 aprilie 2002). „Leader's Party Seems to Slip In Ukraine”. The New York Times.
Accesat în 2007-12-24. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
57. ^ „The Supreme Court findings” (în ucraineană). Supreme Court of Ukraine. 3 decembrie 2004.
Accesat în 7 iulie 2008.
58. ^ „Ukraine-Independent Ukraine”. Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat în 14 ianuarie 2008.
59. ^ „Ukraine - Relief”. Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat în 27 decembrie 2007.
60. ^ „Ukraine - Climate”. Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat în 27 decembrie 2007.
61. ^ „Articole generale despre Ucraina”. Government Portal. Accesat în 24 decembrie 2007.
62. ^ „Verhovna Rada Ucrainei”. Site-ul oficial Verhovna Rada. Accesat în 24 decembrie 2007.
63. ^ „Constituția Ucrainei”. Wikisursă (în engleză). Accesat în 24 decembrie 2007.
64. ^ a b „Istoria forțelor armate ale Ucrainei”. Ministerul Apărării al Ucrainei. Accesat în 5 iulie 2008.
65. ^ „Armele speciale ale Ucrainei”. globalsecurity.org. Accesat în 24 decembrie 2007.
66. ^ „Ucraina”. MSN encarta. Accesat în 12 februarie 2008.
67. ^ a b „White Book 2006” (PDF). Ministerul Apărării al Ucrainei. Arhivat din original (PDF) la 8 noiembrie
2007. Accesat în 24 decembrie 2007.
68. ^ „Multinational Peacekeeping Forces in Kosovo, KFOR”. Ministerul Apărării al Ucrainei. Accesat
în 24 decembrie 2007.
69. ^ „Peacekeeping”. Ministerul Apărării al Ucrainei. Accesat în 2 mai 2008.
70. ^ „Declarația suveranității de stat a Ucrainei”. Verhovna Rada Ucrainei. Accesat în 24 decembrie
2007.
71. ^ „Ucraina independentă”. Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat în 12 septembrie 2007.
72. ^ Skolotiany, Yuriy, The past and the future of Ukrainian national currency, Interviu cu Anatoli
Halcinski, Mirror Weekly, #33(612), 2—8 September 2006. Accesat la 2008-07-05
73. ^ „CIA World Factbook - Ucraina. Ediția 2002”. CIA. Accesat în 5 iulie 2008.
74. ^ „Salariul mediu în 2007 pe regiuni”. Comisia de Stat pentru Statistică din Ucraina. Accesat în 5 iulie
2008.
75. ^ „Rata de creștere a salariului nominal și a celui real (1995-2006)”. Comisia de Stat pentru Statistică
din Ucraina. Accesat în 5 iulie 2008.
76. ^ „CIA World Factbook - Ucraina. Ediția 2004”. CIA. Accesat în 5 iulie 2008.
77. ^ „Structura importului și exportului, 2006”. Comitetul de Stat pentru Statistică al Ucrainei. Accesat
în 5 iulie 2008.
78. ^ „Statistici ale lansărilor de vehicule spațiale ucrainene”. Agenția Spațială Națională a Ucrainei.
Accesat în 24 decembrie 2007.
79. ^ „Sectorul de gaze din Ucraina” (.pdf). Oxford institute for energy studies. pp. p.36 of 123. Accesat
în 5 iulie 2008.
80. ^ „Ce sunt statele cu venit mediu?”. The World Bank - (IEG). Accesat în 3 ianuarie 2008.
81. ^ Pogarska, Olga. „Ukraine macroeconomic situation - Feb 2008”. UNIAN news agency. Accesat
în 29 februarie 2008.
82. ^ Ballmer, Steve (20 mai 2008). „CEO al Microsoft Steve Ballmer vizitează Ucraina”. Microsoft.
Accesat în 28 iulie 2008.
83. ^ a b c d e Industria auto din Ucraina, cât două Românii, 03 Feb 2009, cotidianul.ro, accesat la 7
decembrie 2010
84. ^ Industria auto din Ucraina, cât două Românii, 03 feb 2009, money.ro, accesat la 7 decembrie 2010
85. ^ a b c d e „Departamentul de Stat Ucrainean pentru Culte”. Raport Statistic din 2003. Accesat în 27
ianuarie 2008.
86. ^ „Diferențe culturale”. Cultura Ucrainei. Accesat în 27 ianuarie 2008.
87. ^ „Interwar Soviet Ukraine”. Encyclopædia Britannica (cu plată)(în engleză). Accesat în 12 septembrie
2007. In all, some four-fifths of the Ukrainian cultural elite was repressed or perished in the course of
the 1930s
88. ^ „Gorbachev, Mikhail” (în engleză). Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat în 30 iulie
2008. Under his new policy of glasnost (“openness”), a major cultural thaw took place: freedoms of
expression and of information were significantly expanded; the press and broadcasting were allowed
unprecedented candour in their reportage and criticism; and the country's legacy of Stalinist
totalitarian rule was eventually completely repudiated by the government
89. ^ „Pysanky - Ukrainian Easter Eggs” (în engleză). University of North Carolina. Accesat în 28 iulie
2008.
90. ^ Stechishin, Savella. „Traditional Foods” (în engleză). Encyclopedia of Ukraine. Accesat în 10 august
2007.
91. ^ „Compoziția lingvistică a populației”. All-Ukrainian population census, 2001. Accesat în 27 ianuarie
2008.
92. ^ Shamshur, p. 159-168
93. ^ „Світова преса про вибори в Україні-2004 (Alegerile din 2004 reflectate în presa
mondială)”. Архіви України (Arhivele Naționale ale Ucrainei) (în engleză). Accesat în 7 ianuarie 2008.
94. ^ „Anger at Ukraine's ban on Russian”. BBC. 15 aprilie 2004. Accesat în 7 iulie 2008.
95. ^ „Wanted: Russian-language movies in Ukraine”. RussiaToday. 6 iulie 2008. Accesat în 7 iulie 2008.
96. ^ Structura populației pe naționalități, în Republica Autonomă Crimeea, conform recensământului din
2001. Accesat la 2008-01-27.
97. ^ Compoziția lingvistică a populației Republicii Autonome Crimeea, conform recensământului din
2001. Accesat la 2008-01-27.
98. ^ Pentru o prezentare mai detaliată a politicilor lingvistice în Crimeea, vezi Natalya Belitser, "The
Constitutional Process in the Autonomous Republic of Crimea in the Context of Interethnic Relations
and Conflict Settlement," International Committee for Crimea. Accesat la 12 august 2007.
99. ^ a b c d e „Ukraine - Cultual Life - Literature”. Encyclopædia Britannica (cu plată) (în engleză). Accesat
în 3 iulie 2008.
100. ^ a b c „Ukraine - Literature”. MSN Encarta. Accesat în 3 iulie 2008.
101. ^ Struk, Danylo Husar. „Literature”. Encyclopedia of Ukraine (în engleză). Accesat în 17
ianuarie 2008.
102. ^ „Ukraine - Sports and recreation”. Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat în 12
ianuarie 2008. Text "limba engleză" ignorat (ajutor)
103. ^ uc Trofeele câștigate de Dinamo Kiev - Site-ul oficial Dinamo Kiev uc , accesat la 23 iunie
2008
104. ^ Compoziția etnică a populației Ucrainei, recensământul din 2001
105. ^ „Compoziția etnică a populației Ucrainei”. 2001 Census. Accesat în 5 iulie 2008.
106. ^ „What Went Wrong with Foreign Advice in Ukraine?”. The World Bank Group (în engleză).
Accesat în 16 ianuarie 2008.
107. ^ „Field Listing - Population growth rate”. CIA World Factbook. Accesat în 5 iulie 2008.
108. ^ „Ukraine - Statistics”. United Nations Children's Fund (UNICEF)(în engleză). Accesat în 7
ianuarie 2008.
109. ^ „2005: The year in review” (în engleză). Accesat în 1 februarie 2008.
110. ^ „President meets with business bosses”. Press office of President Victor Yushchenko (în
engleză). Arhivat din original la 23 aprilie 2007. Accesat în 1 februarie 2008.
111. ^ „Populația” (în Ukrainian). Comitetul de Stat de Statistică din Ucraina. 2008. Accesat în 28
iulie 2008.
112. ^ Ukraine’s birth rate shows first positive signs in decadeUkrainian Independent Information
Agency (UNIAN). 05.10.2007 Retrieved on 2008-07-03.
113. ^ Malynovska, Olena, Caught Between East and West, Ukraine Struggles with Its Migration
Policy, National Institute for International Security Problems, Kiev, ianuarie 2006. Accesat la 2008-07-
03.
114. ^ „International migration 2006”. United Nations Department of Economic and Social
Affairs (în engleză). Accesat în 5 iulie 2008.
115. ^ „Kiev Saint Sophia Cathedral”. United Nations Educational, Scientific and Cultural
Organisation (UNESCO). UN. Accesat în 8 iulie 2008.
 116. ^ „Biserica Greco-Catolică Ucraineană (UGCC)”. Accesat în 27 ianuarie 2008.
117. ^ „Bakhchisaray palace of Crimean Khans”. United Nations Educational, Scientific and
Cultural Organisation (UNESCO). UN. Accesat în 8 iulie 2008.
118. ^ a b „International Religious Freedom Report 2007 - Ukraine”. United States Department of
State (USDOS). Accesat în 27 ianuarie 2008.
119. ^ Constituția Ucrainei Capitolul 2, Articolul 53. Adoptat la a cincea sesiune a Verhovna Rada
a Ucrainei din 28 iunie 1996. Accesat la data de 3 iulie 2008.
120. ^ „Educația secundată generală”. Ministerul Educației și Științei din Ucraina. Accesat în 23
decembrie 2007.
121. ^ „Sistemul învățământului superior din Ucraina”. Ministerul Educației și Științei din Ucraina.
Accesat în 23 decembrie 2007.
122. ^ „Sistemul educațional din Ucraina”. Ministerul Educației și Științei din Ucraina. Accesat în 23
decembrie 2007.
123. ^ Bose, Mihir (7 iulie 2008). „Lungul drum spre Kiev”. BBC. Accesat în 29 iulie 2008.
124. ^ „Transportul în Ucraina”. U.S. Government Printing Office. Accesat în 22 decembrie 2007.
125. ^ a b „Ukraine”. Energy Information Administration (EIA). Guvernul SUA. Accesat în 22
decembrie 2007.
126. ^ a b „Energia nucleară în Ucraina”. World Nuclear Association. Accesat în 22 decembrie
2007.
127. ^ Proiectul de 245 milioane de dolari prin care Ucraina se îndepărtează și mai mult de Rusia,
15 octombrie 2014, Gaidau Ion, Gândul, accesat la 18 octombrie 2014

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

 Boshyk, Yuri (1986). Ukraine During World War II: History and Its Aftermath. Canadian Institute
of Ukrainian Studies. ISBN 0920862373.
 Cliff, Tony (1984). Class Struggle and Women’s Liberation. Bookmarks. ISBN 0906224128.
 Kuzio, Taras: Contemporary Ukraine: Dynamics of Post-Soviet Transformation, M.E. Sharpe,
1998, ISBN 0-7656-0224-5
 Magocsi, Paul Robert, A History of Ukraine. University of Toronto Press, 1996 ISBN 0-8020-
7820-6
 Mărculeț I., Gheorghe Anamaria, Mărculeț Cătălina: Marea Neagră și Asia Centrală. Interacțiuni
geopolitice, Geopolitica, nr. 44-45, 2012.
 Overy, Richard : The Dictators, W. W. Norton & Company, 2004, ISBN 0-393-02030-4
 Piotrowski Tadeusz, Poland's Holocaust: Ethnic Strife, Collaboration with Occupying Forces and
Genocide in the Second Republic, 1918-1947, McFarland & Company, 1998, ISBN 0-7864-
0371-3
 Roberts, Geoffrey (2006). Stalin's Wars: From World War to Cold War 1939-1953. Yale
University Press. ISBN 0920862373.
 Shamshur O. V., Ishevskaya T. I., Multilingual education as a factor of inter-ethnic relations: the
case of the Ukraine, în Language Education for Intercultural Communication, de D. E. Ager,
George Muskens, Sue Wright, Multilingual Matters, 1993, ISBN 1-85359-204-8
 Shen, Raphael. Ukraine's Economic Reform: Obstacles, Errors, Lessons.
Praeger/Greenwood. ISBN 0275952401.
 Subtelny, Orest. Ukraine: A History, ediția întâi. Toronto: University of Toronto Press,
1988. ISBN 0-8020-8390-0.
 Weiner, Amir, Making Sense of War: The Second World War and the Fate of the Bolshevik
Revolution, Princeton University Press, ISBN 0-691-09543-4, Partea II
 Wilson, Andrew, Ukrainian Nationalism in the 1990s: A Minority Faith, Cambridge University
Press, ISBN 0-521-57457-9
 Weinberg, Gerhard L. A World at Arms: A Global History of World War II. Cambridge University
Press. ISBN 0521558794.