Monarhia (gr.

monos – singur, arche – conducere) – forma de guvernământ în care

puterea supremă aparţine unei singure persoane, monarhului (rege, împărat, ţar, şah,
etc.). monarhii deţin poziţia lor în virtutea eredităţii, iar mandatul lor nu este limitat în
timp.[4] Formele monarhiei sânt: monarhie absolută şi monarhie constituţională (limitată).
Monarhia absolută se caracterizează prin faptul că puterea absolută aparţine
monarhului. El este unicul legislator, dirijează cu administraţia publică şi este instanţa
judiciară supremă. Fiind prima şi cea mai veche formă de guvernământ, de acea la etapa
actuală ea este o raritate. Ca exemplu poate să servească monarhia din Arabia Saudită
şi Oman. Pe lângă alte atribuţii nelimitate, monarhii acestor state sânt şi conducători
religioşi. Totuşi puterea acestor monarhi poate fi limitată de către familia regală care
decide asupra moştenirii tronului şi poate obliga monarhul să abdice.[5] În monarhiile
absolute lipseşte organul legislativ.
Monarhia constituţională (limitată) se caracterizează prin faptul că împuternicirile
conducătorului statului sânt limitate prin dispoziţii normative din Constituţia statului
respectiv. În dependenţă de gradul acestei delimitări deosebim monarhia dualistă şi
monarhie parlamentară.
Monarhia dualistă este forma iniţială a monarhiei limitate în cadrul căreia puterea
de stat se realizează conform principiului separării puterilor în stat, mai ales puterilor
legislativă şi executivă. Puterea legislativă aparţine parlamentului ales de către un cerc
de supuşi (în dependenţă de tipul de scrutin şi principiile dreptului electoral). Puterea
executivă este încredinţată monarhului care o exercită împreună cu guvernul numit de el.
Ramura judecătorească la fel aparţine monarhului. Monarhul beneficiază de dreptul de a
respinge legile adoptate de către parlament, de a emite decrete-legi cu putere de lege şi
de a dizolva parlamentul. Guvernul poartă răspundere în faţa şefului de stat. O astfel de
formă de guvernământ există în Maroc, Iordania, Kuwait.
Monarhia parlamentară este o formă mai dezvoltată decât monarhia dualistă.
Actualmente, monarhia parlamentară este în: Marea Britanie, Belgia, Suedia, Norvegia,
Spania, Japonia, Danemarca.
În monarhia parlamentară puterea monarhului nu se extinde în sfera legislativă, fiind
limitată considerabil la sfera administrării. Legile se adoptă de către parlament, monarhul
nu are dreptul de veto. Guvernul se formează în baza majorităţii parlamentare şi poartă
răspundere în faţa parlamentului. În cazul exprimării de către parlament a votului de
neîncredere guvernului, acesta demisionează. Monarhul nu întreprinde nici o acţiune în
mod independent. Orice act al monarhului necesită a fi contrasemnat de către şeful
guvernului sau ministrului respectiv. În cadrul monarhiei parlamentare monarhul
domneşte, dar nu guvernează.[6]
Republica (lat. res publica – treburi publice) – forma de guvernământ în care
cetăţenii deţin şi exercită puterea suverană prin reprezentanţii aleşi (parlament,
preşedinte). Guvernarea republicii este opusă guvernării monarhice, ea nu este ereditară
şi nici viageră.[7] Republica este considerată cea mai democratică formă de
guvernământ. Republicile se împart în: prezidenţiale, parlamentare şi semiprezidenţiale.
Republica prezidenţială se caracterizează prin rolul important al preşedintelui în
sistemul organelor de stat:
– conducătorul statului este ales fie de un colegiu special de delegaţi (în SUA),
fie prin votul direct al alegătorilor;
– preşedintele este investit cu dreptul de veto suspensiv asupra legilor
adoptate de parlament;
– separarea severă a puterilor, în care organele beneficiază de independenţă
semnificativă în raportul reciproc;
– parlamentul nu este în drept să exprime vot de neîncredere guvernului, dar
nici preşedintele nu este în drept să dizolve anticipat parlamentul;
– preşedintele este şi şeful executivului;
– miniştrii sânt numiţi în funcţie de către preşedinte;
– lipsa formei de responsabilitate a guvernului faţă de parlament.
 Exemplu tipic de republică prezidenţială este Statele Unite ale Americii, unde pentru
prima oară a fost instaurată această formă de guvernare. Sistemul organelor de stat
superioare se construieşte pe principiul „balanţei şi contrabalanţei”.[8]
Republica parlamentară este fundamentată pe concepţia separării puterilor în stat.
Această formă de guvernământ se caracterizează prin următoarele aspecte:
– şeful statului este ales de către parlament;
– guvernul se formează în baza parlamentară şi poartă răspundere faţă de
parlament;
– parlamentul este investit cu dreptul de a exercita control asupra activităţii
guvernului;
– parlamentul este ales de către popor prin vot universal, direct, secret şi liber
exprimat;
– parlamentul poate dizolva guvernul prin acordarea votului de neîncredere;
– atribuţiile şefului statului sânt exercitate, de regulă, de către guvern prin
intermediul şefului guvernului sau a ministrului, care contrasemnează actele şefului
statului.
Republica parlamentară este actuala formă de guvernământ a Germaniei, Ungariei,
Italiei, Indiei, Cehiei, Slovaciei, Estoniei, etc. Datorită evoluţiei istorice a acestei forme de
guvernământ, astăzi se vorbeşte despre : regim parlamentar dualist (guvernul este
responsabil şi în faţa parlamentului şi în faţa şefului de stat) şi regim parlamentar monist
(guvernul e responsabil doar în faţa parlamentului).[9]
Republica semiprezidenţială este forma de guvernământ care combină
particularităţile republicii prezidenţiale şi a celei parlamentare. Franţa şi Portugalia sânt
republici semiprezidenţiale.

O republică federală este o federație de state cu o formă de

guvernământ republicană. Federația este compusă dintr-un număr de state care se
autoguvernează, care sunt unite la nivel de guvern federal. În orice federație, spre
deosebire de un stat unitar, guvernele autonome la nivel statal sunt definite constituțional,
fiind protejate de orice intervenție unilaterală care ar putea fi luată la nivel federal.
Statele unei federații (precum și cele ale unei confederații) mențin, de asemenea,
și suveranitatea politică, pe care nu o cedează statului federal. De fapt, în acest caz,
cuvântul „republică” din expresia „republică federală” nu este folosit foarte adecvat, dar
înseamnă, cel puțin, faptul că federația de state respectivă nu are ca șef de
stat un monarh.
Trei state federale contemporane se descriu pe ele însele ca „republici
federale”: Republica Federală Germania, Republica Federală a Nigeriei și Republica
Federală Democratică a Etiopiei. O variantă aproape de aceasta este cea de „republică
federativă”, care apare în titlul oficial al Braziliei, „Republica Federativă a Braziliei”.

FRANTA
1. Statul
Franţa este o republică indivizibilă, laică, democratică şi socială se menţionează în art.2 din
Constituţie.
Organizarea şi funcţionarea Guvernului derivă din Constituţia din 1958, care recunoaşte
principiile Declaraţiei Drepturilor Omului şi Constituţia din 1946.
Constituţia din 4 octombrie 1958, aprobată prin referendum, a constituit punctul de pornire
pentru reforma constituţională din 1962, potrivit căreia Preşedintele Republicii este ales de toţi
cetăţenii francezi prin vot direct universal.
Şeful Statului este Preşedintele Republicii, ales pentru şapte ani prin vot universal şi poate
fi reales de un număr infinit de ori.
Potrivit sistemului francez, Preşedintele Republicii are responsabilităţi formale ca Şef de
Stat în cadrul sistemului parlamentar şi de asemenea este cel care conduce executivul.
 El desemnează Primul Ministru şi alţi membri ai Guvernului, conduce Consiliul Miniştrilor
şi poate să dizolve Adunarea Generală potrivit articolului 12 din Constituţie.
Are drept de promulgare a legilor votate de Parlament şi poate, dacă este necesar, să solicite
o revizuire a legilor, lucru care se întâmplă foarte rar.
Preşedintele Republicii este comandantul forţelor armate. în situaţiile de excepţie el poate să
invoce art.16 din Constituţie care arată că pot fi luate măsuri excepţionale pentru a asigura
securitatea naţională şi continuitatea activităţii Guvernului.
De asemenea, Preşedintele joacă un rol important în relaţiile externe, întrucât acesta
reprezintă
Franţa.
El este asistat în desfăşurarea activităţii de către un Secretariat General al Preşedinţiei,
responsabil pentru informare şi coordonare, şi de un birou personal din care fac parte consultanţii
politici, care informează Preşedintele, îl asistă în fundamentarea deciziilor şi îl asigură că ordinele
sale sunt respectate întocmai.

2. Structura autorităţii
Cele trei ramuri ale autorităţii sunt bine reprezentate şi în administraţia franceză.
2.1. Autoritatea juridică
Curţile franceze sunt de două tipuri: curţi Juridice şi curţi Administrative.
Curţile Juridice se află sub autoritatea supremă a Curţii de Apel (Cour de Cassation), care
are competenţa să anuleze deciziile Curţilor de pe nivelurile inferioare şi joacă un rol esenţial în
desfăşurarea corespunzătoare a activităţii.
Curţile Juridice includ multe curţi speciale: Curtea Comercială (Tribunaux de Commerce),
Biroul de Conciliere (Conseils de Prud'hommes), patru cabinete de relaţii etc.
Curţile Administrative se află în subordonarea Consiliului de Stat. Acestea includ curţile
administrative simple şi potrivit recentei reforme există curţile Administrative de apel şi curţile
specializate, cu precădere în sectorul financiar: Curtea de Conturi (Cour des Comptes) şi Curtea
Regională de Conturi.
De asemenea, înalta Curte de Justiţie formată din parlamentari este responsabilă pentru
cazurile penale în care sunt implicaţi Preşedintele Republicii sau membrii Guvernului.

2.2. Autoritatea legislativă

în mod normal, legislaţia este votată de Parlament. Parlamentul este bicamerakAdunaiea
Naţională şi Senatul.
Adunarea Naţională este aleasă pentru cinci ani prin vot direct universal. Senatul este ales
prin vot universal indirect de către grupul electoral al"grands electeurs".
Un mandat de senator este acordat pentru nouă ani.
Senatul nu poate fi dizolvat, spre deosebire de Adunarea Naţională.
In toate deciziile importante Adunarea Naţională are putere decizională finală.
Structurile asociate Adunării Naţionale şi Senatului sunt următoarele comitete:
- Comitetul de Aprobare în special pentru domeniul legislativ şi al finanţelor, care variază
de la o cameră la alta şi care este grupul principal de acceptare a textelor înainte ca acestea să fie
dezbătute public;
- Comitetul de Selecţie poate fi constituit la cererea membrilor parlamentului pentru a
examina propunerile particulare ale parlamentarilor;
- Comitetele de Anchetă şi Control pot fi constituite pentru probleme particulare şi au o
putere de investigare foarte mare.

2.3. Autoritatea executivă

Este divizată între Preşedintele Republicii şi Primul Ministru.
Nominalizările pentru posturile din activităţile civile şi militare, de la cel mai înalt nivel al
statului, sunt de competenţa Preşedintelui Republicii.
Nominalizarea pentru posturile de consilieri de stat, prefect şi director al administraţiei, sunt
făcute de către Consiliul de Miniştri.
 Guvernul Central
Şeful Guvernului este Primul Ministru . (vezi figura nr. 6.)
Guvernul este format din Primul Ministru, un număr de ministere şi secretariate de stat.
Structura Guvernului poate varia. Unii miniştri sunt denumiţi miniştri secretari de stat şi au
un rol important în echipa guvernamentală.
Aceştia pot fi secondaţi de alţi miniştri. Nici un membru al guvernului nu poate fi membru
al Parlamentului.
Există aproximativ 20 de departamente ministeriale cu structuri administrative
cvasipermanente. Miniştrii şi secretarii de stat au propriile lor birouri conduse de către asistenţi.
Primul Ministru, care este numit de către Preşedintele Republicii, este responsabil pentru
acţiunile Guvernului potrivit art.21 din Constituţie.
Acesta organizează activitatea Guvernului şi este ajutat de asistenţi şi de Secretariatul
General al Guvernului.
Secretariatul General al Guvernului are rolul central în derularea multor proceduri
administrative care implică activitatea Guvernului.
Guvernul răspunde în faţa Adunării Naţionale la toate interpelările scrise sau orale ale
membrilor parlamentului.
în fiecare săptămână, o sesiune este rezervată unor astfel de interpelări.
Un ministru este responsabil în mod expres pentru relaţia cu Parlamentul.
Formele de desfăşurare a activităţii Guvernului sunt:
- Şedinţele Consiliului de Miniştri în principiu sunt săptămânale, prezidate de Preşedintele
Republicii şi reunesc Primul Ministru, miniştrii şi dacă este necesar şi secretarii de stat
corespunzători. Agenda de lucru pregătită de către Secretariatul General al Guvernului este
acceptată de către Preşedintele Republicii care conduce dezbaterile. Deliberările Consiliului de
Miniştrii, constituie, de obicei, punctul final în procesul decizional al Guvernului;
- Şedinţele Consiliilor Interministeriale reunesc, la invitaţia Preşedintelui Republicii care le
prezidează, Primul Ministru, miniştri implicaţi în problemele particulare şi dacă este necesar şi
personalul civil de nivel superior;

- Şedinţele Comitetelor Interministeriale la care participă membrii Guvernului sunt prezidate

de Primul Ministru.

Germania
Preşedinte
Republica Federală Germania este situată în Europa Centrală. Din punct de vedere
constituţional Germania este o democraţie republicană federală reprezentativă.
Preşedintele Germaniei (Bundespräsident) este şeful statului german, pe scara ierarhică
cel mai înalt organ constituţional al Germaniei. Totuşi, conform constituţiei, puterea sa este
limitată, funcţiile sale fiind doar de reprezentare. El trebuie să fie neutru, preşedintele tuturor
cetăţenilor şi rezidenţilor din Germania şi este reprezentantul Germaniei în relaţiile
internaţionale.
Cele mai importante atribuţiuni politice de stat ale preşedintelui german sunt:
 hotărăşte dizolvarea guvernului, atunci când cancelarul (prim-ministrul)
primeşte un vot de neîncredere din partea acestuia;
 reuneşte sau dimite miniştri la sugestia cancelarului;
 are împuterniciri speciale în cazul unui guvern minoritar;
 aprobă şi semnează legile federale, ca ultim pas pentru intrarea acestora
în vigoare.
Guvern
Forma de guvernământ este parlamentară, în care şeful guvernului – cancelarul – este ales
de parlament, numit bundestag, şi confirmat de către preşedintele federal. Germania este
 caracterizată de o structură administrativă policentrică, un sistem de cooperare la nivel federal
şi o puternică poziţie a cancelarului federal. Aparatul administrativ german are trei niveluri:
 Nivelul federal;
 Nivelul landurilor;
 Nivelul local.
Cancelarul este ales cu majoritate absolută de către parlament pe o perioadă de 4 ani. El
are dreptul de a numi şi elibera din funcţie pe miniştri, precum şi dreptul de a formula direcţiile
de acţiune şi sarcinile fiecărui ministru din guvern.
Germania este alcătuită din 16 landuri (unităţi teritorial-administrative) (din care 13 landuri
cu suprafaţă mare şi trei landuri de tip oraş-stat), caracterizate de o puternică autonomie din
punct de vedere legal. A se vedea Anexa 1.
Ministerele au autoritate federală supremă, identifică problemele, cercetează, analizează
variante decizionale pentru a găsi cele mai bune soluţii şi fundamentează legislaţia primară şi
secundară.
Ierarhia tipica pentru un minister federal este următoarea:
 Minister;
 Secretariat de stat;
 Comitetul Director;
 Comitetul Subdirector;
 Conducerea Diviziei.
Membrii Secretariatului de stat şi ai Comitetului director sunt numiţi pe criterii politice,
primul cuprinzând 1-3 persoane, iar cel din urmă aproximativ 4-7 persoane, cu toate că Ministerul
Federal de Interne reuneşte frecvent 11 directori.
Cooperarea interministerială este un element deosebit de important pentru buna
coordonare în politică. Ministerele sunt conduse de un ministru asistat de un Birou de personal
format din persoane civile. În mod normal acesta cuprinde un asistent/consilier personal, un
reprezentant al presei, un asistent parlamentar şi secretari.
Sistem administrativ – teritorial
Fiecare land german are propria constituţie (în plus faţă de Constituţia Germaniei), propriul
guvern şi miniştri la nivel de land, propriul prim-ministru, propria reprezentare în Parlamentul de
la Berlin, propria legislaţie în domeniile care ţin de competenţa landurilor (cultura, învăţământul,
poliţia etc.) şi altele.
Unele landuri sunt împărţite în regiuni administrative numite Regierungsbezirk. Regiunile
administrative se împart la rândul lor în districte:
 Districte rurale (Kreise, în unele landuri numite Landkreise)
 Districte urbane (Kreisfreie Städte) - oraşe care nu ţin de vreun district
rural
Unele districte se împart în unităţi administrative (Ämter), iar acestea se împart în comune
(Gemeinde).
Conform legilor de bază, organizarea administrativă a fiecarui land este lăsată la dispoziţia
acestuia. La nivel federal, politica generală pentru fiecare land este fundamentată de şeful
Guvernului Regional (Primul Ministru al landului) şi birourile sale. Doar câteva sarcini
administrative, precizate în legea de bază, sunt realizate de administraţia federală.
Cele mai multe landuri au trei niveluri de organizare administrativă: superior, mediu şi
inferior. Autorităţile de la cel mai înalt nivel îndeplinesc funcţiile administrative pentru întregul
land dintr-o poziţie centrală. Aceste autorităţi sunt imediat subordonate ministerelor şi nu au
structuri administrative.
Autorităţile de nivel mediu îndeplinesc sarcini administrative pentru un district
administrativ din cadrul landului.
 Responsabilitatea este asigurată de către comisarul de district şi biroul lui. Comisarul de
district, desemnat de Guvernul landului şi în subordinea Ministerului de Interne al landului,
are misiunea de a veghea la siguranţa. Landurile mai mici nu au acest nivel intermediar de
autoritate.
Autorităţile de nivel inferior sunt autorităţi specifice landului, de exemplu, autorităţile
pentru administrarea reţelei de drumuri, birourile de sănătate şi cele veterinare.
Conducerea landurilor desfăşoară, de asemenea, activităţi mixte, care sunt rezultatul
cooperării între landuri şi Guvernul Federal, cum ar fi elaborarea politicii economice regionale,
învăţământ etc. Organele de coordonare pentru activităţile mixte dintre Federaţie şi landuri
sunt Comitetele de Planificare, din care fac parte reprezentanţii landurilor şi Federaţiei.
Landurile sunt autonome şi din punct de vedere financiar. Veniturile lor provin, în
principal, din taxele landului pentru proprietate, succesiune şi din taxele pe venit.
Administraţia publică locală este reprezentată de districtul. Constituţia federală şi
constituţiile landurilor îi recunosc districtului autonomia administrativă, precum şi
reprezentativitatea autorităţilor proprie.
Statutul districtului este stabilit printr-un cod special, adoptat ca lege a landului, ceea ce
implică deosebiri de la un land la altul.
În calitate de colectivitate teritorială locală, districtul desfăşoară activităţi care depăşesc
mijloacele financiare şi capacitatea de gestiune a comunelor. Pentru aceasta, el dispune de
prerogative de autoritate publică, cele mai importante dintre acestea fiind:
 puterea de organizare;
 puterea de a-şi recruta şi gestiona
personalul;
 puterea financiară şi bugetară;
 puterea de a emite anumite norme juridice
cu caracter general, pentru teritoriul districtului;
 dreptul la sigiliu, stemă şi drapel.
În general, atribuţiile obligatorii ale districtului sunt: construirea şi întreţinerea drumurilor
intercomunale, amenajarea teritoriului, întreţinerea parcurilor naturale, asistenţă socială,
construirea şi întreţinerea spitalelor, construirea şi întreţinerea liceelor şi a şcolilor profesionale,
colectarea prelucrarea şi depozitarea rezidurilor menajere.
Pentru exercitarea atribuţiilor ce îi revin, districtul dispune de organe alese şi de un aparat
administrativ.
Organul reprezentativ este ales prin vot direct, pentru un mandat de 5 ani. Adunarea
decide în toate problemele care ţin de competenţa a districtului, însă ea poate delega unele
atribuţii Preşedintelui adunării sau unor comitete constituite dintre membrii săi.
Aparatul administrativ are o structură dualistă: de serviciu al districtului şi de
serviciu desconcentrat al landului. Din acest motiv, este format atât din funcţionari ai
districtului, cât şi din funcţionari ai landului. De regulă, funcţionarii superiori sunt recrutaţi de
autorităţile landului, iar ceilalţi de autorităţile districtului. Costurile serviciilor administrative
de la nivelul districtului sunt astfel împărţite între land şi arondisment.
Aparatul administrativ al districtului, ca serviciu al landului, exercită atribuţiile acestuia în
următoarele domenii: poliţie, controlul disciplinei în construcţii, amenajarea teritoriului,
drumuri şi căi navigabile, monumente istorice. În calitate de serviciu al districtului, îndeplineşte
atribuţiile ce revin acestuia, potrivit statutului său de colectivitate teritorială locală.
La nivelul districtului, un rol deosebit de important revine Preşedintelui districtului. El este
ales de Adunarea districtului pentru perioade cuprinse între 6 şi 12 ani în funcţie de land. La
selecţionarea candidaţilor pentru această funcţie, participă şi ministrul de interne al landului.
Astfel, un comitet de selecţie, din cadrul Adunării, întocmeşte o listă de candidaţi, care trebuie
să cuprindă cel puţin trei persoane. Această listă se trimite spre aprobare ministrului de interne
al landului. După aprobare, lista este supusă votului Adunării. Este ales candidatul care obţine
majoritatea absolută.
Preşedintele districtului este un funcţionar public ales care are atât calitatea de
Preşedinte al Adunării districtului, cât şi pe cea de şef al aparatului administrativ din
districtul. Ca şef al aparatului administrativ din districtul, Preşedintele este responsabil de
îndeplinirea atribuţiilor ce revin acestuia. E1 este superiorul ierarhic al funcţionarilor
districtului şi al funcţionarilor landului de la nivel de district, considerat ca circumscripţie
administrativă, răspunzând de activitatea acestora.
Unitatea administrativ-teritorială de bază este comuna. Termenul de „comună” se aplică
atât marilor oraşe, cât şi micilor localităţi rurale.
Statutul comunei este guvernat de principiul liberei administrări, ceea ce înseamnă că
aceasta rezolvă, în nume propriu şi pe proprie răspundere, ansamblul problemelor locale. În
acest scop, comunei îi sunt recunoscute o serie de prerogative, dintre care: autonomia
financiară, capacitatea de a-şi planifica dezvoltarea, puterea de a adopta anumite acte
normative şi capacitatea de a-şi recruta şi gestiona personalul.
Comunele au atribuţii proprii, atribuţii delegate de land şi, eventual, unele atribuţii
transferate de district. Atribuţiile proprii pot fi obligatorii sau facultative.
Principalele atribuţii obligatorii sunt: urbanismul, construcţia şi întreţinerea drumurilor
locale, construcţia şi întreţinerea unor categorii de şcoli, protecţia civilă, ajutoarele sociale,
amenajarea şi întreţinerea cimitirelor.
Dintre atribuţiile delegate de land putem regăsi: starea civilă, evidenţa populaţiei,
diferitele recensăminte, controlul alimentar, supravegherea restaurantelor şi a comerţului cu
băuturi alcoolice.
De asemenea, comunele mai pot acţiona şi ca agenţi economici, în limitele stabilite de lege.
Astfel, ele pot înfiinţa întreprinderi economice dacă acestea satisfac o nevoie publică. A se vedea
Anexa 2.
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord
Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord este un stat independent în Europa
de Vest. Este compus din patru ţări tradiţionale: Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de
Nord, precum şi din mai multe teritorii dependente. Capitala sa este oraşul Londra.
Regină
Suveranul are, teoretic, puteri largi, însă, în practică, îndeplineşte doar funcţii
ceremoniale. Suveranul este cel care promulgă legile emise de Parlament. De asemenea, el
deschide în fiecare an sesiunea Parlamentului cu aşa-numitul Mesaj al Coroanei, care este,
de fapt, un program de guvernare. Suveranul Regatului Unit este monarh de drept şi în alte
15 ţări ale Commonwealth-ului. Actualul suveran al Regatului Unit este Regina Elisabeta a II-
a, care a urcat pe tron în 1952 şi a fost încoronată în 1953.
Regina este reprezentată de un Lord Locotenent în opt regiuni ale Ţării Galilor. Cele 13
comitate tradiţionale ale Ţării Galilor sunt de asemenea utilizate ca zone geografice.
Guvern
Regatul Unit este o monarhie constituţională, în care puterea executivă este atribuită
Guvernului ("Guvernul Majestăţii Sale") şi provine de la Parlament. Este una din puţinele ţări
actuale care nu au o Constituţie. Primul ministru este Şeful Guvernului şi este responsabil în
faţa Camerei Comunelor, camera inferioară a Parlamentului. Acest sistem de guvernare a fost
emulat şi în alte părţi ale lumii şi este cunoscut sub numele de modelul Westminster.
Miniştrii Guvernului sunt aleşi prin convenţie dintre membrii Camerei Comunelor, deşi
unii provin şi din Camera Lorzilor. Miniştrii sunt învestiţi cu putere executivă, dar şi
legislativă. Primul-ministru este, în general, şeful partidului cu cei mai mulţi reprezentanţi în
Camera Comunelor. Actualul Prim-ministru este David Cameron, în funcţie din 2010 .
 Regatul Unit are un sistem de protecţie socială foarte cuprinzător şi se proclamă un stat
social sau "stat asistenţial" (welfare state).
Subdiviziunile Regatului Unit sunt complexe, pe mai multe niveluri şi neuniforme, fiind
diferite în Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord. Subdiviziunile au evoluat natural în
structura actuală pe parcursul a câteva sute de ani.
Recent, nivelelor tradiţionale comitate şi parohii civile le-a fost redusă importanţa în
avantajul altor subdiviziuni ca oraş, district sau regiune.
1. Anglia
Anglia nu are un legislativ sau un guvern care să fie responsabil pentru întrega ţară ,
spre deosebire de celelalte trei ţări, ci este condusă de parlamentul Regatului Unit şi implicit
de Guvernul Regatului Unit. Sunt discuţii privind crearea fie a unui parlament separat, fie
privind acordarea unor puteri legislative celor nouă regiuni ale Angliei. În afară de Londra,
puterile regiunilor sunt foarte limitate.
Regiunea Londrei este divizată în City of London şi 31 de Burguri ale Londrei ce sunt
numite împreună Londra Mare şi sunt administrate de Autoritatea Londrei Mari.
Celelalte regiuni sunt formate din comitate ce pot fi metropolitane sau ne-
metropoilitane. Acestea sunt la rândul lor subdivizate în districte (ce pot fi numite oraşe,
burg-uri, burg-uri regale, burguri metropolitane sau simplu districte). În unele locuri,
comitatele şi districtele funcţionează împreună, ca o autoritate unitară.
Sub nivelul districtelor funcţionează, fără o distribuţie uniformă sau care să acopere
întreg teritoriul, nivelul parohiilor civile. Consiliile parohiilor civile sau consiliile oraşelor
există în principiu doar pentru oraşe mici şi în mediul rural, fiind rar întâlnite în oraşele mari
şi interzise în interiorul Londrei Mari.
Din punct de vedere administrativ, Anglia este divizată în entităţi subnaţionale ce pot
fi grupate pe patru niveluri. Diverse legislaţii au creat entităţi subnaţionale alternative la
diferite nivele.
Cel mai înalt nivel de diviziune administrativă a Angliei este regiunea (în număr de
nouă) ce conţine unul sau mai multe comitate. Toate au acelaşi statut, dar doar regiunea
Londra Mare are un nivel substanţial de autonomie administrativă locală. De asemenea,
regiunile variază foarte mult atât în ceea ce priveşte populaţia cât şi suprafaţa ocupată.
2. Scoţia
Scoţia are o autoritate leguitoare separată, Parlamentul Scoţiei, şi un guvern, Executivul
Scoţiei.
Sub nivelul naţional, scoţia este divizată în 32 entităţi administrative numite zone ale
consiliului. Sub acest nivel uniorm, există un nivel format din zone ale comitetelor. În zone
ale consiliului predominant rurale există şi multe consilii ale comunităţii, dar acestea au
puteri mai limitate faţă de consiliile parohiilor civile din Anglia.
3. Ţara Galilor
Sub nivelul naţional, Ţara Galilor este formată din 22 autorităţi unitare: 10 burg-uri, 9
comitate, şi 3 oraşe. Sub acest nivel există consilii ale comunităţilor, cu puteri similare cu ale
parohiilor civile engleze.
Autorităţile unitare sunt responsabile cu totalitatea serviciilor locale, inclusiv educaţia,
securitatea socială, mediul şi infrastructura.
4. Irlanda de Nord
Per ansamblu, conducerea Irlandei de Nord este realizată în mod direct de guvernul
Regatului Unit prin Secretariatul de Stat pentru Irlanda de Nord, iar legile sunt create de
Parlamentul Regatului Unit.
 Tradiţional, Irlanda de Nord era orgnizată în 32 de Comitate. Actualmente acestea sunt
încă utilizate din punct de vedere administrativ pentru desemnarea reprezentantului reginei,
Lord Locotenent, pentru înmatricularea autoturismelor şi de către poştă.
Din 1973 administraţia locală din Irlanda de Nord este orgnizată în 26 de districte.

Statele Unite ale Americii

1. Statul
Statele Unite ale Americii sunt o republică federală formată pe baza Constituţiei adoptată iniţial de
13 state.
Guvernul este organizat şi funcţionează pe principiile constituţionalităţii, iar activitatea acestuia se
orientează în trei direcţii: juridică, legislativă şi executivă.
Constituţia SUA a fost aprobată la 17 septembrie 1787 printr-o înţelegere la care au participat 12
reprezentanţi din cele 13 state iniţiale.
Constituţia conţine şapte articole care definesc puterile în stat, limitele între care acţionează Guvernul
Federal, primele 10 amendamente, care au fost ratificate în 1791 şi alte 17 amendamente adoptate în ultimii
ani(1992). O parte din cele 17 amendamente explică dreptul la vot şi modul de desfăşurare a alegerilor.
Alte amendamente abolesc sclavia şi autorizează taxele pe venituri.
Un amendament al Constituţiei poate fi susţinut de două treimi din membrii celor două Camere ale
Congresului American şi poate fi ratificat de trei sferturi dintre aceştia.
Şeful statului este Preşedintele ales în mod indirect de către cetăţeni printr-un scrutin electoral.
Fiecare din cele 50 de state are reprezentanţi proprii în Congres pe baza voturilor exprimate de electorat.
Candidaţii care întrunesc o majoritate de voturi la nivel de stat, de obicei primesc toate voturile
statului respectiv pentru alegerile care se desfăşoară la nivel federal.
Potrivit Constituţiei, membrii Camerei Reprezentanţilor votează pentru alegerea Preşedintelui, iar
Senatul votează pentru Vicepreşedinte. De asemenea, se fac precizări în legătură cu succesiunea la funcţia
de Preşedinte, respectiv Vice-preşedinte atunci când apar situaţii speciale.
Candidaţii la Preşedinţie şi la Vicepreşedinţie sunt aleşi din rândurile principalelor partide politice.
Guvernul Naţional are câteva reguli după care îşi selectează candidaţii.
Puterea şi responsabilitatea Preşedintelui sunt precizate în Art.2 din Constituţie.
Acesta are alături de funcţia de Şef al Statului şi pe cea de Şef al Executivului.
Preşedintele, de asemenea, are şi funcţia de Comandant al Forţelor Armate, şi cu permisiunea a două
treimi din Senat poate încheia tratate cu alte state, poate desemna ambasadori, judecători federali şi
membrii în Birourile Statelor Unite.
Preşedintele poate semna sau dimpotrivă poate exercita dreptul de veto pentru legile care au fost
discutate în Congres.
în Constituţie se menţionează faptul că Vicepreşedintele Statelor Unite este şi Preşedintele Senatului
American, şi, prin urmare, are sarcini derivate din această funcţie, la care se adaugă şi cele primite de la
Preşedinte.

2.2. Autoritatea legislativă

Toate puterile legislative în SUA sunt precizate de Constituţie în Art.l şi sunt exercitate de cele două
mari grupuri din Congresul Statelor Unite: Senatul şi Camera Reprezentanţilor.
Senatul este format din câte doi membri ai fiecărui stat şi care sunt aleşi pentru o perioadă de şase
ani.
Camera Reprezentanţilor este formată din 435 de membri, repartizaţi proporţional între State potrivit
alegerilor care au loc la fiecare doi ani.
Congresul American ia decizii în problemele de legislaţie, iniţiază legi, îmbogăţeşte conţinutul celor
existente şi analizează propunerile care vin din partea Preşedintelui.
Congresul are, de asemenea, competenţa de a percepe taxe şi a aproba unele servicii, de a acorda
împrumuturi sau de a susţine financiar acţiunile care se desfăşoară la nivelul executivului.
Pregătirea conţinutului legilor se desfăşoară în cadrul unor comisii, sau comitete organizate pe lângă
fiecare Cameră.
Aceste comisii sunt formate din senatori şi reprezentanţi care studiază, analizează şi fac propuneri
pentru cadrul legislativ şi pentru politicile în diferite domenii.
Există 16 astfel de comisii în Senat şi 22 în Camera Reprezentanţilor.
 Toate aceste comisii au la rândul lor alte subcomisii care se ocupă cu probleme specifice ce apar în
domeniul respectiv.
De asemenea, fiecare din cele două Camere poate stabili şi comisii ad-hoc sau comisii de investigare,
dar de regulă acestea au o durată limitată de funcţionare, şi nu pot propune texte de lege.
In prezent fiecare Cameră are câte cinci Comisii speciale şi un Comitet mixt al celor două Camere
care se ocupă cu discutarea problemelor comune acestora.
Există în prezent patru tipuri de Comitete:
- Comitetul Economic.;
- Comitetul Bibliotecilor;
- Comitetul pentru Tipărituri;
- Comitetul pentru Aplicarea de Taxe.
Fiecare membru al Congresului este sprijinit în desfăşurarea activităţii sale de către un număr de
persoane plătite pentru munca lor. Astfel, senatorii colaborează cu 25 - 60 persoane, în funcţie de numărul
populaţiei pe care o reprezintă.
în 1987 numărul persoanelor care făceau parte din comisii a fost, la nivelul Congresului, de
aproximativ 18000.

2.3. Autoritatea executivă

Preşedintele este Şeful Statului şi al Guvernului şi împreună cu un Vicepreşedinte sunt
aleşi.
Constituţia nu detaliază responsabilităţile Preşedintelui. Câteva precizări sunt făcute în acest sens.
Ele se referă la exercitarea funcţiilor în domeniul militar, constituirea diferitelor birouri, numirea unor
judecători ambasadori şi miniştri, precum şi întreţinerea unei relaţii permanente cu Congresul.
Preşedintele prezintă în fiecare an un Mesaj către Statele Uniunii în care face cunoscute principalele
priorităţi ale politicii prezidenţiale.
Preşedintele acţionează direct sau indirect prin consultanţi, şefi de departamente, sau manageri de
nivel superior din cadrul serviciilor civile federale pentru: pregătirea şi transmiterea către Congres a
bugetului federal anual, pregătirea propunerilor legislative care urmează a fi supuse discuţiei în Congres şi
implementarea politicilor şi programelor de aplicare a conţinutului legilor federale.
Preşedintele este:
- Conducător al Guvernului Federal;
- Şeful Biroului Executiv şi Administrativ al Guvernului Federal;
- Comandant al Forţelor Armate;
- Şeful Statului.
Biroul Şefului de Guvern
Biroul Preşedintelui, cunoscut sub numele de Casa Albă, este format din aproximativ 400 persoane
. Activitatea din cadrul Casei Albe este coordonată de către un Şef de Personal.
Alte birouri sunt conduse de către Consultantul Preşedintelui pentru probleme de securitate
naţională. Nu există o configuraţie standard pentru Casa Albă, fiecare Preşedinte are posibilitatea de a
modifica structura existentă aşa cum consideră.
Toţi membrii Casei Albe sunt numiţi de Preşedinte şi au misiunea de a participa la toate acţiunile
care implică responsabilităţile Preşedintelui în calitatea sa de Şef al Statului, Comandant al Armatei şi Şef
al Guvernului.
De asemenea, personalul de la Casa Albă îndeplineşte şi o serie de sarcini în domeniul economic, de
securitate naţională, de politică externă, relaţii cu mass-media, coordonare a activităţii Cabinetului, de
stabilire a agendei de lucru etc.
Vicepreşedintele are în subordine un număr redus de persoane cu sarcini similare.
Biroul de la Casa Albă cuprinde:
- Secretariatul Cabinetului;
- Departamentul de Politică Internă;
- Departamentul de Consultanţă în Domeniul Legislativ;
- Departamentul de Activitate Legislativă.
- Departamentul de Conducere şi Administrare;
- Departamentul Naţional de Securitate;
- Departamentul Naţional de Servicii;
- Departamentul de Activitate Politică;
- Departamentul de Personal al Preşedinţiei;
- Secretariatul pentru Relaţia cu Presa;
- Departamentul pentru Relaţii Publice şi Activitate Interguvernamentală;
 - Secretariatul de Personal.
Deciziile sunt fundamentate la nivelul Cabinetului în cadrul celor 14 departamente ale acestuia.
Cabinetul se reuneşte sub conducerea Preşedintelui şi uneori pentru problemele particulare se formează
mici grupuri de analiză.
Consiliul Naţional de Securitate reprezintă grupul permanent de consultanţă al Preşedintelui în
problemele de politică militară internă şi externă.
Acest Consiliu Naţional a fost constituit prin lege în anul 1947 şi este format din Preşedinte,
Vicepreşedinte şi Secretarii de Stat şi de Apărare. Directorul Agenţiei Centrale pentru Cercetare în
Domeniile de Vârf este unul din consultanţii Consiliului.
Alături de personalul care face parte din Cabinetul de la Casa Albă există un număr de birouri/agenţii
care fac, de asemenea, parte din Biroul Executiv al Preşedintelui:
- Consiliul Economic;
- Consiliul pentru calitatea Mediului;
- Consiliul Naţională de Securitate;
- Biroul Administrativ;
- Biroul de Conducere şi de Fundamentare a Bugetului;
- Biroul Naţional pentru Controlul Drogurilor
- Biroul pentru Ştiinţă şi Tehnologie
- Biroul pentru Reprezentanţă Comercială a S.U.A.

JAPONIA
Sistemul administrativ din Japonia Japonia are un sistem de administraţie publică restrâns în
care, alături de componentele clasice, există agenţii şi corporaţii.

1. Statul
Japonia este un stat unitar condus în mod simbolic de un împărat şi guvernat democratic de
un sistem parlamentar caracterizat prin separarea clară a puterilor în stat în trei mari direcţii:
legislativă, executivă şi juridică.
Constituţia Japoniei a fost promulgată în 1946 şi conţine informaţii în legătură cu statutul
împăratului Japoniei, eliminarea războiului, drepturile şi obligaţiile oamenilor, funcţiile
Dietei(Parlamentului), Cabinetului şi Justiţiei, alte prevederi referitoare la finanţe, autoguvernare
şi supremaţia legii.
Aşa cum am precizat mai sus, şeful statului este împăratul (Tenno în limba japoneză), un fel
de simbol al Statului şi al unităţii poporului. El nu este implicat în politică şi nu are putere faţă de
Guvern. Tronul imperial este dinastic.
Avizarea şi aprobarea Cabinetului sunt necesare pentru toate acţiunile pe care le întreprinde
împăratul în problemele Statului. El numeşte Primul Ministru propus de Dietă şi Şeful Justiţiei de
pe lângă Curtea Supremă, care a fost desemnat de Cabinet.

2. Structura autorităţii
Japonia, ca orice stat de drept, are autoritatea divizată în cele trei ramuri de bază (vezi figura
nr. 7: Structura Guvernului Japoniei).

2.1. Autoritatea juridică

După cel de al doilea război mondial, multe elemente aparţinând specificului administraţiei
americane au fost introduse în Japonia. Excepţie sunt sistemul juridic şi autoritatea executivă.
în Japonia procesele se desfăşoară la trei niveluri. Reclamanţii expun cazurile lor la Curtea
Districtului,după care pot să apeleze la Curtea înaltă şi, în final, la Curtea Supremă, dacă problema
nu a fost rezolvată la nivelurile inferioare.

2.2. Autoritatea legislativă

Parlamentul sau Dieta Naţională este cel mai înalt organ prin care statul îşi exercită puterea
şi singurul organ legiuitor.
Acesta/aceasta este compus din două camere: Camera Reprezentanţilor care are 512 membri
şi Camera Consilierilor care are 252 membri.
 în cazul unor diferende între cele două Camere în legătură cu desemnarea Primului Ministru
sau în negocierile referitoare la buget, propunerile legislative, Camera Reprezentanţilor are
prioritate în faţa Camerei Consilierilor.
Comisiile speciale sunt organizate şi îşi defâşoară activitatea ca grupuri de lucru pentru
ambele Camere. Fiecare Cameră selectează membrii pentru fiecare comisie, în mod proporţional
cu numărul de locuri deţinute de partide în Cameră.Fiecare membru al Camerei trebuie să aparţină
cel puţin unei comisii.
Propunerile legislative pot fi iniţiate de Cabinet, o comisie sau un grup de membri. Fiecare
Cameră are un Secretariat şi un Birou Legislativ.

2.3. Autoritatea executivă

Administraţia publică în Japonia diferă semnificativ de a celorlalte ţări dezvoltate. în anul
1991 reunea peste 4.441.000 de persoane din care 1.169.000, adică 26,5%, erau angajaţi la nivelul
central iar 330000 persoane lucrau în organizaţii guvernamentale în timp ce alţi 300000 erau
integraţi în armata forţelor de autoapărare.
Primul Ministru este desemnat de Dietă dintre membrii acesteia şi este numit apoi de
împărat. De obicei,şeful partidului politic care asigură majoritatea în Dietă devine Prim Ministru
şi Şef al Cabinetului. El este învestit cu puterea executivă şi numeşte miniştrii de stat.
Primul Ministru reprezintă Cabinetul, exercită controlul şi supraveghează diferitele
segmente ale administraţiei.
Biroul Primului Ministru deţine acelaşi rang cu miniştrii şi toate acestea sunt în subordinea
şi sub controlul Cabinetului. Biroul reunea 571 de persoane în 1991.
Există în plus trei comisii şi nouă agenţii care funcţionează pe lângă Biroul Primului
Ministru. Acestea sunt cunoscute ca organisme externe ale Biroului Primului Ministru. Cele mai
multe sunt conduse de miniştri de stat care sunt membri ai Cabinetului.Ei sunt responsabili
împreună cu Primul Ministru pentru politica de planificare şi coordonare care implică ministerele
şi agenţiile.
Secretariatul Biroului Primului Ministru coordonează activităţile administrative ale
ministerelor şi agenţiilor, precum şi relaţiile publice.