CAPITOLUL I

1.1 Aspecte generale ale mitului

Încă din cele mai vechi timpuri, existența omului a fost condiționată de dorința de a
oferi o semnificație tuturor fenomenelor naturale. Sub acest aspect, și-au făcut apariția
legendele, basmele și miturile, care au creat o relație puternică între om și natură, fiind adesea
considerate magice.
De-a lungul istoriei noțiunea de mit a fost explicată de numeroși savanți care au
încercat să dea acestui concept diverse valențe. Astfel, mitul a primit o multitudine de definiții
care evidențiază caracterul sacru pe care acesta îl are. ,,Mitul relatează o întâmplare sacră,
adică un eveniment care s-a petrecut la începuturile Timpului”1. O explicație a mitului
acceptată de cercetători aparține lui Mircea Eliade, care afirmă faptul că mitul reprezintă o
realitate culturală foarte diversificată care poate fi analizată, interpretată și tratată în
numeroase perspective. Acesta consideră că mitul relatează o istorie sacră care vizează
întâmplările fabuloase legate de apariția lumii, a societății și a omului, fiind acceptat drept o
istorie adevărată. Prin intermediul miturilor, Eliade mărturisește că noi ne plasăm într-un timp
fantastic care ține de începutul lumii, descoperind zei și eroi, iar acest lucru ne face să ieșim
din cotidian, ne face să ne despărțim de acel plan al realității, de timpul profan și să ne plasăm
în magic, în timpul sacru. ,,Altfel zis, mitul povestește cum, mulțumită isprăvilor ființelor
supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de o realitate totală, Cosmosul, fie numai
un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituție.”2 De asemenea, el
spune că „nu există mit dacă nu există dezvăluire a unui mister, revelația unui eveniment
primordial care a întemeiat fie o structură a realului, fie un comportament uman.”3
Mitul reprezintă o formă de gândire care neagă realitatea și se identifică ca adevăr, o
povestire sacră transmisă prin viu grai care pune accentul pe elementele stranii, iar bună parte
din acestea nu se întâmplă și în viața reală, ci se desfășoară numai în mit. Reflectând viața
reală, adevărul, facerea lumii, mitul se evidenția prin caracterul sacru spre deosebire de basm,
care reprezintă o depreciere a sacrului. Mitul asociat cu conceptul de adevăr, se diferențiază
de alte tipuri de povestire, de basme, legende, prin caracterul social pe care acesta îl transmite,

1
Mircea Eliade, Sacrul și profanul. Traducere din franceză de Brândușa Prelipceanu. București: Editura
Humanitas, 2005, pag. 73
2
Mircea Eliade, Aspecte ale mitului. In românește de Paul G. Dinopol. Prefață de Vasile Nicolescu. București:
Editura Univers, 1978, pag. 6.
3
Mircea Eliade, Mituri,vise și mistere. Traducere de Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu. București: Editura
Univers enciclopedic, 1998, pag. 12

1
nu prin conținut. Mulți specialiști sunt de părere că putem descoperi mitologii care realizează
același rol și transmit același mesaj ca miturile izolate.
Pentru că nu poate fi culeasă, în integralitatea ei, direct, pe un anumit teren
[…], mitologia nu apare în fața cercetătorului ca o evidență etnografică
(asemenea mitului sau actelor rituale), ci, mai degrabă, ca un construct secund,
produs de un proces de organizare și interpretare, construct care își ascunde
însă caracterul elaborat și care se prezintă ca fenomen originar, autentic.4

De la termenul grecesc mythos, care semnifică povestire sau legendă, provine cuvântul
mit. „Opus atunci lui logos, golit atât de prestigiul său simbolic, cât și de forța euristică,
mythos-ul ajunge să fie gândit printr-un dublu raport de opoziție: față de real, mitul este
ficțiune; față de rațional, mitul este absurd.”5 Gândirea omului poate fi asociată cu două
noțiuni, logos și mythos. În ciuda faptului că acestea sunt total opuse, ele reușesc să sublinieze
cele două poluri specifice gândirii omului. Din această perspectivă, termenul logos face
referire la acea gândire conștientă, logică, rațională care prelucrează informațiile în timp ce
termenul mythos face trimitere la o gândire imaginară, respectiv la o imaginație mitică.
Aceste două noțiuni au avut aceeași semnificație, au fost considerate sinonime, însă pe
parcurs fiecare a primit o altă accepție, astfel că logos-ul a ajuns să respingă în totalitate
mythos-ul, creându-se o diferență foarte mare între aceste două concepte. Dacă logos-ul
reflectă realitatea, limbajul comun, evenimentele adevărate, esențiale, mythos-ul pune
accentul pe tot ceea ce este opus vieții reale, pe fabulos, pe irațional, pe straniu, realizându-se
astfel o delimitare evidentă între real - ireal, fabulos - infim, atracție-repulsie, logos - mythos.

În general, funcțiile societății nu pot fi înfăptuite numai de mit, astfel că el a fost

asociat cu conceptul de rit prin care nevoile oamenilor și a comunității sa fie îndeplinite.
Legătura dintre mit și societate este evidențiată de Mihai Coman prin două principii:
necesitate și credință. ,,Mitul este considerat adevărat, important, dotat cu puteri ieșite din
comun (sacru) nu datorită unor experiențe practice sau unor evaluări raționate, argumentative,
ci unei decizii valorizatoare, transmisă din generație în generație”6. Între rit și mit rezultă
așadar o legătură strânsă, care pune accentul pe relația omului cu societatea în care trăiește, pe
necesitățile și tendințele pe care acesta le are. ,,Mitul este un sistem de simboluri - prin -
cuvinte, în timp ce ritul este un sistem de simboluri - prin - obiecte - și - acțiuni.”7 De
asemenea, ,,atât mitul, cât și ritul oferă soluții culturale problemelor cu care omul se

4
Mihai Coman, Introducere în antropologia culturală. Mitul și ritul. Iași: Editura Polirom, 2008, pag. 31.
5
Ibidem, pag.25
6
Ibidem, pag. 40
7
Clyde Kluckhohn, Myths and Rituals. A General Theory. 1998, pp. 324,330, apud Mihai Coman, Introducere
în antropologia culturală. Mitul și ritul. Iași: Editura Polirom, 2008, pag. 41

2
confruntă”8. Pe lângă acestea, în procesul de evidențiere a legăturii dintre mit și rit, Mihai
Coman a utilizat două concepte care sunt interdependente și totodată care se completează
reciproc: acțiune și gândire. ,,Această asociere a fost concepută drept aceea dintre o formă
originară și una derivativă: ceea ce presupune o relație istorică […] una cauzală […] și una
hermeneutică”9. Astfel, mitul reprezintă percepția omului asupra unui eveniment, a unei fapte
ritualice ( gândirea), iar ritul vine ca o completare a acestei raționalizări, fiind interpretat drept
înfăptuirea concretă a realității, a istoriei legendare. ,,Mitul apare cel mai frecvent dublat de
un rit pentru că, dacă violarea interdicției este necesară, ea nu este posibilă decât în atmosfera
mitică, iar ritul introduce individul în această atmosferă. […] Ritul realizează mitul și permite
trăirea lui”10.
În altă ordine de idei, mitul înfățișează ruperea de realitate, dispariția trăirilor,
emoțiilor inițiale și substituirea lor cu ceea ce se manifestă în narațiune. Pentru a identifica o
explicație cât mai bună a mitului este necesară plasarea lui în cultură și mai ales raportarea lui
la conceptul de rit, deoarece valoarea acestuia ajută la dezvăluirea formelor ascunse, mascate
din povestirea mitologică. Dacă mitul cuprinde o gamă restrânsă a fenomenelor culturale
petrecute în societate , ritul se bazează pe o grupare mai mare în care sunt incluse tipuri de
culturi, fie ele diferite, fie legate. De asemenea, Silviu Angelescu ne realizează o distincție cât
mai clară între aceste doua concepte puse deseori în relație, încercând totodată să găsească
sensurile mitului:

Prin rit, despre care multă vreme s-a spus că ar fi forma dramatizată a mitului, omul se
înscrie - sau tinde să se înscrie - în exemplar, participă, fie și simbolic, la un model
superior lui, eliberându-se din lanțurile contingenței. Dacă miturile dezvăluie imaginea
unei umanități ce are conștiința fragilității propriului destin, ritul ne previne că nu o
acceptă.11

Mitul a fost explicat de către greci folosind conceptul de alegorie pentru a evidenția
printr-un limbaj subtil esența fabulosului, straniului, miraculosului, ascunzând astfel tot ceea
ce este real, adevărat, comun. Încercând să căutam elementele raționale, esențiale, adevărate
în mit, nu facem altceva decât să îl punem sub forma unei judecăți, să îl excludem, să îl
înlăturăm, iar astfel mitul își pierde valoarea, frumusețea și credința societății în care acesta a
apărut. Cu toate acestea, mitul devine foarte important atât pentru că înfățișează facerea lumii,

8
Ibidem, pag. 41.
9
Ibidem, pag.42
10
Roger Caillois, Mitul și omul. Traducere din limba franceză de Lidia Simion.București: Editura Nemira, 2000,
pag. 19
11
Silviu Angelescu, Mitul și literatura. București: Editura Univers, 1999, pag. 26

3
începutul realității, cât și pentru că arată timpul inițial și mai ales timpul cosmic, care nu a
existat până să apară cosmosul.

1.2 Clasificarea tematică a mitului

Miturile cosmogonice sunt narațiuni care relatează despre cum a apărut universul,
despre începutul lumii, timpului. ,,Oricare istorie mitică relatând originea a ceva, presupune și
prelungește cosmogonia. Din punctul de vedere al structurii, miturile de origine pot fi
asemuite cu mitul cosmogonic 12
. Relația lumii cu timpul cosmic este arătată de noțiunea de
an care înlocuiește conceptul de lume, perceput diferit în fiecare limbă din America de Nord.
Mircea Eliade vorbește despre cosmos ca „unitate vie care se naște, se dezvoltă și se stinge în
ultima zi a Anului, ca apoi să renască o data cu Anul Nou. [...] această renaștere este de fapt o
naștere, Cosmosul renăscând în fiecare An pentru că Timpul începe cu fiecare An Nou.”13 De
asemenea, el spune că între timp și cosmos se realizează o legătură sacră, de natură religioasă,
deoarece această relație evidențiază o realitate, o creație divină.

Timpul originii este prin excelență Timpul cosmogoniei, clipa în care a apărut
realitatea cea mai cuprinzătoare, adică Lumea. Din acest motiv, Timpul cosmogonic,
slujește drept model Timpurilor sacre, pentru că dacă Timpul sacru este acela în care
s-au manifestat și au creat zeii, este limpede că Facerea Lumii este manifestarea divină
cea mai desăvârșită și mai măreață.14

Mitul cosmogonic, prin însuși semnificația lui este întrepătruns, contopit cu miturile
etiologice, deoarece facerea lumii nu se oprește la momentul inițial, nu rămâne la stadiul de
creație, ci își continuă demersul, transformând cele mai importante aspecte ale universului.
Mihai Coman povestește anumite mituri etiologice legate de descoperirea focului și de relația
oamenilor cu zeii. Acesta menționează că mitul arată faptul că prin această descoperire omul
a pierdut relația cu divinitatea și a rămas cu acest foc, care este trecător, slab și care trebuie
îngrijit ca pe o ființă umană. „Omul religios reactualizează deci cosmogonia nu numai de
fiecare dată când făurește ceva (lumea lui proprie - teritoriul locuit […]), ci și atunci când vrea
să asigure o domnie fericită […] sau când trebuie să salveze recoltele amenințate […] .”15

Pe lângă miturile cosmogonice și cele etiologice, Mihai Coman vorbește și despre

miturile escatologice și cele eroice. Poveștile legate de moarte și de existența omului după

12
Mircea Eliade, Aspecte ale mitului. In românește de Paul G. Dinopol. Prefață de Vasile Nicolescu. București:
Editura Univers, 1978, pag. 21
13
Mircea Eliade, Sacrul și profanul. Traducere din franceză de Brândușa Prelipceanu. București: Editura
Humanitas, 2005, pag. 57
14
Ibidem, pag. 63
15
Ibidem, pp. 63- 64

4
moarte sunt reprezentate de miturile escatologice. Acestea nu numai relatează sfârșitul vieții
omului, sfârșitul lumii sau viața omului după moarte, ci și creează imagini care prin
intermediul riturilor redau ceea ce se întâmplă cu omul în lumea de dincolo: „ele apar […] în
riturile funerare, în care practicile ceremoniale sunt justificate prin prezentarea călătoriei
presărate cu obstacole către tărâmul celor morți […] sau în riturile de inițiere, prin înscenarea
morții simbolice”16. Spre exemplu, în anumite mitologii „marea trecere” face referire la
obstacolele prin care omul trece în drumul vieții la finalul căruia sufletul va ajunge într-un loc
al odihnei eterne.

Miturile eroice fac referire la acele personalități care în mitologia clasică au avut un
statut la fel de semnificativ precum au avut zeii pentru oamenii din perioada respectivă,
aceștia realizând fapte, acțiuni neobișnuite, supranaturale, bune sau rele. Totodată, aceștia
reușesc prin faptele lor sa fie cunoscuți de o populație cât mai mare și să devină în același
timp emblema sau protectorii locului de care au aparținut sau în care s-au întâmplat
evenimentele care i-au făcut să capete statutul de erou, având o influență foarte mare în viața
oamenilor. „Cel mai adesea, eroii au parte de o naștere ieșită din comun, dovedesc puteri
aparte încă din copilărie, beneficiază de sprijinul unor divinități, animale sacre […] descoperă
noi teritorii, își întemeiază cetăți și au parte de o moarte extraordinară”17. De asemenea, un
personaj eroic prin curajul de care dă dovadă reușește să depășească anumite obstacole,
greutăți la care întreaga umanitate este supusă, primind astfel denumirea de erou civilizator.

Unele elemente narative pot fi asociate cu acțiuni rituale: retragerea în natură și

imitarea înfățișării […] și a comportamentului unui animal carnasier, metaforă a
vânătorului și războiului […] moartea și renașterea rituală […]. În acest sens, eroul și
inițiatul se află într-un stadiu liminal, între natură și cultură, între comportamentul
domesticit și cel sălbatic, între vârste și statuturi sociale.18

De cele mai multe ori miturile eroice se află în strânsă legătură cu riturile, în special cu
cele care fac referire la etapa de inițiere a personajului, la procesul la care acesta este supus
pentru a ajunge în acel moment în care să fie demn și capabil sa capete statutul de erou.

În concepția omului, miturile sunt reprezentate în mai multe modalități, având sensuri
și semnificații diferite. Mitul reprezintă acțiunile fantastice ale unor personaje puternic
remarcate în istorie, mai ales în cea mitologică; o istorie care de cele mai multe ori este
apreciată drept realitate absolută, deoarece mitul redă ceea ce este adevărat, real și de

16
Mihai Coman, Introducere în antropologia culturală. Mitul și ritul. Iași: Editura Polirom, 2008, pag.298
17
Ibidem, pag. 304
18
Ibidem, pag. 305

5
asemenea, sacră pentru că, face referire la personajele și faptele lor fabuloase. Totodată,
miturile au reprezentat de-a lungul timpul puterea creației, relatând acele evenimente care fac
referire la început, la cum anumite ființe, fapte, obiecte au apărut, iar prin intermediul
povestirii lor oamenii trăiesc acele momente, devenind părtași și câteodată chiar regăsindu-se.

„Mitul […] corespunde unei profunde nevoi religioase, unor năzuințe morale, unor
constrângeri și unor imperative de ordin social și chiar unor exigențe practice” 19. Astfel,
putem spune că pentru omul lumii arhaice, religioase mitul îndeplinește anumite funcții care
sunt strâns legate între ele: creație, trăire, sacralitate absolută și fabulos. ,,În civilizațiile
primitive, mitul îndeplinește o funcție indispensabilă: el exprimă, scoate în relief și codifică
credințele; salvgardează și impune principiile morale; […] oferă reguli practice ce urmează
să fie folosite de om.”20

În cultura populară tradițională românească , accentul cade mai mult pe mit și mai
puțin pe rit, mitul fiind o componentă de bază a societății, mai ales a folclorului. „Elementele
mitice sunt [...] tratate […] mai mult pe baza unor analogii de conținut […]. Altfel spus,
aceste elemente sunt decontextualizate, eliberate de funcțiile actuale și proiectate către un
posibil trecut în care ar fi putut avea funcții, sensuri și utilizări mitice” 21. În cultura
românească există numeroase legende, balade, povestiri care dezvăluie puterea de influență și
făptuire a mitului asupra gândirii și a concepțiilor omului tradițional. Dintre acestea cele mai
cunoscute sunt: mitul Zburătorului, mitul Meșterului Manole, mitul Mioriței, mitul
Mărțișorului și mitul Strigoiului. Aceste mituri au în centru personaje fabuloase cu puteri
supranaturale, care realizează fapte și acțiuni reprezentative pentru cultura populară
românească. Pe baza acestora se creează tradiții și obiceiuri care fac referire la anumite
evenimente de peste an pe care omul societății tradiționale le păstrează și le respectă cu
strictețe.

1.3 Oglindirea mitului în literatură

Mitul este un element care realizează o legătură puternică între om și lume, creând
povești și istorisiri sacre în care de cele mai multe ori participă personaje cu puteri
miraculoase. Prin intermediul legendelor, basmelor, poveștilor se creează o legătură între mit
și literatură, evidențiată de George Călinescu prin cele patru mituri folclorice pe care literatura

19
Mircea Eliade, Aspecte ale mitului. In românește de Paul G. Dinopol. Prefață de Vasile Nicolescu. București:
Editura Univers, 1978, pag. 20
20
Ibidem, pag. 20
21
Mihai Coman, Introducere în antropologia culturală. Mitul și ritul. Iași: Editura Polirom, 2008, pp. 309-310

6
le-a preluat și le-a dezvoltat. Acesta vorbește despre Traian și Dochia care face referire la
originea poporului român, despre balada Miorița prin care se creează o legătură cu natura,
despre balada Meșterului Manole prin care se realizează creația și mitul erotic al Zburătorului
care reflectă iubirea.

Aceste patru mituri, consideră G. Călinescu, înfățișează patru probleme fundamentale:

nașterea poporului român, situația cosmică a omului, problema creației și sexualitatea.
[…] Cele mai mari complicații în înțelegerea mitului sunt legate de dislocarea
acestuia. Scos din ordinea religiosului pentru a fi adus în ordinea esteticului, mitul se
metamorfozează - devine un motiv poetic 22.

Mitul este analizat atât ca adevăr, cât și ca neadevăr. Acesta este definit de către
George Călinescu drept o ficțiune încifrată. Prin această afirmație, mitul preia statutul de
neadevăr, fiind asociat cu termenul de ficțiune. De asemenea, mitul lucrează cu imagini prin
intermediul cărora depășește limitele limbajului și totodată a cunoașterii la fel ca poezia.
Această înrudire a mitului cu poezia, basmul sau legenda este posibilă prin faptul că toate
conceptele se folosesc de imagini, de un anumit tip de cunoaștere: ,,[…] mitul, ca și basmul
sau legenda, nu este, în mod obișnuit, decât o povestire, o construcție epică. Intenția acestui
tip de povestire este de a propune o imagine a lumii, dezvăluind conformația universului,
întâmplările ce au declanșat cosmogonia”23.

Silviu Angelescu spune că Max Müller explică mitul ca neadevăr prin asocierea cu
conceptul de metaforă, iar prin această metaforă mitul nu poate arăta toate formele realului.
Cele două concepte prin care mitul este explicat (adevăr, neadevăr) nu se exclud unul pe altul,
ci dimpotrivă mitul este considerat neadevăr dacă ,, îl analizăm în afara mediului său vital și
în structura de suprafață, a sensului propriu”24 și adevăr ,, dacă-l analizăm în mediul căruia îi
aparține și în structura de adâncime pe care i-o imprimă sensul figurat al imaginilor la care
recurge. Acest adevăr al mitului este, se înțelege, un adevăr metafizic” 25.

Întâlnirea dintre mit și literatură are drept efect înființarea unor imagini care au
anumite influențe estetice: straniul, fabulosul și fantasticul. Tzvetan Todorov mărturisește că
prin aceste elemente se poate stabili o rânduială în structura literaturii, separând astfel
fabulosul de fantastic și straniu. Acesta aduce ca exemplu Iliada lui Homer pentru a evidenția
raportarea mitului la conceptul de literatură, fabulosul reprezentând o primă etapă a acestui
raport. ,,Integrarea mitului în universul operei literare este, însă, o mezalianță. Simbolul

22
Silviu Angelescu, Mitul și literatura. București: Editura Univers, 1999, pag. 35
23
Ibidem, pag. 21
24
Ibidem, pag. 28
25
Ibidem, pag. 28

7
acestui proces este chiar eroul epic. Nașterea sa […] implică dualismul pentru că, asemenea
lui Ahile sau Heracle, este fiul unui/unei muritor/muritoare și al unei divinități”26. Prin
intermediul divinității Ahile sau Heracle au parte de o viață excepțională, dar, de asemenea,
esența omului intervine în divin, iar eroul devine astfel efemer, supus morții.

În realizarea acestei relații, a mitului cu literatura contribuie fantasticul, care

reprezintă a doua fază a acestui raport. ,,Mitul își păstrează capacitatea de a dezvolta, în opera
literară, o semnificație proprie, dar adevărul mitului este acum un adevăr obosit pentru că
admite, într-o ordine paralelă, un adevăr concurent, contradictoriu al cauzalității naturale”27.
Silviu Angelescu aduce drept exemplu nuvela La hanul lui Mînjoală în care acțiunile se
petrec prin intermediul unui principiu al cauzalității. Detaliile menționate la începutul acestei
nuvele, precum cele privitoare la hangiță, care se spune că ar fi o vrăjitoare, întâmplările
stranii, neobișnuite ale oaspeților veniți la acea cârciumă sau ale hoților, infiltrează mitul în
lumea povestirii.

Fantasticul, ca efect estetic, presupune nu numai utilizarea altor tehnici narative, ci și

alte modalități de includere a mitului în construcția epică, diferite de cele proprii
basmului sau epopeii. Mitul devine o prezență discretă, ocultată cu ajutorul unor
artificii narative, așa cum se întâmplă și în nuvela lui Caragiale.28

În interiorul întâmplărilor fantastice apar cele două coordonate, firescul și nefirescul,

care au legătură cu mentalitatea omului, în special a cititorului, a celui care se raportează la
împrejurările neobișnuite care se petrec în opera respectivă. Cititorul încearcă să caute mereu
lămuriri legate de evenimentele stranii, ciudate, neobișnuite, pe de o parte, prin explicații
credibile, care țin de firesc, iar pe de altă parte prin intermediul mitului, adică a întâmplărilor
mai puțin credibile, plauzibile și anume a celor care țin de nefiresc. Conceptul de fantastic
poate fi reprezentat în relație cu realul și imaginarul și este definit ca îndoială, ca ,,ezitarea
cuiva care nu cunoaște decât legile naturale pus față în față cu un eveniment în aparență
supranatural.”29

Legătura dintre mit și literatură mai este evidențiată și prin alt aspect în afară de
fabulos și fantastic, și anume prin elementul straniu. Straniul este reprezentat de anumite fapte
neobișnuite, aparte care pot fi explicate, spre deosebire de miraculos, care este un fenomen ce
ține de domeniul inexplicabilului, pe care nu l-am mai întâlnit. Din moment ce autorul vrea să

26
Ibidem, pag. 30
27
Ibidem, pag. 30
28
Ibidem, pag. 31
29
Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică, în românește de Virgil Tănase, prefață de Alexandru
Sincu, București: Editura Univers 1973, pag. 42

8
creeze viziunea sau impresia de straniu în opera sa, efectul sacru al mitului devine doar o
simplă componentă prin care se realizează o capcană, un drum greșit, neadevărat. ,,Prezența
mitului are, totuși, caracter de obligație, deoarece efectul straniu presupune surpriza
descoperirii a ceva ce se ascunde sub altceva, a firescului disimulat sub aparența
nefirescului.”30

În altă ordine de idei, cele trei elemente ale literaturii: fantasticul, straniul și fabulosul
reflectă atât anumite tipuri de concepții asupra lumii, cât și anumite influențe estetice, aceste
componente fiind niște corelative fundamentale ale realizării mitului în literatură. ,,Pentru a
obține o anumită viziune și efectul estetic corespunzător, literatura împrumută tipuri de
personaje, teme, motive, imagini, simboluri proprii mitului, împrumută, o dată cu acestea,
ceva din dimensiunea sacrului acreditat de mit.”31

În general, miturile povestesc de cele mai mult ori evenimentele creatoare ale zeilor,
iar astfel ele sunt incluse în categoria sacrului spre deosebire de oameni care fac anumite
acțiuni fără să țină cont de un model mitic. Mitul evocă o anumită perspectivă asupra
universului și asupra individului, o imagine a vieții, având drept punct de susținere sacrul și
reflectarea acestuia în societate. Conceptul de sacru poate fi ilustrat prin câteva contraste,
antiteze, care reprezintă adeseori pentru universul mitic o întrerupere a vieții, a lumii în care
mitul își exercită întreaga lui putere, ,,dând naștere unor serii de valori opuse, care modelează
substanța întregului univers: viață/moarte, bine/rău, liniște/neliniște, frumos/urât etc.”32
Mircea Eliade vorbește despre o reactualizare a miturilor, pe care omul religios le consideră
istorisiri sfinte și pe care nu vrea sa le neglijeze. Astfel, acestea sunt amintite mereu prin
intermediul diverselor practici, tocmai pentru ca omul credincios să realizeze o conexiune cât
mai mare cu zeii, cu divinitatea și totodată, să participe la procesul de sacralitate.

Reactualizarea acelorași întâmplări mitice este speranța cea mai mare a omului
religios, care-și regăsește cu fiecare reactualizare șansa de a-și schimba existența, de a
o face asemănătoare modelului divin. Eterna repetare a gesturilor exemplare și eterna
întâlnire cu același Timp mitic al originii sanctificat de zei, nu implică pentru omul
religios din societățile primitive și arhaice o viziune pesimistă asupra vieții,
dimpotrivă, datorită acestei « eterne reîntoarceri » la izvoarele sacrului și ale realului,
existența omenească i se pare a fi ferită […] de moarte.33

30
Silviu Angelescu, Mitul și literatura. București: Editura Univers, 1999, pag. 32
31
Ibidem, pag. 32
32
Ibidem, pag. 25
33
Mircea Eliade, Sacrul și profanul. Traducere din franceză de Brândușa Prelipceanu. București: Editura
Humanitas, 2005, pp. 82-83

9
 ,,Mitul înfățișează sacralitatea absolută, pentru că relatează activitatea creatoare a
zeilor, dezvăluie sacralitatea lucrării lor. Altfel spus, mitul înfățișează izbucnirile diverse și
adesea dramatice ale sacrului în lume”34. Sacrul, reprezentând pentru mit un punct central de
susținere, are drept efect asupra acestuia scurgerea întreruptă a vieții, trecerea timpului fiind
separată în diverse momente, iar spațiul împărțit în zone bune și zone rele.

Trecerea mitului în literatură, a avut drept consecință secularizarea acestuia despre

care, Mircea Eliade vorbește în lucrarea sa Aspecte ale mitului. Răspândirea cât mai mult a
mitului , reprezintă una dintre urmările acestui proces, mitul devenind din ce în ce mai mult un
element care poate fi abordat de oricine, indiferent de loc, de spațiu și de moment. Dacă
înainte mitul era înconjurat de sacru, de mister, de teama, acum prin această răspândire a lui,
tot ceea ce era atunci considerat religios, sfânt , devine banalizat și profanat. Cu alte cuvinte,
în relația dintre mit și literatură, pe lângă aspectul acesta sacru al mitului care a dăinuit până
acum, apare și conceptul de desacralizare a mitului, tocmai prin această difuzare, răspândire,
popularizare a mitului. Astfel, ,,…povestirea epică și romanul, ca și celelalte genuri literare,
prelungesc [..] narațiunea mitologică. Ceea ce trebuie subliniat e faptul că proza narativă,
îndeosebi romanul, a luat, în societățile moderne, locul ocupat de recitarea miturilor.”35

,,Mitul are nevoie de un mod de a fi transmis și literatura, sub acest aspect, îl servește.
[…] Mitul vine din vreme fără arhive și din acest motiv, literatura a fost, întotdeauna,
adevărata păstrătoare a miturilor. […] Spre deosebire de mit, orientat spre o ordine
eternă a vieții, căreia îi detectează adevărurile atemporale, literatura se articulează în
istorie, în ordinea temporală a lumii, încercând să surprindă modul în care marile
experiențe umane ajung să fie circumstanțializate”36.

Așadar, mitul istorisește ceva ce s-a întâmplat cândva în realitate, fie că este vorba de
începutul lumii, fie de relatarea unei atitudini umane sau de un eveniment. Relația dintre cele
două componente interdependente, mit și literatură este stabilită tocmai prin elementul
fundamental al mitului, misterul. Mitul descoperă întotdeauna un mister, ceva sacru care se
impregnează în literatură prin apariția celor trei componente: straniul, fabulosul și fantasticul.
Aceste efecte, care de cele mai multe ori sunt de natură estetică sunt rezultate tocmai din
întrevederea literaturii culte cu tot ceea ce cuprinde mitul. Cu alte cuvinte, tratarea mitului în
raport cu literatura constituie un cadru propice pentru a pune în evidență conceptul de timp și
rolul acestuia în operele lui Mircea Eliade, cu precădere în romanul Noaptea de Sânziene, în

34
Mircea Eliade, Sacrul și profanul. Traducere din franceză de Brândușa Prelipceanu. București: Editura
Humanitas, 2005, pag. 75
35
Mircea Eliade, Aspecte ale mitului. In românește de Paul G. Dinopol. Prefață de Vasile Nicolescu. București:
Editura Univers, 1978, pag. 178
36
Silviu Angelescu, Mitul și literatura. București: Editura Univers, 1999, pag.148

10
care mitul se transpune în epic, iar ieșirea din timp apare de cele mai multe ori în momentele
cheie ale textului, plin de mister și sacralitate. Astfel, literatura preia anumite aspecte ale
mitului, imagini, figuri, elemente sacre pe care le transpune și le adaptează pentru a dobândi o
anumită perspectivă asupra textului.

11