Calea spre inima omului

Calea spre inima omului reprezinta cheia bunei-intelegeri si a comuniunii, atat in familie, cat si in orice
intalnire sociala. Dumnezeu ne-a creat pentru comuniune, drept pentru care, orice am face, nu vom
putea anula tinderea spre comuniune, atat de adanc sadita in fiinta noastra.
Pentru ca am fost creati spre a trai in comuniune, nu este usor sa ne simtim odihniti langa persoane
care au inima inchisa comuniunii sau articulata pe cu totul alte valori decat noi. Lipsa de comuniune si
de intelegere se vede atunci cand sotul se arata nemultumit de sotie, cand sotia se plange de sot, cand
copiii se cearta intre ei, cand bunicii devin povara, cand vecinii intruchipeaza o piedica in calea fericirii
noastre, cand colegii de serviciu ne incomodeaza etc.
Deci, atat in familie, cat si in orice comunitate sociala, ne dorim sa traim in unitate, evitand orice forma
de conflict, exterior sau interior. Pentru a avea insa o unitate familiala sau sociala, este nevoia ca mai
intai sa avem o unitate interioara, un mod de a gandi asemanator si o inima care sa vibreze pe aceleasi
coordonate. De cele mai multe ori insa, oamenii sunt atat de diferiti incat numai cu mari chinuri pot
ajunge la o unitate satisfacatoare. Astfel, cand fiecare isi doreste altceva, deseori in pofida dorintelor
celuilalt, unitatea devine o utopie.
Slabiciunile noastre si ale celui de langa noi sunt tot atatea porti prin care diavolul ne poate strica buna
asezare, iar cum impotriva diavolului nu avem nici o putere de unii singuri, ci numai impreuna cu
Hristos, care a calcat moartea si a surpat puterea diavolului, se cade ca tot impreuna cu El sa pornim
spre inima omului.
Calea spre inima omului
Pentru a ajunge la o unitate odihnitoare este nevoie de o nevointa zilnica, binestiind ca "lucrurile bune
cu anevoie se dobandesc". Pentru ca aceasta lucrare sa rodeasca in viata noastra, la ea trebuie sa
lucram atat noi, cat si Dumnezeu: noi trebuie sa cautam a creste neincetat in dragoste, iertare si
smerenie, iar Dumnezeu trebuie sa adauga harul Sau cel tamaduitor.
Numai pasind pe calea care duce la inima omului se poate ajunge cu adevarat la cel de langa noi.
Aceasta cale insa nu poate fi strabatuta atat prin inteligenta, discursuri persuasive si metode oferite de
psihologie, cat prin impreuna-lucrarea harului lui Dumnezeu.
Cand noi punem rugaciunea, compatimirea si dragostea, iar Dumnezeu pune mila si harul
Sau, gandurile noastre ajung cu usurinta la inima celui de langa noi. Nefacand astfel, nu este de mirare
faptul ca, vorbind ore nenumarate cu cel de langa noi, ajungem la concluzia ca acela nu a inteles nimic
si ca noi am obosit degeaba.
In fata patimilor si a ispitelor neincetate, parca din ce in ce mai mari, psihologia ar trebui sa isi
recunoasca neputinta, recunoscand harului lui Dumnezeu dreptul de suveranitate in tamaduirea
tuturor patimilor si in realizarea oricarei comuniuni durabile.
Cuvintele cele bune pot fi de folos numai unora, iar nu tuturor, drept pentru care, cea mai buna,
sigura si eficienta cale spre inima omului este rugaciunea neincetata inaltata Domnului, cu
durere. Astfel, cand nu poti vorbi celui de langa tine despre Dumnezeu, vorbeste lui Dumnezeu
despre cel de langa tine; cand nu te asculta sotul sau sotia, copilul sau parintii, te asculta
intotdeauna Dumnezeu, Maica Domnului si sfintii.
Calea cea mai scurta spre inima celui de langa noi va ramane pentru totdeauna rugaciunea rostita cu
durere, cu credinta si cu nadejde catre Bunul Dumnezeu, iar calea cea mai lunga va ramane cea a
discursurilor mestesugit alcatuite, aglomerate de explicatii si lamuriri. Daca cea dintai cale rodeste
intotdeauna, pasirea pe ea aratand smerenie si nadejde in ajutorul lui Dumnezeu, care spune "fara
Mine nu puteti face nimic", cea de-a doua cale rodeste destul de rar, iar si atunci numai pentru o scurta
durata, ea fiind adesea un rod al mandriei si al increderii prea mari in puterea noastra de convingere.
Parintele Arsenie Boca obisnuia sa spuna oamenilor ca "cea mai lunga cale este cea care duce de la
urechi, la inima." Astfel, atata timp cat noi nu avem puterea duhovniceasca de a vorbi inimii celui de
langa, noi, decat sa vorbim urechilor lui, mai bine sa ii vorbim lui Dumnezeu, care poate vorbi direct
inimii aceluia.
Luminarea mintii omului (metanoia - schimbarea mintii) este o lucrare a harului, iar harul vine abia
dupa ce inima noastra se curateste prin pocainta si smerenie. Niciodata nu vom putea ajunge sa
patrundem intelesurile cele tainice ale vietii fara ajutorul harului Duhului Sfant. Iar daca mintea
noastra se lumineaza abia dupa ce lucreaza in noi harul lui Dumnezeu, se cade sa intelegem ca si in cei
de langa noi tot atunci o sa apara intelegerea si patrunderea celor bune, cand in ei se va pogora harul
lui Dumnezeu. Astfel, a ne ruga pentru cei de langa noi este cu mult mai roditor decat a le tine discursuri
moralizatoare.
Cand mintile noastre vorbesc limbi diferite, comunicarea dintre inimi nu mai poate avea loc prin
cuvinte, ci numai prin harul lui Dumnezeu. Cata vreme inca mai nadajduim in "puterea" noastra de a-l
schimba pe cel de langa noi, nimic din cele dorite nu se va intampla, deoarece Dumnezeu incepe sa
lucreze abia atunci cand ne marturisim neputinta si ne punem nadejdea numai in El. Astfel, calea "eu -
Dumnezeu - aproapele" va fi intotdeauna mai scurta si mai roditoare decat calea "eu - aproapele".
Teodor Danalache