Postmodernismul

Conceptul de postmodernism
 Apare în anii 1940, termenul fiind folosit pentru prima dată de Arnold Toynbee în Studiul
istoriei, pentru a denumi perioada istorică actuală.
 În 1950, Charles Olson aplică noţiunea în literatură.
 Postmodernismul este orientarea literară postbelică pentru care nu există o percepţie
directă a realului, din cauza interferenţelor culturale precedente, şi care încearcă să
recupereze experienţele estetice anterioare dintr-o perspectivă ironică, utilizând valenţele
jocului sau ale parodiei.

Caracteristicile postmodernismului
Mircea Cărtărescu stabileşte în volumul Postmodernismul românesc trăsăturile generale
pe care le are acest curent:
1. Indeterminarea - artistul renunţă la idealul perfecţiunii capodoperei,
pentru că descoperă că esteticile tradiţionale nu-l mai satisfac, iar
valoarea este relativă.
2. Fragmentarea – existenţa este percepută fragmentar, consecinţa fiind
manifestarea discontinuităţii şi în opera de artă, textul literar ajungând
să fie fragmentat.
3. Decanonizarea – se produce demitizarea valorilor.
4. Lipsa de sine şi lipsa de adâncime – operele de artă nu sunt
mainfestări ale eului creator,ci sunt lipsite de sine sau proliferări ale
unor false euri, fără adâncime.
5. Ironia – postmoderniştii iau în derâdere, fantazează, mimează.
6. Hibridizarea – postmodernismul combină speciile şi genurile esteticii
clasice.
7. Carnavalizarea – artiştii manifestă preferinţa pentru burlesc, alegorii
complicate şi pentru eroi comici.
8. Construcţionismul – dispare raportarea referenţială şi opera narativă
se poate corecta, chiar se poate schimba.

Postmodernismul românesc
Deoarece s-a pierdut legătura cu lumea occidentală, conceptul de postmodernism este pus
în discuţie în cultura noastră la începutul anilor 1980 de către Alexandru Muşina.
Majoritatea optzeciştilor s-au format în cenaclurile literare ale marilor centre
universitare, generând asfel o mişcare underground, nefiind susţinuţi de reviste ale acestor
grupări. Acestea au fost:
1. Cenaclul de luni – înfiinţat în 1977 şi condus de către criticul Nicolae
Manolescu;
 2. Cenaclul Junimea – condus de Ovid S. Crohmălniceanu;
3. Cenaclul Universitas - condus de Mircea Martin.

Revistele care i-au susţinut pe optzecişti au fost:

1. Echinox ( Cluj );
2. Dialog ( Iaşi );
3. Amfiteatru ( Bucureşti );
4. Forum studenţesc ( Timişoara ).

Poezia postmodernă
 Pare unitară şi coerentă, fiind legată de aceeaşi formaţie universitară a creatorilor, de
aceleaşi preocupări literare nonconformiste.
 Ideea de unitate a generaţiei este întărită de publicarea unor volume colective:
a. Aer cu diamante ( 1981 ) – Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion
Stratan;
b. Cinci - Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan, Alexandru
Muşina, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Romulus Bucur şi Mariana Marin.
 Printre poeţii postmoderni îi mai amintim pe Emil Hurezeanu, Ioan Morar, Ştefan Mera,
Nichita Danilov, Smaranda Cosmin etc.

Trăsăturile liricii postmoderne:

1. Întorc poezia spre prozaic, spre o existenţă cotidiană, din care orice sentimentalism
dispare;
2. Atitudinea este detaşată şi ironică;
3. Temele poetice sunt o convenţie, fiind înlocuite de biografism
4. Intertextualitatea – referirea făţişă sau sugerată a unui text la alt text;
5. Autoreferenţialitatea – opera literară se are pe sine ca obiect ( artele poetice, de exemplu,
definesc modul propriu de a înţelege poezia ).
6. Amestecul de stiluri şi de texte, ascunderea citatului, aluzia culturală.
7. Spiritul ludic;
8. Limbajul nonconformist;

Proza postmodernă

Publicarea volumului colectiv Desant ’83 ( 1983 ) a constituit afirmarea prozatorilor

postmoderni.
Trăsăturile prozei postmoderne:
1. Preferinţa pentru realitatea cotidiană actuală;
2. Multitudinea soluţiilor de transfigurare a realităţii în ficţiune;
3. Oferirea unei semnificaţii superioare faptului banal;
4. Introducerea unei distanţe ironice;
5. Prezenţa unui umor intelectual;
 6. Preferinţa pentru fragment.

Autorii de proză scurtă postmodernă: Mircea Nedelciu, Ştefan Agopian, Mircea

Cărtărescu, Ioan Groşan etc.
După 1985, tinerii prozatori au scris şi roman, care se distinge prin dezvăluirea
mecanismelor de producere a textului ( metaroman ).
Dicţionar literar
Intertextualitatea – referirea făţişă sau sugerată a unui text la alt text;
Autoreferenţialitatea – opera literară se are pe sine ca obiect ( artele poetice, de exemplu,
definesc modul propriu de a înţelege poezia ).
Metatextualitatea - construirea unui discurs despre literatură prin procedee care se referă la
specificul acestei arte:
a. Citatul – un fragment decupat şi rescris în altă operă;
b. Mottoul – un citat emblematic pentru opera în faţa căreia este aşezat;
c. Colajul – alăturarea într-un text a unor texte preexistente;
d. Parafraza – o prezentare personală a unui fragment dintr-o operă sau chiar a unei
opere în ansamblu;
e. Pastişa – copierea stilului unui autor recunoscut sau a unei opere literare;
f. Parodia – imitarea satirică a unei opere cunoscute, cu intenţia de a sublinia comic
trăsăturile modelului.

Georgica a IV-a
de Mircea Cărtărescu
ţăranul de când cu electrificarea
înţelege cum stau lucrurile pe planetă
se indignează graţios în mijlocul pogoanelor sale
de situaţia din cipru şi liban
pândeşte sateliţii şi le smulge
aparatura electronică bă
plozilor nu uitaţi bateriile solare
să ne-ncălzim la chindie conserva de fasole
cu cârnăciori produsă la feteşti
bă daţi în câini lumea e mică
bă cu gerovital se duc ridurile ca-n palmă
hai daţi-i zor cu porumbul că eu mă duc
puţin pe lumea cealaltă adică a treia
şi ultima. feţii mei
dragii mei copchiii mei ce să-i faci
aşa e jocul
arză-l-ar focul.
Poezia face parte din volumul cu care a debutat Mircea Cartarescu,
,,Faruri,vitrine,fotografii”(1981) volum structurat în cinci părţi: Căderea, Calea regala,
Fotografii, Georgicele, Jocuri mecanice. Titlul ciclului din care face parte „Georgica a IV-a”
trimite la opera poetului latin Vergilius (70-19 înainte de Hristos), adica la opera unui autor
antic, canonic prin excelenţă. Tratarea trecutului este aşadar parodică, ironică, în spiritul lui
Umberto Eco, pentru care trecutul nu trebuie uitat, ci dimpotrivă trebuie ,,revizitat” cu umor şi cu
ironie.
Pe de altă parte, în „Georgice” putem detecta şi un alt tip de intenţie parodică, de fapt
polemică, orientată împotriva imaginii idilice a satului sămănătorist, reluat mai apoi de
propaganda comunistă. „Georgicele” dispun de ,,un sarcasm distrugător” (Andrei Bodiu),
cititorul putând identifica în aceste texte sloganuri şi comportamente ale vremii, termeni din toate
registrele vocabularului şi aluzii livreşti.
„Georgica a IV-a” surprinde atât prin lexicul atipic cu elemente din limbajul jurnalistic ,,situaţia
din cipru şi liban”, sau publicitar ,,cu gerovital se duc ridurile ca-n palmă’’, cât şi prin alternanţa
mărcilor prezenţei personajelor în text.
Incipitul (primele două versuri) prezintă în mod direct relaţia bruscă a ţăranului cu noile
tehnologii care îi creeaza posibilitatea de a lua legătura cu întregul glob, de a cunoaşte tot ceea ce
se întamplă la nivel mondial.
Astfel, dacă în primele şase versuri relatarea la persoana a III-a e mai degrabă neutră,
,,ţăranul înţelege cum stau lucrurile pe planetă”, în cea de-a doua parte îşi fac simtita prezenţa
indicii personali de persoana I singular şi plural şi de persoana a II-a plural ,,bă plozilor nu uitaţi
bateriile solare/să ne încălzim conserva de fasole...”.
Ultima secvenţă a textului trimite în mod evident la poemul lui Tudor Arghezi, „De-a v-
aţi ascuns”. Prezenţa citatului arghezian în finalul poeziei, ,,aşa e jocul arză-l-ar focul”, deşi
vădeşte intenţia parodică a autorului, nu anihilează total un anumit tragism subteran. Finalul e
construit prin intertextualitate. Viziunea morţii ca joc e asociată cu revolta fiinţei împotriva unui
sfârşit ce nu poate fi învins nici prin credinţă, nici prin ştiinţă.
Jocul absurd, deşi ţintă a unei amare ironii, nu este nici amuzant, nici gratuit. Andrei
Bodiu afirma că ,,umorul şi vitalitatea acestor poeme sunt doar coordonate de suprafaţă, care în
profunzime conturează portretul ţăranului ca om fără însuşiri”.
Prozodia contribuie la evidenţierea absurdului unei lumi devenite un sat globalizat.
Textul este o poezie astrofică, cu versuri libere bazate pe ingambament, scrierea numai cu litere
mici, chiar şi asubstantivelor proprii. La nivelul discursului poetic se observă amestecul
registrelor stilistice, amestecul vocilor lirice, în sensul că pe lângă enunţurile la persoana a III-a
apare şi monologul ţăranului care se adresează fiilor.