POPULAȚIA CA SISTEM STUDIAT DE ECOLOGIE

Nedelea Ionuț Teodor

An II-IPM

REZUMAT

Populaţia reprezintă totalitatea indivizilor din aceeaşi specie, care trăiesc pe un teritoriu bine delimitat si este
treapta supraindividuală cea mai simplă de organizare a sistemelor vii (exemplu: merii dintr-o plantație; toate
insectele de Anthonomus pomorum din plantaţia respectivă; populația de Taraxacum officinalis din livadă etc.).
Descrierea formală a populaţiei se poate face prin caracterizare numerică şi prin stabilirea densităţii
populaţiei.
Densitatea populaţiei exprimă numărul sau biomasa (cantitatea de substanţă organică acumulată în unitatea
de timp) indivizilor unei populaţii pe unitatea de suprafaţă şi volum. Din acest punct de vedere putem întâlni situaţii
de supraaglomerare, când populaţia depăşeşte capacitatea de suportare a spaţiului și subaglomerare, când densitatea
este mai mică decât cea pe care spaţiul este capabil să o suporte.

Cuvinte cheie : populatie , consecinţele supraaglomerării ,subaglomerarea, dinamica populaţiei.

Consecinţele supraaglomerării sunt: declanşarea luptei pentru existenţă; etiolarea

plantelor; epuizarea rezervelor de apă şi substanţe nutritive din sol sau eliminarea celor mai
productive animale care sunt şi mai vulnerabile; izbucnirea epidemiilor, din pricina şanselor mai
mari de contact a indivizilor sănătoşi cu cei bolnavi, pe de o parte, şi a micşorării rezistenţei la boli
din cauza subnutriţiei; crearea celor mai favorabile condiţii (microclimat umed) pentru realizarea
infecţiilor bacteriene şi micotice la plante; distrugerea covorului vegetal, urmată de degradarea
biotopului, în cazul supraexploatării păşunilor.
Subaglomerarea poate conduce la: micşorarea riscului de apariţie a epidemiilor; lipsa unei
valorificări superioare a terenului fertilizat în vederea obţinerii de producţii agricole; eliminarea
posibilităţii de refacere a populaţiei, atunci când efectivul de indivizi este prea redus.
Aşadar, atât supraaglomerarea cât şi subaglomerarea sunt nefavorabile supravieţuirii
populaţiilor, de aceea, în ecosistemele naturale fiecare populaţie tinde spre o densitate optimă. Din
păcate, omul a dereglat mecanismele de control ale populaţiilor. Exemplu: creşterea excesivă a
efectivului de animale domestice din savanele africane, ferite de atacul animalelor carnivore, care
a condus la distrugerea păşunilor prin suprapăşunat, iar în final la deşertificare.
Dinamica populaţiei este variaţia în timp a efectivului, densităţii şi structurii de vârstă a
populaţiei.
 Parametrii ce caracterizează dinamica populaţiei, dacă o considerăm un sistem închis, fără
pierderi şi imigrări, sunt: rata natalităţii, rata mortalităţii şi coeficientul creşterii numerice.
Prin rată înţelegem raportul dintre o creştere sau scădere şi mărimea faţă de care are loc
creşterea, respectiv scăderea în unitatea de timp.
Rata natalităţii se exprimă prin relaţia:
Rn = n/N
în care: Rn = rata natalităţii
n = numărul de indivizi născuţi
N = efectivul populaţiei
Distingem la acest parametru o natalitate fiziologică, atunci când aceasta depinde doar de
potenţialul biotic (capacitatea populaţiei de a produce urmaşi viabili) al populaţiei şi o natalitate
ecologică care este şi cea reală, dependentă de condiţiile de mediu. În evoluţie, nu sunt favorizate
populaţiile care asigură doar natalitate maximă dacă nu realizează şi supravieţuirea maximă.
Rata mortalităţii se exprimă matematic astfel:
Rm = m/M
în care: Rm = rata mortalităţii
m = numărul de indivizi morţi
M = efectivul populaţiei
Dacă mortalitatea ar depinde numai de uzura organismului şi de factorii fiziologici am
putea vorbi de o mortalitate fiziologică. În realitate, mortalitatea este una ecologică, deoarece
moartea indivizilor este strâns legată de condiţiile de mediu.
Coeficientul creşterii numerice rezultă din diferenţa dintre natalitate şi mortalitate, după
relaţia: q = n – m
în care: q = coeficientul creşterii numerice
n = numărul de indivizi născuţi
m = numărul de indivizi morţi
Adesea se foloseşte rata creşterii numerice, după formula:
Rq = Rn – Rm
în care: Rq = rata creşterii numerice
Rn = rata natalităţii
Rm = rata mortalităţii
Rata creşterii numerice este dependentă atât de potenţialul biotic al populaţiei cât şi de
condiţiile de mediu.(Suport de curs: Ecologie generala 1)
 Reglarea stărilor populațiilor naturale
perm Abordând parametrii structurali şi functionali prin intermediul cărora se poate defini
starea unor populaţii la un moment dat, s-a arătat că aceştia se modifică în timp ca rezultat al
fluctuaţiilor presiunii mediului, determinând în consecinţă modificarea stărilor acesteia.
A reieşit din modul de prezentare al problemelor populaţiei în capitolele anterioare că
mărimea acesteia reprezintã parametrul de stare structural cel mai sensibil la fluctuațiile
factorilor de mediu şi că variația valorilor sale determină într-o măsură mai mare sau mai mică
modificarea distribuției indivizilor pe clase de vârstă sau dimensiuni, a frecvenței pe categorii
genetice şi desigur a cantităţii de energie şi elemente de energie și elemente minerale vehiculată
de la un nivel trofic (n-1) la altul (n+1) precum şi a cantității de substanță organică mineralizată.
Dacã luăm in considerare orice populaţie naturală a cărei ecologie este bine cunoscută se
poate constata că parametrii de stare i-au valori în cadrul unor domenii distincte, iar tranziţiile de
stare determinate de variațiile parametrilor de stare se realizează, de asemenea, în cadrul unui
domeniu delimitabil, hiper volum sau domeniu de stabilitate.Aceste constatări ne conduc în mod
firesc la concluzia că răspunsurile oricărei populatii oglindită de valorile parametrilor de stare
sunt răspunsuri orientate iar tranziţia de stare este un proces controlat, reglat. Problema reglajului
structurii și a activității de ansamblu a populațiilor naturale este o problemă foarte dificilă şi de o
deosebită importanță teoretică și practică. În general in cadrul literaturii de specialitate problema
este redusă la reglajul efectivului populațiilor naturale iar soluțiile care s-au dat în decurs de mai
bine de jumătatea de secol sunt de cele mai multe ori parțiale. În cele ce urmează vom prezenta
într-o formă sintetică elementele care s-au conturat in decursul anilor în legătură cu problema
reglajului mărimii populațiilor naturale, pentru ca in final să încercăm completarea problemei
reglajului stărilor acestora prin luarea in considerare și a altor parametri de stare.
În cele mai multe cazuri soluţiile elaborate cu privire la problema reglajului efectivelor
populatiilor naturale au luat în considerare în exclusivitate fie rolul factorilor exogeni,
reprezentaţi de factorii abiotici (in special climatici) şi de factorii biotici (prădători, paraziti,
competiţie etc.) fie rolul factorilor endogeni (diferenţierea din punct de vedere fiziologic,
comportamental şi genetic a indivizilor unei populaţii). Datorită faptului că aceste soluţii sunt
incomplete şi ca urmare sunt insuficiente pentru înţelegerea reglajului efectivului ca fenomen
unitar, s-a conturat în ultimele două decenii o soluţie globală a problemei. Care sunt aceste
soluţii ? Care sunt elementele care le definesc ?
1. Reglajul efectivului prin intermediul efectelor directe ale factorilor climatici asupra
dezvoltării, fertilităţii şi supravietuirii.
Bodenheimer (1928) a subliniat în mod deosebit influenta temperaturii şi umiditătii
asupra ratei de dezvoltare şi a ratei mortalităţii la populaţiile de insecte. Ulterior Uvarov (1931)
coreleaza fluctuaţiile populaţiilor de insecte cu fluctuaţiile factorilor climatici şi formulează
concluzia conform căreia efectivele populaţiilor naturale ar fi controlate de factorii climatici.
Elementele caracteristice pentru această soluţie sunt: se iau in considerare numai
fluctuaţiile numerice ale populatiilor neglijîndu-se echilibrul stabil al acestora ; fluctuaţiile
factorilor climatici se corelează cu exploziile numerice ale populaţiilor de insecte; dezvoltarea,
fertilitatea şi rata de supravieţuire sunt puternic influențate în cazul populațiilor de insecte de
valorile factorilor climatici.
Subliniem că această soluţie este fundamentată numai de rezultatele obţinute în studiul
dinamicii efectivelor populaţiilor de insecte.
2. Reglajul efectivului populațiilor naturale prin intermediul relațiilor interspecifice, de
către factorii biotici. Cercetăriile autecologice efectuate la începutul secolului nostru asupra
speciilor de insecte dăunătoare culturilor, au is acumularea unei cantități importante de date
empirice, a căror interpretare efectuată inițial de Howard și Fiske (1911) a condus la idea că
orice specie de insecte se află pentru un interval de timp delimitabil într-o stare de echilibru
stabil. Aceasta înseamnă că pentru intervlalul respectiv fiecărei specii îi este caracteristică o
valoare a mărimii sale, iar fluctuațiile numerice în cadrul fiecărei specii păstrează tendința de
revenire la valoarea medie caracteristică.
Pentru realizarea și menținerea într-un interval de timp a echilibrului stabil (balanță în
termenii autorilor citați) Howard și Fiske au admis ideea că trebuie să existe cel puțin unul sau
mai mulți factori „facultativi” care controlează dinamica efectivului fiecărei specii, acordînd un
rol deosebit în acest sens paraziților .
Fluctuațiile numerice determinate de temperaturile ridicate sau scăzute , de furtuni și de
alți factori climatici , sunt interpretate de Howard și Fiske ca efecte „catastrofale”, acțiunea
acestor factori fiind considerată independentă de densitatea populațiilor.
Ulterior aceste idei sunt reluate si dezvoltate de Nicholson (1933) acest autor fiind
considerat în mod obișnuit fondatorul „teoriei reglajului prin factori biotici”.
Nicholson subliniază că există o corelație între mărimea unei populații și condițiile de
mediu ,corelație care presupune că populația se află într-o stare de echilibru în raport cu mediul
său. Fără realizarea unei stării de echilibru , mărimea populației ar nedeterminabilă. În ceea ce
privește elementele teoriei fundamentale de Bodenheimer și Uvarov, conform căreia factorii
climatici ar determina și controla mărimea populațiilor naturale, Nicholson le respinge și
consideră că numai factorii biotici sunt răspunzători de realizarea și menținerea unui echilibru
între mărimea populațiilor și mediul lor de viață . În acest sens autorul face o analogie sugestivă
între ocean și populația naturală , arătând că interacțiunea dintre Pământ și satelitul său natural -
Luna , interacțiune care se modifică ca intensitate în funcție de poziția satelitului față de planeta
noastră ,determină numai oscilațiile de nivel și nu adâncimea oceanului.
Deci, factorii climatici ar acționa într-un mod similar cu cel în care acționează Luna
,determinând oscilațiile numerice ale populațiilor naturale iar factorii biotici ar fi singurii care
determină starea de echilibru a acestora . După Nicholson , mecanismul principal prin care
factorii biotici controlează efectivul populațiilor este competiția pentru hrană , spațiu sau
competiția dintre speciile de prădători sau paraziți. Particularitățile teoriei reglajului mărimii
populațiilor prin factori biotici sunt întărite și nuanțate de către Smith (1935) , un alt cercetător în
domeniul autecologiei , preocupat de această problemă . Smith atrage atenția asupra necesității
de a se clarifica foarte bine două aspecte distincte ale dinamicii mărimii populațiilor pentru a
înțelege teoria schițată de Howard și Fiske și fundamentată de Nicholson . În primul rând trebuie
înțeles că orice populație se caracterizează prin stabilitate , și ca urmare pentru anumite intervale
de timp (raportat la perioada foarte mare de persistență a unei populații într-un ecosistem ) din
punct de vedere numeric fiecare populație se menține în jurul unei stări de echilibru (densitatea
medie ). Deci , echilibrul numeric nu presupune menținerea unei valori constante a efectivului ci
trebuie asociat cu o valoare medie în jurul căreia sunt fluctuații continui ale efectivului .Pentru a
înțelege mai bine acest aspect îl interpretăm în termenii analizei sistemice , reamintind că unul
dintre parametrii definitorii ai stării unei populații este mărimea sa și că modificarea sa în timp
determină un proces de tranziție de la o stare la alta .Luând în considerare în cazul unei populații
numai stările induse de modificarea în timp a mărimii sale , diferențiem o stare de echilibru în
care populația tinde sa ajungă din oricare altă stare s-ar afla .Spunem în acest caz că populația se
află în echilibru stabil și înțelegem că stabilitatea este o noțiune complexă care se definește
corect numai dacă stării de echilibru îi asociem domeniul în care populația poate sa realizeze
tranziția de stare sub acțiunea factorilor de mediu cu precizarea că se menține tendința de
reîntoarcere la starea de echilibru. (Ioan Pop, N. Botnariuc și A. Vadireanu , Editura Dacia ,
Cluj-Napoca, 1979,Biogeografie ecologică)
 Bibliografie:
1.Ioan Pop , N.Botnariuc și A.Vadireanu ,Editura Dacia ,Cluj-Napoca ,1979,Biogeografie
ecologică .
2.Maxim ,Suport de curs :Ecologie generala 1.
3.Bodenheimer (1928) .
4.Uvarov (1931) .
5.Howard si Fiske (1911) .
6. Nicholson (1933) .
7.Smith (1935) .