Apocalipsa cap.

2 – Epistola catre Efes

14/03/2011
Apocalipsa cap. 2 – Epistola catre Efes ( sec. I )
( cap. 2. 1-7 )

Privire de ansamblu
Efes- un loc incarcat cu amintiri din istoria biblica: Pavel, rascoala arginatrului Dimitrie, templul Dianei, exorcistii iudei, Timotei…Toate acestea fac din
Efes un loc al unei glorii trecute. Aici, in vechea cetate a Efesului, supranumita si “Poarta Asiei”, incepe calatoria “postasului” Apocalipsei cu soliile catre
cele sapte biserici.
Desi Pergamul era capitala provinciei, cetatea Efesului era cel mai important centru comercial al zonei, deoarece intregul comert din Marea Egee era
controlat de Efes. Era, de asemenea, si un important centru religios, aici aflandu-se marele templu al zeitei Artemis – Diana, una din cele sapte minuni ale
lumii antice.

Templul Dianei a fost construit in anul 480 i.Chr., insa a fost distrus pana la temelii din cauza unui incendiu devastator chiar in noaptea nasterii lui
Alexandru Macedon ( 356 i. Chr. ). Ca material de constructie a fost folosita marmura alba, galbena, rosie si albastra, iar aurul era atat de mult incat se
spune ca el a fost folosit chiar si in mortar.

Ca dimensiuni, templul Dianei era de patru ori mai mare decat Panteonul din Atena, iar dintre cele 127 de colonade de marmura care sustineau
acoperisul, 36 erau imbracate in aur si pietre pretioase. Dupa nimicirea templului in urma unui alt incendiu , in anul 262 d.Chr., 12 colonade din marmura
verde au fost duse la Istambul unde au fost folosite la constructia Bisericii Sfanta Sofia, unde pot fi vazute si astazi.

In Efes mai exista si o biblioteca vestita – cea a lui Celsus, un stadion, o piata uriasa si un teatru, construit pe un versant al Muntelui Pion, cu fatza
indreptata spre port. Acustica teatrului era atat de buna incat orice spectator il putea auzi foarte bine pe vorbitorul de pe scena, acesta vorbind natural,
fara sisteme de amplificare.

Efesul mai era renumit in lume si pentru practicile magiei si vrajitoriei. Asa se explica arderea cartilor vrajitoresti, fapt relatat in Faptele apostolilor ( cap.
19, 19 )

Zeita Diana, supranumita si “mama zeilor”, era o replica a zeitei canaanite Astartea, iar templul ei era un loc in care se desfasurau numeroase
ceremonii imorale.
Este oare o coincidenta ca la Conciliul din Efes din anul 451 d.Chr. titlul de “mama a lui Dumnezeu” a fost atribuit fecioarei Maria ? Traditia crestina afirma
ca dupa inaltarea lui Iisus la cer, Maria a fost adusa de Ioan la Efes, unde a si murit, fiind inmormantata acolo. Stranie coincidenta ! Un titlu dat zeitei
Diana din Efes este transferat fecioarei Maria din Efes.

Astazi, Efesul este un morman de ruine presarate printre copaci, la poalele unei creste muntoase si situate la cativa kilometric de Selcuk, un orasel
frumos si bine amenajat. Pe partea stanga a muntelui se poate vedea si azi o parte din teatrul de alta data, locul in care s-a desfasurat rascoala
argintarului Dimitrie.

Initial, teatrul avea o capacitate de 24 000 de locuri, insa ulterior, el a fost extins, caci devenise neincapator. Aici, cu aproape doua milenii in urma,
efesenii, temandu-se ca religia crestina le va distruge obiceiurile si traditiile, strigau in delir: “Mare este Diana efesenilor” (Faptele apostolilor 19, 34 ).
Astazi, din faimosul templu al Dianei, considerat una din cele sapte minuni ale lumii antice, nu mai exista decat cateva ruine: resturi de zidarie aflate
printre balti pline cu broaste, si o coloana inalta avand in varful ei un cuib de barza. Atat a mai ramas din gloria de alta data a marelui templu. “Sic
transit gloria mundi !”
Dintre toate cetatile amintite in cele sapte epistole, Efesul era cea mai stralucitoare. Chiar daca Smirna si Pergamul rivalizau cu el, Efesul era in frunte.
Mai era numit si “cetatea schimbatoare”, datorita deselor schimbari ale zonei geografice in care se afla. Candva zidurile cetatii se oglindeau in apele
Marii Egee. Astazi marea nu mai este atat de aproape. Cetatea a fost mutata si reconstruita datorita modificarilor geografice si a dezastrelor care au lovit
zona in care era construita.
In anul 17 i.Chr. Efesul a fost distrus de un puternic cutremur de pamant. Dezastrul s-a repetat in anul 29 d.Chr. In perioada elenistica, orasul a fost
reconstruit, pe cheltuiala lui Lisimach, mai spre sud cu doi kilometri, pe o pozitie mai inalta, pe pantele Muntelui Pion. Romanii au construit si ei, ridicand
orasul mai sus, pe terasele superioare, iar bizantinii au construit pe colina mareata catedrala a Sf. Ioan.

Titlul de “cetatea schimbatoare”, atribuit Efesului, este o aluzie la dramaticele schimbari petrecute in gandirea umana odata cu aparitia crestinismului.
Nicio epoca istorica nu a cunoscut o mai profunda schimbare a gandirii umane ca secolul intai al erei crestine. Mesajul lui Iisus a revolutionat lumea, fiind
o provocare pentru orice sistem de gandire.
Dupa datele pe care le detinem, Evanghelia a patruns in Efes in jurul anului 52 d.Chr, in timpul celei de-a doua calatorii misionare a lui Pavel, cand acesta
se reintorcea la Ierusalim. Acuila si Priscila, insotitorii lui Pavel, au ramas in Efes ( Faptele ap. 18, 18-22 ) unde au continuat sa lucreze impreuna cu un
iudeu din Alexandria numit Apolo. Pavel a revenit apoi in Efes unde a lucrat doi sau trei ani. Astfel, Efesul devine centrul evanghelistic al intregii Asii.
Timotei, unul din colaboratorii lui Pavel, a preluat conducerea bisericii din Efes ( 1 Timotei 1, 3 ), dupa care biserica de acolo intra intr-un con de umbra.
Pana la epistola catre Efes din Apocalipsa nu mai stim nimic despre soarta acestei comunitati crestine.

Efes inseamna “vrednic de dorit” – aluzie la perioada de inceput a bisericii crestine, in care credinta era curata si lipsita de invataturile pagane patrunse
ulterior. Biserica, proaspat iesita din mainile lui Iisus si ingrijita de apostolii sai, era intr-adevar intr-o pozitie vrednica de dorit, un model pentru biserica
crestina a veacurilor urmatoare.
Comentariu
Vers. 1: “Ingerului bisericii din Efes scrie-i: “Iata ce zice Cel ce tine cele sapte stele in mana dreapta si Cel ce umbla prin mijlocul celor sapte
sfesnice de aur”
“Ingerului ( gr. aggelos – sol, trimis, mesager ) bisericii din Efes scrie-i…” – Daca termenul “inger” l-am intelege in acest context ca referindu-se la
fiintele ceresti, ar aparea o nedumerire greu de rezolvat. Acest “inger” este mustrat de “Martorul credincios” ( Iisus ) pentru unele fapte nedorite care se
petreceau in biserica din Efes. Putea oare Dumnezeu sa-l mustre pe un inger ceresc printr-un om, fie acesta chiar si apostolul Ioan ? Ar fi o situatie unica
si greu de explicat ca mod de procedura divina.
Continutul scrisorii si observarea procedeelor lui Dumnezeu in astfel de situatii ne fac sa intelegem ca “ingerul” nu este o fiinta cereasca, ci aici este vorba
de conducatorii omenesti ai bisericii din acea perioada istorica. De altfel, viziunea din capitolul 1 Il prezinta pe Iisus ca tinand in mana Sa cele sapte stele
( Apocalipsa 1, 16 ), acestea simbolizandu-i pe cei sapte “ingeri” carora le sunt adresate epistolele ( cap. 1, 20 ). Insasi viziunea din capitolul 1 ne ajuta sa
intelegem ca ingerii celor sapte biserici sunt conducatorii pamantesti ai acestor biserici.

“Iata ce zice Cel ce tine cele sapte stele in mana dreapta si Cel ce umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice de aur” – O imagine poate valora
uneori infinit mai mult decat o mie de cuvinte. Aici avem o imagine deosebit de incurajatoare: Iisus , tinand in mana Sa pe conducatorii bisericii si umbland
printre ele. Apare aci, in aceasta imagine sugestiva, grija Mantuitorului pentru biserica Sa din toate timpurile si o implinire a fagaduintei facute de El
ucenicilor cu putin inainte de inaltarea Sa la cer: “Iata, Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului” ( Matei 28, 20 up. ).
Vers. 2: “Stiu faptele tale, osteneala ta si rabdarea ta, si ca nu poti sa suferi pe cei rai; ca ai pus la incercare pe cei ce zic ca sunt apostoli si nu
sunt, si i-ai gasit mincinosi”.
Sunt trei lucruri pe care Iisus le apreciaza in mod deosebit la credinciosii din biserica Efesului: faptele, osteneala ( gr. kopos ) si rabdarea. Daca osteneala
presupune o munca epuizanta, rabdarea inseamna statornicie in necazuri si impotrivire. Atitudinea bisericii din Efes fatza de invatatorii falsi aparuti in
biserica , conform celor prezise de Pavel ( Faptele apostolilor 20, 29-30 ), arata hotararea lor de a ramane langa adevar. Membrii bisericii faceau
deosebire intre adevar si ratacire atat in doctrina, cat si in viata de zi cu zi.

Biserica din perioada Efes traia si lupta in mijlocul unei societati pagane, vrajmase. Pavel insusi a fost confruntat in Efes cu lupte teribile, fie cu iudeii
impotrivitori Evangheliei, fie cu paganii care se simteau amenintati de noua religie. Pericolul cel mai mare venea insa din interior de la falsii apostoli, de la
iudaizantii veniti de la Ierusalim si de la secta nicolaitilor. Pavel avertizase biserica de toate aceste pericole, de aceea era necesar ca pretentiile de
apostolat ale unora sa fie testate ( 1 Tesaloniceni 5, 21; 1 Corinteni 14, 29; 1 Ioan 4, 1 ).

Biserica din Efes a avut intelepciunea de a face deosebire intre adevaratii si falsii apostoli si invatatori. Pe la inceputul secolului al II-lea d.Chr., Ignatius
scria ca niciun invatator fals nu avea sansa de a-si gasi discipoli in biserica din Efes.

Vers. 3: “Stiu ca ai rabdare, ca ai suferit din pricina Numelui Meu, si ca n-ai obosit.”- “Martorul credincios” repeta aprecierea din versetul anterior,
adaugand ideea de putere spirituala pe care aceasta biserica o avea in mijlocul problemelor si necazurilor de care avea parte.
Vers. 4: “Dar ce am impotriva ta este ca ti-ai parasit dragostea dintai” – Phillips traduce acest verset in felul urmator: “Nu Ma mai iubesti asa cum M-
ai iubit la inceput”, iar traducerea Moffat spune: “Nu va mai iubiti unii pe altii.”
Cu durere in glas, Iisus trebuie sa mustre biserica din Efes pentru pierderea celei mai mari valori crestine – “dragostea dintai”, acea iubire sincera si plina
de caldura fatza de Dumnezeu si oameni, acel zel nemasurat pentru Dumnezeu si lucrarea Sa. “Taina faradelegii“, de care aminteste Pavel in a doua sa
epistola catre Tesaloniceni ( cap. 2, 7 ), incepuse sa-si faca lucrarea distructiva. De ce aceasta schimbare in viata bisericii din Efes ?
Pe de o parte, incepusera sa dispara cei din prima generatie de crestini ( care-L cunoscusera direct pe Iisus ), iar pe de alta parte, “lupii
rapitori” strecurati in biserica au inceput sa-si faca lucrarea distructiva, impiedicand Duhul Sfant sa lucreze ca la inceput.
Dragostea este caracteristica adevaratului urmas al lui Christos, iar in “imnul iubirii” ( 1 Corinteni cap. 13 ) se arata ca nimic din univers nu o poate inlocui.
Iubirea frateasca a fost si trebuie sa ramana semnul distinctiv al bisericii crestine. In Apologetica sa, Tertulian scria despre biserica primelor decenii ca,
paganii, privind la crestini, ramaneau uimiti de dragostea care exista intre ei: “Uitati-va la ei – spuneau paganii – cum se iubesc unii pe altii.”
Vers. 5: “Adu-ti aminte de unde ai cazut; pocaieste-te si intoarce-te la faptele tale dintai. Altfel, voi veni la tine si-ti voi lua sfesnicul din locul lui,
daca nu te pocaiesti.”
Chemarea la trezire este esentiala pentru biserica. Iisus o cheama sa-si compare faptele prezente cu cele ale trecutului si sa se intoarca la vechile
repere, la acea dragoste de la inceput. Aceasta comparare a trecutului cu prezentul este importanta pentru trezirea constiintei si aparitia pocaintei in viata
bisericii.

“Altfel voi lua sfesnicul din locul lui…” – Este un avertisment valabil pentru orice biserica ce si-a pierdut mandatul si misiunea. Acea biserica si-a
pierdut “acreditarea” din partea lui Iisus, devenind un vas naufragiat care pluteste in deriva. Ea exista fizic, dar din punct de vedere spiritual, acea biserica
este moarta.
“Pocaieste-te” ( gr. metanoeo )– Este un indemn la schimbarea modului de gandire care va fi urmata de o schimbare a stilului de viata in toate
domeniile.
Vers. 6: “Ai insa lucrul acesta bun: ca urasti faptele nicolaitilor, pe care si Eu le urasc.”
Dupa mustrare si indemn, Iisus revine cu cuvinte de apreciere fatza de biserica din Efes, laudand-o ca a luat atitudine fatza de faptele “nicolaitilor”. Cine
erau acestia ? Nu se stie exact, insa este clar ca este vorba de o grupare care raspandea invataturi false in biserica acelei perioade.

Nici parintii bisericii nu ne dau prea multe detalii legate de identitatea nicolaitilor. Irineu afirma ca acestia reprezentau o secta gnostica care isi tragea
numele din Nicolae, un prozelit din Antiohia ( Faptele apostolilor 6, 5 ) si unul din cei sapte diaconi ai bisericii primare. Insa nu exista nicio dovada in acest
sens. Clement din Alexandria il apara pe Nicolae, afirmand ca acesta a fost gresit inteles.

Se pare ca intemeietorul sectei a fost un alt Nicolae, care a trait mult dupa cei sapte diaconi. Urmasii lui au preferat sa lase de inteles ca ei se trag din
Nicolae diaconul, pentru a da mai multa greutate invataturilor lor false.

Victorinus de Pettan, in comentariul Apocalipsei ( primul comentariu al Apocalipsei), afirma ca nicolaitii erau “niste oameni falsi si galcevitori, care dau
nastere la probleme si necazuri, care, sub numele lui Nicolae, au dat loc unei erezii, spunand ca ceea ce a fost jertfit idolilor poate fi mancat si ca cei care
au trait in desfrau vor avea liniste si eliberare in ziua a opta.”
Nicolaitii mai sunt amintiti si in epistola catre Pergam ( cap. 2, 15 ). De asemenea, legatura dintre nicolaiti si invatatura lui Balaam este evidenta. Faptul
ca despre nicolaiti si invatatura lui Balaam se aminteste in trei din cele sapte epistole ( Efes, Pergam si Tiatira ), arata ca aceste biserici au fost grav
afectate de invatatura lor.

Se pare ca nicolaitii practicau imoralitatea, avand sotii comune si considerand ca desfraul nu avea niciun efect asupra mantuirii. Era un compromis cu
paganismul acelor zile si o incalcare pe fatza a hotararii bisericii din Ierusalim cu privire la morala crestina ( Fapte 15, 29 ). Pentru a-si argumenta
comportamentul, nicolaitii extrageau din context unele texte biblice , apoi le asociau in mod tendentios, dand nastere la invataturi cu totul straine de
spiritul si litera Scripturilor. Astfel, ei citau textul din Coloseni 3, 5: “De aceea, omorati madularele voastre care sunt pe pamant: curvia, necuratia,
patima, pofta rea si lacomia”.
Dar cum sa omoram aceste “madulare” ? Ei dadeau imediat si solutia: textul din Romani 6, 23: “Fiindca plata pacatului este moartea…” Concluzia lor:
daca vrem sa ucidem “madularele “ noastre de pe pamant, atunci trebuie sa pacatuim, pentru ca ele sa moara !!! La ce aberatii se poate ajunge daca
omul nu se lasa calauzit de Duhul Sfant in timp ce studiaza Cuvantul lui Dumnezeu !
Vers. 7: “Cine are urechi, sa asculte ce zice bisericilor Duhul: “Celui ce va birui, ii voi da sa manance din pomul vietii care este in raiul lui
Dumnezeu.”
“Cine are urechi…” – Este formula din finalul fiecarei epistole adresate celor sapte biserici. Cuvintele il cheama pe cititor si ascultator la atentie fatza de
mesajul continut in aceste epistole, cu atat mai mult cu cat autorul soliilor este insusi Iisus Christos.
“Celui ce va birui…” – Dupa cum in scrierile lui Pavel tema dominanta este credinta, la Ioan predomina tema biruintei. Verbul “niko” ( a birui ) e folosit de
17 ori de catre Ioan, cea ce denota preocuparea lui pentru experienta biruintei in viata crestinului.
Biruinta la care face referire Ioan este acea biruinta a lui Iisus, in care este inclusa si aceea obtinuta de bierica din Efes asupra invataturii nicolaitilor si a
celor ce pretindeau ca sunt apostoli, dar nu erau.

“Pomul vietii” – Dreptul de a manca din el echivaleaza cu viata vesnica si mostenirea Imparatiei lui Dumnezeu. Redobandirea acestui drept face parte
din marea restaurare a tuturor lucrurilor. Pomul vietii apare amintit in Biblie de sase ori: de trei ori in Geneza si de trei ori in Apocalipsa.
Edenul pierdut de primii nostri parinti nu a fost nimicit de Dumnezeu. Dupa caderea omului, el a fost un timp pazit de un heruvim ( Geneza 3, 24 ), apoi a
fost ridicat la cer , pentru ca in final, dupa ce istoria pacatului se va sfarsi, el sa fie redat omului mantuit, mult mai glorios si mai impodobit decat a fost la
inceput.

Lori Balogh