Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iaşi

Facultatea de Istorie
Învăţământ la distanţă

CURS SPECIAL DE ISTORIE CONTEMPORANĂ

UNIVERSALĂ

ROMÂNIA ȘI UNGARIA ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Titular curs:
Propunător

0
 Minoritatea germană din România
„Germanii au reușit să se constituie ca un grup etnic distinct,iar influența lor asupra
românilor a fost una majoră”, afirmă cu tărie istoricul Cosmin Budeancă.

Populația germană din România a lăsat o amprentă profundă în istoria, economia, politica
și cultura acestei țări1. Imaginarul colectiv despre ,,germanii nostril” a animat și încă mai anima
imaginile identitare și multe dintre discursurile publice din România. Plecând de la
proverbiala ,,Cine nu are neamț să își cumpere” poveștile referitoare la sașii din Transilvania ori
amintirile despre șvabii din Banat sau din regiunea Satu Mare readuc în memoria publică rolul
unei minorități entice numeroase care, trăind sute de ani pe meleagurile de azi ale României, i-a
influențat destinul într-o manieră determinantă2. Ținuturile de origine ale germanilor din
România au inclus nu doar regiunile Germaniei, ci și teritorii din afara ei: din vestul
continentului european și pînă la cursul mijlociu al Elbei. Potrivit unor istorici, explozia
demografică a germanilor a constituit principala cauză a emigrării acestora spre estul Europei.
Alți autori aduc argumente de caracter religios, campanii de cucerire, cataclisme naturale,
foamete etc., care au generat mișcări de populație germană. În Transilvania au existat de-a lungul
timpului mai multe grupuri de etnici germani: sașii, șvabii, landlerii ș.a.

Diversitatea culturală este caracteristică minorității germane din România, aceasta nefiind
o comunitate etnică omogenă, ci o serie de mici comunități ce au în comun conștiința identitară,
limba și cultura germană. Pentru a înțelege istoria, cultura și limba etnicilor germani din
România, trebuie percepuți ca grupuri independente ce se deosebesc unele de altele datorită
bagajului cultural diferit al zonelor de obârșie și al perioadelor istorice în care au fost colonizați,
la care se adaugă efectul formator al regiunii în care s-au așezat. Etnicii germani au sosit în
România din mai multe zone ale Europei Centrale, în mai multe valuri colonizatoare, din sec. XII
până în sec. XIX și s-au stabilit îndeosebi în regiunile din centrul și vestul României
(Transilvania, Banat și Crișana), regiuni aflate în acele timpuri sub dominație ungară sau
1
Valeriu Leu, Imaginea „neamţului” în însemnările de pe cărţile vechi româneşti din Banat, în Al. Zub
(ed.), ,,Identitate / alteritate în spațiul cultural românesc”, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1996, p.12.
2
Ottmar Traşcă, Remus Gabriel Anghel (coord.): Un veac frământat. Germanii din România după 1918, Editura
ISPMN, Cluj-Napoca, 2018, p. 8.

1
integrate Imperiului Habsburgic. Așezarea coloniștilor germani a avut drept scop apărarea
granițelor Imperiului Austro-Ungar, refacerea și exploatarea economică a zonelor pustiite.

Unele surse îi menționează din sec. XI în zona Banatului și Satu Mare – Oradea, iar
altele, din anul 1103, în localitatea Broos (Orăștie). În Tansilvania li s-au oferit drepturi și
privilegii. Erau supuși regelui Ungariei, însă aveau autonomie administrativă, juridică și
ecleziastică. În 1324 sașii din Transilvania s-au răsculat împotriva voievodului transilvănean,
care le încălca drepturile. Rebeliunea a eșuat, provincia Sibiu fiind împărțită în șapte scaune
(judecătorești), inclusiv scaunul principal Sibiu. Scaunele erau administrate de un jude regal,
reprezentant al regelui. În timpul lui Matei Corvin (1458-1490) sașii și-au consolidat statutul de
privilegiați. În 1572 sașii au adoptat confesiunea augsburgică. Biserica de confesiune augustană-
lutherană a constituit un factor de consolidare a comunității. La începutul sec. XX, în special în
urma izbucnirii Primului Război Mondial, influența Germaniei în România a devenit puternică,
fapt ce a marcat existența etnicilor germani din acest spațiu.

Pe teritoriul Romaniei, deja in 1918 trăiau peste 20 minorități dintre care 17 aveau
reprezentanți în Parlament. În perioada interbelică, mai exact după înfăptuirea Marii Uniri,
populația României a avut un număr de 18 milioane de locuitori din care circa 72% erau români,
iar 28% minorități : maghiari, germani, evrei, urcrainieni, sârbi, croați, țigani, etc.3

Dacă de-a lungul timpului, unele comunități precum șvabii sătmăreni, au asimilat mai
multe elemente de limbă, obiceiuri, cultură, de la populațiile conlocuitoare, alții, precum
landlerii, au rămas o identitate etnică puțin alterată în timp. Landlerii sunt o comunitate mică
așezată în jurul Sibiului (Turnișor, Cristian, Apoldu de Sus), în intervalul de timp dintre 1734-
1776. Își au obârșia din Austria Superioară, din Ştiria și Carinthia. Ţipserii sunt coloniști germani
din Austria Superioară și din Slovacia (Zips), mineri, meșteșugari, muncitori forestieri, plutași ce
s-au așezat în Maramureș între 1796-1812 (Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic, Vișeul de Sus).
Comunitățile germane din Basarabia, Bucovina și Dobrogea au fost practic distruse prin
transferarea lor în masă, în urma acordului germano-sovietic din anul 1940, după anexarea
Basarabiei și ocuparea Bucovinei de trupele sovietice. Germanii din Basarabia, proveniți
majoritatea din sud-vestul Germaniei, din Elveția și Alsacia, s-au stabilit preponderant în sudul
Basarabiei între 1814 – 1842 și în anul 1930 reprezentau 3% din populația Basarabiei. Germanii
3
Arhivele Statului din Romania (1918-1926), Bucuresti 1995, p. 8.

2
din Bucovina, colonizați din 1781, după ce Imperiul Habsburgic a ocupat partea de nord a
Moldovei (din 1775), proveneau din Boemia și Slovacia (Zips), iar germanii așezați între 1841-
1891 în Dobrogea proveneau din Basarabia și din sudul Rusiei, unde fuseseră colonizați de
Imperiul Țarist. Comunități mici de germani sunt înregistrate și la Suceava, Craiova, iar în
București recensământul din anul 1930 înregistrează o comunitate de 14.406 de persoane.

Mozaicul etnico-religios regăsit cu precădere în Dobrogea, conferă acesteia un statut

aparte de întrepătrundere a Orientului cu Occidentul şi totodată un climat propice pentru
asigurarea continuităţii multor etnii în condiţii satisfăcătoare4.

Apropierea geografică de spaţiul estic şi pătrunderea germanilor în spaţiile estice şi slave

s-a făcut la apelul Ecaterinei a II-a a Rusiei care invita germanii să lucreze pământul în Rusia. Cu
timpul, germanii ce au imigrat spre zonele amintite s-au aventurat într-o pribegie care avea să îi
ţină departe de locurile natale şi să îi apropie de ţinuturile româneşti. Beneficiind la început de
scutirea de impozite şi de alte privilegii5, traiul pe aceste meleaguri, ale celor ce sunt cunoscuţi
sub numele de „schwaben” sau „şvabi”, a atras un număr semnificativ de colonizatori. Spre
sfârşitul secolului al XIX-lea germanii din Basarabia au suferit atingeri în ceea ce priveşte
statutul privilegiat de care beneficiaseră până la acel moment, fiind supuşi chiar unui proces de
rusificare care a condus în cele din urmă la o nouă emigrare de această dată în Dobrogea6.

Evoluția demografică a comunității germane a fost ascendentă până în 1930 când erau
înregistrați 633.488 de persoane de etnie germană (4,1% din populația țării), din care 23,7% din
populația Banatului, 7,9 % din Transilvania, 8,9% din Bucovina, 3% din Basarabia și 2,8% din
Dobrogea. Urmările primului război mondial, al crizei economice mondiale dintre anii 1929-
1933 și apoi al doilea război mondial urmat de deportări, a dus la o descreștere demografică ce a
înjumătățit numărul etnicilor germani. În 1956 sunt înregistrate 384.708 persoane de etnie
germană. Până în 1977 acest număr se menține oarecum: 382.595 persoane în 1966 și 359.109
persoane în 1977. În anul 1992 descreșterea demografică este dramatică și continuă: de la
119.462 de persoane în 1992 până la 36.009 persoane în anul 20127.

4
Enache Tuşa, Imaginar politic şi identităţi colective în Dobrogea, Bucureşti, Editura Institutului de Ştiinţa Politice
şi Relaţii Internaţionale, 2011, p. 69
5
Ottmar Traşcă, Remus Gabriel Anghel (coord.), opcit., p. 33.
6
Doru Dumitrescu, Carol Căpiţă, Mihai Manea(coord.), Istoria minorităților naționale din România, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 2008, p. 179.

3
 Istoria germanilor după 1918 este însă departe de a fi un episode fericit și calm al unei
conviețuiri entice exemplare, precum este adesea rememorată public. Este o istorie tumultuoasă,
chiar dramatică în anumite segmente temporale8.

Sfârşitul primului război aduce destrămarea monarhiei austro-ungare şi cea mai mare
parte a acestor populaţii germanice se regăsesc cetăţenii noului stat România. Politic cei mai
mulţi dintre germani au aprobat actul de autodeterminare a teritoriilor care s-au unit cu
România9.

Pentru a asigura buna conviețuire a etniilor intr-un stat multi cultural și social, cum era
România, statul a fost obligat să ia măsuri pentru a crea un cadru de asigurare a egalității între
cetățenii acestui stat, neținând cont de originea etnică a cetățenilor. Odată cu ratificarea unirii
Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei s-a acordat cetățenia română tuturor locuitorilor din aceste
teritorii, indiferent de etnie.

Din cei 150 de membri ai Sfatului Țării la Adunarea de la Chișinău care hotăra unirea
Basarabiei cu România la 27 martie 1918, 45 aparțineau minorităților nationale (ucraineni,
evrei, ruși, germani, bulgari, găgăuzi, armeni, polonezi, greci). Rezoluția de unire de la Alba Iulia
(1 decembrie 1918) si apoi Constituția din 1923 prevedeau largi drepturi pentru minoritățile
naționale din România.

Articolul III al Rezoluției de la Alba-Iulia prevede în alineatele 1 si 2: „1. Deplina

libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, va
administra și va judeca în limba sa proprie prin indivizii din sânul său și fiecare popor va primi
drept de reprezentare în Corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul
indivizilor ce-l alcătuiesc. 2. Egala indreptățire si deplina libertate autonomă confesională pentru
toate confesiunile din stat.“

In aceeasi ordine de idei, putem cita si din discursul lui Iuliu Maniu, rostit la Adunarea
Naționala de la Alba Iulia: „Noi voim pe acest pământ al României Mari să întronăm libertatea

7
. Laurențiu Rădvan, Coloniștii germani, fondarea orașelor din Țările Române și metamorfozele istoriografiei
românești din secolul al XX-lea, Historia Urbana, tomul XIX, 2011, p. 119-120.
8
Ottmar Traşcă, Remus Gabriel Anghel (coord.), opcit., p. 8 .
9
Toader Nicoară, Istoria şi tradiţiile minorităţilor din România, Ministerul Educaţiei şi Cercetării Proiectul pentru
Învăţământul Rural, 2005, p. 34.

4
națională pentru toți. Voim ca fiecare natiune să se poată cultiva în limba ei, să se roage lui
Dumnezeu în credința ei și să ceară dreptate în limba ei“

Hotărârea Marii Adunări de la Alba Iulia din 1918, care a adoptat rezoluţia de Unire cu
România, a fost primită „cu braţele deschise de saşi” spun unii istorici, cu „moderaţie şi
prudentă” spun alţii. În fond, nu entuziasmul sau lipsa lui au fost importante – oricum, acestea
erau impresii mai mult subiective –, pentru că ce a contat cu adevărat au fost deciziile şi faptele
lor. Iar acestea au fost în favoarea României. Elita germană din Transilvania avea legături cu
liderii şi cărturarii români, iar acest lucru a înlesnit înţelegerile şi, în final, susţinerea creării
statului modern român10.

În 28 noiembrie, germanii din Bucovina au decis că vor unirea cu România Mare. La fel
şi germanii din Bucureşti care erau vreo 5.000, dar şi şvabii din Banat. În 30 decembrie 1918
într-o adunare a Consiliului Naţional German de la Sibiu, liderii saşilor au hotărât că trebuie „să
declare alipirea poporului săsesc la statul România Mare” şi să convoace o adunare generală la
Mediaş. Acolo s-a luat în unanimitate hotărârea de a fi alături de România Mare. Liderii români
au salutat cu entuziasm decizia lor, iar Iorga avea să recunoască: „Prin hotărârea lor au ajutat
foarte mult statul român”11.

La 8 ianuarie 1919, Comitetul Central Săsesc împreună cu Consiliul Naţional Săsesc s-au
întrunit la Mediaş şi au adoptat o rezoluţie în care şi-au exprimat adeziunea: „Poporul săsesc din
Transilvania se pronunţă, conform principiilor de autodeterminare, pentru unirea Transilvaniei cu
România. Salută poporul român şi îl felicită pentru îndeplinirea idealurilor sale naţionale.
Poporul săsesc ia act nu numai de un proces istoric de importanţă mondială, ci şi de dreptul
legitim al poporului român pentru unire şi formarea unui stat”12.

Din acea stenogramă ne putem da seama ce s-a discutat şi cum s-a desfăşurat această
şedinţă. Saşii au luat atunci o decizie necesară şi pozitivă”, conchide istoricul Knall. „Liderii lor
au înţeles că imperiul se destrăma în mod inevitabil şi au simţit cursul istoriei. Pozitiv şi pentru
că ulterior integrarea a mers fără probleme, saşii fiind reprezentaţi în parlament şi în guvernul de
la Bucureşti.”

10
Vasile Ciobanu, Germanii din România în anii 1918 – 1919, Editura Honterus, Sibiu, 2013, p. 33.
11
Ottmar Traşcă, Remus Gabriel Anghel (coord.), opcit., p. 54.
12
Vasile Ciobanu, opcit., p. 43.

5
 Istoricul Vasile Ciobanu, autorul volumului „Germanii din România în anii 1918 – 1919”,
explică modul în care s-a ajuns la adoptarea acestei adeziuni. „Saşii au fost corecţi faţă de
evenimente, raţionali şi ponderaţi”13, ne spune istoricul. „Au încercat să obţină promisiuni în
favoarea drepturilor lor, au purtat negocieri cu politicienii români din Transilvania, iar când au
fost rugaţi de Vaida Voievod să se alăture cauzei românilor, pentru că acest lucru i-ar ajuta la
Pacea de la Paris, au făcut-o. Vaida ar fi zis atunci că-l va lua şi pe Brandsch, parlamentar din
partea saşilor, cu el la Paris. N-a mai fost nevoie. Dar documentul, care atesta faptul că nu doar
românii dar iată, şi germanii din Transilvania vor unirea cu România, a avut un rol important la
lucrările de pace.”14

Din punct de vedere politic germanii din România interbelică se organizează spre a-şi
promova şi apăra interesele politici. În urma primelor alegeri din 1919, ei trimit în parlamentul
României întregite un număr de 25 de mandate de deputaţi şi senatori. În noiembrie 1919 aceştia
constituie Partidul Naţional German din România Mare. (Deutsche Volskpartei in
Grosenrumanien). Mai târziu el se organizează în Partidul Parlamentar german. La 1921 se naşte
Uniunea Germanilor din România ca autoritate centrală a naţiunii germane din România în frunte
cu Rudolf Brandsch. În general germanii au colaborat cu guvernele liberale sau naţional-
ţărăniste, unii dintre reprezentanţii săi ocupând funcţii administrative în guvernele interbelice.

Hans Otto Roth şi-a început cariera de om politic susţinând adeziunea saşilor la Unirea
Transilvaniei cu România şi semnând hotărârea Adunării reprezentanţilor saşi de la Mediaş (8
ianuarie 1919) prin care se proclama unirea „poporului sas din Transilvania” 15 cu Regatul
României – şi şi-a încheiat-o sub ochii lui Corneliu Coposu, murind într-o baracă a lagărului de
concentrare de la Ghencea16.

Hans Otto Roth a fost deputat în Parlamentul României între 1919 – 1938, iar din 1932 a
fost liderul Grupului parlamentar al deputaţilor minorităţii germane. În 1940 a fost propus pentru
funcţia de ministru al minorităţilor în Guvernul Ion Gigurtu, dar a refuzat-o. În acelaşi an refuză
şi propunerea lui Ion Antonescu de a prelua conducerea Ministerului Justiţiei sau a Ministerului
Instrucţiei. Între 1932 – 1934 a fost preşedinte al Uniunii Grupurilor Etnice Germane din Europa.

13
.Ibidem
14
Ibidem.
15
Ottmar Traşcă, Remus Gabriel Anghel (coord.), opcit., p. 31.
16
https://ro.wikipedia.org/wiki/Hans_Otto_Roth, accesată 13. 01. 2019, 11.21.

6
A solicitat o audienţă la Adolf Hitler, în cadrul căreia a protestat faţă de politica antievreiască
germană. Între 1934 – 1945 a condus Asociaţia Germanilor din România. În 1940 intră în
opoziţie faţă de conducerea nazistă a Grupului Etnic German din Romania. În perioada 1944 –
1945 publică mai multe articole prin care face un rechizitoriu aspru nazismului, condamnând
politica de transformare a Grupului Etnic German în „coloana a 5-a a Reichului”.

Rudolf Brandsch a lucrat în ianuarie 1918 la documentul de la Mediaş, apoi a fost

membru al Parlamentului României în 1919 – 1933 şi şi-a continuat eforturile de unire politică a
grupurilor germane. Deşi s-a opus prin declaraţiile sale publice politicii naziste, după preluarea
puterii de către comunişti, Brandsch a fost arestat şi a murit în Penitenciarul Doftana în 1953. În
perioada 1965 – 1989, a fost reabilitat şi recunoscut oficial ca oponent al fascismului.

Saşii au sprijinit cauza românească în Transilvania încă din timpul revoluţiei de la 1848.
La 30 septembrie 1848, Adunarea saşilor din Sibiu a adoptat rezoluţia Adunării de la Blaj.
Pastorul Stephan Ludwig Roth, un susţinător al emancipării românilor, a fost executat în aprilie
1849 de tribunalul nobililor maghiari din Cluj.

Cadrul democratic al noului stat creat după 1918 a permis germanilor să-şi conserve
interesele economice şi să-şi dezvolte limba şi tradiţiile culturale şi religioase. Sașii transilvăneni
au avut și ei în vedere apărarea intereselor lor economice în noua lor patrie. În răspunsul său la
cererile ridicate de sași în discuțiile cu Vasile Goldiș, șeful Resortului Cultelor din Consiliul
Dirigent, în ianuarie 1919, specifica expres faptul că problemele industriei și ale comerțului erau
chestiuni de interes general, care urmau să primească aceleași rezolvări în toată țara, dar sașii nu
vor fi împiedicați în niciun fel să fie membrii active în economia noului stat17.

Minoritatea germană din România a avut la dispoziţie în România interbelică un

important număr de publicaţii, circa 70 de ziare şi reviste înlimba germană, în 1922, numărul
acestora crescând la 176 în 1934.

Din punct de vedere economic, reforma agrară realizată de statul roman la 1921 au adus
avantaje şi dezavantaje germanilor din România, în sensul că o parte a saşilor a obţinut noi
pământuri, în timp ce o alta mai bine dotată a pierdut o seamă de avantaje şi proprietăţi.
Nemulţumiţi la început deoarece Constituţia din 1923 nu a acordat drepturi colective, decalajul
17
Ottmar Traşcă, Remus Gabriel Anghel (coord.), opcit., p. 46.

7
economic din anii 1924 au refăcut o relaţia pozitivă a germanilor cu statul român. Din punct de
vedere organizatoric ei erau organizaţi în grupări şi partide politice.

O turnură total nefericită s-a consemnat odată cu apariția și propagarea în cadrul

minorității germane a radicalismului politic de sorginte national socialist, determinate ,
deopotrivă, de factori interni și externi18. În condiţiile ascensiunii fascismului în Germania, o
nouă generaţie de politicieni din cadrul populaţiei germane din România abandonează concepţia
culturală despre naţiune şi valorile regionalismului, orientându-se spre ideologia pangermanistă
şi spre valorile promovate în Germania de naţional socialism. În anul 1932 Fritz Fabritius crează
la Sibiu o organizaţie de orientare naţional-socialistă NSDR, ce milita pentru unitatea culturală a
germanilor de sânge din întreaga lume. Fabritius şi adepţii săi reuşesc să se impună la
conducerea Uniunii Germanilor din România şi la cea a Partidului German. Stimulaţi şi de
imixtiunile şi influenţele reprezentanţilor din Germania a acestei ideologii, populaţia germană
din România a aderat la ideologia fascistă. În România interbelică o parte a reprezentanţilor
germanilor din România aderă la ideile şi influenţele fascizante, intrând sub influenţa unora
dintre liderii germani fascişti, constituind Grupul etnic german din România, în frunte cu
Andreas Schmidt.

Anii celei de-a doua conflagraţii mondiale şi perioada imediat următoare au făcut ca,
pentru întâia oară, destinul tuturor grupurilor de etnici germani din România să fie marcat de o
tragică soartă comună. Influenţaţi de schimbările politice din Germania şi de agresiva
propagandă nazistă, lansată dinspre Berlin spre toate zonele locuite de germani, unii etnici
germani din România au preluat cu entuziasm ideile naţional-socialiste. Cei mai mulţi au
acceptat tacit noua orientare politică.

În anul 1935, este înfiinţat primul partid al tuturor germanilor din România, „Partidul
Popular al Germanilor din România” (Deutsche Volkspartei Rumäniens), de orientare naţional-
socialistă, ce va deveni, din 1940 „Grupul Etnic German” (Deutsche Volksgruppe in Rumänien).
Etnicii germani de orientare social emocrată, preponderenţi în Banat, au respins acest curent, iar
vârfurile ierarhiei bisericeşti sau politicienii experimentaţi, precum Hans Otto Roth au preferat să
se distanţeze de mişcarea nazistă.

18
Ottmar Traşcă, Remus Gabriel Anghel (coord.), opcit., p. 10.

8
 În anul 1943, când România lupta în război de partea Germaniei, în urma unui acord
germano-român, tinerii recruţi de etnie germană din România, care urmau să îşi satisfacă stagiul
militar, puteau să se înroleze în armata germană. Prin acest acord, cca. 70 000 de tineri germani
din România au luptat, între 1942 şi 194519, în armata germană pe toate fronturile războiului, au
căzut pe câmpul de luptă, au fost răniţi sau luaţi prizonieri în diferite colţuri ale Europei, fiind
despărţiţi de familiile lor.

Odată cu schimbarea cursului războiului, după 1944, de teama represaliilor zeci de mii de
etnici germani şi-au părăsit aşezările, însoţind armata germană în retragere. Marea majoritate au
plecat din zonele în care avansa armata sovietică.

În luna ianuarie 1945, cca. 75 000 de etnici germani din România 20 au fost deportaţi în
Uniunea Sovietică. Au fost luaţi din familii toţi cei apţi de muncă, femei cu vârsta cuprinsă între
18 şi 30 de ani şi bărbaţi între 17 şi 40 de ani şi transportaţi în vagoane pentru animale în lagăre
de muncă de pe teritoriul Uniunii Sovietice 21. Cei care nu au fost răpuşi de foamete, boli şi
condiţiile grele de muncă au putut să se întoarcă în ţară la sfârşitul anului 1949. În aceeaşi
perioadă, pământurile şi casele etnicilor germani din România au fost confiscate astfel încât,
întorşi în aşezările lor, cei mai mulţi s-au văzut lipsiţi de mijloace de subzistenţă şi de adăpost,
fiind nevoiţi să îşi câştige existenţa în alte părţi ale ţării. Abia în anul 1954 etnicilor germani le-
au fost retrocedate casele, dar nu şi pământurile. În plus, şvabii bănăţeni din mai multe sate din
apropierea graniţei cu Iugoslavia au fost deportaţi alături de ţărani înstăriţi români şi sârbi, în
anul 1951, în Câmpia Bărăganului. Aici au primit „domiciliu obligatoriu” şi li s-a permis
întoarcerea în Banat abia în anul 1956. În urma acestor evenimente, din cauza spargerii
comunităţilor tradiţionale, a dezmembrării familiilor prin război şi deportări, a neîncrederii în
autorităţile statului şi a nivelului de trai scăzut din perioada comunistă, a început exodul
populaţiei de etnie germană din România. Emigrarea, în special spre Germania, a fost controlată
de autorităţile comuniste printr-un acord bilateral româno-german. Germania se obliga să
plătească sume de „răscumpărare” pentru persoanele cărora autorităţile comuniste le permiteau
eşalonat emigrarea, astfel că până în anul 1989, nu a existat un exod masiv. După 1990, când
cetăţenii României au putut circula liberi în afara ţării, mulţi etnici germani au preferat să se

19
Ibidem, p. 115.
20
Ibidem, p. 116.
21
Toader Nicoară, opcit., p. 23

9
stabilească în Germania, astfel că, în prezent, pe teritoriul României mai trăiesc cca. 60 000 de
germani, faţă de 750 000 câţi erau înregistraţi în anul 193022.

Minoritatea germană din România, chiar redusă numeric, încearcă să îşi păstreze în
continuare identitatea, limba şi cultura şi să se implice activ în problemele ţării.

22
Ibidem .

10
 Bibliografie:
1. Ciobanu, Vasile, Germanii din România în anii 1918 – 1919, Editura Honterus, Sibiu,
2013
2. Dumitrescu, Doru, Căpiţă, Carol, Manea, Mihai (coord.), Istoria minorităților naționale
din România, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008.
3. Nicoară ,Toader, Istoria şi tradiţiile minorităţilor din România, Ministerul Educaţiei şi
Cercetării, Proiectul pentru Învăţământul Rural, 2005
4. Traşcă, Ottmar, Anghel, Remus Gabriel (coord.): Un veac frământat. Germanii din
România după 1918, Editura ISPMN, Cluj-Napoca, 2018.

11