Sunteți pe pagina 1din 3

RETORICA ÎN CULTURA ROMÂNĂ (apariție și evoluție)

Elementele de retorică românească pot fi identificate încă în primele scrieri în care se


întrevede o conștiință propriu-zisă artistică. Astfel, în unele letopisețe retorica era
caracterizată fie ca „înaltă înțelepciune” (sens antic), fie ca „ornament stilistic” (sens
medieval), fie ca „argumentație”, varianta ultimă întâlnită în diferite scrisori diplomatice sau
discursuri rostite de ambasadori în numele domnitorilor români.
Încercări de întemeiere a învățământului retoricii întâlnim încă din secolul al XVI-lea.
La „Schola latină” de la Cotnari, un tip de „collegium” sau „gymnasium” și care a funcționat
numai câteva luni (din toamna anului 1562 până în primăvara anului 1563), studiul elocvenței
era una dintre disciplinele obligatorii. După un secol, la Târgoviște, într-o școală de același
grad, ca cea din Cotnari, Paisie Ligardis predă, între 1646-1650 retorica în greacă și latină.
În anumite ocazii, boierii cărturari sau dascălii improvizaudiscursuri solemne, dedicate
de obicei domnitorului. De pildă, din timpul lui Vasile Lupu s-a păstrat o interesantă mărturie
despre sărbătoarea „Anului nou 1647”, când se fac auzite discursuri, pronunțate în greacă și
latină de copii de 7 și 12 ani. Într-o altă împrejurare similară, petrecută în anul 1676, cei trei
fii ai lui Miron Costin, adresează domnitorului de atunci trei cuvântări compuse de tatăl lor.
Astfel, cuvântările cu caracter laic sau religios deveniseră tradiționale în cadrul ceremoniei
urcării pe tron al domnitorilor sau la moartea acestora.
Până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, exista concepția cu privire la originea greacă a
Retoricii, înțeleasă ca arta de a vorbi frumos, ca elocvență, dar și ca știință (sau tehnică) a
organizării discursului.
Retorica începe să se impună ca „tehnică de folosire a elementelor și regulilor
discursului”, în scopul de a convinge interlocutorul de veridicitatea cauzei pe care o apără. Iar
părțile componenente ale unui discurs retoric, folosite încă din antichitate, sunt: Exordiul
(introducere, prefață); Narațiunea (descrierea, expunerea); Argumentarea; Epilogul
(perorația).
Retorica investighează calea prin care se instituie convingeri în public, iar discursul
retoric realizează persuadarea acestuia fie prin comunicare, fie prin incitare.
Un moment important în istoria oratoriei îl constituie activitatea lui Antim Ivireanul,
care ilustrează cu strălucire genul demonstrativ (predicile) și cel judiciar (răspunsurile la
acuzațiile adversarilor lui și la pretențiile patriarhului Ierusalimului de subordonare totală a
mănăstirilor închinate). Dar cuvântările mitropolitului caterisit, rămaseră multă vreme în
manuscris, n-au putut fi cunoscute ca acelea ale contemporanilor săi din vestul Europei, deși
nu sunt cu nimic inferioare acestora.
Un alt moment aparte îl constituie Dimitrie Cantemir. El utilizează pentru prima dată
cu competență, termeni ai retoricii calasice. În scrierile sale un invocați în termeni elogiști
Aristotel, Cicero, etc. Dincolo de lauda meșteșugului vorbirii, întrucât era înzestart cu o
strălucită elocvență naturală, recunoscută de contemporani, Cantemir aduce atât elementul de
precizie, cât și conștiința clară a responsabilității morale a oratorului.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, retorica înflorește la Blaj, În Transilvania,
unde apare în programul de studii al gimnaziului românesc. Așa se poate înțelege că viitori
corifei ai mișcării culturale, cunoscută sub numele de „Școala Ardeleană”, au deprins
elementele fundamentale ale artei persuasiunii și prin intermediul ei, eleganța și claritatea
gândirii, capacitatea de ordonare a datelor și ținuta științifică a discursului.
Datorită circulației tipăriturilor, cât și prin acțiunea directă a profesorilor veniți de
peste munți la școlile din București, Craiova și Iași, aceeași preocupare pentru învățătura
retoricii se propagă și în celelalte principate în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Când, în
1798, apărea primul manual de retorică și astfel nu mai este considerată un meșteșug al
înfloriturilor stilistice, ci o tehnică a argumentării, recâștigându-și astefel, funcția ei originară.
Lucrarea lui Ioan Pioariu Molnar, numită: „Retorica, adică învățătura și întocmirea
frumoasei cuvântări”, este prima carte de retorică românească, ce a apărut în anul 1798. Ea
răspundea aspirației de cultivare, de perfecționare a limbii noastre literare și reflecta năzuința
educării și „rostirii” românești. Această lucrare poate fi considerată că se încadrează în seria
retoricior în care accentul cade pe argumentare, modelul fiind „Retorica” lui Aristotel.
Numele acestuia apare, de altfel, de la primele pagini și autorul face referință mereu la acesta.
Autorul spune că părțile retoricii sunt: aflarea, întocmirea, tâlcuirea, ținerea minte și grăirea
sau povestirea.
Odată cu apariția „Junimii” și întronarea spiritului critic în cultura română, își face loc
treptat un nou tip de oratori, mai sobru și mai supravegheat, preocupat în egală măsură de
ceea ce comunică și modul în care comunică. Modelul tuturor junimiștilor era Titu Maiorescu,
a cărui oratorie, înlesnită de o voce melodioasă ce acompania perioadele lungi, punctate de
efecte sugestive scoase din jocul mâinilor și al bărbii, era admirată și imitată.
Mihail Kolgălniceanu a fost unul dintre marii noștrii oratori. Nu numai că a rostit un
număr mare de discursuri, dar conținutul lor era plin de idei valoroase, iar forma atrăgătoare,
frumoasă, sensibilă, capabilă să captiveze, să miște, să îndemne la acțiune, era un mare atuu
pentru acesta, având în același timp un talent pentru improvizație.
În Moldova, până prin 1925, retorica mai făcea parte din planurile de învățământ ale
gimnaziilor şi seminariilor. Dar,orientarea studiilor spre ştiințe exacte – spre matematică şi
fizică va duce în cele din urmă la înlăturarea retoricii, în urma războiuluimce i-a fost declarat.
Cursul lui Simeon Marcovici (Curs de retorică) este, deopotrivă, o teorie a
argumentării şi una a literaturii; el se înscrie în descendența instituțiilor oratorice ale lui
Quintilian, iar structura sa este înrudită cu cea a retoricilor franțuzeşti existente la acea dată.1
În concluzie, putem afirma că retorica în cultura română are și astăzi o mare
importanță fiind utilizată mai ales în discursurile politice, având o influență majoră asupra
culturii și a gândirii în spațiul românesc.

Bibliografie
https://www.scribd.com/doc/40194028/Retorica-Curs-Universitar-Alexandru-Ticlea
Paul Magheru, Noțiuni de stil şi compoziție, Editura Coresi, Bucureşti, 1991, p. 7
Ion Coteanu, Gramatică, Stilistică, Compoziție, Editura ştiințifică, Bucureşti, 1990, p. 43.

1
Mircea Frânculescu, op. cit ., p. XXIV-XXV