Subiectul 1 – Obiectul dreptului privat roman

- Definiția dreptului roman

- Diferența dintre drept public și drept privat
- Definiția jurisprudenței + critică:
- Romanii au fost un popor practic, astfel că preocupările lor în domeniul teoretizării
au avut un rol secundar.În Institutele lui Justinian știința dreptului este definită ca
fiind „Iuris prudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti atque
injusti scientia” ("știința dreptului sau jurisprudența este cunoașterea lucrurilor
divine și umane, știința a ceea ce este drept și nedrept").
- Ulpian a definit dreptul roman prin intermediul principiilor sale, astfel: „juris
praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere suum cuique tribuere”
("principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a
da fiecăruia ce este al său”).
- Potrivit opiniei lui Celsus, „jus est ars boni et aequi” ("dreptul este arta binelui și
a echității").
- Aceste trei definiții reflectă confuzia dintre drept, pe de o parte, și morală și religie
pe de altă parte. Inițial, ca și egiptenii, babilonienii sau indienii, romanii nu au
făcut o distincție clară între normele juridice, religioase și morale. Definiția dată
în Institutele lui Justinian combină elementul religios cu cel uman, legat de drept
și morală, iar Ulpian aduce în discuție două principii morale (a trăi în mod onest
și a nu vătăma pe nimeni) și unul de drept (a da fiecăruia ce i se cuvine). În definiția
dată de Celsus, cuvântul echitate are dublu sens, moral și juridic.
- Începutul cursului 1 + începutul cursului 2
 Subiectul 1 – Obiectul dreptului privat roman
Dreptul roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau sancţionate de
statul roman şi este un sistem extrem de vast şi de complex, format din numeroase ramuri
şi instituţii juridice.Sistemul juridic roman a trăit o viaţă milenară, căci îşi are originea în
epoca fondării Romei şi s-a aplicat până la moartea împăratului Justinian, adică din sec.
8 î.Hr. până în secolul 6 d.Hr.
Dreptul roman era împărțit între dreptul public şi drept privat. Distincția dintre dreptul
public şi privat a teoretizat-o jurisconsultul Ulpian, care ne înfăţişează criteriul pe baza
căruia putem distinge între dreptul public şi privat. Potrivit lui ”Publicum ius est quod
ad statum rei romanae spectat privatum quod ad singulorum utilitatem”, adică dreptul
public este acela care se referă la organizarea statului roman, iar dreptul privat este acela
care se referă la interesele fiecăruia.
Aceasta definiţie a lui Ulpian nu este ştiinţifică. Este criticabilă deoarece, în concepţia
lui Ulpian, ar exista anumite norme de drept care exprimă interese generale ale societăţii,
alături de alte norme de drept care dau expresie unor interese individuale. În realitate, toate
normele dreptului, fără excepţie, exprimă interese generale ale societăţii. Prin urmare, nu
există norme de drept care să exprime interese individuale, de aceea criteriul de distincţie
între dreptul public şi dreptul privat este altul, şi anume criteriul sferei de reglementare
juridică, întrucât normele dreptului public reglementează anumite categorii de relaţii
sociale, iar normele dreptului privat reglementează alte categorii de relaţii sociale.
 normele dreptului public reglementează:
 relaţiile sociale care se formează în legătură cu organizarea statului
 relaţiile dintre stat şi cetăţeni
 normele dreptului privat reglementează:
 statutul juridic al persoanelor
 relaţiile dintre ele cu conţinut patrimonial
 relaţiile care iau naştere între persoane cu ocazia judecării proceselor private (se
numesc private acele procese care au un obiect patrimonial)
Prin urmare, dreptul privat roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau
sancţionate de statul roman, norme care reglementează statutul juridic al persoanelor,
relaţiile dintre persoane cu conţinut patrimonial, precum şi relaţiile care iau naştere între
persoane cu ocazia soluţionării proceselor private.
 Pentru a înţelege specificul dreptului privat roman trebuie să reţinem că, la origine, şi
romanii, ca şi celelalte popoare ale Antichităţii, au confundat dreptul cu religia şi cu
morala, dar spre deosebire de celelalte popoare ale lumii antice, romanii au depăşit această
confuzie şi au realizat o distincţie clară între normele dreptului, normele religioase şi
normele de morală, dovadă că încă din epoca veche romanii au desemnat normele dreptului
prin cuvântul ”ius”, iar normele religioase prin cuvântul ” fas”.
Şi cu toate acestea, în unele texte juridice clasice constatăm că persistă străvechea
confuzie dintre drept, religie şi morală, deşi această confuzie fusese depăşită de mult în
practică juridică.
 Justinian
Printr-un text al împăratului Justinian, ni s-a transmis definiţia jurisprudenţei sau
definiţia ştiinţei dreptului: ”Juris prudentia est divinarum atque humanarum rerum
notitia, iusti atque iniusti scientia”, adică jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor
divine şi umane, ştiinţa a ceea ce este drept şi nedrept. Constatăm că în această definiţie
dreptul se confundă cu religia şi cu morala.
 Ulpian
Printr-un text al marelui jurisconsult clasic Ulpian, ni s-au transmis principiile
fundamentale ale dreptului: ”Juris praecepta sunt haec: honeste vivere alterum non
laedere suum cuique tribuere”, adică principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod
onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său. Constatăm că în această
definiţie dreptul se confundă cu morala, deoarece primul principiu ține de domeniul moralei,
iar următoarele două sunt de domeniul dreptului.
 Celsus
Printr-un text al marelui jurisconsult clasic Celsus, ni s-a transmis o definiţie a dreptului:
”Jus est ars boni et aequi”, adică dreptul este arta binelui şi a echitabilului. Constatăm că
în această definiţie dreptul se confundă cu morala, deoarece conceptul de bine este de
domeniul moralei, iar conceptul de echitate, are la romani două sensuri: un sens moral şi
un sens juridic.

Faptul că în unele texte juridice clasice persistă confuzia dintre drept, religie şi morală,
deşi ea fusese depăşită de mult în practică, îşi are explicaţia sa.
- În primul rând, romanii au fost un popor profund conservator, un popor care nu a
renunţat la valorile sale tradiţionale, chiar dacă unele dintre acele valori erau depăşite
de noile realităţi.
- În al doilea rând, romanii au fost profund pragmatici, aveau un ascuţit simţ practic,
iar această trăsătură a psihologiei lor şi-a pus amprentă şi asupra cercetării
fenomenului juridic, dovadă că jurisconsulţii romani nu-şi începeau lecţiile cu
introduceri teoretice, ci cu expunerea unor spețe pe care le analizau împreună cu
discipolii lor şi constatau că între acele cazuri există elemente comune pe baza cărora
 încercau să formuleze anumite principii juridice. Însă acele principii erau consacrate,
adică erau recunoscute ca atare de toţi jurisconsulţii, numai dacă ofereau soluţii
optime tuturor cazurilor practice dintr-un anumit domeniu.
- În al treilea rând, romanii nu aveau vocaţia teoriei, dimpotrivă, ei aveau fobia ei,
spre deosebire de greci, care erau maeştri ai teoriei, astfel încât romanii au formulat
puţine definiţii şi acelea împrumutate de la greci (definițiile nu se confundă cu
principiile dreptului, deoarece definițiile sunt creaţii ale teoriei, iar principiile sunt
creaţii ale practicii). Practica juridică romană a creat acele concepte, categorii,
principii şi instituţii care s-au dovedit instrumente ideale ale gândirii juridice, astfel
încât au fost receptate şi aplicate cu deplin succes atât în Evul Mediu, cât şi în Epoca
Modernă. Această evoluţie a fost posibilă întrucât romaniştii s-au preocupat foarte
serios de reconstituirea valorilor juridice romane încă de la începutul Evului Mediu.