IOAN SLAVICI (GURA SATULUI, PĂDUREANCA, MARA)

BIOGRAFIE:

Se naşte în 1848, în Şiria, comitatul Arad. Deși, trei frați naturali ai săi au murit prematur,
Slavici copilărește într-o casă plină de copii, deoarece părinții săi, cu o stare materială bună, mai
creșteau șase orfani ai rudelor. Primele trei clase primare le urmează la Șiria, iar școala primară o
termină la Arad. Învață limba maghiară, jucându-se cu copiii și limba germană de la un învățător
catolic. Între 1860 și 1864, urmează primele cinci clase la liceul maghiar, cu mari eforturi,
întâmpinând dificultățile studiului într-o limbă străină. În anul 1865 se transferă la Liceul german
al călugărilor minoriți din Timișoara. Datorită faptului că tatăl său sărăcise, încercând să facă
negoț cu cai, Slavici se angajează ca preceptor al fetițelor unui german, proprietar de restaurant
în Timișoara, care-i oferă casă și masă.
În anul 1869 se înscrie la Facultatea de Drept de la Pesta. Aici, în casa colegului său
Gheorghe Șerb ia contact cu problemele politicii naționale ale românilor. În toamna anului 1869,
cu ocazia recrutării în armata imperial se înscrie la Facultatea de Drept din Viena, unde-l va
cunoaşte pe Mihai Eminescu. Prietenia dintre cei doi se va cimenta şi mai mult cu ocazia
organizării Serbării de la Putna (1871), Slavici trebuind apoi să dea explicații autorităților din
capitala Imperiului Habsburgic Viena, în legătură cu organizarea acesteia.
Slavici s-a remarcat, însă, în literatura română în proză prin nuvelele sale, pe care a
început să le scrie încă din perioada studenției vieneze. Debutează în anul 1871, în revista
Convorbiri literare, cu comedia Fata de birău conducerea sa. Urmează cele mai reușite nuvele
ale sale: PopaTanda (1873), Scormon (1875), La crucea din sat (1876), Gura
satului (1878), Budulea Taichii (1880), Moara cu noroc (1880), Pădureanca (1884), cu
subiecte inspirate din viața socială și particularitățile lumii satului ardelenesc, din împrejurimile
Aradului.
În 1920 scrie prima versiune a volumului de memorii Întemnițările mele, romanul Cel din
urmă armaș și un nou volum de povești. Colaborează la gazeta Umanitatea, la Adevărul literar
și artistic și Viața românească. În cele două din urmă reviste începe să-și scrie Amintirile despre
Eminescu, Maiorescu, Caragiale și Coșbuc și fragmente din Închisorile mele și Lumea prin care
am trecut. În anul 1923 i se publică volumul Amintiri și romanul Cel din urmă armaș la editura
Cultura națională. În ultimii doi ani din viață a scris romanul Din păcat în păcat, rămas
needitat. Obosit și bolnav, în 1925, Slavici se refugiază la fiica sa care trăia la Panciu, într-un
ținut de vii care îi amintea de Șiria lui natală. La 17 august 1925 s-a stins din viață. A fost
înmormântat la schitul Brazi și cuvântul de rămas bun a fost rostit de Gala Galaction. Dupa 1960,
în urma desfiinţării aşezământului monahal, rămăşiţele pământeşti scriitorului au fost strămutate
în cimitirul oraşului Panciu.

GURA SATULUI
Publicată de Ioan Slavici în 1894, în revista Vatra, nuvela se deschide cu descrierea
familiei Martei, în cadrul căreia exista o ierarhie bine stabilită, așa cum era ea percepută de
locuitorii din sat. Astfel, tatăl Martei, nenea Mihu, era om cu greutate, având o fire blândă. Mai
presus însă de el era Safta, soţia acestuia, iar deasupra amândurora, era fiica, Marta, cu care
nimeni nu se afla deopotrivă, chiar dacă mai avea doi fraţi care avea doi frați. Marta trebuia să se
mărite cu Toader, fiul lui Cosma Florii Cazacului. Cu toate acestea, Miron, oierul, se
îndrăgostește de ea, iar fata îi răspunde cu aceleași sentimente. Spre sfârşitul verii, Cosma și
soția lui, Simina, îl întreabă pe fiul lor, Toader dacă dorește să se însoare cu Marta. Acesta ridică
din umeri, supunându-se dorinței tatălui său, astfel încât părinții lui aleg doi pețitori pentru a
merge să se înțeleagă cu părinții fetei. Când Safta și Mihu află că urmează să vină pețitori pentru
fiica lor, scot afară zestrea Martei și se înțeleg cu cei doi, după care o întreabă pe Marta dacă ar
consimți să se mărite cu Toader. La fel ca viitorul ei soț, Marta dă din umeri și îi spune tatălui
său că va proceda așa cum dorea el.
Astfel pentru părinţi era mai importantă gura satului decât fericirea propriilor copii, căci
Marta îl iubea mai mult pe Mihu, care însă era sărac. De aceea, fata îşi doreşte tot mai mult
ruperea logodnei cu Toader.