INTRODUCERE

1. Criterii de periodizare în istoriografia românească

Un prim aspect care interesează lucrările de istorie, în general, este acela al
cronologizării. Opiniile în acest sens au fost diferite, propunându-se de-a lungul timpului
diverse criterii de periodizare. Printre cele mai importante se numără cel al personalităților
istorice, al aspirațiilor grupurilor sociale sau cel al relațiilor de producție1.
În istoriografia românească până în perioada postbelică s-a pus accentul, fie pe
o periodizare culturală2, fie pe o periodizare având ca puncte de reper dominațiile străine și
"zvâcnirile de românism", dinastiile, succesiunea modurilor de producție, reconstrucția
structurilor, a formațiunilor socio-economice, coabitarea a două lumi paralele - urbană și
rurală - sau a două economii complementare - agrară și industrială3.
După cel de-al doilea război mondial, conjunctura politică a determinat nu
numai o bună cunoaștere dar și o însușire necondiționată a materialismului istoric. De aceea,
periodizarea pe orânduiri, având ca izvoare literatura marxistă și, în mod special, lucrarea lui
Stalin "Materialism dialectic și istoric", a urmat fidel aceeași schemă: comunismul
primitiv,orânduirea sclavagistă, orânduirea feudală, orânduirea capitalistă și orânduirea
socialistă.
Ceea ce a fost omis într-o astfel de încadrare este tocmai istoria noastră socială
care nu corespunde întocmai unor astfel de tipare. Noi nu am avut o orânduire sclavagistă în
adevăratul sens al cuvântului și multă vreme nici orânduire feudală, am putea spune că nu am
avut. Iată de ce, H.H. Stahl, analizând această problemă și susținând în continuare
periodizarea pe orânduiri, pornește de la o idee ce aparținea tot lui Marx și anume a existenței
unei "despoții orientale"4 și ajunge la concluzia că perioada cuprinsă între retragerea aureliană
și formarea statelor feudale românești ar putea purta denumirea de "orânduire tributală"5.
O asemenea teorie nu a câștigat prea multă audiență din partea istoricilor dar
criticile aduse schemei clasice a orânduirilor au favorizat periodizarea pe epoci: preistorică,
antică, medievală, modernă și contemporană, care are avantajul de a fi mult mai flexibilă și de
a se potrivi mai bine particularităților din istoria fiecărui popor.
Revenind la Istoria dreptului românesc, evoluția normelor, instituțiilor și
respectiv a concepțiilor juridice ale poporului român a copiat în lucrările de specialitate, fie
schema cronologică, fie pe aceea a orânduirilor6.
Că există o legătură indisolubilă între evoluția dreptului în anumite perioade și
factorii care contribuie la determinarea conținutului și formei acestuia și că dintre aceștia un
1
De la Condorcet și până la Lamprecht criteriul de delimitare a etapelor de evoluție a societății era acela al
personalităților. Potrivit lui Condorcet treptele de evoluție socială sunt segmentate în funcție de progresul istoric
iar în viziunea lui Lamprecht în funcție de stările sociale.
Un punct de vedere asemănător lui Lamprecht îl are Paul Barth la care periodizarea se face în funcție de
aspirațiile grupului, comunității sau națiunii.
2
La o astfel de periodizare aderă A.D. Xenopol în "Istoria Românilor în Dacia Traiană", care susține teoria
"seriilor istorice" și potrivit căruia istoria românilor poate fi împărțită în: Istoria veche, pornind de la origini și
până în secolul al XIII - lea; Istoria medie, cuprinsă între secolul al XIII - lea și până la Matei Basarab și Vasile
Lupu; Epoca slovanismului și Epoca modernă. Nicolae Iorga în "Istoria poporului român" nu insistă asupra unei
periodizări anume, accentul căzând mai mult pe cercetarea etnografico - istorică a poporului român.
3
H.H.Sthal, Probleme confuze de istorie socială a României, Editura Academiei, București, 1992, p.106 - 114;
Florian Tănăsescu, Istorie socială, Editura "Fundației România de Mâine", București, 2000, p.83 - 87
4
K.Marx, Forme premergătoare producției capitaliste. Analiza procesului care precede formarea relației
capital sau acumularea primitivă, Editura de stat pentru literatura politică, București, 1956
5
H.H. Stahl, Teorii și ipoteze privind sociologia orânduirii tributale, București, 1981
6
Tratatul de Istoria dreptului românesc apărut în 1980 la Editura Academiei, una dintre cele mai importante
lucrări în domeniu realizează o periodizare pe orânduiri. În lucrări recent apărute periodizarea este făcută pe
epoci. De exemplu, L.P. Marcu, Istoria dreptului românesc, apărută în 1997 la Editura "Lumina Lex" sau E.
Cernea, E. Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, București, 1999
rol important îl are cadrul social - economic, nu poate fi negat. Dincolo de toate acestea, poate
că n-ar fi lipsit de interes dacă am căuta un criteriu care să se plieze mai mult dreptului,
raportat, desigur, la realitatea istorică a fiecărui popor.
Evoluția dreptului roman cunoaște, de exemplu, trei epoci: epoca veche, clasică
și postclasică.
Epoca veche corespunde, din punct de vedere al organizării politice, Regalității
și Republicii. Este perioada în care principalele izvoare ale dreptului sunt obiceiul și legea.
Expresie a unei "societăți agrare cu un nivel de producție relativ scăzut și cu un ritm de
dezvoltare lent" și a unor relații sociale mai puțin evoluate ce dominau în societate" dreptul în
această epocă poate fi caracterizat prin formalism și rigiditate7.
Cea de a doua epocă a dreptului roman cuprinde ultimul secol al Republicii și
întreaga perioadă a Principatului. Este o etapă de mari schimbări în plan socio-economic, ceea
ce conduce spre o maximă înflorire a principiilor și instituțiilor dreptului roman.
Epoca postclasică, corespunzătoare Dominatului, reprezintă și ea oglinda fidelă
a cadrului istoric în care se dezvoltă. Astfel, "în condițiile decăderii generale a societății
romane", dreptul cunoaște, în egală măsură, un vizibil regres8.
Actualmente, studiul dreptului roman se ocupă de principiile și instituțiile
juridice, minimalizând cadrul istoric în care s-au dezvoltat și factorii, fie ei, politici, sociali,
economici sau culturali care au determinat apariția, transformarea sau dispariția unui anumit
tip de gândire juridică, unor anumite principii sau instituții ale dreptului. Poate că o astfel de
viziune nu ar trebui exclusă. Pe de altă parte, analiza istorică nu exclude un anumit
determinism; numai că nu putem spune cu exactitate că legile care guvernează societatea în
diferitele ei trepte de dezvoltare pot avea valoare axiomatică.
De aceea, sensul pe axă, într-o astfel de interpretare, poate că ar trebui să nu fie acela
în care o anumită cauză conduce neapărat spre un anumit efect, ci acela în care, observând
expresia finală, să fie căutate elementele care au contribuit la această formă și care, în timp și
spațiu, pot să fie diferite.
În ceea ce privește periodizarea nu vom căuta un criteriu general valabil pentru
toate științele socio-umane, așa cum s-a mai încercat, ci unul care să privească mai întâi
disciplina dreptului.
Un astfel de criteriu ar putea fi forma de exprimare a dreptului și aceasta
deoarece, cu puține excepții, există etape chiar îndelungate din istoria multor popoare în care
unica formă de exprimare a dreptului este cutuma sau dreptul nescris iar primele legi au fost
codificări ale obiceiului juridic9.
Cu alte cuvinte, se poate afirma că obiceiul a fost prima formă de exprimare a
dreptului și cea mai importantă, atât în antichitate cât și în perioada evului mediu întrucât el
"este în genere, propriu societăților cu ritm lent de dezvoltare și transformare, ceea ce este
specific pentru societățile vechi"10. Pentru majoritatea societăților, dreptul scris apare ca o
rezultantă a dezvoltării economice, sociale și culturale.
În spațiul românesc, multă vreme, obiceiul are rolul cel mai important în viața
juridică, fie că vorbim despre obiceiul geto-dacilor, al daco-romanilor și, mai târziu, al
românilor.
Începând din secolul al XV-lea, apar primele codificări sub forma pravilelor
bisericești iar hrisoavele încep să nu mai fie o aplicație a legii țării ci acte normative ce
exprimă inițiativa legislativă a domnitorului11.
7
Vl. Hanga, Drept privat roman, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, p.58
8
E. Molcuț, D.Oancea, Drept roman, Casa de Editură și presă "Șansa", București, 1993, p.38
9
I.Ceterchi, I.Craioveanu, Introducere în studiul dreptului, Editura ALL, București, 1993, p.54 - 55
10
Idem
11
E. Cernea, E. Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Press Mihaela, București, 1999, p.126 -
130
 În concluzie, acceptând forma de exprimare a dreptului ca un criteriu de
delimitare a stadiilor de evoluție a acestuia, distingem două mari perioade: perioada dreptului
cutumiar respectiv a dreptului nescris și perioada dreptului scris.
La noi în țară, prima perioadă este cuprinsă între momentul apariției și formării
cutumelor geto-dacilor, cu siguranță, cu mult anterior constituirii statului geto-dac și până în
secolul al XV-lea iar cea de a doua perioadă începe o dată cu primele codificări și nu are un
punct terminus, deoarece include momentul actual.
Pe de altă parte, nu putem să nu observăm că există momente în istorie care
sunt de natură să producă mari transformări în structura unei societăți, schimbând, practic,
direcția spre care poate evolua aceasta.
Poate că am fost tentați să ne întrebăm cum am fi fost noi astăzi, dacă dacii nu
ar fi fost cuceriți de romani sau dacă dominația romană s-ar fi manifestat inclusiv în perioada
migrațiilor? Cum am fi evoluat, dacă nu ne-am fi confruntat sute de ani cu tendința de
expansiune otomană sau dacă nu ne-am fi aflat la răscruce de imperii și, implicit, la răscruce
de zone de influență? Sunt, desigur, întrebări la care nu vom putea găsi răspuns.
De aceea, nu ne rămâne altceva de făcut, decât să analizăm fiecare etapă în care
sistemul de drept suferă modificări în funcție de contextul istoric. Astfel, distingem între
dreptul cutumiar geto-dac, aplicarea dreptului roman în Dacia, formarea și evoluția dreptului
cutumiar românesc, apariția dreptului scris și evoluția sa în timpul domniilor pământene,
dreptul în perioada regimului turco-fanariot, dreptul în perioada luptei pentru întregirea
neamului, dreptul în timpul regimului comunist și dreptul în perioada postdecembristă.

2. Caracterul nescris al culturii antice și medievale românești

„ Din cartea cea mare a istoriei vechi a acestui popor ni s-au păstrat doar câteva file;
zeci de pagini, fără îndoială din cele mai interesante, s-au pierdut pentru totdeauna, iar multe,
și mai interesante poate, n-au fost niciodată scrise” 12. Este concluzia la care ajungea istoricul
Hadrian Daicoviciu într-una din cărțile sale. Tacit sau nu, la aceeași concluzie au ajuns toți
istoricii noștri și toți aceia care au încercat să cerceteze trecutul îndepărtat al poporului nostru.
În plus, acele puține pagini cuprinse în vechea carte a istoriei noastre au fost scrise de
autori străini, care au fost de cele mai multe ori observatori indirecți ai trecutului acestui
popor și poate uneori mai puțin cunoscători ai adevărului istoric. Dorința de a acoperi aceste
goluri poate conduce la interpretări eronate sau la crearea unor false mituri în istorie, fapt
observat cu fiecare schimbare de mentalitate socio-politică. De exemplu, dacă Școala
Ardeleană îi scotea din istorie pe geto-daci din dorința unui trecut cu origini mai apropiate de
Apus, care ar fi permis românilor din Transilvania posibilitatea de a-și revendica drepturile și
de a refuza statutul de „națiune tolerată”, mai târziu dorința de unificare a tuturor românilor
într-un singur stat punea accentul pe Dacia lui Burebista și a lui Decebal. În istoriografia
comunistă statul național unitar era prelungirea firească a statului geto-dac.
În privința influențelor din viața politică, socială sau culturală a poporului român,
accentul a fost pus uneori în mod exagerat, fie pe influența din Apus, fie pe cea din Răsărit. În
realitate, situați între granițe, aceste tipuri de influențe s-au împletit, manifestându-se pregnant
una sau cealaltă dintre ele, în funcție de granița spre care am încercat să ne îndreptăm.
Această confuzie, în încercarea noastră de a ne stabili identitatea și locul în propria
istorie și, implicit, în cea europeană este determinată, așa cum se admite în istoriografia
noastră până în momentul de față, de absența culturii scrise.
Este adevărat că în perioada antică și medievală timpurie au lipsit propriile cronici dar,
în egală măsură, putem afirma că scrierea a fost cunoscută la noi cu mult timp înainte de
existența scrierii sumeriene. În acest sens, cea mai veche dovadă o constituie cele trei tăblițe
12
Hadrian Daicoviciu, Dacii, Editura pentru literatură, București, 1968, p. 64;
de lut, descoperite în 1961 la Tărtăria. Aceste tăblițe, având o vechime de aproximativ 7000
de ani, sunt acoperite cu semne asemănătoare scrierii, folosite în sudul Mesopotamiei, în jurul
anilor 3000 î. Cr., și fac parte din cultura de tip neolitic Turdaș 13. Despre aceste tăblițe istoricii
noștri nu au avut prea multe comentarii, dar există o serie de studii în literatura occidentală
unde se admite ipoteza că prin descoperirea acestor tăblițe a fost schimbată cronologia și
spațiul începuturilor scrierii.
Mai târziu, la geto-daci, scrisul era folosit de meșteșugari, fiind descoperite unelte,
vase, blocuri de piatră pe care erau gravate grupuri de litere 14. Anumite litere săpate în
blocurile de piatră ale cetăților ar reprezenta, după părerea lui Constantin Daicoviciu, nume de
zei, regi sau preoți daci. Prăbușirea zidurilor din care au făcut parte împiedică reconstituirea
acestor nume15.
De asemenea, scrisul era folosit la cancelaria regilor daci și de către preoțime.
Folosirea scrisului la cancelaria regală este atestată de Dio Cassius 16, care amintește de o
scrisoare trimisă de către Decebal împăratului Domițian. Tot Decebal îi trimite lui Traian un
mesaj scris pe o ciupercă mare în care burii și alți aliați îl sfătuiesc pe împărat să se întoarcă
acasă și să facă pace.
Referindu-se la legile geto dacilor, denumite „belagines”, Iordanes arăta că acestea
erau scrise17. Conținutul lor nu s-a păstrat, iar informațiile în acest sens sunt puține și provin
tot de la autorii antici, greci și romani.
Dacă scrierea era cunoscută de geto-daci, fie chiar în medii restrânse, suntem tentați să
ne întrebăm de ce nu ne-au rămas decât o inscripție 18 și niște litere gravate pe vase și pe
blocuri de piatră. Insuficiența dovezilor poate fi determinată de distrugerea și pierderea în
timp a unor documente și mărturii prețioase cum ar fi poeziile lui Ovidiu, scrise în limba dacă
sau istoria războaielor daco-romane, scrisă la inițiativa împăratului Traian.
Perisabilitatea materialului, pe care au fost inscripționate anumite documente, ar putea
fi o altă cauză, așa cum este cazul ciupercii pe care era scris mesajul către împăratul Traian,
material care s-a deteriorat cu timpul19.
O altă explicație ar fi aceea că în urma războiului daco-roman centrul spiritual de la
Sarmisegetusa a fost distrus de către romani pentru că, în general, aceasta era soarta cetăților
care opuneau rezistență și nu se predau de bunăvoie. Locuitorii acestor cetăți, deveniți
peregrini deditici, aveau un regim social și juridic inferior în comparație cu populația
băștinașă din restul provinciei, neputând dobândi niciodată cetățenia romană și neavând voie
să meargă la Roma. O dată cu cetatea de la Sarmizegetusa au fost distruse și templele dacilor,
ca să nu mai vorbim de o mare parte din tezaurul dacic care a ajuns captură de război și care a
ajutat la restaurarea financiară a Romei, aflată în declin economic din cauza deselor războaie
și a cheltuielilor destinate formării și întreținerii armatei romane.
Pe de altă parte, există anumite dovezi care din lipsă de credibilitate nu au fost
niciodată studiate de către istorici. Astfel, tăblițele de plumb de la Sinaia nu au niciodată
inventariate și cercetate, pornindu-se ab initio de la premisa că sunt falsuri. În acest fel, o
mare parte din aceste tăblițe au dispărut, iar cele rămase, puține la număr, zac în subsolul

13
C.C. Giurescu, D.C.Giurescu, Istoria românilor, Editura Științifică, București, 1974, p. 22; M.Bărbulescu,
Istoria României, Editura Corint, București, 2003, p.17;
14
O. Drimba, Istoria culturii și civilizației, vol. III, Editura Vestala-Saeculum I.O., București, 2000, p.377-378;
15
H.Daicoviciu, op. cit., p. 205;
16
Dio Cassius, Istoria romană, LXVII, 7;
17
Iordanes, Getica , p. 69-70;
18
Este vorba despre inscripția clasică „Decebalus per Scorilo”, care potrivit unor păreri s-ar traduce: „ Decebal,
fiul lui Scorilo”;
19
I.C. Drăgan, Noi, tracii. Istoria multimilenară a neamului românesc, Editura Scrisul Românesc, Craiova,
1976, p. 275-276;
institutului de arheologie din București, fără ca nimeni să încerce să le ofere o identitate 20.
Până la o astfel de inițiativă probabil că vom pierde și puținele probe care ne-au mai rămas și
care ne-ar ajuta la completarea informațiilor despre istoria și civilizația strămoșilor noștri
geto-daci. Studierea acestora ar putea infirma și concluzia admisă până în prezent de către
istoricii noștri că geto-dacii nu au avut o cultură scrisă.
Până atunci mergând pe această premisă căutăm în continuare explicații care să
motiveze absența culturii scrise la noi în perioada antică și medievală până spre secolul al XV-
lea. În perioada antică una dintre motivații ar aceea a caracterului esoteric al cunoașterii,
pornind de la asemănarea dintre druizii celți și clasa religioasă geto-dacă. Despre druizii celți
Iulius Cezar scrie că cei care vin să urmeze învățătura acestora „…învață pe de rost un număr
mare de versuri: câte unii rămân astfel douăzeci de ani la școala druizilor. Ei sunt de părere că
religia interzice ca această învățătură să fie destinată scrisului, așa cum e cazul cu toate
celelalte lucruri publice sau private, pe care le consemnează în alfabetul grecesc” deoarece
„ nu vor ca doctrina lor să se răspândească printre oamenii de rând”. Cu alte cuvinte, secretele
cunoașterii erau deținute de către preoțime, fără a fi scrise pentru a nu fi răspândite decât unui
grup restrâns de inițiați. Scrisul, cunoscut tot de un grup restrâns, nu era folosit decât pentru
rezolvarea unor treburi de natură publică sau privată21.
Prelungirea caracterului nescris al culturii românești până în secolul al XV-lea pare să
nu mai cunoască aceeași motivație. Este posibil ca transformările determinate de cucerirea
Daciei de către romani și apoi de retragerea aureliană, urmată de năvălirile dese ale
popoarelor migratoare, să fi împiedicat crearea unei culturi scrise. Tot ceea ce s-a transmis a
fost din generație în generație, iar ceea ce s-a păstrat a fost din auzite de la bătrâni. Interesant
de observat ar fi faptul că, mai târziu, nevoia de cunoaștere și de instrucție pornește de la
aceleași medii, adică biserică și curtea domnească, unde apar și primele școli. Creațiile, în
special cele juridice, sunt scrise inițial de către reprezentanți ai bisericii la inițiativa domnilor
Țărilor Române. O concluzie care s-ar desprinde, în aceste condiții, este aceea că atât la geto-
daci cât și la români practicarea scrierii și răspândirea cunoașterii este datorată unui cadru
instituționalizat, bazat pe o ierarhie și pe tendința de centralizare, unde actul scris și
răspândirea acestuia poate să fie un instrument al puterii.
Dacă civilizația geto-dacă nu ar fi fost brusc întreruptă din evoluția ei de către
dominația romană poate că astăzi am fi avut o istorie și o cultură scrisă a geto-dacilor și a
urmașilor lor, pentru că mentalitatea religioasă pare să fi împiedicat până la urmă răspândirea
scrierii nu și existența ei. Cucerirea romană a schimbat cursul firesc al acestei evoluții,
impunând noi sisteme de organizare socio-politică. Legile și obiceiurile geto-dacilor au fost
acceptate de romani ca și în celelalte provincii cucerite, în măsura în care nu au contravenit
normelor acestora, iar păstrătoarea acestor obiceiuri a fost populația autohtonă care locuia la
sate. În paralel, în perioada care a urmat cuceririi romane a avut loc un proces de creștinare,
atestat prin dovezi arheologice și lingvistice, astfel că după retragerea aureliană valul de
migratori avea să găsească în actualul spațiu românesc o populație românească vorbitoare de
limbă latină populară. În ciuda dominațiilor temporare germanice, slave sau asiatice, după
câteva secole de tăcere, în care singurele mărturii ale continuității în acest spațiu au fost cele
arheologice nescrise, regăsim aceeași populație creștină vorbitoare a unei limbi nealterate de
vreme sau de influențe și care a știut să-și conserve tradițiile. Explicația ar fi aceea că
migratorii aveau să găsească pe acest teritoriu un popor cu o cultură formată în care
influențele manifestate nu au condus spre schimbări profunde ci spre ceea ce istoricii au numit
și continuă să numească „etnogeneza românească”.

20
D. Romalo, Cronica apocrifă pe plăci de plumb, Editura
21
D. Grigorescu, Druizii și lumea lor enigmatic, Editura Saecululm I.O., București, 2003, p. 94;
 Pe de altă parte, dacă am vrea să integrăm această perioadă în vechiul tipar al
orânduirilor, am putea s-o numim a „orânduirii tributale” 22, întrucât stăpânitorii temporari au
exercitat o dominație materială asupra autohtonilor și nu una spirituală, amestecurile
decurgând din conviețuire. În cele din urmă, cei rămași pe rămași pe acest teritoriu au fost
asimilați de către populația autohtonă, iar alții și-au continuat drumul spre alte regiuni.
Retragerea aureliană urmată de valul de migrații a condus spre menținerea caracterului nescris
al vechii culturi românești. Prin retragerea aureliană și a administrației și a armatei din Dacia
romană, populația rămasă este privată de vechile forme de organizare socio-politică. Orașele,
puternic romanizate în perioada cuceririi, vor continua să fie locuite, dar condițiile de viață
vor fi din ce în ce mai modeste, ceea ce va conduce spre o ruralizare treptată a acestora.
Excepție fac orașele din sudul Daciei: Dierna, Sucidava și Drobeta care, reintegrate în imperiu
în timpul lui Constantin cel Mare și a lui Iustinian, vor continua să aibă o viață urbană23.
Prezența populației în fostele orașe romane este atestată arheologic până în secolul al
VI-lea. Din a doua jumătate a secolului VII-lea, când pe teritoriul fostei Dacii provinciale s-au
așezat slavii, satul era forma generalizată de organizare socio-administrativă după tipare
cunoscute în perioada anterioară cuceririi. În cadrul acestei forme de organizare, legile
romane s-au suprapus peste obiceiurile juridice ale dacilor, normele de viață creștine s-au
suprapus peste cele legate de cultul lui Zamolxis iar ceea ce a rezultat s-a numit „lege ” sau
„obicei ale pământului”, locuit neîntrerupt de același popor indiferent de condițiile istorice.
Popoarele migratoare nu au împiedicat această evoluție, dar nici nu au permis
dezvoltarea spre forme de viață superioare pentru că, deși este dovedită continuitatea aceleiași
populații în același spațiu, în egală măsură, atacurile migratorilor au determinat roiri ale unor
așezări de pe o vatră pe alta în cadrul acestui teritoriu. Ori în aceste condiții, este aproape
imposibil de construit o civilizație dezvoltată. Populația, care trăia în bordeie, ale cărei
obiceiuri erau indisolubil legate de pământul pe care îl munceau și care îi hrănea, ale cărei
forme de organizare erau cele tradiționale, cunoscute încă de pe vremea strămoșilor daci,
forțată să supraviețuiască migrațiilor succesive, nu putea să-și scrie creațiile și nici să trăiască
potrivit unor condiții mai rafinate de viață.
Cu toate acestea, tot ce s-a păstrat din creațiile populare uimește pe cel care încearcă
să le studieze și putem spune că face parte din tezaurul nostru cultural. Absența culturii scrise
nu echivalează cu lipsa de cultură iar genialitatea nu ține de caracterul scris sau nescris al
creațiilor. Handicapul îl reprezintă în acest caz, nu caracterul nescris al vechii culturi
românești, ci dificultatea cu care se confruntă cercetătorii de a o reconstitui și implicit de a
completa acele pagini din trecutul nostru cu care să ne putem legitima în istoria și cultura
universală.

22
H. H. Sthal, Probleme confuze de istorie social a României, Editura Academiei, București, 1992; H.H. Stahl,
Teorii și ipoteze privind sociologia orânduirii tributale, București, 1981
23
Istoria românilor, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 559;
 Capitolul I
Dreptul cutumiar geto-dac
Secțiunea I
Mărturii străine privind istoria politică a geto-dacilor în perioada anterioară
formării statului

Potrivit opiniilor exprimate până în prezent în literatura noastră de specialitate,

izvoarele narative, care cuprind informații referitoare la geto-daci, nu pot fi decât străine,
întrucât geto-dacii nu au avut o cultulă scrisă, cu toate că aceștia au cunoscut scrisul.
Descoperirile arheologice atestă folosirea scrisului fie cu caractere grecești, fie cu caractere
latine24. În egală măsură, mediile în care se constată utilizarea scrisului sunt nu numai cele ale
preoțimii sau ale cancelariei regelui25 ci și ale meșteșugarilor și negustorilor 26. Cu toate
acestea, din diverse motive, dintre care cel mai important poate să fie cel religios, nu a existat
preocuparea geto-dacilor de a crea o cultulă scrisă. De aceea, documentele străine, provenind
din lumea greacă și romană, sunt principalele puncte de reper care ne oferă o imagine despre
viața geto-dacilor. Această imagine nu este nici completă, nici lipsită de subiectivism ceea ce,
fie lasă loc de interpretări, fie lasă multe pagini albe în cartea istoriei geto-dacilor.
Pentru perioada anterioară formării statului geto-dac cea mai importantă informație îi
aparține lui Herodot și se referă la expediția lui Darius, regele perșilor, contra sciților, în jurul
anului 514 a. Chr. Din relatările lui Herodot, geții sunt înfățișați ca un popor de oameni drepți
și viteji care credeau în imortalitatea sufletului. Aceleași trăsături, probabil definitorii pentru
geto-daci, le desprindem și din relatările ulterioare ale istoricilor. Semnificativă este, în acest
sens, istoria luptelor dintre Lisimach, succesorul lui Alexandru Macedon, și regele get
Dromichaites, desfășurată, se pare, în două etape. În prima etapă expediția la nord de Dunăre
este condusă de Agatocle, fiul lui Lisimach, care este prins și luat prizonier. Ulterior, în
speranța că Lisimach impresionat va ceda teritoriile ocupate, geții îl eliberează și îl trimit
încărcat de daruri la tatăl său. Are loc, însă, a doua expediție condusă de Lisimach. Folosind o
strategie, întâlnită mai târziu la români, geții se vor retrage din fața armatei macedonene,
pustiind totul în calea lor. Slăbiți din cauza foamei macedonenii vor fi învinși, capturați și duși
la Helis, cetatea de scaun a lui Dromichaites. Mai departe se arată că geții au început „să
strige și să ceară ca regele să fie prins în luptă și să fie adus înainte lor și pedepsit cu moartea
(fiindcă este drept ca poporul ce s-a primejduit în luptă să hotărască după voia sa asupra
dușmanilor prinși), Dromichaites, împotrivindu-se la pedepsirea regelui, le-a spus că este în
interesul lor ca omul să rămână neatins. Căci dacă l-ar fi ucis, numaidecât alți regi vor ocupa
domnia lui Lisimach și vor fi pentru ei o primejdie mai mare decât Lisimach. Dimpotrivă,
dacă ar scăpa, el va purta recunoștință tracilor (adică geților),27iar cetățile, câte mai înainte
fuseseră în stăpânirea tracilor, le vor câștiga din nou fără nici un pericol” 28. Finalul acestei
istorii capătă accente de fabulă,29având scop moralizator. Dromichaites organizează o masă,
unde Lisimach și sfetnicii săi sunt serviți cu fastul cunoscut la curțile elenistice, în timp ce
fruntașilor geți le erau aduse mâncăruri sărăcăcioase în vase simple. Diferența destul de
elocventă dintre două lumi cu două moduri de viață diferite evidețiază aceleași trăsături

24
Dumitru Berciu, De la Burebista la Decebal, Editura Politică, București, 1980, pag. 69-75.
25
Hadrian Daicoviciu, Dacii, Editura pentru literatură, București, 1968, pag. 206; Ovidiu Drimba, Istoria
culturii și civilizației, Editura Vestala, Saeculum I.O., Bucutești, 2000, pag. 378
26
D. Berciu, op. cit., pag. 72.
27
Istoricii antici il consideră pe Dromichaites când trac, când get. De exemplu, Diodor îl numește când trac,
când get, iar Trogus (XVI,1,19), rex Thracum; la fel și Poliainos,în timp ce Strabon (VII,3,8,11), Memnon
(FGrHist IIIB) și Pausanias îl numesc rege get (Vezi Istoria Românilor, Vol.I, Editura Enciclopedică, București,
2001, pag .462).
28
Diodor, XXI,11.
29
H. Daicoviciu, op. cit., pag. 76.
caracteristice ale poporului get, remarcate de către Herodot, și anume vitejia și spiritul de
dreptate. În plus, Dromichaites este nu numai un bun comandant de oaste ci și un politician
diplomat care reușește să se facă ascultat de către neamul său.
Pe de altă parte, prin această istorie este atestată existența unor uniuni de triburi ale
căror conducători sunt remarcați de istoricii antici fie în lupta pentru apărarea acestora, fie
prin autoritatea pe care au exercitat-o. De exmplu, Tucidide amintește despre un regat al
odryzilor, conduși de Sitalces care stăpânea și peste geții de la miazănoapte de Haemus.
Stăpânirea odryzilor se întindea de la Abdera, în sudul Traciei, până la vărsarea Istrului în
Pontul Euxin iar grecii și „barbarii” plăteau 400 de talanți de argint lui Seuthes, urmașul lui
Sitalces30.
Textele unor inscripții din Histria menționează numele a doi cârmuitori daco-geți,
Zalmodegikos și Rhemaxos, a căror putere se exercita și asupra cetăților grecești de pe malul
Pontului Euxin31.
Iustinus, care-l citează pe Pompeius Trogus, scrie despre regele Oroles și despre
luptele acestuia cu bastarnii32. De la Pompeius Trogus aflăm și despre puterea pe care au avut-
o dacii în timpul regelui Rubobostes33.
În ciuda informațiilor sporadice, pe care istoriografia antică ni le oferă privind
existența și modul de organizare al acestor uniuni de triburi, se poate remarca faptul că ele
reprezintă un prim pas spre formarea statului geto-dac.

Secțiunea a II-a
Relațiile geto-dacilor cu popoarele vecine și cu lumea greco-romană

Vecinii răsăriteni.Cimmerienii
Sunt înfățișați de autorii antici ca un popor războinic care întreprindea expediții,
uneori împreună cu triburile tracice34. Descoperirile arheologice, constând în arme și piese de
harnașament, vin să confirme caracterul nomad al populației cimmeriene. Locuitori ai
teritoriului cuprins între Nistru, Bug și Nipru au migrat, potrivit afirmațiilor lui Herodot, spre
Asia Mică.
Asemănarea dintre cultura tracică și cea cimmeriană și faptul că uneori întreprindeau
expediții împreună cu triburile tracice i-a determinat pe unii autori antici să-i considere traci35.
Sciții. Prezența lor în regiunea răsăriteană este atestată începând cu secolul al VII-lea
a. Chr., fiind aceia care i-au alungat pe cimmerieni 36. Căile de acces în spațiul românesc,
stabilite în mod ipotetic de Vasile Pârvan, în lucrarea sa Getica, au fost prin nordul Moldovei;
prin Moldova de mijloc și de sud spre Transilvania; prin câmpia munteană, Oltenia și Banat și
prin Dobrogea37.
Principalele triburi, așezate în actualul spațiu românesc, au fost: agatârșii 38, în munții
Apuseni; sargații, pe cursul mijlociu al Siretului; paleii, pe cursul inferior al Siretului; sacii, la

30
H. Daicoviciu, op. cit., pag. 66.
31
Pippidi, Studii clasice, V, 1963, pag. 137.
32
Iustinus, Epit., XXXII,3,6.
33
Incrementa dacorum per Rubobostem regem (Pompeius Trogus, Proleg, 3,2).
34
Istoria Românilor, vol.I, pag. 407.
35
Strabon, I,3,21.
36
Herodot, IV,13.
37
Constantin C. Giurescu, Dinu C.Giurescu, Istoria românilor, Editura Stiințifică, București, 1974, pag. 30.
38
Denumirea corectă, provenind de la agathyrsi, este considerată agatirsi (Vezi Istoria românilor, vol. I, pag.
409). În ceea ce privește originea acestui trib, Herodot îi apropie de traci. Pornind de la etnonimul acestora și de
la numele singurului rege cunoscut -Spargapeithes- se pare că aceștia se înrudesc cu sciții.
răsărit de Durostorum și la sud de Apulum și napeii în Bărăgan. Cu timpul, aceste triburi și-au
pierdut identitatea, fiiind asimilate de populația băștinașă.
Descoperirile arheologice, care atestă elemente de cultură scitică, sunt mai numeroase
în partea de răsărit a României și mai puține spre apus și nu sunt de natură să ofere date
privind istoria politică a sciților, în perioada prezenței lor în spațiul Danubiano-Pontic și nici
să stabilească natura relațiilor lor cu geto-dacii. Putem cel mult să presupunem, dacă ne
gândim la remarca lui Tucidide, potrivit căreia geții și sciții au aceleași arme, că, stăpânind
prelucrarea metalelor, au adus cu ei în Dacia acest meșteșug.
În egală măsură, se presupune o anumită influență și în privința normelor de conduită
ale geto-dacilor. De exemplu, practicarea jurământului în materia convențiilor se întâlnește și
la geți și la sciți într-o modalitate asemănătoare. Jurământul îl regăsim mai târziu în dreptul
cutumiar românesc în materia probelor. Înfrățirea haiducească, una din variantele înfrățirii ca
formă de rudenie, se încheia printr-un ritual asemănător celui scitic.
Firi războinice, înclinându-se zeului războiului, sunt organizați politic pornind de la
criterii militare. Conducătorul triburilor era conducător militar care avea alături adunarea
poporului înarmat. O astfel de organizare se constată și la geto-daci în perioada anterioară
formării statului.
Vecinii apuseni
Aceștia sunt illyrii, pannoni și celții. Despre illyri și despre pannoni informațiile
extrem de sărace nu permit reconstituirea raporturilor acestora cu geto-dacii. De asemenea,
influența celtică, manifestată atât asupra illyrilor și pannonilor, cât și asupra geto-dacilor, fac
aproape imposibilă stabilirea unei arii de cultură illyrică și pannonică care să se manifeste și
în spațiul carpato-dunărean. De aceea, atenția noastră se oprește asupra celților a căror patrie
era, potrivit afirmațiilor lui Hecataios și Herodot, în sud-vestul Germaniei, sudul și centrul
Franței și o bună parte din Elveția. Legăturile cu lumea grecească și trusco-italică au
determinat dezvoltarea unei civilizații superioare concretizată prin cetăți și monumente
funerare fastuoase, prin meșteșuguri și artă de o neobișnuită originalitate39.
Expansiunea celților, datorată printre altele creșterii demografice, a început din a doua
jumătate a secolului al V-lea a. Chr. În Dacia au ajuns după anul 300 a. Chr., pătruzând pe
două drumuri: de-a lungul Dunării și de-a lungul Carpaților.
Coexistând alături de celți sau conviețuind cu aceștia, dacii au preluat o mai avansată
tehnologie a fierului și roata olarului 40. Influența celtică s-a manifestat și în privința
organizării politice, imprimând o tendință spre un centralism mai accentuat 41. Asemănările
dintre druizii celți și clasa religioasă geto-dacă a condus spre concluzia unor influențe și în
privința organizării și mentalității religioase.
Relațiile geto-dacilor cu lumea greco-romană
Raporturile geto-dacilor cu lumea grecească sunt determinate de așezarea colonilor
grecești de-a lungul țărmului Mării Negre. Începând din secolul al VI-lea a. Chr., aceștia își
întemeiază o serie de orașe. Astfel, ionienii înalță cetatea Histria lângă lacul Sinoe, spre
miazăzi întemeiază orașul Tomis iar dorienii pe locul Mangaliei de astăzi, întemeiază orașul
Callatis.
Relațiile dintre greci și autohtoni au fost, în general, favorabile, fiind consemnate
momente în care coloniile grecești au apelat la protectoratul regilor geți 42. Schimburile
comerciale au determinat influențe manifestate mai mult în privința culturii materiale geto-
dace. Astfel, au preluat de la greci ceramica cenușie. Ornamentelor originale din Delos și
39
Istoria românilor, vol. I, pag. 415.
40
H. Daicoviciu, op. cit., pag. 61-63; I.C.Drăgan, Noi tracii. Istoria multimilenară a neamului românesc,
Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976, pag. 124; Vl. Hanga, Istoria statului și dreptului R.P.R., vol.I,
Litografia și tipografia învățământului, București, 1957, pag. 59-61.
41
Vl. Hanga, op. cit., pag. 66-68.
42
De exemplu, Rhemaxos a fost solicitat să intervină împotriva atacurilor tracilor conduși de Zoltes.
Megara li s-au adăugat motivele proprii cum ar fi spicul de grâu sau roata stilizată. Începând
din secolul al V-lea circulă pe teritoriul get, în special în Dobrogea și Muntenia, monede de
argint și de bronz bătute de orașele Histria și Callatis iar din secolul al IV-lea pătrund
tetradrahmele și alte monede macedonene bătute de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare și de
către regele macedonean al Traciei, Lisimach.
Apropierea romană a determinat încheierea unor tratate între orașele grecești și Roma
cum ar fi, de exemplu, orașul Callatis în secolul al II-lea sau punerea acestora sub autoritate
romană ceea ce a echivalat cu o „a doua întemeiere a cetății”. Stăpânirea romană oferea o
protecție mai solidă decât cea oferită de stăpânii efemeri ai regiunii.
În ceea ce îi privește pe geto-daci, apropierea romană se resimte mai întâi în sfera
relațiilor comerciale. Începând din secolul al II-lea, drumurile Daciei sunt străbătute nu numai
de către negustorii și meșteșugarii greci ci și de către cei romani. Pe lângă tetradrahmele
thasiene și drahmele orașelor grecești Appolonia și Dyrrhachium sunt folosiți într-o proporție
tot mai mare denarii romani, ca monede de bună calitate ale statului celui mai puternic 43. Pe
de altă parte, chiar dacă expansiunea romană nu depășește inițial granițele Dunării, aceasta
constituie un motiv de îngrijorare pentru daci, grăbind procesul de cristalizare al statului geto-
dac. Conflictele ulterioare dintre daci și romani vor culmina, la începutul secolului al II-lea,
cu cucerirea Daciei și transformarea acesteia în provincie romană.

Secțiunea a III-a
Formarea, caracterele și organizarea statului geto-dac

1. Formarea statului geto-dac. Factori determinanți

În literatura antică greco-romană există trei texte care amintesc despre ascensiunea și
autoritatea regelui Burebista și, implicit, despre formarea statului geto-dac. Primul și cel mai
important, deoarece conține cele mai multe date, este textul geografului grec Strabon, care
arată că Burebista "luând în mâini cârma neamului său, a ridicat poporul copleșit de nevoi din
pricina nesfârșitelor războaie și atât de mult l-a îndreptat prin anumite deprinderi, viață
cumpătată și ascultare de porunci, încât doar în puțini ani a făurit o mare împărăție și a adus
sub stăpânirea geților pe cei mai mulți vecini. Ba chiar și de romani era temut deoarece
trecerea neînfricat Istrul și prăda Tracia până în Macedonia și Illyria. A pustiit astfel pe celții
care se amestecau cu tracii și cu illyrii, iar pe boii care se aflau sub ascultarea lui Critasiros,
precum și pe taurisci i-a șters de pe fața pământului. Pentru convingerea poporului el a
conlucrat cu Deceneu, un vraci care a pribegit prin Egipt și a învățat anumite semne
prevestitoare prin care deslușea vrerile divinității. În scurt timp, Deceneu însuși a fost socotit
pătruns de suflul divin, la fel cum am vorbit despre Zamolxis. Și, în semn de supunere, geții s-
au lăsat înduplecați să taie vița-de-vie și să trăiască fără vin..." 44. Cel de-al doilea text,
aparținând istoricului got Iordanes, se referă la perioada de început a domniei lui Burebista,
care ar fi "pe vremea când Sylla a pus mâna pe putere la Roma", adică în jurul anului 82
a.Chr. Potrivit unor păreri, inscripția de la Dionysopolis contrazice această dată la care în
reședința de la Argedavon ar fi domnit tatăl lui Burebista și nu Burebista însuși care ar fi
ocupat "tronul Daciei mai târziu, la o dată neprecizată, situată între anii 70-60 î.e.n." 45.
Indiferent de momentul în care Burebista ajunge rege al Daciei, semnificativă este, pentru noi,
autoritatea pe care o dobândește asupra triburilor și uniunilor de triburi, ajungând să fie "cel
dintâi și cel mai mare dintre regii Traciei", care avea să făurească "o mare împărăție". De
aceea, personalitatea regelui Burebista, dorința sa de a uni toate triburile geto-dace sub o

43
H. Daicoviciu, op. cit., pag.177-181.
44
Strabon, VII, 3, 11.
45
H. Daicoviciu, op. cit., p. 100-101.
singură conducere și capacitatea acestuia de a-și finaliza aspirațiile, reprezintă unul dintre
factorii determinanți în formarea statului geto-dac.
Un al doilea factor care, potrivit unor opinii majoritare în istoriografia românească a
favorizat constituirea statului geto-dac, îl reprezintă dezvoltarea economică. Teritoriul locuit
de geto-daci era bogat, oferindu-le numeroase posibilități de exploatare. În primul rând,
agricultura și creșterea animalelor continuă să fie ocupațiile de bază ale geto-dacilor46, numai
că din inventarul agricol face parte plugul cu brăzdar și cuțit de fier, a cărui folosință începe
din secolul al III-lea a.Chr. și se generalizează între secolele II-I a.Chr 47. De asemenea, sunt
folosite seceri, securi, săpăligi, târnăcoape, greble, coase, cosoare pentru viticultură și
pomicultură, toate fiind confecționate din fier, ceea ce permite nu numai o ușurare a muncii,
dar și o creștere a productivității. Geto-dacii, ca și celelalte ramuri tracice, erau mari
producători de cereale: secară, orz, olir (secară albă) 48, linte, bob, grâu, care recunoscut și
apreciat de greci, făcea obiectul schimburilor comerciale 49. În egală măsură, dacii erau
renumiți cultivatori de viță-de-vie, iar "marea răspândire a amforelor locale stă mărturie și
pentru practicarea unui comerț local de vinuri"50. În privința creșterii animalelor, oasele de
porc, oaie, capră, bou și cal descoperite în mari cantități în urma săpăturilor arheologice, arată
preocupări dominante, dar și o dezvoltare a acestei ocupații. Rasa de cai foarte iuți ai geților
devenise cunoscută51. În plus, se pare că în Tracia în general exista un cult pentru cai52.
Pe de altă parte, în aceeași perioadă se dezvoltaseră și meșteșugurile. Din lâna oilor și
din cânepă își făceau veșminte, cu toate că țesăturile fine și stofele scumpe pentru uzul
nobililor și al curții regale erau importate. Perioada cuprinsă între sec. I a.Chr. și sec. I p.Chr.
este considerată epoca de aur a prelucrării ceramicii. În primul rând că ceramica geto-dacică
era lucrată în general cu roata. Pe lângă influențele străine privind procedeele tehnice de
prelucrare a ceramicii, meșterii olari geto-daci au preluat și motive și forme ornamentale
diferite de cele cunoscute până atunci. Motivelor geometrice și formelor specifice cum ar fi
ceașca dacică, li se adaugă acum, sub influența ceramicii elenistice, vasele pictate cu motive
animale și vegetale, vase imitând cupele grecești de tipul celor din Delos etc. În general, toată
ceramica, datând din această perioadă, arată faptul că "meșterii olari din Dacia nu erau întru
nimic inferiori meșterilor celorlalte popoare care la acea dată se aflau pe aceeași treaptă de
civilizație"53.
Aceeași valoare o capătă și atelierele de prelucrare a fierului, argintului și aurului, în
special cele de la Sarmizegetusa și din împrejurimi, care în timpul lui Decebal erau cele mai
mari ateliere din întregul teritoriu al Europei neocupat încă de romani. Prelucrarea și utilizarea
fierului se extinsese atât de mult încât au fost găsite obiecte din fier și în cea mai sărăcăcioasă
colibă. Obiectele lucrate în fier erau variate: de la uneltele folosite în agricultură (seceri, sape,
târnăcoape, coase, săpăligi, securi etc.), la obiecte servind la prelucrarea lemnului sau în
construcții (ferăstraie, cuie, topoare, burghii, tesle, zăvoare și balamale pentru uși, ținte,
scoabe ș.a.); de la diverse ustensile (nicovale, ciocane, baroase și ciocane de forjă, pile, clești,
dălți), la diferite alte articole (lanțuri, cârlige de undiță, foarfeci, lame de brici etc.). Din fier
erau confecționate în mod special armele (lănci, sulițe, săbii, pumnale, scuturi etc.), dar și
46
Acest fapt înlătură în egală măsură "ideea unei existențe nomade"; vezi Abdolonyme Ubicini, Les origines
d'histoire Roumaine, Paris, Ernest Leroux, 1886, p.51
47
Dumitru Berciu, op.cit. p.19 - 20; Ovidiu Drimba, op. cit., p.360.
48
N.S. Derjavin, Istoria Bulgariei, Moscova, Leningrad, Editura Academiei de Științe a U.R.S.S., 1945, p.53.
49
Pliniu cel Bătrân, Istoria naturală, în Izvoare privind Istoria României, vol. I, București, Editura Academiei,
p.409.
50
Dumitru Berciu, op. cit, p.20
51
"Hergheliile prinților sciți și geți erau renumite. Deșertul geților (Bugeacul actual) hrănea o rasă de cai de
luptă robustă și viguroasă, care furniza exemplare excelente pentru cavaleria ușoară. Filip a ales 20.000 de iepe
pe care le-a transportat în Macedonia pentru a răspândi speța", în Abdolonyme Ubicini, op. cit., p.51 - 52
52
D. Berciu, op. cit., p.20
53
O.Drimba, op. cit., p.362
podoabele și accesoriile pentru îmbrăcăminte (catarame, nasturi, brășări, fibule, paftale etc.).
Acestea din urmă erau lucrate și din argint, aur meșterii argintari dădeau dovadă de mare
măiestrie și fantezie în realizarea lor. Aurul, mai puțin întâlnit, era folosit, se pare, numai de
către rege54, cu toate că prada de război luată de Traian, includea și o mare cantitate de obiecte
din aur.
Cunoscuți cultivatori de grâne, viță-de-vie, crescători de animale și în special de cai,
cunoscuți apicultori55, stăpânind teritorii bogate în păduri și în minereuri de sare 56, geto-dacii
exportau grâu57, vite, piei de animale, lemn și sare. Inițial se practicau schimburi între
produsele autohtone și cele aduse de negustorii greci, pentru ca, ulterior, intensificându-se
comerțul, să fie folosite monedele grecești și romane (mai târziu) sau autohtone, imitând
tetradrahmele grecești sau denarii romani58.
În concluzie, geto-dacii practicau o agricultură asemănătoare cu cea pe care românii au
practicat-o secole de-a rândul, meșteșugarii locali, fie că erau olari sau argintari, ori se ocupau
de prelucrarea fierului, au știut să îmbine în mod armonios elementele preluate de la greci,
sciți, celți și romani, cu cele autohtone, dovedind ingeniozitate și ajungând la aceeași
pricepere ca și meșterii străini, exploatarea sării și a lemnului constituia o importantă sursă de
venit, ca și vânzarea grâului, cailor și mierii, produse datorită cărora geto-dacii deveniseră
cunoscuți în lumea greco-romană.
Este posibil ca acest fapt să fi determinat apropierea romană cu un al treilea factor care
a contribuit la realizarea statului geto-dac. Astfel, în jurul anului 74 a.Chr., romanii ajungeau
la gurile Dunării, iar în anul 72 a.Chr. își exercitau deja dominația asupra cetăților grecești de
pe țărmul Pontului Euxin. În mod conștient sau nu, unificându-se, geto-dacii au reprezentat
timp de aproape două secole un obstacol în calea înaintării romane. Chiar dacă după moartea
lui Burebista statul geto-dac nu mai păstrează aceleași granițe, succesorii acestuia, culminând
cu Decebal, au încercat aceeași politică de unificare, pentru a putea împiedica transformarea
Daciei în provincie romană. Fie că au dus o politică de neutralitate, fie că au intervenit în
treburile interne ale statului roman, așa cum a procedat Burebista, sau au dat curs unor atacuri
la sud de Dunăre, toți regii geto-daci, de la Burebista la Decebal, au încercat preîntâmpinarea
ofensivei romanilor.
Pe de altă parte, atenția regelui Burebista se îndreaptă și aupra triburilor celtice cu care
dacii erau în conflict. Potrivit mărturiei lui Strabon, el i-a "pustiit pe celții care se amestecau
cu tracii și cu illyrii, iar pe boii care se aflau sub ascultarea lui Critasiros, precum și pe
taurisci, i-a șters de pe fața pământului". Este posibil ca în perioada imediat apropiată formării
statului geto-dac, mult mai amenințătoare să fi părut autoritatea exercitată de celți în partea
vestică, iar acest fapt este tot un factor care a grăbit centralizarea puterii geto-dacice, cu toate
că în privința acestui aspect nu au prea existat comentarii. Mențiunea lui Strabon despre
atacurile lui Burebista îndreptate împotriva celților, ar putea confirma că pe lângă expansiunea
romană, dominația celtică și conflictele acestora cu dacii, reprezintă un alt factor care a
determinat constituirea statului geto-dac.
54
O ipoteză ar fi aceea că regele statului geto-dac ar fi instituit un monopol regal asupra aurului.
55
Herodot arată că albinele erau așa de multe pe malul stâng al Dunării încât îi împiedicau pe oameni să treacă
fluviul. Chiar dacă este exagerat textul dovedește că una din principalele preocupări ale geto-dacilor era
apicultura
56
Multe din așezări și cetăți s-au format în apropierea salinelor. Datorită faptului că în Peninsula Balcanică nu se
găseau zăcăminte de sare, aceasta a devenit unul din principalele produse comercializate, constituind o sursă de
îmbogățire și dezvoltare pentru centrele unde era exploatat acel zăcământ, fapt demonstrat și prin tezaurele
monetare descoperite în apropierea salinelor.
57
"Știți, fără îndoială, că noi folosim grâu importat mai mult decât toți oamenii. Cantitatea de grâu adusă din
Pont este mai mare decât tot ceea ce ne vine din celelalte porturi comerciale. Și nu trebuie să ne mire. Lucrurile
se petrec astfel nu numai pentru că acest ținut produce cea mai mare cantitate de grâu...", Demostene, Discursuri,
în Izvoare privind Istoria României, vol. I, București, Editura Academiei, 1964, p.115.
58
C.C.Giurescu, D.C. Giurescu, op. cit., p.62; H. Daicoviciu, op. cit., p.59 - 60; O.Drimba, op. cit., p.365
 2. Organizarea statului geto-dac. Rolul religiei în societatea geto-dacă
2.1. Organizarea statului geto-dac.

În timpul regelui Burebista, granițele statului geto-dac porneau la vest de la Dunărea

Panonică, Moravia și Carpații Mici, din vestul Slovaciei până la Nistru și gurile Bugului la est
și de la Carpații Păduroși la nord, până la Munții Haemus, în Balcani, la sud. După moartea
sa, statul se fărâmițează în patru și apoi în cinci părți. În jurul Daciei vechi, cum o numea
Iordanes, din arcul Carpaților, sunt alipite în timpul lui Scorilo, noi teritorii locuite de către
daci, pentru ca, mai târziu, fiul acestuia, Decebal, să conducă un stat ce cuprindea
Transilvania, Banatul, Oltenia și Moldova până la Prut.
Încercându-se o caracterizare a formațiunii politice constituite sub autoritatea lui
Burebista, s-a ajuns la concluzia că aceasta "se situează pe o treaptă inferioară, raportat la
monarhia elenistică, dar mai presus de orice formațiune statală din Gallia, oricât de înaintată
ar fi ea. Cu alte cuvinte, statul dacic, ca moment al evoluției, își găsește locul la mijloc, între
monarhia elenistică și stătulețele celtice59.
În ceea ce privește caracterizarea statului geto-dac ca stat sclavagist, aceasta este
discutabilă atâta timp cât relațiile de producție sunt dominate nu de munca servilă ci de munca
liberă. Existența sclaviei nu poate fi negată, ea constituind "o realitate socială a societății
dacice"60. Activitatea acestora nu este însă dominantă, fiind folosiți mai mult la edificarea
construcților de interes public, cum ar fi cetățile și monumentele religioase, și mai puțin în
agricultură și meșteșuguri. De aceea, dacă sclavajul în Dacia nu a îmbrăcat aspectele sale
clasice, nici statul geto-dac nu poate fi caracterizat ca un stat sclavagist, așa cum s-a încercat
multă vreme.
Pe de altă parte, revenind la textul lui Strabon, acesta arăta că Burebista "pentru
convingerea poporului, el a conlucrat cu Deceneu, un vraci care a pribegit prin Egipt și a
învățat anumite semne prevestitoare prin care deslușea vrerile divinității. În scurt timp,
Deceneu însuși a fost socotit pătruns de suflul divin, la fel cum am mai spus despre Zamolxis.
Și, în semn de supunere, geții s-au lăsat înduplecați să taie vița-de-vie și să trăiască fără vin".
Tăierea viței-de-vie nu a fost confirmată prin descoperirile arheologice, dar, semnificativ în
acest text, este accentul pe care îl are factorul religios în conturarea autorității statale.
Deceneu care, potrivit părerii lui Iordanes "deținea o putere aproape regească", este cel care îl
ajută pe Burebista în realizarea și aplicarea legii, ceea ce este deosebit de important pentru că
o dominație teocratică este una greu de contestat. În plus, după moartea lui Burebista,
Deceneu a fost unul dintre succesorii acestuia, cumulând exercițiul puterii executive,
legislative și judiciare. Exemplul lui nu este singular, întrucât Comosicus a fost totodată rege
și mare preot, iar Vezinas "avea al doilea loc după Decebal". Cu alte cuvinte, marele preot a
avut la geto-daci un rol foarte important, deoarece pe lângă faptul că în mod constant a
exercitat funcția de judecător suprem, au existat momente în istoria Daciei când, în egală
măsură, a fost deținătorul puterii legislative și executive, ceea ce ne determină să caracterizăm
puterea politică la daci ca o putere teocratică61.

59
N. Gostar, V. Lica, Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, Ed. Junimea, București, 1984, p. 156-
157.
60
V. Popa, A. Bejan, Instituții politice și juridice românești, Ed. All Beck, București, 1998, p. 13.
61
"Dualitatea guvernamentală care a existat în timpul vieții (lui Zamolxis) a continuat și după moartea sa.
Autoritatea a rămas împărțită între două personaje remarcabile, regele, suveranul temporal, și pontiful-zeu,
urmașul lui Zamolxis, pe care îl continuă într-un fel, în divinitate și menire. Acest mod de guvernare pare să fi
durat fără întrerupere până la cucerirea romană. Acțiunea lui Theos nu se exercită numai în sfera religioasă. El
avea un rol politic considerabil", în Abdolonyme Ubicini, op.cit., p. 42-43; "... dacii formau la venirea lui
Traian o națiune relativ civilizată, supusă unei guvernări puternic impregnate de o teocrație războinică și
prezentând sub raport religios și moral numeroase afinități cu galii din timpul lui Cezar, cărora le era superioară
 Dacă în anumite situații conducerea Daciei a fost exercitată de marele preot, în alte
cazuri, la succesiunea tronului au venit fiii sau frații regelui, imprimând regalității geto-dacice
un caracter ereditar, de exemplu, Burebista și Decebal au fost fii de regi, iar Diurpaneus a fost
fratele lui Scorilo.
Pe lângă rege și vice-rege mai exista și o curte din care făceau parte sfetnici ai regelui
și executanți ai poruncilor sale. Aceștia nu aveau funcții diferențiate cu competență precisă,
dar aveau o oarecare stabilitate și continuitate în exercitarea sarcinilor lor, așa cum rezultă și
din inscripția de la Dionosypolis, potrivit căreia în timpul activității îndeplungate desfășurate
la curtea lui Burebista, Acornion a fost în "cea dintâi și cea mai mare cinste" 62. Încercând
stabilirea unei ierarhii socio-politice, în fruntea acesteia îl găsim pe rege, ale cărui atribuții
militare și judecătorești nu mai sunt dominante, ca în perioada anterioară formării statului
geto-dac. Atribuțiile militare revin dregătorilor, iar cele judecătorești, marelui preot. Regele
avea exercițiul puterii executive, legislative și, în anumite cazuri, când statul geto-dac a fost
condus de marele preot, și pe cel al puterii judiciare. După rege, cea mai importantă
personalitate politică era marele preot care îndeplinea funcția de vice-rege și avea atribuția de
judecător suprem. Urmau apoi dregătorii civili, având atribuții legate de strângerea
impozitelor, și dregătorii militari. Datorită faptului că regele guverna împreună cu un consiliu,
regalitatea geto-dacă nu era una de tip despotic. Pe lângă dregătorii care făceau parte din
sfatul regelui, existau, potrivit mărturiei lui Suidas, dregători dintre care unii erau "puși mai
mari peste treburile agricole, iar aleșii din jurul regelui erau împărțiți la paza cetăților"63.
Regele, marele preot, dregătorii, sacerdoții, făceau parte din clasa taraboștilor sau
pileaților. Tarabostes este un cuvânt traco-dac compus din două elemente, tara și bostes. Tara
ar fi echivalentul lui dominus sau ar avea sensul de a pătrunde, a traversa, peste, tare, în timp
ce bostes ar semnifica recunoscut, cunoscut sau, provenind de la bho-s, ar avea înțelesul de
strălucit, luminos. Prin compunere, semnificația termenului ar fi de domn nobil sau de
preastrălucit64. Indiferent de semnificația cuvântului, tarabostes reprezintă denumirea
generică a nobilimii geto-dace.
Cel de-al doilea cuvânt, pileati, este mai des întâlnit în izvoarele narative, având sensul
de purtător de căciulă. De exemplu, Dion Chrysostomos, care a călătorit în Dacia, arată că
"aici, se pot vedea oameni având pe cap un fel de căciuli, așa cum poartă astăzi unii traci,
numiți geți"65. Criton amintește despre "geții purtători de pileus" 66. Scriind despre războaiele
daco-romane, Cassius Dio ne informează că "Decebal a trimis soli chiar înainte de înfrângere,
nu dintre comati - ca mai înainte - ci pe cei mai de frunte dintre pileați" 67. Una dintre cele mai
explicite informații o avem de la Iordanes care comentează o știre preluată de la Dion
Chriysostomos. Astfel "el (Dion Chrysostomos) spune că acei dintre ei (geți) care erau de
neam, s-au numit la început tarabostes, iar mai apoi pileati" 68. Pe scurt, tarabostes sau pileati
erau aceia care, în cadrul societății geto-dace, aveau o poziție privilegiată, beneficiind de toate
drepturile civile și, în mod special, de cele politice.
Majoritatea populației o reprezentau însă comatii sau capilati, din care făceau parte
țăranii, lucrătorii agricoli și în mine, păstorii, meșteșugarii și negustorii. Ei beneficiau de
prin cultură și civilizație" în Abdolonyme Ubicini, op. cit., p. 57; "... regele îl asocia pe... pontif la guvern și
... numele său se găsea în fruntea tuturor edictelor alături de acel al suveranului. El mai purta și numele de zeu,
fiindcă acest titlu era atașat demnității sale și fiindcă geții primeau răspunsurile sale ca pe niște oracole ale zeului
însuși al cărui reprezentant era", în Simon Pellotier, Histoire de Celtes et particulièrement des gaulois et des
germains, Paris, Imprimerie de Quillau, 1771, t. 8, p. 361-362.
62
E. Cernea, Istoria statului și dreptului român, București, 1976, p. 16.
63
Suidas, Lexicon, I, p. 480.
64
V. Pârvan, Getica,p. 148; I. I. Russu, Limba traco-dacilor, ed. II, București, 1967, p. 96, 124.
65
Dion Chrysostomos, Discursuri, LXXIII, 3, în Fontes, I, p. 453.
66
Criton, Fontes, I, p. 507.
67
Cassius Dio, LXVIII, 9, 1.
68
Iordanes, Getica, în Fontes, II, p. 413.
anumite drepturi, dar se aflau "într-o situație de dependență, de aservire față de nobilimea
militară, muncind alături de sclavi pe pământurile și curțile fruntașilor. Pe Columna lui Traian,
aceștia sunt înfățișați ca purtând plete, ceea ce corespunde denumirii de capilati, cu înțelesul
de pletoșii sau cei care poartă plete.
Așa cum precizasem ceva mai devreme, sclavii existau, dar numărul lor era redus, iar
rolul lor în economia geto-dacilor era neînsemnat. Sclavajul la geto-daci se aseamănă cu cel
roman din epoca veche, având caracter patriarhal. Astfel, "sclavul era considerat ca făcând
parte din familia stăpânului", iar în Dacia nu există piață veritabilă pentru sclavi69.
În ceea ce privește poziția pe care o avea femeia în societatea geto-dacică, există texte
care ne determină să credem că erau considerate inferioare bărbaților. Ovidiu vorbește despre
muncile grele ale soției la daci70, iar pentru o epocă mai veche, Pompeius Trogus relatează că
fiind învinși într-o luptă cu bastarnii, regele get Oroles i-a pedepsit pe geți "să facă slujba
femeilor lor, care slujbe mai înainte lor li se făceau" 71. În acest sens, semnificativ ni se pare și
faptul că singura informație păstrată în privința sistemului pedepselor, se referă la pedeapsa cu
moartea aplicată soției adultere72.
Revenind la cei care reprezintă vârfurile ierarhiei sociale dar și politice, în calitatea lor
de conducători ai statului geto-dac, în istoriografia antică există informații și despre activitatea
lor în relațiile internaționale. În primul rând, la curtea regelui existau dregători apropiați
acestuia care aveau misiuni diplomatice. Sunt amintiți astfel Acornion, la curtea regelui
Burebista, și Diegis, fratele lui Decebal. Din aceste solii, făceau parte, ca și la gali, barzi, care,
îmbrăcați în robe albe și ținând în mână țitere de aur, erau prezenți la semnarea tratatelor și
chiar pe câmpul de luptă unde cu cântecele lor înflăcărau vitejia războinicilor 73. În egală
măsură, sunt amintite în repetate rânduri nu numai vitejia regilor daci, dar și abilitățile lor
diplomatice, existând cazuri de amestec al acestora în politica internă a Romei74.

2.2. Rolul religiei în societatea geto-dacă

Romanii, în epoca veche a dreptului, nu au făcut o distincție clară între regulile morale
și cele ale dreptului. De exemplu, într-o definiție clasică a dreptului acesta este "arta a ceea ce
este bun și echitabil" iar știința dreptului ar reprezenta "cunoașterea teoretică a lucrurilor
divine și umane, a faptelor juste și a celor injuste" 75. Această confuzie se pare că era voită
pornind de la premisa că normele dreptului își trag seva din principiile morale și nu trebuie să
se abată de la acestea76. Pe de altă parte, în faza sacrală a dreptului roman, cuprinsă între 754 î.
Chr77 și 304 î.Chr78, pontifii erau aceia care interpretau atât normele religioase cât și pe cele
juridice, fapt care a condus spre o confuzie între drept și religie. Trebuie spus însă că în lumea
antică și chiar mai târziu în epoca medievală acest tip de confuzii erau proprii mentalităților
acelor vremuri. De aceea, dacă ne referim la societatea geto-dacă, nu putem să o situăm în
afara altui tip de relație între drept, morală și religie.
Despre sciți, ale căror obiceiuri erau asemănătoare cu cele ale geto-dacilor, Iustinus
spunea că aceștia respectă dreptatea în chip firesc și nu prin legi. Geto-dacii, considerați cei

69
H. Daicoviciu, op. cit., p. 118.
70
Ovidiu, Ponticele, III, 8.
71
Pompeius Trogus, Hist. Philipp., XXXII, 3, 16.
72
Horațiu, Carmina, III, 24, 17-24.
73
Abdolonyme Ubicini, op. cit., p. 46-47.
74
De exemplu, intervenția lui Burebista în conflictul dintre Pompeius și Caezar.
75
Ulpian, lib.1, Inst.; Dig. 1,1,1.
76
Teodor Sâmbrian, Drept roman, Editura Helios, Craiova, 2001, p.33 - 34.
77
Este anul când a fost fondată Roma prin unificarea a trei triburi de origine latină, sabelică și etruscă.
78
În anul 304 î. Chr Cnaeus Flavius, un libert al patricianului Appius Claudius Caecus a divulgat formele
solemne ale legisacțiunilor și calendarul cu zilele când se puteau intenta acțiunile care până la acel moment erau
cunoscute numai de către pontifi. Dreptul divulgat astfel s-a numit ius Flaviarum și a încetat să mai fie sacral.
mai drepți dintre traci79, aveau, așa cum reiese și din poemele lui Ovidiu 80, aceeași atitudine
față de lege. Cu alte cuvinte, înaintea legii se afla ideea de dreptate a cărei respectare, derivă
dintr-o motivație interioară și nu una exterioară. O astfel de motivație poate fi convingerea
religioasă la care aderă membrii unei societăți. Tot pe religie s-au întemeiat însă și primele
legi ale omenirii, acredintându-se originea divină a acestora precum și un anumit tip de justiție
situat mai presus de om de care acesta nu poate scăpa decât respectând aceste legi.
Iată de ce, pentru a caracteriza sistemul juridic geto-dac, despre al cărui conținut nu
avem prea multe informații, trebuie analizat mai întâi rolul pe care religia l-a avut în
societatea geto-dacă.
În ceea ce privește religia geto-dacilor, cercetările în domeniu au încercat să găsească
răspunsuri referitoare la caracterul monoteist, politeist sau henoteist al acesteia81, precum și la
existența unei clase religioase și a modului de organizare al său.
Ceea ce ne interesează în mod special este să știm dacă în societatea daco-getă a
existat o clasă religioasă care să fi jucat un rol determinant în viața socio-politică, care să fi
avut impact asupra mentalității geto-dacilor și, implicit, asupra normelor de conduită ale
acestora. În acest sens, există două texte care atestă atât în dreapta cât și în stânga Dunării,
prezența unei categorii de anahoreți care duceau o viață monahală sau de sihăstrie, trăind în
celibat și refuzând consumul de carne. Primul text aparține lui Poseidonius din Apameia,
reprezentant al filosofiei stoice, care a scris spre sfârșitul secolului al II-lea și începutul
secolului I a. Chr. și din a cărui operă s-au păstrat doar fragmente 82. Fragmentul de față este
citat de către Strabon83, care ne spune că: "Poseidonius afirmă că misii se feresc din cucernicie
de a mânca vietăți și iată motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc
însă cu miere, lapte și brânză, ducând un trai liniștit - pentru care pricină au fost numiți
theosebeis sau kapnobatai. Unii traci își petrec viața fără să aibă legătură cu femeile,
numindu-se ktistai - ei sunt onorați și socotiți sacri, trăind așadar feriți de orice primejdie".
Autorul celui de-al doilea text este Iosephus Flavius, un scriitor evreu din secolul I p.
Chr., care a locuit o perioadă mare de timp la Roma, unde a scris Războiul iudaic, lucrare în
șapte cărți, și Antichitățile iudaice, care cuprinde douăzeci de cărți84. În aceste lucrări,
Iosephus Flavius arată că esenii85 "nu trăiesc într-un fel deosebit de al celorlalți oameni, ci
traiul lor seamănă cu al așa-numiților pleistoi de la daci". Astfel, "esenienii au bunurile în
devălmășie, iar bogatul nu se bucură întru nimic mai mult de cele ce are decât acela care nu
are nici un fel de avere. Și așa se poartă oamenii în număr de peste patru mii. Ei nu-și iau
neveste și nici nu obișnuiesc să aibă sclavi, pe de o parte socotind că robia duce la nedreptate,
pe de altă parte dându-și seama că se ivește astfel prilej de răzvrătire. Aceștia trăiesc prin ei
înșiși și se folosesc de serviciile pe care și le pot face unii altora. Aleg - prin vot - un fel de
perceptori ai veniturilor și ai roadelor ce le produce pământul, aceia fiind niște bărbați
cumsecade, iar preoții iau asupra lor pregătirea grâului și a alimentelor"86.
Lăsând la o parte faptul că sunt singurele izvoare care atestă existența unui ordin
religios, cele două fragmente au deschis calea unor interpretări care au privit în primul rând
originea și semnificația denumirii acestor anahoreți 87. Pe de altă parte, primul text se referă în
79
Herodot, IV, 93.
80
Ovidiu, Tristia, V, 7, 47 - 48; 10, 43 - 44.
81
N. Gostar, V. Lica, op. cit., p. 70-71.
82
Istoria românilor, vol. I, p.435.
83
Strabon, Geographia VII, 3,3.
84
I.H.Crișan, Spiritualitatea geto-dacilor, Editura Albatros, București, 1986, p.389.
85
Eseni sau Esenieni reprezintă o castă iudaică ale cărei obiceiuri ascetice sunt descrise de Iosephus Flavius în
opera sa.
86
Iosephus Flavius, Antichitățile iudaice, XVIII, 1,5.
87
Kapnobatai a fost tradus prin "călători prin nori" sau "călători prin fum" și de aceea au fost asemănați cu
șamanii (vezi M.Eliade, De la Zamolxis la Genghis han, Editura Humanitas, București, 1995, p.47 - 53);
Theosebeis înseamnă "adoratori ai zeilor". Ktistai are fie o origine grecească "fondator" (vezi V.Pârvan, Getica,
mod indirect la unii geți, pornind de la premiza că au obiceiuri asemănătoare cu misii sau
moesii, populație care locuia pe malul drept al Dunării. Făcând însă legătura între cele două
fragmente, prezența la traco-daci a unui ordin călugăresc, scapă de sub semnul îndoielii, dar
rămân întrebări referitoare la apariția acestei clase datorată, potrivit unor opinii, lui
Zalmoxis88. Având o dublă identitate, de ființă și de zeu, pentru geto-daci Zalmoxis a fost
mare preot89, mare înțelept, legislator și erou civilizator, fiind asemănat cu Zarathustra și
Moise90.
Modul de viață al acestei clase este asemănător cu cel propus de Pitagora al căruoi
sclav și discipol ar fi fost, se pare, Zalmoxis. Credința în nemurire și un mod exemplar de
viață care excludea, printre altele, alimentația fără carne, sunt două elemente care îl apropie pe
Zamolxis de Pitagora și care conduc spre ipoteza că acesta ar fi fost întemeietorul unui ordin
de călugări. În egală măsură, tot lui i se datorează un sistem de legi primite, potrivit mărturiei
lui Diodor, de la Hestia, o zeitate a geto-dacilor, și preluate mai târziu de către Deceneu, mare
preot în timpul regelui Burebista și autorul unei noi reforme în societatea geto-dacă.
Conținutul acestor legi nu ne este cunoscut. Tot ceea ce știm de la Iordanes este că poartă
denumirea de bellagines91și că erau legi scrise. Un alt autor antic, Iamblichos, scria că "
Zalmoxis ... le-a întocmit legile, cum am arătat la început, și a îndemnat la bărbăție pe
concetățenii săi, convingându-i că sufletul este nemuritor ... și, pentru că a învățat pe geți
aceste lucruri și le-a scris legile, este socotit de ei drept cel mai mare dintre zei"92.
Pe măsură ce încercăm să aflăm noi informații despre religia geto-dacilor, îl
descoperim, pentru multă vreme, pe Zalmoxis ca figură centrală. Primele date despre el și cele
mai importante, deoarece obiectivitatea lor este indiscutabilă, aparțin lui Herodot. Acesta este
cel care evidențiază credința în nemurire a geto-dacilor și care încearcă să ne ofere o imagine
cât mai aproape de adevăr a întemeietorului acestei credințe. Despre credința în nemurire a
geto-dacilor autorul ne spune: "Iată în ce fel se socot ei nemuritori: credința lor este că ei nu
mor ci cel care piere se duce la Zamolxis - divinitatea lor- pe care unii îl cred același cu
Gebelezis93. Tot în al cincilea an aruncă sorții și întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade
sorțul îl trimit ca solie la Zamolxis încredințându-i, de fiecare dată, toate nevoile lor.
Trimiterea solului se face astfel: câțiva dintre ei, așezându-se la rând, țin cu vârful în sus trei
sulițe, iar alții, apucându-l de mâini și de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl legănă de
câteva ori și apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus, peste vârfurile sulițelor. Dacă în cădere
omul moare străpuns, rămân încredințați că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, îl
învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot
ceea ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viață. Când tună și fulgeră, tracii despre care

p.160), fie origine tracă și ar însemna "despărțiți, izolați, cei ce se abțin de la plăcerile lumești. (D. Decev,
Charakteristik der thrakischen Sprache, Sofia, 1952, p.85; D. Decev, Lingvistique Balknique, II, Sofia 1960,
p.148 - 212). În ceea ce privește semnificația termenului "polistai" una dintre multele interpretări ar fi de "cei
mai mari" în sensul de conducători (Vezi, I.H.Crișan, op. cit., p.392 - 393; N. Gostar, V. Lica , op. cit., p.75;
Istoria românilor, vol. I, p.436, M.Eliade, op. cit., p.71.
88
I.H.Crișan, op. cit., p.389; A. D. Xenopol, Istoria românilor în Dacia traiană, I, Ediția a III-a, București, p.73;
Ovidiu Drimba, op.cit., p.370
89
Strabon, VII, 3,11
90
Diodor din Sicilia îl consideră astfel (vezi Istoria românilor, vol. I, p. 436 și O.Drimba, op. cit. ,p.370).
91
Iordanes, Getica, 69 - 70. În egală măsură Iordanes afirmă că aceste legi ar fi rămas în vigoare cel puțin
parțial până în secolul VI p. Chr.
92
Iamblichos, Viața lui Pitagora, în Fontes II, 19.
93
Herodot este singurul care amintește despre Gebeleizis și deși acuratețea textului nu este contestată informația
în sine stârnește nedumeriri și opinii diferite. Sunt Zalmoxis și Gebeleizis două zeități diferite sau reprezintă, așa
cum apare în text, două nume diferite ale aceluiași zeu? Care dintre ei este o divinitate chtoniană și care urano-
solară? Ce loc aveau fiecare în panteonul geto-dacic? Sunt întrebări care nu fac altceva decât să conducă spre tot
atâtea supoziții. (vezi H.Daicoviciu, op. cit., p.192 - 199; M.Eliade, op.cit., p.60 - 64; I.I.Russu, Religia geto-
dacilor, în A.I. S.C. 5, 1944 - 1948, p.61 - 139; I.H.Crișan, op. cit., p.359 - 362).
este vorba, trag cu săgețile în sus spre cer și își amenință zeul, căci ei nu recunosc vreun alt
zeu afară de al lor"94.
Cât privește personalitatea lui Zamolxis, autorul continuă: "După câte am aflat de la
elenii care locuiesc în Hellespont și în Pont, acest Zamolxis fiind om ca toți oamenii, ar fi trăit
în robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi, câștigându-și libertatea
ar fi dobândit avuție multă și dobândind avere s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii
duceau o viață de sărăcie cruntă și erau lipsiți de învățătură, Zamolxis acesta care cunoscuse
felul de viață ionian și moravuri mai alese decât cele din Tracia ca unul care trăise printre
eleni și mai ales alături de omul cel mai înțelept al Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se
clădească o sală de primire unde-i găzduia pe cetățenii de frunte; în timpul ospețelor îi învăța
că nici el nici oaspeții lui și nici urmașii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un
loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătățile. În tot timpul cât își ospăta
oaspeții și le cuvânta astfel, pusese să i se facă o locuință sub pământ. Când locuința îi fu gata,
se făcu nevăzut din mijlocul tracilor coborând în adâncul încăperilor subpământene unde stătu
ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinși de părere de rău după el și-l jeliră ca pe un mort.
În al patrulea an, se ivi însă iarăși în fața tracilor și așa îi făcu Zamolxis să creadă în toate
spusele lui. Iată ce povestesc că ar fi făcut el. Cât despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu
cred pe deplin cele ce se spun despre el și locuința lui de sub pământ; de altfel, socot că acest
Zamolxis a trăit cu multă vreme înaintea lui Pythagoras. Fie că Zamolxis n-a fost decât un
om, fie c-o fi fost (într-adevăr) vrun zeu de prin părțile Geției, îl las cu bine"95.
Cercetarea textului a dus la concluzia că Zalmoxis a fost inițiatorul unui cult de tip
misteric asemănător misterelor grecești prin existența unui andreon unde aveau loc banchetele
ceremoniale destinate inițierii prin ocultarea (dispariția) sau descensus ad inferos sau
katabasis și epifania (reapariția) după o perioadă de timp și prin ceea ce reprezintă ideea
centrală a doctrinei Zamolxiene; imortalitatea sufletului și o postexistență fericită în cealaltă
lume. Caracterul doctrinei sale îl apropie pe acesta de Dionysos și Orfeu sau de personajele
mitice ori puternic mitologizate cum ar fi, de exemplu, Abaris, Aristeas din Proconnesos,
Hermotimos din Clazomene, Epimenide din Creta, Pitagora etc96. Dintre aceștia, autorii antici
evidențiază legătura lui Zamolxis cu Pitagora, legătură pe care Herodot o neagă. Discipolii lui
Pitagora, povestind viața acestuia, amintesc despre Zalmoxis sau Zamolxis care fusese sclavul
lui și care odată eliberat devenise unul dintre adepții doctrinei pitagoreice 97. Ajuns în țara sa,
Zamolxis a încercat să răspândească învățăturile primite de la Pitagora. Există, într-adevăr,
multe asemănări. "Sala" în care Zamolxis își primea oaspeții este asemănătoare cu sala de la
Crotona în care Pitagora își ținea predicile sau cu camerele în care aveau loc banchetele
rituale ale asociaților religioase secrete98.
Retragerea într-o încăpere subterană pentru o perioadă de timp urmată de reapariție
(epifanie) apare și în biografiile lui Pitagora99. Strabon, care reia povestirea lui Herodot arată
94
Herodot, IV, 93 - 94
95
Herodot, IV, 95 - 96
96
M.Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol.II, Editura Universitas, Chișinău, 1992, p.175
97
Porphyr este unul dintre biografii lui Pitagora. Originar din Tyr a trăit o peroadă la Atena și la Roma,
stabilindu-se în cele din urmă în Sicilia. În "Viața lui Pitagora" el ne relatează că: "Pythagoras mai avea și un alt
adolescent, pe care-l dobândise din Tracia, numit Zalmolxis deoarece la naștere i se aruncase deasupra o piele de
urs. Tracii numesc pielea "zalmos". Îndrăgindu-l, Pythagoras l-a învățat să cerceteze fenomenele cerești și (să se
priceapă) la sacrificii și la alte ceremonii în cinstea zeilor ..." Un alt autor care a scris o lucrare despre viața lui
Pitagora este Iamblichos, care i-a fost elev acestuia.
98
M.Eliade, De la Zalmoxis la Genghis- Han, p.34.
99
De exemplu, Porphyr scrie: "sosit în Creta se înfățișă dinaintea inițiaților lui Morgos, unul din Dactylii din Ida,
care îl purificară cu piatra fulgerului; în zori stătea culcat pe țărmul mării, iar noaptea adăsta lângă râu, având
corpul acoperit cu blana unui miel negru. Coborât în peștera din Ida, având cu sine lână neagră, el petrecu acolo
de trei ori câte nouă zile rituale, aduse jertfe lui Zeus, văzu tronul acestuia împodobit în fiecare an cu ramuri
înverzite și scrise pe mormântul lui o inscripție intitulată "Pitagora către Zeus"..."
că "Practica pythagoreică de a se abține de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de
Zamolxis"100.
Tot Zamolxis este, după părerea lui Origene101, acela care "a introdus druidismul la
celți" și care i-a învățat pe aceștia "divinațiunea prin fișe și numere". Compatrioților săi,
Zamolxis le-a deslușit semnele cerești pentru că învățase de la Pitagora "unele științe ale
cerului"102.
Nu putem ști dacă izvorul acestor asemănări are o bază reală, cu atât mai mult cu cât
nici părerile scriitorilor antici pe această temă nu coincid. Nu avem cum să știm nici dacă
Zamolxis a fost pentru geto-daci un personaj istoric sau o figură legendară. Este însă posibil
ca la geto-daci, ramură descendentă a tracilor, considerați "marii anonimi" ai istoriei,
Zamolxis să fi fost acel iluminat care a încercat să construiască un sistem de legi și să-i aducă
pe geto-daci la un nivel mai înalt de spiritualitate. Încercările sale, amintite în comentariile
scriitorilor antici, sunt evidente. Dacă învățăturile sale au fost destinate unui grup restâns sau
întregii populații, este însă o altă problemă controversată.
În ceea ce privește credința în nemurire, istoricii nu fac diferența când vorbesc despre
geto-daci, care se cred nemuritori iar această credință îi face aprigi și viteji în luptă. Dar din
întreaga masă a populației, nu poate fi exclusă ideea că s-ar fi desprins un grup de inițiați care
să fi urmat cu fidelitate doctrina zamolxiană. Aceștia trebuie să fi fost acei călugări pe care
Iosephus Flavius îi compară cu esenienii și care, indirect, sunt puși în legătură cu moesii,
pentru că dacă ne referim strict la mâncarea fără carne dovezile arheologice atestă faptul că
geto-dacii au consumat carne103 și ar fi fost imposibil atât timp cât aceștia au fost cunoscuți ca
o populație pastoral-agricolă.
Această clasă de religioși a fost comparată în egală măsură cu druizii celți
despre care Iulius Cezar scrie: "Veghează asupra celor legate de zei, se ocupă de sacrificiile
publice și private, reglementează toate chestiunile religioase". Tot ei sunt aceia care "rezolvă
toate diferendele publice sau private" iar celor care nu respectă hotărârea lor le este interzis să
aducă sacrificii, fapt care reprezenta un fel de moarte civilă. Despre cei care urmau învățătura
druizilor "se zice că ei învață pe de rost un număr mare de versuri: câte unii rămân astfel
douăzeci de ani la școala druizilor. Ei sunt de părere că religia interzice ca această învățătură
să fie destinată scrisului, așa cume cazul cu toate celelalte lucruri publice sau private pe care
le consemnează în alfabet grecesc. Acest obicei ar fi fost stabilit de druizi întrucât nu doreau
ca doctrina lor să se răspândească printre oamenii de rând104.
O astfel de mentalitate o descoperim și în epoca veche a dreptului roman unde doar
pontifii erau aceia care cunoșteau calendarul cu zilele faste în care puteau fi introduse acțiuni,
precum și formulele legislațiunilor105. Deci, aceeași mentalitate nu este exclus să fi existat și la
geto-daci, ceea ce poate explica faptul că deși aveau cunoștințe de astronomie, matematică,
fizică, medicină, nu au lăsat nimic scris. În egală măsură, aceleiași mentalități i se poate
datora o răspândire bipolară a cultului lui Zamolxis; unul destinat inițierii unei anumite elite,
iar celălalt având rolul de a îndrepta moravurile marii mase a populației.
Referitor la moravurile geto-dacilor și în general ale tracilor, autorii antici au accentuat
tendința acestora spre beție și poligamie. Zamolxis, prin doctrina sa, ar fi primul care încearcă
să-i determine pe geto-daci să le tempereze. De exemplu, despre poligamia geto-dacilor
100
Strabon, Geographia, VII, 3,5
101
Origene, Philosophumena, I, 2, 22
102
Strabon, Idem
103
De exemplu într-o așezare geto-dacă descoperită la Pecica, pe baza resturilor menajere s-a putut stabili că
locuitorii acestei așezări mâncau pești, păsări și mamifere sălbatice (mistreți, cerbi, căprioare, bour) precum și
mamifere domestice (porci, ovine, bovine, etc.) Acesta nu este singurul exemplu de acest fel.
104
Iulius Cezar, De Bello Gallico, VI, 13
105
vezi, Vl.Hanga, Drept privat roman; C.Tomulescu, Drept roman; D.Oancea, E.Molcuț, Drept privat roman,
etc.
Strabon care îl citează pe Menandru spune: "Tracii, toți, și dintrânșii geții mai cu seamă/Noi
toți (căci mi-e fală între ei să mă prenumăr),/Nu suntem tocmai modele de moralitate;/ Căci
nici unul dintre noi nu se mai mulțumește/Nici cu zece femei, mai mulți duc unsprezece,/Alții
douăsprezece și încă și mai multe;/Iar care nu poate să aibă peste patru/ Sau cinci, se crede
acela că a trecut prin viață/Fără să fi gustat plăcerile conjugale" 106. La fel se exprimă și
Solinus, arătând că: "Geții ar socoti ca lucru de onoare căsătoria înmulțită"107.
Poligamia, care a existat într-o epocă mai veche la geto-daci, și abstinența la viața
sexuală practicată de călugări, sunt două extreme pentru care majoritatea populației nu avea
cum să opteze. Cei săraci nu puteau fi poligami deoarece nu aveau cum să întrețină mai multe
neveste, nici abstinența nu-i interesa pe cei profani. Monogamia ar fi fost soluția potrivită.
Familia monogamă este atestată mai târziu la geto-daci. Într-una din odele sale Horațiu face
următoarea descriere: "Trăiesc și geții cei aspri ce cresc a Cererei daruri/ Pe neîmpărțite
ogoare; iar munca lor e împărțită/ Astfel că unii înlocuie pe alții la finele anului/Acolo muma
păzește pe nevinovata copilă;/Iar neînzestrata femeie bărbatul nu-și stăpânește/Nici adulterul
cel neted nu tulbur-a casei odihnă"108. Pe Columna lui Traian bărbații geto-daci întorși acasă
sunt întâmpinați de o singură femeie. De asemenea, nici Ovidiu, care a trăit printre daci, și
nici Herodot, nu menționează nimic despre poligamia acestora.
O a doua personalitate, mare preot în timpul regelui Burebista, este Deceneu, care a
repetat exemplul lui Zalmoxis, încercând o nouă reformă printre geto-daci. De la Strabon
aflăm că Deceneu i-a convins pe daci să "taie vița-de-vie și să renunțe să mai bea vin" 109. Tot
el este acela care, după cum afirmă Iordanes: "... observând dispoziția lor de a-l asculta în
toate și că ei sunt din fire inteligenți, i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era
în aceasta un maestru priceput. El i-a învățat morala, dezbărându-i de moravurile lor cele
barbare; i-a instruit în științele fizicii, făcându-i să trăiască potrivit legilor naturii...; i-a învățat
logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare; arătându-le practica i-a îndemnat să
petreacă în fapte bune; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a
arătat mersul planetelor și toate secretele astronomice și cum crește și cum scade orbita lunii
și cum globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc și le-a expus sub ce nume
și sub ce semne cele trei sute patruzeci și șase de stele trec în drumul lor cel repede de la
răsărit la apus spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc ... "110
Trecând peste imaginea idealizată pe care istoricul got Iordanes o realizează în privința
geților pe care îi confundă cu goții, nu poate fi negat rolul important pe care Deceneu l-a avut
în viața socio-politică a geto-dacilor. Același Iordanes arată că printre învățații geto-dacilor se
numără Zeuta, Zamolxis și Deceneu. Iordanes este singurul care-l menționează pe Zeuta
printre învățații geto-daci. Se presupune că Zeuta ar fi Seuthes, urmașul lui Sitalces, despre
care amintește Tucidide și care ar fi fost unul dintre conducătorii regatului odryzilor. În lipsa
altor informații, este greu de admis o astfel de ipoteză. Renumiți rămân însă Zamolxis și
Deceneu. Ambii s-au situat pe cea mai înaltă treaptă în ierarhia religioasă, ambii au fost
inițiatorii unor reforme în societatea geto-dacă, primul punând bazele unui sistem filosofic
asemănător celui pitagoreic, iar cel de-al doilea încercând o reactualizare a acestui sistem care
cunoscuse o diminuare între timp. Amândoi sunt considerați de autorii antici erudiți și
fondatori de școli încercând să transmită cunoștințele lor. În acest sens, descoperirirle
arheologice confirmă faptul că geto-dacii aveau noțiuni de medicină, astronomie, matematică,
fizică și chiar filosofie și că afirmațiile lui Iordanes nu ar fi un simplu exercițiu de retorică 111.
De exemplu, dacă în privința sanctuarelor de la Sarmizegetusa au existat păreri diferite
106
Strabon, VII, 3,4
107
Solinus, I, 10, 3
108
Horațiu, Carmina, III, 24
109
Strabon, VII, 3, 11
110
Iordanes, Getica, 69 - 70
111
Istoria românilor, vol. I, p.780 - 782
referitor la funcționalitatea lor112, altarul de andezit are pe lângă funcția sa religioasă și rolul
de instrument de măsurat curgerea timpului. Cunoștințele medicale ale dacilor menționate de
Platon și de Dioscoride, prin lista denumirilor plantelor medicinale, sunt certificate și prin
descoperirea unei truse medicale, precum și a unui craniu care prezintă urmele unei trepanații
cicatrizate. Această descoperire demonstrează că medicii geto-daci erau capabili să realizeze
și intervenții chirurgicale.
Și, cu toate că în privința conținutului legilor geto-dacilor informațiile sunt extrem de
sărace, acele legi denumite bellagines, trebuie să fi existat mai ales în perioada statului geto-
dac, întrucât nu poate fi concepută o organizare statală în afara unui sistem de legi. Că au fost
sau nu scrise, că au rămas în memoria populației reprezentând o temelie a dreptului cutumiar
românesc, este o altă problemă.
În concluzie, nu putem să nu remarcăm importanța pe care a avut-o religia în
societatea geto-dacă. Preoțimea, în general, și vârfurile sale, în mod special, lăsând la o parte
faptul că au jucat un rol deosebit în viața politică, au avut o contribuție și în ceea ce privește
spiritualitatea geto-dacilor. Probabil că datorită acestor sacerdoți, despre a căror organizare nu
avem suficiente date113, geto-dacii au putut fi considerați "superiori aproape tuturor barbarilor
și aproape egali cu grecii"114.

Secțiunea a IV-a
Sistemul juridic geto-dac

1. Normele juridice ale geto-dacilor în perioada premergătoare statului

Despre normele de conduită ale geto-dacilor, datorită insuficienței anumitor date, nu
putem să presupunem decât că, acestea erau probabil, expresia gradului de dezvoltare
economică, a formelor de organizare socio-politică, cât și prezumția de a să se fi adăugat și
influențele popoarelor cu care geto-dacii au venit în contact.
Cunoaștem deja pe baza mărturiilor arheologice, începând cu epoca fierului și
în special cu Latène, că geto-dacii practicau intens agricultura și păstoritul și că meșteșugurile
și comerțul cunoșteau o continuă dezvoltare. Acest fapt a permis schimbări și în structura
socială. Conducătorii triburilor sau uniunilor de triburi care, inițial, erau considerați "primii
între egali"115, treptat devin vârfuri ale unor ierarhii politice, tinzând spre o consolidare a
acestei poziții. Regii, despre care izvoarele istorice ne scriu, erau în fapt conducători militari
ai unor uniuni de triburi, a căror autoritate a crescut din ce în ce mai mult.
O contribuție a avut-o și influența celtică, imprimând o tendință spre un
centralism mai accentuat triburilor din Dacia și cea scitică care a oferit modele în privința
organizării politice și a normelor de conduită116.
De exemplu, alături de rege întâlnim adunările populare, având rolul de a hotărî
printre altele și alegerea sau revocarea acestuia. Treptat, autoritatea adunărilor poporului se
diminuează, poziția de șef militar transmițându-se ereditar. Pe de altă parte, datorită rolului
determinant pe care religia l-a jucat în conștiința popoarelor antice, alături de conducătorul
militar sau de rege, vom întâlni întotdeauna o autoritate religioasă care era, inițial, o
căpetenie, ce se îngrijea de cultul comun117.
În privința normelor de conduită, scrierile antice ne oferă date despre
proprietate, familie, modul în care erau încheiate învoielile între părți, iar despre sistemul

112
Ioan Rodean, Graiul pietrelor de la Sarmizegetusa, Editura Litera, București, 1980
113
N.Gostar, V.Lica, op. cit., p.69 - 103
114
Iordanes, Getica, 69 - 70.
115
Emil Cernea, Emil Molcuț, op. cit., p.90
116
Vl. Hanga, op. cit., p.66 - 68.
117
Liviu P. Marcu, Istoria dreptului românesc, editura Lumina Lex, București, 1997, p.23
dreptului penal nu se știe decât că furtul reprezenta o abatere deosebit de gravă de la normele
de conviețuire în societate118.
Referitor la pedepse, de la răzbunarea privată și arbitrajul celor bătrâni,
specifice comunei primitive, se ajunge la soluționarea conflictelor de către rege; părțile
dezbătând neînțelegerile sub ochii acestuia (duelul judiciar) iar învinsul era omorât119.
Proprietatea era, în general, comună dar de la Herodot aflăm că fiii puteau să
ceară părinților partea care li se cuvenea din proprietatea comună 120. În concluzie, pe lângă
proprietatea comună exista și proprietatea privată.
Despre familie, există opinii diferite cu privire la monogamia sau poligamia
geto-dacilor. Singurul text care vine în sprijinul admiterii poligamiei la geto-daci îi aparține
lui Strabon care îl citează pe Menandru: "Iată, ce spune despre geți Menandru, nu în glumă,
cred, ci în serios, luându-și datele din istorie: "Toți tracii, dar dintre toți mai cu seamă noi
geții, nu suntem prea cumpătați (eu însumi mă fălesc că sunt neam de get)", și exemplificând
necumpătarea geților spune: "Căci dintre noi nimeni nu se însoară decât cu zece sau
unsprezece femei, ba chiar cu douăsprezece sau mai multe. Iar cel care s-a căsătorit cu patru
sau cinci, de i se întâmplă sfârșitul, este socotit la ei, acolo, necăsătorit, nenorocit,
burlac ..."121.
Potrivit unor interpretări, poligamia în cazul în care a existat, a fost specifică
unei perioade mai vechi și numai nobililor daci.
În privința femeilor, știm că poligamia nu a fost admisă, Horațiu amintind
despre fidelitatea soțiilor geto-dacilor122.
Alte date le deținem în privința învoielilor dintre părți care, în mod obligatoriu,
erau însoțite de un jurământ. Potrivit acestor informații, părțile turnau într-o cupă vin pe care
îl amestecau cu câteva picături din sângele lor. După aceea înmuiau săgețile, sabia și celelalte
arme în amestecul respectiv pentru ca, la final, să bea din conținutul cupei123.
Herodot amintește, în plus, despre jurământul pe vetrele regale. În cazul în care, regele
s-ar fi îmbolnăvit se considera că unul dintre slujitorii acestuia a jurat strâmb pe zeitățile
palatului. Pentru aflarea adevărului erau chemați trei ghicitori. Dacă cel arătat ca fiind vinovat
susținea că nu este, era chemat un număr dublu de ghicitori. În situația în care aceștia din
urmă indicau aceeași persoană, cel găsit vinovat era ucis iar averea acestuia revenea primilor
ghicitori. În caz contrar, erau aduși alți ghicitori și dacă aceștia demonstrau că primii au greșit,
cei vinovați de eroare erau omorâți.

2. Normele juridice ale geto-dacilor în perioada statală

Întrucât textele vechilor legi nu au fost păstrate, datele despre instituțiile juridice
reglementate de dreptul geto-dac sunt reconstituite în linii generale, pe baza izvoarelor
istorice.
Aceste date privesc regimul juridic al persoanelor, familia geto-dacă, proprietatea și
dreptul penal.
În ceea ce privește familia, Herodot, pentru o perioadă mai veche și Horațiu și Ovidiu,
pentru una mai recentă, arată că aceasta era monogamă și, mai mult chiar, monogamia era
păzită cu strășnicie. De asemenea, se menționează caracterul patrilocal și patrilinear al
familiei geto-dace.
Cât despre căsătorie, potrivit acelorași mărturii, aceasta putea fi încheiată prin
cumpărarea soției, probabil, la un preț fictiv de la părinții ei. O dată cu încheierea căsătoriei
118
Emil Cernea, Emil Molcuț, op. cit., p.10
119
Vl.Hanga, op. cit., p.66 - 68
120
Herodot, Istorii, IV, 68
121
Strabon, Geographia, VII, 3, 4
122
Horațiu, Ode, III, 27,17-24
123
Pomponius Mela, Chorographia, II, 12
soția aducea bunuri dotale necesare viitoarei familii, cunoscute sub denumirea de "zestre",
termen, care se păstrează și astăzi în vocabularul limbii române. Se pare că, așa cum
precizează și Horațiu în "Carmina" principala zestre a femeii la daci era virtutea.
O altă instituție despre care istoriografia ne oferă date, este proprietatea, distingându-
se între proprietatea comună și proprietatea privată asupra pământului, sclavilor și vitelor.
În materie penală, continua să se aplice principiul răzbunării sângelui, iar în mod
concret, nu ne sunt furnizate informații decât despre pedeapsa cu moartea aplicată soției
adultere.

Capitolul II
Geto-dacii în timpul cuceririi romane
Aplicarea dreptului roman în Dacia

Secțiunea I
Cucerirea Daciei de către romani

După moartea lui Burebista, Dacia se împarte inițial în patru părți iar mai târziu
în cinci părți și vreme de o sută de ani, nici unul dintre succesorii acestuia nu a reușit să redea
aceeași configurație pe care statul dac o avusese în timpul domniei lui Burebista. Ceea ce se
poate spune este că pericolul roman rămăsese o constantă de care geto-dacii trebuiau să țină
cont. Scorilo dusese în privința romanilor o politică prudentă de nonagresiune. Fratele
acestuia, Duras Diurpaneus, adept al unei alte atitudini, hotărăște un atac împotriva romanilor
care are loc în iarna anului 85 - 86 d. Chr., condus, se pare, chiar de nepotul său, Decebal.
Acest atac deschide ostilitățile dintre daci și romani, determinându-l pe Domițian să
pregătească o incursiune în stânga Dunării. Momentul, se pare că era decisiv, fapt care îl
determină pe Duras Diurpaneus să cedeze tronul nepotului său, Decebal. După cum afirmă
Dio Cassius, alegerea se dovedește a fi una inspirată pentru că Decebal "era priceput în ale
războiului și iscusit la faptă; știind când să năvălească și când să se retragă la timp, meșter în a
întinde curse, viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-
o înfrângere; pentru care lucruri el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut"124.
Înfruntările militare dintre daci și romani începute în anul 85 d.Chr. iau sfârșit
în anul 89 d.Chr. printr-un tratat încheiat între Domițian și Decebal, reprezentat de fratele său
Diegis125. În urma acestui tratat, Dacia devenea stat clientelar al Romei, permițând liberul
acces al trupelor imperiale pe teritoriul acesteia spre frontul marcomanic și stabilirea
garnizoanelor în stânga Dunării. În schimb, în baza aceluiași tratat, dacii primeau bani,
meșteri constructori și instructori militari. Pentru aristocrația romană această pace era una
rușinoasă, fapt atestat și de Dio Cassius 126, dar pentru daci a reprezentat posibilitatea realizării
"planurilor antiromane, chiar cu ajutorul roman"127. Iată de ce, împăratul Traian încalcă acest
tratat și în urma campaniilor militare dintre 101 - 102 și 105 - 106 d.Chr. cucerește Dacia,
transformând-o în provincie romană.

Secțiunea a II-a
Organizarea administrativă și financiară a Daciei romane

Trebuie precizat că nu întreg teritoriul Daciei a fost transformat în provincie

romană, ci potrivit mărturiilor lui Ptolemeu128, confirmate și prin cercetările arheologice, din
provincie făcea parte Transilvania, Banatul, Oltenia, Muntenia, sudul și vestul Moldovei.
Cu alte cuvinte, granițele provinciei porneau de la vest de la confluența Tisei cu
Dunărea, până la confluența Mureșului cu Tisa. Spre nord, granița urma linia Mureșului în
amonte până la Deva. De acolo, urca prin Munții Apuseni, până lângă Zalău, urmând apoi o
linie paralelă cu Someșul, până la Pasul Oituz. Spre est și sud-est, hotarul traversa Carpații
Meridionali coborând pe Valea Oltului, până la Dunăre. La sud, provincia era delimitată de
Dunăre, de la confluența cu Oltul, până la confluența cu Tisa129.
Până la moartea lui Traian, Dacia a fost constituită ca o provincie unitară, fiind
condusă de către un guvernator, reprezentant al imperiului cu titlul de legatus Augusti pro
praetore130 .
După moartea lui Traian izbucnește în provincie o răscoală a dacilor, ajutați de
către sarmați și dacii liberi. Pentru a împiedica astfel de evenimente, împăratul Hadrian,
reorganizează Dacia, împărțind-o în două provincii distincte: Dacia Superioară și Dacia
Inferioară131. Dacia Superioară era condusă de un legatus Augusti pro praetore, care făcea
parte din rândul membrilor ordinului senatorial dar avea, de data aceasta rang pretorian și nu
consular.
Dacia Inferioară era organizată ca o provincie procuratoriană, la conducerea sa
aflându-se un procurator Augusti sau un procurator prezidial.
Mai târziu, în anul 123 d.Chr., provincia cunoaște o nouă organizare în: Dacia
Superior, Dacia Inferior și Dacia Porolissensis. Această ultimă provincie s-a format prin
desprinderea din Dacia Superioară a teritoriului cuprins între Arieș și Mureșul Superior și era
condusă ca și Dacia Inferioară, de un procurator prezidial.

124
Dio Cassius, Istoria romană, LXVII, 6
125
Diegis era fratele lui Decebal, potrivit afirmațiilor lui Marțial, Epigr., V, 3, 1
126
Dio Cassius, op. cit, LXVII, 7
127
H.Daicoviciu, op. cit., p.228 - 235
128
Ptolemeu, Geographia, III, 1,5,
129
E.Cernea, E.Molcuț, op. cit., p.17 - 18
130
Dio Cassius, op. cit., LII, 12,23,2
131
M.Macrea, Viața în Dacia romană, București, 1969, p.45
 O ultimă organizare teritorială a Daciei are loc între anii 168 - 169 d.Chr. la
inițiativa împăratului Marc Aureliu în urma unei răscoale din anul 168 d.Chr. Prin această
reorganizare, Dacia Porolissensis rămânea în vechile granițe și se forma Dacia Apulensis prin
contopirea Daciei Superior cu Dacia Inferior și, respectiv, Dacia Malvensis, din care făcea
parte Oltenia și vestul Munteniei.
Fiind la granițele imperiului, se afla sub supravegherea directă a împăratului al
cărui reprezentant era un legatus Augusti pro praetore Daciarum trium. Acesta era ajutat în
fiecare provincie de către un administrator financiar numit procuratores132 .
Alături de guvernatorul provinciei, având mai mult rol de întreținere a cultului
împăratului133, se afla și o adunare provincială numită Concilium Provinciarum Daciarum
Trium, formată se pare din 100 de cetățeni134.
În ceea ce privește organizarea locală a provinciei, ca în întreg imperiul roman
și Dacia a fost împărțită în două categorii de așezări: urbane și rurale.
Localitățile urbane erau împărțite în colonii și municipii iar cele rurale în pagi
și vici.
Deosebirea între colonii și municipii era aceea că primele erau puternic
romanizate, unele dintre acestea beneficiind de ius italicum135 . Locuitorii coloniilor se
bucurau de toate drepturile politice și civile.
Municipiile erau considerate, ca fiind situate pe o poziție inferioară coloniilor
întrucât locuitorii acestora aveau un statut juridic intermediar între cetățeni și peregrini. Cu
timpul această diferență s-a estompat din ce în ce mai mult.
La conducerea orașelor se afla un consiliu numit ordodecurionum alcătuit din
30 până la 50 de membri din rândul cetățenilor romani. Din rândul decurionilor, erau aleși
magistrații superiori, pentru o perioadă de un an: duumviri, în colonii și quatorviri, în
municipii. Principalele atribuții ale acestora erau de natură executivă și judecătorească.
Din categoria magistraților municipali mai făceau parte și edilii, care aveau
rolul de a asigura poliția orașelor, aprovizionarea piețelor și întreținerea clădirilor publice 136 și
questorii, care conduceau administrarea finanțelor și bunurilor orașelor.
După cucerirea Daciei, cea mai mare parte a populației locuia la sate, care, fie
au fost organizate după modelul roman, fie au păstrat forma tradițională a obștilor
teritoriale137. Clasificarea în pagi și vici a fost făcută satelor organizate după modelul roman,
iar deosebirea dintre acestea era aceea că pagi erau localitățile rurale aflate pe teritorii ce
aparțineau coloniilor138, în timp ce vici erau localitățile situate în afara coloniilor sau în
regiuni unde nu existau orașe.
Privitor la organizarea financiară, aceasta era similară celorlalte provincii
romane. Exista un sistem de impozite stabilite în urma unor recensăminte efectuate din cinci
în cinci ani de către magistrați specializați numiți duumviri quinquenalis.
Aceste impozite erau împărțite în directe și indirecte. Din prima categorie
făceau parte impozitele pe terenuri percepute în funcție de valoarea economică a acestora.
Acestea erau plătite de majoritatea locuitorilor Daciei, cu excepția veteranilor, care

132
C.C.Giurescu, D,C.Giurescu, op. cit., p.83 - 85
133
E.Cernea, E Molcuț, op.cit., p.19; L.P.Marcu, op. cit., p.40 - 41
134
C.C.Giurescu, D.C.Giurescu, op. cit., p.85
135
Prin ius italicum solul unei colonii era asimilat cu cel italic, astfel încât locuitorii unei astfel de colonii puteau
să exercite proprietatea quiritară și nu plăteau impozit financiar.
136
Paul, Se.
137
Ptolemeu, Geographia, III, 8,4
138
Istoria dreptului românesc, Tratat, vol. I, București, 1980, p.89; Un exemplu de astfel de sat era Aquae,
numit într-o inscripție pagus Aquensis, aflat pe teritoriul Ulpiei Traiana Sarmizegetusa; Emil Cernea, E.
Molcuț, op. cit., p.23
participaseră la războaiele dintre Traian și Decebal și care fuseseră împroprietăriți la
Sarmizegetusa, beneficiind în acest mod de ius italicum139 .
Tot impozite directe erau și capitația; un impozit pe persoană plătit atât de
cetățeni, cât și de peregrini precum și aurum negotiatiorum, reprezentând un impozit special,
plătit de negustori.
Din cea de-a doua categorie a impozitelor indirecte, făceau parte impozitele pe
moșteniri (vicessima hereditatum), pe eliberările de sclavi (vicessima manumisionum sive
libertatis), pe vânzările de sclavi și pe alte vânzări.
Alte venituri erau obținute și din taxe percepute la vamă pentru produse și
călători, la intrarea în orașe, pentru trecerea peste poduri sau pentru folosirea principalelor căi
de comunicații.
Încasarea impozitelor și taxelor revenea unui întreg corp de funcționari, având
fiecare atribuții specifice140.

Secțiunea a III-a
Aplicarea dreptului roman în Dacia

1. Izvoarele dreptului. Regimul juridic al persoanelor

De-a lungul evoluției sale, dreptul românesc cunoaște trei momente în care s-a
manifestat influența romană141. Un prim moment, l-a constituit cucerirea provinciei Dacia și
aplicarea dreptului roman. Dreptul rezultat mai târziu va fi o combinație de elemente geto-
dace și romane142 la care se vor adăuga influențele slave și germanice 143. Un al doilea moment,
l-a reprezentat apariția dreptului feudal scris, când influența dreptului roman s-a exercitat pe
filieră bizantină și, în sfârșit, cel de-al treilea moment, a fost acela al elaborării operei
legislative al lui Alexandru Ioan Cuza, când au fost preluate o serie de principii ale dreptului
clasic roman.
Revenind la etapa cuceririi romane și a aplicării dreptului roman în Dacia,
trebuie remarcat că această etapă se situează în prima fază a imperiului și anume, principatul.
Este o perioadă de maximă înflorire pentru dreptul roman, când se renunță la formalismul și
rigiditatea specifice dreptului roman și când doctrina juridică cunoaște apogeul dezvoltării
sale. Cu toate acestea, normele dreptului civil nu erau aplicabile decât cetățenilor romani, în
relațiile dintre peregrini respectiv dintre peregrini, latini și cetățeni se aplica dreptul ginților.
În paralel, romanii au admis aplicarea în continuare a cutumelor geto-dacice,
atât timp cât acestea nu contraveneau principiilor generale ale dreptului roman.
Pe de altă parte, până la Constituția lui Caracalla din anul 212 d.Chr. exista o
delimitare clară între diferitele categorii de oameni liberi, pe teritoriul Daciei locuind cetățeni,
latini și peregrini.
Cetățenii se bucurau de toate drepturile civile și politice. Astfel, ei beneficiau
de ius commercium sau dreptul de a încheia acte juridice potrivit dreptului civil roman, de ius
connubium sau dreptul de a încheia o căsătorie valabilă după legile romane, de ius militiae,
reprezentând dreptul cetățeanului de a face parte dintr-o legiune, de ius suffragii sau dreptul
de a alege și respectiv de ius honorum sau dreptul de a fi ales într-o magistratură.

139
De ius italicum mai beneficiau și Apulum, Potaissa, Napoca și Dierna; Ulpian, D., 50,15,1,8; C.C.Girescu,
D.C. Giurescu, op. cit., p.84
140
C.C.Giurescu, D.C. Giurescu, op. cit., p.84
141
E.Molcuț, D.Oancea, Drept Roman, Ed.Universul, București, 1994, p.12-13
142
La un astfel de punct de vedere aderă N.Iorga în Les origines et l'originalité du droit populaire romain, 1935,
p.118, D.Cantemir în Descrierea Moldovei, B.P.Hașdeu, în Etymologicum magnum Romaniae, și
S.C.Longinescu în Istoria dreptului românesc, București, 1908, p.10 -11
143
E.Cernea, E.Molcuț, op. cit., p.46
 Latinii, reprezentau a doua categorie de oameni liberi, având un regim juridic
inferior cetățenilor. Locuind, în general, în municipii, în pagii și vicii și uneori chiar în
colonii, latinii din provincii făceau parte din categoria latinilor fictivi, având aceeași condiție
juridică cu cea a latinilor coloniari (locuitori ai Italiei) și beneficiind doar de ius comercii.
A treia categorie, care reprezenta și majoritatea populației din provincie, o
formau peregrinii din care făceau parte autohtonii și străinii care nu erau nici cetățeni nici
latini. Așa cum s-a afirmat în paginile anterioare, peregrinilor li se aplicau cutumele locale, pe
de o parte, și dreptul ginților, pe de altă parte.
Cu toate acestea, chiar înainte de anul 212 d.Chr., în special în materia
obligațiilor peregrinilor li s-au aplicat și normele dreptului civil, concludente fiind în acest
sens, Tripticele din Transilvania.
O categorie aparte o reprezenta peregrinii deditici care erau locuitori ai cetăților
distruse de către romani (Sarmizegetusa) și care nu puteau obține cetățenia romană și nu
aveau dreptul să se ducă la Roma144. Încălcarea unei astfel de prohibiții avea drept consecință
pierderea libertății. Condiția lor a rămas aceeași și după Constituția lui Caracalla, fiind
singurii care nu au primit cetățenia romană.
Nici anterior și nici după transformarea Daciei în provincie romană, nu a
existat un sclavaj de tip clasic145, dar se constată, după cucerire, o creștere semnificată a
numărului sclavilor. În general, regimul lor era cel cunoscut, adică de unelte vorbitoare. O
ameliorare a acestui regim o aveau cei care lucrau în administrație - servi publici - care puteau
să-și agonisească o avere (peculium), pe care să o lase moștenire. Sclavilor aflați în
proprietatea cetățenilor romani, le erau aplicabile normele dreptului roman, în timp ce acelora
ai căror proprietari erau peregrinii li se aplicau cutumele locale146. În plus, în cadrul obștilor
geto-dace, sclavia își menținea caracterul său patriarhal, eliberările de sclavi făcându-se după
obiceiurile peregrine147.

2. Instituții juridice
2.1. Căsătoria și familia
În materia căsătoriei, dispozițiile aplicabile erau diferite în funcție de situația
juridică a persoanelor.
În cazul cetățenilor stabiliți în Dacia, instituția familiei era subordonată
normelor dreptului roman. Se cunosc însă și excepții, cum ar fi cazul legii Iulia de fundo
dotali148 .
Aceleași reguli se aplicau și căsătoriilor încheiate între bărbații, cetățeni romani
și femeile dace care primiseră ius conubii149.
144
Gaius, I, 26; Ulpian, Reg., 20,14
145
Motivul pentru care romanii nu au introdus în provincia Dacia un sclavaj de tip clasic este acela că sclavia
cunoștea în acea perioadă un declin datorat împuținării captivilor, a lipsei de rentabilitate a muncii servile și a
concepțiilor umanitare ale stoicilor și creștinilor (L.P.Marcu, op. cit., p.47)
146
Vl.Hanga, op. cit., p.23; Istoria dreptului românesc, Tratat, vol.I, p.97
147
Dosithei, Fr., 12
148
În baza acestei legi, soțul trebuia să aibă consimțământul soției pentru înstrăinarea imobilelor dotale. Gaius
arată, însă, că exista o controversă cu privire la aplicarea acestei legi și cetățenilor romani din provincie, pentru
înstrăinarea bunurilor imobile dotale provinciale. (Gaius, II, 63).
149
Sunt cunoscute diplomele militare din Dacia dar și din alte provincii acordate de împărat ostașilor necetățeni
ce se eliberau din armată, prin care o dată cu cetățenia le era acordat și ius conubii, adică dreptul de a încheia o
căsătorie valabilă (justae nuptiae) cu femeile peregrine sau cu cele latinele alături de care conviețuiseră sau cu
care doreau să se căsătorească. (C I L, III, 1627, p. 256.) Cu alte cuvinte, numai ius conubii justifica o căsătorie
legală. Fără ius conubii căsătoria nu se forma, copii având situația juridică a mamei în momentul nașterii, dacă ea
era peregrină și tatăl cetățean roman. Dacă tatăl era peregrin și mama cetățean roman, potrivit legii Minicia, copii
 De asemenea, în mod paradoxal, era considerată valabilă și o căsătorie în care,
printr-o eroare scuzabilă (erroris causae probatio) un cetățean sau o cetățeană romană se
căsătorea cu o femeie dacă, sau cu un bărbat dac, crezând că aceștia ar avea cetățenia romană.
Copiii rezultați dintr-o astfel de căsătorie deveneau cetățeni romani150.
Așa cum arată Gaius151, căsătoria dintre peregrini nu urma regulile romane ci
normele locale (secundum leges moresque peregrinorum), iar în cazul peregrinilor dediticii, li
se aplica dreptul ginților.
Cât îi privește pe sclavi, aceștia nu puteau încheia o căsătorie; uniunea lor fiind
privită ca o stare de fapt (conturbenium).
Referitor la celelalte instituții ale dreptului familiei, cum ar fi tutela, curatela,
adopția, aceastea cădeau sub incidența dreptului roman provincial, care în anumite situații era
diferit de cel aplicat la Roma152.
Ca și la căsătorie, peregrinilor le erau aplicabile cutumele locale. Neavând
același regim ca femeile romane, soțiile geto-dacilor se găseau, în fapt, în aceeași situație de
subordonare față de soții lor153.
Pe de altă parte, la geto-daci exista instituția "înfrățirii". Argumentele care
pledează pentru existența acestei instituții în provincia Dacia, sunt practicarea înfrățirii la
sciți; populație cu care se știe că geto-dacii au venit în contact, și reglementarea ulterioară în
dreptul cutumiar românesc a formelor înfrățirii, incluzând și "înfrățirea pe moșii"154.
2.2. Proprietatea
În epoca veche a dreptului roman, singura formă de proprietate reglementată
era proprietatea quiritară. Mai târziu acesteia i se alătură alte trei forme: proprietatea
pretoriană, proprietatea provincială și proprietatea peregrină155.
Proprietatea pretoriană a apărut spre finele Republicii ca o consecință a
dezvoltării comerțului și, în mod special, a vânzărilor de sclavi. Sclavii, fiind considerați
lucruri mancipii, nu puteau fi vânduți și cumpărați decât prin mijloace ce aveau un caracter
formalist; implicând anumite solemnități specifice dreptului civil. Ori, în condițiile în care
vânzările de sclavi erau din ce în ce mai numeroase, această formă greoaie de transfer al
proprietății s-a cerut înlocuită.
Proprietatea peregrină a apărut în scopul ușurării tranzacțiilor comerciale dintre
cetățeni și peregrini. În acest sens, pretorii peregrini și guvernatorii de provincii au recunoscut
peregrinilor o stăpânire de fapt asupra patrimoniului, acordându-le acțiuni asemănătoare celor
care ocroteau proprietatea quiritară în baza ficțiunii că ar fi cetățeni romani.
În ceea ce privește proprietatea provincială, aceasta avea ca obiect terenurile și
a apărut pentru a defini forma de proprietate pe care o aveau autohtonii asupra pământurilor,
în condițiile în care teritoriile provinciilor deveneau după cucerire ager publicus; adică titular
al dreptului de proprietate era statul roman.
În consecință, locuitorii liberi ai provinciei exercitau asupra pământului posesia
și uzufructul. În realitate prerogativele proprietarului provincial erau mult mai largi, putând
transmite pământul prin acte mortis causa. În privința actelor inter vivos, singurul mod
accesibil de a transmite, respectiv, de a dobândi proprietatea, era tradițiunea, care era un mod

vor avea condiția tatălui. (Gaius, I, 78; Ulpian, Reg., V, 8).

150
Gaius, I, 67 - 68.
151
Gaius, I, 92.
152
De exemplu, potrivit legilor Iulia și Titia, tutorele dativ era numit de către guvernatorul de provincie, dacă nu
exista un tutore testamentar sau legitim sau când aceștia, absentând mai multă vreme de la domiciliu, nu-și
puteau îndeplini obligațiile (Istoria dreptului românesc, Tratat, vol.I, p.102 - 103).
153
Gaius, I, p.193.
154
Istoria dreptului românesc, Tratat, vol. I, p.103; Vl.Hanga, op. cit., p.25.
155
Vl. Hanga, Drept privat roman, Editura Didactică și pedagogică, București, 1978, p.243 - 251.
de drept al ginților. Modurile civile de dobândire a proprietății și anume, mancipațiunea, in
iure cessio, uzucapiunea erau specifice numai cetățenilor romani.
Deși uzucapiunea nu ducea la dobândirea proprietății provinciale, inspirându-
se din dreptul grec156, romanii au creat o instituție similară acesteia numită praescriptio longi
temporis. Prin praescriptio longi temporis posesorul peregrin nu putea dobândi proprietatea
după trecerea termenului legal. Dar printr-o posesie de 10 ani între prezenți și, respectiv, 20 de
ani între absenți, putea fi respinsă acțiunea în revendicare intentată de reclamant împotriva
posesorului.
În plus, proprietatea provincială putea fi apărată printr-o acțiune in rem pe care
posesorul peregrin deposedat o putea îndrepta împotriva celui sau celor care dețineau bunul157.
Pe de altă parte, peregrinii din Dacia aveau și o proprietate reglementată de
vechiul drept geto-dac, în măsura în care aceste reglementări fuseseră recunoscute la Roma158.
2.3. Obligații și contracte
Înainte de cucerirea Daciei de către romani, influența romană se resimte
doar în viața economică, determinată fiind, de relațiile comerciale. Descoperirile arheologice
sunt grăitoare în acest sens159. După cucerirea Daciei nu se mai pune problema unor influențe
ci are loc o transformare profundă care pornește de la organizarea socio-politică și continuă cu
elemente de cultură materială și spirituală. Civilizația romană, cu mult superioară celei geto-
dace, avea să înlăture, potrivit unor păreri, orice urmă de organizare socio-politică sau de
spiritualitate autohtonă160. Este foarte adevărat, că devenită provincie romană, Dacia trebuia să
suporte un proces de integrare adaptat imperiului. Unele schimbări au fost impuse, altele au
devenit necesare datorită conviețuirii daco-romane. Cu toate că transformările au fost
semnificative, ele nu au dezrădăcinat o cultură existentă ci au îmbogățit-o cu noi elemente
menite să-i asigure trăsături specifice, unitate de conținut și continuitate.
Ca provincie romană, Dacia a avut aceeași împărțire administrativ-teritorială,
aceeași organizare militară, același sistem juridic. Limba latină a devenit limbă oficială
vorbită în toate provinciile imperiului. Dincolo de toate acestea, atât în Dacia cât și în celelalte
provincii cucerite, majoritatea populației autohtone continua să trăiască potrivit vechilor
reguli. De exemplu, în Dacia, împărțită din punct de vedere administrativ-teritorial în orașe și
sate, majoritatea populației locuia la sate. O parte din sate erau organizate după modelul
roman. Altele au păstrat însă forma tradițională a obștilor teritoriale 161 și, în egală măsură, au
păstrat și vechile norme de conduită ale geto-dacilor. Faptul, că nu întreg teritoriul Daciei a
devenit provincie romană și că în interiorul provinciei au existat zone în care au fost
conservate vechile forme de organizare și obiceiuri ale geto-dacilor, i-a determinat pe unii
autori să nege aportul roman la ceea ce a însemnat mai târziu cultura românescă162.
Majoritatea istoricilor sunt de părere că nici civilizația romană nu a asimilat-o
pe cea autohtonă și nici civilizația geto-dacă nu a respins-o pe cea romană, cu atât mai mult cu
cât dominația imperiului roman s-a manifestat aproximativ 200 de ani, timp suficient, cât să
se vorbească mai târziu despre împletirea a două culturi. Acest fapt este dovedit arheologic.
De exemplu, dacă ne raportăm strict la sistemul juridic al Daciei romane, adică la aplicarea
dreptului roman în Dacia precum și la adaptarea acestuia în funcție de realitățile sociale,
156
Vl.Hanga, op. cit., p.286 - 287.
157
C.Tomulescu, Drept privat roman, București, 1973, p.188.
158
Istoria dreptului românesc, Tratat, vol.I, p.107.
159
A.D.Xenopol, Istoria românilor în Dacia traiană, p.89 - 93; C.C.Giurescu, D.C. Giurescu, Istoria
românilor, Editura Științifică, București, 1974, p.61 - 62; H.Daicoviciu, Dacii, Editura pentru literatură, 1968,
p.93 - 94.
160
Este vorba despre membrii Școlii Ardelene care au susținut ideea originii romane a poporului român și
inclusiv a culturii românești. În materia dreptului cel care încearcă să argumenteze teza originii exclusiv romane
a acestuia este Ioan Peretz, în lucrarea sa Curs de istoria dreptului român.
161
Ptolemeu, Geographia, III, 8, 4.
162
I.Nădejde, Din dreptul vechiu român; N.Densusianu, Dacia preistorică, București, 1913.
semnificative sunt tăblițele cerate descoperite la Roșia Montană între anii 1786 - 1855. Din
cele 25 de tăblițe găsite în mina de aur au putut fi descifrate doar 14. Asupra celor 14 tăblițe
lizibile și-au îndreptat atenția istorici, lingviști și juriști, încercând să interpreteze textul
acestora. Unul dintre cei care s-au ocupat de studiul tăblițelor a fost Theodor Momssen, care,
observând că ultima dată înscrisă pe unul dintre actele juridice cuprinse în tăblițe era 29 mai
167, a presupus că acestea au fost ascunse în mina de aur de la Roșia Montană de teama
atacurilor marcomanilor cu care romanii se aflau în război în acea perioadă.
Tăblițele cerate poartă denumirea și de "triptice", întrucât sunt alcătuite din trei
tăblițe de brad legate între ele prin fire. Fețele exterioare ale primei și ultimei tăblițe nu erau
adaptate pentru scris, în timp ce fețele interioare ale acestora și tăblița din mijloc erau scobite.
Peste scobituri era aplicat un strat de ceară pe care au fost scrise cu un vârf ascuțit diferite
contracte163.
Dintre contractele al căror text a putut fi descifrat, patru erau de vânzare-cumpărare 164,
trei, având ca obiect sclavi și al patrulea, un imobil; trei, sunt de locațiune din categoria
locatio operarum (locațiunea de servicii), prin care un om liber își oferă serviciile sale 165. Alte
două contracte sunt de împrumut166, un altul este de societate în care părțile - cetățeni romani-
încheie o societas danistaria, adică, o societate care să acorde celor interesați împrumuturi cu
dobândă167. Tripticele mai conțin un contract de depozit168, un act, redactat în grecește,
referitor la obligația unei persoane de a plăti daune în cazul neachitării la scadență a unui
împrumut169 și alte două texte ce nu vizează materia obligațiilor, și anume, un proces-verbal
prin care se constată dizolvarea unui colegiu funerar 170 și, respectiv, o listă, reprezentând
cheltuielile făcute cu ocazia organizării unui banchet171.
O primă analiză a contractelor cuprinse în tăblițe arată că părțile contractante
sunt atât cetățeni romani cât și peregrini și că actele juridice respective, privite ca negotiorum
iuris dar și ca instrumentum probationis, prezintă particularități menite să corecteze caracterul
formalist al actelor de drept roman, să creeze instituții juridice noi, care să se adapteze
situațiilor de fapt, și în cele din urmă să estompeze, și chiar să înlăture incapacitățile de care
erau loviți peregrinii.
Un exemplu elocvent îl reprezintă cele patru contracte de vânzare-cumpărare.
Vânzarea-cumpărarea face parte din categoria contractelor consensuale în care simplul acord
de voință este suficient pentru valabilitatea contractului. În dreptul roman, vânzarea îmbracă
aspectul unui contract consensual abia spre sfârșitul Republicii. Până atunci, pentru a fi
transmisă proprietatea asupra lucrurilor vândute, operațiunea juridică a vânzării îmbrăca
inițial forma unei mancipațiuni în cazul înstrăinării bunurilor mancipii și mai târziu a unei
duble stipulațiuni prin care cumpărătorul se obliga să plătească prețul iar vânzătorul să predea
lucrul. Ceea ce este interesant în cazul celor patru contracte de vânzare172 este că, deși la acea

163
I.Peretz, Curs de Istoria dreptului român, 1926, p.272; I.Baltariu, Tripticele din Transilvania, Aiud, 1930.
164
CIL, III, p.936, 940, 945, 959; I.I. Rusu, Inscripțiile Daciei Romane, București, 1975, p.212 - 231
165
CIL, III, p.948 - 949; I.I.Rusu, op. cit., p.231 - 237.
166
CIL, III, p.930, 934
167
CIL, III, p.951; I.I.Rusu, op. cit., p.239 - 242.
168
CIL, III, p.949; I.I.Rusu, op. cit., p.238 - 239
169
CIL, III, p.933; I.I.Rusu, op. cit, p.206 - 209
170
CIL, III, p.924 - 927; I.I.Rusu, op. cit., p.192 - 198
171
CIL, III, p.933; I.I.Rusu, op. cit., p.243 - 246
172
Primul contract datează din 17 martie 139 și are ca obiect vânzarea unei sclave de 6 ani, pe nume Passia sau
Sportellia, cum mai apare în text. Passia este cumpărată la un preț de 205 denari de către Maximus al lui Bato.
Vânzătorul, Dasius al lui Verzo, transmite proprietatea asupra sclavei prin mancipațiune. În cel de-al doilea
contract din data de 16 mai 142, obiectul vânzării este tot un sclav pe nume Apalaustus. Transferul proprietății de
la Bellicus al lui Alexandru către Dasius Breucus se realizează tot printr-o mancipațiune. Prețul sclavului este de
600 denari. Tot despre vânzarea unei sclave este vorba și în contractul din 4 octombrie 160. Claudius Iulianus
cumpără prin mancipațiune pe sclava Theodate de la Claudius Philetus pentru suma de 420 denari. Cel de-al
dată vânzarea-cumpărarea putea fi inclusă în categoria contractelor consensuale, transferul
proprietății se realizează printr-o mancipațiune, cu toate că părțile sunt atât cetățeni cât și
peregrini, iar în cazul vânzării imobilului (o jumătate de casă), acesta nu făcea parte din
categoria bunurilor mancipii. Din această categorie făceau parte pământul Romei, sclavii și
animalele mari, iar mancipațiunea se putea realiza numai dacă părțile erau cetățeni romani,
dacă erau prezenți cinci martori, tot cetățeni romani, un cantaragiu și dacă erau rostite anumite
cuvinte solemne173. Lipsa uneia dintre condiții ducea la nulitatea actului. Cercetând conținutul
celor patru contracte, una dintre întrebări a fost: "De ce părțile, peregrini, au folosit
mancipațiunea, mod civil de dobândire a proprietății, care în condițiile date lipsește vânzarea
de efecte?" Un posibil răspuns ar fi - Din spirit de imitație și, în plus, obligația vânzătorului de
garanție pentru evicțiune, care, în mod normal, ar fi trebuit să decurgă din mancipațiune, a
fost prevăzută, în mod expres, în contract printr-o stipulațiune, în baza căreia cumpărătorul
evins ar fi putut cere fie valoarea pagubei, fie dublul acesteia. De aceea, s-a apreciat că
vânzarea își produce totuși efectele deoarece stipulațiunea era accesibilă și peregrinilor174.
În privința celor trei contracte de locațiune 175, părțile contractante sunt romani și
peregrini, neexistând nici un impediment în acest sens deoarece contractele consensuale din
care face parte și locațiunea, sunt contracte iuris gentium, deci accesibile și peregrinilor.
Clauzele cuprinse în contracte respectă, în general, prevederile dreptului roman prin care
lucrătorul se obligă să presteze o muncă sănătoasă și să fie priceput în meserie 176. Serviciile
lucrătorului sunt plătite proporțional de către arendaș. Respectarea obligațiilor este garantată
printr-o clauză penală prin care, în caz de încetarea muncii sau nerespectarea plății, va fi
plătită o amendă convențională de 5 sesterți pe zi. Actele au fost redactate, se pare, pe
cheltuiala lucrătorului și au fost puse la dispoziția arendașului, având rol de intrumentum
probationis adică probatoriu177. Particularitatea, în cazul celor trei contracte, ar fi expresia se
locasse et locavit operas suas, tradusă prin "lucrătorul și-a închiriat persoana sa fizică și
patrulea contract din 6 mai 159 are ca obiect vânzarea unei jumătăți de casă la suma de 300 denari și tot printr-o
mancipațiune. Vânzătorul este Vaturius Valens și cumpărătorul este Andueia a lui Bato.(Istoria dreptului
românesc, vol. I, Editura Academiei, București, 1980, p.108 - 109).
173
Mancipațiunea se desfășura după un ritual la care participau părțile, un cantaragiu și 5 martori care trebuiau
să fie cetățeni romani liberi. Dobânditorul bunului denumit accipiens punea mâna pe lucrul respectiv, rostind
următoarea formulă: "Afirm că acest sclav este al meu conform dreptului Quiriților și să-mi fie cumpărat cu
prețul de ...... cu această aramă și balanță de aramă". După aceea lovea balanța cu o bucată de aramă (probabil
pentru a dovedi puritatea metalului) și o preda mancipantului. Inițial, bucata de aramă era cântărită de libripens.
Mai târziu, când s-a introdus moneda de argint, cântărirea a fost suprimată (Teodor Sâmbrian, Drept roman,
Editura Helios, Craiova, 2001, p.166.)
174
Vl. Hanga, Istoria statului și dreptului R.P.R., vol. I, Litografia și tipografia învățământului, București, 1957,
p.133-134; Vl.Hanga, Istoria dreptului românesc. Drept cutumiar, Editura Chemarea, Iași, 1993, p.27; Emil
Cernea,Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Press Mihaela, București, 1999, p.30 - 31.
175
Primul contract este încheiat pe data de 23 octombrie cu 163. L.Ulpius Valerius își închiriază munca sa lui
Socratio al lui Soca, de la data încheierii contractului până la idele lunii următoare. Cel de-al doilea contract
datează din 20 mai 164. Părțile sunt Memmius al lui Asclepius care își închiriază munca sa lui Aurelius Adiutor.
Iată o parte din contract: "Pe când erau consuli Macrinus și Celsius, cu 13 zile înainte de calendele lui iunie, eu,
Flavius Secundinus, am scris - rugat fiind de Memmius, fiul lui Asclepius, care a spus că nu cunoaște scrisul -
ceea ce a spus el, anume că s-a închiriat și a închiriat munca sa lui Aurelius Adiutor, la munca sa în minele de
aur, din această zi, până la idele viitoare ale lui noiembrie pentru 70 de dinari și mâncare. Plata va trebui s-o
primească la vreme. El va trebui să presteze o muncă sănătoasă arendașului mai sus scris.
Dacă, fără voia arendașului, ar voi să plece sau să înceteze (munca) va trebui să plătească câte cinci
sesterți pe zi, dacă revărsarea apelor va împiedica (lucrul), va trebui să se socotească proporțional.
Dacă arendașul - împlinindu-se sorocul - va întârzia să facă plata, va fi ținut de aceeași pedeapsă, afară
de trei întârzieri. Făcut de Immeosum Maius, Titus al lui Beusans, supranumit și Bradua, Socratio a lui Socratio,
Memmius a lui Ascletius". (CIL, III, p.948, Tab. X).
Cel de-al treilea contract, a cărei dată nu a putut fi descifrată, are un conținut asemănător celorlalte, cu o
singură modificare: lucrătorul primește un avans de 25 denari, care va fi scăzut din suma totală ce i s-ar cuveni.
176
Gaius, D, 9,2,8,1.
177
Istoria dreptului românesc, vol. I, p.111.
munca sa". Prima parte a expresiei se locasse a fost folosită pentru a preciza că arendașul avea
un drept de constrângere personală asupra lucrătorului 178. Pe de altă parte, contrar normelor
supletive ale dreptului roman179, arendașii de mine din Dacia au impus riscul cazurilor de forță
majoră pe seama lucrătorului. Acesta "va trebui să se socotească proporțional" "dacă
revărsarea apelor va împiedica lucrul".
Dintre cele trei contracte de împrumut180, doar două au putut fi cercetate; textul celui
de-al treilea, redactat în grecește, fiind incomplet. În dreptul roman împrumutul cunoștea două
forme: împrumutul de consumație sau mutuum și împrumutul de folosință sau commodatum.
În cazul tăblițelor, fiind vorba de o sumă de bani împrumutată, ar trebui respectate regulile
împrumutului de consumație prin care creditorul transmite în mod gratuit proprietatea asupra
unor lucruri fungibile181, debitorului care, la rândul său, se obligă ca la termenul stabilit să
restituie creditorului lucruri de același gen, aceeași cantitate și calitate. Fiind un contract cu
titlu gratuit, în cazul împrumutului de bani, nu era producător de dobânzi decât dacă era
însoțit de o stipulație care asigura creditorului încasarea unor dobânzi.
În cazurile de față, părțile nu realizează împrumuturile printr-un mutuum, care devine
accesibil și peregrinilor ci printr-o stipulație care era alcătuită pentru peregrini doar dacă erau
folosiți termenii: "Dabis? - Dabo"; "Promittis? - Promitto" etc. Această condiție este
îndeplinită fiind folosit termenul: "Promittis? - Promitto". Interesant este faptul că în loc de
două convenții separate: mutuum și convenția producătoare de dobânzi, părțile le încorporeză
pe amândouă într-un singur act și anume în stipulațiunea încheiată de către aceștia.
Un alt contract este cel de societate182 prin care părțile, cetățeni romani, pun în comun
un capital pe care apoi să-l exploateze, dându-l cu dobândă. În contract se prevede că atât
câștigurile cât și pierderile vor fi împărțite "în mod egal". De asemenea, "partea care va fi
dovedită că a acționat prin dol" va trebui să plătească 20 de dinari la un dinar, iar dacă suma
era mai mică de un dinar amenda era de zece ori mai mare. La lichidarea societății părțile vor
împărți beneficiile din care vor fi scăzute datoriile și capitalurile pe care acestea le-au
subscris. Particularitatea la acest contract este că se realizează într-o formă solemnă, printr-o
stipulațiune, deși contractul respectiv, fiind unul consensual nu era necesar decât simplul
acord de voință al părților fără vreo altă formalitate.

178
Idem.
179
Paul, D, 2, 38.
180
Primul contract este încheiat pe data de 20 iunie 162. Anduenna al lui Bato împrumută lui Iulius Alexander
140 denari cu o dobândă de 1% pe lună iar acesta se obligă să restituie capitalul și dobânzile la cerere. În cel de-
al doilea contract din 20 octombrie 162 părți sunt Iulius Alexander și Alexandru al lui Carricus. Contractul este
redactat astfel: "Iulius Alexander a cerut pe bună-credință să-i fie dați cu dreptate 60 de dinari drepți, în ziua în
care-i va cere, iar Alexandru al lui Carricus a făgăduit pe bună-credință că îi va da și a spus că cei 60 de dinari,
mai sus scriși, i-a primit numărați și că-i datorează. Și Iulius Alexander a cerut pe bună credință dobânzile de
1%, din această zi până în 30 de zile, să fie date lui Iulius Alexander sau aceluia căruia i se va cuveni și
Alexandru al lui Carricus a făgăduit pe bună-credință că-i va da. Acest lucru l-a chezășuit, pe buna sa credință,
Titius Primitius în ziua mai sus scrisă, (anume) că vor fi plătite cu dreptate capetele cu dobânzile. Făcut la
Alburnus Maior cu 13 zile înainte de calendele lui noiembrie, pe când erau consulii Rusticus, pentru a doua oară
și Aquilinus, pecețile lui L. Vasidius Victor, ale lui...., Bato, ...., Tovetis, Titus Primitius, ale lui Alexandru al lui
Carricus, debitorul. (CIL, III, p.935)
181
Este vorba despre bunuri care pot fi înlocuite unele cu altele.
182
Contractul respectiv a fost încheiat la data de 28 martie 167 pentru perioada 23 decembrie 166-12 aprilie 167,
între Cassius Frontinus și Iulius Alexander. După cum, se observă actul juridic este redactat la o dată ulterioară
încheierii convenției între părți. În mod normal, fiind un contract consensual, înțelegerea părților ar fi fost
suficientă pentru valabilitatea contractului.
 Contractul de depozit183 face parte din categoria depozitului neregulat prin care
obiectul contractului, în general, o sumă de bani, putea fi folosită de către deponent până la
restituirea depozitului, cu sau fără dobândă. S-a apreciat că actul cuprins în tăblițe nu este
constitutiv de drepturi ci are valoare probatorie, fiind redactat sub forma unui chirographum,
prin care depozitarul își recunoaște obligația de a restitui banii primiți în depozit.
Celelalte două acte depășesc materia obligațiilor, fiind vorba despre un proces-
verbal de dizolvare a unei societăți funerare și despre o listă de cheltuieli întocmită cu ocazia
realizării unui banchet.
Dacă ne raportăm doar la perioada în care au fost redactate tăblițele, fără a analiza
conținutul acestora, constatăm că această perioadă corespunde epocii clasice a dreptului
roman. De altfel, întreaga perioadă în care Dacia a fost provincie romană este cuprinsă în
această epocă. Această observație este importantă întrucât epoca, la care ne referim, reprezintă
apogeul dreptului roman pentru că, pe de o parte, în această etapă a dreptului au trăit cei mai
mari jurisconsulți ai Romei și au fost înființate cele mai importante școli de jurisconsulți 184 iar,
pe de altă parte, s-a încercat ameliorarea caracterului rigid și formalist al vechiului drept civil.
Acest lucru s-a întâmplat prin dreptul pretorian definit de Papinian ca " acela pe care pretorii
l-au introdus, fie în scopul îmbunătățirii, fie completării, fie îndreptării dreptului civil în
favoarea binelui public". Această tendință de ancorare a dreptului roman la realitățile sociale a
permis ca normele dreptului civil, aplicabile numai cetățenilor romani, să fie aplicabile în
timp și peregrinilor, fapt dovedit și de triptice.
Cercetând conținutul tripticelor, s-a observat că la fiecare în parte există abateri de la
normele specifice dreptului roman, ceea ce demonstrează că dreptul roman a fost adaptat la
condițiile existente în provincia Dacia iar ceea ce a rezultat a fost un amestec între normele
dreptului roman clasic, ale dreptului ginților, ale dreptului peregrinilor proveniți din alte părți
ale imperiului roman și ale dreptului autohton geto-dac. Acest amestec va reprezenta "dreptul
vulgar" de la care s-au format mai târziu obiceiurile juridice ale românilor denumite "obiceiul
pământului" sau "legea țării".
Există texte care arată că existau unele instituții din domeniul obligațiilor, care erau
guvernate de dreptul ginților cum ar fi, de exemplu, îmbogațirea fără cauză185, stingerea
obligațiilor prin acceptilatio186 , convenția de precar187 și de împrumut188.
De asemenea, reguli aplicabile, în egală măsură, romanilor și peregrinilor
existau și în cazul delictelor ca izvoare ale obligațiilor. Este vorba despre furt și despre
damnum iniuria datum189, în care peregrinilor li se atribuia ad-hoc ficțiunea calității de
cetățean roman190.
2.4. Dreptul de moștenire
Succesiunea putea fi testamentară, când printr-un act de ultimă voință testatorul
arăta cum să se împartă averea sa după moarte și ab intestat (fără testament) sau legală, când
patrimoniul era împărțit în lipsa unui testament conform legii. În general, peregrinii nu aveau
nici testamenti factio activa și nici testamenti factio pasiva, adică, nu puteau întocmi
183
Datat din 29 mai 157, contractul de depozit are următorul conținut: "Pe când erau consuli Verus, pentru a treia
oară și Quadratus, cu 4 zile înainte d ecalendele lui iunie, Lupus al lui Carens a spus că a primit și primește 50 de
dinari (depozitați) de la Iulius Alexander, pe care se îndatorează să-i înapoieze fără nici o împotrivire". (CIL, III,
p.949, Tab.XII)
184
Este vorba de școala sabiniană sau cassiană, întemeiată de Caius Ateius Capito, purtând numele succesorului
lui Capito, Massurius Sabinus și având o orientare tradiționalistă și școala proculiană, întemeiată de Marcus
Antistius Labeo, a cărei orientare era novatoare, progresistă. A preluat numele unui dintre fruntașii acestei școli.
185
Marcian, D, 25, 2, 25
186
Ulpian, D, 46, 48, 4
187
Ulpian, D, 43
188
Gaius, III, 132
189
Gaius, IV, 37
190
L.P.Marcu, op. cit., p.52.
testament și nu puteau fi instituiți moștenitori testamentari. Totuși, prin excepție, peregrinii
puteau veni la moștenirea cetățenilor romani191.
Forma de testament utilizată de peregrini era cea orală, numită mai târziu
"limbă de moarte".
În privința moștenirii ab intestat este posibil ca acesteia să i se fi aplicat
obiceiurile locale192.
2.5. Procedura de judecată
Pentru soluționarea litigiilor s-a aplicat în Dacia Romană fie sistemul
procedurii formulare, fie cel al procedurii extra ordinem, care, începând cu epoca postclasică,
se generalizase.
În baza primului sistem părțile, cetățeni romani, se adresau guvernatorului
pentru redactarea formulei, în prima fază a procesului (in iure), pentru ca apoi guvernatorul să
trimită, în faza a doua (in iudicio), cauza spre soluționare unui judecător.
Dacă una dintre părți era peregrin, pe toată durata procesului acesta era
considerat cetățean roman (ac si civis Romanus esset)
Guvernatorul putea judeca personal pricinile în cadrul procedurii extra
ordinem193.
În materie penală, guvernatorul avea dreptul de a condamna la moarte în cazul
unor delicte grave, cetățenii putând face apel la Roma.
Dacă era vorba despre un fruntaș din rândul popoarelor supuse, pedeapsa
capitală nu putea fi pronunțată decât de împărat194.
În ceea ce-i privește pe geto-daci, care continuau să trăiască în obști,
neînțelegerile dintre ei se rezolvau după obiceiurile străvechi

191
Este vorba despre ostașii romani care puteau lăsa moștenirea latinilor sau peregrinilor (Gaius, II, 110)
192
Istoria dreptului românesc, Tratat, vol.I, p.107
193
Potrivit unor opinii procedura extra ordinem a apărut în provincii. Pe de altă parte, însă ea a fost consecința
tendinței de centralizare a împăratului, care din dorința de a-și impune autoritatea în toate domeniile vieții
publice, inclusiv cel jurisdicțional, nu a mai permis judecarea proceselor de către particulari ci de către magistrați
aflați la dispoziția acestuia (E.Molcuț, D.Oancea, Drept roman, Editura Universul, București, 1993, p.83.)
194
Ulpian, D, 1, 18, 4
 Capitolul III
Formarea și evoluția dreptului cutumiar românesc

Secțiunea I
Obștea teritorială

1. Retragerea aureliană
Problema continuității populației autohtone după momentul retragerii aureliene din
provincia Dacia nu ar mai trebui să fie subiect de controverse deoarece până în secolul al
XVIII-lea nimeni nu s-a gândit să conteste prezența neîntreruptă în spațiul carpato-danubian a
urmașilor daco-romani195. Legitimitatea prezenței și continuității românilor a fost contestată
abia din secolul al XVIII-lea, când din rațiuni politice au fost create în mod artificial
argumente științifice care să susțină teza imigraționistă196.
În cei aproximativ 600 de ani de tăcere a izvoarelor narative ar trebui să ne intereseze
mai mult istoria unei populații care a fost lipsită de coeziune politică, care s-a aflat permanent
în calea valurilor de migratori și care, cu toate acestea, a reușit să-și conserve limba și
obiceiurile străvechi. Continuitatea populației autohtone în același spațiu în care trăit și în
perioada anterioară retragerii aureliene este dovedită prin izvoarele narative directe
arheologice, epigrafice, numismatice precum și prin cercetările lingvistice, etnografice și
toponimice.
În ceea ce îi privește pe adversarii continuității, aceștia și-au construit argumentele
pornind de la cercetarea textelor care au încercat să descrie retragerea armatei, administrației
și a unei părți din populația din provincia Dacia.
Însă, așa cum am mai precizat, izvoarele narative datorită cărora am obținut informații
despre istoria strămoșilor noștri în perioada antică și medievală au provenit din surse străine:
grecești și romane pentru perioada antică și bizantine pentru începuturile evului mediu. Abia
din secolul al XV-lea începem să vorbim despre o istoriografie românească. În aceste condiții,
este greu de precizat în ce măsură sursele străine au putut reliefa în mod obiectiv realitatea
istorică, cu atât mai mult cu cât unii autori nu au fost nici măcar contemporani evenimentelor
descrise197. Sextus Aurelius Victor, Eutropius și Rufus Festus și-au compus operele în cea de-a
doua jumătate a secolului al IV-lea, deci la diferență de un secol de momentul în care a avut
loc retragerea aureliană. Historia Augusta a fost scrisă aproximativ în ultimul deceniu al
secolului al patrulea, Orosius și-a redactat lucrarea în jurul anului 417, iar Iordanes între anii
550-551.
Analizând informațiile oferite de lucrările acestor autori, se pot observa puncte de
vedere diferite atât în ceea ce privește perioada în care a avut loc retragerea cât și în privința
caracterului acesteia. Astfel, Eutropius, Rufius Festus și Iordanes scriu despre o dublă
abandonare a Daciei: prima, în timpul împăratului Gallienus, iar cealaltă, în timpul
împăratului Aurelian. Sextus Aurelius Victor și Orosius consideră că Dacia a fost pierdută de
romani în perioada domniei lui Gallienus. Numai în Historia Augusta, biograful împăratului
Aurelian, Flavius Vopiscus amintește despre o retragere ordonată de către acesta din urmă. În
istoriografia românească, cercetările arheologice au condus la ipoteza unei retrageri ordonate
de împăratului Aurelian, în perioada cuprinsă între anii 270-275.

195
N. Stoicescu, Continuitatea românilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980, p. 9; I. Coja,
Invincibile Argumentum, Editura Athenaeum, București, 1990, p.22-23;
196
C. C. Giurescu, Istoria Românilor, Vol.I, Editura ALL Educațional, București, 1990, p. 22-23; Gh. Guler,
Etnogeneza și continuitatea românilor în vetra străbună, Editura Sagittarius, București, 1997, p. 197;
197
Istoria românilor, Vol II, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 127;
 Cele mai aprige dispute vizează caracterul retragerii alimentate de aceeași ambiguitate
a textelor antice. Dintre textele cercetate semnificative sunt cele aparținând lui Eutropius,
Rufius Festus și Flavius Vopiscus.
Abandonarea Daciei de către romani a fost descrisă de Eutropius astfel:
„ Deoarece întreg Illyricum și Moesia au fost devastate și pierzând speranța că ar
putea-o păstra, Aurelian a evacuat provincia Dacia, pe care o întemeiase Traian dincolo de
Dunăre și scoțând pe romani din orașele și de pe ogoareșle Daciei i-a așezat în partea de
mijloc a Moesiei și pe aceasta a numit-o Dacia, care acum desparte cele două Moesii”198.
Textul lui Rufius Festus este mai scurt și arată că romanii ar fi fost strămutați din
Dacia, care fusese pierdută pe timpul împăratului Gallienus199.
Biograful lui Aurelian, Flavius Vopiscus, scria că împăratul: „ Văzând Illyricul
devastat și Moesia pierdută, a părăsit provincia întemeiată de Traian peste Dunăre, Dacia,
desperând de a o mai putea menține, a retras armata și pe provinciali . Oamenii luați de acolo
i-a așezat în Moesia și a numit noua așezare Dacia sa, adică aureliană, care acum desparte cele
două Moesii”200.
Dintre cei trei autori antici numai Flavius Vopiscus atribuie părăsirea Daciei lui
Aurelian. Eutropius scria că Gallienus a pierdut: „ Dacia pe care Traian o alipise (Imperiului)
dincolo de Dunăre…”201, iar Rufius Festus în termeni asemănători arăta că : „…sub împăratul
Gallienus Dacia a fost pierdută…”202. Exprimarea mult prea rezumativă ne lasă credem ce
dorim despre părăsirea provinciei Dacia de către romani, cu atât mai mult cu cât unii dintre ei
scriau despre o dublă abandonare. Am putea înțelege, deci, din exprimarea lui Eutropius și a
lui Rufius Festus, fie că abandonarea Daciei a făcut parte dintr-un proces în două trepte,
început de către Gallienus și finalizat de Aurelian, fie că aceeași populație a traversat Dunărea
de la nord la sud două ori într-un interval de maximum 10 ani.
Prima variantă pare mult mai bine susținută de către istoricul Iordanes care relatează: „
Dar Gallienus, în timpul domniei sale, i-a pierdut (pe daci) , iar împăratul Aurelian, retrăgând
de acolo legiunile le-a așezat în Moesia și într-o parte a acesteia a întemeiat Dacia
Mediterranea și Dacia Ripensis, la care a alipit Dardania”203.
Pe de altă parte, se mai poate înțelege că abandonarea Daciei, mai ales în timpul lui
Gallienus, poate reprezenta o slăbire sau încetare a controlului asupra Daciei, urmată în
perioada imediat următoare din timpul domniei lui Aurelian de o migrație a populației.
Vorbind despre migrația populației, care constituie subiectul cel mai aprins al dezbaterilor
ulterioare, din nici un text nu reiese în mod explicit că a fost retrasă toată populația.
Eutropius spune că Aurelian a scos „pe romani din orașele și ogoarele Daciei”, Rufius
Festus scrie că din Dacia „au fost strămutați” „romanii”, iar Flavius Vopiscus se exprimă în
Historia Augusta că a fost retrasă armata și provincialii. O exprimare clară, fără ambiguități ar
fi trebuit însoțită de o apreciere cantitativă. A retrage toată populația pare să fie, logic vorbind,
un proces greu de realizat, care din punct de vedere arheologic ar fi trebuit să lase urme. Chiar
Eutropius, vorbind despre posibilitatea părăsirii Daciei de către Hadrian, succesorul
împăratului Traian, arată că ideea a fost abandonată, fiind dificil să retragi atâta populație
romană de pe un teritoriu pe altul204. După aproximativ 150 de ani, putem presupune că
populația romană era în număr mult mai mare, cu atât mai mult cu cât prin Constituția lui
Caracalla, în anul 212, toți locuitorii liberi ai Imperiului roman, cu excepția peregrinilor
deditici, căpătaseră cetățenia romană.
198
Eutropius, Breviarum de urbe condita, IX, 15, 1;
199
Rufius Festus, Breviarum rerum gestorum populi Romani, VIII;
200
Historia Augusta, Vita Aureliani, 39, 7;
201
Eutropius, Breviarum de urbe condita, IX, 8, 2;
202
Rufius Festus, Breviarum rerum gestorum populi Romani, VIII;
203
Iordanes, Romana, 217;
204
Gh. Guler, op. cit., p. 133;
 În textul lui Flavius Vopiscus controversele au pornit de la termenul: „provinciali”, în
varianta latină „provinciales” sau „provincialibus”. Acest termen, pe lângă sensul de locuitori
ai provinciei, îl mai are și pe acela de funcționari civili, magistrați într-o provincie 205, fapt
menit să conducă spre interpretări diferite.
Indiferent de accepțiunile cuvântului, textul în sine fiind inspirat din biografia oficială
a împăratului Aurelian, nu putea să nu fie altfel decât subiectiv. De asemenea, însuși Vopiscus
mărturisește că și-a redactat istoria la insistențele unei rude a împăratului, Iunius Tiberianus,
care l-a sfătuit că nu trebuie să spună adevărul „căci ar avea tovarăși de minciună pe niște
autori a căror elocvență istorică o admirăm”206.
Pentru a putea lămuri ambiguitățile din texte și pentru a afla adevărul istoric, atât cât
este posibil, singura soluție este studierea atentă a dovezilor arheologice numismatice și
epigrafice, lucru realizat de către cercetătorii români și străini.
Oricum , concluzia firească, care se nu admite fabulații istorice, este aceea că: „Un
popor așezat nu fuge niciodată în întregimea lui înaintea unei năvăliri. Numai nomazii, care
își duc viața în căruțele lor, umblând din loc în loc, se pot strămuta cu totul. Se poate găsi un
singur exemplu în istorie, unde un popor întreg așezat să fi părăsit țara sa pentru a căuta
scăpare aiurea”207? Răspunsul este negativ: „ N-au fugit nici galo-romanii în fața francilor,
nici italienii în fața goților și apoi a longobarzilor, n-au fugit nici, mai târziu, sârbii, grecii și
bulgarii în fața turcilor. N-am fugit nici noi în fața tătarilor, așadar nici strămoșii noștri, daco-
romanii, în fața goților. S-au retras, evident, în locuri mai ferite, prin păduri, prin văi ascunse,
dar de plecat, n-au plecat. Unde aveau să se ducă, de altfel, plugarii, păstorii, micii
meșteșugari, orășenii fără avere din Dacia Traiană. Peste Dunăre în Moesia? Găseau un
pământ mai sărac, în schimb, aceleași primejdii, aceeași nesiguranță ca acasă și, în plus, și pe
perceptorul roman. Ceea ce, în epoca ultimă a imperiului, însemna foarte mult. Nu-i de
mirare, deci, când găsim la scriitorul antic Salvianus următorul pasaj caracteristic: „ Într-un
glas se roagă țăranii romani să-i lase a trăi cu barbarii… Și apoi să ne mirăm că nu pot fi
învinși goții, când sătenii sunt mai bucuroși să fie cu ei decât cu noi”208.
Realitatea este că populațiile nomade, nedeprinse cu activitățile practicate de
popoarele sedentare, preferau mai degrabă o conviețuire în urma căreia să obțină anumite
câștiguri, decât să distrugă acele comunități. Este motivul pentru care, așa cum am mai
precizat, există teorii în care s-a acreditat ideea că perioada migrațiilor ar trebui considerată ca
făcând parte dintr-o orânduire tributală și nu una feudală 209, așa cum s-a considerat până în
prezent, mai ales în istoriografia comunistă. Argumentul unei astfel de teorii ar fi acela că
sistemul de dări practicat după formarea statelor medievale românești este unul preexistent, pe
care domnii Țărilor Române n-au făcut altceva decât să-l preia.
Probabil că acest fapt reprezintă o dovadă în plus că războaiele daco-romane nu au
distrus populația autohtonă, că retragerea aureliană nu a fost echivalentă cu o strămutare a
întregii populații din provincie la sud de Dunăre și nici că, după aproximativ 1000 de ani,
urmașii poporului strămutat s-au întors în același loc de unde se presupune că ar fi plecat
înaintașii lor. O reîntoarcere, în același spațiu după un interval așa de mare în timp, este greu
de imaginat și nu este susținută de nici un fel de atestare documentară.

2. Trăsături caracteristice și organizare

Cucerirea Daciei de către romani a reprezentat unul dintre momentele menite
să modifice destinul unui popor. Transformările au fost majore și au schimbat cursul vieții
205
Idem, p.132; Istoria românilor, Vol II, Editura Enciclopedică, București, 2003, p.266;
206
N. Stoicescu, op. cit., p. 112;
207
A. D. Xenopol, Teoria lui Rösler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia traiană, Iași, 1884, p. 47;
208
C. C. Giurescu, op. cit., p. 155;
209
H. H. Stahl, Teorii și ipoteze privind sociologia orânduirii tributale,București, 1981;
politice, economice și sociale la geto-daci. Un al doilea moment important l-a constituit după
aproximativ 170 de ani de dominație romană, retragerea aureliană210.
Perioada imediat următoare a fost una dificilă pentru populația autohtonă, care
lipsită de un element de coeziune politică a avut de înfruntat valul de migrații pornite dinspre
răsărit211. Cu toate acestea, izvoarele istorice ne demonstrează că nici una dintre aceste
prezențe în spațiul carpato-danubiano-pontic nu a fost suficient de puternică pentru a
determina alte transformări. Influențele, este adevărat, nu pot fi negate, în special, cea
germanică și cea slavă. Și totuși, majoritatea împrumuturilor nu au condus spre schimbări de
conținut, ci s-au manifestat mai degrabă, în plan lingvistic. Probabil că una dintre explicații ar
fi aceea că autoritatea exercitată a privit mai mult latura economică. Pe de altă parte,
migratorii au găsit un popor cu o cultură deja consolidată, cu un sistem de reguli, transmise
din generație în generație și fundamentate pe ideea de comunitate și atașament față de
pământ212.
Găsim, înainte de cucerirea romană, o populație care locuia la sate, ale cărei
preocupări principale erau legate de agricultură, exercitând atât o stăpânire individuală asupra
caselor și anexelor ei cât și o proprietatre obștească asupra terenurilor.
În perioada dominației romane, din punct de vedere administrativ, teritoriul Daciei a
fost organizat în orașe și sate. După retragerea armatei și administrației din Dacia romană are
loc un proces de ruralizare213, orașele pierzându-și treptat din importanța pe care au avut-o cât
timp s-a manifestat dominația romană. Acest fenomen a fost, probabil, rezultatul condițiilor
istorice ale perioadei, iar, în egală măsură, putem afirma că viața la sat a fost o constantă
pentru populația autohtonă. De asemenea, cercetările arheologice indică o populație grupată,
în obști, pe criterii teritoriale și nu pe cele ale rudeniei, întâlnite la populațiile migratoare 214;
ceea ce a determinat o influență a autohtonilor "asupra vieții popoarelor migratoare grăbindu-
le procesul de trecere spre feudalism și uneori sedentarizarea"215. În consecință, se poate spune
că până la apariția primelor formațiuni politice și ulterior până la constituirea statelor feudale
românești, obștea sătească sau confederațiile de obști au fost singurele forme de organizare
socială și că trăsăturile caracteristice ale acestora au fost cel teritorial și agricol pastoral. În
plus, obștea sătească, prin modul său de organizare va imprima un suflu democratic
instituțiilor politice feudale românești și va constitui totodată cadrul de formare a dreptului
cutumiar numit și legea țării sau obiceiul pământului.

210
Retragerea aureliană a fost unul dintre momentele care a generat ample discuții privind continuitatea
populației autohtnă în spațiul românesc. Unul dintre contrargumentele aduse de adversarii continuității, este
mărturia unui biograf al lui Aurelian și anume, Flavius Vopiscus care spunea următoarele: "văzând Illyricul
devastat și Moesia pierdută, (Aurelian) a părăsit provincia întemeiată de Traian peste Dunăre, Dacia, desperând
de a o mai putea menține, și a retras din ea armata și pe provinciali. Oamenii luați de acolo i-a așezat în Moesia
și a numit (noua așezare) Dacia sa (adică Aureliană), care acum desparte cele două Moesii". Ceea ce atrage
atenția încă de la primul rând este declarația autorului că și Moesia era pierdută. În aceste condiții, întrebarea
firească ar fi cum ar fi fost posibil ca împăratul Aurelian să ordone strămutarea pe un teritoriu deja pierdut. Pe de
altă parte, sursele de informare ale lui Flavius Vopiscus au fost cărțile în care însuși împăratul pusese să se treacă
zilnic faptele sale, ceea ce naște semne de întrebare în privința obiectivității acestor surse.
În altă ordine de idei, pare ciudat faptul că nu există nici o inscripție sau un monument în Moesia prin
care să fie manifesatată recunoștința față de împărat pentru grija sa față de populație. Ori această tăcere este
naturală dacă Dunărea n-a fost trecută decât de armată, administrație și bogătași (C.C. Giurescu, D.C.
Giurescu, op. cit., p.126-137).
211
Între secolele III - VIII, pe teritoriul nostru s-au perindat goții (295 - 297 d.Hr.), hunii (376 d.Hr), gepizii (454
D.Hr.), avarii (567 D.Hr.), slavii (sec. VII), bulgarii (679 d.Hr.)
212
Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc și evoluția instituțiilor constituționale, Editura Cerma,
București, p. 13 - 15.
213
E.Cernea, E.Molcuț, op. cit., p.36 - 37
214
Istoria dreptului românesc, Tratat, vol. I, p.133 și urm.; Maria Comșa, Considerații cu privire la obștea
sătească pe teritoriul României în sec. III - V, în Muzeul Național, III/1976, p.216.
215
Vl. Hanga, op. cit., p.35
 Privitor la organizarea obștii, aceasta reprezenta o "democrație" pe baze elective, care
se autoadministra și își alegea organele de conducere.
Astfel, organele de conducere ale obștei erau: adunarea megieșilor, oamenii buni și
bătrâni și juzii216.
Adunarea megieșilor formată din membrii stăpânitori de-a valma ai teritoriului obștei
avea competență generală în rezolvarea problemelor privitoare la administrarea patrimoniului,
organizarea muncii, încheierea contractelor, rezolvarea conflictelor dintre membrii obștei,
apărarea obștei etc.
Juzii erau șefi militari ale căror atribuții priveau paza, straja sau priveghiul în scopul
apărării față de străini precum și păstrarea ordinii interne 217. Aveau în egală măsură și atribuții
judecătorești218. În acest sens, ei erau ajutați de un sfat al oamenilor buni și bătrâni.

2. Normele de conduită ale obștei

Fiind o comunitate care stăpânea în comun pământul, normele de conduită ale
obștei vizau, pe de o parte, organizarea muncii în comun, iar de pe de altă parte, proprietatea,
fie că era devălmașă, fie că era personală.
Normele privind organizarea muncii în comun cuprindeau prevederi referitoare
la:
- Repartizarea câmpurilor de cultură pentru membrii obștei;
- Stabilirea felului culturii pe fiecare câmp;
- Timpul de desfășurare al muncii;
- Împărțirea produselor între membrii obștei etc219.
În ceea ce privește proprietatea, coexista proprietatea devălmașă sau de-a valma asupra
pădurilor, apelor și pășunilor cu proprietatea individuală asupra casei și curții anexă dar și
asupra unor terenuri arabile repartizate pe locuri familiilor din obște.
Un rol important l-au avut în cadrul obștei relațiile de familie bazate tot pe ideea de
muncă în comun a ambilor soți și a copiilor în gospodărie și pe aceea de întreținere reciprocă
a membrilor familiei. Căsătoria se încheia prin liberul consimțământ al soților, fiind necesară
binecuvântarea religioasă. Familia își păstra ca și la geto-daci, caracterul patrilocal și
patrilinear. De asemenea, la protoromâni exista obligativitatea vârstei mai mari a mirelui
precum și păstrarea ordinii vârstei la căsătorie. În caz de divorț, exista egalitate între soți,
fiecare putând cere desfacerea căsătoriei.
În privința dreptului de moștenire, descendenții aveau vocație succesorală egală asupra
averii familiei. La moștenire putea veni și soțul supraviețuitor.
Membrii obștei puteau încheia diverse tranzacții; de aceea existau și prevederi
referitoare la contracte. De obicei, acestea se încheiau în formă verbală prevalând buna-
credință pentru valabilitatea acestora. Respectarea contractelor putea fi garantată prin
depunerea unui jurământ. Cele mai răspândite contracte erau vânzare-cumpărarea, care spre

216
N.Iorga, România Dunăreană, în Studii asupra Evului mediu românesc, Editura Științifică și enciclopedică,
1984, p.30
217
Referitor la apărarea obștii măsurile luate în acest scop s-au impus încă de pe vremea romanilor și au
continuat în satele libere și după constituirea statelor feudale. Astfel, pe vârfurile dealurilor existau santinele care
păzeau și când erau zărite hoarde de barbari năvălind atunci se făceau focuri pentru ca oamenii să fie înștiințați
de apropierea pericolului (Andrei Rădulescu, Moșnenii, în Pagini inedite din Istoria Dreptului Românesc,
Editura Academiei Române, București, 1991, p.70).
218
Termenul de jude provine de la la latinescul iudex, ceea ce este o dovadă a influențelor romane, judele fiind o
prelungire a vechilor magistrați întâlniți în colonii și municipii, numiți duumviri iure dicundo care aveau atribuții
administrative și judecătorești. Pe de altă parte, judele reprezenta o dovadă a spiritului de dreptate întâlnit la
geto-daci și de lege și justiție existent la romani.
219
E.Cernea, E.Molcuț, op. cit., p.41.
deosebire de epoca romană, avea un caracter solo consensu220 și schimbul, dat fiind caracterul
natural al economiei la acea vreme.
În ceea ce privește răspunderea, conflictele puteau fi rezolvate în cadrul obștei având
la bază ideea de solidaritate a rudelor, prin legea talionului și a compoziției.
În dreptul penal, cel mai des întâlnite infracțiuni erau cele împotriva persoanei,
furturile fiind rare. Sancțiunea pentru furt era purtarea prin sat a hoțului cu lucrul furat. Cea
mai gravă sancțiune era aceea a alungării persoanei vinovate din rândul obștei.
Instanțele de judecată erau aceleași, atât pentru cauzele penale cât și pentru cele civile.
Acestea erau judele și sfatul oamenilor buni și bătrâni.
Probele admise în acea perioadă erau jurământul cu brazda, în cazul divergențelor
privind hotarele și jurătorii care, în anumite situații, depuneau mărturie iar alteori dădeau și
hotărâri.

Secțiunea a II-a
Cristalizări teritoriale în spațiul românesc

1. Primele formațiuni politice românești. Cronicile străine despre români

Dacă în privința etnogenezei românilor nu sunt mărturii scrise care să descrie
acest proces ceva mai târziu, începând de prin secolul al X-lea respectiv secolul al XI-lea, au
existat o serie de cronici care au atestat, pe de o parte, continuitatea urmașilor lui Decebal și ai
lui Traian în spațiul românesc, iar, pe de altă parte, organizarea politică a românilor.
Astfel, o cronică des menționată este cea a notarului anonim al regelui Bela,
Gesta Hungarorum. Potrivit acesteia existau spre sfârșitul secolului al IX-lea trei voievodate,
unul în Crișana condus de Menumorut, având centrul la Biharea (Bihor), altul în Banat cu
centrul la cetatea Cuvin (Keve) condus de Glad și un al treilea în Transilvania, în fruntea
căruia se afla Gelu cu capitala la Dăbâca.
Legenda Sfântului Gerard, scrisă în secolul al XII-lea, amintește despre un
urmaș al lui Glad, pe nume Ahtum care, în Banat, avea centrul la Morisena (Mureșana).
Anonymus nu arată, dar se știe că între secolele XII-XIV mai existau Țara
Bârsei, Țara Făgărașului, Țara Amlașului, Țara Hațegului și Țara Maramureșului.
Trecând Carpații, spre răsărit și spre sud sunt atestate o serie de formațiuni
românești cu o organizare politică similară.
De exemplu, Moise Chorenati în "Geografia" vorbește despre existența unei
țări din secolul IX la est de Țara Românească și la sud de Moldova.
Mai târziu, între secolele IX - X, cronica rusă "Povestea anilor care au trecut"
atestă o țară românească la nordul Dunării.
Diploma cavalerilor ioaniți din 1247 confirmă existența, la sud de Carpați, a
Țării Severinului, a cnezatelor lui Ioan și Farcaș, a voievodatelor lui Litovoi și Seneslau.
În Dobrogea, o inscripție din 943 atestă existența, în secolul X, a unui stat
feudal condus de jupan Dimitrie iar Ana Comnena amintește despre trei formațiuni conduse
de Tatos, Sacea sau Sața și Sestslav în secolul al XI-lea.
Tot la sud de Carpați, "Cântecul Nibelungilor" (Nibelungenlied) arată despre o
țară a Vlahilor pe la 1200, condusă de herțogul (ducele) Romunc. În plus, mai existau Vlașca
sau Codrul Vlăsiei și Romanați.
În Moldova, în secolul al XIII-lea, erau cunoscute Țara Bolohovenilor, a
Brodnicilor cu centrul la Baia etc.
Despre continuitatea românilor, în "Cronica lui Nestor" sau în "Cronica Rusă"
de la Kiev scrisă spre sfârșitul secolului al IX-lea și începutul secolului al X-lea se afirma că
ungurii "începuseră să se lupte cu volohii și cu slavii care trăiau acolo".
220
Consimțământul părților era suficient pentru valabilă încheiere a contractului
 Simon de Keza, folosind ca sursă de inspirație "Gesta Hungarorum"
menționează că secuii nu trăiau în Câmpia Pannoniei, ci împreună cu românii în munții de
margine, unde, fiind amestecați cu românii, secuii au învățat scrierea acestora.
"Descriptio Europae Orientalis" scrisă la 1308 de un francez la porunca lui
Carol Robert și Carol de Valois arăta că "vlahii sunt păstorii romanilor" și sunt un popor
"foarte mare și răspândit" care locuia o "țară mare și bogată".
Într-o lucrare numită "Strategicon", generalul bizantin, Katakalou Kekaumenos
spune că valahii "nu țin niciodată credință cuiva, cum nu au făcut-o nici vechilor împărați
romani".
Gardizi în scrierea sa intitulată "Podoaba istoriilor" vorbește despre un popor
din imperiul roman unde "toți sunt creștini" și "mai mulți decât maghiarii" dar "mai slabi"
(este vorba despre organizarea politică).
Un alt cronicar bizantin Nicetas Choniates pe la 1164, povestind despre fuga
lui Andronic Comnenul arată că acesta, ajungând "la hotarele Galiției, către care se repezise
ca spre un azil mântuitor, atunci cade în capcana vânătorilor. Căci, prins de vlahi, la care
ajunsese zvonul despre fuga lui, era dus din nou înapoi la împărat".
Tot Nicetas Choniates amintește despre romanii de la nordul Dunării care, fie
sunt aliați ai vlahilor și bulgarilor lui Petru și Asan, fie au fosat aliați ai cumanilor în
incursiunile acestora la sudul Dunării.
Un alt autor Kynnamos, referindu-se la luptele lui Manuel Comnenul cu
maghiarii la 1167, arată că acesta ar fi trimis împotriva lor pe Alexios iar Leon Batatzes
"adunându-și din altă parte armată numeroasă și chiar mulțime de vlahi, care se zice că sunt
coloniștii italilor de odinioară, aveau ordinul să năvălească în Ungaria, din ținuturile de lângă
Pontul Euxin, de unde nimeni, niciodată nu năvalise asupră-le"221.

2. Organizarea socială în cadrul primelor formațiuni politice românești

Așa cum rezultă și din izvoarele citate mai sus, primele formațiuni politice
românești erau conduse de juzi, cnezi, voievozi, jupani. Originea denumirilor este diferită;
jude provine de la latinescul iudex, desemnând pe cei care, în cadrul obștei, aveau atribuții
judecătorești și militare. În feudalismul dezvoltat, denumirea de jude a fost dată celor cu
atribuții judecătorești și administrative dar și acelora care aveau situația de țărani liberi
(judec). Tot de la iudex va proveni și numele de județ, reprezentând o unitate administrativ-
teritorială222. Cneazul era tot un conducător militar, având atribuții judecătorești. Termenul are
fie origine latină, cuneus, fie origine slavonă, kenezii. Cnezii erau, în egală măsură, țărani
liberi, mai târziu, unii dintre cnezi devenind boieri.
Având aceleași atribuții militare și judecătorești, voievozii conduceau o
confederație de cnezi. Numele are origine slavă, numai că la slavi, voievodul nu avea atribuții
judecătorești și situația sa era inferioară cneazului223.
Originea denumirii de jupan este ilirico-tracă și a reprezentat un titlu de noblețe
dat boierimii după formarea statelor feudale.
În concluzie, se poate spune că juzii, cnezii, voievozii și jupanii au reprezentat
cu timpul vârfuri ale aristocrației în perioada feudalismului, având, în esență, același gen de
atribuții.
Din rândurile aristocrației făceau parte și marii proprietari feudali numiți în
cronici maiores terrae sau potentes. Aceștia reprezentau pentru voievozi ajutoare în

221
Nicolae Stoicescu, op. cit., p.179 - 202; C.C. Giurescu, D.C. Giurescu, op. cit., p.126 - 135; E.Cernea,
E.Molcuț, op. cit., p.49 – 50;
222
A Sacerdoțeanu, Elemente de unitate și continuitate, p.125.
223
I.Bogdan, Originea voievodatului la români în Analele Academiei Române, XXIV, p.204.
exercitarea puterii politice. Pe domeniile lor puteau avea ostași, puteau strânge dări și aveau
dreptul de a judeca.
Diploma cavalerilor ioaniți din 1247 confirmă existența unor cete militare sau
apparatus bellicus, aflate la dispoziția voievozilor sau cnezilor și având rolul de a lupta
împotriva popoarelor migratoare.
Clasa socială cea mai numeroasă o formau țăranii care trăiau în obști, stăpânind
pământul în comun și fiind obligați la plata unor dări sau efectuarea unor servicii față de mai-
marii țării.
Secțiunea a III-a
Formarea statelor medievale românești

1. Unitatea politică – visul de veacuri al românilor

Despre strămoșii traci Herodot scria în cartea a cincea a Istoriilor sale: „Neamul
tracic este, după cel al indienilor, cel mai mare dintre toate. Dacă ar avea un singur domnitor
și ar fi uniți între dânșii, ar fi de neînvins și, după cum cred eu, cu mult mai puternici decât
toate popoarele…”.
Lipsa de unitate politică a fost și rămâne o trăsătură atavică a națiunii române și
probabil unul din motivele pentru care de la începuturi și până în prezent, indiferent de ceea
ce am realizat, ne mai căutăm încă locul în istoria Europei și mai cerem dreptul la
recunoaștere în ciuda rădăcinilor străvechi și a permanenței noastre în acest spațiu.
Responsabilitatea ne aparține pentru că nici în trecut și nici în prezent nu am avut capacitatea
de a ne impune prin tot ceea ce a fost reprezentativ în cultura și în tradițiile noastre.
Nu știm în care timp vom învăța că fără istorie și fără recunoașterea propriilor
valori nu vom avea niciodată un destin mai fericit. Pentru destinul nostru comun s-au
sacrificat în repetate rânduri strămoșii noștri. Mulți au căzut pe câmpurile de luptă pentru a ne
păstra independența, și cu toate că am avut o civilizație unitară, care dovedește o prezență
îndelungată în același spațiu, au fost necesare sacrificii pe altarul unității noastre de neam.
Burebista reușea să-i reunească pe „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci” 224 în
granițele naturale și să realizeze cel mai mare regat geto-dac, dar în anul 44 î.Hr. avea să fie
asasinat „în urma unui complot pus la cale împotriva lui de o mână de oameni” 225. Marele stat
creat în timpul și din inițiativa lui Burebista s-a dezmembrat în patru-cinci formațiuni politice
și, în ciuda reluării aceleiași inițiative de către Decebal, statul geto-dac nu a mai avut
niciodată aceleași granițe. Cucerirea romană a întrerupt și a schimbat cursul natural al
evoluției societății geto-dace.
După retragerea trupelor și a administrației romane din provincia Dacia, singura
formă de organizare socio-politică a rămas obștea teritorială, care a avut marele merit de a fi
creatoarea și păstrătoarea valorilor noastre tradiționale, chiar în condițiile vitrege impuse de
valul de migrații. Nici una din dominațiile temporare nu a reușit să dezrădăcineze acest popor
și nici să-i transforme cultura și, în ciuda aceleiași lipse de unitate politică, românii au rămas
uniți spiritual. Unitatea spirituală a fost expresia solidarității existente între membrii obștilor
sătești despre care Andrei Rădulescu scria: „Oamenii aceștia știau în același timp să caute a
profita de legăturile dintre ei de solidaritate și de a trăi în condiții cât mai omenești, în care
sentimentele jucau un rol foarte important. Acesta se petrecea și în zile bune și în zile rele.
Iată să amintim, de pildă, ce se petrecea, mai ales la cei înstăriți, de ziua numelui, la logodnă
care se făcea cu mult fast, dar mai ales la nuntă, care nu a fost studiată destul. Sunt obiceiuri
care se găsesc cu mii de ani înainte de Hristos în aceste regiuni. S-au păstrat obiceiurile
acestea. Iar afară de aceasta se văd sentimentele care îi lega pe acești oameni de la copil până

224
Herodot, Istorii, IV, 93;
225
Strabon, Geographia, VII, 3, 11;
la baba bătrână”226. Această solidaritate manifestată și în domeniul juridic a condus spre ceea
ce mai târziu, după întemeierea statelor medievale românești, s-a numit Legea țării sau
Obiceiul pământului.
Este copleșitoare legătura pe care românul a avut-o întotdeauna cu pământul și care se
reflectă foarte bine în legile sale. Acest pământ, în care ne-am născut, am crescut și pentru
care am luptat, a fost întotdeauna liantul nostru, și chiar dacă aproape întotdeauna am fost
separați politic, dreptul nostru cutumiar s-a numit Legea țării și nu Legile țărilor sau Legea
țărilor, având un conținut asemănător, indiferent că vorbim despre Țara Românească, de
Moldova și chiar de Transilvania.
Și cu toate acestea unitatea politică a fost și rămâne un vis care întotdeauna a cerut
sacrificii. Dacă în istoria antică Burebista plătea pentru ambiția de a uni triburile geto-dace,
mai târziu, Mihai Viteazul avea același destin. În vara anului 1600, el reușea să fie singura
autoritate politică din istoria medievală a României care a putut să stăpânească „câteștrele
țările românești”, cuvântul lui fiind „ascultat de la Nistru până în Banat și de la Maramureș
până la Dunăre. În hrisoavele sale, el se intitulează: ”Io Mihail Voievod, din mila lui
Dumnezeu, domn al Țării Românești, al Ardealului și al Țării Moldovei”227.
Din nefericire, această situație nu avea să dureze mult. Aceleași rațiuni și ambiții
politice au grăbit sfârșitul viteazului conducător și, implicit, au zădărnicit pentru a doua oară
în istoria noastră planurile de unitate politică. În cronici se arată că: „…pizma au pierdut pe
mulți bărbați fără de vină, ca și acesta. Căci era de ajutor creștinilor și sta nu ca un viteaz bun
pentru ei, cât făcuse pre turci de temerea, de frica lui; iar diavolul ce va binele neamului
creștinesc nu l-au lăsat, ci iată că cu meșteșugurile lui au intrat prin inima celor răi, hicleani,
până-l deteră și morții. Și rămaseră creștinii și mai vârtos Țara Românească săraci de dânsul”.
Încercările românilor de unitate politică au fost parțial realizate aproximativ 250 de
ani mai târziu, în 1859, pe un fond general de autodeterminare a națiunilor. Cel care în 1859
era ales domnitor al Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza, a fost silit să abdice în
noaptea de 10 spre 11 februarie. Motivul loviturii de stat din februarie 1866 nu l-a constituit
„reaua administrație a țării”, ci așa cum se exprima Mihail Kogălniceanu, „nu greșelile ci
faptele lui Cuza au dus la abdicare” 228. Activitatea reformatoare a lui Cuza i-a deranjat și pe
reprezentații conservatorilor și pe cei ai liberalilor, ceea ce a condus la îndepărtarea
domnitorului. Nu a fost omorât, dar a fost expulzat și silit să moară departe de țară.
Burebista, Mihai Viteazul și Alexandru Ioan Cuza sunt trei mari personalități ale
istoriei noastre, pe care le unește același vis și același destin.
Nu știm în ce măsură în perioada antică și medievală dorința de a înfăptui un stat
unitar a fost rezultatul conștient al propriei entități. Credem, mai degrabă, că pericolul extern
la care se adaugă existența unor personalități dominate de ambiție, curaj și o gândire vizionară
au fost principalii factori care au condus spre unitatea statală, chiar și pentru o scurtă perioadă
de timp.
Abia în 1859, odată cu Unirea Principatelor Române, putem vorbi de manifestarea
unui act de voință conștient și general exprimat al românilor. Rivalitățile politice, care au avut
drept consecință abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza, s-au mutat de data aceasta pe
terenul programului de reforme necesare modernizării noului stat creat.
Clipa astrală în care visul de aur al unității politice avea să se realizeze a fost 1
decembrie 1918. Pentru prima oară după aproximativ 2000 de ani granițele statului românesc
se suprapuneau granițelor statului geto-dac condus de Decebal.

226
Andrei Rădulescu, Pagini inedite din istoria dreptului vechi românesc, Editura Academiei Române,
București, 1991, p. 73;
227
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, Editura ALL Educational, București, 2003, p. 199;
228
Mihail Kogălniceanu, Acte relative la 2 mai 1864, Ediția a II-a, București, 1894, p. 79-80.
 Nu putem să nu ne întrebăm care ar fi fost drumul nostru în istorie dacă nu am fi fost
cuceriți de romani. Oare am fi reușit să rămânem uniți în perioada tulbure a migrațiilor? Ce
dezvoltare ar fi cunoscut cultura noastră materială și spirituală? Care ar fi fost trăsăturile
caracteristice și mentalitatea noastră socială? Sunt întrebări retorice care nu își vor găsi
niciodată răspunsul.
Oricum în fața unei istorii care se repetă am pierdut în 1940 Basarabia, Bucovina de
nord, Cadrilaterul și Transilvania de nord. România a rămas, în contextul abuzurilor generate
de cel de-al doilea război mondial, fără 99 738 km 2, reprezentând a treia parte din teritoriul
ei. Sfârșitul războiului readuce Transilvania în frontierele firești, aliații recunoscând că
hotărârea Arbitrajului de la Viena este nulă și neavenită și fiind de acord ca „Transilvania să
fie restituită României”. Celelalte teritorii au rămas și în prezent în afara granițelor românești.
În apele tulburi ale politicii mai sunt și astăzi voci care amenință integritatea teritorială a
României și mai există și astăzi teama că o conjunctură nefavorabilă poate să ducă la pierderi
teritoriale.

2 Formarea statelor medievale

Țara Românească

Secțiunea a IV-a
Organizarea politică a statelor medievale românești

1. Organele centrale ale puterii

După constituirea statelor feudale românești, organele centrale ale puterii au
fost Domnia, Adunările de stări, Sfatul domnesc și dregătoriile centrale.

1.1. Domnia
a. Trăsături generale
Despre instituția domniei se poate afirma, în primul rând, că are un caracter
original, negăsindu-și corespondent în celelalte state 229. Caracterul original al acesteia este
expresia condițiilor specifice de formare a țărilor române și, implicit, a instituțiilor dreptului
public.
În aceeași măsură, se remarcă și caracterul independent manifestat din
momentul constituirii statelor feudale românești și până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea,
moment prin care, o dată cu instaurarea regimului fanariot, a luat sfârșit perioada de
"constituționalitate românească"230. Independența țărilor române și a instituției domniei este
un fapt demonstrat de realitatea istorică iar în ceea ce privește domnia, poate fi dedusă și din
titulatura domnului și prin modul în care domnii țărilor române au înțeles să-și exercite
prerogativele.
Titulatura domnului cuprinde în majoritatea situațiilor formula "mare voievod
și domn"231. Titlul de voievod, reprezentând elementul tradițional din formulă, desemnează, în
229
M.T.Oroveanu, op. cit., p.102 - 104; E.Cernea, E.Molcuț, op. cit., p.64 - 65.
230
M.T.Oroveanu, op. cit., p.104
231
De exemplu, în Țara Românescă, Vlaicu -Vodă avea următoarea formulă: "Eu - cel întru Hristos Dumnezeu
binecredinciosul Voievod Vlădislav, cu mila lui Dumnezeu, Domn a toată Ungro-Vlahia"; Deosebit de
interesantă este formula lui Mircea cel Bătrân: "Eu cel întru Christos Dumnezeu binecredinciosul și
binecinstitorul și de Christos iubitorul și singur stăpânitorul, Io, Mircea, Mare Voievod și Domn cu mila lui
Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânim și Domnim toată țara Ungro-Vlahiei și părțile de peste Munți,
încă și spre părțile Tătărești și Amlașului și Făgărașului, Herțeg și Banatului de Severin. Domn și de amândouă
părțile peste toată Dunărea până la Marea cea Mare și Cetății Dârstorului stăpânitor"; în Moldova, Alexandru cel
Bun folosea următoarea formulă: "Cu mila lui Dumnezeu, Noi Alexandru-Voievod, Domnul Țării Moldovei",
sau Ștefan cel Mare întrebuința formula: "Cu mila lui Dumnezeu, Noi Ștefan Voievod Domnul Țării Moldovei".
continuare, pe conducătorul oastei și judecătorul suprem. În plus, termenul "domn", provenind
de la latinescul dominus și având semnificația de "stăpân de domenii", învederează calitatea
acestuia de monarh absolut, de stăpân al întregului teritoriu al țării, ce nu recunoaște nici o
altă autoritate superioară. Învestirea nu era făcută ca în Occident prin distribuirea de către
căpetenii oamenilor de arme a unor teritorii sub formă de beneficii sau feude, aceștia din urmă
devenind vasali.
Domnii Țărilor Române nu au avut calitatea de vasali. Pe de altă parte, în afara
faptului că învestitura era una politică, potrivit concepției creștine specifice acelei epoci, era,
în egală măsură, și una religioasă. Expresia generală întâlnită "cu mila lui Dumnezeu" arată că
domnul deținea puterea de la Dumnezeu și nu de la oameni și că era în același timp apărător al
creștinătății.
Pentru a deveni domn al Țărilor Române trebuiau respectate anumite condiții,
și anume:
- Pretendentul trebuia să fie "os domnesc", adică potrivit sistemului ereditar care a
funcționat până în secolul al XVI-lea, candidatul la domnie trebuia să facă parte din familia
domnitoare232. Oricare dintre fii legitimi sau nelegitimi putea revendica scaunul domnesc. La
domnie puteau veni și frații domnului sau descendenții acestora;
- Femeile erau excluse de la domnie, cu alte cuvinte, candidatul trebuia să fie bărbat;
- Legea țării mai stabilea ca pretendentul la scaunul domnesc să fie român și creștin
ortodox;
- Altă condiție era aceea ca pretendentul "să nu fie însemnat", adică să se bucure de
integritate fizică233.
Sistemul eredității a fost dublat în Țările Române de cel al electivității. Domnii
erau aleși, la alegere participând, în general, boierii, reprezentanții bisericii, armata. Obiceiul
alegerii domnului de către popor își are rădăcini străvechi, regăsindu-se la aborigenii
Daciei234. Alegerea era făcută, inițial, pe viață. Cu timpul aceste două reguli au suferit
modificări. De exemplu, începând din secolul al VI - lea domnul nu mai era ales din rândul
familiei domnitoare, alegerea făcându-se din rândul marilor boieri, iar din secolul al XVII -
lea, din rândul boierilor.
De asemenea, începând tot din secolul al XVI - lea, domnii nu mai erau aleși
pe viață, ei trebuind să fie confirmați de Poartă, din trei în trei ani, iar din secolul al XVII-lea
anual. Alegerea domnului a încetat în secolul al XVIII-lea când ca urmare a înăspririi
dominației otomae, domnii erau numiți direct de către Poartă.
Cu toate acestea, ca o dovadă a autonomiei Țărilor Române, domnul nu intra în
funcție fără să fie, mai întâi, uns de mitropolitul țării.
Pe de altă parte, sub influența bizantină a funcționat în Țara Românească și
Moldova și asocierea la domnie cu scopul de a împiedica luptele pentru tron. De asemenea, în
acest mod se realiza și o inițiere a succesorului la tron în problemele domniei 235. Tot pentru a
evita eventualele frământări legate de vacanța scaunului domnesc, domnii, care își presimțeau
sfârșitul din cauza bătrâneții sau a bolii obișnuiau să-l desemneze pe succesorul la tron236.

232
Basarabi în Țara Românească și Bogdănești sau Mușatini în Moldova
233
De la această regulă puteau exista și excepții; dacă infirmitățile erau rezultatul unor fapte de arme sau nu
aveau însemnătate față de virtuțile morale ale celor care urmeau să ocupe scaunul domnesc. Astfel de excepții au
fost, de exemplu, Bogdan cel Orb, Petru Șchiopul, etc.
234
N.Iorga, Formes byzantines et réalités balcaniques, Paris, 1992; C.C.Giurescu, Istoria românilor, vol. II,
Partea I, București 1940, p.366 - 368.
235
De exemplu, Mircea cel Bătrân îl asociază la domnie pe fiul său Mihail, Alexandru cel Bun, pe fiul său Ilie și
Ștefan cel Mare pe fiul său Bogdan. Uneori asocierea se realiza și între frați. Alexandru cel Bun împarte tronul
cu fratele său Bogdan, iar fiii lui Alexandru, împăcându-se în cele din urmă, după anul 1435 devin asociați la
domnie.
 În cazurile de vacanță în scaunul domnesc, obiceiul pământului a impus o altă
instituție și anume, locotenența domnească, exercitată ori de câte ori domnul era fie bolnav,
fie în imposibilitatea de a conduce țara, fie că era plecat de la reședință, sau că era mazilit.
Locotenența domnească era formată din unul până la șapte membri, cel mai adesea,
trei sau cinci membri. Locțiitorii domnești exercitau toate prerogativele domnului,
exceptându-le pe cele personale (danii). Astfel, ei erau obligați să fie în permanență la
reședința domnească și să păzească Scaunul împotriva oricăror uzurpări, să preia visteria de la
domnul mazilit și să o sigileze, să strângă dările237.
Actele emise de locotenență erau date și semnate în numele fiecăruia dintre membri.
Dacă se întâmpla ca domnul ales să fie minor, prerogativele acestuia erau exercitate de
către o regență238 până când acesta devenea major, adică, până la vârsta de 15 ani 239. Spre
deosebire de locotenență, actele regenței erau emise în numele domnului.
b. Atribuțiile domnului
Au fost expresia puterii absolute240 pe care au exercitat-o domnii Țărilor Române,
cuprinzând întreaga activitate a acestora în domeniul politico-administrativ, legislativ,
judecătoresc, militar, bisericesc241.
Atribuții politico-administrative
Domnul era șeful puterii administrative, având atribuții în:
- Asigurarea și păstrarea ordinii în interiorul țării:
- Numirea și revocarea dregătorilor;
- Organizarea administrativ-teritorială a statului;
- Stabilirea și încasarea dărilor;
- Dreptul de a bate monedă.
Pe plan extern, domnul reprezenta țara în relațiile cu alte state având drept de:
- A încheia tratate comerciale sau de alianță;
- A declara război;
- A încheia pacea;
- A trimite și primi soli.
Prerogativele domnului, pe plan extern, au suferit o limitare la sfârșitul sec. XVI și
începutul sec. XVII. Cu toate acestea, încălcând interdicția Porții Otomane, domnii au
continuat să încheie tratate internaționale și chiar alianțe fără știrea Turciei.
Cu știrea turcilor, domnii au cerut acțiuni diplomatice proprii de mijlocire între
Imperiul Otoman, pe de o parte, și Polonia, Rusia, Austria, pe de altă parte, pentru încheierea
războiului și obținerea păcii.
Domnul era singurul în drept să acorde supușilor săi protecție diplomatică față de
statele vecine.
Atribuții legislative
Se executau prin emiterea de hrisoave, de obicei după consultarea Sfatului Domnesc
și în situații excepționale, după consultarea cu Marea Adunare a țării. Erau recunoscute și de
către turci. Ele au încetat prin Regulamentele Organice.
Atribuții judecătorești
236
Este cazul lui Ștefan cel Mare, care din timpul vieții l-a desemnat la tron pe fiul său, Bogdan sau al lui
Alexandru Lăpușneanu care l-a desemnat pe fiul său, Bogdan.
237
M.T.Oroveanu, op. cit., p.116
238
De obicei, din regență făcea parte mama domnului. De exemplu, în cazul lui Bogdan Lăpușneanu. Uneori de
către unul dintre boieri ca în cazul lui Ștefăniță-Vodă, când Moldova a fost condusă în timpul minorității acestuia
de hatmanul Luca Arbore.
239
Uneori regența continua și după vârsta de 15 ani. Doamna Chiajna a continuat regența până la vârsta de 22 de
ani a lui Petru cel Tânăr.
240
Puterea domnului era absolută dar nu despotică, așa cum au acreditat unii istorici (A.D.Xenopol) pentru că,
de fapt, era limitată de regulile Obiceiului pământului și de Pravile.
241
Al.Buzescu, Domnia în Țările române până la 1866, București, 1943.
 Atribuțiile judecătorești decurg atât din tradiția bizantină cât și din cea românească
conform cărora voievozii aveau dreptul de judecată. Domnul era judecătorul suprem, el
judeca, în ultimă instanță, pricini civile, (referitoare la dreptul de proprietate asupra
pământului), pricini penale, (putând condamna la moarte, confisca averi sau putând exercita
dreptul de grațiere).
Domnul putea să delege dregătorilor dreptul de a judeca și uneori putea să confere
acest drept marilor boieri sau mânăstirilor pentru populația aflată pe domeniile respective.
Exercitarea prerogativelor judecătorești de către domn reprezenta o componentă
importantă de care s-au bucurat permanent Țările Române.
Principalele prerogative au fost recunoscute de turci chiar în perioada în care
dominația lor se afla la apogeu, deoarece domnul judeca după legea țării și împărțea dreptatea
în numele său și nu al sultanului.
Atribuții militare
Domnul era comandantul suprem al armatei, având dreptul să:
- Conducă armata;
- Numească dregătorii militari (hatman, spătar);
- Recruteze și să mobilizeze oastea.
Atribuții în materie religioasă
Erau exercitate întotdeauna cu consultarea Sfatului domnesc sau a Marii
adunări a țării și constau în:
- Dreptul de a hotărî înființarea mitropoliilor, episcopiilor și mânăstirilor;
- Dreptul de a numi și revoca ierarhii bisericii alături de patriarhi;
- Dreptul de a reglementa competența de judecată a instanțelor judecătorești;
- Dreptul de a reglementa activitatea în țară a cultelor străine.

1.2. Sfatul domnesc

Un document din 11 februarie 1400 menționează despre "Sfatul boierilor mari
și credincioși", ceea ce atestă existența Sfatului domnesc concomitent cu întemeierea statelor
feudale românești242.
Începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, denumirea de "divan"243 o
înlocuiește pe cea de "Sfat domnesc", fără ca aceasta din urmă să dispară întrutotul.
Privitor la componența Sfatului domnesc între secolele XIV - XV, acesta era
alcătuit din boieri fără dregătorii; începând din a doua jumătate a secolului al XV-lea era
format din dregători, în mare parte; pentru ca, între secolele XVI-XVII, să fie format,
exclusiv, din dregători. Explicația constă în faptul că, inițial, poziția dregătorilor era
considerată a fi inferioară boierilor, primii, fiind considerați simpli funcționari. Din secolul al
XVII-lea, dregătorii erau superiori boierilor, iar la sfârșitul secolului al XVII-lea, "boierie" și
"dregătorie" devin termeni sinonimi. Numărul membrilor Sfatului domnesc era, între secolele
XVI - XVII și prima jumătate a secolului al XVIII-lea, de 12, cifră care s-a menținut vreme de
trei secole.
Sfatul domnesc ca organ central al statului avea rol consultativ; principalele
atribuții ale acestuia fiind legate de funcțiunile sau prerogativele Domniei.
Astfel, Sfatul domnesc avea atribuții politice, judecătorești, financiare,
bisericești și militare244.
În consecință, Sfatul domnesc era obligat să-l informeze pe domn despre
situația și starea de spirit a țării, pe plan intern, iar pe plan extern, îl asista pe domn la

242
Documenta Romaniae Historica, A, p.7
243
Divan este termen de origine turcă, având semnificația, între altele, de Consiliu al sultanului
244
M.T.Oroveanu, op. cit., p.128 - 129; E.Cernea, E. Molcuț, op. cit., p.76 - 77
încheierea tratatelor de alianță, vasalitate și comerciale. În relațiile cu turcii, domnul consulta
Sfatul domnesc ori de câte ori era interesat în aplicarea unei noi politici245 .
Sfatul domnesc nu era o instanță de judecată dar colabora cu domnul la
soluționarea litigiilor.
De asemenea, domnul consulta Sfatul domnesc dacă era necesară înființarea
unor dări noi sau când trebuiau luate măsuri pentru a evita evaziunea fiscală la vechile dări.
În egală măsură, Sfatul domnesc era consultat în privința înființării de noi
eparhii sau mutării unei mitropolii sau episcopii de la o reședință la alta246.
1.3. Marea adunare a țării
Marea adunare a țării a mai fost denumită în documente și "sobor", "mare
sobor", "sfat de obște", "adunare obștească", "sfat a toată țara", "adunare a toată țara".
Din Marea adunare a țării făceau parte reprezentanți ai claselor sociale care nu
erau reprezentați în mod direct în Sfatul țării; de exemplu, mazilii după ce își pierdeau poziția
de dregători. Din Marea adunare mai făceau parte clerul și negustorii.
Numărul membrilor era de maxim 150 - 200 și minim de 30, în cazul
adunărilor restrânse.
Adunările erau convocate de domni, fie la inițiativa acestuia, fie la inițiativa
grupurilor interesate. De regulă, ele erau convocate pentru a fi dezbătută o singură problemă.
În funcție de obiectul hotărârilor, ce trebuiau luate, adunările puteau avea caracter extern sau
intern.
Adunările cu caracter extern deliberau în privința încheierii tratatelor de
vasalitate, de alianță, de omagiu, a încheierii convențiilor de comerț, a plății haraciului, a
încheierii păcii și declarării războiului.
Adunările cu caracter intern hotărau în privința alegerii domnului, abdicării,
acordării de privilegii, urmăririi și prescripției dreptului de urmărire a țăranilor fugiți,
statutului țăranilor aserviți, aplicării dreptului scris și a reformelor legislative247.
Hotărârile luate erau prezentate într-un hrisov emis de domn.

1.4. Dregătoriile centrale

a. Trăsături caracteristice
Dregătoriile centrale aveau în sinteză următoarele trăsături caracteristice248:
- Atribuțiile unui dregător nu au fost delimitate în țările române, domnul putând delega
unui dregător sarcini care puteau intra în atribuțiile altor dregători;
- Până la reforma lui Constantin Mavrocordat dregătorii nu erau salarizați, fiind
răsplătiți prin danii, prin acordarea de privilegii, prin concedarea unor venituri domnești, etc;
- Atât în Țara Românească cât și în Moldova a existat o ierarhie a dregătorilor, în
fruntea ei aflându-se cei cu atribuții legate de administrația țării;
- Dregătorii erau numiți, confirmați și revocați de domni. La numire și la confirmare ei
trebuiau să presteze un jurământ de credință față de domn, ocazie cu care primeau însemnele
dregătoriei și un caftan;
b. Clasificare
Dregătorii puteau fi clasificați după mai multe criterii și anume249:
a. După importanța dregătoriei, erau dregători mari și dregători mici;
b. După participarea la Sfatul domnesc, erau boieri de sfat și boieri de divan;

245
De exemplu, în 1594 Mihai consulta Sfatul domnesc pentru a hotărî dacă să pornească sau nu războiul cu
turcii.
246
În 1626 Miron Barnovski consultă Sfatul domnesc în privința organizării călugărilor
247
M.T.Oroveanu, op. cit., p.130 - 131
248
Istoria dreptului românesc, Tratat, vol. I, p.289.
249
M.T.Oroveanu, op. cit., p.134.
 c. După natura atribuțiilor, erau dregători cu atribuții privind administrația țării din
care făceau parte: Bănia Craiovei, marele Vornic, marele Logofăt, marele Vistier, marele
Postelnic, marele Portar, marele Ușar, Vătaful de Aprozi și Vornicii de Poartă, dregători cu
atribuții militare, aceștia fiind: marele Spătar, Hatmanul, Pârcălabii, marele Armaș, marele
Agă, marele Serdar, marele Șetrar; și dregători în serviciul domnului sau al curții domnești,
aceștia fiind: marele Paharnic, marele Stolnic, marele Comis, marele Medelnicier, marele
Clucer, marele Sulger, marele Jitnicer, marele Pitar, marele Cămăraș, marele Căminar și
marele Vameș.

1. Dregători cu atribuții privind administrația țării

A. Bănia Craiovei . Dintre dregătoriile cu atribuții administrative și judecătorești,
Bănia Craiovei joacă un rol aparte, având o structură complexă, similară domniei. Marele ban
exercita asupra celor 5 județe de peste Olt aproape aceeași autoritate pe care o avea domnul în
întreaga țară. De aceea, a fost considerat dregătorul "cel mai însemnat după domn" sau "al
doilea domn al țării", având dreptul de a condamna la pedeapsa capitală, de a autoriza
înființarea de sate, de a strânge venituri și de a comanda, o armată pentru nevoile dregătoriei
și pentru apărarea granițelor. De asemenea, banul avea ca și domnul, un ispravnic înlocuitor și
era ajutat, la rândul său, de dregători cu funcții asemănătoare cu cel de la curtea domnească250.
B. Marele vornic. Menționat în documente spre sfârșitul secolului al XIV-lea,
marele vornic avea atât în Țara Românească cât și în Moldova atribuții judecătorești. Spre
deosebire de Țara Românească, unde "vinile" mari pedepsite cu moartea erau trimise la
domnie, în Moldova, marele vornic putea condamna la pedeapsa capitală. Tot în Moldova,
începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, existau doi vornici, unul pentru Țara de
Sus și altul pentru Țara de Jos.
C. Marele logofăt. Era șeful cancelariei domnești, în această calitate, atribuțiile
sale fiind de păstrare a sigiliului statului, de redactare și semnare a documentelor domnești, de
referent al domnului și al Divanului asupra pricinilor 251. În materie judecătorească, marele
logofăt avea în Moldova competență specială în privința pricinilor de stăpânire de pământ și
de hotărânicii. Putea, de asemenea, să aplice amenzi pentru mutarea pietrelor de hotar, pentru
uz de documente false, pentru lipsa împricinatului de la judecată. Avea, în plus, atribuții
notariale.
D. Marele vistier. Marele vistier sau marele argintar era "ministrul de finanțe al
acelor vremuri"252, putând să strângă veniturile, să păstreze banii și să contabilizeze
cheltuielile. Avea competență judecătorească în privința așezării și perceperii dărilor. Tot
vistierul se ocupa și de procurarea și păstrarea obiectelor de lux vestimentar necesare
domnului. În exercitarea atribuțiilor sale, era ajutat de un al doilea vistier, al treilea vistier și
de logofeți de vistierie iar în țară de birari, globnici, și începând din secolul al XVII-lea, de
vistiernicei.
E. Marele postelnic. Inițial, marele postelnic avea în grijă patul și camera de
culcare a domnului. Având oricând acces la domn, i s-a dat atribuția de a primi și a introduce
soli străini, calitate pentru care trebuia să cunoască mai multe limbi străine. Treptat,
postelnicul a ajuns mareșal al curții domnești iar din secolul al XVII-lea, dregător al statului,
atribuțiile sale inițiale revenind subalternilor. De asemenea, în secolul al XVII-lea, avea
dreptul de a judeca aprozii și curierii de la curte.

250
Istoria dreptului românesc, Tratat, vol.I, p.300-304
251
Istoria dreptului românesc, Tratat, vol.I, p.291; Mihai T.Oroveanu, op. cit., p.134 - 135
252
George Fotino, Cercetări de vechi drept românesc, în Pagini de istoria dreptului românesc, București, 1972,
p.77
 F. Marele portar. În Țara Românească, atribuțiile marelui portar erau, în
secolul al XVI-lea, de a primi turcii și alte persoane importante la curtea domnească. Începând
din secolul al XVI-lea, s-au adăugat noi atribuții privind hotărâniciile și depunerea
jurământului de către jurători.
G. Marele ușar253. Este o dregătorie menționată în Moldova din secolul al XV-
lea. Marele ușar avea ca atribuții primirea și găzduirea turcilor la curtea domnească, trebuind
să cunoscă limba turcă. Era socotit boier de divan, ocupând locul al doisprezecelea în această
categorie, între logofătul al doilea și marele agă.
H. Vătaful de aprozi. Aprozii au fost slujitori domnești, recrutați inițial din
rândul boierilor tineri. Atribuțiile lor erau de curieri și mai târziu de agenți judecătorești. Se
aflau sub comanda vătafului de aprozi care se ocupa de chemarea și aducerea efectivă a
părților la judecată, executarea hotărârilor civile ale domnului sau ale divanului, urmărirea
debitorilor și închiderea lor. În ceea ce-i privește pe debitori, exista o închisoare specială
pentru aceștia, numită "vartă"254.
I. Vornicii de poartă. Atestați din secolul al XV-lea, vornicii de poartă sau de
gloată, erau ai "porții", care, după modelul Porții otomane, reprezenta simbolul domniei,
adică, al puterii domenești. Aparent, rolul lor era modest. În realitate, având scaun de judecată
și pecete proprie, acest rol era depășit. Vornicii de poartă se subordonau domnului și marelui
logofăt, având atribuții de judecători și de auxiliari ai justiției domnești. În prima calitate,
judecau la poarta palatului pricinile mici255 iar în calitate de auxiliari, triau pricinile, aduceau
împricinații la divan, făceau expertize evaluând bunurile în litigiu, întocmeau zapise, fiind
martori sau autentificând acte de notariat.

2. Dregători cu atribuții militare

A. Marele spătar. Este menționat pentru prima oară în Țara Românească, la
începutul secolului al XV-lea. Dacă la început, purta sabia domnului la solemnități, a ajuns, în
timp, al treilea mare dregător, fiind, inițial, comandant al armatei iar, mai târziu, al cavaleriei.
Atribuțiile sale judecătorești vizau judecarea subalternilor după dreptul ostășesc bizantin și
dreptul disciplinar stabilit de obiceiul pământului. Potrivit documentelor, în Moldova, cu toate
că avea sub comandă slujitorii spătăriei și pe spătăreii răspândiți în țară, cu toate că avea
atribuții judecătorești asupra subalternilor săi, era mai mult un dregător de curte.
B. Hatmanul. Era o dregătorie specifică Moldovei. Hatmanul comanda întreaga
oștire, având în egală măsură, atribuții administrative și judecătorești. Îi judeca pe toți cei
aflați sub comanda sa și avea competență specială în privința robilor domnești256.
C. Pârcălabii. Spre deosebire de Țara Românească, în Moldova rolul
pârcălabilor avea o mai mare însemnătate politică și militară. În fiecare cetate erau doi
pârcălabi, în mod excepțional, unul singur. În afara atribuțiilor militare, pârcălabii asigurau
ordinea și aveau competență generală în materie civilă și penală. Aveau la dispoziție o
închisoare și puteau pronunța pedeapsa capitală. Spre sfârșitul secolului al XVII-lea au încetat
să mai facă parte din Sfatul domnesc, rămânând conducători de ținut.
D. Marele armaș. În Țara Românească avea următoarele atribuții: prinderea,
cercetarea și întemnițarea celor vinovați de crime și executarea pedepsei capitale. Tot marele
armaș comanda artileria, iar pe timp de război, avea grijă ca ostașii să nu fugă. Avea sub
comandă o închisoare numită "grosul armășiei", pe armașul II și III, în capitală, și un număr

253
Dimitrie Cantemir îl numește în Descriptio Moldaviae și "mare portar".
254
Historica relatio, în MID, V, p.6 și urm.
255
De exemplu, judecau și pedepseau femeile desfrânate.
256
În competența hatmanului intrau inclusiv faptele grave ale robilor cum ar fi omorul, tâlhăria. Această
competență i-a fost acordată în timpul domniei lui Ieremia Movilă și confirmată ulterior de Miron Barnovski.
de armași și armășei înarmați și organizați militărește, în teritoriu. Sub jurisdicția sa se aflau și
robii domnești.
În Moldova, atribuțiile sale erau cvasiidentice, cu excepția faptului că nu comanda
artileria și nu avea în grija sa robii domnești.
E. Marele agă. Devine dregător în timpul domniei lui Mihai Viteazul, fiind
comandantul dorobanților. Pe timp de pace asigura ordinea în capitală și în capitalele de
județe. Avea competență proprie în judecarea pricinilor penale, iar pricinile civile le judeca
prin delegație domnească.
În Moldova, marele agă comanda pedestrimea. Avea atribuții militare, de poliție și de
judecată.
F. Marele serdar. În Țara Românească, era primul subaltern al marelui spătar, având
sub comanda sa mazilii. Era membru al Sfatului domnesc, având rang de mare dregător.
În Moldova, avea sarcina de a apăra granița răsăriteană. Sub comanda sa se aflau
călărașii "de margine" și mazilii din ținuturile Orhei, Lăpușna și Soroca257.
G. Marele șetrar. Atât în Țara Românească cât și în Moldova se ocupa de încartiruirea
armatei, având, în acest sens, grija corturilor domnești și a taberelor.
În Moldova, pe timp de război era "comandant al artileriei258.
3. Dregători în serviciul domnului sau al curții domnești
A. Marele paharnic a fost numit și ceașnic. În Țara Românească, paharnicul trebuia să
guste din băutura domnului pentru a verifica dacă era otrăvită sau nu, să aprovizioneze
pivnițele domnești, să administreze viile domnești.
În Moldova, a existat și un ceașnic al doamnei. În general, atribuțiile marelui paharnic
erau aceleași. Avea, în plus, competență judecătorească în toate pricinile legate de vii.
B. Marele stolnic. Avea aceleași atribuții atât în Țara Românească cât și în Moldova
privitoare la servirea mâncării și gustarea ei pentru a se încredința dacă nu este otrăvită,
aprovizionarea curții domnești cu alimente, strângerea dijmei de pește.
C. Marele comis. Era în ambele țări române, îngrijitorul cailor domnului, ocupându-se
de tot ceea ce presupune întreținerea unui cal (hrană, grajduri, evidența cailor).
D. Marele medelnicer. Atribuția sa era să-i toarne domnului apă când se spăla pe
mâini.
E. Marele clucer. Avea atribuții similare în Țara Românească și în Moldova, adică de
aprovizionare a curții domnești cu alimente. Tot marele clucer strângea zeciuiala de grâu
cuvenită domnului.
F. Marele sulger. Aproviziona curtea cu carne, ținea evidența consumului iar surplusul
îl depozita în magaziile sulgeriei.
În Moldova, între secolele XVII - XVIII, se ocupa de încasarea dărilor cuvenite
sulgeriei și de îngrijirea vitelor confiscate.
G. Marele pitar. În grija sa, intra pîinea necesară curții domnești. În secolul al XVII-
lea, se ocupa și de carele și caleștile domnului.
H. Marele jitnicer. Este o dregătorie specifică Moldovei. Jitnicerul strângea grânele
cuvenite domnului, le depozita în magazia domnească. De asemenea, se ocupa de distribuirea
lor și de aprovizionarea cetăților turcești cu grâu.
I. Marele cămăraș. Mențiunile despre o cămară deosebită de vistierie și despre
cămăraș sunt ceva mai târziu, în prima jumătate al secolului al XVII-lea, atât în Țara
Românească cât și în Moldova.
În Țara Românească avea următoarele atribuții: strângerea și administrarea banilor
proveniți din averile domnului sau din veniturile țării cuvenite domnului (vămi, ocine);

257
Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, II, 6
258
Dimitrie Cantemir, idem.
cumpărarea și păstrarea bunurilor de preț (blănuri, bijuterii) necesare fastului curții; controlul
instrumentelor de măsurătoare ale negustorilor și amendarea contravenienților.
În Moldova, avea, în plus, și unele atribuții de protocol. Făcea parte din sfetnicii
secreți ai domnului și locuia la palatul domnesc259.
J. Marele căminar. Strângea dijmele de ceară cuvenite domnului, dările pe cârciumi,
pe prăvălii, etc.
K. Marele vameș. centraliza și contabiliza veniturile din vămi și era șeful tuturor
vameșilor.
1.5. Organizarea de stat a Transilvaniei
Aflată până în 1541, sub dominație maghiară, între 1541 - 1683, sub
suzeranitate otomană, iar din 1683, sub dominație inițial austriacă și ulterior austro-ungară,
Transilvania va avea o evoluție aparte în comparație cu Moldova și Țara Românească.
Câtă vreme Transilvania s-a aflat sub stăpânirea ungară, conducerea politică a
aparținut voievodului. Prerogativele acestuia au fost limitate "de autonomia comitatelor, a
scaunelor secuiești și săsești, de privilegiile acordate Bisericii catolice, precum și de atribuțiile
superioare ale regelui Ungariei"260. Cu toate acestea, voievozii Transilvaniei au încercat să
înlăture dominația maghiară și să-și lărgească prerogativele. Astfel, spre sfârșitul secolului al
XIII -lea și începutul secolului al XIV-lea și chiar în secolul al XV-lea, unii voievozi au
încercat să transforme voievodatul într-o funcție ereditară. Este cazul voievozilor Roland și
Ladislau Borșa, în timpul cărora Transilvania devenise un "regnum", distinct de Regnum
Hungariae sau al voievozilor Csáki, Laczkfi, Iancu de Hunedoara, care au format adevărate
dinastii.
Prerogativele voievodului erau administrative, militare și judecătorești.
Voievodul putea să numească vicevoievodul, conducătorii comitatelor și slujbașii apropiați.
Avea dreptul de a convoca congregațiile generale și de a le conduce lucrările.
De asemenea, voievodul era șeful armatei, având largi atribuții în acest sens.
Ca reprezentant al regelui, era administratorul veniturilor legale, din care păstra
o treime261.
Prerogativele judecătorești erau exercitate de voievod în cadrul comitatelor
existente în Transilvania: Hunedoara, Alba, Târnava, Cluj, Dăbâca și Solnocul Interior.
Existau, însă, chiar în interiorul acestor comitate regiuni, cum ar fi cele din jurul ocnelor și
minelor, care nu erau supuse jurisdicțiilor voievodale. Din aceeași categorie, făceau parte
latifundiile ecleziastice atribuite Bisericii catolice în Alba-Iulia sau la Cluj - Mănăștur și
teritoriile locuite de sași și de secui; deși în privința acestora din urmă, în secolul al XV-lea,
voievodul devenind comite și al secuilor, dobândește jurisdicție și asupra lor.
Mai trebuie subliniat că existau teritorii, cum ar fi Amlașul, Făgărașul, Ciceul,
Cetatea de Baltă, care se aflau sub conducerea domnilor Țării Românești și, respectiv,
Moldovei, ceea ce contribuie la accentuarea legăturilor firești dintre cele trei țări române.
În perioada voievodatului, componente ale vieții publice centrale și, în egală
măsură, expresie a luptei pentru autonomia Transilvaniei erau și congregațiile nobiliare.
Congregațiile nobiliare erau adunări reprezentative pe stări la care participau reprezentanții
categoriilor sociale privilegiate dintr-un comitat sau din mai multe comitate. Până în 1437, din
aceste adunări faceau parte atât reprezentanții "națiunilor" privilegiate cât și reprezentanții
feudalilor români. După înfrângerea răscoalei țărănești din 1437, a fost interzisă participarea
românilor la viața politică, hotărârile fiind luate de data aceasta de Dieta vel Congregatio
generalis trium partium în baza înțelegerii dintre maghiari, secui și sași numită "Unio trium
nationum".

259
Istoria dreptului românesc, Tratat, vol. I, p.298.
260
E.Cernea, E.Molcuț, op. cit., p.88.
261
Istoria dreptului românesc, Tratat, vol. I, p.261.
 După cucerirea Belgradului, în 1521, și victoria de la Mohacs, în 1526, statul
ungar se divide: partea mijlocie a Ungariei cu fosta capitală Buda este transformată în pașalâc
turcesc, iar partea de apus a intrat sub stăpânirea lui Ferdinand, fratele lui Carol Quintul.
În aceste condiții, Transilvania se desparte de regatul ungar și devine principat
aflat sub suzeranitate otomană, fiind condusă de un principe. Principatul Autonom al
Transilvaniei cuprindea cele șapte comitae din fostul voievodat; scaunele săsești și secuiești;
cele trei districte: Brașov, Făgăraș și Bistrița; comitatele din "Partium": Arad, Zarand, Bihor,
Solnocul Exterior, Solnocul de Mijloc, Crasna, Satu Mare și Maramureș; Banatul și câteva
comitate din Ungaria de Sus262.
Principele era ales de către Dieta Transilvaniei și confirmat de către poartă.
După confirmare Poarta trimitea noului principe însemnele domniei: steag, sceptru, arme, o
pălărie de paradă și un cal cu întreg harnașamentul. În realitate, au existat cazuri când Poarta a
impus Dietei, înainte de alegeri persoana care urma să devină principe; uneori chiar și fără ca
dieta să aprobe alegerea acestuia.
Principele era șeful administrației, numind funcționarii publici, încheind
convenții și tratate cu țările străine, conferind titluri de noblețe, încheind pace și declarând
război.
În materie legislativă, principele putea să aprobe sau să respingă hotărârile
dietei.
Era, de asemenea, șef al cultelor, calitate în care supraveghea activitatea
religioasă din țară, numea și confirma înalții prelați.
Ca judecător suprem, avea competență în materie civilă și penală. Avea dreptul
de a grația, amnistia sau comuta pedepsele.
Principele exercita și prerogative miliatre, fiind comandantul suprem al
armatei.
Alături de principe, din organele centrale ale statului mai făceau parte Dieta
Transilvaniei și Consiliul Principelui. Dieta Transilvaniei era o adunare cu caracter deliberativ
din care făceau parte Scaunul guvernamental, consilierii și prelații, Tabla regească, înalții
funcționari ai comitatelor, provinciilor și scaunelor secuiești, ai provinciilor săsești, precum și
ai orașelor libere și taxaliste. Dieta se întrunea fie la Alba-Iulia, fie în alte localități și
cuprindea aproximativ 150 - 200 de membri. Spre deosebire de Congregația nobililor care își
desfășura activitatea în mod ocazional, Dieta se întrunea permanent, hotărând în privința
problemelor de legiferare, justiție și administrație ale Transilvaniei.
Consiliul principelui era alcătuit din minimum 12 membri, având rolul de a-l
sfătui pe principe în conformitate cu legile în vigoare; în caz contrar, membrii Consiliului erau
suspectați de uneltire împotriva statului și urma să fie pedepsiți. Principele era obligat, la
rândul său, să țină cont de sfaturile Consiliului, exceptând situațiile când acestea se dovedeau
a fi contrare legii.
Secțiunea a V-a
Organizarea administrativ-teritorială

Atât în Țara Românească cât și în Moldova, teritoriul era împărțit în două mari
subdiviziuni. ÎnȚara Românească cele două mari regiuni erau despărțite de Olt. În dreapta
Oltului se afla Bănia Craiovei, regiune care a beneficiat de un regim aparte datorită
caracterului său complex și al rolului important pe care l-a avut în ierarhia dregătoriilor
centrale. Muntenia aflată în stânga Oltului era condusă de Marele vornic, care exercita în
această regiune atribuțiile Banului Craiovei, mai puțin, dreptul de a condamna la moarte.
Moldova a fost și ea împărțită în două mari regiuni: Țara de Sus, compusă din
ținuturile Hotin, Dorohoi, Hârlău, Suceava, Neamț și Bacău, cu scaunul la Dorohoi și Țara de
262
Idem.
Jos, din care făceau parte ținuturile Iași, Cârligătura, Roman, Vaslui, Tutova, Tecuci, Putna,
Covurlui, Fălciu, Lăpușna, Orhei și Soroca, având reședința la Bârlad 263. Fiecare regiune era
condusă de către un vornic.
În afara acestei împărțiri, în Țara Românească sunt cunoscute ca unități
administrativ-teritoriale județele, orașele sau târgurile și satele iar în Moldova ținuturile,
orașele și satele. Demn de precizat este faptul că această organizare este anterioară formării
statelor feudale românești.
În Transilvania întâlnim o organizare aparte, teritoriul fiind împărțit în
comitate, districte și scaune.
1. Județele și ținuturile
Județele
Își au originea în formațiuni anterioare întemeierii statelor feudale, cum ar fi
jupele și confederațiile de obști264. denumirea de "județ" provine din latinescul "iudicium",
semnificând "scaund de judecată", fapt care atestă importanța pe care o avea activitatea de
soluționare a litigiilor în cadrul acestor unități adminsitrative, dar și "continuitatea
instituțională a judex-ului roman"265.
Județele s-au format în jurul unor unități geografice naturale cum ar fi, de
exemplu, văile de râuri266. De aceea, anumite județe poartă numele râurilor de-a lungul cărora
s-au format267.
Județele erau conduse de către o căpetenie care purta numele de județ sau
sudeț268.
În Oltenia, în secolul al XV-lea, băniile au devenit unități administrative asemănătoare
județelor, iar conducătorii lor s-au numit bani sau bănișori269. Cât timp Oltenia s-a flat sub
dominația austriacă (1718-1739), șefii județelor erau numiți vornici de județ. Căpetenia
județului avea atribuții administrative, judecătorești, în privința locuitorilor satelor libere,
executând, în același timp, măsurile de represiune împotriva acelora care nu respectau
ordinea; fiscale, strângând dările și slujbele cuvenite domniei.
Ținuturile
Erau unități administrative corespunzătoare județelor din Țara Românească.
Formate fie într-un mediu geografic favorabil, fie în jurul unor centre social-economice (orașe
sau cetăți), ținuturile erau conduse de județi, sudeți, pârcălabi și staroști.
Atribuțiile acestora erau judecătorești, administrative, fiscale și militare. În
general, pârcălabii administrau ținuturile a căror reședință era o cetate; staroștii conduceau
ținuturile de graniță iar sudeții, restul ținuturilor.
După reforma lui Constantin Mavrocordat, pârcălabii de ținut au fost înlocuiți
cu ispravnici care aveau atribuții administrative și judecătorești limitate însă la satele din
ținut, întrucât nu le era permis amestecul în justiția orășenească270.

2. Comitatele, scaunele și districtele

263
D.Cantemir, Descriptio Moldaviae, I, IV.
264
N.Iorga, Istoria poporului român, București, 1936 - 1939, vol.I, p.332.
265
L.P.Marcu, op. cit., p.88.
266
Istoria dreptului românesc, Tratat, vol. I, p.305; M.T.Oroveanu, op. cit., p.139.
267
De exemplu, Jaleș, Gilort, Goj, Olt, Argeș, Dolj, Dâmbovița, Ialomița.
268
Istoria României, vol. II, p.330.
269
Idem.
270
Istoria dreptului românesc, Trat, vol. I, p.308; M.T.Oroveanu, op. cit., p.140
 Comitatele, care corespundeau ca întindere vechilor așezări ale triburilor
maghiare, erau organizații ale cetăților și domeniilor regale conduse de către un comite ales de
către rege sau de către voievodul Transilvaniei.
Regiunile locuite de către sași și secui erau organizate în scaune, denumire
preluată de aceștia de la vechile scaune de judecată ale românilor 271. În fruntea scaunelor
secuiești se aflau doi dregători cu atribuții militare, administrative și judecătorești. Unul se
numea capitaneus (căpitanul) sau maior exercitus (mai marele oștirii), iar celălalt, iudex
terrestris (jude pământean). Autoritatea supremă era reprezentată de "comitele secuilor" cel
care prezida "obștea secuilor".
Scaunele săsești erau conduse de un "jude regal" cu atribuții asemănătoare
comitelui.
Cât îi privește pe românii din Transilvania, aceștia aveau propriile structuri,
numite districte, la conducerea cărora se aflau cnezii, voievozii și juzii. Astfel de subdiviziuni
administrative cu populație exclusiv românească erau districtele din Banat, Țara Făgărașului,
Ținutul Rodnei și Ținutul Maramureșului.
Banatul, care începând din secolul al XIV-lea, avea, așa cum rezultă din
documente, opt districte272, s-a bucurat întotdeauna de autonomie, fiind condus de un ban iar
după secolul al XIV-lea, de reprezentanți ai regelui.
Țara Făgărașului apare în documente, inițial ca Terra Blachorum, în 1222,
apoi ca Terra Fagaraș, în 1372, și, mai târziu, ca district. Era alcătuită din mai multe sate,
conduse de boieri. La Făgăraș exista ca instanță supremă un scaun de judecată, format din
boierii satelor, unde procesele erau soluționate potrivit dreptului românesc 273. De altfel,
normele juridice aplicate în Țara Făgărașului au fost codificate în Statutele Țării Făgărașului
în 1508.
Ținutul Rodnei cuprindea mai multe sate și centrul orășenesc Rodna. Avea o
poziție privilegiată, beneficiind de numeroase drepturi, privilegii și imunități. La conducerea
orașului era un jude și mai mulți jurați, iar în fruntea satelor se aflau cnezii, numiți mai târziu
"juzi".
Ținutul Maramureșului a fost menționat în 1199, reprezentând una dintre cele
mai vechi formațiuni românești, condusă până în secolul al XIV-lea de voievozi români.
Cuprindea opt districte și era alcătuit din mai multe sate, în fruntea cărora se afla un cneaz.
3. Orașele sau târgurile
Așa cum s-a mai precizat, statele feudale românești nu reprezintă cadrul în care se
formează județele, ținuturile și respectiv orașele, ca subdiviziuni administrativ-teritoriale.
Formarea acestora nu a ținut de o organizare statală ci de condiții prielnice care să permită
apariția și dezvoltarea unor așezări omenești. Pe de altă parte, apariția orașelor și diferența
dintre acestea și sate este determinată de prezența predominantă a meșteșugarilor și
negustorilor, mai puțin a agricultorilor274, ca grupuri socio-profesionale.
În Țările Române, se făcea distincție între "târgurile libere care se bucurau de anumite
scutiri și privilegii și cu care domnul trata în virtutea privilegiilor acordate și târguri
proprietate particulară de la care proprietarul terenului avea dreptul de a percepe anumite
taxe275. Dacă în Țara Românească orașele sunt așezate atât pe pământ domnesc cât și boieresc,
în Moldova toate târgurile sunt așezate pe pământ domnesc276.

271
E.Cernea, E.Molcuț, op. cit., p.91.
272
Acestea erau Lugoj, Sebeș, Mehadia, Almăj, Iladia, Comiat, Crașova și Bârzava.
273
Ștefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, III, Cluj-Napoca 1996, p.561.
274
C.C.Giurescu, Târguri sau orașe și cetăți moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-
lea, Ed. Enciclopedică, București, 1997, p.108 - 129.
275
M.T.Oroveanu, op. cit., p.145-146.
276
C.C.Giurescu, op. cit., p.178 - 180.
 În general, orașele aveau o structură concentrică cuprinzând vatra târgului, hotarul
târgului și ocolul târgului.
Vatra târgului reprezenta centrul urban compus din clădiri, împrejmuiri și ulițe.
Hotarul târgului era terenul agricol înconjurător cu ogoare, vii, livezi, fânețe, prisăci,
heleșteie.
În afara hotarului se aflau mai multe sate ce alcătuiau ocolul târgului.
Din administrația orășenească făceau parte două categorii de organe: unele
reprezentante ale orășenilor, celelalte reprezentante ale domnului.
Prima categorie cuprinde în Țara Românească un județ și 12 pârgari, în Moldova, un
șoltuz și 12 pârgari și în ambele țări, o adunare generală a orășenilor277.
Din cea de-a doua categorie, făceau parte dregătorii domnești: vornicul de târg,
pârcălabul de oraș, starostele, pristavul, vameșul.
Județul respectiv, șoltuzul împreună cu pârgarii se ocupau de repartizarea în funcție de
avere a cislei, birul fiind însă încasat de organele domnești, aveau competență judecătorească,
judecând anumite pricini civile și penale. De asemenea, șoltuzul asigura liniștea publică,
putând să aresteze și să amendeze pe tulburători. Aveau, în egală măsură, atribuții notariale,
ținând catastihul târgului în care erau intabulate actele juridice translative de proprietate,
având ca obiect bunurile imobiliare din vatra și hotarul târgului.
Din adunarea generală a orășenilor făceau parte toți locuitorii orașului cu drept de vot.
Adunarea se întrunea, în special, când trebuia să aleagă pe conducătorii orașului: județul
(șoltuzul) și pârgarii și când trebuia să dezbată situații grave cum ar fi, de exemplu, o
contribuție nouă cerută orașului sau înstrăinarea de către domn a unei părți din hotarul
orașului.
Vornicul de târg, în calitate de reprezentant al domnului, răspundea de strângerea
dărilor în natură și în bani și de executarea dărilor în muncă. Avea și atribuții judecătorești,
judecând plângerile locuitorilor împotriva impunerilor abuzive. Pârcălabul de oraș era în Țara
Românească un ajutor al vornicului de târg care lua vama, venitul ocolului și care organiza
târgul și oborul de vite.
În Transilvania, orașele aveau o anumită autonomie recunoscută prin acte scrise ale
puterii centrale, cunoscute sub denumirea de "Charta".
La conducerea orașelor se afla un consiliu din care făceau parte 12 cetățeni,
reprezentând fruntașii aleși din păturile bogate ale orășenimii. În fruntea consiliului era un
primar sau jude, ales pe timp de un an. În unele orașe pe lângă primar exista și un
administrator278.
4. Satele
În istoria socială a românilor satul sau obștea a jucat cel mai important rol, în primul
rând ca formă de organizare predominantă încă de pe vreme geto-dacilor și apoi ca entitate
distinctă, ce păstrează și transmite din generație în generație reguli moștenite din vremuri
străvechi și cu o receptivitate scăzută față de ceea ce este nou și față de influențele străine. Și
chiar dacă, fenomenele de aculturație nu pot fi negate, tot ceea ce a fost preluat de la alte
popoare cu care populația autohtonă a venit în contact a fost adaptat obiceiului locului,
căpătând conotații specifice.
Obligate o perioadă îndelungată să se apere, să lupte și să reziste într-un spațiu și
pentru un spațiu care după retragerea romanilor, vreme de câteva secole, nu a avut o
organizare statală, obștile daco-romanilor și apoi ale românilor au învățat să se autoconducă și
să se auto-administreze, această situație menținându-se pentru unele sate, chiar și după
formarea statelor românești. De aceea, se poate afirma, că obștea a fost izvorul normelor de
conduită ale românilor și locul unde au fost conservate valorile acestora.
277
N.Grigoraș, Dregătorii târgurilor moldovenești și atribuțiile lor până la Regulamentul Organic, Iași, 1942.
278
L.P.Marcu, op. cit., p.91
 După constituirea statelor feudale, unele sate și-au păstrat vechea autonomie, așa cum
afirmasem ceva mai devreme, iar altele au devenit sate domnești sau prin privilegii de
imunitate, sate boierești sau mânăstirești.
A. Satele libere. Erau satele locuite de moșneni, în Țara Românească și de răzeși, în
Moldova. Termenul "moșnean", derivat al cuvântului "moș" este, după unele interpretări, de
origine traco-dacă279. Moșul este "cel încărcat de ani" sau cel care reprezintă autorul comun al
cetelor de moșneni care locuiau într-un sat sau mai multe sate 280. Cei bătrâni erau, în egală
măsură, aceia care aveau un cuvânt greu de spus în cadrul obștei, formând adunarea
oamenilor buni și bătrâni. Întrunită în zilele de sărbătoare adunarea avea o largă competență,
cuprinzând dreptul:
" a. De a reglementa folosința averii devălmașe;
b. De a dispune, prin vânzare sau donație, de părți din patrimoniul obștei;
c. De a se vinde pe sine însuși, cu sau fără oameni, unui stăpân feudal;
d. De a se împrumuta, de a cumpăra, de a exercita, dreptul de protimisis;
e. De a urmări averea obșteanului care nu-și plătește datoria (de ex. din cislă sau din
gloabă), lăsând-o să cadă asupra obștei;
f. De a exercita paza câmpului și a vetrei satului, de a urmări și a prinde pe
răufăcători;
g. De a judeca pricini penale și civile. Adunarea sfatului pentru judecată ("scaunul de
judecată") se întrunea în "bătătura satului" sau în tinda sau în pridvorul bisericii. Judecata
obștii ("județul obștesc") era de două feluri: "județul ăl mare" care privea crimele (omorul,
tâlhăria, curvia etc) și "județul ăl mic" (bătăile, certurile etc.). Obștea arhaică avea competență
deplină pentru orice vini și drepturi să aplice chiar și pedeapsa cu moartea. După întemeiere,
judecata crimelor ("județul ăl mare") a fost preluată de domnie, chiar pentru satele libere, dar
cu colaborarea obștii. În pricini civile, obștea prin oamenii buni și bătrâni avea un rol deosebit
mai ales la hotărânicii. Acest rol se leagă de străvechea procedură a "judecății la hotare" care
privea hotarul satului cu alte sate;
h. Obștea mai avea dreptul să asiste ca martoră și ca instanță de autentificare la toate
actele juridice cu efecte asupra patrimoniului ei. Luând cunoștință de act, obștea consimțea la
el și renunța la protimisis. De aceea, zapisele sub semnătură privată erau socotite provizorii
până la autentificarea lor de obștea satului;
i. Sfatul obștii prin oamenii buni și bătrâni aveau dreptul să repartizeze dările, satul
fiind impus de stat la o sumă globală. Repartiția pe gospodării (cisla) se făcea ținând seama de
mijloacele și greutățile fiecărui contribuabil. Sumele neplătite de cei morți, fugiți sau
insolvabili se repartizau între obșteni; răspunderea față de fisc fiind solidară"281.
Autonome prin faptul că aveau propriile organe de conducere, satele libere se
subordonau, din punct de vedere administrativ, fiscal și militar, județelor sau ținuturilor.
Dregătorii domnești aveau obligația de a strânge veniturile domniei și de a supraveghea
muncile cuvenite acesteia. Autoritatea exercitată de către domni asupra satelor libere era una
de drept public; legătura dintre sat și domnie făcându-se prin intermediul unui reprezentant al
obștii, ales de săteni, care se numea pârcălab în Țara Românească și vătăman în Moldova.
B. Satele aservite.
Satele domnești. Alături de satele boierești și cele mânăstirești făceau parte din
categoria satelor aservite sau particulare282. De asemenea, satele domnești puteau să aparțină
279
Andrei Rădulescu, Pagini inedite din Istoria vechiului drept românesc, Ed. Academiei Române, București,
1991, p.56 - 76; I.I. Russu, Limba traco-dacilor, Editura Științifică, București, 1967, p.202, 204, 207.
280
Cetele de moșneni au fost comparate cu "mirul" rusesc, cu "zadruga" sârbească, dar și cu "fratria" grecească
și cu "gens" romană. În realitate, nu se aseamănă cu nici una dintre ele, nefiind atestate influențe ale
organizațiilor altor persoane asupra instituției moșnenilor (A.Rădulescu, op. cit., p.65)
281
Istoria dreptului românesc, Tratat, vol. I, p.315-316
282
M.T.Oroveanu, op. cit., p.150-153
domnului, fiind moștenite sau cumpărate de către acesta, caz în care domnul se comporta ca
orice stăpân sau aparținea domniei, fiind confiscate pentru hiclenie, sau primite, în virtutea
dreptului de prădalică de la persoanele decedate fără moștenitori.
De strângerea veniturilor domniei, judecarea anumitor pricini și adminsitrarea satului
se ocupa un pârcălab. În cazul satelor de ocol, arondate târgurilor, vornicul de târg avea
competență judecătorească iar legătura dintre sate și domnie se făcea printr-un vătăman283.
Satele boierești. Deveniseră proprietate boierească fie prin donație din partea
domnului, fie prin moștenire, danie, cumpărare sau chiar cotropire și întărite de domnie284.
Dacă stăpânul satelor beneficia de un hrisov domnesc de imunitate prin care se
interzicea anumitor dregători să-și exercite atribuțiile pe teritoriul acestora, el se bucura de
dreptul de a administra și de a judeca, excepție făcând infracțiunile de omor, tâlhărie, care
erau considerate "cazuri domnești".
Boierul era reprezentat de un pârcălab în Țara Românească și, respectiv, de un vornic,
vornicel sau ureadnic în Moldova care strângea veniturile cuvenite stăpânului; transmitea
poruncile acestuia; repartiza țăranilor muncile și avea drept de judecată, în pricini mărunte
putând aplica gloaba sau bătaia.
Satele mânăstirești. Erau administrate de egumenul mănăstirii al cărui reprezentant era
un pârcălab în Țara Românească și un dregător în Moldova, care lucra împreună cu vătăman,
ca reprezentant al satului. Cât privește dreptul de judecată, vinile mici erau judecate de
egumen împreună cu soborul mânăstirii, iar vinile mari cădeau în competența dregătorilor
domnești.
În Transilvania, satele locuite de populația autohtonă au păstrat vechea organizare a
obștilor, în fruntea lor găsindu-se juzi sau cnezi cu atribuții judiciare, legate de repartizarea
pământurilor, de strângerea impozitelor, de soluționarea conflictelor și de chemare a
oamenilor la oaste285. Un cneaz putea prin voința regelui, a voievodului sau a princepelui să
administreze mai multe sate, fiind numit "cneaz comun". Spre sfârșitul epocii voievodatului
pământurile românilor au fost acaparate de nobilimea celor trei națiuni privilegiate, rămânând
sate libere numai în zonele de graniță286.

Secțiunea a V-a
Organizarea fiscală

Valul de migrații nu a reușit să dezrădăcineze populația autohtonă din spațiul

românesc. Dacă s-a produs o roire, aceasta a avut loc în interiorul și nu în afara acestui spațiu.
Nu a reușit nici să le transforme limba, portul, obiceiurile.
Una dintre motivații ar fi aceea că migratorii nu erau interesați să distrugă populația
existentă ci mai de grabă să exercite o dominație materială, impunând un sistem de dări.
Obișnuite cu un stil de viață nomad, popoarele migratoare nu ar fi știut prea ușor să se
adapteze la o viață sedentară și nici la condițiile specifice fiecărei regiuni geografice din
spațiul carpato-danubiano-pontic287. De aceea, era mai avantajos pentru ei să obțină ceea ce
alții munceau.
O explicație asemănătoare ar putea fi și pentru faptul că Țările Române nu au fost
transformate de Poartă în pașalâcuri turcești. Turcii nu se pricepeau să întrețină și să
283
Inițiativa de a forma așa-numitele "sate de ocol" a aparținut domnilor Țărilor Române, în special, domnilor
Moldovei. Aceste sate erau grupate în jurul curților domnești, târgurilor, cetăților, morilor cu scopul de a asigura
acestora hrana și muncile necesare întreținere.
284
M.T.Oroveanu, op. cit., p.151; Istoria dreptului românesc, Tratat, vol. I, p.317.
285
I.Pușcariu Fragmente istorice. Despre boierii din Țara Făgărașului, I, Sibiu, 1964, p.14.
286
L.P.Marcu, op. cit., p.91 - 92; E. Cernea, E. Molcuț, op. cit., p.92.
287
H.H.Stahl, Probleme confuze de istoria socială a României, Ed. Academiei, București, 1992; H.H.Stahl,
Teorii și ipoteze privind sociologia orânduirii tributale, București, 1981.
gospodărească pământurile. La români, însă, agricultura era principala ocupație. Iată pentru
ce, otomanii au permis o anumită autonomie statelor românești în schimbul obligațiilor fiscale
pe care acestea le aveau față de Poartă și față de sultan288.
Continuitatea obligațiilor de acest gen, motivează, pe de altă parte, și o organizare
financiară existentă mai ales după constituirea statelor feudale românești. Inițial, dările erau în
natură și în muncă, pentru ca, începând din a doua jumătate al secolului al XVI-lea, să fie
plătite și în bani . De asemenea, dacă, la început, dările erau adunate într-un singur loc și nu
erau percepute în mod regulat, mai târziu, se face distincție între tezaurul țării și veniturile
domnului, iar spre sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, dările devin
regulate și capătă denumiri proprii.
În funcție de anumite criterii, dările puteau fi grupate pe categorii. Astfel, după
principiul așezării lor, se împărțeau în dări în repartiție, la așezarea cărora se ținea cont de
potențialul fiscal al contribuabililor și de ansamblul bunurilor lor materiale și dări de cotitate,
la care se avea în vedere materia impozabilă. După forma în care se plăteau dările erau în
natură, în muncă și în bani.
1. Dările în natură.
Erau, în egală măsură, dări de cotitate. Se numeau "zeciuială" în Țara Românească și
"deseatină" în Moldova. Din această categorie, cele mai importante erau oieritul, goștina,
dijma stupilor și vinăriciul.
Oieritul se mai numea în Țara Românească, vama oilor, iar în Moldova, goștina de oi
și era darea pe oi, plătită proporțional cu numărul oilor, se pare, o oaie din 40. Din secolul al
XVII-lea, când oieritul începe să se plătească în bani, se percepeau 10 - 15 bani pentru o oaie,
în funcție de categoria socială a contribuabilului.
Goștina sau vama porcilor era darea din porci. Cât timp s-a plătit în natură, se
presupune că se lua câte un porc din 30, iar de la mijlocul secolului al XVII-lea cuantumul era
de 8 - 10 bani pentru fiecare porc.
Dijma stupilor sau dijmăritul era numită albinărit în Țara Românească și deseatină de
albine în Moldova. Se dădea câte un stup din 10, iar de la sfârșitul secolului al XVII-lea, se
plăteau 13 bani pentru un stup.
Vinăriciul, în Moldova, se mai numea și deseatină din vin sau vădrărit. Se plătea a
zecea parte din producția de vin iar mai târziu, câte 2 - 4 bani de vadră.
Alte dări în natură mai erau găleata, ilișul și fânul.
Pe lângă faptul că, începând din secolul al XVI-lea, dările în natură se transformă în
bani, apar noi obligații asupra unor produse și îndeletniciri neimpuse până în acel moment. de
exemplu, vinăriciului i se alătură pogonăritul, gărdunăritul, cămana, bourul, cepăria,
păhărnicia, braniștea și ortul stărostesc.
De asemenea, sunt impuse și culturile noi, cum ar fi pogonăritul pentru ogoarele de
porumb și tutunăritul pentru cele cultivate cu tutun.
În plus, dacă, inițial, domnul nu stabilise dări pentru animalele mari necesare
gospodăriei ulterior se impun și astfel de dări numite caii domnești, caii și boii împărătești,
ialovița, sulgiul și văcăritul.
2. Dările în muncă sau munci și slujbe erau prestații în muncă făcute în interes public
sau al domniei, la care erau obligați toți cei supuși la dări. Astfel, ei îndeplineau munci la
cetăți, iazuri, mori, drumuri, poduri sau efectuau transporturi cu carul sau cu căruța, numite
podvoade sau cărături. Din secolul al XVIII-lea, astfel de dări puteau fi răscumpărate cu bani
sau transformate în obligații bănești.

288
P.P. Panaitescu, Interpretări românești. De de n-au cucerit turcii Țările Române? , Ed. Enciclopedică,
București, 1994, p.114.
 Tot din categoria dărilor în muncă mai făceau parte: găzduirea dregătorilor domnești
(conace), hrănirea dregătorilor și a cailor acestora (mertice) și procurarea cailor pentru curieri
și soli (olace).
3. Dările în bani erau în general dări de repartiție aplicate la un moment dat tuturor
claselor și categoriilor sociale, în funcție de potențialul lor economic. Mai rezultau și din taxe
precum și din răscumpărarea dijmelor sau slujbelor.
Dările în bani au purtat inițial denumirea de "dare" sau "dijmă", pentru ca, începând
din secolul al XV-lea, să fie cunoscută cea de "bir"289.
Până în secolul al XV-lea, boierii au fost scutiți de bir, după aceea fiind impuși și ei.
Interesant de observat este că obligațiile fiscale ale contribuabililor, erau invers
proporționale: păturile inferioare se confruntau cu o fiscalitate excesivă, care o dată cu
accentuarea dominației otomane a devenit din ce în ce mai greu de suportat, în timp ce marii
boieri, mănăstirile și clerul înalt erau supuși la mai puține obligații fiscale, iar până în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea au beneficiat de privilegii fiscale, de scutiri de dări totale sau
parțiale290.
Dominația otomană determină nu numai obligativitatea de a plăti bir pentru taote
categoriile sociale ci și schimbări ale frecvenței și cuantumului plăților. Dacă, inițial, birul se
plătea în 2-3 rate anuale, începând din secolele XVII-XVIII, acesta era fixat în rate lunare sau
chiar bilunare; uneori fără a se beneficia de o scădere a cuantumului ratei.
În privința cuantumului birului, în Țara Românească era, de exemplu, la începutul
secolului al XVI-lea, de o sută de aspri sau bani. La sfârșitul aceluiași secol, ajunsese la 900
de aspri, iar la mijlocul secolului următor, era de 1600 de aspri. Din totalul veniturilor Țărilor
Române până spre sfârșitul secolului al XVI-lea, 30% mergea către Poartă iar la sfârșitul
secolului următor, proporția era de aproximativ 50%291.
În Transilvania, țăranii liberi aveau obligații față de stat, în timp ce țărănimea
dependentă era obligată față de stat, față de stăpânul de moșie și față de biserică. Obligațiile
țăranilor față de stat erau plătite inițial în natură și ulterior în bani; cuantumul acestora fiind
fixat prin diverse diplome regale. Tot statului, țăranii mai plăteau o dare funciară numită
"terragiun", care, cu timpul, a fost extinsă și asupra orășenilor, devenind dare generală.
Secuii erau scutiți de dări datorită faptului că îndeplineau îndatoriri militare. Totuși
erau obligați la darea boilor, cu ocazia încoronării regelui, a căsătoriei acestuia și a nașterii
primului său copil.
Sașii erau obligați să plătească 500 de mărci de argint anual, prin contribuția tuturor
gospodărilor.
În perioada principatului, veniturile statului se grupau în două categorii: unele
proveneau din operațiuni monetare, taxe și exploatarea minelor și salinelor iar altele formau
veniturile provinciale, provenind din impozitele plătite de fiecare gospodărie. Ca și Țara
289
Birul este atestat în Țara Românească la începutul secolului al XV-lea, printr-un act aparținând lui Mihai I,
fiul lui Mircea cel Bătrân, prin care se acordă scutiri de taxe mănăstirilor Cozia și Cotmeana, iar în Moldova, în
aproximativ aceeași perioadă, Ilie Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, printr-un act asemănător acorda aceleași
privilegii mănăstirii Horodnic.
290
Potrivit organizării fiscale din Țările Române, populația era împărțită în două categorii: breslele fiscale, care
reuneau aproximativ 30 de grupuri social-economice, ale căror sarcini fiscale erau mai puține (între 3 și 15) și
mai ușoare. Din această categorie făceau parte boierii, mazilii, boiernașii de țară, clerul înalt și mănăstirile,
sutașii, slujitorii, dărăbanții, călărașii etc. A doua categorie, o formau birnicii, din care făcea parte țărănimea și
care suporta un număr mare de sarcini fiscale (între 35 și 40) și mai grele.
291
Din analiza condicii vistieriei lui Constantin Brâncoveanu, cuprinzând veniturile și cheltuielile Țării
Românești, în perioada 1693 - 1703 rezultă următoarea situație a repartiției dărilor pe clase și categorii sociale:
marii feudali adică marii boieri, boierimea de țară, clerul înalt și mănăstirile suportau 6% din totalul obligațiilor;
târgoveții adică meșteșugarii, negustorii suportau 5%; preoții de mir suportau cca 4%; slujitorii 19%; iar țăranii
66%. În Moldova, în anul 1741 situația era următoarea: marii feudali și mănăsirile contribuiau la veniturile
statului în proporție de 6%; boierimea de țară suporta 4%; preoții de mir 3%; țăranii 86%.
Românească și Moldova, Transilvania plătea tribut față de Poartă, care deși în continuă
creștere, era mai mic decât cel plătit de celelalte două țări.

Capitolul III
Principalele instituții ale Legii țării

Secțiunea I
Problema originilor și a influențelor dreptului cutumiar românesc
 Problema moștenirilor lăsate de popoarele care au traversat spațiul cuprins între
Carpați, Dunăre și Marea Neagră, înainte și mai ales după cucerirea romană, a constituit o
temă predilectă de cercetare pentru arheologi, istorici, etnologi, lingviști, sociologi și, nu în
ultimul rând, pentru cei care s-au ocupat de studiul istoriei dreptului românesc.
Referitor la dreptul cutumiar românesc există opinii divergente atât în privința originii
acestuia cât și în influențelor străine manifestate asupra acestuia și dacă aceste influențe sunt
formale sau de conținut.
Astfel, în ceea ce privește originea dreptului cutumiar românesc există trei mari opinii:
a originii pur traco-dace, a originii pur romane și a unei origini mixte daco-romane.
În susținerea originii traco-dace a vechiului drept românesc argumentele aduse se
bazează fie pe existența unui fond preroman, fie pe faptul că originar în sensul strict al
cuvântului, nu poate fi decât dreptul traco-dac, restul fiind doar influențe ale acestuia. Fondul
preroman ar fi consecința unei origini comune a dacilor și a romanilor, despărțiți ulterior și
dezvoltându-se separat. Originea comună ar putea explica și rapida însușire a limbii latine.
Solii daci reprezentați pe Columna lui Traian nu aveau nevoie de interpret pentru că vorbeau o
limbă asemănătoare limbii latine. Prin echivalență, normele traco-dace sunt asemănătoare cu
cele romane din epoca veche a dreptului roman. La o astfel de concluzie ajungea N.
Densușianu comparând legile „belagines” cu Legea celor XII table și cu Statutele Țării
Făgărașului292. La concluzii quasiidentice ajungeau I. Nădejde293 și G. Fotino294 analizând
proprietatea, dreptul de preemțiune, regimul succesoral, dota, jurătorii, jurământul cu brazda
și căsătoria.
Lucrarea lui N. Densușianu la care se face referire cel mai des când se amintește de
originea traco-dacă a obiceiurilor juridice și nejuridice românești, cu toate că impresionează
prin rigurozitatea construcției, în lipsa unor dovezi suficiente care să-i confirme veridicitatea,
nu rămâne altceva decât o operă epică. Conținutul legilor „belagines” , de care amintește
Iordanes, a fost cunoscut în secolul al VI-lea, când a trăit autorul, dar reconstituirea lor
ulterioară este destul de greu de realizat. În aceste condiții, și compararea acestor legi este sub
semnul întrebării, iar existența unui fond traco-dac în sistemul juridic cutumiar românesc, deși
admisă, nu poate fi exclusivă. În ceea ce privește ideea că originar, în adevăratul sens al
cuvântului, nu poate fi decât ce este strict autohton, deocamdată istoriografia românească nu a
putut verifica cu exactitate dacă traco-dacii au fost cea mai veche populație care a trăit în
acest spațiu295.
La pol opus se situează cei care au încercat să argumenteze originea exclusiv romană a
poporului român. Începând din secolul al XVII-lea se constată, în primul rând, asemănarea
dintre limba latină și limba română. Cei care mergeau în străinătate la studii și învățau limba
latină aveau să observe acest lucru.
Printre aceștia se afla și Grigore Ureche care, învățând la Școala Iezuită de la Liov, în
Polonia, arăta în Letopisețul Țării Moldovei, scris în 1640296, că „… de la râmleni ceale ce
zicem în latină, pâine ei zic panis, carne, ei zic caro, găină, ei zicu galena, muierea, mulier,
femeaia, femina, părinte, pater, al nostru, noster și altili multe din limba latinească, că de ne-
am socoti pre amănuntul, toate cuvintile le-am înțelege” 297. Pentru ca apoi în capitolul Pentru
Țara Ungurească de Jos și Ardealul de Sus să constate că: „ Rumâni câți se află lăcuitori în

292
N. Densușianu, Dacia preistorică, 1913, p. 864, 868, 892 și urm.;
293
I. Nădejde, Din dreptul vechiu roman, 1898, p. 115,118;
294
G. Fotino, Contribution à l’étude des origins de l’ancien droit coutumier Roumain, Paris, 1926, p. 118, 164,
170, 187, 207, 254, 307, 366;
295
C.C. Giurescu, D.C. Giurescu, Istoria românilor, Editura Științifică, București, 1974, p. 22-23;
296
Al. Piru, Literatura română veche, Editura pentru Literatură, Ed. a II-a, 1962, p. 109;
297
Gr. Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, în Al. Piru, op. cit.,p. 115;
Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramoroșu, de la un loc suntu cu moldovenii și toți de la
Râm se trag”298.
Miron Costin este continuatorul lui Grigore Ureche , învățând ca și acesta în Polonia,
la Colegiul Iezuit din Bar și apoi din Camenița. Problema originilor este una dintre
problemele care l-au preocupat pe Miron Costin iar lucrarea De neamul moldovenilor din ce
țară au ieșit strămoșii lor, scrisă în ultimii șapte ani ai vieții sale, caută să ofere răspuns
acestor preocupări299. Concluzia ar fi aceea că: „ Începutul țărilor acestora și neamului
moldovenesc și muntenesc și câți sunt și în Țările ungurești cu acest nume români și până
astăzi…” „… toți un neam și odată descălecați sunt…” pornind de la „…Traian împăratul
Râmului, cu câteva sute de ani peste mie trecute…”300.
Ultimul domn pământean al Moldovei înainte de instaurarea domniilor fanariote și, în
egală măsură, un marea erudit, Dimitrie Cantemir, a încercat să demonstreze în Hronicul
vechimei a româno-moldo-vlahilor atât unitatea și continuitatea etno-politică a românilor cât
și originea lor romanică. După cucerire, legile aplicate în provincia Dacia erau legi romane
care, prin continuitate, pun bazele unui „ drept imperial” 301. Vehemenți, în evidențierea unei
origini pur latine a românilor, au fost reprezentanții Școlii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe
Șincai și Petru Maior. Susținând originea latină, ei susțineau noblețea sângelui unui popor,
care, deși majoritar în Transilvania, era considerat „națiune tolerată”. Curentul latinist s-a
răspândit pe întreg teritoriul românesc, nu numai în Transilvania și a cunoscut o prelungire și
în secolul al XIX-lea, printre adepți numărându-se August Treboniu Laurian, care în Istoria
românilor, publicată în 1853, pornea de la fondarea Romei. Istoria românilor era, în
consecință, o continuare a istoriei Romei iar românii nu erau altceva decât urmașii
romanilor302. În ceea ce privește dreptul vechi românesc, romanitatea acestuia este susținută de
Bogdan Petriceicu-Hașdeu, Grigore Tocilescu, Vasile Pârvan, iar dintre juriști de Ștefan
Longinescu, Ioan Peretz și Andrei Rădulescu.
De exemplu, Ștefan Longinescu, deși nu împărtășește ideea exprimată de latiniști
potrivit căreia, după cucerire, dacii au fost nimiciți, este de acord că, în perioada în care Dacia
a fost provincie imperială, s-a putut forma un fond juridic și o „mentalitate juridică romană,
care să ajungă organică și să treacă prin moștenire din generație în altă”303.
În cursul său de Istoria dreptului românesc, Ioan Peretz prezintă într-o primă parte
normele dreptului roman clasic cu motivația că acestea reprezintă „ fondul roman al dreptului
nostru”304.
Andrei Rădulescu încearcă, în plus, să realizeze un studiu comparativ pe baza căruia
semnalează asemănări privind instituția familiei (organizarea, drepturile tatălui asupra
copiilor, puterea bărbatului asupra soției, situația averii soțului, luarea de suflet,
dezmoștenirea etc.); a regimului bunurilor (proprietatea, uzufructul, servituțile); a
obligațiunilor și contractelor (acordul de voință, transmiterea prin predare, baterea palmei,
aldămașul, pactul comisoriu, emfiteoza); a rumâniei (colonatul); a succesiunilor (testamentul
oral, egalitatea între moștenitorii de sânge); respectiv a procedurii de judecată (aducerea la
judecată, evitarea judecății în lipsă)305.

298
Idem;
299
Al. Piru, op. cit., p.125-126, 135 și urm.,
300
Miron Costin, De neamul moldovenilor din ce țară au ieșit strămoșii lor, în Opere alese, Editura Tineretului,
București, 1965, p. 217;
301
D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, Ediția Academiei Române, 1872, Pars Secunda, Politica, cap.I, p. 35,
cap.XI, p. 100;
302
L. Boia, România. Țară de frontiera a Europei, Editura Humanitas, București, 2001, p. 29-30;
303
Șt. Longinescu, Istoria dreptului românesc, București, 1908, p. 10-11;
304
I. Peretz, Curs de istoria dreptului roman, vol.I, Ed. a II-a, București, 1926, p. 110;
305
A. Rădulescu, Romanitatea dreptului nostru, Academia Română, Memoriile Secției Istorice, Secția a III-a,
tom. XXI, men I;
 Realitatea este însă aceea că informațiile pe care le avem nu permit analize
aprofundate care să conducă la concluzii certe. Accentul, pe o teorie sau alta, a fost pus de
multe ori și din rațiuni politice. Până la urmă, studiile comparative pot stabili atât asemănări
cu normele romane cât și cu obiceiurile și legile traco-geto-dace, ceea ce face ca și la
susținătorii romanității normelor cutumiare românești să existe ideea că obiceiurile și legile
dacilor nu au dispărut întrutotul în urma transformării Daciei în provincie romană.
Astfel, Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei scria că după părăsirea Daciei
„legile romane au început să se strice și să se schimbe de către daci”306.
Bogdan Petriceicu-Hașdeu, formulând o teorie interesantă despre strat și substrat, arată
că în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic originari au fost întâi pelasgii peste care s-au așezat
tracii, cuceriți mai târziu de către romani. Poporul român este rezultatul acestei întrepătrunderi
iar regulile sale juridice urmează același destin.
Ștefan Longinescu, nefiind de acord cu teoria nimicirii dacilor în urma cuceririi,
afirmă, în egală măsură, că n-au pierit nici toate obiceiurile pământului; de aceea s-au putut
înrâuri între ele obiceiurile pământului, obiceiurile coloniștilor cu regulile dreptului roman
nou aduse”307.
Până la urmă, concluzia ar fi aceea că rădăcinile dreptului cutumiar românesc sunt, așa
cum considera Nicolae Iorga, o sinteză originală care se completează cu norme juridice
proprii care se adaugă pe parcurs în epocile ulterioare308.
Constatând, în primul rând, o asemănare de ordin lingvistic, unii istorici și juriști au
fost de părere că în vechiul drept românesc cel mai important după aportul roman este cel
slav.
De exemplu, Paul Negulescu este de părere că instituțiile politice și anumita practici
din vechiul drept românesc sunt împrumutate de la slavi309 și, în consecință, în alcătuirea
vechiului drept al românilor intră împrumuturile juridice slave310.
Profesor de drept constituțional la Facultatea de Drept din București, Constantin
Dissescu remarcă faptul că, influența slavă este resimțită până în secolul al XIX-lea,
manifestată destul de puternic asupra unor instituții ale dreptului privat (frăția de cruce,
comunitatea de familie, protimisul, cojurătorii, inegalitatea copiilor la moștenire) și ale
dreptului public (recrutarea domnului, boieriile, organizarea administrativă).
Dacă elementul roman s-a păstrat îndeosebi din punct de vedere etnic, al rasei, al
temperamentului și al limbii, cel slavon a fost determinant în privința organizării politice și
juridice, influențând în aceeași măsură, și moravurile. Argumentele ar fi acelea că "din cauza
năvălirii barbarilor și retragerii locuitorilor din orașele și satele Daciei la munți, s-a stins
încetul cu încetul viața politică și juridică pe bazele dreptului roman. Limba, obiceiurile se
transmit înainte aceleași, dar așezămintele politice devin slavone, în mare parte. Concepțiunile
și practica rânduielilor juridice romane presupuneau abstracțiuni, pe care oamenii cu viață
păstorească și simplificată nu le mai înțelegeau"311.
La concluzii asemănătoare ajungea și Ioan Bogdan, arătând că "influența elementului
slav la formarea naționalității noastre este așa de evidentă, încât putem zice, fără exagerare, că
nici nu poate fi vorba de un popor român înainte de absorbirea elementelor slave de către
populația băștinașă romană în cursul secolelor VI-X"312.
306
D. Cantemir, Descrierea Moldovei, București, 1961, p. 135;
307
B. P. Hașdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, 1976, p. 8;
308
Șt. Longinescu, op. cit., p. 10;
309
N. Iorga, Les origins et lâoriginalité du droit populaire roumain,1935, p. 118;
310
M.T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc și evoluția instituțiilor constituționale,Editura Cerma, București,
1995, p. 23-24;
311
M. T. Oroveanu, op. cit., p. 24; C.G. Dissescu, Drept constituțional, Ed. a III-a, București, 1915, p. 375 ;
312
I. Bogdan, Istoria română și problemele ei actuale, București, 1905, p. 21; I. Bogdan, Însemnătatea
studiilor slave pentru români, București, 1894, p. 17-19 și 25;
 Realitatea este că influența slavă nu are cum să fie negată, procentajul de cuvinte de
origine slavă prezente în vocabularul de bază al limbii române fiind de 20 313. În cercetări mai
vechi, ponderea cuvintelor de origine slavă era chiar de 2/3 din totalul cuvintelor limbii
române. Premisele erau acelea ale folosirii limbii slavone pentru o perioadă îndelungată de
timp în biserică, în stat și chiar în "afacerile zilnice ale românilor" 314. În aceste condiții, s-a
ajuns la concluzia că aceeași origine o au și anumite instituții publice și private din dreptul
medieval românesc. Numai că anumite asemănări țin de limbaj și nu de structura instituțiilor
românești. De exemplu, cneazul și voievodul, conducători la slavi ai unor formațiuni
gentilico-tribale, erau, la români, conducătorii unor formațiuni teritoriale. Obștea teritorială,
care a reprezentat la români baza constituirii unor astfel de formațiuni, își pierduse de mult
caracterul gentilic.
Originea slavă a unor instituții, cum ar fi protimisul, inegalitatea copiilor la moștenire,
frăția de cruce, cojurătorii, trece sub semnul întrebării atât timp cât se regăsește și la romani,
iar în privința frăției de cruce, izvoarele narative îi atestă o origine mult mai veche 315 pe
teritoriul nostru.
Cu alte cuvinte, fără a minimaliza aportul slav, nu putem atribui origine slavonă
tuturor instituțiilor care sunt asemănătoare instituțiilor medievale românești. De altfel, analiza
comparativă poate conduce de multe ori spre ipoteze greșite, iar insuficiența dovezilor face ca
demersurile, de acest gen, să fie fragile. Până la urmă, este destul de greu de stabilit, dacă
avem în vedere evoluția instituțiilor românești, cât la sută au o anumită origine, cât la sută au
o anumită influență și cât la sută se menține din caracterul autohton. Sistemul juridic al unui
popor primește dinamica pe care istoria i-o insuflă și totodată trăsăturile sale specifice.
Continuând această prezentare și concentrându-ne numai asupra originii și influențelor
dreptului cutumiar românesc, evoluția acestuia ar putea fi următoarea: prin cucerirea romană
legile și obiceiurile geto-dace au fost înlocuite total sau parțial cu normele dreptului clasic
roman. Coloniștii aduși din imperiu au venit cu propriile obiceiuri astfel încât, după retragerea
aureliană de pe teritoriul fostei provincii, populația rămasă respecta normele dreptului roman
adaptate, în timp, realităților sociale ale locului; vechile obiceiuri băștinașe care au continuat
să se aplice în regiunile cu organizare rurală precum și obiceiurile străinilor stabiliți în
provincie. În zonele locuite de dacii liberi, vechile obiceiuri s-au menținut. În perioada
migrațiilor, spațiul Carpato-Danubiano-Pontic a fost traversat de către populații a căror
origine era fie germană, fie slavă, fie asiatică, motiv pentru care, pe lângă influența slavă - cea
mai importantă menținută pe o perioadă îndelungată - s-a pus problema unei influențe ungaro-
germane, iar pentru o perioadă mai târzie, a unei influențe turcești. Relațiile cu Imperiul
Bizantin au determinat și o influență bizantină în privința organizării de stat, a bisericii și a
dreptului scris. Dintre acestea, cea mai importantă este influența bizantină manifestată mai
mult în perioada organizării statale la români316. Dimitrie Cantemir scria în Descrierea
Moldovei că : "A apărut la moldoveni un drept dublu: unul scris, întemeiat pe edictele
împăraților romani și greci și pe hotărârile conciliilor; altul nescris, cum ai spune obiceiul
poporului, care se cheamă la moldoveni cu un cuvânt de origine slavă, obicei, adică moravuri
sau cutumă"317.
Despre influența ungaro-germană scria I. Condurachi, considerând că organizarea
orașelor, protimisul, jurătorii și egalitatea sexelor la moștenire ar urma modelul german318.

313
M. Bărbulescu, Istoria româniei, Editura Corint, București, 2003, p. 103-104;
314
I. Bogdan, op. cit., p. 21;
315
E.Cernea, Istoria statului și dreptului român, București, 1976, p. 11;
316
I. Peretz, op. cit., vol. I, p. 302;
317
D. Cantemir, op.cit., pag. 101 ;
318
I. Condurachi, Formarea vechiului drept românesc nescris, Brașov, 1935, p. 35-40 ;
 Ceva mai târziu, după organizarea statelor medievale românești, se poate constata,
potrivit părerii lui I. Peretz, și o influență turcească exercitată doar în domeniul dreptului
public și al limbajului juridic (agă, divan, caimacam, sinet, adet)319.
În concluzie, se poate observa, așa cum afirmam ceva mai înainte, atât o preocupare a
istoricilor și a juriștilor în privința problemei originilor și influențelor dreptului românesc
vechi cât și opinii variate legate de această problemă. Unii dintre aceștia sunt adepții unei
teorii moniste în privința originii obiceiurilor juridice românești, susținând fie originea traco-
dacă, fie originea romană, fie originea slavă. Alți autori consideră însă, că nici obiceiurile
geto-dacilor nu s-au pierdut în perioada cuceririi romane, nici legile romane n-au încetat
întrutotul să se aplice în perioada migrațiilor, astfel că dreptul cutumiar românesc este o
sinteză daco-romană la care se adaugă influențe slave, bizantine, germane sau turcești. Dintre
acestea, cea mai importantă este influența slavă; însuși termenul "obicei" fiind, așa cum
remarca Dimitrie Cantemir, de origine slavă. Tot pe filieră slavă este receptată și influența
bizantină privind, în mod special, organizarea statală, a bisericii și viața culturală.
În ceea ce privește influența germanică sau turcească, lipsa unor dovezi suficiente care
să probeze existența lor, singularizează părerile susținătorilor uneia sau alteia dintre acestea.
Astfel de influențe se întâlnesc mai puțin sau numai în plan terminologic, fără a avea vreun
impact asupra conținutului unei instituții320.
Toate aceste analize rămân fără concluzii finale, una dintre cauze fiind tocmai
caracterul nescris al culturii românești până în secolul al XV-lea. Absența izvoarelor narative
împiedică finalitatea unei argumentații. De asemenea, tot fără rezultat final pot fi și
comparațiile cu alte sisteme juridice făcute pe baza unor asemănări constatate. Când o
instituție are un conținut similar în mai multe sisteme ale dreptului, originea acesteia devine
dificil de stabilit.
În egală măsură, prezența în vocabularul juridic a unor cuvinte de origine străină nu
trebuie să conducă neapărat la concluzia că asemănările de formă sunt și de conținut.
Ceea ce trebuie să rămână important pentru a caracteriza obiceiurile juridice ale
românilor este că aceste influențe au devenit cu timpul o parte organică rezultată fie din
conviețuire, fie prin constrângere, dar, care nu a alterat caracterul propriu al creației juridice
românești izvorât din realitățile specifice ale neamului nostru.

Secțiunea aII-a
Principalele instituții ale Legii țării

2.1. Persoanele
Legea țării recunoștea capacitate juridică tuturor oamenilor, existând sinonimie
între apelativul "om", așa cum apare în documentele vremii și noțiunea de "persoană" ca
subiect de drepturi și obligații.
Dreptul cutumiar nu făcea o distincție netă între capacitatea de folosință,
reprezentând aptitudinea generală și abstractă a persoanelor fizice sau juridice de a dobândi
drepturi și de a-și asuma obligații și exercițiul acesteia.
Limitările exercițiului capacității datorită sexului, vârstei, stării mintale și a
unor condamnări penale nu suprimau calitatea de personă a incapabililor, ci aveau scopul unor
măsuri de protecție a familiilor acestora în situația în care interesele lor ar fi putut fi
prejudiciate.

319
I. Peretz, op. cit., vol. II, 431-436 ;
320
T. Chilom, Probabilitatea unor influențe otomane asupra dreptului românesc, Revista de științe juridice, nr.
7, Craiova, 1996, p. 106-111 ;
 Deosebirea teoretică între capacitatea de folosință și cea de exercițiu se face, mai
târziu, în dreptul scris321.
Calitatea persoanei fizice de a avea drepturi și obligații începea în momentul
nașterii sau chiar al concepției și sfârșea o dată cu moartea sau prin dovada morții sale
prezumate322.
În general, capacitatea de folosință era recunoscută tuturor oamenilor liberi,
numai că existau inegalități determinate de poziția socială a acestora, de religie, în special în
Transilvania, sau de regimul pe care-l aveau străinii în Țările Române.
În ierarhia socială la baza piramidei erau țăranii aserviți (rumâni, vecini, șerbi,
jeleri), robii și pătura săracă a țăranilor liberi. La nivel mediu, cu posibilitate de acces spre
vârful piramidei, se aflau țăranii liberi înstăriți, clerul inferior și nobilii de rând. Vârful
piramidei era ocupat de marea boierime și clerul înalt.
Boierii
Legea țării nu a fixat cu strictețe statutul politico - juridic al boierilor. În
general, ei beneficiau de toate drepturile publice și private, iar față de domn aveau atribuții
politice și militare. Poziția boierilor în Țările Române era determinată de autoritatea domnului
"sub domnii mai slabi, boierii au fost mai puternici și au obținut privilegii mai mari"323.
Pe de altă parte, boierii nu formau o masă omogenă, nu reprezentau o structură
compactă, în izvoare apărând distincții ca: "boieri mari și mici", "boieri de neam vechi",
"boiernași", "boieri de țară".
Legând calitatea de boier de stăpânirea pământului ar rezulta, în mod logic, că
"toți proprietarii agrari, indiferent dacă ei erau mari ori mici, bogați ori săraci, cu dregătorie
ori fără", erau boieri324.
De altfel, moșnenii și răzeșii erau mândri de calitatea lor de proprietari liberi,
pentru că liberi fiind se deosebeau de robi și proprietari fiind, se deosebeau de aceia care,
pierzând această calitate, deveneau legați de pământ. Cu alte cuvinte, a fi moșnean sau
megieș, respectiv, răzeș era echivalent cu a fi boier. Această mândrie a fost justificată, pentru
că din rândurile lor, unii au devenit dregători325 și majoritatea participau la oastea cea mare.
În secolul al XV-lea, poziția de dregător era inferioară boierilor 326, din secolul
al XVII-lea, această situație se modifică, pentru ca spre sfârșitul aceluiași secol, termenii să

321
Vl.Hanga , op. cit., p.71.
322
Este cazul celui care, părăsind domiciliul conjugal spre a-și câștiga existența în altă parte, nu trimitea timp de
cinci ani știri celuilalt soț sau al celui care, aflat în captivitate, nu comunica vreme de 5 ani cu cel rămas acasă.
323
G.Cronț, în Istoria Dreptului românesc, tratat, vol. I, p.478
324
G.Giurescu, Studii de istorie, Editura Eminescu, 1993, p.408.
325
Moșnenii îi "priveau de sus pe venetici. Apoi priveau de sus pe clăcași. de atâtea ori se aude: "eu să fiu în
rândul clăcașilor! asta nu se poate." Cândva se povestește de un bătrân, care necăjit de copii, arătându-i că este
pus la rând cu clăcașii, el striga: "eu neam de neamul meu am fost moșnean și încă neam de pârcălab" (Andrei
Rădulescu, op. cit. , p. 73 - 75). În plus, acesta arată că "în secolul al XIX-lea, s-a petrecut altceva. Din aceste
cete de moșneni s-a recrutat o mare parte din pătura superioară a noastră. Acești moșneni dornici de învățătură,
de progres, căci s-au amestecat și în mișcările politice din secolul al XIX-lea, în special, au căutat să-și trimită
copii la învățătură și rezultatul a fost că o mare parte din elementele de conducere în țară astăzi sunt descendenți
ai moșnenilor. Cercetați în rândurile armatei, ale profesorimii, ale magistraturii, ale profesiunilor libere și veți
găsi o mare majoritate de urmași ai moșnenilor, care nu și-au dezmințit, prin îndeplinirea misiunii lor, frumoasa
origine moșnenească". Despre răzeșii din Moldova, G.Ghibănescu, în Surete și izvoade, V (1908), p.III, se
exprimă astfel: " răzeșimea fiind clasa din care se alegea boierimea, marea majoritate a boierilor cumpărători îi
găsim răzeși în cutare sat... Mai toți marii boieri ai țării au ieșit din răzeși și s-au contopit cu răzeșii. Răzeșii la
noi e vechea nobilime teritorială în țările noastre, până ce au venit fluxul de familii străine și s-au hultuit cu
sângele nostru propriu, intrând și acaparând averile în mâinile lor".
326
Doc. 11 mai 1409, D.R.H., B, I, p.76: "boierii sunt trecuți înaintea dregătorilor".
devină sinonimi327. Despre cel care devenea dregător se spunea că "s-a boierit". Motiv pentru
care anumiți istorici leagă boieria de slujbă328.
Probabil că generalizări nu putem face nici într-un sens, nici în celălalt. Ceea ce
putem afirma este că existau diferențe în cadrul aceleiași clase și că aveau o situație aparte în
comparație cu celelalte categorii sociale. Spre a exemplifica, boierii nu au plătit bir până în
secolul al XV-lea; dacă săvârșeau o infracțiune nu puteau fi pedepsiți cu bătaia, decât dacă
aceasta era aplicată de domn cu topuzul sau cu buzduganul și nu cu toiagul sau biciul, și
numai la scara curții domenști. Pedeapsa cu moartea se executa prin tăierea capului și nu prin
spânzurătoare, care considerată înjositoare pentru aceștia, era aplicată oamenilor de rând.
Față de domn boierii erau obligați la fidelitate politică și îndatorire ostășească.
Între secolele XIV- XVII, stăpânirea moșiilor și satelor boierești era condiționată de
îndeplinirea obligațiilor de credință și de slujbă față de domn. În caz contrar, pierdeau boieria
și opera dreptul de retract al domnului. Decăderea din boierie avea un caracter intuitu
personae, nelovind și copiii celui condamnat pentru înaltă trădare.
Clerul
Clerul, în general, și, în mod special, clerul înalt reprezenta una dintre stările
privilegiate care se putea bucura de privilegii și imunități de ordin administrativ, fiscal și
judiciar.
Reprezentanții bisericii stăpâneau moșii, încasând dișme și având drept de
judecată. Înalții prelați participau la sfatul domnesc și la adunarea țării.
În plus, pe lângă faptul că puteau judeca după dreptul civil și penal, judecau, în
mod special, după dreptul canonic, existând infracțiuni care suportau atât o judecată laică cât
și una canonică.
În Transilvania, religia ortodoxă fiind considerată ca tolerată față de religiile
recepte, clerul nu avea aceeași poziție privilegiată.
Orășenii
Statutul acestora era stabilit, pe de o parte, prin dreptul cutumiar, iar pe de altă
parte, prin hrisoave ale domnilor.
Astfel, potrivit dreptului cutumiar, străinii nu se puteau așeza în oraș fără
acordul târgoveților sau al domnului. Locuitorii orașelor percepeau taxe la intrarea mărfurilor
în orașe (vama mare) și cu ocazia vânzărilor (vama mică). Veniturile obținute se împărțeau
între aceștia și domnie.
Privilegiile acordate de domnii din Țara Românească și Moldova sunt mai
puțin cunoscute. Se știe despre un privilegiu acordat de Mircea cel Bătrân orașului
Câmpulung și, respectiv, de un altul dat de Ștefan cel Mare orașelor Bârlad și Vaslui.
"În Transilvania, privilegiile orășenești variau după categoria din care făceau
parte respectivele orașe: cele libere, aveau reprezentanți în Dieta țării, cele nobiliare erau
supuse jurisdicției comitatelor din care făceau parte, iar cele taxaliste, erau obligate să-și
plătească privilegiile. În general, populația românească pătrundea cu mare greutate în orașele
trasilvănene și chiar și în aceste situații, era menținută în poziția de plebe orășenească,
deoarece provenea în majoritatea cazurilor din rândurile iobagilor"329.

Țăranii
Termenul "țăran", provenind din latinescul "terra", a devenit în timp denumirea
generică pentru toți aceia care locuiau la sat, indiferent dacă erau proprietarii pământului sau
erau numai lucrători ai acestuia 330. Străvechea calitate de stăpânitori devălmași ai pământului
327
Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, II, 6, p.198 - 199 îi numește pe dregători boieri, "barones".
328
Printre acestea se numără: A.D.Xenopol, Radu Rosetti, N.Iorga.
329
Vl. Hanga, op. cit., p.74.
330
În această privință au existat discuții, întrucât cuvântul "țară" din care a derivat termenul țăran a avut la
români două sensuri: unul politic, reprezentând teritoriul locuit de un popor organizat, din punct de vedere
deosebește țărănimea liberă de cea dependentă care lucra doar pământul, fără a avea un drept
de proprietate asupra lui.
a.Țăranii liberi s-au mai numit și moșneni, răzeși, judeci, megieși, cnezi și au
fost practic aceia care au dus mai departe tradiția vechilor obști sătești. Din caracterul
devălmaș al proprietății au decurs anumite consecințe cum ar fi: dreptul de preemțiune în
favoarea rudelor și vecinilor, încuscrirea, înfierea, înfrățirea, pentru a putea intra în hotar,
răspunderea solidară etc.
Țărani liberi erau și călărașii și roșiorii, dar spre deosebire de ceilalți, aceștia
aveau îndatoriri militare; motiv pentru care beneficiau de scutiri de dări și biruri.
Din categoria țăranilor liberi, făceau parte românii din satele de pe "pământ
crăiesc", adică din scaunele și districtele săsești și cnezii români din comitate.
Exceptând cnezii regali, care aveau dreptul să exercite funcții nobiliare, situația
țăranilor liberi din Transilvania era inferioară în materie de drept public, putând avea doar
mici funcții administrative pe plan local: jude, jurați, pădurari.
Puteau fi proprietarii bunurilor mobile dar și imobile, având dreptul de a
încheia contracte cu privire la acestea (vânzări, schimburi).
În materie procesuală, nu existau diferențe prea mari între aceștia și clasa
aservită. Astfel, jurământul lor valora un florin, iar răscumpărarea vieții 25 de florini.
b. Țăranilor aserviți li s-a mai spus în Țările Române și vecini, rumâni, iobagi,
săraci, slugi, șerbi, jeleri, poslujnici, coloni.
Statutul țăranilor aserviți a fost stabilit în funcție de dreptul pe care-l avea
stăpânul pământurilor asupra acestora, care era incomplet, însă destul de mare din moment ce
proprietarul putea să-i vândă, să-i doneze, să-i dea zestre cu sau fără moșia pe care trăiau331.
Cât privește drepturile țăranilor dependenți, aceștia aveau asupra pământului pe
care-l lucrau numai folosința, având față de proprietari obligații în natură, muncă și bani.
Erau proprietari ai gospodăriei și ai îmbunătățirilor făcute pe domeniul
stăpânului, fie că sădeau o livadă, că făceau o moară sau că desțeleaneu și defrișeau un teren.
ca proprietari, li se recunoștea și o capacitate de exercițiu, putând participa la tranzacții;
vânzând produse, cumpărând unelte, făcând schimburi, donații etc.
Căsătoria țăranilor aserviți nu era condiționată de consimțământul stăpânului.
Prin căsătorie soția nu căpăta aceeași condiție juridică cu a soțului332, iar în privința
descendenților, rumânia, se transmite pe linie masculină. Cu alte cuvinte, "femeia și fetele
rumânului sunt libere"333.

administrativ și politic, într-un stat și unul economic, de spațiu în care locuiau cei care se ocupau de cultivarea
pământului și care aveau drepturi patrimoniale asupra acestuia. De aceea, o opinie este aceea că "țăran" a
semănat cu termenul de origine slavonă "zemlianin" care ar însemna mic stăpân de moșie (P.P.Panaitescu,
Obștea țărănească, p.46 - 49). Țărani au fost numiți, însă și aceia care doar lucrau pământul, nefiind proprietarii
acestuia. Pe de altă parte denumirea de țară s-a impus la noi cu sensul de organizare socio-politică, pornind de la
formele prestatale și continuând cu statele feudale românești. Pornind de la această premisă, accepțiunea
economică dispare sau are un caracter subsidiar celui de unitate adminsitrativ-teritorială, pusă în opoziție cu
orașul. Pe scurt, țara înseamnă la noi în egală măsură "sat" și "stat", iar țăran este locuitor al satului, indiferent că
are sau nu pământ, că lucrează pământul său ori al altuia (E.Cernea, E.Molcuț, op. cit., p.99 - 101).
331
De exemplu, Mihnea Vodă confirmă la 10 aprilie 1582 lui popa Atanasie din Târgoviște "ca să-i fie lui ocină
în Stoinești trei rumâni și cu toate delnițele și curăturile lor, câte vor avea, partea lui Lăudat și a jupânesii lui
Voicăi toate oarecât se va alege, din câmp, din uscat și din apă și de peste tot hotarul", pe care îi cumpărase de la
Lăudat și Voica cu 3500 aspri (DIR XVI, B, p.52 - 53) la 10 martie 1649 Radu Logofătul vinde lui Ianache
Spătarul, fiul lui Socol Clucerul, "un rumân anume Dragul din Jugur cu feciorii lui Dragul i Radu, și cu câți îi va
mai da Dumnezeu, însă... fără de moșie, drept aspri 6600, fac unghi 33". (Acad. Rom., M.S., 1448, p.634).
332
La 11 ianuarie 1618, Alexandru Vodă întărește mânăstirii Argeș stăpânirea asupra rumânilor Tudor și Aldea,
feciorii lui Vălcan din Prăvăleni, care erau ai mănăstirii de moșie: "iar când au fost zilele lui Șărban Vodă iar
Vălcan, tatul acestor români..., el au fugit din satul mănăstirii și s-au dus la ocina muerii lui la Dănești de unde
au șăzut până i s-au întâmplat moartea". (D.I.R. XVII, B, III, p.181 - 182).
333
C.Giurescu, op. cit., p.347 - 349.
 Starea de rumânie era perpetuă. Ieșirea din această stare se făcea, în general, cu
acordul stăpânului prin iertare sau răscumpărare din rumânie. Independent de voința acestuia,
încetau să mai fie rumâni cei care cădeau în robie sau cei care primiseră o hotărâre
judecătorească favorabilă într-un proces în care contestau legalitatea rumâniei.
Robii
Erau considerați mai mult obiecte decât subiecte de drept. Erau robi, țiganii în Țara
Românească și în Transilvania și țiganii și tătarii în Moldova. Se crede că robia era mult mai
veche decât venirea acestora pe teritoriul românesc, datând de pe vremea pecenegilor și
cumanilor334.
Robii puteau să aparțină domnului, boierilor sau mănăstirilor. De aceea, ei erau
grupați în trei categorii: robi domnești, robi boierești și robi mănăstirești.
Robii domnești erau cei mai mulți, întrucât toți țiganii care pătrundeau în Țările
Române, deveneau de drept ai domniei335.
Robii boierești proveneau din danii și cumpărări, iar cei ai mânăstirilor, cei
mai numeroși, după robii domnești, proveneau din danii ale domnului și ale boierilor.
Statutul robilor nu era diferit de cel al bunurilor. Tratamentul la care erau
supuși robii de către stăpânii lor era egal cu cel al animalelor domestice, exceptând dreptul de
a fi omorâți. Robii puteau fi cumpărați, vânduți, schimbați de către stăpâni, cu sau fără
familiile lor.
Căsătoria dintre robi nu avea valoare legală și se făcea cu aprobarea stăpânului.
Tot acesta hotăra și despărțirea lor.
Stăpânul putea oricând să-i pedepsească cu bătaia sau închisoarea, fără a fi
necesară intervenția autorității de stat. Dacă un rob comitea un delict era predat părții
vătămate, iar dacă omora un alt rob era fie predat proprietarului robului ucis în schimbul
acestuia, fie condamnat la moarte, dacă era recidivist 336. Robii nu aveau calitate procesuală
nici ca reclamanți sau pârâți, nici ca martori într-un proces.
Dacă cineva stăpânea timp de 30 de ani un rob , chiar fără bună-credință,
devenea proprietarul acestuia cu condiția să nu fi fost furat337.
Robii puteau fi eliberați de stăpânii lor prin acte între vii sau mortis causa.
Străinii
Legea țării făcea distincție între pământeni, reprezentând pe aceia care s-au
născut și vreme de generații au trăit în același loc, vorbind aceeași limbă, având aceleași
tradiții și aceeași credință și străini. În privința acestora din urmă, exista în funcție de religie
un tratament diferit. Dacă erau creștini se bucurau de un regim tolerant, putând să se
stabilească în târguri și orașe, să facă comerț, să se organizeze și să trăiască în comunitățile
proprii și să aibă bisericile lor.
Prin căsătoria cu o româncă sau prin numirea într-o funcție publică, ei se
puteau naturaliza, recunoscându-li -se toate drepturile civile și politice.
Dacă erau însă musulmani nu se puteau stabili în țară, nu puteau dobândi moșii
și nici construi geamii338.

2.2 Familia
Căsătoria
Căsătoria la români, păstrând, pe de o parte, elementele de origine daco-
romană339 și preluând influențele bisericii ortoxe, era precedată de o logodnă340, ce avea
valoarea unei "promisiuni de căsătorie".
334
E.Cernea, E. Molcuț, op. cit., p.113.
335
G.Potra, Contribuțiuni în istoricul țiganilor din România, București, 1939, p.377.
336
N.Iorga, St.Doc. V, p.106.
337
Vl. Hanga, op. cit., p.77.
338
D.Cantemir, Descrierea Moldovei.
 Părinții băiatului erau aceia care trimiteau "pețitori" la familia fetei pentru a
afla dacă aceștia erau de acord cu cererea.
În cazul unui răspuns afirmativ, logodna se desfășura în fața preotului sau în
regiunile unde se păstrau tradițiile patriarhale în fața "oamenilor bătrâni", asistați de rude341.
Cu această ocazie se schimbau inele, avea loc o petrecere și uneori logodnicul
dădea fetei sau familiei acesteia o arvună numită "căpară"342, ce urma să fie restituită dacă
logodna se desfăcea.
Până la încheierea căsătoriei, li se permitea tinerilor să se viziteze ("vederea în
ființă") și să discute ("urmarea de vorbă"). De asemenea, se purtau discuții asupra averii
mirelui și a zestrei miresii.
Dreptul cutumiar nu stabilea vârsta pubertății și nici a nubilității. În general,
căsătoriile se încheiau timpuriu: după 14 ani la băieți și 12 ani la fete 343. O regulă în privința
vârstei era aceea ca mirele să fie mai mare sau de vârstă egală cu mireasa. Au existat și
căsătorii în care mireasa era mai mare decât mirele.
Pentru valabila încheiere a căsătoriei era obligatoriu acordul viitorilor soți, nu
neapărat, condiționat, dar însoțit de asentimentul părinților. Dacă aceștia nu erau de acord,
mirele răpea mireasa.
Erau interzise căsătoriile între rude până la al 7- lea grad de rudenie fie că era
naturală, spirituală sau prin alianță344.
Considerată în concepția creștină o taină, căsătoria se desfășura respectând
formalitățile impuse de biserica ortodoxă, urmată de o ceremonie laică.
La căsătorie, soția venea cu o dotă compusă atât din bunuri mobile, cât și din
bunuri imobile care, pe întreaga durată a căsătoriei, constituia proprietatea acesteia345.
Privitor la desfacerea căsătoriei, biserica creștin ortodoxă admitea divorțul dar
pentru motive întemeiate, cum ar fi: imoralitatea, erezia, nebunia, dușmănia bărbatului sau a
rudelor sale față de soție etc346. În realitate cazurile de divorț au fost foarte rare în situații
grave în care încercările de împăcare ale rudelor și ale nașilor eșuaseră. După desfacerea
căsătoriei erau partajate bunurile comune, iar în privința copiilor, fetele rămâneau la mamă iar
băieții la tată347.
Rudenia
Rudenia reprezenta în dreptul cutumiar românesc o legătură între persoane fie
izvorâtă dintr-o origine biologică comună (rudenia naturală sau de sânge), fie bazată pe
anumite principii religioase (rudenia prin alianță și spirituală).
Potrivit sistemului patrilinear, rudenia se stabilea mai întâi, după tată, și apoi,
după mamă, iar numai în absența tatălui, după mamă.

339
Suntem de părere că familiile românești s-au construit mai mult pe vechile reguli geto-dace, evoluând treptat
sub incidența unor reguli specifice la care un aport important îl are influența creștinismului.
340
Se mai numea și "încredințare", termen provenind de la "în" și "credere" și semnificând "a avea încredere
în...".
341
Th. Petrescu-Provian, Logodna în dreptul vechi, în dreptul actual și în noul Cod civil, București, 1938
342
Termenul provine de la italianul "caparra" (arvună) ce derivă din latinescul "capere" (a lua).
343
Dacă în jurul vârstei de 20 de ani fata rămânea necăsătorită se considera că a rămas "fată bătrână". Iată un
exemplu în care o fată de 24 de ani plângea că a rămas "fată bătrână" deoarece "după obiceiul nostru
moldovenesc este pentru o fată care până la 24 de ani nu capătă bărbat, rușine și urâciune..." (N.Iorga, Anc.Doc.,
II, p.296).
344
În Transilvania existau excepții de la aceste reguli, putând să se căsătorească cumnatul sau cumnata după
moartea soțului cu fratele sau sora acestuia sau când un grup de frați sau surori se căsătoreau cu un alt grup de
surori sau frați.
345
Este o regulă moștenită, se pare, de la daci pentru că la romani soțul devenea proprietarul zestrei.
346
L.Marcu, op. cit., p.123.
347
Istoria dreptului românesc, Tratat, vol. I, p.514 - 516
 Gradul de rudenie se calculează pornind de la autorul comun, fie pe linie
directă ascendentă și descendentă, fie pe linie colaterală, stabilindu-se numărul de generații
existent între colaterali și autorul comun și făcându-se suma348.
În legea țării rudele apropiate se socoteau până la gradul al 7- lea ("a șaptea
spiță" sau "al șaptelea brâu"), acest fapt având importanță pentru determinarea interdicțiilor la
căsătorie.
Trebuie precizat că, mentalitatea religioasă pune pe același plan rudenia
naturală cu celelalte două forme: rudenia prin alianță, izvorâtă din căsătorie și rudenia
spirituală, având la bază, botezul.
La rudenia prin alianță, socrul sau soacra sunt asimilați cu părinții și pornind de
la ficțiunea că soții sunt frați, gradele de rudenie se calculau ca și la rudenia naturală, existând
aceleași impedimente la căsătorie.
Rudenia spirituală avea semnificații profunde, fiind socotită "mai de seamă
decât cea trupească". Prin botez se crea o puternică legătură între naș și fin. Nașul trebuia să-l
ocrotească pe fin, nașul de la botez fiind chemat și la cununie, iar finul trebuia să aducă
nașului daruri și era dator să-l asculte. Blestemul nașului era considerat mai puternic decât al
părinților.
Tot de botez era legală și o altă formă de rudenie și anume "frăția de
cristelniță"; copiii botezați în aceeași apă considerându-se între ei ca frați buni.
Tot frați se socoteau și cei alăptați de aceeași doică, numiți "frați de lapte" .
Alte două forme de rudenie sunt și înfierea sau "luarea de suflet" și înfrățirea. Prima,
mai rar întâlnită în acea perioadă, era totuși posibilă atât pentru lipsa moștenitorilor, cât și din
motive umanitare. Înfierea se făcea cu consimțământul părinților, copilul înfiat primind
numele înfietorului și având în familia acestuia aceleași drepturi cu ale copiilor naturali. În
egală măsură, acesta păstra legăturile cu familia de origine.
Înfrățirea reprezintă o instituție ale cărei rădăcini sunt străvechi, fiind atestată
documentar la triburile de sciți349, răspândită apoi și la geto-daci și reprezentând, mai târziu, în
timpul stăpânii romane și un mod de exprimare a nemulțumirii față de exploatarea romană.
Aceeași finalitate a avut-o la noi și înfrățirea "haiducească" 350. În general, înfrățirea a avut
forme și finalități variate. Se mai cunoștea, de exemplu, "înfrățirea pe moșie" care crea
drepturi succesorale reciproce între cei înfrățiți și care, ocolind dreptul de preemțiune al
rudelor și al vecinilor, permitea celor care nu erau săteni să dobândească dreptul de
proprietate în obște.
2.3. Proprietatea
În legea țării proprietatea primește o reglementare amănunțită și diferențiată,
făcându-se distincție între proprietatea ce are ca obiect bunuri mobile și bunuri imobile, între
proprietatea nobiliară și cea țărănească, între proprietatea comună și cea individuală și,
respectiv, între proprietatea alodială și cea condiționată de îndeplinirea anumitor obligații și
servicii față de domn.
Distincția între proprietatea ce are ca obiect bunuri mobile, respectiv imobile
este importantă deoarece, pe de o parte, în dreptul cutumiar românesc principala clasificare a
bunurilor era între bunuri mobile și imobile, iar pe de altă parte, nu toți membrii societății
erau titulari ai unor bunuri imobile, fapt care a determinat o diferențiere între titulari și o
clasificare a proprietății în funcție de aceștia.
348
Potrivit unui astfel de calcul pe linie directă coborâtoare, copii sunt rude de gradul I, nepoții de gradul II,
strănepoții rude de gradul III ș.a.m.d. Pe linie suitoare, părinții sunt rude de gradul I, bunicii rude de gradul II,
străbunicii de gradul III, ș.a.m.d. Rudele colaterale sunt frații, verișorii, unchii și mătușile. Între farți, calculând
gradul de rudenie pe care fiecare îl are cu autorul comun și făcând suma, există o rudenie de gradul al II-lea.
349
Herodot, IV, 70; Pomponius Mela, Chorographia, II, 1, 12.
350
Înfrățirea "haiducească" urma un ritual asemănător cu cel întâlnit la sciți, cei care trebuiau să se înfrățească,
făceau o crestătură la mână și sorbeau o picătură de sânge unul de la celălalt.
 Deosebirea între proprietatea comună și individuală o întâlnim mai mult în
cadrul proprietății țărănești, iar cea între proprietatea alodială și proprietatea condiționată de
îndepelinirea anumitor obligații și servicii față de domn este specifică proprietății boierești.
Revenind la clasificarea proprietății în funcție de titular, au fost întâlnite în
acea perioadă următoarele categorii: proprietatea domnească, proprietatea boierească,
proprietatea bisericească și proprietatea țărănească.
Proprietatea domnească
Domnul avea o proprietate persoanlă din care făceau parte bunurile pe care
acesta le avusese înainte de ocuparea scaunului domnesc, precum și veniturile cuvenite
acestuia în timpul exercitării domniei, care constituiau "cămara" domnului separată de
vistieria țării.
Despărțite teoretic încă din secolul al XV-lea351, în realitate, a existat o anumită
confuzie între cele două mase de bunuri.
De asemenea, domnul avea și o proprietate eminentă (dominium eminens)
asupra întregului teritoriu al țării. Pe dominium eminens se sprijină o serie de prerogative ale
domnului legate de stăpânirea pământului.
În primul rând, domnul aproba toate actele juridice prin care se realizau
transferuri de proprietate: vânzări - cumpărări, schimburi, donații, întăriri de testamente,
înfrățiri de moșie, constituiri de dotă etc, sau confirma stăpânirea pământului proprietarilor ale
căror acte fuseseră furate, pierdute sau distruse, cât și stăpânirile unor pământuri alodiale ori
ale unor terenuri dobândite prin judecată. Ori de câte ori se încheiau acte privitoare la
proprietate (vânzări, schimburi etc), domnul era îndreptățit să primească un cal prin așa-zisa
"dare a calului".
Din dominium eminens derivă și dreptul de retract succesoral al domnului în
cazul proprietății donative, acordată boierilor în schimbul îndeplinirii unor obligații față de
acesta. Bunurile ce formau obiectul donației se reîntorceau la domn fie în cazul în care
donatorul murea fără să fi lăsat moștenitori (prădalică)352, fie dacă acesta era acuzat de trădare
(hiclenie).
Inițial proprietatea donativă a reprezentat un beneficiu temporar, limitat la viața
domnitorului donator și uneori a fiilor acestuia, pentru ca ulterior să devină ereditară,
transformându-se în feudă.
În virtutea aceluiași dominium eminens, domnul putea să dispună de bunurile
rămase fără stăpân, pustii sau părăsite, încuviințând întemeierea de sate noi numite "slobozii",
pentru că erau scutite de dări.
De asemenea, avea dreptul de a culege succesiunile vacante, adică acelea
rămase fără moștenitori, indiferent dacă acestea fuseseră moșii donative sau alodiale, drept
denumit "prădalica".
Proprietatea boierească
Boierii erau fie titularii unei proprietăți alodiale, dobândite prin moștenire,
având caracter ereditar și nefiind condiționată de vasalitatea față de domn, proprietate ce purta
denumirea de "baștină", "ocină" sau "dedină", fie titularii unei proprietăți donative,
condiționată de îndeplinirea obligațiilor față de suveran, ce purta denumirea de "ohabă" sau
"vislujenie".
351
Deosebirea între "cămara" domnului și vistieria țării este reliefată și de existența a două categorii de
dregători: marele cămăraș, care administra banii proveniți din averile domnului sau din veniturile țării cuvenite
domnului și marele vistier, atestat cu mult înaintea cămărașului, care administra banii țării, ai vistieriei.
352
Renunțarea la retract avea loc în Țara Românească prin instituția prădalicei, când în actul de donație domnul
insera formula "la ei prădalică să nu fie", ceea ce avea drept consecință că beneficiul putea rămâne și altora decât
urmașilor pe linie masculină. Astfel, beneficiul putea să rămână fetelor, care erau considerate fii printr-un act
juridic special sau unor persoane care nu erau rude de sânge dar cu care donatorul se înfrățise ( Vl.Hanga, op.
cit., p.58).
 Spre deosebire de țăranii liberi, boierii erau proprietari individuali ai
pământurilor moștenite. În cazul unei stăpâniri comune, boierii au încercat să-și hotărnicească
partea lor353.
Proprietatea boierească putea fi dobândită și prin acte inter vivos (vânzări-
cumpărări, schimburi etc).
Proprietatea bisericească
Aparținea mitropoliilor, episcopiilor, mănăstirilor având un regim juridic
asemănător proprietății nobiliare. Provenea din daniile domnești și donațiile particulare și era
scutită de dări354. Dat fiind scopul caritabil al donațiilor, proprietatea bisericească nu putea fi
înstrăinată de către titularii ei.
Proprietatea țărănească
Țăranii liberi aveau asupra pământului o proprietate devălmașă dar și una
individuală, care în timp tinde să-și lărgească sfera în detrimentul celei dintâi.
Țăranii aserviți aveau, în general, un drept de folosință asupra pământului,
precum și un drept de proprietate asupra casei, inventarului agricol, a vitelor mari și mici. În
egală măsură, ei puteau deveni proprietarii bunurilor create de ei: vii, livezi, prisăci, iazuri,
curături, braniște, vad de moară etc355.
Stăpânirea devălmașă a țăranilor liberi se exercita asupra pășunilor, apelor și
pădurilor ce aparțineau satului. Astfel, membrii obștei puteau pășuna izlazul și munții
aparținând acesteia precum și miriștile, după așa-numita "islăjire", adică după ridicarea
culturilor de pe terenurile cultivate.
Era interzisă transformarea pășunilor în câmpuri de cultură. Din apele
curgătoare și din bălți sătenii puteau pescui, săpa gârle și iazuri de pește, construi mori etc. Iar
în păduri puteau să vâneze animale sălbatice, să tăie lemne pentru casă, să introducă vitele la
pășunat sau porcii la jir, să culeagă fructe de pădure și plante medicinale.
Persoanele străine de obște puteau folosi bunurile aflate în proprietatea
devălmașă cu condiția de a plăti dijmă.
Din proprietatea individuală a membrilor obștei făcea parte vatra de casă,
ogorul, poiana, grădina, via, prisaca, vadul de moară etc, prin desprinderea unor terenuri cu
aprobarea obștei din stăpânirea devălmașă și amenajarea prin muncă a proprietarului și a
familiei acestuia. Amenajarea terenurilor desprinse din proprietatea devălmașă se realiza prin
desțelenirea pajiștilor și defrișarea pădurilor, prin tăiere sau ardere și crearea așa-numitelor
"curături", ce serveau ca loc de casă, ogor, grădină, livadă, vie, poiană, prisacă etc.
Tot din stăpânirea personală făcea parte și braniștea, reprezentând o porțiune de
pădure scoasă din proprietatea devălmașă cu aprobarea obștei, dacă pădurea aparținea satului.
Dreptul stăpânului era apărat printr-un sistem de reguli care reglementa regimul braniștei,
cunoscut sub numele de "legea braniștei".
Deși regimul juridic al celor două forme de proprietate întâlnite în cadrul
obștilor libere era diferit, există o instituție, întâlnită și la alte popoare 356, guvernată de reguli
comune. Este vorba de dreptul de preemțiune sau dreptul de precumpărare și răscumpărare,
apărut cu scopul de a menține unitatea obștei și de a o proteja de pătrunderea unor persoane
străine.
Aplicat în mare parte actelor de vânzare-cumpărare dar și celor de schimb,
donație, înfrățiri pe moșie, zălogiri etc, dreptul de precumpărare și răscumpărare poate fi
caracterizat prin obligativitatea celui, care dorește să înstrăineze, de a întreba întâi, rudele,
353
Vl. Hanga, op. cit., p.61.
354
În cazuri de criză financiară se cerea bisericii ajutorul prin împrumuturi și contribuții directe (Istoria
dreptului românesc, Tratat, vol. I, p.538).
355
C.Giurescu, op. cit., p.55.
356
Există opinii asupra originii bizantine a dreptului de precumpărare și răscumpărare (G.Fotino, Influența
bizantină în vechiul drept românesc, în Pagini din istoria dreptului românesc, p.79 - 82).
apoi, vecinii și, în general, membrii obștei dacă doresc să cumpere și, numai în cazul unui
refuz, avea libertatea să-și transmită proprietatea unor persoane străine de familie sau de
obște. În caz contrar, cei care trebuia să fi fost întrebați sunt îndreptățiți să răscumpere
lucrurile înstrăinate. Cei care beneficiau de acest drept, puteau renunța cu anticipație la el, de
obicei prin acte scrise357.

2.4. Obligații și contracte

Dreptul cutumiar românesc nu cunoștea o teorie generală a obligațiilor.
Reglementarea era de ordin cazuistic impusă de realitățile socio-economice ale vremii.
Cele mai răspândite contracte erau vânzarea-cumpărarea, donația, închirierea,
schimbul, împrumutul. Obligațiile erau garantate prin zălog, ca formă de garanție reală și
chezași, ca formă de garanție personală.
În materia răspunderii era cunoscută și răspunderea personală 358 dar și
răspunderea colectivă, ce își are izvorul în tradiționala solidaritate a obștei sătești.
Contractul de vânzare-cumpărare
Era cel mai utilizat în acea perioadă, motiv pentru care a primit și o
reglementare aparte.
Elementele sale constitutive au fost consimțământul, obiectul și prețul.
Consimțămnâtul se materializa prin "darea mâinii", gest care simboliza realizarea acordului de
voință. Acordul de voință trebuia să fie liber exprimat, să nu fie viciat prin eroare, dol sau
"silă" (împresurare, val, cotropire). În caz contrar, contractul era nul.
În cazul vânzării pământului era necesară și încuviințarea altor persoane decât a
părților: la înstrăinarea proprietății țărănești se cerea acordul rudelor și al vecinilor, iar pentru
moșiile boierilor era necesară încuviințarea domnului.
Obiectul contractului trebuia să fie in comercio, adică să fie un bun susceptibil
de a fi înstrăinat. Întrucât principala bogăție în acea perioadă o constituiau pământurile, cele
mai dese înstrăinări erau de fonduri funciare. De asemenea, puteau forma obiectul
contractului de vânzare-cumpărare și persoanele, în special, robii dar și oamenii liberi, care,
confruntați cu o situație materială grea, se vindeau pe ei înșiși ca șerbi marilor proprietari
feudali.
Existau și unele prohibiții, în materie de vânzare cum ar fi, înstrăinarea
vecinilor fără moșia pe care erau așezați 359, a robilor domnești, a bunurilor furate. Străinii nu
puteau cumpăra imobile rurale. Obiectul contractului trebuia, de asemenea, să fie determinat
deși determinarea acestuia nu cunoștea criterii precise360.
Prețul era un element al contractului, care era stabilit, de obicei, în bani dar
putea fi stabilit și în lucruri. Prețul putea fi plătit integral la momentul încheierii convenției,
dar și parțial, fixându-se un termen pentru achitarea prețului restant.
Înțelegerea dintre părți era urmată de "adălmaș"361 care avea și rolul de a
asigura publicitatea actelor de vânzare-cumpărare. Prin adălmaș se organiza o mică petrecere
cu băutură la care luau parte părțile și cei care fuseseră martori la încheierea contractului.

357
N.Iorga, St. Doc., VII, p.5 nr.2 (a 1627): "că nu-mi trebuie să cumpăr satul Crevusul".
358
În Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace, Miron Costin arăta: "pre lege dreaptă nici fecior
pentru fapta tătâne-său nici părinte pentru fapta fecioru-i de vârstă nu-i platnic".
359
Au existat și excepții, de exemplu, cazuri de înstrăinări ale țăranilor aserviți, fără moșia pe care erau așezați.
(C.Giurescu, op. cit., p.358).
360
Uneori se vinde fondul "unde a fost casa lui Stan Balș" sau o casă, "de pe strada ungurească, aproape de
Mihai". Alteori însă, determinarea era de genul : "o fugă de cal", "cât va vedea cu ochii", "cât va putea arunca un
om cu un topor". (Vl. Hanga, op. cit., p.88.).
361
Obiceiul adălmașului, nu este întâlnit numai la români, ci și la unguri, la sași și are o origine îndepărată.
Termenul provine din maghiarul "adolmas", derivat din "aldoni" care înseamnă "a binecuvânta".
Băutura era plătită, fie de vânzător, pentru că el "lua banii", fie de cumpărator, care era
interesat în asigurarea publicității actului.
Contractul putea fi încheiat fie în scris, caz în care înscrisul purta denumirea de
zapis, fie verbal, în această situație fiind necesară prezența martorilor.
Contractul de închiriere
Se putea prezenta sub forma închirierii unor lucrări 362, a forței de muncă și a
lucrurilor. O formă a contractului de închiriere întâlnită mai târziu era arenda care avea ca
obiect livezi, terenuri arabile, crâșme, pășuni etc.
Des întâlnită era înțelegerea între țăranul aservit și boierul proprietar numită
contract de suhat, prin care era obținut dreptul de a pășuna pe moșia boierului. În schimbul
acestui drept țăranul se obliga să presteze diverse munci agricole363.
Contractul de donație
Putea avea ca obiect bunuri mobile, imobile sau chiar patrimonii întregi.
Donatorii puteau fi domnul sau diferiți particulari iar beneficiarii erau boierii, mănăstirile sau
alte lăcașuri de cult.
Scopul donațiilor erau fie răsplătirea boierilor pentru "credincioasă slujbă", fie
filantropice, în cazul donațiilor făcute mănăstirilor. Persoanele particulare făceau donații
bisericilor pentru a fi "înscrise în pomelnic"364 sau în schimbul întreținerii până la moarte.
Donația imobilelor trebuia confirmată de către domn, în timp ce pentru
donațiile mobiliare era suficient un act sub semnătură privată.
Contractul de schimb
Avea ca obiect sate, moșii, robi, țărani dependenți, etc. Schimbul se făcea prin
zapis. Părțile contractante își predau reciproc actele de proprietate ale bunurilor schimbate.
Uneori contractul de schimb cuprindea stipulații privind garanția de evicțiune, sancționarea
părții care ar revoca unilateral contractul, îndatorirea de a preda bunul la o anumită dată etc.
Contractul de împrumut
Contractul de împrumut, în special împrumutul bănesc, a apărut ca o consecință a
economiei de schimb, și se încheia între creditorul care preda debitorului o sumă de bani,
acesta din urmă obligându-se să restituie împrumutul la un anumit termen numit "zi", "soroc"
sau "vadea".
Restituirea putea fi făcută și în natură creditorului fiindu-i cedate pământuri sau alte
bunuri imobiliare, haine de lux etc.
Împrumuturile erau însoțite de dobânzi numite "baș", legea țării reglementând și
capitalizarea dobânzii, adică dobânda la dobândă ("baș peste baș"). În general, dobânzile erau
împovărătoare pentru debitori pentru că erau impuse de creditori. Dacă împrumutul nu putea
fi restituit la termen, instanțele de judecată și chiar domnul puteau acorda un termen de grație
a cărui nerespectare ducea la executarea silită a debitorului.
În Transilvania, statutele municipale săsești au stabilit distincția între împrumutul de
consumație (mutuum) și cel de folosință (comodatum), acesta din urmă reprezentând un
contract real, unilateral în care cel care primise folosința gratuită a anumitor bunuri era obligat
să le restituie la termen.

362
Se făcea sub forma contractelor de antrepriză, prin care era angajată efectuarea unor lucrări de specialitate, în
care era cerută forță de muncă calificată. Astfel de situații erau întâlnite la zidirea sau repararea unei biserici,
zidirea unui castel, a unei cetăți, etc.
363
Țăranii aserviți se obligau, de exemplu, în schimbul pășunatului: "să arăm cu zece pluguri ale noastre într-o zi
pe an, ori toamna, ori primăvara și să avem a secera acele bucate iarăși noi". (Istoria dreptului românesc, Tratat,
vol. I, p.569).
364
Erau uzitate expresii de genul "spre veșnică pomenire" sau "să se îngrijească de sufletul ei după moarte" (
N.Iorga, St.Doc., V, p.420 a 1782).
 Garanțiile
Împrumuturile bănești, în mod special, dar și alte contracte ca: vânzarea-
cumpărarea, împrumutul de folosință puteau fi întărite prin garanții care erau în dreptul
românesc de două feluri: persoanle și reale.
Garanțiile personale erau persoanele care se obligau la plata datoriei în cazul
insolvabilității debitorului365. Aceste persoane se numeau chezași. Într-o pricină referitoare la
un împrumut Vasile Lupu hotăra că reclamanții sunt în drept "să-și întoarcă de la ceilalți
chezași ce se vor cădea părțile lor... ca să plătească cu toți acei bani, cari le sunt pecețile și
iscăliturile într-acel zapis... pentru ce sunt chezași toți într-un chip pe acei bani"366.
Garanțiile reale erau cunoscute sub denumirea de "zălog" și puteau cuprinde
bunuri mobile și imobile. Dacă debitorul nu plătea la scadență, bunurile ce formau obiectul
zălogului intrau în proprietatea creditorului. De asemenea, se putea proceda la vânzarea
bunurilor zălogite, de către creditor sau de către o persoană străină, iar dacă valoarea acestora
era mai mare decât obligația garantată diferența era restituită debitorului.
Răspunderea
În privința răspunderii, neexecutarea obligațiilor era urmată fie de o execuție
asupra bunurilor, fie asupra persoanei debitorului care își pierdea libertatea împreună cu
pământul pe care îl muncea și care devenea proprietatea creditorului sau numai împreună cu
familia sa367.
În cazul răspunderii delictuale, cuantumul acesteia era stabilit prin înțelegerea
părților, cu efecte fie patrimoniale, cum ar fi despăgubirea victimei cu moșii sau bani, fie
personale de exemplu, transformarea delicventului în țăran dependent368.
Răspunderea colectivă era reglementată în materie fiscală, penală și de comerț
internațional.
În materie fiscală potrivit sistemului cislei, obștea sătească reprezenta una
dintre unitățile fiscale. Suma globală impusă obștei ca unitate fiscală era repartizată pe
gospodării de către "răbojari", pe baza unor recensăminte ce aveau loc din trei în trei ani.
Creșterea dărilor precum și abuzurile răbojarilor, care pe cei înstăriți îi treceau în categoria
"săracilor", iar pe alții îi impuneau "peste puterile lor", i-a determinat pe unii țărani, care nu-și
puteau plăti birul, să fugă din sat. În temeiul răspunderii solidare cei rămași în sat trebuiau să
plătească impozitul datorat de cei fugiți, cu posibilitatea de a se despăgubi din bunurile celor
fugiți sau aflați în imposibilitatea de a plăti369.
Anterior formării statelor feudale românești, infracțiunile comise pe teritoriul
unei obști erau cercetate și judecate de către obște. Pe principiul compozițiunii voluntare,
infractorul la înțelegere cu victima sau cu familia acesteia, putea plăti o despăgubire. După
întemeierea statelor românești, cuantumul despăgubirii numită "dușegubină" sau "gloabă" a
fost fixată de către stat. Pe de altă parte, satele și-au păstrat doar dreptul de a identifica și
cerceta pe autorii faptelor grave comise pe teritoriul lor, având obligația de a-i preda organelor
de stat pentru judecarea și aplicarea pedepselor. Dacă satul nu putea preda pe vinovat, era
obligat să plătească dușegubina în locul infractorului, iar dacă valoarea acesteia depășea
posibilitățile materiale ale sătenilor, satul era aservit.
O altă modalitate de răspundere colectivă era "despăgubirea de la altul"
existentă în relațiile internaționale370.

365
Uneori chezașii se obligau și pentru datorii născute din delicte (N.Iorga, St.Doc., VII, p.30, a, 1707.
366
Istoria dreptului românesc, Tratat, vol. I, p.577.
367
De exemplu, la 18 mai 1672 Stan și soția sa, pierzând niște vite ce aparțineau boierului Ursu, declară că: "n-
am avut cu ce plăti ce m-am dat eu cu fămeia mea veacin și cu feciorii mei, să muncescu la casa dumisale în
veci" (Surete, V, p.60).
368
Vl. Hanga, op. cit., p.91.
369
E.Cernea, E.Molcuț, op. cit., p.117 - 118.
 Astfel, dacă un creditor român avea o creanță asupra unui debitor din altă țară,
creanță pe care n-o executase, creditorul putea cere suveranului dreptul de a-și executa creanța
împotriva oricărui conațional al debitorului aflat în trecere prin țară. La fel se întâmpla și în
situația în care creditorul era străin iar debitoru, român.
Odată achitată datoria, cel care a achitat-o primea actele doveditoare ale sumei
plătite pentru ca întors în țară să poată fi despăgubit de adevăratul debitor.

2.5. Succesiuni
În materia succesiunii se aplicau aceleași reguli atât în privința boierilor cât și a
țăranilor liberi și aserviți, cu excepția faptului că, țăranii aserviți aveau asupra pământului un
drept de folosință și nu un drept de proprietate, și, în consecință, pământul nu putea face
obiectul transmisiunii succesorale. Dreptul cutumiar românesc făcea distincția între
moștenirea legală și cea testamentară.
Succesiunea legală.
Clasele de moștenitori care aveau vocație succesorală, potrivit Legii țării erau
următoarele:
- Moștenitorii legitimi, formați din descendenți, ascendenți și colaterali,
precum și copii înfiați, față de averea părintelui sufletesc sau părintele sufletesc față de averea
copiilor înfiați;
- Copilul din afara căsătoriei în raport cu averea mamei sale și a rudelor
acesteia și invers;
- Soțul supraviețuitor și văduva săracă;
- Autoritatea de stat.
Din prima clasă, făceau parte, în primul rând, fii și fiicele. În cazul în care
existau copii din mai multe căsătorii aceștia veneau la succesiune în mod egal. De asemenea,
copiii înfiați aveau în privința dreptului succesoral aceeași situație cu a copiilor rezultați din
căsătorie. Copiii naturali formau în Legea țării o categorie aparte de moștenitori, venind
numai la succesiunea acesteia și a rudelor ei nu și a tatălui.
Referitor la vocația succesorală a fetelor, în Moldova a funcționat principiul
egalității sexelor care stabilea vocație succesorală egală pentru fete și pentru băieți. În Țara
Românească alături de principiul egalității sexelor a existat și privilegiul masculinității, în
baza căruia, fetele primeau bani și bunuri mobile, cu ocazia înzestrării, iar băieților le
rămâneau bunurile imobile. Privilegiul masculinității putea fi eludat prin "înfrățirea pe
moșie", în acest mod, atât fetele cât și băieții primind terenuri. De asemenea, pentru a nu
funcționa dreptul de retract al domnului în cazul în care o persoană murea fără să fi lăsat
descendenți pe linie masculină, părinții, care aveau numai fete, apelau la ficțiunea că acestea
sunt băieți sau îl puteau ruga pe domn să renunțe la dreptul său de retract succesoral.
Dreptul cutumiar a admis și instituția reprezentării potrivit căreia nepotul putea
veni la succesiunea bunicului, dacă părintele acestuia decedase înainte de deschiderea
succesiunii, moștenind pe capete, dacă exista un singur nepot sau pe tulpină, dacă erau mai
mulți nepoți.
Ascendenții erau chemați la moștenirea copiilor lor numai dacă aceștia nu
aveau descendenți. În lipsa lor veneau la succesiune colateralii privilegiați, moștenind pe
capete, iar dacă aceștia predecedau, veneau urmașii lor, împărțind averea pe tulpini. Dacă nu
existau nici colaterali privilegiați, aveau vocație succesorală colateralii ordinari până la gradul
4.

370
Când Alexandru cel Bun a alocat fostei sale soții Rimgalia un venit de 1200 galbeni, a fost de acord ca, în
cazul neplății la timp acești bani să fie luați "de la negustorii noștri și de la pământeni", adică de la moldovenii
aflați în trecere prin Polonia. (D.R.H., A, vol.I, nr.48 (1421 dec.13)).
 Soțul sau soția supraviețuitoare nu erau considerați, potrivit dreptului cutumiar,
moștenitori legali decât dacă din căsătorie rezultaseră copii. Totuși, pentru a se putea moșteni
reciproc, soții obișnuiau să se înfrățească sau să-și facă testament371.
În lipsa oricăror moștenitori, succesiunea revenea domnului în calitatea sa de
proprietar eminent.
Moștenitorii legali aveau dreptul de a opta, acceptând sau refuzând moștenirea,
dacă aceasta era insolvabilă, întrucât datoriile succesorale treceau asupra moștenitorilor372.
Dacă moștenitorii se făceau vinovați de rele tratamente sau de fapte nedemne,
ei erau potrivit Legii țării înlăturați de la moștenire.
Succesiunea testamentară
Era deschisă pe baza testamentului, care putea fi oral, caz în care purta
denumirea de "limbă de moarte" sau scris, cunoscut sub numele de "carte", "zapis" și mai
târziu "diată".
Pentru ca testamentul să fie valabil întocmit trebuia ca testatorul să se afle în
deplinătatea facultăților mintale373. De asemenea, tot pentru valabilitatea testamentului era
cerută prezența martorilor. În cazul în care testamentul era semnat de testator, chiar dacă era
scris de o altă persoană, prezența martorilor nu mai era obligatorie.
Din dorința ca bunurile succesorale să rămână în familie, testatorul impune
celui instituit prin testament să păstreze bunurile primite și la moartea sa să le transmită unei
alte persoane indicate de către acesta. Testamentul putea să cuprindă mai multe substituții de
acest fel, ultimul substituit fiind cel ce "se va alege mai aproape de neamul nostru". Această
instituție a fost cunoscută sub denumirea de "substituție fideicomisară" și este una dintre
instituțiile care atestă influența romană în dreptul cutumiar românesc.
2.6. Infracțiuni și pedepse
Infracțiunile
În materie penală, dreptul cutumiar românesc păstrează elemente anterioare de
justiție privată, în privința compozițiunii voluntare și a răspunderii solidare, de data aceasta,
sub supravegherea autorității statale, deoarece compoziția voluntară se transformă în
compoziție legală, cuantumul amenzii plătite de infractor fiind stabilit de stat; iar în ceea ce
privește răspunderea solidară, obștea nu avea decât obligația de a cerceta fapta, de a-l prinde
pe infractor, judecata revenind organelor statului.
Răzbunarea sângelui tot ca formă de justiție privată, întâlnită la populațiile
tributare unei organizări gentilice nu capătă consacrare în Legea țării374.
În privința sistemului pedepselor, se poate observa o diferențiere determinată
de inegalitățile sociale, de exemplu, anumite pedepse cum ar fi moartea prin spânzurătoare
sau bătaia nu erau aplicate boierilor, considerate înjositoare pentru aceștia.
Infracțiunile numite "fapte", "fapte rele", "vini", "păcate" erau împărțite în
grave sau "mari" și ușoare sau "mici". Toate erau considerate de drept public, spre deosebire
de alte țări unde, exceptând trădarea și dezertarea, restul infracțiunilor făceau parte din
categoria delictelor private375. Infracțiunile puteau fi grupate în infarcțiuni contra statului,
contra religiei, împotriva persoanei, împotriva proprietății, contra familiei și respectiv contra
justiției.
A. Infracțiuni împotriva statului
371
Vl.Hanga, op. cit., p.94 - 98.
372
Gh.Ghibănescu, Surete ..., vol. III, p.66.
373
D.I.R., C. XIV, 3, p.490 - 491, a 1339: "bolnavă la trup, dar cu mintea sănătoasă"; un testament a fost anulat
în 1741 pentru că testatorul "nu a fost cu mințile întregi, nici n-au fost în fire" ( Vl. Hanga, Istoria statului și
dreptului românesc ... , p.474".
374
Uneori legea talionului este consemnată în documente (Ștefulescu, Doc.Gorj, p.84, a, 1525). Potrivit unor
păreri (N.Iorga , P.P.Panaitescu) faptele considerate drept răzbunare nu ar avea semnificație juridică.
375
L.P.Marcu, op. cit., p.131.
 Erau considerate fapte grave fiind îndreptate împotriva conducerii politice a
statului sau a intereselor economice ale acestuia. Din această categorie făceau parte: hiclenia
sau înalta trădare, osluhul sau neascultarea, lezmajestatea sau insulta adusă domnului și
calpuzănia sau falsificarea de monedă.
a Hiclenia reprezenta trădarea comisă de boieri care își încălcau jurământul de
credință față de domn prin ridicarea armelor împotriva șefului statului; pretenția la tron;
închinarea către un pretendent la tron; fuga peste hotare fără încuviințarea domnului; însușirea
pe nedrept a banilor vistieriei birului și haraciului etc. Cel vinovat era pedepsit cu moartea și
confiscarea averii. Deși, în general, domnul consulta Sfatul domnesc în judecarea pricinilor, în
cazul infracțiunii de hiclenie domnul judeca singur376. Uneori domnul extindea pedeapsa și
asupra membrilor familiei celui vinovat.
b. Osluhul consta în neascultatrea poruncilor domnești și era pedepsită cu moartea sau
hatalm, adică o amendă în vite, precum și cu luarea ocinilor. Tot osluh era considerat și
neîndeplinirea poruncilor boierilor precum și neexecutarea hotărârilor judecătorești. Țăranii
aserviți care nu ascultau poruncile stăpânilor lor erau pedepsiți cu gloaba (amendă în vite) și
bătaia.
c. Lezmajestatea377 era insulta adusă domnului de către un supus, iar pedeapsa era dată
"după voia giudețului". Erau exonerați de răspundere, nebunii și cei care adresaseră insulte
domnului sub influența beției378.
d. Calpuzănia este un termen de origine turcească, semnificând falsificarea de
monedă. A fost considerată infracțiune la inițiativa domnilor Țărilor Române. Pedeapsa
stabilită mai târziu în Pravile a fost decapitarea urmată de arderea cadavrului și confiscarea
bunurilor. Au fost situații când cei vinovați de calpuzănie au fost iertați379.
B. Infracțiuni împotriva religiei
a. Erezia reprezintă "abaterea conștientă de la dogma bisericii dominante printr-o faptă
sau o convingere mărturisită ca reprezentând ea adevărata credință"380.
Deși era considerată un "păcat mare", nu sunt atestate cazuri de sancțiune a ereziilor.
Biserica ortodoxă, în general și în special, în Țările Române nu a avut aceeași atitudine ca a
bisericii catolice, în Apus. În ceea ce-i privește pe români, aceștia au fost întotdeauna
credincioși dar nu au fost fanatici religioși. Credința în religia străbună le-a mențiunut unitatea
și rare sunt cazurile, mai ales în Țara Românească și Moldova, de schimbarea a confesiunii
religioase381. Pe de altă parte, sărbătorile religioase sunt însoțite, fără ca biserica să intervină,
de elemente de rit păgân. În creația populară sunt întâlnite suprapuneri de ființe imaginare cu
personaje religioase. Toate acestea considerate până la urmă "eresuri" și nu erezii, nu au fost
sancționate de biserică și cu atât mai mult nu au fost sancționate de domni.
b. Apostazia era renunțarea călugărului la viața monahală și reintrarea sa în viața laică.
Inițial, era pedepsit potrivit dreptului canonic, adică era afurisit. Dacă, după un an, nu revenea
la mănăstire era din nou afurisit și în cele din urmă, dacă persista în hotărârea sa, era predat
instanței laice, pedeapsa fiind lăsată la aprecierea judecătorului.
c. Ierosilia consta în profanarea lucrurilor sfinte. De obicei, ierosilie era împreunarea
trupească în biserică sau cu o călugăriță sau furtul din biserică, sau din locuri sfințite. Era
considerată o faptă gravă și pedepsită cu moartea.
376
D.Cantemir, Descrierea Moldovei.
377
Istoria dreptului românesc, Tratat, vol. I, p.436.
378
Cazuri de lezmajestate nu sunt meționate în documente. Este amintită în izvoare tragerea în țeapă a unor
boieri care insultaseră pe fratele lui Vlad Țepeș (D.Fotino, Istoria Daciei, t. II, p.22).
379
Surete, XXII, p.149.
380
Istoria dreptului românesc, Tratat, vol. I, p.437.
381
Au fost situații în care membrii ai unor confesiuni sau secte religioase considerați eretici și alungați în alte țări
au găsit adăpost și au fost tolerați în Țările Române. De exemplu, husiții alungați de peste tot au fost primiți în
Moldova, în timpul lui Alexandru cel Bun și al lui Ștefan cel Mare.
 d. Vrăjitoria consta în procedee oculte de magie pentru a atrage forțe negative sau
pozitive în scop malefic ( magie neagră) sau benefic (magie albă). Astfel de procedee purtau
denumirea și de vrăji, farmece, descântece, făcături etc.
Pedepsele pentru vrăjitorie erau mai drastice în Pravile și mai blânde în dreptul
cutumiar. În general, magia albă nu era pedepsită, iar descântecele pentru lecuirea bolilor
însoțite de leacuri din plante medicinale erau socotite chiar "lucru de cinste". De altfel,
considerăm că vindecarea bolilor prin acțiunea cumulată a plantelor și a puterii cuvintelor,
care să însănătoșească, în egală măsură, trupul și sufletul are o origine străveche, întâlnită
fiind la strămoșii noștri, geto-daci.
C. Infracțiuni împotriva persoanei
a. Omorul se mai numea și "moarte de om" și făcea parte din categoria infracțiunilor
grave. În general, pedeapsa aplicată era moartea dar potrivit dreptului cutumiar exista și
posibilitatea răscumpărării vinei prin așa-zisa "plată a capului", constând într-o amendă pe
care infractorul o plătea rudelor victimei.
Deosebit de grav era paricidul adică uciderea părinților, copiilor, fraților proprii
sau ai soțului (soției). Pedeapsa era arderea de viu.

b. Rănirile și lovirile. Pentru rănirile și lovirile simple pedeapsa era lăsată la aprecierea
judecătorului. De obicei, pedeapsa era amenda: gloaba sau hatalmul 382. În cazul rănirilor grave
pedeapsa era ca pentru omor.
În privința lovirilor, nu erau considerate infracțiuni și, în consecință, nu erau pedepsite
lovirile aplicate "cu măsură și pre vină" de către tată feciorului, de fratele mai mare fratelui
mai mic, de bărbat soției, de dascăl ucenicului, de egumen călugărului, de stăpân robului sau
salariatului său.
c. Defăimarea sau denunțarea calomnioasă consta în atribuirea unei vini unei
persoane, verbal sau în scris, care dacă ar fi fost adevărată, ar fi fost pedepsită. A fost
denumită în Pravile și "sudalmă mare" spre deosebire de "sudalma mică", reprezentând
injuriile aduse unei persoane. Denunțarea calomnioasă era considerată o faptă gravă care
putea atrage pedeapsa cu moartea.
D. Infracțiuni împotriva proprietății
a. Tâlhăria era cunoscută în vechiul drept românesc și sub denumirea de : "jac",
"jăcuire", "jaf" și "tâlhușag" și reprezenta furtul comis prin violență. În dreptul cutumiar
tâlhăria era pedepsită cu moartea prin spânzurătoare dar vina putea fi răscumpărată și prin
"plata capului".
b. Furtul consta în însușirea lucrului altuia pe nedrept și pe ascuns. Mai era cunoscut și
sub numele de "furtișag" sau "furtușag". Se făcea deosebire între furtul mare și furtul mic.
Furtul era considerat "mare" în funcție de valorea lucrului furat, modul de săvârșire sau prin
repetarea unui furt mic de 3 ori. Nu era considerat furt, însușirea de fructe din vii și livezi dar
numai pentru consumul momentan al făptuitorului, cu alte cuvinte, dacă se lua atât cât se
mânca. Furtul mare putea fi pedepsit cu moartea. Furtul, în general, putea fi pedepsit prin
ocnă, mutilare, surghiun, bătaie, gloabă, confiscare, dublul valorii lucrului furat.

c. Încălcarea hotarelor reprezenta distrugerea, mutarea sau nesocotirea hotarelor sau

pietrelor de hotar. Pedeapsa pentru cel care încalcă sau mută hotarele era pierderea semințelor
și a roadelor obținute prin folosința terenului altuia. În plus, pedeapsa era hatalmul pentru

382
De exemplu, ca să plătească hatalmul pentru că spărsese capul unui om, vinovatul și-a vândut ocina și pe sine
ca rumân (Doc. 1601-1611, zapis de vânzare, St. Doc., V, p.525) altul pentru o rănire a plătit o gloabă de 6 zloți,
o fotă și o năframă pentru îngrijirea medicală (Doc. 1638, N.Iorga, Doc. Bistrița, I, p.60, în Istoria dreptului
românesc, Tratat, vol. I, p. 440).
strămutarea pe furiș a hotarului și pedeapsa corporală, dacă strămutarea era făcută prin
violență.
d. Incendierea. Pedeapsa era diferită: cei care din răzbunare ardeau case, holde sau fân
erau pedepsiți cu moartea; celor care ardeau pomi sau gardul viei, pedeapsa aplicată era
înfierarea, bătaia sau plata îndoită a pagubei. În general, se urmărea, în primul rând, repararea
pagubelor, ulterior, fiind aplicată sau nu o pedeapsă.
E. Infracțiuni împotriva familiei
a. Răpirea de fete era privită ca o infracțiune gravă, pedeapsa aplicată fiind moartea
sau răscumpărarea vinei prin gloabă383.
b. Seducția era pedepsită după voia giudețului, făcându-se deosebirea mai ales în
pravile între răpirea cu violență și ademenirea "cu dezmierdăciune și cu zburdăciuni și cu dări
și cu făgăduințe".
c. Sodomia primea o dublă sancțiune, religioasă și laică și consta în legătura sexuală
între bărbat și bărbat sau femeie și femeie. Pedeapsa aplicată era cea capitală.
d. Desfrânarea consta în legătura sexuală dintre un bărbat și o femeie în afara
căsătoriei. Concubinajul era privit ca o căsătorie de fapt, iar concubina care trăia cu un alt
bărbat era considerată adulteră. Desfrâul era pedepsit cu gloabă mai mare iar femeia care
năștea un copil în afara căsătoriei era pedepsită cu "șugubina de muieri" sau "gloaba
pântecului".
e. Incestul era relația sexuală între două persoane între care existau interdicții la
căsătorie. Erau prevăzute pedepse ca: moartea, tăierea nasului, gloaba, bătaia.
f. Adulterul era inițial vina soției și mai târziu și a soțului care avea o legătură în afara
căsătoriei. Exista o dublă pedeapsă: laică și canonică. Femeia vinovată de adulter era omorâtă
însă documentele confirmă răscumpărarea vinei prin "plata capului".
F. Infracțiuni împotriva justiției
a. Falsul s-a mai numit și vicleșug sau înșelăciune și consta în plăsmuirea unui
document sau alterarea voită a adevărului în documente sau în alte instrumente juridice
(măsuri, semne la hotar)384. Pedeapsa aplicată era una ușoară: mustrarea sau gloaba.
b. Jurământul mincinos sau jurământul strâmb, mărturia strâmbă sau limba strâmbă
reprezenta declararea unor fapte neadevărate ca adevărate și întărirea prin jurământ. Pedeapsa
pentru mărturia strâmbă era gloaba.
Pedepsele
Pedepsele puteau fi îndreptate fie asupra persoanei, fie asupra bunurilor. Unele
erau stabilite și de biserică iar altele, considerate accesorii, țineau de mentalitatea vremii
respective. În orice caz, pedepsele aplicate, în acea perioadă, sunt numeroase și pot fi grupate
în mai multe categorii: pedepse corporale, pedepse privative de libertate, pedepse pecuniare,
pedepse accesorii sau complementare, pedepse religioase.
A. Pedepse corporale
Din această categorie fac parte pedeapsa capitală, mutilarea, înfierarea și
bătaia.
a. Pedeapsa capitală putea fi executată prin spânzurare, tăierea capului, tragerea în
țeapă, ardere de viu, înecare, îngropare de viu și sugrumare.
Spânzurarea era cea mai frecventă modalitate de executare a pedepsei capitale,
aplicată oamenilor de rând. Au existat domni ca Mihnea-Vodă cel Rău și Constantin Șerban
care au condamnat și boieri la moartea prin spânzurare. În cazul boierilor pedeapsa capitală
se realiza prin tăierea capului. Tragerea în țeapă a fost o modalitate de executare a pedepsei cu
moartea împrumutată de la turci și tătari. A fost aplicată de unii domni și, în mod special, de

383
Infracțiunea era considerată mai gravă dacă era răpită o fată de boier. Mai târziu, în pravile cel care răpea o
femeie era omorât, iar averea sa era dată femeii răpite.
384
Istoria dreptului românesc, Tratat, vol. I, p.443.
Vlad Țepeș. Arderea de viu a fost aplicată mai rar în Țara Românească și Moldova și mai
mult, în Transilvania pentru erezie, ierosilie, sodomie. Înecarea era o modalitate de aplicare a
pedepsei capitale frecvent întâlnită la turci. La noi, a fost folosită în timpul domnilor Mihnea-
Vodă cel Rău și Vasile Lupu. Îngroparea de viu era rar folosită iar sugrumarea, frecventă, la
turci, a fost aplicată unor boieri de Mihnea III Radu și Gheorghe Duca.
b. Mutilarea a fost introdusă în Țările Române sub influența Bizanțului. Consta în
scoaterea ochilor, tăierea mâinilor, picioarelor, limbii, urechilor, nasului etc. Mutilarea nu a
fost aplicată de toți domnii. Potrivit izvoarelor 385, ea a fost aplicată de Iliaș Rareș, Alexandru
Lăpușneanu, Ștefan Tomșa. Vasile Lupu a folosit mutilarea pentru hoți; celor prinși a doua
oară le tăia o ureche, a treia oară, cealaltă ureche, iar a patra oară, îi spânzura.
c. Înfierarea a mai fost denumită și "îmbourare", "pecetluire" și "însemnare". Se
realiza prin însemnarea vinovatului cu fierul roșu pe obraz, pe frunte sau pe mână. Era
aplicată marilor criminali, recidiviștilor și chiar boierilor vinovați de hiclenie.
d. Bătaia era aplicată în general, oamenilor de rând pentru vini ușoare. Era frecvent
folosită de stăpânii de moșii asupra țăranilor aserviți, când aceștia se făceau vinovați de
neascultare. Bătaia putea fi: simplă, cu toiagul, cu nuiele, cu biciul pe corp sau pe spate; pe
uliță, când vinovatul era purtat dezbrăcat până la brâu pe toate ulițele și era bătut; la tălpi, a
fost introdusă de Grigore Ghica după un obicei turcesc; și cu buzduganul sau cu topuzul,
aplicată de către domn boierilor.
B. Pedepse privative de libertate
Erau ocna, temnița, grosul, varta și surghiunul.
a. Ocna consta în munca silnică executată de cei condamnați în saline, tăind sare. În
funcție de gravitatea infracțiunii, pedeapsa putea fi aplicată pe viață sau pe o perioadă
determinată. În Țara Românească, închisoarea la ocnă se executa la Slănic, Telega, Ocnele
Mari și în Moldova la Trotuș. Erau prevăzute pentru bigamie, tâlhăria la drumul mare, răpirea
de fete etc.
b. Temnița era numită și "pușcărie", "închisoare", "opreală" etc. Până spre sfârșitul
secolului al XVII-lea nu au existat clădiri special amenajate pentru executarea pedepselor
privative de libertate. Țineau loc de temniță subsolurile cetăților, caselor boierești, respectiv,
mânăstirilor.
De asemenea, nu existau diferențe în privința regimului de executare a
pedepsei la închisoare, în același loc, fiind ținuți arestații preventivi și condamnții definitiv,
infractorii primari cu cei recidiviști, bărbații și femeile, precum și hoții, criminalii și deținuții
politic.
c. Grosul era o închisoare destinată arestaților preventiv care făceau parte din categoria
oamenilor de rând, fiind amenajată în case părăsite, în beciurile caselor boierești sau în gropi
adânci. Boierii erau închiși preventiv la vistierie sau la cămară.
d. Varta era o închisoare specială destinată debitorilor în vederea executării datoriilor.
Se afla sub comanda vătafului de aprozi. În anumite cazuri au fost închiși în vartă și unii
boieri bănuiți de uneltiri.
e. Surghiunul apare inițial sub denumirea de "izgonirea din sat" sau "izgonirea de pe
moșie" și reprezintă izgonirea celui vinovat de la domiciliul său pentru o perioadă limitată de
timp sau pentru toată viața și obligarea lui să aibă o altă reședință, în general, la o mănăstire.
C. Pedepse pecuniare
Erau incluse în această categorie dușegubina, confiscarea și gloaba.
a. Dușegubina a avut în dreptul cutumiar la început sensul de infracțiune și nu de
pedeapsă și era echivalentă cu moartea de om. Mai târziu, moartea de om a rămas dușegubina
mare, alăturându-i-se tâlhăria, incestul, adulterul, dragostea în afara căsătoriei.

385
Eftimie , p.119, Grigore Ureche, p.181.
 În a doua jumătate a secolului al XVII-lea dușegubina a însemnat pedeapsa
colectivă aplicată satului pentru nedescoperirea infractorului.
b. Confiscarea reprezenta pierderea bunurilor infractorului în totalitate sau parțial, în
favoarea domniei, a victimei sau a rudelor acesteia.
c. Gloaba era o amendă plătită, de infractor în numerar sau în natură, domniei. Era
aplicată potrivit sistemului compozițiunii și pentru fapte grave ca moartea de om sau furtul
mare, tâlhăria, răpirea de fete etc.
Din categoria gloabelor făceau parte și hatalmul, reprezentând o amendă în
vite, adesea 12 boi, tretina, constând în a treia parte din valoarea lucrului furat sau litigios,
pripasul, fiind o amendă aplicată pentru vitele găsite la păscut pe locuri străine de către
dregătorii domnești speciali și ciubotele, reprezentând o amendă plătită de partea care nu se
prezenta la proces. Din categoria gloabelor a mai făcut parte și osluhul care, inițial, a fost o
amendă plătită pentru neascultare386.

D. Pedepse accesorii sau complementare

Din această categorie făceau parte tortura, degradarea civică și raderea bărbii.
a. Tortura denumită și "strânsoare", "strâmtorare", "trudire", "caznă", "munci" a fost
inițial un mijloc de cercetare penală aplicată celor bănuiți de către armași pentru a smulge
declarația de vinovăție. Pe de altă parte, a însoțit anumite pedepse principale ca moartea sau
ocna387.
b. Degradarea civică se mai numea "pierderea cinstei", "rămânerea fără cinste", "de
ocara și rușinea acestei lumi". Pe lângă pierderea onoarei cel vinovat era lovit și de anumite
incapacități. De exemplu, dacă era boier pierdea drepturile politice, iar pentru toți,
incapacitățile priveau dreptul de a sta în justiție, calitatea de a fi martor, dreptul de a contracta
sau de a face testament.
c. Raderea bărbii era pentru acele vremuri o pedeapsă degradantă, considerată "ocară
mare". În aceeași categorie mai intrau tunderea pletelor, scoaterea infractorului în târg în
pielea goală etc. În privința pedepselor religioase, acestea au fost reglementate, în special, în
pravile, din această categorie făcând parte excomunicarea, blestemul (anatema), penitența.
Existau infracțiuni, cum ar fi cele îndreptate împotriva religiei sau împotriva
familiei care primeau o dublă judecată, atât religioasă cât și laică.

2.7. Procedura de judecată

În ceea ce privește organizarea judecătorească, trebuie spus că nefiind
cunoscută separația puterilor în stat, domnul și dregătorii aveau, în egală măsură, atribuții
administrative și judecătorești.
Pe de altă parte, procesul civil și procesul penal se desfășurau după reguli
comune. O tendință de diferențiere exista în privința executării hotărârilor; armașii aducând la
îndeplinire hotărârile penale, iar aprozii, pe cele civile.
Noțiunea de apel nu era cunoscută însă partea nemulțumită se putea adresa, fie
la instanța unde s-a judecat procesul, fie domnului țării. De asemenea, nu era cunoscută nici
autoritatea de lucru judecat. Redeschiderea procesului era împiedicată prin stabilirea unor
amenzi pe care trebuia să le plătească partea care ataca hotărârea. Plângerea reclamantului,
adresată instanței competente era făcută, de regulă, oral. În general, nu erau redactate acte
scrise cu ocazia instrumentării procesului.
386
N. Grigoraș, Principalele amenzi din Moldova în timpul orânduirilor feudale (secolele al XV-lea - al XVIII-
lea), p.6-7
387
De exemplu, în pravilă se prevedea că tatăl vinovat de hotrie față de fata sa era băgat la ocnă "în toată viața
lui acolo să se chinuiască" (C.R., gl. 30, zac. 1), iar cel vinovat de apostazie, pravila poruncea "să-l muncească
și să-l certe ca pre un eretic" (C.R., gl. 68, zac.1, în Istoria dreptului românesc, Tratat, vol. I, p.455.
 Aveau competență judecătorească: domnul țării, care era judecătorul suprem și
care putea judeca fie singur, fie împreună cu Sfatul domnesc, sau în cazul unor procese
importante, împreună cu Adunarea stărilor;unii dintre dregătorii domnești, având competență
specială. Pe plan local, competența revenea conducătorilor unităților teritoriale precum și
subalternilor dregătorilor centrali.
Cât privește justiția la sate, în satele libere, pentru pricinile mărunte erau în
continuare competenți să judece oamenii buni și bătrâni, iar în cazul pricinilor mari,
competența revenea fie dregătorilor sătești, fie dregătorilor centrali. Pentru satele aservite,
judecata o făcea stăpânul moșiei, dacă acesta era beneficiarul unui hrisov domnesc de
imunitate.
Probele erau scrise și orale.
Probele scrise erau împărțite în: oficiale (hrisoave, direse, cărți domnești) și
particulare (zapise).
Din categoria probelor orale făceau parte jurătorii, jurământul cu brazda și
ordaliile.
Jurătorii erau persoane, care inițial, făceau parte din aceeași categorie socială
cu partea pentru care jurau, iar mai târziu, boierii.
În procesele penale, ei jurau cu privire la reputația persoanei acuzate de
săvârșirea unei infracțiuni, iar în procesele civile, aveau rolul de a cerceta obiectul litigiului,
arătând cine are dreptate.
La cererea părții, cojurătorii erau numiți de domn în număr de 6,12, 24, 48.
Actul de numire stabilea și numărul cojurătorilor, inițial 6 sau 12. Acțiunea jurătorilor purta
denumirea de "a da lege" iar hotărârea era pronunțată în funcție de jurământul lor. Partea care
câștiga procesul era socotită, ca fiind cea care "s-a apucat de lege", iar partea care pierdea
procesul, aceea care "a rămas de lege".
Partea care pierdea, putea să ceară "lege peste lege", adică rejudecarea
procesului, solicitând un număr dublu de jurători (12 sau 24) care puteau confirma sau infirma
prima hotărâre. Partea, care nu putea aduce numărul de jurători cerut, pierdea procesul. În
cazul în care prima hotărâre era infirmată cei care juraseră anterior trebuiau să plătească
amenzi sau să suporte pedeapsa sperjurului.
În general, pentru a fi evitat jurământul fals, jurătorii erau duși mai întâi la
biserică unde li se citea din "cărțile de blestem". Dacă domnul stabilea de la început numărul
maxim de jurători, hotărârea nu mai putea fi atacată
Jurământul cu brazda era un mijloc de probă folosită în procesele referitoare la
stabilirea hotarelor. Originea sa este străveche388 și se bazează pe concepția că pământul are
puterea de a apăra pe cei drepți și de a sancționa pe cei care comiteau fărădelegi. Astfel, cel
angajat să meargă corect pe adevăratul hotar al terenului în litigiu punea pe cap 389 sau într-o
traistă390 pământ, jurând că acela este hotarul adevărat. Sub influența bisericii pământul a fost
înlocuit cu o carte de blesteme391.
388
"Vechi, obiceiul pământului cu brazda în cap se urcă mai sus de sălășuirea slavilor pe meleagurile românești
și se duce mai departe de sosirea lictorilor romani pe aceste meleaguri. El se pierde în trecutul preroman, pentru
a se regăsi în însăși istoria generală a jurământului" (G.Fotino, Obiceiuri la fixarea hotarelor, în Pagini ..., p.47.
389
De exemplu, într-un act din 4 iunie 1667 întocmit de boierul Bejan Gheuca se arată că: "... noi dacă am văzut
cinstită carte Mării Dumitale, ni-am sărit și am strânsu preoț și boeri de curte Mării Dumitale și orășani bătrâni
și oameni de țară, bătrâni și tineri și aceștia au ales doi oameni bătrâni și li s-au pus brazda în cap și au mers
înainte pre unde are ținut Mafteiu Roșca, am ales și am stâlpit" (N.Iorga, St. Doc., VI, p.26).
390
Într-un document gorjan din 15 martie 1761 cu privire la o hotârnicie între Vlăduț Gâlcescu și Sandu
Crăsnaru se arată că: "încă și alți oameni, luând trăiști cu pământ de au mers pe unde au știut ei matca cea veche
și au stâlpit" (Al. Ștefulescu, Gorjul istoric și pitoresc, 1904, p.XXXVIII).
391
Un alt document din 14 iulie 1780, într-o pricină dintre satele Rădoși și Cânepești, nefiind crezută
mărturisirea megieșilor, acestora "li s-au dat mărturisanie și au primit de au jurat cu mâinile pă sfânta evanghelie
și cu lumânări aprinse și le-au stinsă în apă zicând că de nu va fi precum mai sus au arătat, așa să li se stingă
 Ordaliile constituiau o modalitate de probațiune, constând în supunerea părților, sau
dacă erau femei sau clerici, a reprezentanților acestora la încercări pline de cruzime, cum ar fi
proba fierului înroșit, a apei clocotite, duelul judiciar. Partea care se vindecase de arsuri sau
învinsese în luptă era considerată de bună credință și câștiga procesul. Ordaliile nu sunt
atestate în Țara Românească și Moldova ci mai mult în Transilvania, în registrele de la
Oradea, fiind aplicate catolicilor nu și populației ortodoxe românești. De altfel, ordaliile erau
răspândite la unguri, germani, slavi și polonezi.

neamul lor" (Al Ștefulescu, op. cit., p.XXXIX).