Zidul Berlinului

Zidul Berlinului (în limba germană: Berliner Mauer), un simbol al Războiului Rece, a fost
construit, inițial, pe 13 august 1961 și a fost demolat în săptămânile de după 9 noiembrie 1989.
Parte a Cortinei de Fier, Zidul Berlinului a fost cea mai cunoscută parte a frontierelor RDG-ului.

Concepută de administrația liderului comunist al Germaniei Răsăritene, Walter Ulbricht, și

aprobată de liderul sovietic Nikita Hrușciov, zidul a constituit o barieră de separare între Berlinul
Occidental și Republica Democrată Germană timp de aproape 28 de ani. A fost construit în
perioada postbelică, (perioadă în care Germania a fost divizată), în efortul de a stopa
consecințele scurgerii de forță de muncă și pierderilor economice asociate cu migrația zilnică a
unui mare număr de profesioniști și lucrători calificați între Est și Vest. Existența timp de aproape
trei decenii a Zidului a provocat scăderea semnificativă a emigrației (evadați - "Republikflucht" în
germană): de la 2,5 milioane, în perioada 1949 – 1962, la numai 5.000 - între 1962 și 1989.

Crearea Zidului Berlinului a fost un dezastru propagandistic pentru Germania Răsăriteană și

pentru blocul comunist ca un tot întreg. Zidul a reprezentat un simbol al tiraniei comuniste,
insistent afișat în lumea occidentală, în special după împușcarea, intens mediatizată de mass
media occidentale, a câtorva evadați. Liberalizarea politică de la sfârșitul deceniului al nouălea,
asociată cu declinul Uniunii Sovietice, a dus la relaxarea restricțiilor la trecerea frontierei est-
germane, care au dus, în cele din urmă, la demonstrații de masă și căderea guvernului comunist.
În momentul când a fost dat publicității, la 9 noiembrie 1989, un decret al oficialităților est-
germane care permitea trecerea liberă a frontierei, mase uriașe de est-berlinezi s-au apropiat de
zid și, în cele din urmă, au traversat prin toate punctele de trecere, unindu-se, într-o atmosferă
sărbătorească, cu mulțimea din Berlinul Occidental. După câteva săptămâni, Zidul a fost, în cele
din urmă, distrus în totalitate, căderea acestei bariere fiind primul pas către reunificarea
Germaniei, care a fost încheiată, în mod oficial, pe 3 octombrie 1990.

Fundalul istoric
Zonele de ocupație în Germania în 1945

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, Germania a fost divizată în patru zone
de ocupație. Vechea capitală a Germaniei, Berlinul, ca sediu al Comisiei Aliate de Control, a fost
împărțită în patru zone de ocupație corespunzătoare. Deși, la început, intențiile puterilor
învingătoare erau de a guverna împreună Germania în granițele stabilite în anul 1947, izbucnirea
Războiului Rece a făcut ca zonele de ocupație franceză, britanică și americană să fie unite în
Republica Federală Germania, în 1949. Ca ripostă, în zona de ocupație sovietică a Berlinului avea
să fie proclamată, în același an, Republica Democrată Germania, cu capitala în Berlinul
Răsăritean.

Dezvoltarea separată a statelor germane

Începând din 1948, Germania Occidentală s-a dezvoltat ca o țară capitalistă vestică, cu o
economie socială de piață ("Soziale Marktwirtschaft") și cu o viață politică autenticdemocratică –
parlamentară. Creșterea economică neîntreruptă de 30 de ani, începută în deceniul al șaselea, a
dus la "miracolul economic". În interiorul granițelor sale, Gemania Răsăriteană a fost guvernată
de un guvern autoritar, modelat după cel sovietic, care a aplicat în economie sistemul economiei
planificate centralizat. În vreme ce Germania Răsăriteană a devenit cea mai bogată și dezvoltată
țară din blocul răsăritean, mulți dintre cetățenii ei priveau la prosperitatea economică și
libertatea politică din vest. Fuga numeroșilor cetățeni est-germani către țări necomuniste via
Berlinul Occidental a dus la edificarea, în 1961, a sistemului frontierelor RDG, din care Zidul era
parte integrantă.

Emigrația masivă
Din 1949 până în 1961, un mare număr de persoane, de la personalul cu studii superioare la
muncitorii calificați, ("Grenzgänger"), migra dinspre estul spre vestul Berlinului, în principal,
datorită reconstrucției din vest, susținută de fondurile Planului Marshall. Într-o singură zi, de
exemplu, întreaga catedră de matematică a Universității din Leipzig a părăsit RDG-ul. În plus,
numeroși vest-berlinezi traversau granița în răsărit pentru a-și face cumpărăturile în magazinele
cu prețuri subvenționate de stat, unde prețurile erau mult mai mici decât în vest. Această
secătuire a resurselor umane și economice amenința Germania Răsăriteană cu colapsul
economic. Acest fapt avea repercusiuni în întreg blocul răsăritean și, în special, în Uniunea
Sovietică, care subvenționa economia est-germană și care, la rândul ei, trebuia să asigure plata
despăgubirilor de război către URSS și Polonia.

Propunerile pentru edificarea unei bariere

Impulsul pentru crearea Zidului Berlinului a venit de la liderul est-german Walter Ulbricht, iar
inițiativa a fost aprobată de conducătorul URSS Nikita Hrușciov, cu anumite rezerve. Propunerile
lui Ulbricht pentru o a doua blocadă aeriană a Berlinului de Vest au fost respinse de sovietici, în
timp ce Zidul trebuia construit numai din sârmă ghimpată. Dacă occidentalii ar fi încercat să
forțeze bariera, est-germanii ar fi trebuit să dea înapoi, fără a deschide focul, sub nici un
motiv.Începerea construcției în 1961

Construirea a 45 de kilometri de bariere în jurul celor trei sectoare occidentale a început

duminică 13 august 1961 în Berlinul Răsăritean. În acea dimineață, zona de frontieră a fost
securizată de trupele de grăniceri est-germani. Bariera a fost construită de soldații și muncitorii
est-germani, fără implicarea directă a sovieticilor. Zidul a fost construit numai pe teritoriul est-
german, constructorii asigurându-se că nu ating în nici un punct teritoriul vest-berlinez. Străzile
care se întindeau de-a lungul traseului barierei au fost baricadate pentru a împiedica trecerea a
oricărui vehicul și a fost ridicat un gard de sârmă ghimpată, care, mai târziu, a fost transformat
într-un zid în toată regula. Bariera a divizat, fizic, orașul și a încercuit, practic, Berlinul Occidental.
În timpul construcției, soldații Armatei Naționale Populare (NVA) și ai Grupurilor de luptă ale
clasei muncitoare (KdA) au păzit zona, având ordine clare pentru împușcarea oricărui individ care
ar fi încercat să fugă în Vest. Mai târziu, zona Zidului a fost întărită cu ziduri, câmpuri minate și
alte instalații de siguranță.

Efectele imediate
Numeroase familii au fost despărțite. Mulți est-germani au fost opriți să-și mai desfășoare
activitatea în Berlinul Occidental, pierzându-și o valoroasă sursă de venit. Berlinul Occidental a
devenit o enclavă aproape total izolată într-un teritoriu ostil. Vest-berlinezii au demonstrat, în
frunte cu primarul lor, Willy Brandt, împotriva zidului, criticând cu vigoare Statele Unite pentru
lipsa de reacție.

Președintele John F. Kennedy în vizită la Zidul Berlinului ( 26 iunie 1963)

John F. Kennedy a acceptat, într-un discurs din 25 iulie 1961,[1] că Statele Unite nu pot decât
spera să poată apăra vest-berlinezii și pe germanii occidentali. Încercarea de a se opune est-
germanilor ar fi dus la un eșec stânjenitor. Astfel, administrația americană a protestat slab,
formal, prin canalele obișnuite, dar fără vigoare, deși Zidul era o violare a înțelegerilor postbelice
care permiteau Aliaților occidentali să supravegheze administrarea întregului Berlin. La câteva
luni după construirea barierei de sârmă ghimpată, guvernul USA a informat autoritățile sovietice
că va accepta Zidul ca pe un "fapt al vieții internaționale" pe care nu va încerca să-l schimbe cu
forța.

Guvernul est-german a pretins că Zidul ar fi fost o "barieră de protecție antifascistă"

("antifaschistischer Schutzwall"), ridicată cu intenția de a descuraja agresiunea occidentală.
Această poziție a fost privită cu scepticism chiar și în Germania Răsăriteană, în timp ce în
Germania Occidentală era privită ca măsură de stopare a exodului, ceea ce era mai aproape
realitate. Zidul a provocat numeroase suferințe familiilor divizate între est și vest.

Efecte secundare
Era clar că moralul vest-german trebuia ridicat, de vreme ce viabilitatea Berlinului Occidental era
grav amenințată. Dacă Berlinul ar fi căzut, după toate eforturile podului aerian, cum s-ar fi putut
încrede vreunul dintre Aliați în Statele Unite? Pe de altă parte, în fața unei amenințări sovietice
serioase, o enclavă ca Berlinul Occidental nu putea fi apărată decât cu armele nucleare. De
aceea, se impunea ca americanii să facă o demonstrație de forță, care să arate sovieticilor că nu
pot împinge lucrurile mai departe.

În consecință, generalul Lucius D. Clay, care se bucura de un mare respect în rândurile

berlinezilor după ce a condus cu succes eforturile americanilor din timpul podului aerian 1948-
1949, și care era cunoscut că are o atitudine foarte fermă față de sovietici, a fost trimis la Berlin
ca fiind consilier al președintelui american, având gradul diplomatic de ambasador. Generalul și
vicepreședintele Lyndon B. Johnson au aterizat pe Aeroportul Internațional Tempelhof în după-
amiaza zilei de sâmbătă 19 august 1961.

Ei au ajuns într-un oraș apărat de ceea ce avea să fie cunoscută ca "Brigada Berlin", formată din
grupurile de luptă al II-lea și al III-lea și o companie de blindate. Fiecare grup de luptă era
încadrat cu 1.362 de soldați și ofițeri. În 16 august 1961, Kenedy a dat ordinul întăririi Brigăzii
Berlin. În dimineața zilei de 19 august a fost adus și grupul de luptă nr. 1.

În dimineața zilei de duminică, 20 august 1961, 491 de vehicule care transportau 1.500 de
oameni în cinci coloane de marș au părăsit punctul de control Helmstedt-Marienborn la 06:34.
La Marienborn, la punctul sovietic de control de lângă Helmstedt, personalul american a fost
numărat de militarii aflați de gardă. Coloana avea 160 km lungime și a acoperit distanța de 177
km dintre Marienborn și Berlin în formație completă de luptă, în timp ce polițiștii est-germani de
la circulație urmăreau coloana din spatele pomilor de-a lungul autostrăzii. Capul convoiului a
ajuns la Berlin la prânz, fiind întâmpinat de Clay și Johnson, mai înainte de a defila pe străzile
Berlinului prin fața unei mulțimi entuziasmate. La ora 4:00 a.m. a zilei de luni 21 august, Lyndon
Johnson a lăsat Berlinul Occidental, vizibil întărit, în mâinile generalului Frederick O. Hartel și a
brigăzii sale care număra acum 4.224 de ofițeri și trupă. La fiecare trei luni în următorii trei ani și
jumate, un batalion american nou era trimis în Berlinul Occidental pe autostradă pentru a face o
demonstrație a voinței aliate de a-și folosi drepturile fără contenire.

Crearea Zidului a avut implicații profunde pentru ambele Germanii. Prin stoparea exodului către
Occident, guvernul est-german a fost capabil să recâștige controlul asupra țării. Zidul a devenit
un simbol de referința al propagandei anticomuniste occidentale, în special după împușcarea
unor indivizi care încercaseră să traverseze bariera. Aceste acte de împușcare a fugarilor au fost
considerate crime după unificarea Germaniei. În 1987, Ronald Reagan a ținut un faimos discurs
la Poarta Brandenburg, în timpul căruia l-a provocat pe Mihail Gorbaciov să "dărâme acest Zid".
În Germania Occidentală, exasperată de faptul că Aliații occidentali nu au făcut nimic să prevină
ridicarea Zidului, a fost inițiată politica Ostpolitik de reapropiere de Est, într-un efort de
stabilizare și normalizare a relațiilor dintre cele două Germanii.

Traseul și modificările ulterioare

Poziția și traseul Zidului Berlinului și punctele de control (1989)

Zidul avea peste 155 km lungime. În iunie 1962, a început lucrările la un al doilea gard paralel, la
o distanță de până la 90 m înspre interior, casele cuprinse în această fâșie fiind demolate, iar
locatarii mutați la alte adrese. A fost creat un teritoriu al nimănui între cele două bariere,
cunoscut în scurtă vreme ca "fâșia morții". Fâșia era pavată cu nisip greblat cu grijă, ceea ce
făcea foarte ușor de sesizat urmele pașilor unor eventuali evadați. Zona nu oferea nicio
posibilitate de camuflare, era minată și împânzită cu capcane din sârmă și, cel mai important,
oferea un câmp de tragere vast pentru gărzile care păzeau Zidul.
De-a lungul timpului, Zidul a trecut prin patru faze de construcție:

Gardul din sârmă ghimpată de bază (1961)

Gardul din sârmă ghimpată îmbunătățit (1962-1965)

Zidul din beton (1965-1975)

Grenzmauer 75 (Zidul de graniță 75) (1975-1989

Imagine din satelit a Berlinului, cu locația Zidului marcată cu galben.

"Zidul celor patru generații", numit în mod oficial "Stützwandelement UL 12.11"(Elementul

zidului de siguranță UL 12.11), a fost ultima și cea mai sofisticată versiune a Zidului. Început în
1975 și finalizat prin 1980,[2] a fost construit din 45.000 de secțiuni din beton armat, fiecare
având 3,6x1,2 m, totul la un cost de 16.155.000 mărci est-germane.[3] Pe creasta Zidului era
montată o țeavă lustruită, ceea ce ar fi trebuit să facă și mai grea escaladarea sa. Zidul era întărit
cu garduri din plasă, senzori de mișcare, șanțuri împotriva vehiculelor, garduri din sârmă
ghimpată, 116 turnuri de pază și 20 de bunkere.[4] Acesta este Zidul cel mai des văzut în poze,
iar bucățile din Zid care se mai află în Berlin sau altundeva în lume sunt bucăți ale celei de-a
patra generații a acestei construcții.