Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor

Finanțele afacerilor
Amortizarea

Specializare: MRU, Grupa 1

Student: Ana – Maria Avram

 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor

Amortizarea poate fi analizată din trei puncte de vedere: contabil (patrimonial),

economic și financiar.
Din punct de vedere contabil, amortizarea reprezintă micşorarea valorii unui element
de activ ca urmare a deprecierii prin folosirea lui de către întreprindere într-un anumit interval
de timp, învechirii, concurenței, schimbării tehnicii sau a altor cauze. Pentru a imbrica forma
de amortizare, această micşorare trebuie să prezinte un caracter ireversibil, ceea ce permite
delimitarea ei de noţiunea de provizion. Amortizarea se deduce din valoarea de intrare a
bunului pentru a calcula valoarea netă contabilă.
Din punct de vedere economic, diminuarea valorii unui element de activ, rezultând din
depreciere, solicită pregătirea și înlocuirea acestuia cu altul nou. Ca urmare, achiziţia și
utilizarea imobilizărilor reprezintă o cheltuială și un element al costului suportată de
întreprindere. De aici, necesitatea constituirii fondurilor necesare reînoirii imobilizărilor
amortizabile, la sfârşitul vieţii acestora prin veniturile viitoare, fără a recurge la capitalurile
proprii sau la contractarea de datorii.
Din punct de vedere financiar, amortizarea este o sursă de autofinanţare a capitalului
imobilizat care se constituie chiar și în cazul în care întreprinderea nu realizează profit, prin
prelevarea asupra rezultatului. Amortizarea este, deci, o componentă esenţială a capacitaţii de
autofinanţare.
În categoria activelor amortizabile se includ: activele necorporale și activele corporale.
Activele necorporale sunt active identificabile nemonetare, fără suport corporal, care
sunt deținute pentru utilizare în procesul de producție sau furnizare de bunuri și servicii, pentru
locație la terți sau în scopuri administrative. Întreprinderile trebuie să recunoască un activ
necorporal, dacă și numai dacă acesta îndeplinește criteriile de recunoaștere ale activelor și
anume:
a) Să existe probabilitatea ca respectivele imobilizări să genereze beneficii economice
viitoare pentru întreprindere;
b) Să poată fi măsurate în mod credibil;

În structura imobilizărilor necorporale amortizabile sunt incluse:

Cheltuielile de constituire cuprind cheltuielile cu înființarea, dezvoltarea și fuziunea

întreprinderii numai când reglementările permit imobilizarea acestora. Amortizarea acestor
active se realizează sistematic pe parcursul unei perioade de maximum cinci ani.

1
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor

Cheltuielile de dezvoltare sunt reprezentate de costurile efectuate pentru realizarea unor

obiective strict individuale, a căror fezabilitate tehnologică a fost demonstrată și care vor fi
utilizate în întreprindere sau comercializate.
Concesiunile primite se reflectă ca imobilizări necorporale atunci când contractul de
concesiune stabilește o durată și o valoare determinate pentru concesiune. Amortizarea
concesiunii urmează a fi înregistrată pe durata de folosire a acesteia, stabilită potrivit
contractului.
Alte imobilizări necorporale (Ex: programele informatice create de întreprindere sau
achizitionate de la terți în scopul utilizării pentru nevoile proprii, etc.). Amortizarea acestor
active se realizează în funcție de durata probabilă de utilizare, care nu poate depăși o perioadă
de cinci ani.
Fondul comercial este recunoscut ca activ necorporal atunci când rezultă din achiziția
unei alte întreprinderi al cărei cost de achizitie este superior valorii de piață a activelor nete
dobândite. Cauza existenței fondului comercial o constituie existenta unor elemente
necorporale generate de întreprindere care nu sunt recunoscute distinct în contabilitate
(reputația, clientela, vadul comercial, firma etc.) Fondul comercial se amortizează, de regulă,
în cadrul unei perioade de maximum cinci ani.
Activele corporale sunt acele active deținute de o întreprindere pentru a fi utilizate în
producția de bunuri sau în prestarea de servicii, în scopuri administrative sau pentru a fi date
în locație terților, active care vor fi utilizate pe parcursul mai multor exerciții financiare.
Acestea trebuie să fie utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an și să aibă o valoare
mai mare decât limita minimă stabilită de lege.
Capitalul imobilizat în active corporale şi necorporale participă în procesul de producţie
în întreaga valoare. În procesul de obţinere a produselor finite, valoarea mijloacelor fixe se
transferă treptat în valoarea produselor obţinute, în timp ce o parte a valorii lor rămâne fixată
în corpul material al mijloacelor fixe. Trebuie avut în vedere că, în perioada funcţionării
mijloacelor fixe, circulă numai valoarea lor.
Folosirea mijloacelor fixe în procesul de producţie a bunurilor materiale duce la uzura
lor, fapt care impune, după o serie de cicluri de producţie, înlocuirea acestora, nu numai în
forma valorică, ci şi în naturală. De aceea, valoarea lor inclusă în produsele finite se numeşte
amortizare.
Amortizarea este un proces de recuperare treptată a valorilor activelor imobilizate
consumate în procesul economic sau numai ca urmare a deţinerii lor în patrimoniu şi de

2
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor

constituire, prin acumularea acestor valori, a unui fond de amortizare destinat înlocuirii
activelor imobilizate atunci limitele de uzură fizică şi morală.
Amortizarea se desfăşoară în timp, în principiu pe întreaga perioadă de la intrarea în
patrimoniu a activelor imobilizate şi până la casarea acestora. În cazul activelor materiale
imobilizate amortizarea are drept fundament deprecierea acestora în procesul funcţionării sau
nefuncţionării lor.
Când durata de utilizare este mai mică decât durata de viaţă economică se ţine seama
de valoarea reziduală, care poate avea valori însemnate şi care majorează sursele de finanţare
pentru înlocuire. În cazul împrumuturilor are loc un proces de amortizare financiară, care
reprezintă rambursarea treptată a creditelor conform angajamentelor asumate.
Procesul de amortizare conduce la reducerea valorii unor posturi din activul sau pasivul
bilanţului. În cazul imobilizărilor materiale este vorba de reducerea valorii unor conturi de
activ, în timp ce în cazul împrumuturilor, amortizarea acestora are drept efect micşorarea
valorii conturilor de pasiv care reflectă datorii ale întreprinderii.
Sistemul de amortizare se bazează pe faptul că orice activ material imobilizat are o
durată de viaţă maximă la capătul căruia valoarea de exploatare este egală cu zero. Pot fi
amortizate activele care se consumă progresiv, în mai multe exerciţii financiare, cum este cazul
clădirilor, construcţiilor utilajelor, mijloacelor de transport etc.
Amortizarea anuală trebuie să acopere deprecierea suferită, fără a subevalua sau
supraevalua mărimea acesteia. Toate întreprinderile au libertatea de a-şi alege metoda de
amortizare care corespunde cel mai bine specificului activelor materiale şi modului de utilizare.
Uzura fizică sub aspectul tehnic nu poate fi criteriu suficient pentru determinarea
duratei de funcţionare a activelor materiale imobilizate şi a momentului scoaterii lor definitive
din funcţiune, pentru acesta este necesar a avea în vedere şi factorul economic, ştiut fiind că
menţinerea în funcţiune a unui activ o perioadă de timp prea îndelungată în raport cu
caracteristicile sale, presupune totdeauna cheltuieli suplimentare cu întreţinerea şi reparaţiile
care, la un moment dat îl pot face nerentabil.
Alături de uzura fizică activele imobilizate sunt supuse de regulă, unui puternic proces
de uzură morală care influenţează atât asupra valorii, cât şi asupra duratei de funcţionare a
activelor respective. Fondul de amortizare ce se constituie trebuie să exprime valoare
transferată ca urmare a uzurii fizice, iar pierderile generate de uzura morală trebuie reduse la
maximum.

3
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor

Dacă uzura, în ambele forme, reprezintă procesul de pierdere treptată a valorii de

întrebuinţare şi respectiv, a valorii activelor uzate, prin crearea treptată a unui fond de
amortizare pe seama cotelor de amortizare inclus în preţul de cost al producţiei şi recuperate
odată cu vânzarea produselor.
Fondul de amortizare se formează în timp, corespunzător perioadei de funcţionare a
activelor imobilizate, urmând ca abia după constituirea lui integrală (ca regulă generală) să fie
folosit pentru achiziţionarea sau construirea altor active imobilizate care să înlocuiască pe cele
vechi, scoase din uz.
Această diviziune în timp între producţia valorii activelor imobilizate şi reproducţia
valorii lor de întrebuinţare formează baza teoretică a constituirii fondului de amortizare.

Durata de amortizat

Refacerea capitalului angajat trebuie să coincidă cu durata de viaţă utilă a bunului.

Durata amortizării unui bun, trebuie pusă în corelaţie cu evoluţia tehnologică viitoare în
domeniu şi politica de investiţii, concurenţială. Durata de amortizare trebuie să ţină cont de
uzura morală şi fizică, nu numai de uzura fizică.
A alege o durată de amortizare foarte scurtă, înseamnă a încorpora în costuri, cheltuieli
mai mari decât necesare amortizării şi deci a încărca costuri iniţiale, ceea ce ar dăuna
competitivităţii întreprinderii. A alege o durată foarte lungă de amortizare, înseamnă a nu
dispune în timp de totalitatea potenţialului financiar reconstituit pentru a profita de evoluţiile
tehnice susceptibile de a ameliora productivitatea muncii, implicit a micşora costurile şi de a
menţine competitivitatea.
În principiu, durata de amortizare este în funcţie de durata de viaţă economică a
mijloacelor fixe. Aceasta exprimă perioada în care un mijloc fix se aşteaptă să fie utilizat din
punct de vedere economic, sau numărul de unităţi de producţie care se aşteaptă a fi obţinute
din utilizarea mijlocului fix.
Alegerea duratei de amortizare este o problemă de optimizare care pendulează între
interesul competiţional al întreprinderii, în cadrul concurenţei şi cel de finanţare a reproducţiei
imobilizărilor. Cine doreşte să fie competitiv trebuie să aibă acces la potenţialul ştiinţific şi
tehnologic, ori durata de amortizare reprezintă o opţiune care se înscrie în această cerinţă.

4
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor

Dar înscrierea în competiţie nu poate neglija problema constituirii în plan financiar a

amortizării ca resursă de finanţare. Amortizarea este un element component al capacităţii de
autofinanţare a întreprinderii.
Durata de viaţă a imobilizării supuse amortizării este determinată în mod diferit de la
ţară la ţară. În unele țări organismele publice stabilesc durata de viaţă propunând valori de
utilizare cu titlu indicativ, urmând ca întreprinderea să stabilească o durată de utilizare ţinând
cont de aceste limite şi condiţiile ei concrete (ex. Franţa).
În unele cazuri sunt fixate durate de utilizare reglementare (ex. SUA), sunt fixate durate
legale de amortizare inferioare duratei de utilizare a bunului amortizabil sau Japonia -
administraţia a fixat de manieră imperativă duratele fiscale de amortizare.
În România, duratele normale de funcţionare se aprobă prin Hotărâre a Guvernului, pe
baza consultării reprezentanţilor asociaţiilor patronale constituie la nivel naţional, conform
legii. La determinarea lor se ţine cont de duratele tehnico-economice stabilite de proiectanţi şi
producători prin cărţile sau documentaţiile tehnice ale mijloacelor fixe respective, precum şi
de efectele uzurii morale. Aceste durate se revizuiesc periodic, dar nu mai puţin de cinci ani.
În mod curent, duratele economice, precum şi cele normale de amortizare a
imobilizărilor sunt estimate, nu măsurate, în funcţie de experienţa furnizată de practica privind
categoriile de imobilizării amortizabile. Totodată, în termeni economici, o asemenea durată
exprimă perioada de timp în care activele amortizabile aduc servicii unor întreprinderi. Ea este
diferită de durata de viaţă fizică a activelor.

Factorii care determină durata normală de utilizare sunt:

• uzura fizică estimata, care depinde de condiţiile de exploatare, cum ar fi: numărul de
schimburi în care se utilizează, programul de reparaţii și întreţinere practicat de
întreprindere, modul de păstrare și întreţinere al activului când acesta nu este utilizat;
• producţia fizică estimată sau capacitatea de producţie a acestuia;
• uzura morală apărută ca urmare a schimbărilor sau îmbunătățirilor aduse procesului de
producţie sau datorita schimbărilor în structura cererii de piaţă pentru bunurile produse
și serviciile furnizate de activul în cauză;
• limitele juridice pricind posibilitatea folosirii activului cum ar fi, de exemplu, expirarea
termenelor din contractele de leasing;

5
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor

Duratele normale de utilizare pot fi stabilite în mod descentralizat şi centralizat.

Stabilirea descentralizată porneşte de la realitatea că mijloacele fixe identice au diferite durate
de serviciu în funcţie de condiţiile utilizate în întreprinderi, concretizate în gradele diferite de
deteriorare fizică, programe diferite de reparaţii şi mediu diferit de exploatare.
La acestea se adaugă opiniile diferite despre uzura morală a mijloacelor fixe şi
concepţia potrivit căreia amortizarea este o problemă de alocare şi în consecinţă durata normală
de utilizare trebuie să fie egală cu durata economică de utilizare.

Metode de amortizare

După determinarea bazei de amortizare şi a duratei de viaţă utile a unui bun, cheltuielile
cu amortizarea mai depind de metoda aleasă pentru calculul anuităţilor.
Pentru determinarea ştiinţifică, realistă a amortizării, în practica economică se aplică
diverse metode de amortizare a activelor imobilizate, fiecare metodă abordând acelaşi proces
de amortizare, dar în ritmuri diferite, însoţit, însă pe parcurs de influenţe şi consecinţe
economice şi financiare diferite de la o metodă la alta.
În România, Legea nr.15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active
corporale şi necorporale, modificată şi completată prin O.G. nr 54/1997 reglementează regimul
metodologic al amortizării. Unităţile patrimoniale care desfăşoară activităţi cu caracter
economic utilizează unul dintre următoarele regimuri de amortizare a activelor imobilizate:

• amortizare liniară;
• amortizare degresivă;
• amortizare accelerată;

Amortizarea liniară (sau constantă) este o metodă bazată pe ipoteza unei deprecieri sau
a unei utilizări repartizate în timp în mod regulat.
În ţara noastră amortizarea liniară se determină prin includerea uniformă în cheltuielile
de exploatare a unor sume fixe, stabile proporţional cu numărul de ani şi cu duratele normale
de utilizare a mijloacelor fixe.
Amortizarea liniară anuală se calculează prin aplicarea cotei medii anuale la valoarea
de intrare a mijloacelor fixe.
Amortizarea degresivă este cea mai frecventă în cazul în care amortizarea este folosită
ca pârghie de intervenţie a statului în economia întreprinderii.

6
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor

Această metodă are ca efect înscrierea în cheltuieli a unei amortizări mai mari în cursul
primelor exerciţii de utilizare în raport cu amortizarea corespunzătoare exerciţiilor următoare.
Din acest punct de vedere economic acest lucru se explică prin faptul că deprecierea pentru
unele mijloace fixe este mai mare în primele exerciţii şi se constată totodată că acestea au o
capacitate de serviciu în primii ani de viaţă mai mare, după care ele implică cheltuieli de
întreţinere din ce în ce mai mari.

Amortizarea degresivă se calculează în două variante:

• fie prin aplicarea unei cote degresive la o valoare constantă;

• fie prin aplicarea unei cote constante la o valoare degresivă (descrescătoare);

Amortizarea accelerată constă în includerea în primul an de funcţionare în cheltuielile

de exploatare, a unei amortizări de până la 50% din valoarea de intrare a mijlocului fix.
Valoarea rămasă după primul an de funcţionare se recuperează prin includerea în
cheltuielile de exploatare în regim liniar, în funcţie de durata de utilizare rămasă.
Utilizarea regimului de amortizare accelerată se aprobă de către organul teritorial al
Ministerului Finanţelor, la propunerea consiliului de administraţie al agentului economic sau a
responsabilului cu gestiunea patrimoniului, pe baza unei documentaţii de fundamentare.