„Viata, Boala, Moartea”

Autor: Mitropolitul Antonie de Suroj, trad. din lb. engeză de Monahia

Anastasia(Igiroșanu), Ed. Sophia, București, 2015.

Date despre autor

Autorul cărții, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Antonie s-a născut la Lausanne, în

Elveţia. Şi-a petrecut primii ani în Rusia şi Persia, întrucât tatăl său era membru al corpului
diplomatic al imperiului rus. În timpul Revoluţiei bolşevice, familia a trebuit să părăsească
Persia, iar în 1923 s-a instalat la Paris, unde viitorul mitropolit şi-a primit educaţia. A
absolvit studii de fizică, chimie şi biologie şi şi-a luat doctoratul în medicină la
Universitatea din Paris.

În 1939, înainte de a pleca pe front drept chirurg pentru armata franceză, a depus în
secret voturile monahale în Biserica Ortodoxă Rusă. A fost tuns în monahism în 1943,
primind numele de Antonie. În timpul ocupaţiei germane în Franţa, a lucrat ca medic pentru
Rezistenţa franceză. După război, a continuat să profeseze ca medic până în 1948, când a
fost hirotonit preot şi trimis în Anglia, pentru a sluji ca preot capelan al Frăţiei Sf. Alban şi
Sf. Serghie. A fost numit preot al parohiei patriarhale ruse din Londra în 1950. A fost
hirotonit episcop în 1957 şi ridicat la rangul de arhiepiscop în 1962, ca păstor al Bisericii
Ortodoxe Ruse din Marea Britanie şi Irlanda, care este cunoscută ca “Episcopia de Suroj”.
În 1963, a fost numit exarh al Patriarhiei Moscovei pentru Europa Occidentală, iar în 1966
a fost ridicat la rangul de mitropolit. La cererea lui, a fost eliberat din funcţia de exarh în
1974, pentru a se devota integral nevoilor pastorale ale mereu mai numeroşilor credincioşi
din eparhia sa, care veneau la el căutând sfat şi ajutor.

Mitropolitul Antonie a devenit "Doctor Honoris Causa" al Universităţii din

Aberdeen („pentru propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu şi reînnoirea vieţii spirituale a
ţării”); de la Academia-Seminar Teologic din Moscova, pentru lucrarea sa teologică și
pastorală; de la Universitatea din Cambridge ; şi de la Academia Teologică din Kiev.

1
Primele sale lucrări despre rugăciune şi viaţa spiritual: Rugăciunea vie, Meditaţii pe o
temă, şi Dumnezeu şi Omul au fost publicate iniţial în Anglia, fiind ulterior traduse şi
publicate, devenind binecunoscute în mai multe ţări, atât în Rusia, cât şi în România.

Mitropolitul Antonie a demisionat din toate funcţiile sale în 2003 şi a trecut la

Domnul pe 4 august 2003. A fost înmormântat în cimitirul Brompton din Londra. Mulţi
creştini ortodocşi din Marea Britanie şi din întreaga lume îl consideră pe Mitropolitul
Antonie un sfânt contemporan.

Prezentare generală a cărții

Pornind de la tema esenţială a morţii, atât de evitată de către omul modern,

Mitropolitului Antonie ne cheamă să reflectam asupra rostului pe care ar trebui să îl dăm
vieţii noastre, insuflaţi de învăţătura evangheliei. Recuperarea sensului adevărat al
suferinţei nu poate fi facută decât în lumina morţii şi a Învierii lui Hristos, Cel care ne dă şi
puterea de a purta povara nenorocirilor care se abat asupra noastră, așa cum ne spune
Mitropolitul Antonie:„Pentru aceasta trebuie să ne rugam şi să-i cerem lui Dumnezeu să
preschimbe inima noastră de piatra în inimă de carne, inimă vie, să ne limpezească mintea,
să ne facă voinţa atentă şi dreaptă, grija pentru aproapele sinceră şi curată”.
În această carte, Mitropolitului Antonie abordează probleme deosebit de sensibile și
actuale, folosind un limbaj simplu dar plin de invățătură folositoare pentru suflet,
desluşindu-ne biruinţa Învierii şi oferindu-ne sfaturi pentru a înțelege scopul acestei vieți.
În aceste meditatii profunde Mitropolitul Antonie prezintă adevaratul sens al
suferintei si al mortii in lumina mortii si Invierii lui Hristos. Ne invita sa-l insotim in
deslusirea marilor intrebari ce se refera la viata, la boala, la moarte, la asumarea conditiei
noastre umane rascumparate prin jertfa lui Hristos. Mântuitorul ne-a spun că El nu e doar
ţelul spre care aspirăm, către care ne îndreptăm, ci El e uşa care ni se deschide către viaţa
veşnică. În chip văzut sau nevăzut, fie că suntem conştienţi sau nu de aceasta, Hristos este
alături de noi în această viață, bătând la uşa care duce viaţa noastră spre viaţa veșnică,

2
aşteptând, cerând ca ea să Îi fie deschisă, să I se deschidă usa sufletului nostru pentru a
putea să treacă prin ea veşnicia, căci El este Calea, Adevărul și Viața.

Preotul la căpătâiul bolnavului

În capitolul intitulat “Preotul la căpătâiul bolnavului”, Mitropolitul Antonie

prezintă modul în care cei apropiati bolnavului trebuie sa comunice cu aceste. El pune
accentual pe datoria preotului fata de cel bolnav si prezintă necesitatea unei comunicari ce
poate contribui la restabilirea acestuia, ajutându-l pe bolnav să-și adune gândurile și să-și
privească în față situația, să-și stăpânească în mod deplin dragostea de viață, impiedicandu-
l să cadă pradă zădărniciilor sau să se lase furat de gânduri: dar, în toată această dorință de
a-l ajuta pe bolnav, preotul trebuie să țină cont ca prima sa datorie fată de bolnav este de a-l
face pe acesta receptiv la Taine. În acest context, Mitropolitul prezintă exemple de astfel de
oameni care, fiind pe patul de moarte, le-a fost usurata suferința prin modul in care
Mitropolitul a comunicat cu ei. ( de citit pag. 51-56) (In acest context, trebuie amintit ca
Mitropolitul afirmă că in perioada razboiului, dacă ar fi fost preot ar fi dezlegat de pacate
si impartasit si pe eterodocsi, daca acestia iși arătau dorința pentru unirea cu Hristos si ne
spune cum, uneori a fost numit eretic din cauza acestui fapt. )

Fiind întrebat cum ar trebui să procedeze preotul când întalneste cazuri de bolnavi
sau morti la varstă fragedă și, de multe ori cei apropiați sunt stăpâniți de o revoltă surdă, și
ii reprosează preotului, adresandu-i intrebări precum :”De ce acest copil?/De ce acum, asa
de timpuriu?”, Mitropolitul spune că in aceste momente, preotul trebuie sa-i mângâie,
arătându-le compasiune si să evite încercările de a le arăta ca ceea ce se întâmplă este în
ordinea lucrurilor. (pag. 77-78)

În aceste clipe, gândul preotului trebuie să se îndrepte și el către moarte și către

sfârșitul acestei vieți, el trebuie să fie un exemplu de permanentă pregătire pentru
momentul întâlnirii cu moartea și nu trebuie sp o privească ca pe ceva trist, ci ca pe un
mijloc de întâlnire și comuniune cu Dumnezeu, după cum spune psalmistul:”Fericită este

3
calea în care mergi astăzi suflete, căci un loc de odihnă ți s-a pregătit…”(Psalmi 114, 7)
Plângem pe cel mort din pricina despărțirii de acesta, cu gândul că la începtul omul a fost
liber și moarta nu acea stăpânire asupra lui.

Moartea-pierderea iremediabilă

Mitropolitul amintește că există o învăţătură patristică repetată necontenit de-a

lungul secolelor, şi anume că ar trebui să ne gândim la moarte în tot timpul vieţii
noastre. Dar dacă-i vom pomeni de aceasta omului contemporan,- spune Mitropolitul
Antonie - care suferă de lipsă de bărbăţie, de credinţă şi de experienţă de trăire - trăsături
care predomină în aceste vremuri -, el va crede că e chemat să trăiască în umbra morţii,
într-o condiţie de întunecare şi de tristeţe, veşnic urmărit de această teamă în faţa morţii,
viaţa pierzându-şi sensul. Omul contemporat vede moartea ca pe ceva ce la un anumit punct
îl va împiedica să se bucure de viaţă şi să se împlinească. Grija faţă de moarte şi întreaga ei
semnificaţie trebuie înţeleasă ca o sporire a vieţii, nu ca o umbrire a ei . În majoritatea
timpului trăim ca şi cum ne-am întocmi un proiect pentru viaţa ce o vom trăi mai târziu. Nu
trăim în mod definitiv, ci provizoriu, ca şi cum ne-am pregăti pentru ziua în care vom
începe cu adevărat să trăim. Adu-ţi aminte de moarte nu este o chemare de a trăi cu
sentimentul terorii permanente la gândul că moartea ne ia pe neaşteptate şi că vom pieri
împreună cu tot ce am construit. Mitropolitul ne spune că trebuie să ne raportăm la viață și
la moarte astfel: “Fii conştient de faptul că ceea ce spui, ceea ce făptuieşti, asculţi, înduri
sau primeşti acum, poate fi ultimul eveniment din viaţa ta”. În acest caz trebuie să fie o
încununare, nu o înfrângere; o culme, un apogeu, nu o cădere și amintindu-ne constant de
moarte învățăm să trăim cu adevărat și să ne raportăm la această viață adunând “comori”
pentru cea viitoare.

Viața veșnică

4
 Ultima parte a acestei cărți pune accent pe mutarea în veșnicie, pe viața care ne este
pusă înainte, pregătită de Dumnezeu pentru noi după ce părăsim această viață lumească,
după ce ne încheiem pregătirea pentru ce va urma în împărăția lui Dumnezeu. Privind cum
cineva ajunge la momentul trecerii spre veșnicie, în inima noastră se naște un sentiment de
neliniște și ne punem și noi în situația de a ne gândi la momentul acestei treceri, mai cu
seamă ne gândim dacă suntem pregătiți pentru acestă trecere.

Prin credintă, nădăjduind în dragostea lui Dumnezeu față de oameni, apropiindune

de El cu inima curată, dobândim tot ceea ce Dumnezeu ne oferă spre trăirea în veșnicie.
Depinde cum noi ne raportăm la această bucurie de a ne apropia de El și de a ne muta spre
veșnicie. Mântuitorul Hristos, prin jertfa Sa ne-a deschis tuturor portile Raiului, depinde de
noi cum ne pregătim pentru această trecere și cum ne raportăm cu responsabilitatea la
Dumnezeu, la semeni, la sine și la întreaga creație. Pentru a înțelege că moartea reprezintă
doar o trecere, cea mai reprezentativă imagine lăsată de Mântuitorul este parabola seminței,
care trebuie să moară, pentru a rodi. Așa se întâmplă și cu omul, trebuie să moară păcatului
și să plece din această lume atinsă de păcatul primilor oameni , să fie ca o jertfă ce la final
își va avea meritul în descoperirea adevărului și a luminii – după cum spune mitropolitul –
“rodul care va răsări din jertfa noastră este mai important decât trupul, care a fost coborât
în mormânt”.

Cei ce au plecat dintre noi își primesc locul în veșnicie după roadele pe care le-au
dat în această viață, dar trebuie să înțelegem că judecata lui Dumnezeu nu este ca judecata
noastră, deci nu trebuie să ne pierdem nădejdea crezând că cel trecut la cele veșnice va fi
osândit pentru relele ce le-a săvârșit căci nu noi suntem judecătorii – cum zice la Isaia –
“Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre și căile Mele ca ale voastre”. Noi suntem
datori să-l pomenim și să ne rugăm pentru cel ce a părășit această viață, nădăjduind că
sălășluieste în veșnicia care a fost pregătită de Dumnezeu. Fundamentul acestui lucru se
face prin cuvintele de la Luca 20, 38:”Dumnezeu nu e Dumnezeul celor morți, ci al celor
vii”

Concluzii

5
 Lucrarea Mitropolitului Antonie prezintă o importanţă deosebită pentru că
analizează tema esenţială a morţii, atât de evitată de către omul modern, chemându-ne să
reflectăm asupra rostului pe care ar trebui să îl dăm acestei vieți.

Prin numeroasele exemple din viața sa, dar și din activitatea misionară și de
păstărire a oamenilor, Mitropolitul Antonie încearcă să pună în lumină ceea ce se petrece
dincolo de acest moment tragic, care se reflectă în plecarea celor dragi din această lume.

Prin cartea de față, Mitropolitul ne indemnă să privim moartea, nu ca pe un sfarsit

inevitabil, ci ca pe o trecere la o alta viață, prezentând modul în care trebuie să ne raportăm
la dragostea lui Dumnezeu si la acest eveniment prin care orice om va trece. Moartea nu
este un final, ci o punte de legătură intre ceea ce am făcut bun în viața aceasta și răsplata pe
care o vom primi în viața cea veșnică.