Istoria arhitecturii urmărește evoluția arhitecturii de la primele locuințe construite de omul

primitiv până la structurile monumentale moderne, arhitectură ale cărei stiluri au avut diverse
forme, în funcție de spațiul geografic și perioada istorică respectivă.

Cuprins

 1Arhitectura preistorică (500 000 î.Hr. - 10 000 î.Hr.)

o 1.1Arhitectura neolitică
 2Arhitectura antică (10 000 î.Hr. - 500 î.Hr.)
o 2.1Arhitectura egipteană
o 2.2Arhitectura mesopotamiană
o 2.3Arhitectura persană
 3Arhitectura clasică (500 î.Hr. - 500 d.Hr.)
o 3.1Arhitectura egeeană
 3.1.1Creta
 3.1.2Micene
 3.1.3Troia
o 3.2Clasicismul greco-roman
 3.2.1Grecia antică
o 3.3Stilul elenistic
 3.3.1Arhitectura romană
 4Arhitectura asiatică
o 4.1Arhitectura chineză
o 4.2Arhitectura hindusă
o 4.3Arhitectura japoneză
 5Arhitectura islamică
 6America precolumbiană
o 6.1Aztecii
o 6.2Mayașii
o 6.3Incașii
 7Arhitectura vikingă
 8Africa
 9Arhitectura paleocreștină
 10Arhitectura medievală (500-1500)
o 10.1Arhitectura bizantină
o 10.2Arhitectura romanică
o 10.3Arhitectura gotică
 11Arhitectura renascentistă (1500-1800)
 12Barocul
o 12.1Stilul Rococo
 13Neoclasicismul
o 13.1Istoricismul
o 13.2Exotismul și Eclectismul
 14Arhitectura industrială (secolele XVIII-XX)
o 14.11708-1835
o 14.21836-1913
o 14.31914-1950
o 14.4Art Nouveau
o 14.5Stilul Art Deco
o 14.6Funcționalismul
o 14.7Stilul avangardist
o 14.8Școala Bauhaus
o 14.9Stilul internaționalist
 15Arhitectura modernă (după 1950)
o 15.1Arhitectura modernistă
o 15.2Blobitectura
o 15.3High-tech
o 15.4Expresionismul
o 15.5Futurismul
 o 15.6Deconstructivismul
o 15.7Post-modernismul
 16Viitorul arhitecturii (dincolo de secolul XXI)
 17Bibliografie
 18Legături externe

Arhitectura preistorică (500 000 î.Hr. - 10 000 î.Hr.)[Primele locuințe folosite de oameni erau
temporare și mobile, reflectând stilul de viață nomad, de tipul vânător-culegător. Materialele ușor
transportabile, cum ar fi pielea animalelor, oasele, lemnele, lutul și nămolul, au constituit
principalele materiale de construcție. Structurile astfel obținute au dispărut în totalitate. Cele mai
vechi adăposturi descoperite până azi datează de 500 000 ani, fiind construite de Homo
erectus lângă Chichibu, Japonia, unde s-au găsit urme de găuri într-un strat de cenușă vulcanică.
Vestigii mai recente datează de acum 400 000 de ani și au fost descoperite în situl de la Terra
Armata, în Franța, unde punctul de susținere al adăpostului din nuiele erau coloanele de piatră.

Arhitectura neolitică[modificare | modificare sursă]

În Asia de Sud-Est, cultura neolitică apare cu zece milenii î.Hr. în zona Levantului și se
răspândește către est (zonele asiatice) și vest (regiunea mediterană).

Arhitectura neolitică în spațiul european s-a dezvoltat cu precădere la sfârșitul neoliticului (al
treilea mileniu î.Hr.) în zonele de coastă ale Europei, mai ales zona vestică a continentului. Se
caracterizează prin marile ansambluri megalitice (menhire, dolmene, cromlech-uri).

Dolmenii de la Mané-Bras à Erdeven (Morbihan)

Arhitectura antică (10 000 î.Hr. - 500 î.Hr.)[modificare | modificare sursă]

Primele construcții ale oamenilor preistorici au fost corturile din piei de animale susținute de stâlpi
de lemn. În zonele în care lemnul era o raritate, pentru susținerea construcției erau folosite oase de
mamut (până în anii 10 000 î.Hr.) În jurul anului 6000 î.Hr. însă, oamenii au început să folosească
cărămizi de mâl uscat și lemn pentru construirea caselor. Acopereau pereții cu o tencuială fină, pe
care pictau ornamente întrebuințând coloranți din plante. Podelele erau goale ori acoperite cu paie
sau piei de animale. Mobila era compusă din mese și paturi, făcute din cărămizi de mâl. Pentru a
se feri de intemperii, primii oameni își făceau acoperișuri din stâlpi de lemn acoperiți cu crengi și
frunze, cu paie sau cu straturi groase de pământ prins între rădăcini de ierburi. În zonele cu climă
caldă se făceau acoperișuri plate, pentru ca razele soarelui să se reflecte și în clădiri să fie răcoare.
Casele din Ierusalim aveau de pildă, acoperișuri plate și împrejmuite cu parapete. În regiunile
temperate, acoperișurile erau înclinate, pentru ca apa de ploaie să se scurgă repede.

Prin 4000 î.Hr., sumerienii din Mesopotamia își construiau casele din stuful din mlaștini. Ei făceau
acoperișuri mari și curbate din mai multe straturi de stuf, dar acestea nu rezistau foarte mult timp,
fiind înlocuite o dată la un interval de ani. În jurul anului 3000 î.Hr., oamenii
din Europa, Egipt, America de Sud, Orientul Mijlociu și China au început să utilizeze piatra ca
material de construcții. La început au utilizat piatra necioplită. Apoi, pe măsură ce uneltele de
metal au evoluat, ei au început să taie piatra în blocuri mai mari, rectangulare. Acestea erau așezate
unele peste altele. Peste pereți se ridicau acoperișuri plate sau înclinate. În Europa, primii
agricultori europeni își construiau case cu pereți din plasă împletită din rămurele și acoperite cu
lut, ca să nu pătrundă vântul, ploaia sau ninsoarea. Adesea, ei decorau pereții cu pigmenți extrași
din plante. Prin 2000 î.Hr., chinezii înălțau case cu stâlpi de lemn și acoperișuri împletite din paie.
Clădirile din antichitate serveau ca locuințe, ca adăposturi pentru animalele domestice, pentru
depozitare, unele aveau destinații religioase, iar altele serveau drept morminte. Spre deosebire de
construcțiile din mâl și lemn, construcțiile din piatră s-au păstrat până în ziua de azi.

Ierihonul este considerat ca cea mai veche așezare urbană din lume, precum și așezarea cu primele
fortificații din lume. El este populat din aproximativ 9000 î.Hr. Cu o foarte mică excepție, el nu a
fost locuit între 1550 și 1100 î.Hr.[1]

Fortificațiile excavate indică faptul că orașul vechi a fost construit acum aproximativ 12.000 de
ani, deci undeva spre sfârșitul perioadei mezolitice (circa 10000 î.Hr.). Este astfel primul oraș cu
ziduri de apărare din lume (cunoscut până în prezent). Ceea ce este interesant este că zidurile au
fost ridicate înainte de descoperirea agriculturii în zona orientală cu cel puțin 1.000 de ani. Iar
construcțiile sunt anterioare piramidelor cu 4.000 de ani. La prima vedere, colina de doar 20 m
înălțime, făcută de om, un amestec de ruine construite peste altele anterioare, acoperite de praf și
aluviuni, este dezamăgitoare. Dar arheologul Kathleen Kenyon a descoperit, în urma excavațiilor
din 1952-1958, o adevărată comoară, un turn masiv, din piatră, cu un diametru de 8 m, înalt de 8
m, legat în partea interioară de un zid gros de 4 m. El a fost datat în perioada neolitică, fiind distrus
în jurul anilor 8000-7000 î.Hr. De asemenea, ea a demonstrat că orașul a fost distrus și reconstruit
succesiv, descoperindu-se peste 23 de straturi. Pentru a se apăra, au construit ziduri înalte de 2 m
în jurul locuințelor, precum și turnul de apărare. Accesul în vârful lui se făcea pe o scara cu trepte
tăiate în piatră. S-a mai descoperit și o nișă în perete, care a fost interpretată drept altar. Zidul de
apărare a fost extins în timp și înălțat, fiind în cele din urma alcătuit din cărămizi de pământ arse,
căptușit în exterior cu blocuri masive de piatră. Aceste construcții monumentale reflectă
organizarea socială și centralizarea autorității din acea perioadă.

Descoperirile recente făcute în situl arheologic, sanctuarul Göbekli Tepe din Turcia au schimbat
perspectiva istorică, conform căreia, doar populațiile agricole stabilite au ridicat monumente
importante. Templele monolitice descoperite la Gobekli Tepe datează din anii 9000 î.Hr. și nu au
putut fi construite decât de vânători-culegători, deoarece în aceea perioadă agricultura încă nu se
dezvoltase. Structura sanctuarului alcătuită din stâlpii de calcar în formă literei "T" este gravată cu
desene zoomorfice și are o înălțime de până la 7 metri și o greutate de 50 de tone. Acesta este
primul sit din lume care demonstrează iscusința vânătorilor-culegători în construirea unor structuri
complexe durabile. Destinația acestei construcții este necunoscută, fiind consacrată fie unor
ceremonii religioase, fie unui proiect științific.

Schimbările climatice din perioada neolitica (8000 î.Hr.-3000 î.Hr.) au determinat dezvoltarea și
extinderea agriculturii, aspect care a condus la apariția unei societăți stabile, care și-au investit
energia în construcția de locuințe permanente, realizate din lemn, nuiele și tencuială sau cărămidă
și piatră. Catal Hüyük este unul dintre cele mai timpurii și vaste situri neolitice, iar așezarea, care
datează din anii 7000 î.Hr., avea o populație ce depășea 10000 de locuitori în perioada de apogeu.
Nu existau străzi, iar terasele de pe acoperișuri reprezentau cai de acces în locuințele construite
din cărămidă și nămol.

Civilizațiile timpurii s-au dezvoltat în numeroase regiuni, inclusiv în America și în China.

Civilizațiile care s-au stabilit în Orientul Mijlociu, în jurul Mării Mediterane și în nordul Indiei,
sunt printre cele mai vechi și mai bine cunoscute. Primele civilizații au apărut, în general, odată cu
dezvoltarea culturilor agricole irigate. Comunitățile compacte și stabile care s-au format în aceste
condiții aveau o organizare socială ce urmăreau simplificarea modului de construcție și susținerea
sistemelor de irigare sau a altor proiecte importante. Pe Valea Indului, primele vestigii ale
civilizației datează din perioada 3300-1700 î.Hr., dezvăluind o execuție arhitecturală remarcabilă
pentru vremea respectivă. Străzile erau proiectate pe un model de rețea uniformă, iar clădirile
rectangulare erau dotate cu sisteme de canalizare concepute astfel încât să separe apa folosita de
cea curată. Locuitorii așezărilor de pe Valea Indului sunt printre primii din lume care au folosit
arcul, ca element de arhitectură.

Arhitectura egipteană[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Arhitectura în Egiptul antic.

Piramidele din Giza

Vechile orașe egiptene erau construite din chirpici și cărămidă. Fiind construite pe valea inundabilă
a Nilului, acestea s-au degradat și au fost distruse. Urmele descoperite ilustrează stiluri variate de
temple, construite din coloane de piatră și lintouri (buiandrugi), sau fațade de piatră gravate și
piramide.

Religiozitatea egiptenilor se reflectă și în arhitectura acestora. Aceasta cuprindea:

 temple de cult, închinate zeilor sau faraonilor;

 morminte, care exprimau importanța pe care egiptenii o acordau vieții de dincolo. Oamenii
bogați construiau mastabale, iar faraonii piramide. Exemple: mastabalele de
la Abydos, Piramida lui Kheops, Khephren și Mikerinos, piramida în trepte a lui Djoserde la
Sakkarah, piramida romboidală de la Dașur.
 temple funerare, care erau construcții de mari dimensiuni, uneori săpate în stâncă, exemple:
templul reginei Hatșepsut de la Deir el-Bahri, templul funerar al lui Tutankhamon din Valea
Regilor, mormântul lui Ramses al II-lea de la Abu Simbel, templele de la Luxor și Karnak.

Unul dintre cei mai vechi arhitecți cunoscuți este considerat Imhotep, sub a cărui îndrumare a fost
ridicată piramida de la Saqqarah, prima construcție monumentală din piatră. Piramidele egiptene,
simbol al Egiptului antic, sunt cele mai mari monumente din piatră de pe pământ.

Coloanele templelor erau împodobite cu diverse sculpturi ce imitau modele vegetale: palmier,
de lotus, papirus.

Arhitectura mesopotamiană[modificare | modificare sursă]

 Zigguratul din Ur, vechi de peste patru milenii

Palatele popoarelor mesopotamiene (sumerieni, akkadieni, asirieni, babilonieni) erau vaste,

impunătoare. Deoarece piatra și lemnul erau rare în acestă regiune, ca material de construcție se
utilizau cărămizile din pământ uscat (crude) arse la soare. În jurul anului 2300 î.Hr., începe să fie
utilizată și cărămida arsă în cuptoare, iar ca liant bitumul. Din mileniul I î.Hr. se introduce și
cărămida smălțuită. Bogat decorate, aveau intrări, scări și turnuri monumentale. Ca ornament, se
utilizau forme în relief, cărămida smălțuită și policromă.

O altă inovație o constituie introducerea arcurilor și a bolților care înlocuiește clasica structură
trilitică (stâlp și grindă).

Civilizația mesopotamiană a creat ziguratul, templu cu mai multe nivele, având la partea superioară
un sanctuar. Cel mai cunoscut zigurat este celebrul Turn Babel. Palatele suveranilor Sargon al II-
lea, Assurbanipal și Nabucodonosor, precum și orașele Ur, Assur, Ninive, Dūr-Sarrukīn sunt
mărturii ale unei vechi tradiții arhitecturale.

Exemple: Poarta zeiței Iștar, Grădinile suspendate ale Semiramidei, Templul lui Marduk (Turnul
Babilonului)

Arhitectura persană[modificare | modificare sursă]

Ca și la mesopotamieni, palatele persane erau de mari dimensiuni și bogat ornamentate. Perșii au

mai construit morminte săpate în stâncă (hipogee).

Exemple: Palatul lui Darius I de la Susa (din care s-a păstrat doar relieful cu "Friza arcașilor"),
Palatul lui Xerxes de la Persepolis, precum și alte palate la Pasargade, Susa și Ecbatana.

 Arhitectura clasică (500 î.Hr. - 500 d.Hr.)[modificare | modificare sursă]

În orașele societăților antice, construcțiile se făceau din piatră, ca să fie solide și durabile, fiind
deseori placate cu roci decorative precum marmura. Pentru un aspect mai impresionant erau
realizate manual. Existau deja unelte și dispozitive, schelele, care permiteau ridicarea edificiilor
mari și arcadelor sofisticate. Grecii erau buni arhitecți. Studiul matematicii le-a servit în
proiectarea unor clădiri bine proporționate, în armonie cu peisajul. Prin 300 î.Hr., grecii făceau
planuri de urbanism, proiectând în detaliu orașe întregi și dispunând străzile după un caroiaj. Până
și constructorii din America Centrală foloseau planificarea urbanistică. În alte regiuni, orașele s-
au dezvoltat pornind de la așezări inițiale-sate, fortărețe, porturi sau întretăieri de drumuri-având
un mod de dispunere mult mai puțin ordonat.

Romanii au adoptat multe idei ale grecilor, dar au descoperit și tehnici noi. Una dintre acestea a
fost obținerea betonului, în jurul anului 200 î.Hr. La început, betonul era utilizat la fundații, dar nu
după mult timp a fost inclus în structura zidurilor și a acoperișurilor unor imense domuri. Romanii
au mai realizat arcade pentru case, poduri și apeducte. Prin secolul II d.Hr., în orașele romane
existau blocuri de apartamente cu 4-5 etaje, numite insulae. Orașele romane au constituit germenii
orașelor aglomerate din prezent.

Obiectivele construcțiilor au devenit mult mai ambițioase și mai sofisticate. În Imperiul Roman,
Persia, India, China și Mexic s-au realizat drumuri pavate, care permiteau o circulație mai rapidă
și folosirea carelor pentru transportarea unor poveri mai mari. Apa era trimisă, prin canale sau prin
apeductele înălțate, să alimenteze orașele.

În America Centrală s-au ridicat piramide și alte construcții imense în centre religioase
impresionante de proporții. Toată munca acesteia a necesitat adunarea și organizarea unui număr
mare de oameni, asigurarea hranei lor precum și a materialelor de construcții. Era nevoie de
arhitecți, supraveghetori și constructori, ca sa aleagă materialele și să coordoneze lucrările. S-a
făcut un important progres în activitățile practice, în cunoașterea matematicii și implicit a
principiilor de realizare a construcțiilor. Meseriile aferente construcțiilor, cunoscute astăzi, au
apărut în perioada respectiva. În toată lumea, tehnicile s-au îmbunătățit, chiar și în cele mai simple
societăți, și în sate, chiar dacă din cauza folosirii lemnului, care se deteriorează rapid, din acele
clădiri au rămas doar câteva urme. În zonele de clima rece s-au descoperit noi metode de a
contracara frigul și umezeala. În regiunile calde s-au realizat construcții răcoroase și umbroase, cu
arcade, iluminat și ventilație adecvate. Maiașii au construit piramide înalte, care să depășească
înălțimea arborilor din jungla înconjurătoare. Milioane de blocuri din piatra au fost finisate,
ridicate și cărate cu spinarea pentru construirea părții de sus.

Roma-macheta

Arhitectura egeeană[modificare

Creta
Creta a reprezentat locul de baștină al celei mai timpurii civilizații europene, civilizația minoică.
Membrii acesteia au construit pană în anul 2000 î.Hr. palate și așezări cu drumuri pavate. Palatul
din Cnossos, construit în 1500 î.Hr., era alcătuit din peste 1000 de camere, situate la etaje diferite,
beneficiind de alimentare cu apă prin apeducte, de sisteme sanitare și de canalizare. Trăsătura
specifică a arhitecturii minoice consta în forma coloanelor, mai înguste la bază și cu diametrul tot
mai mare către vârf. Trunchiurile de chiparos folosite pentru coloane erau înfipte în pământ invers,
pentru a preveni înmugurirea. Această estetică s-a păstrat până și atunci când minoicii au trecut la
folosirea coloanelor de piatră. Palatul cretan nu are aspect de fortăreață precum cel mesopotamian,
deoarece primejdia invaziilor exterioare era mai mică. Din acest motiv, accentul nu cade pe zidurile
de fortificație, ci pe deschiderea către peisaj și pe confort.

Micene

Popor de războinici, micenienii aveau palatele fortificate, înconjurate de ziduri groase din blocuri
de piatră nefasonată (ziduri ciclopice) și prevăzute cu turnuri de apărare. În interior aveau o cameră
centrală, numită megaron, care era o sală de mari dimensiuni. Megaronul va fi preluat de greci în
construcția templelor.

Exemple: palatele de la Micene și Tirint.

Mormintele miceniene sunt de formă circulară și acoperite cu o cupolă. Cele ale famililor bogate
puteau avea un diametru și de peste 10 m. Exemplu: mormintele regale de la Micene (mormântul
lui Atreu).

Troia[modificare | modificare sursă]

Ca și în cazul cetății din Peloponez, așezările din Troia sunt dominate de construcțiile de tip
megaron. Ca material de construcție se utiliza piatra, cărămida crudă sau lemn. În cadrul așezării
Troia II a fost identificată și o colonadă, prima cunoscută în arhitectura greacă.

Clasicismul greco-roman[modificare | modificare sursă]

Grecia antică[modificare | modificare sursă]

Templele și teatrele grecești reprezentau clădiri mărețe ale Greciei antice. Templele erau construite
pe piloni, fiind alcătuite din structuri rectangulare închise, cu acoperișuri joase, ce se sprijineau pe
coloane. Teatrele erau prevăzute cu locuri pentru șezut (gradene), amplasate circular și pe niveluri
diferite (trepte). Arhitectura grecească a moștenit numeroase elemente din culturi și timpuri
diferite. Coloana dorică a apărut pentru prima dată pe teritoriul Greciei antice îmbinând capitelul
micenian cu o coloană verticală de formă conică, în stilul arhitectural al egiptenilor, cu care grecii
au avut legături strânse încă din sec. VII î.Hr. Coloana dorică a fost apoi înlocuită cu coloana
ionică, originară din Asia Mică. Prima coloană corintică se află în templul lui Apollo Epicurius
din Bassae. Ea pornește de la stilul ionic, însă reprezintă un capitel floral elaborat. Acest stil a
devenit popular odată cu dezvoltarea civilizației romane.

Arhitectura Greciei antice ilustrează interesul grecilor pentru organizarea orașelor-state, realizarea
de construcții funcționale pentru necesitățile lor materiale și spirituale și stabilirea unor principii
estetice.

Pentru a obține perfecțiunea construcțiilor, grecii au inventat ordinele de arhitectură:

 doric, elaborat în perioada arhaică, se caracterizează prin robustețe, forme puternice și

decorații sobre.
 ionic, elaborat în aceeași perioadă, este mai bogat decorat și are proporții mai zvelte și elegante.
 corintic, apărut mai târziu, la sfârșitul perioadei clasice, este asemănător cu ionicul, dar are
capitelul mai bogat decorat.

Edificiile construite de greci au constituit adevărate modele pentru arhitectura romană. Printre
forme constructive amintim:

 agora (piața publică): centrul spiritual, juridic, politic și comercial al comunității,

 templul: lăcașuri de cult închinate zeilor,
 teatrul: loc public destinat desfășurării spectacolelor,
 stadionul: loc public destinat întrecerilor sportive și olimpiadelor,
 palestră: construcție mai mică, acoperită, pentru întrecerile de gimnastică sau luptelor corp la
corp,
 monument comemorativ: construit în cinstea unor evenimente importante sau unor eroi,
 mausoleu,
 bibliotecă,
 muzeu,
 pinacotecă.
 Acropole (gr:"orașul de sus")

Apogeul arhitecturii monumentale grecești a fost atins prin realizarea templelor de

pe Acropola Atenei, devenite ulterior tezaur al întregii umanități.

Arhitectura greacă clasică se regăsește în numeroasele temple care s-au păstrat în coloniile grecești
din sudul Italiei și din Sicilia.

Printre construcțiile monumentale ale Greciei antice menționăm: Farul din Alexandria, Acropola
din Atena, Partenonul, Templul Atenei Nike, Erechteionul.

Stilul elenistic[modificare | modificare sursă]

După înfrângerea suferită de atenieni în războiul peleponesiac cu Sparta, [[Grecia]] a cunoscut un

haos politic și economic. Redresarea a început abia în perioada lui Alexandru cel Mare, odată cu
dezvoltarea civilizației elenistice. Noul imperiu a înlesnit răspândirea stilului arhitectonic grecesc
și înflorirea economică, favorizând dezvoltarea unei arhitecturi impresionante. Scările grandioase
au devenit un motiv destul de popular, iar fostele locuințe modeste ale grecilor s-au transformat în
construcții somptuoase, coloanele fiind împodobite cu statui reprezentând oameni înstăriți. În acest
context au existat voci care au considerat transformările ca fiind decadente, o întruchipare a
exceselor imperiului și a abandonării simplității.

Arhitectura romană[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Arhitectura romană.

Colosseum

Arhitectura grecească a contribuit cu influențe semnificative la dezvoltarea arhitecturii romane,

elementele grecești fiind folosite în scop decorativ sau la fațade. În comparație cu vechile
civilizații, romanii au creat principii constructive noi, exploatând mai bine calitățile materialelor
și introducând materiale noi ca cimentul. Structura clădirilor romane se baza pe bolțile și zidurile
de piatră și beton, și nu pe sisteme cu stâlpi și grinzi ca la arhitectura greacă. Bolta și cupolele le-
au permis romanilor să zidească spații mai mari, fără a folosi stâlpii de susținere intermediari.
Romanii au inițiat utilizarea amestecului de beton în construcții, fabricat din var, moloz, apă și
cenușă vulcanică, acoperind suprafețe mari. Acesta a permis dezvoltarea construcțiilor la o scară
nemaiîntâlnită până atunci realizându-se clădiri monumentale ca: Panteonul, Colosseumul.
Descoperirea betonului ca material de construcție va revoluționa arhitectura, stabilindu-se noi
concepții spațiale. Construcțiile se realizează mai rapid și au mai multă stabilitate. Așezările
romane se construiau după un plan de sistematizare în formă rectangulară, în jurul a două drumuri
largi care formau axele nord-sud și est-vest. Forumul, predecesorul pieței publice, era construit pe
agora grecească și se afla la intersecția dintre aceste două drumuri, fiind înconjurat de clădiri
publice, de exemplu, bazilici (săli de judecată și activități comerciale), temple și arce de triumf.
Statul deținea monopol asupra materialelor de construcții. Fabricarea cărămizilor se desfășura în
cărămidăriile statului, iar armata suporta cheltuielile pentru construirea clădirilor civile. Drumurile
și podurile care străbăteau imperiul au permis circulația rapidă a bunurilor, informațiilor și
trupelor. Vila romană, cu grădini, terase și coloane, ilustrează situația materială înfloritoare a
romanilor. Fiind o expresie a puterii statului, arta Romei antice, era dominată de spiritul utilitar și
practic al romanilor. De la arhitectura etruscă și greacă, romanii au preluat:

 noile principii urbanistice (utilizarea unor planuri regulate la proiectarea orașelor, cu străzi și
trotuare pentru circulație, canalizare);
 ideea pieței publice ca centru al orașului;
 ordinele de arhitectură (doric, ionic și corintic);
 ideea decorării construcțiilor prin picturi și mozaic.

Tipurile de construcții:

 forumul: centrul orașului, locul unde se adună toți locuitorii cetății; exemple: cele ridicate
de Cezar, Augustus, Traian, Nerva, Vespasian;
 bazilica: construcții de mari dimensiuni unde au loc adunări publice, ședințele Senatului;
exemple: Bazilica Æmilia, Ulpia, Giulia;
 teatrul, amfiteatrul, odeonul, stadionul, circul: edificii destinate distracției;
exemple: Colosseum, Teatrul lui Marcellus, amfiteatrele din Arles, Nîmes, Verona;
 termele (băile publice): termele lui Agrippa, Caracalla, Dioclețian și Constantin cel Mare;
 monumente comemorative: erau ridicate nu numai în cinstea unor eroi, ci și pentru a glorifica
împăratul; exemple: arcurile de triumf ale împăraților Septimiu Sever, Titus, Traian,
Constantin, columna lui Traian, monumentul triumfal Tropaeum Traiani (de la Adamclisi,
Constanța);
 locuințele: cele de la oraș se numeau "vila urbană", iar cele de la țară, "vila rustică"; exemple:
casele din Pompei și Herculanum;
 palatele imperiale, care devin foarte numeroase în perioada imperiului; exemple: Palatul
Flavilor, Palatul lui Dioclețian;
 templele: pot fi închinate unui zeu sau mai multor zei; exemple: Pantheonul, templul Vestei,
templul lui Jupiter;
 canale și apeducte, necesare alimentării cu apă a orașelor aflate în plină expansiune
(exemplu: canalizarea Romei antice);
 poduri, care asigurau legătura între diferitele regiuni ale unui vast imperiu; exemple: Podul din
Alcántara (Toledo);
 construcții militare; exemple: Castrul roman Apulum din Alba Iulia.

Creșterea și expansiunea Imperiului Roman s-a reflectat în grandoarea arhitecturii. Intensificarea

amenințărilor externe și popoarelor migratoare din secolul III, lipsa banilor, succesiunea
împăraților incompetenți și prăbușirea lentă a imperiului au oprit evoluția arhitecturii.

Forum

Arhitectura asiatică

Arhitectura chineză

Un adevărat simbol al Chinei, Marele Zid Chinezesc a fost construit într-o perioadă îndelungată
începând cu epoca dinastiei Hantimpurie (secolul al III-lea î.Hr.), fiind terminat în timpul dinastiei
Ming (secolul al XV-lea). Mausoleul primului împărat chinez, Qin Shi Huang, are mărimea unui
orășel.

O altă construcție remarcabilă este pagoda templului Song-yue (523 d.Hr.). Înaltă de 40 m.,
construcția acesteia trădează influențele stilului stupei indiene.
În timpul dinastiei Tang (618 - 907), se realizează monumentul clasic al arhitecturii chineze: Marea
pagoda a gâștei sălbatice. La fel de interesante sunt pagodele din fier și bronz executate
sub Dinastia Song (960 - 1279), unde se remarcă pagoda din Tanian Sian.

O altă capodoperă a arhitecturii clasice este Palatul Imperial din Peking, construit sub dinastia
Ming (1368 - 1644). Locuințele tradiționale chinezești erau construite în general din lemn, fiind
mai rezistente la cutremure. Aveau forme rectangulare și structuri de grinzi cu console care
susțineau acoperișurile din țigle. Pagoda era cel mai cunoscut model de edificiu chinezesc, o forma
mai evoluata a stupei, care provine din India.Arhitectura hindusă[modificare | modificare sursă]

Perioadele Gupta au produs capodoperele arhitecturii sculptate indiene: templele rupestre de

la Ajanta. În secolele IX - XIV, se ridică multe temple în aer liber a căror arhitectură devine tot
mai complexă. Un exemplu este templul de la Khajuraho, cu o înălțime de 38 m, decorat cu o
enormă operă de sculptură.

Un monument caracteristic arhitecturii indiene este edificiul de tip stupă, cea mai celebră fiind cea
de la Sanchi

Arhitectura japoneză[modificare | modificare sursă]

Continuatoare a tradițiilor chineze, arhitectura japoneză și-a urmat drumul propriu, realizând
construcții de dimensiuni mai reduse (comparativ cu monumentalismul artei chineze). Utilizând
cu precădere lemnul ca material de construcție, edificiile nipone se caracterizează printr-un rafinat
joc al detaliilor decorative sau arhitecturale.

Printre capodopere putem menționa:

 templul Hōryū-ji de lângă fosta capitală Nara, unde se păstrează cele mai vechi edificii de lemn
din lume (începutul secolului al VII-lea d.Hr.)
 palatul imperial din Kyoto
 templul Phoenix din Uji de lângă Kyoto
 pavilionul de aur din Kyoto (ars în 1950), monument clasic al arhitecturii japoneze.

Arhitectura islamică[modificare | modificare sursă]

Arhitectura din perioada dinastiei Omeiazilor are ca monumente reprezentative Moscheea

Omeiazilor din Damasc și Marea Moschee din Córdoba. În timpul dinastiei Abbasizilor, se
 construiesc: Moscheea Al-Azhar și moscheea Ibn-Tulun din Cairo, precum și moscheea Kalean
din Buhara.

Taj Mahal, unul dintre cele mai celebre monumente de arhitectură islamică

Arhitectura și tehnica, construcțiilor arabe au exercitat o influență importantă asupra artei

monumentale din regiunile în care s-a răspândit religia și cultura islamică. Astfel, în Africa de
Nord și Peninsula Iberică, s-au dezvoltat orașele Córdoba, Sevilla, Granada, Marrakech, Rabat.
Printre edificiile monumentale specifice perioadei secolelor XI-XIII din aceste regiuni, putem
menționa: Alcazarul din Sevilla, Palatul Alhambra din Granada, moscheea El Mansur
din Marrakech. Influența islamică s-a manifestat și în Asia. La Samarkand s-au construit o serie
de moschei și mausolee, printre care se remarcă moscheele din piața Reghistan, construite
de Ulugh Beg. În India, arta islamică atinge apogeul prin celebrul monument Taj Mahal. În Iran,
se remarcă Moscheea șahului, palatele Ali-Kapu și Cil-Sutun, toate din Isfahan. În spațiul otoman,
printre monumentele mai celebre putem menționa: Moscheea Selimiye de
la Adrianopol, Moscheea Albastră, Palatul Top Kapi.

O primă caracteristică a construcțiilor monumentale islamice o constituie concepția unitară privind

spațiul destinat cultului religios. Arta ornamentului ocupă un loc deosebit în decorarea
construcțiilor. Acesta era alcătuit din motive geometrice sau florale denumite arabescuri. Lângă
moschei, musulmanii construiau minarete în care urca muezinul pentru a chema oamenii la
rugăciune. Forma minaretelor și cea a cupolelor, sau a domurilor cu forma unor cepe, așezate în
vârful moscheii sunt caracteristice arhitecturii musulmane.

America precolumbiană

Aztecii

În perioada de înflorire a statului aztec (1349 - 1521), s-au amenajat centre religioase importante.
Astfel, orașul Teotihuacán, cu monumentele sale impunătoare (Piramida Soarelui, Piramida Lunii,
Templul lui Quetzalcoatl) se întindea pe o suprafață de circa 25 km2. La fel de remarcabile sunt
construcțiile realizate în Tenochtitlan, mai ales palatelele suveranului Moctezuma.

 Mayașii
 O caracteristică a acestei civilizații, cea mai înfloritoare din America precolumbiană, o constituie
faptul că principalele orașe și construcții monumentale au fost construite în locuri greu accesibile.
Construcțiile destinate cultului religios ocupau suprafețe mult mai mari decât cele din zonele
rezervate locuințelor.

Dintre cele 400 de orașe mayașe identificate, cel mai bine conservat este Chichén Itzá. Aici s-au
construit, pe lângă piramide (în număr destul de mare și de dimensiuni impresionante), temple,
stele funerare, bogat ornamentate cu motive animale, vegetale sau hieroglife. Toate acestea
dovedesc măiestria artei mayașe, neatinsă de niciunul din popoarele precolumbiene.




Incașii[modificare | modificare sursă]

Machu Picchu

Arhitectura incașilor era simplă, cu puține ornamente, dar cu accentul pus pe funcțional și de o
mare perfecțiune tehnică a execuției.

În orașul Cuzco, capitala Imperiului Inca, s-au realizat mari construcții civile și religioase. Pe lângă
miile de case construite din lut bătătorit, se remarcă giganticele temple realizate din blocuri de
piatră de 4-5 m latura, utilizând o tehnologie avansată pentru acea epocă (secolul al XV-lea)
 În perioada cuceririi spaniole, ultimul refugiu al incașilor a fost orașul Machu Picchu. Citadela
construită aici, realizată cu o remarcabilă ingeniozitate, a fost amplasată pe vârfurile inaccesibile
ale munților la peste 3.000 m altitudine.

Arhitectura vikingă[modificare | modificare sursă]

Stil arhitectural proiectat și utilizat în Scandinavia și Nordul Europei, în secolele IX-XI.Casele

erau construite din lemn, pereții din lemn, săpate în pământ, cu pietre alezate la bază. La fel și
templele, cât și bisericile timpurii, erau construite din lemn. Casele lungi, specifice vikingilor,
proporțional înguste, cu câte o singură cameră, au fost găsite în diferite părți ale lumii, inclusiv în
Asia, Europa și America de Nord.




Africa[modificare | modificare sursă]

În afara civilizației antice egiptene, în Africa au mai cunoscut o deosebită înflorire încă
din antichitate: arhitectura nubiană, axumita, maghrebiană și altele, la care se adaugă ulterior
arhitectura spațiului sud-african, a zonei swahili, a zonei centrafricane etc.

Printre edificiile remarcabile menționăm: construcțiile din regatul Axum, (Etiopia), cetățile Stone
Town din Zanzibar, Leptis Magna (Libia), Béni Hammad din Algeria, palatul regal din Abomey
(Benin).

Arhitectura paleocreștină[modificare | modificare sursă]

Ritualurile cultului creștin abia apărut se desfășurau la început în case particulare, în care se
amenajau încăperi specializate. La mijlocul secolului al IV-lea, apar primele case-biserici. Alte
locuri unde se desfășurau ritualurile au fost catacombele și avem ca exemplu pe cele amenajate la
marginea orașelor Roma, Neapole, Sicilia.

Primele biserici creștine au apărut în secolul al IV-lea, având ca model vechile bazilici romane.
Bazilica creștină preia formele bazilicii profane pe care le adaptează funcțiunii religioase,
dobândind cu timpul o structură arhitecturală complexă transmisă în întreaga lume creștină.

Arhitectura paleocreștină cunoaște două tipuri constructive principale:

 tipul bazilical: clădiri de dimensiuni mari care să adăpostească un număr mare de credincioși
 tipul central: edificii de dimensiuni mai reduse, cum ar fi baptisteriile și mausoleele.

Arhitectura medievală (500-1500)[modificare | modificare sursă]

Chateau de Falaise

Castelul Bodiam

Château de Châteaubriand

Leeds Castle
Alcazar de Segovia

London Tower

Stilurile de construcție erau diferite în diverse parți ale lumii. În zonele cu clima caldă și umedă,
clădirile erau construite astfel încât să ofere răcoare și umbră, pe când în zonele cu clima rece, ele
constituiau un adăpost împotriva vânturilor, ploilor, ninsorilor și a gerului. Acolo unde se găseau
copaci din abundență, construcțiile erau în întregime din lemn. Acesta era în cazul Europei de nord
și Japoniei. La început, castelele erau construite din lemn, însă deteriorarea rapidă și riscul
incendiilor au determinat înlocuirea acestora cu castele din piatră, care erau mult mai durabile. În
regiunile aride se utilizau cărămizi uscate la soare, sau chirpici. Cu piatra și cărămida se lucra mai
greu, însă constructorii de biserici, temple și palate sperau că vor lăsa posterității un reper durabil.
Pe măsură ce tehnicile de construcție au progresat, stilurile arhitectonice au devenit mai complexe,
incluzând arcade, acoperișuri maiestuoase și cupole. Minaretele, pagodele și turlele bisericilor au
devenit mai înalte și cu forme mai grațioase.

Fortificațiile erau mai înalte și masive. Zidurile exterioare ale castelelor erau construite în așa fel
încât să închidă o așezare, uneori un oraș întreg. Normanzii erau maeștrii în construirea castelelor,
dar și japonezii, arabii și mayașii erau pricepuți în acest domeniu. În toată Europa de Vest se puteau
întâlni castele construite pe înălțimi și împrejmuite cu un zid de apărare din lemn sau din piatră,
situat la mare distanță. În cazul unui atac, sătenii se adăposteau la castel. Satul și împrejmuirea
puteau fi jefuite și incendiate, dar oamenii erau salvați. Prin anul 1000 au început să se construiască
clădiri elegante pentru negustori, prăvălii și ghilde comerciale. Orașe ca Hangzhou, Teotihuacan,
Cordoba și Kanauj aveau proporții impresionante. Treptat apărea un stil laic, nereligios, stabilind
concepte ce vor fi adoptate de arhitecții de mai târziu. Marea majoritatea a oamenilor locuiau în
construcții simple. Corturile americanilor, făcute din piei, cabanele din bușteni europeni, corturile
arabe și casele lungi ale indonezienilor, ridicate rapid, din materiale simple, satisfăceau cu
prisosință cerințele celor care le locuiau. Erau mai confortabile decât castele reci din piatră.

În Europa, majoritatea oamenilor își construiau case din lemn, deoarece acesta era ieftin și din
abundență, însă lemnul din nefericire lua foc sau putrezea. De aceea, pentru clădirile importante
se folosea piatra. Castelele și zidurile orașelor erau construite din blocuri mari de piatră, bine
îmbinate. Catedralele erau concepute într-un stil gotic nou. Arcadelor rotunjite și pilonilor masivi
din vechiul stil romantic le-au luat locul arcadelor cu vârf ascuțit, piloni mai zvelți și ferestre înalte,
cu vitralii. Pretutindeni în lume, clădirile au căpătat o formă mai elegantă și mai putin greoaie.
Ornamentele sculptate din templele khmere, acoperișurile palatelor și templelor Ming din China
și remarcabila lemnărie japoneză sunt repere ale unei perioade fecunde din punct de vedere
arhitectonic.

Pentru construirea unui castel era nevoie de o echipa numeroasa de lucrători, condusă de un zidar
(mason) cu experiență. Materialele erau aduse în poziția necesară folosindu-se frânghii, scripeți,
schele de lemn și cai. Cioplirea pietrei era o serie importantă, al cărei practicanți -Freemason- erau
iscusiți și apreciați, tăiau și fasonau cu precizie blocurile de piatră. Constructorii (roughmasin)
clădeau zidul de piatră conform indicațiilor primite de la superiorii - freemason.

Sosirea turcilor otomani în lumea musulmană au adus un suflu nou arhitecturii islamice cu
influențe selgiucide și persane și au fost create arcade, domuri, piloni și mozaicuri. În America de
Sud, pe înălțimile Anzilor, incașii construiau cetatea remarcabilă, Machu Picchu. În Orientul
Extrem, tibetanii construiau mănăstiri lipite de versanții abrupți din Himalaya. În Africa, etiopienii
sculptau biserici creștine direct în stâncă.

Arhitectura bizantină[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Arhitectură bizantină.

Catedrala Sfântului Vasile

Biserica "Sf. Sofia", capodoperă a arhitecturii bizantine, devenită moscheedupă căderea
Constantinopolului

De la tradiția romană sunt preluate cu precădere construcțiile religioase: mănăstiri, biserici,

baptisterii și biserici-necropolă. În perioada bizantină timpurie (în special sub conducerea
lui Iustinian), arta cunoaște o perioadă de înflorire, reprezentată în arhitectură prin construcțiile
monumentale din Constantinopol (biserica "Sf. Sofia") și din Ravenna(Bazilica San Vitale).

Basilica San Vitale din Ravenna, unul din monumentele cele mai reprezentative ale arhitecturii
bizantine din Europa Occidentală

Bisericile, mai ales cele mari, impresionau prin dimensiuni, măreția cupolei, bogăția ornamentelor.
Astfel, arta mozaicului atinge la bizantini o splendoare fără precedent, fiind utilizate materiale
ca: marmură, sidef, aur, argint, pietre prețioase. Specifice perioadei bizantine mijlocii sunt:
bazilica San Marco din Veneția, biserica Sf. Sofia din Kiev, Sf. Sofia din Novgorod, biserica
mănăstirii Hosios Lukas din Focida.

În perioada bizantină târzie, sub dinastia Paleolog, s-au construit: palatul Paleologilor
din Constantinopol, mănăstirile din Salonic, Muntele Athos, Trapezunt, biserica mănăstirii Chora
din Constantinopol, biserica Pantanassa din Mistra.

În Italia, stilul bizantin poate fi exemplificat prin bazilicile Bazilica San Marco din Veneția, San
Paolo fuori le muri, Santa Maria Maggiore. În România, influențe bizantine pot fi găsite
la Mănăstirea Curtea de Argeș.

Arhitectura bizantină ortodoxă va fi răspândită și în Rusia Țaristă, căreia îi vor fi adăugate

elemente stilului rusesc. (vezi Catedrala Sfântului Vasile din Piața Rosie, Moscova).

Arhitectura romanică[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Arhitectura romanică.
Bazilica San Marco din Veneția

Arhitectura romanică, primul stil arhitectural uniformizat din vestul Europei, care a precedat
prăbușirea Romei, a fost una predominant ecleziastică, reflectând dominația bisericii medievale.
Bisericile timpurii din vest pornesc de la modelul bazilicii romane, a cărei schiță a fost modificată
pentru a corespunde noii sale utilități. Pronaosul a fost mutat în partea de vest a clădirii, iar sectorul
estic a fost înlocuit cu altarul și absida, locul în care preoții săvârșeau liturghia. În această perioadă
s-a adăugat capela de vest, iar cel mai important element al bisericii cuprindea nava, în vest,
rezervată enoriașilor, și altarul, în est, unde oficia clerul. Capelele de vest ale bisericilor au devenit
cu timpul mai încăpătoare, cu turnuri și chiar cu o galerie pentru conducătorul laic. Această
tendință exprima, din punct de vedere fizic, creșterea puterii regilor franci. În timp, structura
construcțiilor a devenit mai ușoară, iar bolta susținută de pilaștri a înlocuit bolțile în cruce timpurii,
ai căror pereți masivi exercitau o presiune laterală puternica asupra construcțiilor.

Expresie artistică a societății feudale, stilul romanic s-a dezvoltat în secolele X - XIII, pornind de
la trăsăturile specifice artei carolingiene, ale artei antice romane și de la unele influențe bizantine.
În această perioadă de instabilitate, un accent deosebit cade pe edificarea cetăților, simbol al
puterii nobililor, dar și necesitate (apărarea împotriva invaziilor). O data cu creșterea rolului
monahismului, se construiesc multe mănăstiri, exemple: mănăstirea Cluny din Franța, Santiago de
Compostella din Spania și Monreale din Italia.
 Bisericile romanice au un aspect sever și auster. Zidurile groase, cu ferestre mici, dau impresia de
masivitate și robustețe. Ca plan de construcție este utilizat frecvent cel în formă de cruce.
Exemplificări: capela din Aachen, bisericile Saint Benoît-sur-Loire, Saint Trophime, Sainte
Madeleine, Catedrala din Worms, Catedrala din Mainz, Catedrala din Speyer, Bazilica
Sant'Ambrogio din Milano, Bazilica San Marco din Veneția, Domul din Pisa, Turnul Londrei,
catedrala Santiago de Compostela În România avem ca exemplu Catedrala Sfântul Mihail din
Alba Iulia







Arhitectura gotică[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Arhitectura gotică.

Notre Dame

Goticul poate fi considerat cea mai îndrăzneață invenție în domeniul arhitecturii occidentale. Spre
deosebire de romanic, goticul este un stil predominant urban. Construcțiile gotice devin astfel un
simbol al puterii și autonomiei orașelor. Arhitectura gotică avea la bază preocuparea arhitecților
pentru distribuția forțelor care acționează în interiorul structurii clădirii, pe care aceștia le-au
direcționat de-a lungul coloanelor, grinzilor și contraforturilor exterioare. Arhitectura din această
perioadă era în continuare centrată pe stilul ecleziastic, noul sistem fiind determinat de tendința de
a proiecta catedrale impunătoare, cu ziduri și bolți foarte înalt avântate la cer. Sistemul redus de
stâlpi, contraforturi și arce permitea umplerea spațiilor dintre stâlpi și ferestre, lucru imposibil de
realizat în cazul bisericilor construite în vechiul stil romanic.
Arhitecții romani au decorat ocazional marginile bolților în cruce cu nervuri. Arhitecții gotici au
transformat nervurile în elemente structurale principale ale acoperișului, cărora le-a dat o formă
de arce ușor semicirculare, umplând apoi spațiile dintre striuri cu bolți gotice frânte. Au rezultat
astfel de construcții mai rezistente și mai ușoare. La întâlnirea cu o coloană sau zid, arcele frânte
și bolțile au avantajul de-a transfera forța în jos, producând mai puțină presiune laterală decât un
arc sau o boltă semicirculară. Ridicarea unor ziduri masive care să amortizeze presiunea laterală
contravenea tendinței gotice de a proiecta clădiri înalte, ușoare și aerisite. Arhitecții gotici au
propus o serie de strategii care să faciliteze amortizarea presiunii. Una din aceste inovații consta
în suplimentarea stâlpilor structurali cu colonete, coloane mici și subțiri care urcau pană la grinzi,
susținând presiunea bolții. Fortificarea exterioară a pereților cu ajutorul stâlpilor, la care se
adăugau arcele brutante, curbate peste stâlpi, și distanțele mari dintre stâlpi, constituiau elemente
menite să preia presiunea laterală. Toate aceste caracteristici diminuau presiunea masei structurale
în interior, permițând pătrunderea luminii prin pereții găuriți.

Instabilitatea politică în Europa Evului Mediu a determinat construirea unui număr mare de castele
și fortificații, care serveau drept reședințe pentru nobili, seniori și regi, dar și ca fortărețe.
Arhitectura europeană militară a adoptat o serie de elemente aduse de cruciați din Bizanț și din
Țara Sfântă, însă castelele gotice includeau și elemente specifice, arcele frânte, bolțile și
ornamentele în stil gotic.

Răspândirea arhitecturii gotice în Europa se realizează grație politicii franceze, adoptată cu

înflăcărare în Anglia postnormandă. Europa germanică din est însă a opus rezistență, din cauza
apartenenței la arhitectura romanică a imperiului franc. Italia a resimțit și ea impactul stilului gotic,
însă a adoptat doar câteva elemente, evitând stâlpul exterior și păstrând tradițiile arhitecturii
romanice.

Perioada gotică din Italia este cunoscută și ca Protorenaștere.

Aplicarea pe scară largă a arcelor ogivale, precum și arcului butant a făcut ca zidurile portante să
fie înlocuite printr-un schelet de rezistență. Prin folosirea de turnuri, fleșe, arcuri și arcade frânte
(în ogivă), edificiile cresc foarte mult pe verticală. Utilizarea stâlpilor înalți și a ferestrelor ample
dau construcților un aspect mai zvelt. Exemple:
 Franța (considerata patria goticului): Notre-Dame de Paris, catedralele
din Chartres, Reims, Amiens
 Anglia: catedralele din Canterbury, Catedrala de la Salisbury, Catedrala Westminster
 Germania: catedrala din Freiburg, Domul din Köln
 Spania: catedralele din Burgos, León, Sevilia
 Italia: domurile din Siena, Milano, Florența, Veneția

Arhitectura renascentistă (1500-1800)

Articol principal:

Domul Santa Maria del Fiore, din Florența, Italia.

Bazilica Sfântul Petru din Roma.

Depășirea de către europeni a culturilor mai avansate în epocile anterioare, cum erau cele din
Orient, a avut loc în epoca Renașterii. În Europa, nobilimea și păturile bogate au început să-și
construiască palate confortabile și case impunătoare, în locul castelelor reci și fortificate din evul
mediu. A evoluat stilul de construcție pentru clădirile cu etaje. Datorită îmbunătățirii tehnologiei
de fabricare a sticlei, ferestrele puteau fi mai mari. În Anglia, unele case de mari dimensiuni, ca
Hampton Court, erau construite din cărămizi făcute manual, pe când lemnul era folosit în
continuare. În orașe, clădirile din lemn constituiau un factor de risc în cazul incendiilor. Colectarea
gunoiului și canalizarea nu apăruseră încă. Mobila din interiorul caselor era din lemn, cu sculpturi
ornamentale. Pereții erau acoperiți cu panouri din lemn, iar tavanele erau decorate cu ipsos. S-au
realizat primele parcuri cu planuri geometrice, cele mai apreciate fiind grădinile cu plante
aromatice, de unde se obțineau condimente pentru mâncăruri și remedii ale afecțiunilor ușoare. În
întreaga lume, multe dintre clădirile noi erau mai mari și mai impunătoare. Catedralele italiene,
castelele japoneze, clădirile mogulilor din India, arhitectura otomană de la Istambul și construcțiile
persane din Isfahan au atins noi culmi ale eleganței. S-au construit capitale noi, folosindu-se
planificarea, iar pentru lucrări au fost angajați mii de constructori și meseriași. Una dintre cele mai
interesante evoluții ale arhitecturii au avut loc în America de Sud, înainte de invazia spaniolă.
Mulți incași care trăiau un regiuni muntoase au construit temple, palate, cetăți și locuințe cu
dificultate, din blocuri de granit îmbinate ingenios fără mortar. Incașii utilizau exclusiv unelte din
piatra. În secolul XVII au fost inițiate mari proiecte de construcții, atât din motive practice, cât și
pentru a impresiona. În India, moscheile, parcurile și palatele vaste și elegante ale mogulilor au
dus arhitectura islamică pe noi culmi. În China dinastiei Qing, creșterea extraordinară a populației
a impus construirea unor noi orașe și a unor lucrări de interes public. În Imperiul Otoman, elevii
celebrului arhitect Sinan, au construit moschei, bazaruri, palate și clădiri publice în stilul lansat de
marele maestru. Europa a fost scena celor mai mari schimbări. Londra, devastată de Marele
Incendiu din 1666 a fost reconstruită după planurile lui Christopher Wren și a altor arhitecți
renumiți. La Versailles, lângă Paris, a fost construit un oraș regal, în stilul baroc, pentru Ludovic
XIV. Noua capitală a Rusiei, Sankt Petersburg, a fost proiectată și construită de cei mai buni
arhitecți ai barocului din Europa (deși în Rusia, încă predomina arhitectura rusă ortodoxă
tradițională, fiind construită Catedrala Sfântului Vasile din Piața Rosie, Moscova, în secolul XVI),
iar la Berlin, capitala Brandenburgului, au fost ridicate noi palate, clădiri guvernamentale și
academii. Clădirile oficiale au căpătat o altă înfățișare pe măsură ce orașele europene s-au extins
și modernizat. Locuințele de cărămidă și piatră, depozitele și străzile, precum și clădirile publice
și bisericile erau construite în stiluri distinctive, moderne, care le detașau de arhitectura din trecut.
Noile edificii din orașe aveau ferestre mari, contururi mai drepte, camere mai spațioase și fațade
proiectate îngrijit, reflectând un nou simț al respectabilității, caracteristicile claselor de mijloc, în
creștere în Europa. Influența puritană conferea simplitatea plăcută a unui stil subtil, după cum se
poate vedea la clădirile din orașele nord-americane din perioada colonială. În Amsterdam,
Stockholm, Colonia (Köln) și Viena, locuințelor și străzilor li s-au dat o formă nouă. Așa s-au pus
bazele arhitecturii din prezent. Perioada aceasta este de multe ori consacrată drept "modernă
timpurie".

Mișcarea umanistă și avântul economic din nordul Italiei la sfârșitul secolului al XIV-lea au
înlăturat normele ideologice, morale și culturale medievale, au revigorat interesul pentru cultura
greco-romană și au promovat libertatea spiritului și personalității umane.

Arhitectura acestei perioade cunoaște o rapidă înflorire, beneficiind și de influența modelelor

antice și de sprijinul științelor exacte și tehnicii aflate în plin avânt. Edificiile devin adevărate
modele de referință, exemple: Palazzo Medici Riccardi, Villa Medici, Paltul Pitti, Spitalul
Inocenților, cupola domului Santa Maria del Fiore.

În Franța sunt celebre castelele de pe Loara: Blois, Amboise, Chenonceau. În Spania, palatul El
Escorial este cel mai cunoscut monument renascentist din acestă țară. Trăsături ale Renașterii
regăsim și în cadrul stilului elisabetan englez și avem ca exemple castelul Hampton Court de
lângă Londra și Poarta de Onoare a Colegiului Caius din Cambridge.

Monumente valoroase ale arhitecturii renascentiste găsim și în estul Europei, în orașe

ca Praga, Cracovia, chiar și pe teritoriul României (Sibiu, Oradea, Făgăraș).

În secolul al XVI-lea, are loc trecerea la manierism și apoi la baroc, când se manifestă mari
personalități ca: Bramante, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Rafael. Printre marile realizări ale
acestei perioade, putem enumera: Cupola Bisericii Sf. Petru, Piața Capitoliului din Roma.

Barocul

Secolul al XVII-lea, cunoscut și ca secolul barocului reprezintă o perioadă de stabilitate, progres

și evoluție culturală și artistică. Barocul marchează depășirea curajoasă a limitelor estetice atinse
de renascentiști care au recuperat antichitatea clasică. Creațiile artistice oferă senzația teatrală de
dezechilibru, de dinamism.

Inițial, barocul simbolizează triumful Bisericii Catolice asupra mișcărilor protestante prin
intermediul Contrareformei. Sunt prezentate cu mai multă emoție, patimile Mântuitorului.

Abandonând liniile drepte și simetria și îndreptându-se către bizar, dezechilibru, artiștii caută să
surprindă, să creeze emoție.

Arta barocă a fost sprijinită de Contrareformă, care urmărea să mențină dependența maselor de
religia catolică.

Ultimele opere din Roma ale lui Michelangelo pot fi considerate precursoare ale arhitecturii
baroce, deoarece design-ul Bazilicii Sfântul Petru atinge o unitate colosală, nemaiântâlnită până la
acea vreme. Elevul lui, Giacomo della Porta, a continuat lucrarea la Roma, în special la fațada
bisericii iezuite Il Gesu, care a condus la cea mai importantă fațadă de biserică a barocului
timpuriu, Santa Suzana a lui Carlo Maderno. În secolul al XVII-lea, stilul baroc s-a răspândit în
Europa și America Latină, unde a fost promovat de iezuiți. Cele mai importante caracteristici ale
arhitecturii baroce sunt:

 înlocuirea navelor lungi și înguste cu formele largi și ocazional circulare, eliptice sau curbilinii;
 folosirea într-un mod impresionant a luminii, fie printr-un contrast puternic dintre lumină și
umbră sau efecte de clar-obscur, fie prin utilizarea uniformă a luminii cu ajutorul a multiple
deschideri și numeroase ferestre;
 folosirea opulentă a ornamentelor, realizată în special din tencuială de stuc, marmură sau
imitație de marmură;
 decorarea cu fresce uriașe a tavanelor, dar și a pereților sau a locurilor "tradițional" lăsate
neornamentate;
 punerea în evidență a fațadelor prin una sau mai multe proeminențe aranjate simetric sau relativ
simetric față de o axă verticală centrală a clădirii;
 utilizarea interiorului în scopul prezentării picturii și sculpturii, în special în barocul târziu, așa
numitul "interior carcasă";
 utilizarea pe scară largă a diferite efecte iluzorii, așa cum sunt trompe l'oeil, respectiv folosirea
frecventă a amestecului dintre pictură și arhitectură;
 prezența coifurilor de biserici în formă de bulb de ceapă în varietățile barocului bavarez, ceh,
polonez și ucrainean etc.

Arhitectura religioasă a perioadei Baroce a început prin modelul bazilicii cu cupolă și naos în
formă de cruce. Printre primele structuri din Roma care s-au desprins de convențiile manieriste,
exemplificate prin Il Gesù, se numără și biserica Santa Susanna, proiectată de Carlo Maderno și
construită între anii 1597-1603. Ritmul dinamic al coloanelor și pilaștrilor, masa centrală și
decorațiunile condensate și proeminente adaugă complexitate structurii. Există un joc cu regulile
design-ului clasic, dar se păstrează rigoarea. Același accent pe plasticitate, continuitate și efecte
impresionante este evident și în opera lui Pietro da Cortona, ilustrată de bisericile San Luca e Santa
Martina (1635) și Santa Maria della Pace (1656). Cea din urmă, cu aripile concave separate, pentru
a simula un decor teatral, înaintează spre o mică piațetă din fața ei. Alte ansambluri din Roma sunt
de asemenea scăldate într-un caracter teatral, dominând împrejurimile orașului ca un decor. Piața
Sfântul Petru, cu forma ei trapezoidală, este probabil cel mai bun exemplu al acestei abordări, fiind
calificată ca o capodoperă a teatrului Baroc. Forma pieței este dată de două colonade, proiectate
de Gian Lorenzo Bernini (Napoli 1598 - Roma 1680), la o scară colosală, fară precedent, pentru a
inspira respect. Proiectul preferat de Bernini a fost ovalul policrom al bisericii Sant'Andrea al
Quirinale (1658), care prin altarul semeț și domul plutitor furnizează o mostră a noii arhitecturi.
Ideea sa de reședință urbană barocă este reprezentată de Palazzo Barberini (1629) si Palazzo Chigi-
Odescalchi (1664), ambele din Roma. Principalul rival al lui Bernini din capitala papală a fost
Francesco Borromini, ale cărui proiecte se abat de la compoziția comună a lumii antice și chiar
mai puternic de la cea a Renașterii. Proclamat de generațiile următoare un revoluționar al
arhitecturii, Borromini dezaproba abordarea antropomorfică a arhitecturii secolului al XVI-lea,
bazându-și proiectele pe figuri geometrice complexe (module). Spațiul arhitectural creat de
Borromini se dilată și se contractă după nevoie, demonstrând o afinitate pentru stilul târziu al lui
Michelangelo. Opera sa reprezentativă este minuscula biserică San Carlo alle Quattro Fontane
(1638-41), remarcată prin planul oval ondulat și ritmurile complexe convex-concav. Sant'Ivo alla
Sapienza (1642-60), o creație mai târzie, etalează aceeași inventivitate jucăușă și antipatie față de
suprafețele plate, exemplificat prin lanternoul în formă de spirală al domului.

După moartea lui Bernini (1680), Carlo Fontana a devenit cel mai de vază arhitect din Roma. Stilul
său timpuriu este exemplificat de fațada ușor concavă a bisericii San Marcello al Corso (1682-63).
Abordarea solemnă a lui Fontana, deși lipsită de inventivitatea uimitoare a predecesorilor din
Roma, a exercitat o influență substanțială asupra arhitecturii baroce și prin însemnările prolifice și
prin arhitecții pe care îi îndrumase care au răspândit idiomurile Baroce în Europa secolului al
XVIII-lea. În acest secol capitala europeană a arhitecturii s-a mutat de la Roma la Paris. Stilul
Rococo, care a înflorit în Roma după anii 1720, a fost influențat profund de ideile lui Borromini.
Cei mai talentați arhitecți ai Romei - Francesco de Sanctis (Spanish Steps, 1723) și Filippo
Raguzzini (Piazza Sant'Ignazio, 1727) - au avut o slabă influență în afara țării lor, la fel ca
reprezentanții barocului sicilian, inclusiv Giovanni Battista Vaccarini, Andrea Palma și Giuseppe
Venanzio Marvuglia. Ultima etapă a arhitecturii baroce în Italia este exemplificată de Palatul
Caserta, al lui Luigi Vanvitelli, considerată drept cea mai mare clădire construită în secolul al
XVIII-lea în Europa. Urmând modelele contemporane din Franța și Spania, palatul este într-o
relație strânsă cu peisajul. La Napoli și la Caserta, Vanvitelli se conformează stilului clasic sobru,
concentrându-se simultan asupra esteticii și structurii, stil care va face o tranziție ușoară spre
Neoclasicism.
Monarhii din casa de Savoy erau foarte receptivi la noul stil. Aceștia au angajat trei arhitecți
faimoși — Guarino Guarini, Filippo Juvarra și Bernardo Vittone — pentru a le ilustra
grandioasele ambiții politice și proaspăt dobânditul statut regal. Guarini era un călugăr peripatetic
care a combinat concepții multiple (inclusiv ale arhitecturii gotice) pentru a crea structuri
neregulate remarcabile prin coloanele ovale și fațadele neconvenționale. Plecând de la
descoperirile geometriei și stereotomiei contemporane, Guarini a elaborat conceptul de
architectura obliqua, care se apropie de cutezanța teoretică și structurală a stilului lui Borromini.
Palatul Carignano (1679), proiectat de Guarini, este probabil cea mai încărcată aplicare a Barocului
în designul unei case particulare. Stilul Rococo a fost anticipat de arhitectul Juvarra prin detaliile
lipsite de greutate și perspectivele delicate. Deși creația sa nu se limitează la orașul Torino, cele
mai uluitoare proiecte ale lui Juvarra au fost concepute pentru Victor Amadeus al II-lea al
Sardiniei. Impactul vizual al Basilicii di Superga (1717) provine din linia plutitoare a acoperișului
și a amplasării ingenioase pe un deal deasupra orașului Torino. La castelul de vânătoare Stupinigi
(1729) peisajul rustic încuraja o articulare mai liberă a formei arhitecturale. Ultimele lucrări din
cariera scurtă, dar plină de evenimente, a lui Juvarra au fost palatele regale de la Aranjuez și La
Granja. Dintre cei influențați de Juvara și Guarini cel mai important a fost Bernardo Vittone. Acest
arhitect din regiunea Piemonte rămâne cunoscut pentru bisericile Rococo flamboiante, cu detalii
delicate și plane cu patru lobi.

Centrul arhitecturii seculare baroce a fost Franța, unde modelul palatului cu trei aripi a fost stabilit
ca soluție canonică la începutul secolului al XVI-lea. Palatul Luxembourg (1615-1620) al lui
Salomon de Brosse a determinat direcția sobră și clasicizantă a barocului francez. Pentru prima
oară, corpurile logiilor au fost considerate ca parte reprezentativă a unei clădiri, în timp ce aripile
laterale au fost tratate cu inferioritate ierarhică. Turnul medieval a fost înlocuit complet de
proeminența centrală a unui portal. Amestecul de elemente tradiționale franceze cu cele de stil
italian ale lui de Brosse au caracterizat stilul Louis al XIII-lea. Probabil că cel care a exprimat cel
mai bine noua manieră a fost François Mansart, un perfecționist neobosit, care se consideră a fi cel
care a introdus în întregime barocul în Franța. În proiectul său pentru Maison-Laffitte (1642),
Mansart a reușit să împace concepțiile academice și baroce, demonstrând totodată și respect pentru
manierismul gotic francez moștenit. Maison-Laffitte ilustrează continua tranziție de la castelul
post-medieval al secolului al XVI-lea la vila-casă de vacanță a secolului XVIII. Structura este
simetrică, cu ordine diferite aplicate pe fiecare etaj, în general în forma pilaștrilor. Frontispiciul,
acoperit cu un acoperiș înalt, are o plasticitate remarcabilă, tot ansamblu se poate citi astfel ca un
întreg tridimensional. Întreaga structură este lipsită de efectul decorațiilor excesive, atât de tipic
Romei contemporane. Influența barocului italian este redusă în domeniul ornamentației decorative.

Următorul pas în dezvoltarea arhitecturii rezidențiale în Euroapa a implicat integrarea grădinilor

în compozițiile palatelor, așa cum este la Vaux-le-Vicomte (1656-1661), unde arhitectul Louis Le
Vau, designer-ul Chales Le Brun și grădinarul André Le Nôtre s-au completat unul pe celălalt. De
la principala cornișă la plinta joasă, palatul miniatural este îmbrăcat în așa numitul "ordin colosal",
care face ca structura să pară mai impresionantă decât Maison-Laffitte și alte palate recente.
Colaborarea creativă dintre Le Vau și Le Nôtre a marcat începutul "Manierei Magnifice" care
permitea extinderea arhitecturii baroce în afara pereților palatului și transformarea peisajului
înconjurător într-un mozaic de priveliști exuberante. Tot acești trei artiști au adus acest concept la
scară monumentală la conacul de vânătoare și mai târziu reședința de la Versailles (1661-1690).
La o scară mult mai mare, palatul este o dezvoltare excesivă și întrucâtva repetitivă a palatului
Vaux-le-Vicomte. A fost cea mai grandioasă și cea mai imitată clădire de reședință din secolul al
XVII-lea. Mannheim, Nordkirchen și Drottningholm au fost printre reședințele străine pentru care
Versailles le-a stat ca model.

Ultima extensie a Versaille-lui a fost supravegheată de Jules Hardouin-Mansart, al cărui proiect

cheie este Dome des Invalides (1676-1706), considerată cea mai importantă biserică franceză a
secolului. Hardouin-Mansart a profitat de instruirea și planurile unchiului său și a imprimat
bisericii o grandoare imperială nemaiîntâlnită în țările din nordul Italiei. Maiestuosul dom
semisferic echilibrează viguroasa verticalitate a ordinelor, care nu exprimă structura interioară.
Tânărul arhitect nu numai că a reactualizat armonia și echilibrul lucrărilor bătrânului Mansart dar
a și dat tonul barocului târziu francez în arhitectură. Domnia lui Louis al XIV-lea a fost martora
unei reacții împotriva stilului oficial Louis XIV sub forma unei maniere mai delicate și mai intime
cunoscută cu denumirea de Rococo. Cel care a pus bazele acestui stil a fost Nicolas Pineau, care a
colaborat cu Hardouin-Mansart la interiorul din Château de Marly. Elaborat în continuare de Pierre
Le Pautre și Juste-Aurele Meissonier, stilul a culminat cu interioarele din Petit Château din
Chantilly (c. 1722) și Hôtel de Soubise din Paris (c. 1732), unde accentele pe linia curbă, care erau
la modă, depășesc normele, în timp ce împărțirile arhitecturale ale interiorului erau umbrite de
sculpturi, picturi, mobilă și porțelanuri.
Printre cele mai celebre monumente baroce, se pot menționa:

 Italia: Palazzo Barberini, Castelul Gandolfo, ambele din Roma

 Spania: Catedrala din Santiago, Plaza Mayor, mănăstirea San Catyetana
 Germania: biserica din Lichtenfels, Palatul Zwinger din Dresda
 Rusia: Palatul de iarnă (astăzi Muzeul Ermitaj), Palatul de vară de la Țarskoe Selo
 România: Muzeul Brukenthal, Palatul Bánffy, castelul Magna Curia, Biserica Piariștilor din
Cluj, Catelul Toldalagi din Corunca

Stilul Rococo

Acest stil evoluează în perioada 1650 - 1790.Caracteristicilor barocului le sunt conferite mai multă
grație și sensibilitate. Detaliile și ornamentele sunt mai bogate, ajungând până la opulență.

Rococo este un stil arhitectural, decorativ, artistic și de design interior care a fost generat în Franța
secolului al XVIII-lea, dar care s-a răspândit ulterior în întreaga Europă și apoi în cele două
Americi, mai ales în ceea ce se numește America latină, adică în țările de limbă spaniolă și
portugheză. Considerat adesea ca o perioadă relativ târzie din evoluția barocului, fiind caracterizat
mai ales de bogăția și varietatea detaliilor și a ornamentelor, respectiv de exagerarea
caracteristicilor barocului până la opulență, rococo este privit astăzi ca o perioadă relativ distinctă
în evoluția artei occidentale. Spre sfârșitul perioadei sale de existență, a devenit relativ sincron și
de multe ori s-a apropiat sensibil de neoclasicism. Aidoma arhitecturii, interioarele rococo ridică
ornamentarea bogată, în toate aspectele sale, la rang de postulat. Astfel, interioarele rococo
prezintă similar fațadelor clădirilor timpului, pereți pictați și ornamentați (uneori chiar tavanele
fiind decorate similar pereților), mobilier impozant, masiv și elaborat ornamentat, sculpturi de
dimensiuni mici și medii, oglinzi de diferite dimensiuni, tapițerie în ton cu arhitectura, multiple
reliefuri aplicate și, evident, picturi în ulei de diferite dimensiuni.

Exemple: Palatul Sanssouci din Potsdam, Palatul Caterina din Țarskoe Selo, Palatul
Charlottenburg din Berlin, Palatul din Queluz (Portugalia).

Neoclasicismul
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, descoperirile vestigiilor antice de
la Pompeii și Herculaneum conduc la reconsiderarea valorilor antichității greco-romane. De
asemenea, se manifestă un curent ce se opune excesului decorativ, exuberanței barocului și rococo-
ului și se ajunge la un stil sobru, sever, în deplină concordanță cu filozofia rațională a epocii
luminilor.

Mari edificii ca Palatul Versailles, Teatrul Odeon, Panteonul francez, Domul Invalizilor,
biserica Église de la Madeleine sunt modele ale acestui stil. În cadrul neoclasicismului englez
putem menționa în primul rând Catedrala Sf. Paul și alte edificii ca: palatele regale
din Greenwich, Palatul Whitehall. În alte țări, printre clădirile de inspirație clasică se
remarcă: Capitoliul Statelor Unite ale Americii, Bursa din Amsterdam, Muzeul
Pradodin Madrid , Altes Museum din Berlin, Catedrala din Vilnius

Iluminismul din secolul XVIII a reluat mișcarea seculară și democratică începută în Renaștere.
Schimbarea s-a perpetuat asupra arhitecturii în secolul XVIII. Biserica și monarhiile din Europa
pierduseră puterea absolută pe care o exercitaseră în perioada barocă. Acest lucru i-a determinat
pe arhitecți să renunțe la opulenta specifică stilului rococo și să revină la arhitectura greacă și
romană, asociate ideilor laice și democratice. Bisericile și palatele și-au pierdut supremația în
beneficiul altor instituții, cum ar fi muzeele, bibliotecile, teatrele, băncile, bursele de valori și
universitățile.

La mijlocul anilor 1700,oamenii de știință francezi și englezi au reușit să viziteze ruinele din
Grecia, aflată sub stăpânire otomană. Au adus Europei cunoștințele acumulate în locurile vizitate
și publicând cărți precum "Antichitățile din Atena". În 1758, James Stuart a construit primul
edificiu în stil grecesc în Anglia, un templu cu gradină la Hagley Hall.

Arhitectura neoclasică a fost reprezentativă pentru construcțiile civile din SUA. Thomas Jefferson,
om politic și arhitect american, a construit numeroase clădiri, ca Universitatea Virginia, Capitoliul
din Virginia și locuința sa, Monticello, conform unui gen de arhitectură cunoscut sub numele de
"stil federal".

În 1755, abatele francez Laugier cerea în lucrarea sa "Eseu despre arhitectura", o arhitectură mai
onestă, care sa pună accent pe structură, și nu pe elementele sale decorative. Arhitectul Claude-
Nicolas Ledoux a scris mai târziu că edificiile ar trebui să conțină o arhitectură vorbitoare care să
comunice privitorului funcțiile sale. Arhitectura Revoluției Franceze s-a caracterizat prin folosirea
excesivă a formelor geometrice, cum ar fi sferele.

Istoricismul

Sfârșitul anilor 1700 și anii 1800 au reprezentat o perioadă plină de schimbări pentru Europa, mai
ales pentru Anglia, marcată de colonialism și revoluția industrială. Arhitectura a folosit o varietate
largă de stiluri arhitecturale, adoptate nu numai din trecutul european, ci și din tradițiile țărilor
încorporate în noul Imperiu Britanic.

Odată cu răspândirea stilurilor istorice, clădirile au păstrat sub fațadele trecutului bogăția
industrială și tehnicile noi de producție. În anii 1800, clasa înfloritoare a industriașilor dorea să
reproducă stilul arhitectural feudal. Producția industrială permitea producerea simplă și ieftină a
materialelor, nemaifiind necesară forța de muncă scumpă a meșteșugarilor. Fabricile, centralele
hidroelectrice și termice au adus prosperitate, oferind multiple posibilități de dezvoltare. Francezii
preferau stilul neobaroc, englezii se orientau spre neogotic, iar germanii valorificau stilurile neo-
bizantin și neo-romanic. Istoricismul era o altă metodă de abordare a arhitecturii, pentru care
trecutul constituia o sursă de inspirație și un izvor de stiluri ce puteau fi reproduse fidel sau cu
modificări.

Neogoticul apărut în Anglia, a alimentat interesul față de ideile romanice din Evul Mediu.
Neogoticul a dobândit o semnificație religioasă și națională. Clădirea Parlamentului a împrumutat
un stil dintr-o altă epocă, însă folosit de o maniera diferită față de contextul ecleziastic. Coloanele
structurale din fier și stâlpii nu sunt vizibili privitorului. A apărut în a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea, preluând detalii de la stilul gotic dar într-o viziune modernă. Un exemplu în acest sens
îl constituie Tribune Tower din Chicago și Palatul Westminster din Londra, Opera din Paris. În
Germania, la Berlin, este construită Poarta Branderburg. Situația înfloritoare din anii 1800 a permis
finalizarea construcțiilor rămase neterminate secole întregi, din varii motive. A fost inițiată
restaurarea castelelor și bisericilor. Istoricii artelor au început să studieze stilurile din trecut, însă
restauratorii corectau neregularitățile vechilor clădiri, distrugând modificările inițiale. Au fost
finalizate catedralele din Köln, Ulm și Berna. S-au ridicat noi edificii, versiuni ale stilurilor antice,
ca de exemplu castelul Neuschwanstein, proiectat în stil neoromantic de Christian Jank, la
inițiativa lui Ludovic II al Bavariei.

Exotismul și Eclectismul[modificare | modificare sursă]

Colonialismul european a dus la importul stilurilor orientale, între 1750 și 1850, pe bătrânul
continent. Drept consecință, au fost construite clădiri după modelul pagodei, ca cea din Kew
Gardens, realizata de William Chambers, care a călătorit în China, studiind arhitectura locală. Alți
arhitecți care încercau să reproducă clădirile orientale se bazau pe propria imaginație și nu pe o
documentare minuțioasă. Pavilionul Regal de la Brighton,construit de John Nash, reprezintă un
amestec de turnuri gotice, un exterior de inspirație indiană și interioare decorate în stil chinezesc.

Arhitectura industrială (secolele XVIII-XX)[modificare | modificare sursă]

1708-1835[modificare | modificare sursă]

Pe întregul glob, majoritatea culturilor s-au inspirat din arhitectura tradițională, inventivitatea și
creativitatea nefiind pe culmi decât în Europa. Inovațiile arhitecturale au avut tendința de a imita
stilurile anterioare preluate din antichitate și stilurile exotice preluate din colonii. În arhitectura
europeană s-au făcut simțite două influențe. S-au mărit conacele de țară și a caselor din orașe,
pentru care era la modă arhitectura grandioasă, cu ferestre largi. Influența ramurilor industriale,
pentru care s-au construit fabrici și orașe de mari dimensiuni. Orașele europene și americane s-au
extins iar o dată cu acestea au apărut noi stiluri de construcție precum arhitectura georgiană în
Anglia sau stilul palladin în SUA. Necesitatea de a experimenta noi tehnici industriale i-a
determinat pe arhitecți să conceapă noi tipuri de clădiri, folosind materiale noi. În 1779 s-a folosit
pentru prima dată fierul turnat, la construirea unui pod peste râul Severn, la Coalbrookdale, din
Anglia . Tendința de a folosi materiale noi avea sa cunoască o înflorire în perioada victoriană, din
secolul XIX.

În multe regiuni ale lumii au rămas în uz stilurile tradiționale ce foloseau materiale de pe plan
local. Coloniștii și-au ridicat locuințele în noile teritorii din SUA și Rusia, precum și în coloniile
europene, în plina dezvoltare, din India, Africa și America de Sud. În majoritatea cazurilor,
construcțiile acestea erau practice, simple și tradiționale. Însă guvernatorii, șefii și proprietarii de
plantații și-au înălțat locuințe grandioase, care să amintească tuturor de avuția și poziția lor socială.
În sudul statelor unite, proprietarii de plantații, în bună parte descendenți ai unor europenii bogați,
și-au înălțat conace impresionante, în stil grec. Își afișau superioritatea într-o societate în care, în
multe zone, majoritatea populației era formată din sclavi negri.
În Rusia, coloniștii ruși au avansat spre Siberia, unde și-au construit case țărănești, ieftine și ușoare,
din buștenii ciopliți rudimentar. Metodele similare de construcție au fost folosite și de coloniștii
din Vestul Americii. În sudul Africii, zulușii trăiau în gospodării împrejmuite cu palisade,
concentrate în jurul unui țarc pentru vite (kraal). Colibele erau construite din lemn și acoperite cu
împletituri din ierburi și paie.

1836-1913[modificare | modificare sursă]

Stilul arhitectonic al unei clădiri poate depinde de mai mulți factori:

1. materialele disponibile
2. destinația clădirii
3. imaginația arhitecților și a clienților lor

Principala caracteristică a arhitecturii secolului XIX din Occident a fost dorința de-a utiliza toate
stilurile grandioase din trecut. Dar spre sfârșitul secolului, s-a dezvoltat un nou tip de arhitectură.
Avea la bază folosirea oțelului, din care se alcătuia un "schelet" sau un cadru de susținere a clădirii.
Întrucât pereții nu mai aveau de susținut greutatea proprie, clădirile puteau fi mai înalte. Zgârie-
norii cu structura de susținere din oțel au fost ridicați prima dată în Statele Unite, după inventarea
ascensorului de către Elisha Otis. În 1884, William Le Baron Jenney a construit primul zgârie-
norii din lume la Chicago. Cele zece etaje ale acestuia nu l-ar face astăzi să pară zgârie-nori, dar
cadrul lui metalic a stabilit o nouă orientare. Orașele mici și mari deveneau din ce în ce mai dens
populate, era vital ca servicii precum aprovizionarea cu apă potabilă și canalizarea să se dezvolte
în același ritm. În subteranele orașelor s-au construit noi conducte de apă, conductele din fier turnat
și în final, toate acestea au dus la realizarea canalizării. Progresul tehnologic și progresul
cunoștințelor inginerești au făcut posibilă construirea podurilor tot mai lungi. Fierul și oțelul erau
acum disponibile. Prin utilizarea schelelor de otel s-au putut realiza zgârie-nori, structuri ca Turnul
Eiffel (300 m), construit pentru marea expoziție din 1889 și Statuia Libertății din portul New York,
un dar și un simbol al libertății și prieteniei din partea poporului francez către poporul american
cu ocazia centenarului american.
Dezvoltarea căilor ferate le-a oferit arhitecților posibilități noi: construirea gărilor în orașe, ce
simbolizau prosperitatea erei industriale. Utilizarea betonului armat la începutul secolului XX a
adus o arhitectură mai putin esențială. Aspectul clădirilor a început să fie tot mai simplu și mai
puțin decorativ, stil semnificativ dezvoltat după Primul Război Mondial.

Golden Gate Bridge

1914-1950[modificare | modificare sursă]

După Primul Război Mondial, în Occident s-au dezvoltat doua stiluri de arhitectură modernă foarte
diferite. Stilul Art Nouveau (Arta Nouă) avea linii și forme unduitoare, bazate pe formele naturale.
În contrast, alți arhitecți au început să proiecteze clădirile într-un stil mai funcțional și modern,
folosind oțel, sticlă și beton armat. Stilul a fost denumit "Internațional".

Școlile create de De Stijl (Olanda), de Mies van der Rohe (Germania), Le Corbusier (Franta) au
promovat stiluri inconfundabile. Le Corbusier a utilizat betonul armat într-un mod cu totul nou. În
Germania, arhitectul Walter Gropius a înființat în 1919 o școala de design-Bauhaus. Influența
acesteia a persistat și după închiderea ei de către naziști, în 1933.

În SUA,Frank Lloyd Wright realiza clădiri ce se armonizau cu peisajul. Stilul său i-a influențat
puternic pe arhitecții europeni înainte de Marele Război. În anii 1930 i s-a alăturat arhitecții
europeni, ca Mies van Der Rohe, care fugiseră din cauza persecuțiilor din țările lor. Lipsa de spațiu
din orașele mari au determinat construirea de zgârie-nori. Empire State Building din New York,
finisat în 1931, era cea mai înaltă clădire din lume, cu cele 102 etaje ale sale.

Începerea celui de-al Doilea Război Mondial a oprit ridicarea de construcții în Europa. Dar în
America de Sud, în special în Brazilia, stilul internațional și opera lui Le Corbusier și-au pus
amprenta asupra conceptelor de construcție. În 1945, în capitalele europene era nevoie de peste 40
de milioane de locuințe noi, în locul celor distruse de război. Ridicarea rapidă a unor case noi a
devenit prioritară. Iar datorită planurilor urbanistice, în multe orașe, mari și mici, vechilor case în
stare proastă le-au luat locul blocuri cu apartamente moderne, din beton, cu schelet din oțel.

Art Nouveau[modificare | modificare sursă]

Este un stil artistic inspirat din natură, caracterizat prin prezența motivelor floral-vegetale stilizate.
Arhitecții acestei perioade considerau că forma ar trebui să urmeze funcția, elementul decorativ ar
trebui să provină din structură, iar frumusețea să ia naștere în urma concordanței dintre formă și
funcție. Sub influența mișcării "Arts and Crafts, aceștia au căutat să stabilească o legătură umanistă
cu noua tehnologie, considerând că se putea beneficia de pe urma producției industriale pentru ca
masele să intre în contact cu arta, cu frumosul. Mișcarea a suferit numeroase modificări stilistice,
de la structurile organice, create de Hector Guimard și Antoni Gaudi, la imaginea rectilinie a lui
Charles Rennie Mackintosh.

Stilul Art Deco[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Art Deco în arhitectură.

Acest stil a evoluat în perioada 1925 - 1937 și este caracterizat prin linii în zigzag și forme cubice,
netede, utilizarea benzilor de culoare, a iluziei existenței stâlpilor de rezistență. A fost adus în fața
publicului cu ocazia Expoziției Internaționale de Arte Decorative și Industriale Moderne din 1925,
organizată de arhitecții francezi. Arhitectura Art Deco s-a inspirat din nenumărate curente artistice,
stilul Art Nouveau, Bauhaus, constructivism, modernism și futurism, din arhitectura aztecă și cea
egipteană. Apariția istorică a zgârie-norilor la sfârșitul secolului al 19-lea pe pământ american și
apoi canadian a fost unul din factorii declanșatori ai unei noi revoluții în arhitectură. Clădirile
puteau să atingă înălțimi de nebănuit înainte, fiind în același timp din ce în ce mai eficiente și mai
bine construite. Ceea ce le lipsea era "doar" un stil artistic care să le încălzească, să le umanizeze
și să le facă de neuitat. Deși mișcarea artistică generalizată, cunoscută astăzi ca Art Deco, iar în
anii 1920 ca Style Moderne, a avut nevoie de o expoziție universală pentru a fi promovată
pretutindeni, Expoziția internațională de Arte Decorative și industriale moderne, care a avut loc la
Paris în 1925 (conform originalului, Exposition Internationale des Arts Décoratifs et Industriels
Modernes), creatorii Art Deco se manifestaseră plenar încă din anii premergători primei
conflagrații mondiale (1909 - 1914), uneori în paralel, alteori alături, sau adeseori continuând
firesc o altă mișcare artistică majoră și influentă a secolului al 20-lea, Art Nouveau. După o
perioadă de ezitare firească datorată celor patru ani de război (1914 - 1918), mișcarea artistică
crește în intensitate și amploare și apoi, fiind eficient și generalizat propulsată de expoziția
pariziană din 1925, trece triumfător Oceanul Atlantic, ajungând pe pământ american, unde
în Canada și Statele Unite ale Americii atinge culmi de rafinament și amploare nebănuite anterior,
influențând decisiv arhitectura urbană a Lumii Noi.
Fuziunea dintre Art Deco și zgârie-nori, dintre arta rafinată multimilenară a Europei și tehnologia
în acțiune a Lumii Noi, veche de doar trei sute de ani, urma să determine una dintre cele mai
frumoase, fertile și emoționale mariaje din lumea artei, Arhitectura Art Deco. Dacă în cazul
continentului nord-american arhitectura Art Deco s-a manifestat mai ales în cazul zgârie-norilor,
cu excepțiile de rigoare presărate în diferite locuri, dintre care cea mai notabilă este a unui întreg
cartier numit Art Deco District din orașul Miami Beach, Florida, altundeva în lume arhitectura Art
Deco s-a manifestat în special în cazul clădirilor de dimensiuni mici și medii, așa cum ar fi, case,
clădiri de birouri, sedii a companii de mici dimensiuni, fabrici de produse aparținând industriei
ușoare, cinematografe, bănci, biserici și biblioteci.

Exemple: Chrysler Building, Empire State Building, Radio City Music Hall, toate trei din New
York.

Funcționalismul[modificare | modificare sursă]

Accentul este pus pe valența funcțională a edificiului, concept promovat de Le

Corbusier și Ludwig Mies van der Rohe.

Stilul avangardist[modificare | modificare sursă]

Formele lor extreme au influențat puternic arhitectura occidentală în sec.XX, însă nu s-au răspândit
la fel de mult precum curentul artistic Bauhaus. Futurismul din Italia fascistăși constructivismul
din URSS prezentau trăsături comune. Se opuneau arhitecturii hipermoderne, care își exprimă
oportunitățile oferite de noua eră industrială într-o manieră captivantă și agresivă. Arhitectura
expresionistă, inițiată de grupul german "die Brucke" au căutat să găsească un limbaj arhitectural
expresiv, liber de constrângerile academice. Arhitectura expresionistă se preocupă nu atât de
elementele decorative exterioare, cât mai ales de formele neobișnuite din structura unei clădiri.

Școala Bauhaus[modificare | modificare sursă]

Bauhaus

Această școală și mișcare artistică, o școală de artă, design și arhitectură, precum și un curent
artistic extrem de influent în arhitectură, artele plastice, designul, fotografia, mobilierul și
decorările interioare ale secolului XX. Generată de către arhitectul și pedagogul german Walter
Gropius în orașul Weimar în 1919, a funcționat la maxima sa anvergură între anii 1919 - 1933 în
trei orașe germane: Weimar, Dessau și Berlin, devenind în timp, în ciuda interzicerii lor de către
naziști în 1933, unul dintre cele mai importante și inspirante curente ale arhitecturii moderne și,
mai ales, al stilului cunoscut sub numele de stil internațional. Chiar mai mult, odată cu emigrarea
fondatorului mișcării artistice Bauhaus, Walter Gropius, în Statele Unite ale Americii, această
mișcarea artistică cunoaște o renaștere cunoscută sub numele generic de "Stilul The New
Bauhaus", numit și "Stilul New Bauhaus". La rândul său, The New Bauhaus devine un factor
educativ, inspirant și stimulativ pentru multe alte generații de arhitecți și artiști plastici, care au
propagat sau încă propagă esența stilului originalului Bauhaus până în prezent.

Stilul internaționalist[modificare | modificare sursă]

UN Headquarters

Acest stil a apărut prin anii 20' și are drept caracteristici: forme liniare, simple, suprafețe plane
luminoase, ordine și regularitate; paleta de culori se limitează la alb și negru; ca materiale sunt
folosite cu precădere sticla și oțelul. Practicat de Le Corbusier, Groppius, Mies van der Rohe si de
Frank Lloyd Wright, influențat de Bauhaus, școala care a pledat pentru sinteza artelor în cadrul
arhitecturii funcționale. Exemple: Seagram Building , Sediul Central al Națiunilor Unite, ambele
din New York, intrarea în stația de metro Loughton din Londra, clădirea Equitable Bulding
din Chicago.

Arhitectura modernă (după 1950)[modificare | modificare sursă]

Arhitectura modernistă[modificare | modificare sursă]

Acest stil reprezintă un nou mod de considerare a arhitecturii. Caracteristici: simplificarea formei
și a ornamentelor, estetica este mașinistă, eliminarea detaliilor inutile, predominanța funcționalului
asupra formei.

Modernismul exprimă o diversitate de idei și concepte stilistice printre

care: structuralismul, formalismul, Bauhaus, stilul internațional La începutul secolului XX,
contextul era oarecum potrivnic stilului decorativ din arhitectură. Arhitectul german Adolf Loos a
declarat ca "ornamentul este o crima". În 1907, Peter Behrens a fost numit consultant artistic al
firmei germane AEG, pentru care a construit Fabrica de turbine, o structură monolitică din oțel,
sticlă și beton armat, proiectul său respectând etosul modernist, potrivit căruia forma ar trebui să
urmeze funcția. Pe la 1910, mai mulți arhitecți, precum Ludwig Mies van der Rohe, Le Corbusier
și Walter Gropius, și-au început cariera arhitecturală sub îndrumarea lui Behrens. Acești trei
ucenici aveau să devină ulterior cei mai influenți arhitecți ai secolului XX.

Modernismul a devenit stilul arhitectural dominant în perioada postbelică, dar, în scurt timp, au
apărut îndoieli legate de scopul universal al funcționalismului și al minimalismului în arhitectura
modernistă.

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, stilul internațional, ramură a modernismului care a
luat naștere în anii 1920, a devenit definitoriu în construcția clădirilor grandioase. Din punct de
vedere filozofic, funcționalismul exprimat de primii moderniști viza realizarea unui număr limitat
de materiale, ceea ce a dus la o estetică minimalistică destul de uniformizată, prin care se evitau
elementele decorative în favoarea proporțiilor și a metodelor de construcție a clădirilor.
Moderniștii, de exemplu celebrul Le Corbusier, nu se mai considerau simpli constructori, ci
adevărații artiști și modelatori ai societății, iar perioada postbelică le-a oferit arhitecților această
posibilitate, deoarece statele europene urmăreau refacerea mediului urban și construirea de
locuințe pentru toată lumea. În Europa, Le Corbusier înălța blocuri-turn rezidențiale, iar Ludwig
van der Rohe, emigrând în SUA, construia primii zgârie-nori din oțel și sticlă destinați
corporațiilor. Cladirea Seagram din New York, construită între 1954-1958, este un model de
zgârie-nori monolitic din bronz și sticlă, devenită standard de arhitectura corporatistă pentru
următorii 30 ani.

Exemple: Seagram Building din New York, Einstein Tower din Potsdam, Neue Nationalgalerie
din Berlin.

High-tech[modificare | modificare sursă]

Expresionismul[modificare | modificare sursă]

Acest curent a evoluat cu precădere în zona nordică a Europei. Sunt adoptate materiale moderne,
inovații formale. Distribuția volumelor este neobișnuită, făcându-se adesea uz de defragmentări,
distorsionări, acesta fiind un mod violent de a exprima emoțiile. Exemple: Einstein
Tower din Potsdam, Sydney Opera House.

Forme ale neoexpresionismului sunt arhitectura organică și cea brutalistă.

Futurismul[modificare | modificare sursă]

Acest curent este caracterizat prin respingerea trăsăturilor istorice, mulțimea de linii orizontale ce
sugerează viteză, dinamism, mișcare în general.

Deconstructivism în arhitectură, numit uneori și Deconstrucție, este o direcție de dezvoltare a

arhitecturii postmoderne începută la sfârșitul anilor 1980. Este caracterizată de idea de non-
liniaritate a procesului de design și proiectare, precum și de manipulări ingenioase ale formelor,
continuității și structurilor suprafețelor exterioare ale clădirilor. Deconstructivismul apelează la
aparenta nerespectare a geometriei euclidiene, sugerând volumetrie ne-euclidiană, servind astfel
la "dizlocarea" și "distorsionarea" elementelor arhitecturale, dar mai ales a fațadei și a întregii
suprafețe exterioare a clădirii. Finalizarea aspectului final vizual este caracterizată de
impredictibilitate și haos controlat. Unii dintre arhitecții implicați în mișcarea deconstructivistă au
fost influențați de scrierile filozofului francez Jacques Derrida și de ideea sa filozofică de
deconstrucție, deși gradul concret de influențare al acestora este o problemă de dezbătut, în timp
ce alți arhitecți au fost influențați de multiplele dezechilibre geometrice ale mișcării artistice
sovietice programatice a anilor 1930, Constructivism. Există, de asemenea, referiri multiple ale
deconstructivismului la alte mișcări artistice importante ale secolului XX: modernism,
postmodernism, expresionism, cubism, minimalism și artă contemporană. Oricum, încercarea
generală a mișcării deconstructiviste este de a realiza progresul arhitecturii înspre o direcție
neexplorată până la începutul anilor 1980, aceea a ignorării regulilor constrictive anterioare,
"funcția determină forma", "purism", "fidelitate față de materialele folosite", și altele similare.

Evenimentele importante care au marcat mișcarea deconstructivistă includ concursul de design

arhitectural din anul 1982 din Parc de la Villette (și mai ales lucrările lui Jacques Derrida și Peter
Eisenman, respectiv lucrarea câștigătoare a lui Bernard Tschumi), expoziția organizată la Museum
of Modern Art, arhitectura deconstructivistă, în 1988, în New York City de către Philip Johnson
și Mark Wigley și deschiderea din 1989 la Wexner Center for the Arts, Columbus, Ohio, designat
de Peter Eisenman. Printre clădirile care se înscriu în acest stil, putem enumera: Vitra Design
Museum, muzeul Imperial War Museum North dion Manchester, Central Library din Seattle

După cum se întâmplă adesea și în cazul altor mișcări artistice, cele mai vizibile idei și trăsături
ale postmodernismului se observă în arhitectură. Spațiile funcționale și formalizate ale mișcării
moderniste sunt înlocuite de diverse abordări estetice; stilurile se ciocnesc și se întrepătrund,
formele sunt adoptate pentru ele însele, și apar noi modalități de vizualizare a stilurilor familiare
și a spațiului arhi-suficient. Exemplele așa numite "clasice" de arhitectură modernă pot fi
considerate clădirile Empire State Building sau Chrysler Building, realizate în stilul Art Deco, în
cazul spațiilor comerciale, ori arhitectura lui Frank Lloyd Wright, asociată de cele mai multe ori
cu arhitectura organică, sau structurile realizate de mișcarea artistică Bauhaus în materie de spații
private sau comunale. În contrast, un exemplu de arhitectură post-modernă este sediul companiei
AT&T (astăzi Sony) din New York, care, ca și orice zgârie-nori, este construit pe o structură
metalică, având foarte multe ferestre, dar care, spre deosebire de construcțiile de birouri
moderniste, împrumută și elemente din diverse stiluri clasice (coloane, fronton, etc.). Un prim
exemplu de artă post-modernă exprimată cu ajutorul arhitecturii se întinde de-a lungul porțiuni
celebre pentru jocurile de noroc din Las Vegas, Nevada, așa numita Las Vegas Strip. Clădirile de-
a lungul acestui bulevard reflectă numeroase perioade ale artei sau referințe culturale într-un colaj
interesant, generat deopotrivă de timpul construcției, clădirile înconjurătoare și interesele
comerciale (momentane sau cu bătaie lungă) ale proprietarilor.
Arhitectura post-modernă a fost descrisă ca fiind "neo-eclectică", astfel încât referința și
ornamentul s-au întors pe fațade, înlocuind stilurile fără ornamente și agresive ale modernismului,
cum este spre exemplu într-o clădire din Boston, Massachusetts. Acest eclectism este combinat cu
utilizarea unghiurilor non-ortogonale și a suprafețelor de forme cele mai variate și ciudate; aici
putându-se menționa ca printre cele mai faimoase, Stuttgart State Gallery și Guggenheim Museum
Bilbao. Arhitecții moderniști consideră clădirile post-moderne drept vulgare și clare forme de
kitsch. Arhitecții post-moderni privesc spațiile moderniste proiectate de aceștia ca fiind lipsite de
suflet și de delicatețe. Diferențele estetice de bază privesc nivelul tehnicității arhitecturii, cu
accentul pus pe dorința modernismului de a reduce deopotrivă cantitatea de material și costurile
unei structuri, respectiv de a-i standardiza construcția. Post-modernismul nu are asemenea
imperative și caută exuberanța în orice, în tehnicile de construcție, în modificarea unghiurilor
tuturor suprafețelor, în folosirea diferitelor tipuri de ornamente, semănând la nivelul elaborării și
al rafinamentului execuției, mai mult decât cu orice, cu arhitectura Art Deco. Lista arhitecților
postmoderni îi include pe foarte cunoscuții Philip Johnson, John Burgee, Robert Venturi, Ricardo
Boffil, James Stirling, Santiago Calatrava și Frank Gehry.

"Profetul postmodernității" a fost arhitectul și criticul american Charles Jencks, în al cărui studiu
au fost definite trăsăturile esențiale ale curentului. Arhitecții post-moderni au căutat un punct de
conjuncție între tehnologia secolului XX și stilurile tradiționale din trecut, în special clasicismul.
Ca reacție la austeritatea mișcării moderniste, arhitecții s-au întors la surse regionale și tradiționale,
introducând ornamente, culori, și sculpturi, adesea într-o manieră neașteptată, hibridă, sau chiar
jucăușă. Exemplul arhetipal de arhitectură post-modernă este Portland Public Services Building în
Portland, Oregon (construită între 1980 - 1982) având ca autor pe Michael Graves; o clădire uriașă
ale cărei suprafețe sunt însuflețite de contrastul culorilor și de prezența motivelor ornamentale.
Exemple: Sony Building, Lever House, ambele din din New York, Portland Building din Portland,
Neue Staatsgalerie din Stuttgart.

În Secolul XXI s-a construit deja primul zgârie-nori, care a bătut toate recordurile; urmează altele
mai înalte, care deja se află în construcție. Secolul XXI anunță nenumărate progrese surprinzătoare
și senzaționale în lumea arhitecturii. Construcțiile în stil deconstructivist de la sfârșitul sec. XX și
începutul sec. XXI, construcții ce par lipsite de logică și pe punctul de a se prăbuși, au fost
proiectate pe computere, iar tehnologia informației va marca și pe viitor evoluția formelor
arhitecturale în secolul XXI. Arhitectura de ultimă oră a încercat să depășească mai mult ca
niciodată formele specifice modernismului din secolul XX. Competiția internațională celei mai
înalte clădiri din lume este încă în derulare. Finalizată în 2003, Taipei 101 are o înălțime de 448
metri, surclasată în 2010 de Burj Khalifa, atingând o înălțime de 828 de metri. Mai sunt și alte
clădiri, aflate în faze de proiect, care vor atinge înălțimi de peste 1000 de metri.

Interesul pentru mediul înconjurător, stimulentele economice și disponibilitatea tehnologiilor

importante, cum ar fi panourile solare și sistemele de ventilație, au determinat mulți arhitecți să
proiecteze clădiri cu un consum scăzut de energie. Clădirea de la nr. 30 de pe St Mary Axe
din Londra, numită "The Gherkin", proiectată de firma de arhitectură Foster & Partens de o așa
manieră, încât curenții de aer din clădire sunt controlați, pentru a menține o temperatura optimă
fără a folosi sistemele de ventilație.

Fabricarea ieftină și în masă a materialelor din fier, sticlă și beton a condus la o adevărată explozie
a creativității arhitecturale în timpul și după revoluția industrială. Tendințele evolutive din
domeniul tehnologiei vor continua, iar construcțiile din secolul XXI vor profita de noile
posibilități. Rezistența și mobilitatea edificiilor se vor îmbunătăți utilizându-se noile materiale și
tehnologii, ca de exemplu sticla ultra-rezistentă, fibra de carbon sau noile materiale plastice.