UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE DREPT

DREPTUL ASIGURĂRILOR

SUPORT DE CURS REDACTAT ÎN TEHNOLOGIE ID

Autor
LECTOR DR. RAMONA CIOBANU

AN IV, SEMESTRUL II

2018/2019
1
Introducere

Cursul de Dreptul asigurărilor își propune să prezinte din punct de vedere juridic
actorii acestui sector economic (asigurătorii, intermediarii și reasigurătorii) precum și diferite
ramuri ale asigurărilor (asigurări de bunuri, asigurări de persoane, asigurările de răspundere
civilă, etc).
Totodată, contractul de asigurare – suportul juridic al acestei activități – este analizat
sub aspectul încheierii, efectelor, executării și încetării.
Dreptul asigurărilor este o disciplină tânără pentru o activitate relativ veche.
Asigurările reprezintă un mecanism în care putem regăsi toate activitățile umane, cu scop
lucrativ sau nu, reprezentând și un mod complementar de finanțare a activităților bancare.
Studiul materiei constă în accentuarea specificului său: asigurarea are o dimensiune
colectivă și una individuală. Astfel, pe de o parte, operațiunile de asigurare sunt organizate
pentru o populație dată, iar pe de altă parte, la aceste operațiuni iau parte asigurătorii,
intermediarii, reasigurătorii, dar și instituții publice. Operațiunile de asigurare sunt
caracterizate printr-o serie de relații contractuale, sunt operațiuni complexe care necesită o
organizare elaborată care a apărut relativ recent.
Misiunea esențială a asigurărilor este aceea de a procura siguranță oamenilor acolo
unde ei au nevoie de ea. Ele îi protejează împotriva riscului hazardului care planează asupra
lor și asupra bunurilor care le aparțin, conferindu-le încredere în viitor.
Așadar, asigurările joacă un important rol economic și social.

Obiectivele cursului
Obiectivele cursului constau, în principal, în:
 familiarizarea studenţilor cu noţiunile de bază ale Dreptului asigurărilor,
precum asigurare, asigurător, reasigurător, coasigurare, asigurare multiplă,
primă de asigurare, indemnizație de asigurare, risc, daună, dosar de daună,
contract de asigurare;
 dezvoltarea de către student a abilităţilor de a aplica corect cunoștinţele
teoretice acumulate pentru soluţionarea problemelor practice şi a speţelor
din domeniul asigurărilor;
 să-şi formeze şi dezvolte capacitatea de analiză şi sinteză, abilitatea de a
corela noţiunile specifice Dreptului asigurărilor cu alte noțiuni de drept
civil, drept bancar, drept administrativ, dreptul consumatorului, precum și
cu noțiuni specifice altor ramuri de drept pentru a înțelege complexitatea

2
 obiectului acestei discipline;
 dezvoltarea de către student a abilităţilor necesare să realizeze eseuri şi
proiecte de cercetare pe teme specifice Dreptului asigurărilor.

Competenţe conferite
Cursul de Drepul asigurărilor are ca obiectiv principal familiarizarea studenţilor
Programului de studii Drept, anul IV, forma de învăţământ FR, cu noțiunile
specifice asigurărilor, astfel încât, la sfârşitul acestui curs, studenţii să fie capabili:
 să definească noţiunile de asigurare, reasigurare, coasigurare, retrocesiune,
contract de asigurare, asigurat, asigurător, intermediari în asigurare, terț
păgubit, beneficiar al asigurării, prima de asigurare, indemnizația de
asigurare, obiectul asigurării, riscul asigurat, cazul asigurat, dauna, suma
asigurată, franșiza;
 să rezume desfășurarea activității de asigurare, activitate la care participă
asigurătorii, asigurații, intermediarii în asigurare, dar și instituțiile statului
care au atribuții de autorizare, reglementare, supraveghere și control în
domeniul asigurărilor;
 precizeze particularitățile contractului de asigurare;
 clasifice asigurările și să descrie mecanismul diferitelor tipuri de asigurări;
 explice importanța respectării normelor juridice care reglementează
activitatea de asigurare pentru stabilitatea micro şi macroeconomică, pentru
buna funcționare a economiei;
 să-şi dezvolte abilitatea de a dezbate teme de interes în domeniul
asigurărilor.
Totodată, orice student ar trebui să demonstreze că poate lucra atât independent cât
şi în grupuri în scopul informării ştiinţifice şi obţinerea datelor necesare pentru
realizarea sarcinilor de lucru; să aibă capacitatea de a utiliza în mod corect
limbajul de specialitate astfel încât să poată comunica cu alte persoane în cadrul
muncii în echipă; să fie capabil de a putea înţelege şi dezbate conţinutul
manualelor şi publicaţiilor de specialitate demonstrând că le înţeleg şi le pot
transmite mai departe; ar trebui să dovedească: progresul în însuşirea unor noi
tehnici de învăţare, abilităţi de autocontrol permanent şi conştient privind
motivaţiile pentru învăţare, capacitatea de a face distincţie între date, informaţii şi

3
cunoaştere şi de a gestiona toate acestea; conştientizarea motivaţiei învăţării
continue.

Resurse şi mijloace de lucru

Pentru evaluarea semestrială a cunoştinţelor, la acest nivel, este suficientă
studierea termenilor, noţiunilor şi caracterelor care definesc instituţiile analizate.
Dezvoltarea şi aprofundarea tematicilor presupun cercetarea tratatelor şi cursurilor
universitare detaliate, a monografiilor și revistelor de specialitate.
Metodele de învăţare sunt: studiu individual, învăţarea prin descoperire, învățarea
bazată pe resurse, studiu de caz, problematizarea, rezolvarea exerciţiilor şi a
testelor de evaluare, a temelor de control.

Structura cursului
Structura cursului conţine:
- 10 unităţi de învăţare; unităţile de învăţare (UI) au un conţinut care
evoluează în complexitate, putând fi însuşite în procesul de învăţare
în perioade cuprinse între 2 şi 3 ore;
- rezumatul existent la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare, se doreşte
un ajutor sistematic al activităţii de învăţare, constituind o enumerare
a problematicii analizate;
- sunt formulate două teme de control, la finele cursului; temele de
control, precum şi evaluarea acestora se vor transmite studentului atât
în cadrul seminariilor faţă în faţă, cât şi prin postarea acestora pe
platforma e-learning;
- testele de evaluare au drept scop antrenarea studenţilor în
soluţionarea unor probleme adaptate tematicii fiecărei unităţi de
învăţare.

Cerinţe preliminare
Cunoștințele dobândite la disciplinele Drept civil, Drept comercial, Drept bancar,
Drept administrativ, Dreptul consumatorului sunt valorificate pentru înțelegerea

4
Dreptului asigurărilor.

Discipline deservite
Cunoştinţele dobândite în cadrul disciplinei Dreptul asigurărilor sunt utile
studiului disciplinelor Dreptul comerțului internațional, Dreptul concurenței,
precum și pentru aprofundarea Dreptului civil, Dreptului comercial și Dreptului
bancar.

Durata medie de studiu individual

Parcurgerea de către studenţi a unităţilor de învăţare ale cursului Dreptul
asigurărilor (atât aspectele teoretice, cât şi rezolvarea testelor de evaluare şi
rezolvarea problemelor propuse) se poate face în 2-3 ore pentru fiecare unitate.

Evaluarea

Evaluare sub forma unui examen scris, ce va conţine întrebări tip grilă din materia
prezentată în cadrul acestui material.

5
Cuprins
Introducere ............................................................................................................................. 2
Chestionar evaluare prerechizite ........................................................................................... 10
Unitatea de învăţare 1. Noțiuni introductive............................................................................11
1.1. Introducere ......................................................................................................... 11
1.2. Competenţe......................................................................................................... 11
1.3. Comerțul cu asigurări. Scurt istoric al asigurărilor.................................................12
1.4. Evoluția istorică a societăților de asigurare în România………………………….14
1.5. Rezumat..................................................................................................................18
1.6. Test de evaluare......................................................................................................19
Unitatea de învăţare 2. Asigurarea – Definiție. Funcții. Principii. Clasificare ...................... 20
2.1. Introducere ......................................................................................................... 20
2.2. Competenţe......................................................................................................... 20
2.3. Noțiunea de asigurare..............................................................................................21
2.4. Funcțiile asigurării..................................................................................................24
2.5. Principiile asigurării................................................................................................24
2.6. Clasificarea asigurărilor..........................................................................................25
2.7. Rezumat..................................................................................................................29
2.8. Test de evaluare......................................................................................................29
Unitatea de învăţare 3. Noțiuni specifice asigurărilor........................................................... 30
3.1. Introducere ......................................................................................................... 30
3.2. Competenţe......................................................................................................... 30
3.3. Principalele noțiuni folosite în asigurări.................................................................31
3.4. Coasigurarea............................................................................................................33
3.5. Reasigurarea și retrocesiunea..................................................................................33
3.6. Intermediarii în asigurare........................................................................................34
3.7. Rezumat..................................................................................................................39
3.8. Test de evaluare......................................................................................................40
Unitatea de învăţare 4. Societățile de asigurare.................................................................... 41
4.1. Introducere ......................................................................................................... 41
4.2. Competenţe......................................................................................................... 41
4.3. Participanții la activitatea de asigurare...................................................................42
4.4. Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF)......................................................42
4.5. Societățile comerciale de asigurare.........................................................................43
4.6. Principalele obligații ale societăților comerciale de asigurare................................45
4.7. Societățile mutuale de asigurare.............................................................................47
6
 4.8. Rezumat..................................................................................................................49
4.9. Test de evaluare......................................................................................................50
Unitatea de învăţare 5. Contractul de asigurare. Încheiere ................................................ .51
5.1. Introducere ......................................................................................................... 51
5.2. Competenţe......................................................................................................... 51
5.3. Definiția contractului de asigurare..........................................................................52
5.4. Caracterele contractului de asigurare......................................................................52
5.5. Părțile contractului de asigurare..............................................................................53
5.6. Condiții de fond......................................................................................................54
5.7. Condiții de formă....................................................................................................55
5.8. Reguli privind încheierea contractului de asigurare………………………………56
5.9. Clauzele abuzive.....................................................................................................58
5.10. Rezumat................................................................................................................59
5.11. Test de evaluare....................................................................................................59
Unitatea de învăţare 6. Contractul de asigurare. Efecte.........................................................61
6.1. Introducere ......................................................................................................... 61
6.2. Competenţe......................................................................................................... 61
6.3. Obligațiile asiguratului............................................................................................62
6.4. Obligațiile asigurătorului........................................................................................63
6.5. Cazuri de exonerare a asigurătorului de la plata indemnizației de asigurare..........64
6.6. Raporturile de coasigurare......................................................................................65
6.7. Efectele contractului de asigurare între asigurat și reasigurător.............................65
6.8. Efectele contractului de asigurare față de terți........................................................65
6.9. Cesiunea contractului de asigurare..........................................................................66
6.10. Modificarea contractului de asigurare...................................................................66
6.11. Încetarea contractului de asigurare........................................................................67
6.12. Cazuri speciale de încetare a contractului de asigurare........................................67
6.13. Rezumat................................................................................................................68
6.14. Test de evaluare....................................................................................................68
Unitatea de învăţare 7. Asigurările de bunuri..........................................................................69
7.1. Introducere ......................................................................................................... 69
7.2. Competenţe......................................................................................................... 69
7.3. Noțiuni generale......................................................................................................70
7.4. Riscurile asigurate...................................................................................................71
7.5. Încheierea contractului............................................................................................71
7.6. Efectele contractului de asigurare de bunuri...........................................................71
7.7. Sisteme de acoperire a prejudiciului.......................................................................72
7.8. Cazuri de excludere de la plata despăgubirilor.......................................................72

7
 7.9. Încetarea contractului de asigurare de bunuri.........................................................73
7.10. Rezumat................................................................................................................73
7.11. Test de evaluare....................................................................................................74
Unitatea de învăţare 8. Asigurarea de răspundere civilă auto (RCA). Noțiuni generale.
Încheiere....................................................................................................................................75
8.1. Introducere ......................................................................................................... 75
8.2. Competenţe......................................................................................................... 75
8.3. Asigurarea de răspundere civilă. Prezentare generală.............................................76
8.4. Sediul materiei pentru asigurarea de răspundere civilă auto (RCA).......................77
8.5. Persoanele obligate să încheie asigurarea...............................................................77
8.6. Limitele teritoriale de aplicare ...............................................................................79
8.7. Încheierea contractului RCA...................................................................................82
8.8. Riscul asigurat.........................................................................................................84
8.9. Riscuri neacoperite..................................................................................................86
8.10. Prima de asigurare.................................................................................................87
8.11. Rezumat................................................................................................................89
8.12. Test de evaluare....................................................................................................90
Unitatea de învăţare 9. Asigurarea de răspundere civilă auto (RCA).
Efecte.........................................................................................................................................91
9.1. Introducere ......................................................................................................... 91
9.2. Competenţe......................................................................................................... 91
9.3. Obligațiile părților contractante..............................................................................92
9.4. Efectele contractului de asigurare RCA după producerea cazului asigurat............92
9.5. Procedura de stabilire și acordare a despăgubirilor.................................................96
9.6. Întinderea despăgubirilor......................................................................................103
9.7. Recuperarea despăgubirilor plătite de asigurător..................................................103
9.8. Suspendarea contractului RCA.............................................................................103
9.9. Încetarea contractului RCA...................................................................................104
9.10. Rezumat..............................................................................................................104
9.11. Test de evaluare..................................................................................................105
Unitatea de învăţare 10. Asigurările de persoane..................................................................106
10.1. Introducere...................................................................................................... 106
10.2. Competenţe ..................................................................................................... 106
10.3. Obiectul contractului de asigurare de persoane..................................................107
10.4. Riscurile asigurate...............................................................................................107
10.5. Părțile contractante..............................................................................................107
10.6. Încheierea contractului de asigurare de persoane................................................107
10.7. Denunțarea contractului de asigurare de persoane..............................................108

8
 10.8. Efectele contractului de asigurare de persoane...................................................108
10.9. Cazuri de excludere de la despăgubire................................................................109
10.10. Încetarea contractului de asigurare de persoane................................................109
10.11. Asigurările de viață...........................................................................................110
10.12. Asigurările de persoane, altele decât cele de viață............................................112
10.13. Rezumat............................................................................................................113
10.14. Test de evaluare................................................................................................114
Anexa 1........................................................................................................................116
Anexa 2........................................................................................................................117
Anexa 3........................................................................................................................118
Anexa 4........................................................................................................................119
Anexa 5........................................................................................................................120
Temă de control 1 ............................................................................................................... 121
Temă de control 2 ............................................................................................................... 121
Bibliografie ........................................................................................................................ 122

9
Chestionar evaluare prerechizite

1. Ce este contractul?
2. Cum putem clasifica contractele?
3. Ce este termenul?
4. Ce este condiția?
5. Care este diferența dintre reziliere și rezoluțiune?
6. Ce este clauza abuzivă?
7. Care sunt tipurile de societăți comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990 privind
societățile comerciale?

10
 Unitatea de învăţare 1.
Noțiuni introductive

Cuprins
1.1. Introducere .............................................................................................................
1.2. Competenţe.............................................................................................................
1.3. Comerțul cu asigurări. Scurt istoric al asigurărilor.....................................................
1.4. Evoluția istorică a societăților de asigurare în România…………………………….
1.5. Rezumat......................................................................................................................
1.6. Test de evaluare..........................................................................................................

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare l îşi propune familiarizarea studenţilor cu
aspectele teoretice referitoare la apariția și evoluția comerțului cu asigurări;
evoluția societăților de asigurări, înființarea instituțiilor cu rol de reglementare,
control și supraveghere a asigurărilor, legislația care reglementează asigurările în
România.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea primei unităţi de învăţare va permite studentului să:
 rezume evoluția comerțului cu asigurări în antichitate, evul mediu și epoca
modernă,
 rezume evoluția societăților de asigurări în România,
 explice particularitățile asigurărilor din România și conexiunea cu
asigurările europene,
 enunțe izvoarele dreptului asigurărilor în România.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

11
 1.3. Comerțul cu asigurări. Scurt istoric al asigurărilor

Antichitate. Ideea de asigurare, respectiv de suportare a pagubelor în comun, este tot atât de
veche precum instinctul de solidaritate umană.

Exemple
Cel mai vechi document scris datează de circa 6500 de ani, document din
cuprinsul căruia rezultă că meșteșugarii tăietori de piatră din Egiptul de Jos au
constituit un fond de întrajutorare format din contribuțiile tuturor membrilor
fondului pentru acoperirea pagubelor provocate de calamitățile naturale. De
asemenea, în Babilon, Fenicia și alte state din antichitate, proprietarii caravanelor
și cei ai corăbiilor formau asociații, în cadrul cărora suportau în comun pagubele
cauzate de jafuri sau alte pericole ivite în cursul transportului.

Prima asigurare obligatorie datează din timpul legislatorului Solon din Atena (640-
558 î.e.n.), care a ordonat ca societățile politice și meșteșugărești să constituie un fond comun,
alimentat prin cotizații lunare, având ca scop acoperirea pagubelor survenite în interiorul
grupului. Așadar, putem conchide că apariția asigurărilor se pierde în negura timpului,
evoluția asigurărilor fiind legată de evoluția comerțului. În vechime, ca și astăzi, operațiunile
de asigurare priveau riscul și ideea de evitare și distribuire a riscului.

Exemple
Spre exemplu, în agricultură, în cazul inundațiilor, comunitatea venea în ajutorul
sinistraților, iar în transportul maritim, bunurile transportate erau asigurate
împotriva furtunii.

Tehnicile de asigurare folosite în Orient și Grecia antică au fost preluate de romani.

Astfel, comercianților care livrau bunuri armatei romane, guvernul le asigura marfa în
schimbul unei prime de asigurare. De asemenea, existau persoane care asigurau transportul
unor sume de bani în schimbul unei prime de asigurare. Totodată, la Roma, ca și în Grecia, a
existat o instituție juridică numită foenus nauticum sau împrumutul maritim, care consta în
împrumutul cu dobândă acordat proprietarului mărfurilor transportate, împrumut care trebuia
rambursat transportatorului dacă nava ajungea la destinație, iar dacă nava eșua, proprietarul
era scutit de datorie. Riscul transportului pe mare era suportat de către transportator, nu de
către proprietarul mărfurilor.
Evul Mediu. În Evul Mediu, în Anglia, Irlanda, Danemarca și Germania, asociațiile
meșteșugarilor și negustorilor, numite ghilde, acordau membrilor despăgubiri pentru

12
pierderile suferite din incendiu, furt și naufragiu. Primele asigurări au apărut la Roma în sec.
al XIV-lea prin modernizarea împrumutului maritim (foenus nauticum). A apărut contractul
de asigurare, constatat printr-un înscris numit poliță.

Exemple
Primele polițe de asigurare maritimă, care se păstrează în diferite muzee ale
lumii, sunt scrise în limba italiană și au constituit modelul pe baza căruia s-au
încheiat polițele de pretutindeni.

Din a doua jumătate a sec. al XIV-lea, polițele de asigurare încep să fie redactate de
notari și cuprind aproape toate evenimentele fortuite cauzatoare de pagube și deci se lărgește
plaja riscurilor asigurate. În sec. al XVI-lea, în orașul Anvers, port și important centru
comercial, se încheiau tranzacții comerciale și se soluționau litigiile izvorâte din contractele
de asigurare. În secolul următor, Amsterdam devine centul comerțului european. Se
înființează o Cameră pentru asigurări, Banca Amsterdam și Bursa Amsterdam, prima piață
bursieră a lumii.
Epoca modernă. Primele entități juridice în domeniul asigurărilor au fost camerele de
asigurare create de stat, bănci sau asociații ale comercianților și mai târziu au apărut
societățile de asigurare.

Exemple
 Camera de asigurare de la Bruges, Belgia, (1310) asigura mărfurile
împotriva riscurilor maritime.
 Camera de asigurare de la Londra (1576).
 Camera de asigurare de la Amsterdam (1598).

Prima societate de asigurări se pare că a fost înființată în Franța la 1686. Asigurările

au cunoscut o puternică dezvoltare și în Anglia datorită practicării comerțului. Din studierea
arhivelor Amiralității engleze a rezultat că cea mai veche poliță de asigurare a fost datată la 20
septembrie 1547, fiind redactată în limba italiană și tradusă în limba engleză. Societăți de
asigurări au apărut și în Anglia în jurul anilor 1700. Polițele erau negociate de brokeri, se
redactau la notari, care țineau evidența tuturor polițelor încheiate.

Exemple
Exemple de astfel de societăți:
 Sun Fire Office

13
  Lloyd
 East India Company
 South Sea Company
 Royal Africa Company
 London Assurance
 Royal Exchange Assurance

Sun Fire Office este cea mai veche companie de asigurări din Anglia (1710) și își
desfășoară activitatea și astăzi.
Cel mai renumit loc din Londra unde se încheiau asigurări maritime, sub forma
polițelor Lloyd’s, era pe strada Lombard. În anul 1720 a avut loc o criză a asigurărilor la
Londra, motiv pentru care Parlamentul a restrâns dreptul de a încheia asigurări maritime,
acordându-l doar companiilor London Assurance și Royal Exchange Assurance. Printr-o
hotărâre a Parlamentului s-a stabilit obligativitatea clauzelor poliței Lloyd’s pentru
asigurătorii maritimi. Această poliță era emisă de societatea comercială Lloyd’s care
funcționa ca o societate pe acțiuni.
Apariția reasigurărilor este legată tot de comerțul maritim, în timpul lui Ludovic al
XIV-lea. Societățile de asigurări și-au propus să încheie reasigurări pentru asigurările proprii,
cu alte cuvinte să-și asigure activitatea.

Să ne reamintim...

Apariția asigurărilor se pierde în negura timpului, evoluția asigurărilor fiind legată

de evoluția comerțului. În vechime, ca și astăzi, operațiunile de asigurare priveau
riscul și ideea de evitare și distribuire a riscului.
În antichitate existau asocieri mutuale care aveau ca scop acoperirea prejudiciilor
cauzate de sinistre. Totodată, tehnicile de asigurare folosite în Orient și Grecia antică
au fost preluate de romani și priveau, în principal, transportul maritim.
În evul mediu a apărut contractul de asigurare, constatat printr-un înscris numit
poliță și se constituie primele camere de asigurare.
În epoca modernă crește numărul camerelor de asigurare, apar societățile de
asigurare și reasigurare.

1.4. Evoluția istorică a societăților de asigurare în România

În România, cele mai vechi societăți de asigurări au fost în Transilvania. Încă din
perioada Evului mediu, fiecare membru al breslei era obligat să plătească o taxă de înscriere și

14
cotizații periodice, sume din care se plăteau cheltuielile de înmormântare ale celor săraci și
erau ajutate familiile membrilor decedați.

Exemple
La Brașov exista o asociație de întrajutorare, Casa de incendiu (1744), care a
funcționat pe baza cotizațiilor plătite de membrii asociației, cotizații din care erau
despăgubiți cei care sufereau de pe urma unui incendiu. Existau și reprezentanțe
ale societăților de asigurări străine.

Odată cu dezvoltarea economiei, procesele de producție au devenit din ce în ce mai

complexe, amplificând și riscul producerii unor evenimente cauzatoare de pagube. În
consecință, interesul oamenilor pentru luarea unor măsuri de evitare a suportării riscului de
unul singur a crescut considerabil.
După Tratatul de la Adrianopol din anul 1829, Principatele române au intensificat
exportul de cereale și, drept urmare, au apărut societăți străine de asigurare care și-au deschis
agenții la București, Iași, porturile dunărene, al căror obiect de activitate îl constituiau
asigurările de viață, incendiu și transporturile fluviale și maritime. Dezvoltarea economică de
până la primul război mondial a determinat apariția și proliferarea societăților de asigurare cu
capital autohton, cum ar fi Dacia, Transilvania, România, Naționala, Generala, Agricola,
Prima ardeleană, Asigurarea Românească.
În 1871 a fost înființată societatea de asigurări Dacia și ulterior s-a creat o veritabilă
piață a asigurărilor. În România, primul act normativ în domeniul asigurărilor a fost Înaltul
Decret Domnesc nr.699/13 martie 1871 prin care a fost autorizată societatea de asigurare
Dacia, reglementări fiind cuprinse ulterior în Codul comercial (1887) și alte legi.
Societățile de asigurări Dacia și România au fuzionat în anul 1882 sub denumirea de
Dacia-România și au pus bazele unei societăți de asigurare puternice care și-a desfășurat
activitatea pe întreg cuprinsul țării, determinând societățile străine să-și retragă
reprezentanțele și să-și cedeze portofoliul societății autohtone.
În perioada interbelică, asigurările din țara noastră au cunoscut o adevărată înflorire.
Societățile străine și-au deschis agenții și sucursale proprii pe teritoriul României, spre
exemplu Sun din Londra și Adriatica din Trieste. Astfel, în anul 1936 existau 36 de societăți
de asigurare române și străine care încheiau asigurări de bunuri și de persoane, acordând o
atenție deosebită riscurilor de incendiu și transport.
Menționăm că prin Legea nr.216/1930 a fost înființat Oficiul pentru supravegherea
întreprinderilor private care încheiau asigurări și reasigurări în țară, iar prin Legea
nr.820/1942 s-a organizat Regia Autonomă a Asigurărilor de Stat, care asigura nu numai

15
bunurile proprietate de stat deținute de ministere, case de economii și așezăminte culturale,
dar practica și unele asigurări obligatorii sau facultative ale persoanelor fizice. Activitatea
acestei regii s-a caracterizat prin lărgirea sferei riscurilor asigurate și prin reasigurarea unora
dintre ele la societăți din țară sau străinătate.
În 1948 societățile de asigurări au fost naționalizate, iar portofoliul lor a fost preluat de
o societate româno-sovietică de asigurări Sovrom-Asigurare, care avea ca obiect contractarea
asigurărilor facultative de bunuri și persoane.
Prin Decretul nr.38/1952 a fost creată Administrația Asigurărilor de Stat (ADAS), sub
îndrumarea și controlul Ministerului Finanțelor, având ca obiect asigurările obligatorii, prin
efectul legii, de bunuri și de persoane, precum și operațiunile de reasigurare. În anul următor,
ADAS a preluat de la Sovrom-Asigurare și asigurările facultative de bunuri și persoane,
devenind singura societate de asigurări din România.
Decretul 471/1971 a stabilit un nou cadru legislativ pentru asigurările din România. Ca
element de noutate reținem asigurarea obligatorie pentru pagubele produse prin accidente de
autovehicule și extinderea raporturilor de asigurare cu privire la bunurile din sectorul agricol
și viticol.
La 1 ianuarie 1991, ADAS și-a încetat activitatea, locul ei fiind luat de trei societăți pe
acțiuni cu capital integral de stat:
 Asigurarea Românească S.A. care avea ca obiect principal de activitate asigurările
facultative de viață, asigurările obligatorii și asigurările facultative de autoturisme.
 Societatea de Asigurare și Reasigurare Astra S.A. care încheia asigurări și reasigurări
în relațiile cu străinătatea.
 Carom S.A. care a preluat activitatea de constatare a daunelor, stabilirea și plata
despăgubirilor pentru daunele produse în România când răspunderea revenea unor
asigurați la asigurători din străinătate și în cazurile de daune produse în străinătate de
asigurați la societățile de asigurare din țara noastră.
În septembrie 1990, a fost înființată prima societate de asigurare cu capital integral
privat din România, UNITA S.R.L., cu sediul la Timișoara.
A fost adoptată Legea nr.47/1991 privind constituirea, organizarea și funcționarea
societăților comerciale din domeniul asigurărilor care stipula că activitatea de asigurare din
România se realizează prin societățile de asigurare, societățile de asigurare-reasigurare,
societățile de reasigurare și societățile de intermediere. Acestea se puteau constitui ca societăți
pe acțiuni și societăți cu răspundere limitată, cu avizul Oficiului de Supraveghere a Activității
de Asigurare și Reasigurare - OSAAR, care funcționa ca direcție în Ministerul Economiei și
Finanțelor.
În anul 1994 ia naștere Uniunea Națională a Societăților de Asigurare și Reasigurare
din România – UNSAR, asociație profesională a asigurătorilor și reasigurătorilor din România.

16
 Prin Legea nr.136/1995 privind asigurările și reasigurările din România s-a armonizat
legislația română din domeniul asigurărilor cu directivele comunitare, ceea ce a permis
dezvoltarea unui puternic sector privat în asigurări, în care își pot desfășura activitatea
inclusiv societăți cu capital integral străin, precum și reprezentanțe ale societăților de
asigurare străine.
Prin Legea nr.32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor, s-
a înființat Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, instituție autonomă, cu rol de
reglementare, control și supraveghere a asigurărilor.
Prin OUG nr.93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de
Supraveghere Financiară a fost constituită o nouă instituție cu rol de reglementare, control și
supraveghere a asigurărilor - Autorității de Supraveghere Financiară (ASF). De asemenea,
legislația în domeniul asigurărilor a cunoscut modificări succesive determinate de caracterul
deosebit de dinamic al acestui domeniu de activitate, dar și ca urmare a nevoii de aliniere la
normele europene.

Exemple
Asigurările sunt operațiuni deosebit de complexe care privesc acoperirea
riscurilor de către asigurători, prin plata unor despăgubiri, ca urmare a achitării
primei de asigurare de către asigurați. Dat fiind faptul că aceste operațiuni
presupun interese financiare importante, la ele participă persoane fizice și juridice
de drept privat, dar și autorități administrative care trebuie să intervină pentru:
a) a asigura un cadru favorabil activității de asigurare exercitate de
asigurători și intermediari;
b) a adopta reguli de prudență care să protejeze asigurații întrucât
asigurătorii sunt profesioniști, iar asigurații sunt necunoscători ai domeniului și
pot fi supuși la abuzuri.
Acestea sunt motivele pentru care statele au înființat autorități de
supraveghere a asigurărilor.

În prezent, activitatea de asigurare din România este reglementată de următoarele acte

normative:
 Legea nr.503/2004 privind redresarea financiară și falimentul societăților de
asigurare, republicată
 OUG nr.93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de
Supraveghere Financiară, modificată și completată.
 Legea nr.213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, modificată.
 Legea nr.237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare
și reasigurare, modificată.

17
 Legea nr.132/2017 privind asigurarea de răspundere civilă auto pentru
prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.
 Legea nr. 236/2018 privind distribuția în asigurări.
 Codul civil.

Rezumat
Apariția asigurărilor se pierde în negura timpului, evoluția asigurărilor fiind legată
de evoluția comerțului. În vechime, ca și astăzi, operațiunile de asigurare priveau
riscul și ideea de evitare și distribuire a riscului.
În antichitate existau asocieri mutuale care aveau ca scop acoperirea prejudiciilor
cauzate de sinistre. Totodată, tehnicile de asigurare folosite în Orient și Grecia antică
au fost preluate de romani și priveau, în principal, transportul maritim.
În evul mediu a apărut contractul de asigurare, constatat printr-un înscris numit
poliță și se constituie primele camere de asigurare.
În epoca modernă crește numărul camerelor de asigurare, apar societățile de
asigurare și reasigurare.
În România, cele mai vechi societăți de asigurări au fost în Transilvania. Încă din
perioada Evului mediu, fiecare membru al breslei era obligat să plătească o taxă de
înscriere și cotizații periodice, sume din care se plăteau cheltuielile de înmormântare
ale celor săraci și erau ajutate familiile membrilor decedați. Se constituie și societăți
mutuale. Astfel, la Brașov exista o asociație de întrajutorare, Casa de incendiu
(1744), care a funcționat pe baza cotizațiilor plătite de membrii asociației, cotizații
din care erau despăgubiți cei care sufereau de pe urma unui incendiu. Totodată, în
Transilvania își desfășurau activitatea și reprezentanțe ale societăților de asigurări
străine.
În sec. al XIX-lea apar primele societăți de asigurare cu capital autohton în țările
române. Acestea proliferează și activitatea de asigurare înflorește, situație care se
menține și în perioada interbelică. După cel de-al doilea război mondial, societățile
de asigurare sunt naționalizate și în anul 1950 este înființată Administrația
Asigurărilor de Stat (ADAS) – unica societate de asigurare și reasigurare din
România.
După Revoluție, ADAS și-a încetat activitatea, locul ei fiind luat de trei societăți pe
acțiuni cu capital integral de stat, se constituie societăți private de asigurare cu
capital român și străin, autorități de supraveghere a asigurărilor, asocieri
profesionale ale asigurătorilor și reasigurătorilor din România.
Legislația din domeniul asigurărilor a cunoscut numeroase modificări, în prezent
existând numeroase acte normative care reglementează această materie.

18
Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Ce este foenus nauticum?
2. Unde au apărut primele polițe de asigurare?
3. Unde s-a constituit prima societate de asigurare din lume?
4. Ce este polița Loyd's?
5. Precizați instituția cu rol de reglementare, control și supraveghere a
asigurărilor în România.

19
 Unitatea de învăţare 2.
Asigurarea - Definiție. Funcții. Principii. Clasificare

Cuprins
2.1. Introducere .............................................................................................................
2.2. Competenţe.............................................................................................................
2.3. Noțiunea de asigurare................................................................................................
2.4. Funcțiile asigurării......................................................................................................
2.5. Principiile asigurării....................................................................................................
2.6. Clasificarea asigurărilor..............................................................................................
2.7. Rezumat......................................................................................................................
2.8. Test de evaluare..........................................................................................................

2.1. Introducere
Unitatea de învăţare 2 îşi propune familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice
referitoare la noțiunea de asigurare, funcțiile și principiile acesteia, clasificarea
asigurărilor.

2.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea primei unităţi de învăţare va permite studentului să:
 definească noțiunea de asigurare,
 enunțe funcțiile asigurării,
 rezume principiile asigurării,
 clasifice asigurările.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare 2 este de 3 ore.

20
 2.3. Noțiunea de asigurare

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „asigurare” provine de la latinescul

assecurare, care însemna a face sigur, a proteja de un pericol, a garanta, a proteja, a
salvgarda. Având o natură complexă, noțiunea de asigurare trebuie abordată din punct de
vedere tehnic, economic și juridic.
Din punct de vedere tehnic, cele două componente fundamentale ale asigurărilor sunt
compensarea riscurilor prin asigurarea unei mutualități și aplicarea legilor statisticii.
Asigurarea este o întrajutorare organizată în scopul de a ușura situația celui care a suferit o
pagubă. Toți plătesc pentru unul, dar participarea fiecăruia dintre ei este redusă. Mutualitatea
permite dispersia riscurilor. Cu cât numărul persoanelor care intră în asocierea mutuală este
mai mare, cu atât suportarea riscurilor este mai ușoară. Constituirea fondului comun și
dispersia riscurilor sunt elementele cheie ale asigurării.
Riscul planează asupra noastră pretutindeni și permanent, însoțind orice activitate pe
care o desfășurăm, pe parcursul întregii vieți. Asigurarea a apărut din nevoia de protecție pe
care o resimte omul în fața unor evenimente pe care nu le poate prevedea și nici nu le poate
depăși exclusiv prin forțe proprii. Astfel, principiul mutualității, baza tehnicii asigurărilor, are
o natură profund umanitară. Este mâna de ajutor pe care fiecare membru al grupului o întinde
semenului său, supus acelorași pericole ca și el. Rolul asigurătorului este de a gestiona fondul
constituit din contribuțiile membrilor. Dar pentru că de multe ori acest fond se poate dovedi
insuficient, asigurătorul îl investește pentru a-l spori.
În evoluția asigurărilor trebuie să menționăm contribuția matematicienilor la studiul
riscului și al incertitudinii cu ajutorul calculului combinatorial, al permutărilor și al altor
calcule probabilistice.

Exemple
Calculul probabilistic a fost expus pentru prima dată de Blaise Pascal în lucrarea
intitulată Geometria hazardului (1654), în care a demonstrat că hazardul se
supune legilor. Observațiile lui Pascal au fost valorificate de matematicianul
elvețian Jacob Bernoulli care a dezvoltat legea numerelor mari, potrivit căreia,
incertitudinea poate fi diminuată prin creșterea numărului de observații, iar riscul
poate fi cuantificat.

Prin aplicarea calculului probabilistic și a legii numerelor mari, asigurătorii apelează la

o serie de reguli pentru a descoperi frecvența și costul producerii unui anumit risc, pe baza

21
datelor privind evenimentele trecute. Statisticile trebuie raportate la o multitudine de cazuri
pentru ca probabilitatea producerii riscului să fie cât mai exactă și să aibă la bază riscuri
omogene calitativ (din punct de vedere al naturii lor) și cantitativ (din punct de vedere al
valorii lor).
Există riscuri cu o probabilitate de producere mai mare, precum și riscuri cu valori
mari. Asigurătorul trebuie să realizeze o compensare a riscurilor, conform legilor matematice
pe care și-a bazat previziunile.
Potrivit art.2 alin.(B) pct.471 din Legea nr.32/2000, actuarul este persoana
fizică înregistrată în Registrul actuarilor, specializată în evaluarea riscului prin metode
statistice care, în domeniul asigurărilor, sunt folosite pentru calcularea primelor, rezervelor
tehnice și a anuităților. De remarcat că Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și
supravegherea activității de asigurare și reasigurare, de modificare și completare a Legii nr.
32/2000, nu definește actuarul, după cum nici Legea nr. 236/2018 privind distribuția în
asigurări, lege care abrogă Legea nr. 32/2000, nu definește această noțiune.
Abordarea economică a conceptului de asigurare privește funcția sa financiară, aceea
de acoperire prejudiciilor cauzate de o gamă variată de riscuri. Asigurarea trebuie privită atât
din punctul de vedere al asigurătorului, cât și al asiguratului. Pentru asigurător, asigurarea
reprezintă o activitate aducătoare de profit, iar pentru asigurat o modalitate de finanțare a
pierderilor. Asigurătorul realizează o dispersie a riscurilor în cadrul asocierii mutuale,
realizând un transfer al riscului de la individ la comunitate.
Din punct de vedere juridic, asigurarea este un acord de voință între o persoană fizică
sau juridică, în calitate de asigurat, și o persoană juridică în calitate de asigurător, prin care
asiguratul solicită protecția asigurătorului, pentru un risc sau pentru o clasă de riscuri, sub
forma unei indemnizații, în schimbul unei sume de bani numită primă de asigurare. Putem
spune că prin asigurare se vinde și se cumpără protecție față de risc.
În România, asigurarea a cunoscut mai multe definiții legale. Dinamica pieței
asigurărilor s-a reflectat în legislația specială, determinând definirea și redefinirea noțiunile
specifice asigurărilor în actele normative succesive privitoare la asigurări. Astfel, art. 2 alin.
(A) pct. 3 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea și supravegherea intermediarilor în
asigurări și reasigurări definește asigurarea ca fiind „operațiunea prin care un asigurător
constituie, pe principiul mutualității, un fond de asigurare, prin contribuția unui număr de
asigurați, expuși la producerea anumitor riscuri, și îi indemnizează pe cei care suferă un
prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum și pe seama celorlalte
venituri rezultate ca urmare a activității desfășurate”. Totodată, potrivit art. 1 alin. (2) pct. 2
din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și
reasigurare, de modificare și completare a Legii nr. 32/2000, asigurarea este „activitatea
exercitată în sau din România, care desemnează, în principal, oferirea, intermedierea,
negocierea, încheierea de contracte de asigurare și reasigurare, încasarea de prime, lichidarea

22
de daune, activitatea de regres și de recuperare, precum și investirea sau fructificarea
fondurilor proprii și atrase prin activitatea desfășurată”.
Legea nr.236/2018 privind distribuția în asigurări, lege care abrogă Legea nr.32/2000,
nu definește asigurarea, dar definește asigurătorul ca fiind o societate de asigurare care
desfășoară activități de distribuție de asigurări și reasigurări. Potrivit art.3 alin.1 pct.9 din
lege, distribuția de asigurări este ,,activitatea care constă în consultanță cu privire la contracte
de asigurare, propunerea de astfel de contracte sau desfășurarea altor acțiuni premergătoare în
vederea încheierii unor astfel de contracte, în încheierea unor astfel de contracte sau în
asistență pentru gestionarea sau derularea unor astfel de contracte, în special în cazul unei
solicitări de despăgubiri, inclusiv furnizarea de informații privind unul sau mai multe
contracte de asigurare în conformitate cu criteriile selectate de clienți pe un site sau prin alte
mijloace de comunicare și alcătuirea unui clasament al produselor de asigurare, inclusiv
comparații de preț și de produse, sau o reducere la o primă, în cazul în care clientul are
posibilitatea de a încheia în mod direct sau indirect un contract de asigurare prin utilizarea
unui site sau a altor mijloace de comunicare”. De asemenea, potrivit art.3 alin.1 pct.10 din
lege, distribuția de reasigurări este activitatea ,,care constă în consultanță cu privire la
contracte de reasigurare, propunerea de astfel de contracte sau desfășurarea altor acțiuni
premergătoare în vederea încheierii unor astfel de contracte, în încheierea unor astfel de
contracte sau în asistență pentru gestionarea sau derularea unor astfel de contracte, în special
în cazul unei solicitări de despăgubire, inclusiv în cazul în care sunt desfășurate de un
reasigurător fără intervenția unui intermediar de reasigurări”.
Această ultimă lege transpune în dreptul român prevederile Directivei (UE) 2016/97 a
Parlamentului European și a Consiliului din 20 ianuarie 2016 privind distribuția de asigurări,
publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L, nr. 26 din 2 februarie 2016 și
introduce această noțiune nouă – distribuția în asigurări și reasigurări.

Să ne reamintim...

Având o natură complexă, noțiunea de asigurare trebuie abordată din punct de

vedere tehnic, economic și juridic.
Din punct de vedere tehnic, cele două componente fundamentale ale asigurărilor
sunt compensarea riscurilor prin asigurarea unei mutualități și aplicarea legilor
statisticii.
Abordarea economică a conceptului de asigurare privește funcția sa financiară,
aceea de acoperire prejudiciilor cauzate de o gamă variată de riscuri.
Din punct de vedere juridic, asigurarea este un acord de voință între o persoană
fizică sau juridică, în calitate de asigurat, și o persoană juridică în calitate de
asigurător, prin care asiguratul solicită protecția asigurătorului, pentru un risc sau
pentru o clasă de riscuri, sub forma unei indemnizații, în schimbul unei sume de bani

23
 numită primă de asigurare. Putem spune că prin asigurare se vinde și se cumpără
protecție față de risc.

2.4. Funcțiile asigurării

Cele mai importante funcții ale asigurării sunt următoarele:

a) Funcția de compensare financiară a pierderilor din fondul de asigurare constituit din
primele de asigurare;
b) Funcția de prevenire a pagubelor care se realizează prin inserarea în contractul de
asigurare a unor clauze care îl obligă pe asigurat la o conduită diligentă și preventivă și
prin finanțarea unor activități de prevenire;
c) Funcția financiară realizată prin investirea fondului de asigurare de către asigurător și
prin mărirea rezervelor existente;
d) Funcția de economisire, întâlnită în asigurările de viață, care-i permite asiguratului
posibilitatea de a participa la profitul asigurătorului;
e) Funcția de sprijinire a statului în domeniul protecției sociale prin despăgubirile
acordate.
2.5. Principiile asigurării

Asigurările sunt guvernate de o serie de principii generale.

1. Unitatea asigurărilor care semnifică unitatea normelor aplicabile domeniului
asigurărilor. Caracterul unitar nu presupune practicarea acelorași tarife de către
asigurători pentru că acest fapt are aptitudinea de a exclude concurența.
2. Universalitatea asigurărilor se referă la gama largă de riscuri care pot fi cuprinse în
asigurare.
3. Individualizarea asigurărilor care constă în acordarea indemnizațiilor de asigurare
numai pentru riscurile prevăzute în contractul de asigurare și numai asiguraților sau
beneficiarilor specificați în clauzele contractuale.
4. Principiul despăgubirii potrivit căruia, în asigurările de daune, asigurătorul trebuie să
acopere prejudiciul produs în patrimoniul asiguratului sau unui terț. Indemnizația de
asigurare nu trebuie să depășească valoarea daunei sau valoarea bunului în momentul
sinistrului pentru că indemnizația de asigurare nu trebuie să fie o sursă de îmbogățire.
5. Realitatea asigurărilor care privește datele avute în vedere de asigurător în calculele
sale statistice, date temeinic verificate, deduse din evenimente trecute.
6. Principiul mutualității presupune existența unei comunități de risc și constituirea unui
fond de despăgubire.

24
 7. Principiul bunei-credințe care guvernează contractul de asigurare, atât în momentul
încheierii sale, cât și pe parcursul executării.
8. Principiul eficienței economice care presupune că activitatea de asigurare trebuie astfel
organizată încât să fie generatoare de profit pentru asigurător, dovedind utilitatea
activității de asigurare.

Să ne reamintim...

Asigurările îndeplinesc următoarele funcții: funcția de compensare financiară a

pierderilor; funcția de prevenire a pagubelor; funcția financiară; funcția de
economisire; funcția de sprijinire a statului în domeniul protecției sociale.
Asigurările sunt guvernate de următoarele principii: unitatea asigurărilor,
universalitatea asigurărilor, individualizarea asigurărilor, principiul despăgubirii,
realitatea asigurărilor, principiul mutualității, principiul bunei-credințe și principiul
eficienței economice.

2.6. Clasificarea asigurărilor

 Clasificare legală

Nici legea Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și
reasigurare și nici Legea nr.236/2018 privind distribuția în asigurări, lege care abrogă Legea
nr.32/2000, nu clasifică asigurările însă, dispozițiile art.1 alin.2 pct.3 din Legea nr. 237/2015
definesc asigurătorul ca fiind o ,,societate de asigurări directe de viaţă sau de asigurări
directe generale, care este autorizată să funcţioneze în conformitate cu dispozițiile prezentei
părți sau cele ale părții a II-a, după caz”.
În consecință, asigurările sunt clasificate indirect în asigurări de viață și asigurări
generale. Se menține așadar clasificarea asigurărilor realizată de art.3 alin.1 din Lege
nr.32/2000.
Prin Anexa 1 la Legea nr.32/2000, în categoria asigurărilor de viață sunt incluse mai
multe tipuri de asigurări care au o bază contractuală:
a) asigurări de viață care includ: asigurarea la termen de supraviețuire, asigurarea de
deces, asigurarea la termen de supraviețuire și de deces (mixtă de viață), asigurarea de
viață cu rambursarea primelor, asigurarea de căsătorie, asigurarea de naștere;
b) anuități;
c) asigurări de viață suplimentare: asigurări de deces din accident, asigurări de vătămări
corporale, asigurări de incapacitate permanentă din boală, asigurări de incapacitate

25
 permanentă din accident, asigurări de incapacitate temporară din boală, asigurări de
incapacitate temporară din accident, asigurări de spitalizare, asigurări de cheltuieli
medicale, asigurări de boli grave, asigurări de șomaj, când acestea sunt subscrise
suplimentar unui contract de asigurări de viață;
d) asigurări permanente de sănătate.
Aceste tipuri de asigurări se regăsesc în patru clase de asigurări de viață, specificate
de asemenea în Anexa 1, și anume:
I. Asigurări de viață, anuități și asigurări de viață suplimentare;
II. Asigurări de căsătorie, asigurări de naștere;
III. Asigurări de viață și anuități care sunt legate de fonduri de investiții;
IV. Asigurări permanente de sănătate.
Potrivit Anexei 1, există următoarele clase de asigurări generale:
1. Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă și bolile profesionale), pentru
care se acordă
- despăgubiri financiare;
- despăgubiri în natură;
- despăgubiri mixte (financiare și în natură);
- despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în timpul transportului.
2. Asigurări de sănătate, pentru care se acordă:
- despăgubiri financiare;
- despăgubiri în natură;
- despăgubiri mixte (financiare și în natură).
3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare), care acoperă:
- daune survenite la mijloacele de transport terestru cu motor;
- daune survenite la mijloacele de transport terestru, altele decât cele cu motor.
4. Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă:
- daune survenite la mijloacele de transport feroviar care se deplasează sau transportă
mărfuri ori persoane.
5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă:
- daune survenite la mijloacele de transport aerian.
6. Asigurări de mijloace de transport maritim, lacustru și fluvial, care acoperă:
- daune survenite la mijloace de transport fluvial;
- daune survenite la mijloace de transport lacustru;
- daune survenite la mijloace de transport maritim.
7. Asigurări de bunuri în tranzit, care acoperă:
- daune suferite de mărfuri, bagaje și alte bunuri transportate.
8. Asigurări de incendiu și alte calamități naturale, care acoperă:

26
- daune suferite de proprietăți și bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5,
6 și 7), cauzate de:
- incendiu;
- explozie;
- furtună;
- alte fenomene naturale în afara furtunii;
- energie nucleară;
- surpare de teren.
9. Alte asigurări de bunuri, care acoperă:
- daune suferite de proprietăți și bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5,
6 si 7), atunci când aceste daune sunt cauzate de grindină sau îngheț, furt, altele decât
cele prevăzute la pct. 8.
10. Asigurări de răspundere civilă pentru vehicule, care acoperă:
- daune care rezultă din folosirea vehiculelor terestre (inclusiv răspunderea
transportatorului).
11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, care acoperă:
daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport aerian (inclusiv răspunderea
transportatorului).
12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport maritim, lacustru și
fluvial, care acoperă:
- daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport maritim, lacustru și fluvial
(inclusiv răspunderea transportatorului).
13. Asigurări de răspundere civila generală, care acoperă:
- daune din prejudicii produse terților, altele decât cele menționate la pct. 10, 11 si 12.
14. Asigurări de credite care acoperă următoarele riscuri:
- insolvabilitate;
- credit de export;
- vânzare în rate;
- credit ipotecar;
- credit agricol.
15. Asigurări de garanții pentru:
- garanții directe;
- garanții indirecte.
16. Asigurări de pierderi financiare, care acoperă:
- riscuri de șomaj;
- insuficiența veniturilor;
- pierderi datorate condițiilor meteorologice nefavorabile;
- nerealizarea beneficiilor;

27
 - riscurile aferente cheltuielilor curente;
- cheltuielile comerciale neprevăzute;
- deprecierea valorii de piață;
- pierderile de rentă sau alte venituri similare;
- pierderile comerciale indirecte, altele decât cele menționate anterior;
- pierderile financiare necomerciale;
- alte pierderi financiare, conform clauzelor contractului de asigurare.
17. Asigurări de protecție juridică, care acoperă:
- cheltuielile cu procedura judiciară și alte cheltuieli, cum ar fi: recuperarea pagubei
suferite de asigurat printr-o procedură civilă sau penală, apărarea ori reprezentarea
asiguratului într-o procedură penală, administrativă sau împotriva unei reclamații
îndreptate împotriva acestuia.
18. Asigurări de asistență a persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor sau
absențelor de la domiciliu ori de la locul de reședință permanentă.

 Clasificarea asigurărilor potrivit doctrinei

În doctrină asigurările sunt clasificate după mai multe criterii.

După modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare, există:
- asigurări obligatorii, impuse de lege,
- asigurări facultative, încheiate de asigurat ca urmare a nevoii sale de protecție.
După domeniul asigurării, există:
- asigurări de bunuri,
- asigurări de răspundere civilă,
- asigurări de persoane,
- asigurare de credite, garanții, pierderi financiare și alte asigurări.
După teritoriul pe care se acordă acoperirea prin asigurare:
- asigurări interne, fără element de extraneitate,
- asigurări externe, care conțin un element de extraneitate; spre exemplu, domiciliul
asiguratului, locul producerii riscului, locul unde se află bunul asigurat, etc. se găsesc
într-o altă țară decât în cea în care s-a încheiat contractul.
După tipul raporturilor care se stabilesc între asigurat și asigurător:
- asigurări directe, care se încheie între asigurat și asigurător,
- asigurări încheiate prin intermediari.
După caracterul comercial al raporturilor de asigurare:
- asigurări comerciale care sunt fapte de comerț bilaterale,
- asigurări mixte care sunt fapte de comerț pentru asigurător, iar pentru asigurat sunt
fapte civile.

28
Rezumat
Având o natură complexă, noțiunea de asigurare trebuie abordată din punct de
vedere tehnic, economic și juridic.
Din punct de vedere tehnic, cele două componente fundamentale ale asigurărilor
sunt compensarea riscurilor prin asigurarea unei mutualități și aplicarea legilor
statisticii.
Abordarea economică a conceptului de asigurare privește funcția sa financiară, aceea
de acoperire prejudiciilor cauzate de o gamă variată de riscuri.
Din punct de vedere juridic, asigurarea este un acord de voință între o persoană
fizică sau juridică, în calitate de asigurat, și o persoană juridică în calitate de
asigurător, prin care asiguratul solicită protecția asigurătorului, pentru un risc sau
pentru o clasă de riscuri, sub forma unei indemnizații, în schimbul unei sume de bani
numită primă de asigurare. Putem spune că prin asigurare se vinde și se cumpără
protecție față de risc.
Asigurările îndeplinesc următoarele funcții: funcția de compensare financiară a
pierderilor; funcția de prevenire a pagubelor; funcția financiară; funcția de
economisire; funcția de sprijinire a statului în domeniul protecției sociale.
Asigurările sunt guvernate de următoarele principii: unitatea asigurărilor,
universalitatea asigurărilor, individualizarea asigurărilor, principiul despăgubirii,
realitatea asigurărilor, principiul mutualității, principiul bunei-credințe și principiul
eficienței economice.
Conform dreptului pozitiv, asigurările se clasifică în asigurări de viață și asigurări
generale. Doctrina clasifică și ea asigurările porivit unor criterii.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Ce este actuarul?
2. În ce constă principiul individualizării asigurărilor?
3. În ce constă funcția de economisire a asigurărilor?
4. Cum sunt clasificate asigurările potrivit dreptului pozitiv?

29
 Unitatea de învăţare 3.
Noțiuni specifice asigurărilor

Cuprins
3.1. Introducere .............................................................................................................
3.2. Competenţe.............................................................................................................
3.3. Principalele noțiuni folosite în asigurări.....................................................................
3.4. Coasigurarea................................................................................................................
3.5. Reasigurarea și retrocesiunea......................................................................................
3.6. Intermediarii în asigurare............................................................................................
3.7. Rezumat......................................................................................................................
3.8. Test de evaluare..........................................................................................................

3.1. Introducere
Unitatea de învăţare 3 îşi propune familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice
referitoare la principalele noțiuni folosite în asigurări, operațiunile de reasigurare,
coasigurare și retrocesiune, precum și cu privire la activitatea intermediarilor în
asigurări.

3.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea primei unităţi de învăţare va permite studentului să:
 precizeze și să definească principalele noțiuni folosite în asigurări,
 definească coasigurarea și să explice distincția dintre asigurare și
coasigurare,
 definească reasigurarea și să explice distincția dintre asigurare și
reasigurare,
 definească retrocesiunea și să explice distincția dintre asigurare și
coasigurare,
 precizeze categoriile de intermediari în asigurări, să enunțe condițiile pe
care trebuie să le îndeplinească pentru a dobândi această calitate și pentru
a-și desfășura activitatea.

30
 Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare 3 este de 3 ore.

3.3. Principalele noțiuni folosite în asigurări

Asigurarea este activitatea care desemnează oferirea, intermedierea, negocierea,

încheierea contractelor de asigurare și reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune,
activitatea de regres și de recuperare, investirea și fructificarea fondurilor proprii și atrase prin
activitatea desfășurată (art.1 alin.2 pct.2 din Legea nr.237/2015).
Asigurător – societate de asigurări directe de viaţă sau de asigurări directe generale.
Asigurător compozit – asigurător care deține autorizaţie de a subscrie simultan
asigurări directe generale şi asigurări directe de viaţă.
Asigurător mixt – asigurător care subscrie simultan asigurări şi reasigurări.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică care încheie contractul de asigurare,
plătește primele de asigurare, iar în cazul producerii riscului asigurat, încasează despăgubirile
de la asigurător.
Contractantul asigurării/ beneficiarul asigurării
Contractantul – persoana care încheie contractul de asigurare, plătește primele, dar nu
încasează despăgubirile. Contractantul asigură riscurile beneficiarului.
Beneficiarul asigurării – persoana fizică sau juridică ce încasează despăgubirile (indemnizația
de asigurare). Nu semnează polița, nu plătește prime, nu are obligații izvorâte din raportul de
asigurare.

Exemple
 În asigurările de deces - beneficiarul este o altă persoană decât asiguratul.
 În asigurările de studii încheiate de părinți – beneficiarii sunt copiii.

Nu se confundă beneficiarul cu moștenitorii. Pentru moștenitori se aplică regulile de la

moștenire; beneficiar poate fi desemnată și o altă persoană.
Persoana cuprinsă în asigurare – asiguratul include în contractul de asigurare și o
altă persoană, astfel încât asigurătorul va fi obligat la despăgubiri și dacă riscul asigurat se
produce de către acesta. Persoana cuprinsă în asigurare diferă de beneficiar; este asigurat, dar
nu încasează indemnizația de asigurare. Este o noțiune specifică asigurării de răspundere
civilă.

31
 Terțul păgubit – asigurarea privește un anumit risc producător de prejudicii unui
(unor) terț care va încasa indemnizația de asigurare.
Prima de asigurare – suma de bani pe care o plătește asiguratul asigurătorului pentru
asumarea riscului.
Indemnizația de asigurare/ despăgubirea – suma de bani pe care o plătește
asigurătorul asiguratului/beneficiarului asigurării la survenirea cazului asigurat.
Obiectul asigurării. Se asigură valori patrimoniale (bunuri, credite, pierderi
financiare, etc) sau nepatrimoniale (viața, sănătatea).

Exemple
Facem distincție între obiectul asigurării și obiectul contractului de asigurare
care este format din obligațiile părților privind plata primei de asigurare și a
indemnizației de asigurare.

Riscul asigurat – este evenimentul viitor, posibil, dar incert, prevăzut în contract, la
care sunt expuse bunurile, patrimoniul, viața sau sănătatea unei persoane.

Exemple
Boala, moartea, incendiul, alunecări de teren, inundații, cutremur, furt, accident.

Cazul asigurat. Riscul este evenimentul care se poate întâmpla, iar cazul asigurat este
evenimentul deja produs. Nu există caz fără risc asigurat. Din momentul producerii cazului
asigurat intervine răspunderea asigurătorului.
Dauna sau prejudiciul - efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei
ilicite a altei persoane. Se au în vedere numai prejudiciile efective suferite, nu și beneficiul
nerealizat (lucrum cessans). Se acoperă prejudiciul până la concurența sumei asigurate,
diferența o suportă asiguratul.
Suma asigurată – este limita maximă pe care o poate atinge indemnizația de
asigurare. La asigurarea de răspundere civilă auto se stabilește prin norme legale, iar în
celelalte cazuri prin convenția părților.
Franșiza – este partea din prejudiciu suportată de persoana păgubită. Lipsa franșizei
scumpește asigurarea.
Termenul de păsuire. Prima de asigurare se plătește o singură dată, la încheierea
contractului de asigurare, sau în mai multe tranșe lunare, trimestrial sau pe alte unități de
timp. În contractul de asigurare se poate insera o clauză prin care asigurătorul dă dreptul
asiguratului să plătească prima și după împlinirea scadenței, evitând sancțiunea rezilierii
contractului. Termenul de păsuire poate fi de 15, 30 de zile, etc.

32
 3.4. Coasigurarea

Coasigurarea este operațiunea prin care doi sau mai mulți asigurători acoperă același
risc, fiecare asumându-și o cotă parte din acesta (art.2239 alin.1 Cod civil).
Exemple
Valoarea de 100% a unui bun este asigurată de doi asigurători în cote egale (50%
și 50%) sau disproporționat (40% și 60%).

3.5. Reasigurarea și retrocesiunea

Reasigurarea este operațiunea prin care asigurătorul se asigură la un alt asigurător în

schimbul plății unei prime de asigurare. Reasigurarea nu stinge obligațiile asigurătorului și nu
stabilește nici un raport juridic între asigurat și reasigurător (art.2240 alin.3 Cod civil).
Activitatea de reasigurare se grupează în:
a) reasigurări de viață;
b) reasigurări generale;
c) reasigurări de viață și generale, denumite reasigurări compozite.
Retrocesiunea este operațiunea prin care reasigurătorul cedează o parte din riscul
acceptat/ preluat (art.2241 Cod civil).

Să ne reamintim...
Asigurarea este activitatea care desemnează oferirea, intermedierea, negocierea,
încheierea contractelor de asigurare și reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de
daune, activitatea de regres și de recuperare, investirea și fructificarea fondurilor
proprii și atrase prin activitatea desfășurată.
Coasigurarea este operațiunea prin care doi sau mai mulți asigurători acoperă
același risc, fiecare asumându-și o cotă parte din acesta.
Reasigurarea este operațiunea prin care asigurătorul se asigură la un alt asigurător în
schimbul plății unei prime de asigurare.
Retrocesiunea este operațiunea prin care reasigurătorul cedează o parte din riscul
acceptat/ preluat.
Alte noțiuni folosite în asigurări sunt: asigurător, asigurător mixt, asigurător
compozit, contractant, beneficiar al asigurării, persoana cuprinsă în asigurare, terț
păgubit, prima de asigurare, indemnizația de asigurare, obiectul asigurării, riscul

33
 asigurat, cazul asigurat, dauna, suma asigurată, franșiza, termenul de păsuire.

3.6. Intermediarii în asigurare

Activitatea de asigurare și reasigurare se poate realiza direct, nemijlocit de societățile

de asigurări și/sau reasigurări sau prin intermediari.
Activitatea de intermediere se referă la: negocierea contractului de
asigurare/reasigurare, încheiere, plata primelor, comunicarea survenirii cazului asigurat,
constatarea și evaluarea daunelor, adică operațiuni care formează, potrivit Legii nr. 236/2018
conținutul activității de distribuție de asigurări și reasigurări.

A se vedea dispozițiile privitoare la distribuția de asigurări/reasigurări cuprinse la

art. 3 alin.1 pct. 6-10 din Legea nr. 236/2018 privind distribuția în asigurări.

Intermediarii sunt persoane fizice sau juridice care desfășoară activități de

intermediere în schimbul unui comision/remunerații.
Potrivit Legii nr. 236/2018 privind distribuția în asigurări, intermediarii de asigurări
sunt principali și secundari.
Intermediarul principal este intermediarul, persoană juridică, ce desfășoară
activitate de distribuție ulterior obținerii autorizării de către A.S.F. și instituțiile de credit sau
firmele de investiții potrivit definiției de la art. 4 alin. (1) pct. 1 și 2 din Regulamentul nr.
575/2013 care obțin avizul A.S.F. pentru desfășurarea activității de distribuție (art. 3 alin.1
pct. 15 din Legea nr. 236/2018).
Intermediarul secundar este intermediarul sau intermediar de asigurări auxiliare,
persoană fizică sau juridică, înregistrată la A.S.F., care desfășoară activitate de distribuție
sub deplina răspundere a unui intermediar principal sau a uneia sau mai multor societăți,
după caz, și instituțiile de credit sau firmele de investiții, potrivit definiției de la art. 4 alin. (1)
pct. 1 și 2 din Regulamentul nr. 575/2013, care desfășoară activitate de distribuție sub
deplina răspundere a uneia ori mai multor societăți, după caz (art. 3 alin.1 pct. 16 din Legea
nr. 236/2018).
Intermediarul de asigurări auxiliare - persoană fizică sau juridică, alta decât o
instituție de credit sau o firmă de investiții în sensul definiției de la art. 4 alin. (1) pct. 1 și 2
din Regulamentul nr. 575/2013, care inițiază sau desfășoară, în schimbul unei remunerații,
activități de distribuție de asigurări în mod auxiliar, cu îndeplinirea cumulativă a

34
următoarelor condiții: a) să nu desfășoare activitatea de distribuție de asigurări ca activitate
profesională principală; b) să distribuie numai produse de asigurare care sunt complementare
unui bun sau serviciu; c) produsele de asigurare în cauză exclud riscurile din asigurările de
viață și de răspundere civilă, cu excepția cazului în care acoperirea unor astfel de riscuri este
complementară bunului sau serviciului oferit ca parte a activității sale profesionale principale
(art. 3 alin.1 pct. 12 din Legea nr. 236/2018).
Intermediarii principali se autorizează, potrivit legii, de către Autoritatea de
Supraveghere Financiară și se înregistrează în Registrul asigurătorilor, reasigurătorilor și
intermediarilor în asigurări și/sau reasigurări și sunt profesioniști.
Asigurătorii sunt obligați să elibereze intermediarilor (secundari) în asigurări, persoane
juridice, un certificat de înregistrare, iar intermediarilor în asigurări, persoane fizice, o
legitimație. Datele și informațiile care se trec în aceste documente se stabilesc prin acte
normative.
Intermediarii în asigurări și/sau în reasigurări, persoane juridice, sunt obligați să
afișeze la toate sediile, principale și secundare, la loc vizibil, copii după autorizația emisă de
Autoritatea de Supraveghere Financiară, pentru brokerii de asigurare și/sau de reasigurare, ori
după certificatul de înregistrare emis de asigurători sau reasigurători, pentru agenții de
asigurare sau de reasigurare, persoane juridice, după înregistrarea în Registrul asigurătorilor,
reasigurătorilor și intermediarilor în asigurări și/sau reasigurări.
Societățile și intermediarii principali deschid și mențin registre proprii privind
persoanele fizice și juridice care desfășoară activități de distribuție și transmit aceste
informații și ASF. Astfel, intermediarii principali se înregistrează singuri la ASF, iar cei
secundari sunt inregistrați de societățile de asigurare sau intermediarii principali.

Ce registre ține ASF în materie de asigurări?

A se vedea https://asfromania.ro/

Potrivit art.12 alin.6 din Legea nr. 236/2018, înaintea încheierii unui contract de
asigurare, asigurătorii și/sau intermediarii de asigurări trebuie să prezinte clienților în timp util
următoarele informații:
a) în cazul asigurătorilor și intermediarilor: (i) identitatea și adresa acestora; (ii)
calitatea de intermediar sau de asigurător deținută, după caz; (iii) dacă oferă consultanță cu
privire la produsele de asigurare comercializate; (iv) procedurile de soluționare a litigiilor;
b) în cazul intermediarilor: (i) registrul în care sunt înscriși și modalitățile prin care se
poate verifica acest lucru; (ii) dacă aceștia reprezintă clientul sau acționează pentru și în
numele asigurătorului.

35
 Totodată, intermediarii au obligația de a furniza clienților informații relevate cu privire
la raporturile dintre ei și societățile de asigurare.

A se vedea dispozițiile art. 13 din Legea nr. 236/2018 privind distribuția în asigurări
privitoare la informațiile privind conflictele de interese.

Nu în ultimul rând, distribuitorii de asigurări (societăți de asigurare și intermediari) au

obligația să comunice potențialului asigurat un document de informare privind produsul de
asigurare care trebuie să cuprindă următoarele informații (art.14 alin.9 din Legea nr.
236/2018): a) tipul de asigurare; b) un rezumat al acoperirii asigurării cuprinzând: (i)
principalele riscuri; (ii) suma asigurată; (iii) acoperirea geografică, dacă este cazul; (iv)
rezumatul riscurilor excluse, dacă este cazul; c) metodele de plată a primelor și frecvența
plăților; d) principalele excluderi pentru care nu se pot face solicitări de despăgubiri; e)
obligații la începutul contractului; f) obligații pe durata contractului; g) obligații în cazul
solicitării de despăgubiri; h) durata contractului, inclusiv data de începere și de încheiere a
acestuia; i) metode de încetare a contractului.
Sunt intermediari principali: instituții de credit, societățile de investiții și brokerii.
Sunt intermediari secundari: agenții și subagenții de asigurări, agenții subordonați și
persoane fizice ori juridice care distribuie produse de asigurare complementare unui bun sau
serviciu (intermediarii auxiliari).
În cele ce urmează ne oprim asupra fiecărei categorii de intermediari.
Agentul de asigurări – este persoana fizică sau juridică împuternicită să încheie în
numele și în contul asigurătorului sau reasigurătorului contracte de asigurare sau reasigurare
cu terții.
O persoană fizică sau juridică poate desfășura o activitate ca agent de asigurare, dacă
deține o autorizație valabilă, scrisă, din partea unui asigurator, denumită contract de agent,
pentru a acționa în numele acestuia.
Dacă un asigurat a încheiat o asigurare printr-un agent de asigurare, asigurătorul în
numele căruia acționează agentul este răspunzător față de asigurat pentru toate actele sau
omisiunile agentului de asigurare.
Subagentul de asigurare – este persoana fizică care este angajată cu contract de
muncă la agentul de asigurări persoana juridică și care acționează în numele acestuia. Sunt
auxiliari ai agentului de asigurare, având calitatea de prepuși ai acestuia.
Agentul de asigurare subordonat – este persoana fizică sau juridică care pe lângă
activitatea sa profesionala principală intermediază în numele și în contul unuia sau mai multor
asigurători produse de asigurare care sunt complementare produselor furnizate ca activitate

36
principală. Agentul de asigurare subordonat exercită activitatea de asigurare ca activitate
accesorie celei principale.
În această categorie facem distincție între instituțiile de credit și instituțiile financiare
nebancare, pe de o parte, și persoane fizice ori juridice care distribuie produse de asigurare
complementare unui bun sau serviciu, pe de altă parte.

Exemple
 Este vorba, pe de o parte, despre contractele de asigurare încheiate de
instituțiile de credit și instituțiile financiare nebancare, activitate de
asigurare care poartă denumirea de bancassurance. Aceste instituții pot
desfășura activități de asigurare ca intermediari principali sau ca
intermediari secundari.
 Este vorba, pe de altă parte, spre exemplu, despre agenții de turism,
dealerii auto, societăți comerciale de tip rent a car. Aceste persoane fizice
sau juridice sunt ceea ce legea a denumit intermediari auxiliari și care pot
fi numai intermediari secundari.

De reținut că asigurătorii au obligația să înregistreze într-un registru agenții de

asigurare persoane fizice sau juridice, subagenții de asigurare și agenții de asigurare
subordonați cu care au încheiat contracte de agent, având și obligația de raportare la ASF.
Brokerul de asigurare – este persoana juridică română care negociază încheierea
contractelor de asigurare și acordă asistență înainte și după încheierea contractului sau un
intermediar dintr-un stat membru UE care desfășoară activități de intermediere în România.
Se autorizează de către Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF).
Brokerul execută în principal o activitate de mediere, de punere față în față a clientului
său, a potențialului asigurat, cu asigurătorul, în scopul încheierii unui contract. El nu este un
reprezentant al potențialului asigurat, ci doar îi arată acestuia cele mai avantajoase asigurări
pe care le poate încheia. Nimic nu împiedică însă cumularea intermedierii cu un mandat
special în care va funcționa reprezentarea.
Brokerul va încasa taxa de brokeraj numai dacă s-a încheiat contractul de asigurare.
Brokerul poate fi ales ca mandatar al asiguratului, dar și al asigurătorului, caz în care îi vor
reveni drepturi și obligații cu privire la încheierea contractului, încasarea primelor, eliberarea
chitanțelor, etc.
Brokerii de asigurare și/sau de reasigurare, sub condiția împuternicirii primite din
partea asigurătorilor și/sau reasiguratorilor, au dreptul să colecteze primele, să plătească
despăgubirile în numele acestora, în moneda prevăzută în contractul de asigurare sau de
reasigurare, după caz, și să emită documentele de asigurare sau de reasigurare în numele
asigurătorului sau reasiguratorului, după caz.

37
 Obligațiile brokerului de asigurări sunt următoarele:
- obligația de plasament al asigurării, respectiv de încheiere a contractului de asigurare;
- alegerea asigurătorului autorizat să acopere riscul asiguratului;
- obligația de informare cu privire la asigurător și contractul pe care îl încheie;
- obligația de consiliere, de sfătuire înainte de încheierea contractului, pe parcursul
executării acestuia și în cazul producerii riscului asigurat;
- obligația de asistență, strâns legată de cea de consiliere, pentru că brokerul sfătuiește
clientul, dar îl și asistă în derularea etapelor contractuale;
- obligația de verificare care trebuie îndeplinită înainte de încheierea contractului
(modul de redactare a poliței, acceptarea acoperirii riscurilor de către asigurător așa
cum a solicitat asiguratul, corectitudinea declarațiilor asiguratului, etc.), cât și pe
parcursul executării (modul de plată al primelor, schimbarea condițiilor de risc, data la
care încetează contractul, posibilitatea reînnoirii lui;
- obligația de loialitate față de client; el trebuie să aleagă tipul de asigurare care se
potrivește cel mai bine nevoilor clientului, este apărătorul intereselor asiguraților; el
este mai mult decât un intermediar, este un specialist în gestionarea riscurilor și un bun
cunoscător al pieței de asigurări.
Brokerii de asigurare și/sau de reasigurare nu își pot desfășura activitatea prin agenți
de asigurare, persoane fizice sau juridice, subagenți ori agenți de asigurare subordonați, ci
numai prin personal propriu și/sau prin asistenți în brokeraj. Așadar, brokerii de asigurare pot
mandata exercitarea anumitor operațiuni de intermediere asistenților în brokeraj. Aceștia,
pentru a-și putea desfășura activitatea, trebuie să se înscrie în Jurnalul asistenților de
brokeraj.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 236/2018 constituie infracțiuni următoarele fapte:
,,(1) Desfășurarea activității de distribuție fără autorizație sau aviz emisă/emis de A.S.F. ori
fără înscrierea în registrele A.S.F. constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3
luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Utilizarea de către societăți sau intermediari principali a serviciilor unor persoane
neînregistrate la A.S.F. sau desfășurarea activității intermediarilor și intermediarilor de
asigurări auxiliare cu nerespectarea prevederilor art. 10 alin. (10) constituie infracțiune și se
pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Emiterea, comercializarea, deținerea polițelor de asigurare false sau falsificate de către
societăți, intermediari principali, membrii personalului direct implicat în activități de
distribuție, precum și de către persoanele fizice care distribuie polițe de asigurare, constituie
infracțiune și se pedepsește potrivit art. 320 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu
modificările și completările ulterioare.
(4) Utilizarea, de către persoane care nu sunt autorizate/avizate de A.S.F. sau care nu sunt
înregistrate pentru desfășurarea activității de distribuție, a denumirilor specifice categoriilor

38
de intermediari principali sau secundari prevăzute de reglementările A.S.F. sau a derivatelor
acestora, în legătură cu o activitate, un produs sau un serviciu, cu excepția cazului în care
această utilizare este stabilită sau recunoscută prin lege ori printr-un acord internațional sau
când, din contextul în care sunt folosite aceste cuvinte, rezultă neîndoielnic că nu este vorba
de activități de distribuție, constituie infracțiune și se pedepsește potrivit art. 244 alin. (2) din
Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare.
(5) Obținerea și utilizarea autorizației sau avizului A.S.F. sau înregistrarea în registrele A.S.F.
prin utilizarea unor declarații false sau alte mijloace ilicite constituie infracțiune și se
pedepsește potrivit prevederilor art. 326 din Legea nr. 286/2009, cu modificările și
completările ulterioare”.

Rezumat

Asigurarea este activitatea care desemnează oferirea, intermedierea, negocierea,

încheierea contractelor de asigurare și reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de
daune, activitatea de regres și de recuperare, investirea și fructificarea fondurilor
proprii și atrase prin activitatea desfășurată.
Coasigurarea este operațiunea prin care doi sau mai mulți asigurători acoperă
același risc, fiecare asumându-și o cotă parte din acesta.
Reasigurarea este operațiunea prin care asigurătorul se asigură la un alt asigurător în
schimbul plății unei prime de asigurare.
Retrocesiunea este operațiunea prin care reasigurătorul cedează o parte din riscul
acceptat/ preluat.

Alte noțiuni folosite în asigurări sunt: asigurător, asigurător mixt, asigurător

compozit, contractant, beneficiar al asigurării, persoana cuprinsă în asigurare, terț
păgubit, prima de asigurare, indemnizația de asigurare, obiectul asigurării, riscul
asigurat, cazul asigurat, dauna, suma asigurată, franșiza, termenul de păsuire.
Activitatea de asigurare și reasigurare se poate realiza direct, nemijlocit de
societățile de asigurări și/sau reasigurări sau prin intermediari.
Activitatea de intermediere se referă la: negocierea contractului de
asigurare/reasigurare, încheiere, plata primelor, comunicarea survenirii cazului
asigurat, constatarea și evaluarea daunelor, adică operațiuni care formează conținutul
activității de distribuție de asigurări și reasigurări.
Intermediarii sunt persoane fizice sau juridice care desfășoară activități de
intermediere în schimbul unui comision/remunerații.
Intermediarii de asigurări sunt principali și secundari.

39
Sunt intermediari principali: instituții de credit, societățile de investiții și brokerii.
Sunt intermediari secundari: agenții și subagenții de asigurări, agenții subordonați.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Care este deosebirea dintre obiectul asigurării și obiectul contractului de
asigurare?
2. Ce este retrocesiunea?
3. Ce este franșiza?
4. Care este diferența între riscul asigurat și cazul asigurat?
5. Brokerul face parte din categoria intermediarilor principali sau din cea a
intermediarilor secundari?
6. Definiți intermediarii auxiliari.

40
 Unitatea de învăţare 4.
Societățile de asigurare

Cuprins
4.1. Introducere .............................................................................................................
4.2. Competenţe.............................................................................................................
4.3. Participanții la activitatea de asigurare.......................................................................
4.4. Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF)..........................................................
4.5. Societățile comerciale de asigurare.............................................................................
4.6. Principalele obligații ale societăților comerciale de asigurare....................................
4.7. Societățile mutuale de asigurare.................................................................................
4.8. Rezumat......................................................................................................................
4.9. Test de evaluare..........................................................................................................

4.1. Introducere
Unitatea de învăţare 4 îşi propune familiarizarea studenţilor cu
aspectele teoretice referitoare la participanții la activitatea de asigurare din
România, constituirea și funcționarea societăților comerciale de asigurări,
societățile mutuale de asigurări, constituirea și rolul ASF.

4.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea unităţii de învăţare 4 va permite studentului să:
 enumere participanții la activitatea de asigurare din România,
 precizeze rolul ASF în domeniul asigurărilor,
 explice cum se constituie societățile comerciale de asigurare,
 enunțe condițiile autorizării societăților de asigurare de către ASF,
 rezume principalele obligații ale societăților comerciale de asigurări,
 definească societățile mutuale de asigurări și să le precizeze
particularitățile.

41
 Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare 4 este de 3 ore.

4.3. Participanții la activitatea de asigurare

Activitatea de asigurare se exercită de următoarele societăți de asigurare:

a. Persoane juridice române, constituite potrivit Legii societăților comerciale
nr.31/1990 ca societăți pe acțiuni, autorizate de ASF și înmatriculate în
Registrul Comerțului.
b. Societăți mutuale,
c. Asigurători și reasigurători autorizați în statele membre ale UE care
desfășoară activități în România.
d. Sucursale sau filiale ale societăților de asigurare și reasigurare din state terțe
care desfășoară activități în România, autorizate de ASF.
e. Asigurători și reasigurători, companii europene pe acțiuni (Societas
Europaea).

 Definiți sucursala.
 Definiți filiala.
 Definiți compania europeană pe acțiuni.

Societățile pe acțiuni care desfășoară activitate de asigurare și/sau reasigurare au

obiect unic de activitate și sunt reglementate de Legea nr.31/1990, Legea nr.26/1990, Codul
civil și legislația specifică asigurărilor. Ele își stabilesc sediul social pe teritoriul României și
includ în mod obligatoriu în denumire, după caz, sintagma societate de asigurare, asigurare-
reasigurare sau reasigurare.
Societățile de asigurare și/sau reasigurare își desfășoară activitățile direct sau prin
intermediari.

4.4. Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF)

Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) a fost înființată în anul 2013 ca

autoritate administrativă autonomă, de specialitate, cu personalitate juridică, autofinanțată și

42
își exercită atribuțiile prin preluarea și reorganizarea atribuțiilor Comisiei Naționale a
Valorilor Mobiliare, Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor și Comisiei de Supraveghere a
Sistemului de Pensii Private.
ASF supraveghează piața de capital, piața asigurărilor și piața pensiilor private.
ASF promovează stabilitatea activității de asigurare și apărarea drepturilor asiguraților,
având atribuții de autorizare, reglementare, supraveghere și control asupra societăților
comerciale de asigurare, societăților mutuale și intermediarilor, precum și de supraveghere a
celorlalte entități care desfășoară activități de asigurare/reasigurare în România. Cooperează și
asigură schimbul de informații cu celelalte autorități de supraveghere din statele membre ale
UE, precum și cu EIOPA (Autoritatea Europeană pentru Asigurări și Pensii Ocupaționale).

A se vedea art.5 ,,Cooperarea cu EIOPA, Comisia Europeană și alte autorități” din

Legea nr. 236/2018.

4.5. Societățile comerciale de asigurare

 Constituire
Societățile pe acțiuni care desfășoară activitate de asigurare și/sau reasigurare au
obiect unic de activitate și sunt reglementate de Legea nr.31/1990, Legea nr.26/1990 privind
Registrul Comerțului, Codul civil și legislația specifică asigurărilor. Ele își stabilesc sediul
social pe teritoriul României și includ în mod obligatoriu în denumire, după caz, sintagma
societate de asigurare, asigurare-reasigurare sau reasigurare.
Societățile de asigurare și/sau reasigurare își desfășoară activitățile direct sau prin
intermediari.
Societățile comerciale de asigurare se constituie prin contract de societate și statut,
încheiate separat sau sub forma înscrisului unic denumit act constitutiv. Se încheie în formă
autentică sau sub semnătură privată potrivit dispozițiilor legii nr.31/1990 privind societățile
comerciale. Forma autentică este obligatorie când societatea se constituie prin subscripție
publică. Întrucât constituirea prin subscripție publică este destul de rară, de regulă actul
constitutiv se încheie sub semnătură privată.

 Acționari
Acționarii sunt persoane fizice sau juridice.

43
  Capitalul social
Legislația specifică prevede limite speciale de capital pentru societățile pe acțiuni care
desfășoară activități de asigurare/reasigurare (art.95 din Legea nr.237/2015).

Exemple
Echivalentul în lei a:
a. 2.500.000 euro pentru asigurătorii care practică asigurări generale
b. 3.700.000 euro pentru asigurătorii care practică asigurări de viață
c. 3.600.000 euro pentru reasigurători.

Se iau în calcul pentru stabilirea limitelor de capital următoarele criterii:

- tipul asigurătorului (captiv, compozit, etc),
- tipul asigurărilor practicate/riscuri asigurate (de viață, generale, reasigurări),
- anumite variabile (rezerve tehnice, prime subscrise, capital de risc, impozite amânate,
cheltuieli administrative).
Pentru a obține autorizația de la ASF, societatea de asigurare/reasigurare trebuie să
aibă întreg capitalul social vărsat în momentul constituirii. Sunt permise numai aporturile în
numerar, iar societatea trebuie să aibă ca obiect de activitate numai asigurările/reasigurările.

 Autorizarea de către ASF

Potrivit legislației din România, asigurările se clasifică în asigurări de viață și
asigurări generale (de bunuri, de sănătate, de răspundere civilă, de transport aerian, de
transport maritim, de transport terestru, de protecție juridică, de accidente de muncă, etc).
Autorizația pentru desfășurarea activităților de asigurare se acordă fie pentru
asigurările de viață, fie pentru asigurările generale.
Autorizația pentru desfășurarea activităților de reasigurare se acordă pentru una
dintre următoarele activități:
- reasigurare de viață,
- reasigurare generală,
- reasigurare compozită (ambele tipuri de asigurări).
Condiții de acordare a autorizației de funcționare de către ASF. Se cer a fi îndeplinite
cumulativ următoarele condiții:
- obiect unic de activitate - asigurările și/sau reasigurările,
- prezentarea unui plan de afaceri,
- îndeplinirea cerințelor de capital,
- respectarea cerințelor de guvernanță reglementate de Legea 237/2015,

44
 - informații privind asociații/acționarii care dețin participații calificate.
Participația calificată reprezintă deținerea, directă sau indirectă, a cel puțin 10% din
drepturile de vot sau capitalul unei societăți de asigurare sau care-i permite exercitarea unei
influențe semnificative asupra administrării societății respective. Asociatul/ acționarul care
deține o participație calificată este asociat/ acționar semnificativ.
Guvernanța se referă la:
- administrarea societății,
- controlul intern,
- auditul intern,
- existența unor politici scrise pentru buna desfășurare a activității.
ASF poate emite recomandări în vederea îndeplinirii condițiilor de autorizare, iar
refuzul de a le aplica trebuie motivat și transmis ASF.
După autorizare, societățile de asigurare vor fi supravegheate de ASF. Ele au obligații
de informare a ASF, care stabilește natura, conținutul și formatul informațiilor. Anual,
societățile de asigurare dau publicității un raport privind solvabilitatea. Legea 237/2015
cuprinde reglementări privitoare la auditul extern, solvabilitate (evaluarea activelor, rezervele
tehnice, garanțiile), fonduri proprii, asigurători aflați în dificultate (comunică ASF această
stare, un plan de redresare și un plan de finanțare).

4.6. Principalele obligații ale societăților comerciale de asigurare

1. Constituirea și menținerea unei situații financiare solide. În acest scop, societățile

de asigurare trebuie să constituie rezerve tehnice. Potrivit Legii nr.31/1990 ele trebuie
să constituie fondul de rezervă (5% din profit până când fondul de rezervă atinge
minimum a cincea parte din capital). Pe lângă acesta, societățile de asigurare trebuie să
constituie următoarele rezerve tehnice:
- Rezerva de prime - cote părți din primele brute subscrise,
- Rezerva de daune – prevăzută pentru plata daunelor,
- Rezerva de daune neavizate - pentru eventuala acoperire a daunelor refuzate la plată,
- Rezerva de catastrofă – pentru acoperirea riscurilor catastrofale,
- Rezerva pentru riscuri neexpirate – riscuri care pot apărea în viitor,
- Rezerva de egalizare – se constituie în anii cu rezultate favorabile pentru acoperirea
daunelor din anii cu rezultate nefavorabile.
2. Contribuirea cu sume de bani la fondurile constituite în domeniul asigurărilor,
potrivit legii.
a. Fondul de garantare – pentru protecția asiguraților, beneficiarilor și terților
păgubiți.

45
 b. Fondul național de protecție – pentru situațiile în care autorul accidentului nu este
identificat sau vehiculul care a produs accidentul nu este asigurat. Păgubitul
încunoștințează orice asigurător care încheie contracte de răspundere civilă obligatorie
RCA care, la rândul lui, anunță Biroul Asigurărilor de Autovehicule din România
(BAAR) care administrează acest fond, în vederea acoperirii prejudiciului.
c. Fondul de compensare – este administrat de Biroul Asigurărilor de Autovehicule
din România (BAAR), din care fac parte toți asigurătorii din România care, în baza
legii, au dreptul să practice în România asigurarea obligatorie de răspundere civilă
pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule, inclusiv cei care
emit documente internaționale Carte Verde (pentru prejudicii produse în străinătate
de autovehicule asigurate în România și pentru cele produse în România de
autovehicule asigurate în străinătate). Cartea Verde este certificatul internațional de
asigurare emis în numele biroului național auto, în conformitate cu Recomandarea nr.
5 din 25 ianuarie 1949, adoptată de Subcomitetul pentru transport rutier al
Comitetului pentru transport pe uscat din cadrul Comisiei Economice pentru Europa a
Organizației Națiunilor Unite;
3. Controlul intern – efectuat de consiliul de administrație.
4. Elaborarea unei politici proprii de asigurare și aducerea la cunoștința asiguraților și
potențialilor asigurați.

Să ne reamintim...

În România, activitatea de asigurare se exercită de următoarele societăți de

asigurare: persoane juridice române, societăți mutuale, asigurători și reasigurători
autorizați în statele membre ale UE, sucursale sau filiale ale societăților de asigurare
și reasigurare din state terțe, asigurători și reasigurători, companii europene pe
acțiuni (Societas Europaea).
ASF promovează stabilitatea activității de asigurare și apărarea drepturilor
asiguraților, având atribuții de autorizare, reglementare, supraveghere și control
asupra societăților comerciale de asigurare, societăților mutuale și intermediarilor,
precum și de supraveghere a celorlalte entități care desfășoară activități de
asigurare/reasigurare în România.
Societățile pe acțiuni care desfășoară activitate de asigurare și/sau reasigurare au
obiect unic de activitate și sunt reglementate de Legea nr.31/1990, Legea nr.26/1990
privind Registrul Comerțului, Codul civil și legislația specifică asigurărilor. Aceasta
din urmă cuprinde dispoziții cu privire la constituirea, autorizarea, funcționarea,
guvernanța, obligațiile și insolvența societăților de asigurări.

46
 4.7. Societățile mutuale de asigurare

În ceea ce privește societățile mutuale, nici legislația asigurărilor și nici Codul civil nu
cuprind reglementări amănunțite.

Exemple

În România, societățile mutuale au fost reglementate în vechiul Cod comercial

sub forma asociațiunii de asigurare mutuală, în cuprinsul art. 257-263, însă au
fost abrogate de actualul Cod civil care nu mai reglementează aceste societăți.

Legea nr. 32/2000 privind activitatea și supravegherea intermediarilor în asigurări și

reasigurări, modificată și completată de Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și
supravegherea activității de asigurare și reasigurare, definește societatea mutuală de asigurări
la art. 2 pct. 19 ca fiind persoana juridică civilă ai cărei asociați sunt deopotrivă asigurați și
asigurători. În consecință, având la bază principiul mutualității, aceste societăți efectuează
operațiuni de asigurare pentru membrii lor, potrivit dispozițiilor statutelor lor. Ele sunt
societăți civile, nu urmăresc obținerea de profit, ci protecția, întrajutorarea membrilor. Tocmai
de aceea ele mai sunt cunoscute și sub denumirea de Cluburi de protecție.
Ele nu dispun de capital social, aidoma societăților comerciale, ci constituie un fond de
rezervă, sursa principală de plată a despăgubirilor, fără ca legislația să stabilească limite
minime pentru acesta. Asociații contribuie cu cotizații la constituirea fondului de rezervă,
cotizația putând fi fixă ori variabilă.
Actul constitutiv al societăților mutuale poate fi autentic sau sub semnătură privată,
forma scrisă fiind cerută ad probationem. În ceea ce privește funcționarea, legislația nu
prevede reguli de organizare și funcționare, aceste aspecte fiind lăsate spre a fi reglementate
în actul constitutiv. Se elaborează un studiu de fezabilitate care împreună cu actul constitutiv
se depune la ASF în vederea autorizării.
Societățile mutuale au personalitate juridică, dar legea nu spune cum se dobândește.
Nefiind societăți comerciale, nu se supun procedurii reglementate de Legea nr. 31/1990 în fața
judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerțului. În consecință, se verifică legalitatea
actelor constitutive la judecătoria în raza căreia își vor avea sediul, urmând procedura de drept
comun reglementată de Codul civil.
Având în vedere modul cum sunt reglementate, societățile mutuale ar putea fi
constituite de diferite categorii profesionale care au obligația legală de a încheia asigurări de
răspundere civilă, transportatori, medici, avocați, spre exemplu.

47
 Deși sunt destul de răspândite în statele membre ale UE, la noi în țară nu s-au constituit
până în prezent societăți mutuale. Posibile explicații ar fi: reglementarea laconică și teama de
complicații ce ar putea deriva de aici, insuficienta maturizare a potențialilor asigurați în a-și
apăra interesele economice determinată de lipsa experienței de piață, funcționarea pe piața din
România a unor mari societăți de asigurare, care se bucură de prestigiu internațional și care au
o gamă largă de oferte, având totodată un potențial intimidant asupra intenției de constituire a
unor forme alternative de asigurare, dar mai cu seamă întreruperea tradiției din acest domeniu
al asigurărilor determinată de perioada comunistă.
În anul 2017, pe fondul nemulţumirii transportatorilor privind scumpirea fără precedent
a poliţelor RCA, Patronatul Român al Brokerilor a solicitat ASF reglementarea statutului
societăților mutuale de asigurare, astfel încât transportatorii să-şi poată înfiinţa propriile
societăți de asigurări. Propunerea a fostă făcută de vicepreşedintele Patronatului Român al
Brokerilor în cadrul dezbaterii privind Legea asigurărilor RCA, organizate de Comisia de
Buget Finanţe din cadrul Camerei Deputaţilor. Astfel, în data de 8 martie 2018 Ministerul
Finanțelor Publice a lansat în dezbatere publică un proiect de lege privind societățile mutuale
de asigurare, iar la începutul lunii iulie 2018 Senatul a primit spre dezbatere acest proiect de
lege.
În expunerea de motive care însoțește proiectul de lege se arată că întrucât în domeniul
asigurărilor, la nivel european, societățile mutuale au o cotă de 25% din piața de asigurări și
reprezintă 70% din totalul întreprinderilor din sector, Parlamentul European a adoptat mai
multe rezoluții solicitând Comisiei Europene reglementarea statutului societăților mutuale
europene, în vederea unei mai bune recunoașteri a contribuției societăților mutuale la
economia socială. Totodată, se arată că scopul proiectului de lege este acela de a crea cadrul
legal „de implementare a prevederilor art. 1 alin. (1) coroborate cu art. 1 alin. (2) pct. 56 lit. b)
din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și
reasigurare, cu modificările ulterioare, cu privire la exercitarea activității de asigurare sub
forma juridică a societății mutuale, formă prevăzută și în Directiva 2009/138/CE a
Parlamentului European și a Consiliului, din 25 noiembrie 2009, privind accesul la activitate
și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II), cu modificările și
completările ulterioare, la pct. A.22 și B.22 din Anexa III”. În continuare se arată că acest act
normativ va avea impact nu numai asupra domeniului asigurărilor, ci și asupra economiei în
general, prin creșterea pieței asigurărilor și a concurenței pe această piață, asigurând
dinamizarea economiei, cu efecte benefice asupra consumatorilor.
Având în vedere că Legea nr. 32/2000 privind activitatea și supravegherea
intermediarilor în asigurări și reasigurări a fost abrogată, că celelalte acte normative care
reglementează asigurările nu cuprind dispoziții privitoare la mutualități și că nu a fost
adoptată încă o lege privitoare la acestea, soarta proiectului de lege trimis Parlamentului fiind

48
incertă, conchidem că în prezent nu există temei legal pentru constituirea și funcționarea
societăților mutuale în România1.

Rezumat
În România, activitatea de asigurare se exercită de următoarele societăți de
asigurare: persoane juridice române, societăți mutuale, asigurători și reasigurători
autorizați în statele membre ale UE, sucursale sau filiale ale societăților de asigurare
și reasigurare din state terțe, asigurători și reasigurători, companii europene pe
acțiuni (Societas Europaea).
ASF promovează stabilitatea activității de asigurare și apărarea drepturilor
asiguraților, având atribuții de autorizare, reglementare, supraveghere și control
asupra societăților comerciale de asigurare, societăților mutuale și intermediarilor,
precum și de supraveghere a celorlalte entități care desfășoară activități de
asigurare/reasigurare în România.
Societățile pe acțiuni care desfășoară activitate de asigurare și/sau reasigurare au
obiect unic de activitate și sunt reglementate de Legea nr.31/1990, Legea nr.26/1990
privind Registrul Comerțului, Codul civil și legislația specifică asigurărilor. Aceasta
din urmă cuprinde dispoziții cu privire la constituirea, autorizarea, funcționarea,
guvernanța, obligațiile și insolvența societăților de asigurări.
Legea nr. 32/2000 privind activitatea și supravegherea intermediarilor în asigurări și
reasigurări, modificată și completată de Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și
supravegherea activității de asigurare și reasigurare, definește societatea mutuală de
asigurări la art. 2 pct. 19 ca fiind persoana juridică civilă ai cărei asociați sunt
deopotrivă asigurați și asigurători. Având la bază principiul mutualității, aceste
societăți efectuează operațiuni de asigurare pentru membrii lor, potrivit dispozițiilor
statutelor lor. Ele sunt societăți civile, nu urmăresc obținerea de profit, ci protecția,
întrajutorarea membrilor.
În data de 8 martie 2018 Ministerul Finanțelor Publice a lansat în dezbatere publică
un proiect de lege privind societățile mutuale de asigurare, iar la începutul lunii iulie
2018 Senatul a primit spre dezbatere acest proiect de lege. Având în vedere că Legea
nr. 32/2000 privind activitatea și supravegherea intermediarilor în asigurări și
reasigurări a fost abrogată, că celelalte acte normative care reglementează
asigurările nu cuprind dispoziții privitoare la mutualități și că nu a fost adoptată încă
o lege privitoare la acestea, soarta proiectului de lege trimis Parlamentului fiind

1
Pentru detalii, a se vedea Ramona Ciobanu, Societățile mutuale de asigurare. Drept român și comparat,
Curierul judiciar nr.10/2018.

49
incertă, conchidem că în prezent nu există temei legal pentru constituirea și
funcționarea societăților mutuale în România.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Enumerați societățile de asigurări care își desfășoară activitatea în România.
2. Precizați atribuțiile ASF în materie de asigurări.
3. În ce formă, dintre cele prevăzute de Legea nr.31/1990 privind societățile
comerciale, se pot constitui societățile comerciale de asigurări?
4. Pentru ce tipuri de activități acordă ASF autorizația societăților de asigurări?
5. Pentru ce tipuri de activități acordă ASF autorizația societăților de
reasigurări?
6. Care este destinația Fondului Național de Protecție?
7. Societățile mutuale de asigurări sunt societăți comerciale sau civile?
8. La ce se referă principiul mutualității care cârmuiește constituirea și
funcționarea societăților mutuale?

50
 Unitatea de învăţare 5.
Contractul de asigurare. Încheiere

Cuprins
5.1. Introducere .............................................................................................................
5.2. Competenţe.............................................................................................................
5.3. Definiția contractului de asigurare..............................................................................
5.4. Caracterele contractului de asigurare..........................................................................
5.5. Părțile contractului de asigurare..................................................................................
5.6. Condiții de fond..........................................................................................................
5.7. Condiții de formă........................................................................................................
5.8. Reguli privind încheierea contractului de asigurare…………………………………
5.9. Clauzele abuzive.........................................................................................................
5.10. Rezumat....................................................................................................................
5.11. Test de evaluare........................................................................................................

5.1. Introducere
Unitatea de învăţare 5 îşi propune familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice
referitoare la definiția și caracterele contractului de asigurare, precum și cu privire
la încheierea acestuia: părțile contractului de asigurare, condiții de formă, condiții
de fond, reguli de încheiere, clauzele abuzive.

5.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea unităţii de învăţare 5 va permite studentului să:
 definească contractul de asigurare,
 enumere și să explice caracterele contractului de asigurare,
 precizeze părțile contractului de asigurare,
 rezume condițiile de fond ale contractului de asigurare,
 precizeze condițiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească contractul
de asigurare,
 precizeze etapele încheierii contractului de asigurare și specificul fiecărei

51
 etape,
 definească clauzele abuzive, să precizeze efectele acestora și să identifice
exemple de clauze abuzive în materie de asigurări.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare 5 este de 3 ore.

5.3. Definiția contractului de asigurare

Contractul de asigurare este reglementat de art.2199-2241 Cod civil și Legea nr.

237/2015. Normele legale nu conțin o definiție expresă a contractului de asigurare, dar
pornind de la textele de lege putem formula o definiție.

A se vedea dispozițiile art. art.2199-2241 Cod civil.

Contractul de asigurare este contractul în temeiul căruia asiguratul se obligă să

plătească o sumă de bani, denumită primă de asigurare, unui asigurător, cu obligația acestuia
ca, la producerea riscului asigurat, să acorde asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului
păgubit despăgubirea sau suma asigurată, denumită indemnizație de asigurare, în limitele și la
termenele convenite.

5.4. Caracterele contractului de asigurare

Contract consensual - se formează prin simplul acord de voință al părților. Pentru a putea fi
dovedit trebuie încheiat în formă scrisă. Nu poate fi probat cu martori. În cazul în care
documentele de asigurare au dispărut și nu există posibilitatea obținerii unui duplicat,
existența și conținutul contractului pot fi dovedite cu orice mijloc de probă. Forma scrisă este
necesară ad probationem, nu ad validitatem.
Contract aleatoriu – existența și întinderea obligației asigurătorului nu este cunoscută la
momentul contractării, ci depinde de un eveniment viitor și incert. Elementul incert constă în
evenimentul viitor, prevăzut în contract, la care sunt expuse bunurile, patrimoniul, viața și
sănătatea asiguratului (incendiul, inundația, boala, moartea, etc) și împotriva căruia s-a

52
asigurat. Caracterul incert este dat de obligația asigurătorului, nu de cea a asiguratului care
trebuie să plătească prima de asigurare. Plata despăgubirilor este aleatorie pentru că este
aleatorie însăși producerea cazului asigurat. Caracterul aleatoriu este de esența contractului
de asigurare. Plata despăgubirilor este sub condiție suspensivă și aleatorie.
Contract oneros – asiguratul și asigurătorul urmăresc o contraprestație (despăgubiri/prima de
asigurare).
Contract sinalagmatic (bilateral) – ambele părți se obligă la o prestație. Prestațiile sunt
reciproce și interdependente, dar nu sunt echivalente.
Contract cu executare succesivă – acest caracter este dat în principal de obligația
permanentă de protecție din partea asigurătorului. Contractul are o anumită durată, iar prima
de asigurare se plătește în una sau mai multe tranșe. Pentru neexecutarea obligațiilor
contractuale, sancțiunea este rezilierea, nu rezoluțiunea.
Contract de adeziune. În contractele de adeziune, clauzele esențiale sunt impuse ori
redactate de una dintre părți (art.1175 Cod civil).

A se vedea dispozițiile art.1175 Cod civil.

Asigurătorul impune clauzele principale, iar asiguratul le aprobă. În practică

asigurătorii utilizează contracte tip cu clauze predeterminate. Acest caracter este atenuat de
existența mai multor asigurători și deci de posibilitatea potențialului asigurat de a alege între
mai multe oferte de asigurare.

5.5. Părțile contractului de asigurare

Părțile contractului de asigurare sunt asigurătorul și asiguratul. În raportul de

asigurare mai pot fi implicați beneficiarul asigurării, terțul păgubit, moștenitorii, etc.
Intermediarii nu sunt părți în contractul de asigurare, ei sunt terți. În cazul producerii riscului
asigurat, acțiunea în despăgubire se introduce împotriva asigurătorului, nu împotriva
intermediarului care a mijlocit încheierea contractului de asigurare.

53
 Să ne reamintim...

Contractul de asigurare este contractul în temeiul căruia asiguratul se obligă să

plătească o sumă de bani, denumită primă de asigurare, unui asigurător, cu obligația
acestuia ca, la producerea riscului asigurat, să acorde asiguratului, beneficiarului
asigurării sau terțului păgubit despăgubirea sau suma asigurată, denumită
indemnizație de asigurare, în limitele și la termenele convenite.
Contractul de asigurare este un contract consensual, aleatoriu, oneros, sinalagmatic,
cu executare succesivă, de adeziune.
Părțile contractului de asigurare sunt asigurătorul și asiguratul. În raportul de
asigurare mai pot fi implicați beneficiarul asigurării, terțul păgubit, moștenitorii, etc.
Intermediarii nu sunt părți în contractul de asigurare, ei sunt terți.

5.6. Condiții de fond

Potrivit art.1179 Cod civil, condițiile de fond ale contractului de asigurare sunt:
capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza.

A se vedea dispozițiile art. art.1179 Cod civil.

 Capacitatea de a contracta
Asigurătorul dobândește personalitate juridică de la data înmatriculării în Registrul
comerțului (societățile comerciale) sau de la data înregistrării în Registrul persoanelor juridice
(societățile mutuale).
Asiguratul – poate încheia contractul de asigurare orice persoană care nu este
considerată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte.
Regula este capacitatea, iar excepția este incapacitatea.
Oricare dintre soți poate încheia un contract de asigurare pentru bunurile comune
întrucât contractul de asigurare este un contract de administrare a patrimoniului.

 Consimțământul părților
Condițiile consimțământului sunt:
1. să provină de la o persoană cu discernământ,
2. să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice,
3. să nu fie alterat de viciile de consimțământ: eroarea, dolul, violența.
54
 Eroarea este reglementată de art.1207 Cod civil. Ea trebuie să fie esențială pentru a
atrage nulitatea contractului, spre exemplu cu privire la asigurarea contractată, întinderea
primelor de asigurare și a indemnizației de asigurare. Codul civil dă posibilitatea adaptării
contractului în legătură cu care s-a săvârșit o eroare. În caz de litigiu, partea interesată se va
adresa instanței de judecată pentru a constata nulitatea contractului.
Dolul este cauză de nulitate numai dacă mijloacele viclene folosite de una dintre părți
sunt de așa natură încât apare în mod evident că fără aceste manopere cealaltă parte nu ar fi
contractat. Asiguratul poate cere rezilierea contractului și restituirea primelor de asigurare, iar
asigurătorul poate cere fie rezilierea contractului, păstrând primele de asigurare plătite de
asigurat, fie majorarea primei de asigurare.
Violența este inexistentă în practică.

 Obiectul contractului
Obiectul contractului de asigurare îl constituie drepturile și obligațiile părților, în
funcție de tipul de asigurare (de bunuri, de viață, de răspundere civilă, etc), în principal plata
primelor și comunicarea producerii riscului asigurat de către asigurat, precum și plata
indemnizației de asigurare de către asigurător. Obiectul contractului de asigurare trebuie să fie
determinat și licit (să nu contravină legii, ordinii publice și bunelor moravuri), sub sancțiunea
nulității absolute.

 Cauza contractului
Cauza este motivul care determină partea să încheie contractul. Ea trebuie să existe, să
fie licită și morală. Asigurătorul încheie contractul de asigurare pentru a obține profit, iar
asiguratul pentru acoperirea eventualelor pagube. Un exemplu de cauză ilicită ar fi situația în
care asiguratul încheie asigurarea cu intenția de a produce cazul asigurat sau de a produce o
pagubă prin fapta sa delictuală. Sancțiunea care intervine este nulitatea absolută, iar sarcina
probei revine asigurătorului.

5.7. Condiții de formă

Forma scrisă este cerută ad probaționem. Contractul de asigurare se constată prin

polița de asigurare/contractul de asigurare emis și semnat de asigurător sau nota de
acoperire emisă și semnată de broker.

55
 Să ne reamintim...

Potrivit art.1179 Cod civil, condițiile de fond ale contractului de asigurare sunt:
capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza.
Forma scrisă este cerută ad probaționem. Contractul de asigurare se constată prin
polița de asigurare sau contractul de asigurare emis și semnat de asigurător sau nota
de acoperire emisă și semnată de broker.

5.8. Reguli privind încheierea contractului de asigurare

 Etapa precontractuală
Asigurătorul are obligația de informare a asiguratului. Înainte de semnarea
contractului de asigurare trebuie să comunice asiguratului cel puțin următoarele informații:
durata contractului, modul de derulare a acestuia, suspendarea și rezilierea, mijloacele și
termenele de plată a primelor, metode de calcul a bonificațiilor, soluționarea reclamațiilor.
Asigurătorul trebuie să remită asiguratului documentele de asigurare care trebuie să cuprindă
cel puțin următoarele informații:
1. informații despre asigurător – denumirea și forma juridică, numărul de ordine în
Registrul asigurătorilor, adresa sediului social,
2. informații privind contractul de asigurare.
Dacă obligația de informare este încălcată de asigurător, asiguratul poate solicita
adaptarea contractului sau rezilierea cu restituirea primelor plătite.
Potențialul asigurat trebuie să răspundă în scris la întrebările formulate de asigurător
și să declare, la data încheierii contractului, orice informații pe care le cunoaște și care sunt
esențiale pentru evaluarea riscului. Dacă asiguratul dezinformează, asigurătorul poate cere
anularea contractului pentru dol, sau dacă se produce riscul asigurat, poate să refuze acordarea
despăgubirilor. Asigurătorul are sarcina probei relei-credințe a asiguratului.

 Încheierea contractului
Prin încheierea contractului se înțelege realizarea acordului de voință asupra clauzelor
contractului. Încheierea începe cu propunerea de a contracta sau oferta de a contracta făcută
de asigurat (sau asigurător). Acceptarea ofertei trebuie să coincidă cu oferta și să fie
neîndoielnică. Poate fi exprimată în scris, verbal sau chiar tacit.
Momentul încheierii contractului. Încheierea contractului are loc în momentul
semnării acestuia de către părțile contractante. Dacă se încheie prin intermediari, contractul se
consideră încheiat când este semnat de asigurat. Regulile încheierii contractelor între prezenți
se aplică și contractelor încheiate prin telefon. În cazul contractelor încheiate prin
corespondență, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ajunge la

56
ofertant (chiar dacă nu ia cunoștință de ea din motive neimputabile). Regula se aplică și în
cazul contractelor încheiate prin mijloacele electronice.
Locul încheierii contractului. Pentru contractele între prezenți, locul încheierii
contractului este locul unde se află părțile, pentru contractele prin telefon - locul unde se află
ofertantul, pentru contractele prin corespondență și cele electronice - locul unde se află
ofertantul și unde i-a fost adresată corespondența.
Locul încheierii contractului determină legea aplicabilă raportului de asigurare. În
cazul în care asigurătorul este o societate de asigurare dintr-un alt stat membru al UE, părțile
pot alege legea aplicabilă contractului de asigurare și va fi prevăzută în contract: legea
asigurătorului, legea asiguratului, legea locului încheierii contractului, legea locului
producerii riscului. Dacă părțile nu aleg legea aplicabilă, se aplică legea statului cu care actul
juridic are legăturile cele mai strânse, iar dacă nu poate fi identificată, se aplică legea locului
unde actul juridic a fost încheiat (art.2638 Cod civil).

 Cuprinsul contractului de asigurare

Polița/contractul de asigurare va cuprinde:
1. părțile și beneficiarul asigurării,
2. obiectul asigurării (bunuri, persoane, pierderi financiare, credite, etc),
3. riscurile (incendiu, cutremur, inundație, furt, moarte, etc),

Exemple
În ceea ce privește riscurile, există excluderi legale și excluderi convenționale.
Excluderi legale - producerea cu intenție a riscului asigurat.
Excluderi convenționale - războiul, actele teroriste, riscuri provenite din boli
preexistente la data încheierii contractului, pagube produse în timpul unor
infracțiuni, etc.

4. momentul începerii și cel al încetării răspunderii asigurătorului; momentul

începerii răspunderii poarte fi diferit de cel al încheierii contractului de asigurare;

Exemple
În asigurările cargo, asigurătorul începe să răspundă din momentul încărcării
mărfurilor pentru transport.

57
 5. primele de asigurare,
6. sumele asigurate.

Să ne reamintim...

Încheierea contractului de asigurare presupune parcurgerea a două etape:

- etapa precontractuală,
- etapa încheierii propriu-zise a contractului de asigurare.
Contractul de asigurare trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:
- părțile și beneficiarul asigurării,
- obiectul asigurării,
- riscurile,
- momentul începerii și cel al încetării răspunderii asigurătorului,
- primele de asigurare,
- sumele asigurate.

5.9. Clauzele abuzive

Clauzele contractelor încheiate între profesioniști (asigurători) și consumatori

(asigurați) trebuie să fie clare, fără echivoc, pentru înțelegerea lor să nu fie nevoie de
cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu, vor fi interpretate în favoarea asiguratului.
O clauză care nu a fost negociată cu consumatorul este abuzivă dacă ea însăși sau
împreună cu alte clauze creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ
între drepturile și obligațiile părților. Întrucât contractul de asigurare este un contract de
adeziune, asigurătorul trebuie să remită potențialului asigurat contractul propus spre încheiere.

Exemple
Sunt de clauze abuzive:
1. modificarea unilaterală a clauzelor contractuale,
2. asiguratul să-și îndeplinească obligațiile chiar dacă asigurătorul nu și
le-a îndeplinit,
3. restrângerea sau interzicerea dreptului asiguratului de a rezilia
contractul,
4. excluderea dreptului asiguratului de a întreprinde o acțiune legală.

58
 Clauzele abuzive nu produc efecte. Contractul se derulează în continuare, cu acordul
asiguratului, după eliminarea clauzelor abuzive. Asiguratul poate însă solicita rezilierea
contractului și daune-interese.

Rezumat
Potrivit art.1179 Cod civil, condițiile de fond ale contractului de asigurare sunt:
capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza.
Forma scrisă este cerută ad probaționem. Contractul de asigurare se constată prin
polița de asigurare sau contractul de asigurare emis și semnat de asigurător sau nota
de acoperire emisă și semnată de broker.
Încheierea contractului de asigurare presupune parcurgerea a două etape:
- etapa precontractuală,
- etapa încheierii propriu-zise a contractului de asigurare.
Contractul de asigurare trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:
- părțile și beneficiarul asigurării,
- obiectul asigurării,
- riscurile,
- momentul începerii și cel al încetării răspunderii asigurătorului,
- primele de asigurare,
sumele asigurate.
Clauzele contractelor încheiate între profesioniști (asigurători) și consumatori
(asigurați) trebuie să fie clare, fără echivoc, pentru înțelegerea lor să nu fie nevoie de
cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu, vor fi interpretate în favoarea
asiguratului.
O clauză care nu a fost negociată cu consumatorul este abuzivă dacă ea însăși sau
împreună cu alte clauze creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru
semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Clauzele abuzive nu produc efecte. Contractul se derulează în continuare, cu acordul
asiguratului, după eliminarea clauzelor abuzive. Asiguratul poate însă solicita
rezilierea contractului și daune-interese.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Explicați de ce este contractul de asigurare un contract de adeziune și care
este împrejurarea care atenuează acest caracter?
59
2. Contractul de asigurare este unul de dispoziție sau de administrare a
patrimoniului?
3. Forma scrisă a contractului de asigurare este cerută ad probationem sau ad
validitatem?
4. În ce constă obligația de informare care revine asiguratului?
5. Care sunt regulile de determinare a legii aplicabile în cazul în care contractul
nu cuprinde mențiuni în acest sens?

60
 Unitatea de învăţare 6.
Contractul de asigurare. Efecte

Cuprins
6.1. Introducere .............................................................................................................
6.2. Competenţe.............................................................................................................
6.3. Obligațiile asiguratului................................................................................................
6.4. Obligațiile asigurătorului............................................................................................
6.5. Cazuri de exonerare a asigurătorului de la plata indemnizației de asigurare..............
6.6. Raporturile de coasigurare..........................................................................................
6.7. Efectele contractului de asigurare între asigurat și reasigurător.................................
6.8. Efectele contractului de asigurare față de terți............................................................
6.9. Cesiunea contractului de asigurare..............................................................................
6.10. Modificarea contractului de asigurare.......................................................................
6.11. Încetarea contractului de asigurare............................................................................
6.12. Cazuri speciale de încetare a contractului de asigurare............................................
6.13. Rezumat....................................................................................................................
6.14. Test de evaluare........................................................................................................

6.1. Introducere
Unitatea de învăţare 6 îşi propune familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice
referitoare la efectele contractului de asigurare față de părți, față de terți și cu
privire la reasigurător, în cazul coasigurării și cesiunii, precum și referitoare la
modificarea și încetarea contractului de asigurare.

6.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea unităţii de învăţare 6 va permite studentului să:
 enumere și să explice obligațiile asiguratului,
 precizeze și să explice principala obligație a asigurătorului,
 enunțe cazurile de exonerare a asigurătorului de plata indemnizației de
asigurare,
 explice efectul coasigurării cu privire la drepturile și obligațiile asiguratului
și asigurătorului,
 explice efectul reasigurării asupra contractelor de asigurare,
 dezvolte efectele asigurării față de terți,

61
  explice condițiile și efectele cesiunii contractului de asigurare,
 precizeze condițiile în care poate avea loc modificarea contractului de
asigurare,
 precizeze când încetează contractul de asigurare și să enunțe cazurile
speciale de încetare.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare 6 este de 3 ore.

6.3. Obligațiile asiguratului

Contractul de asigurare, fiind un contract sinalagmatic, creează obligații în sarcina

ambelor părți. Obligația principală a asigurătorului, aceea de plată a indemnizației de
asigurare, este condiționată de survenirea cazului asigurat. Astfel, contractul de asigurare are
și un caracter aleatoriu.

1. Comunicarea informațiilor necesare încheierii contractului de asigurare.

Neîndeplinirea obligației atrage nulitatea contractului pentru dol, iar pe parcursul
executării contractului, pentru neîndeplinirea acestei obligații asigurătorul poate
solicita rezilierea contractului.
2. Plata primelor de asigurare în cuantumul și la termenele prevăzute în contractele de
asigurare. Prima se negociază între părțile contractante și nu poate fi modificată decât
cu acordul ambelor părți. Se plătește într-o singură tranșă sau în mai multe tranșe, la
sediul asigurătorului sau împuternicitului. Obligația de acordare a indemnizației de
asigurare subzistă chiar dacă împuternicitul nu a vărsat banii la asigurător. Acesta din
urmă va avea acțiune în regres împotriva intermediarului nediligent.
Dovada plății se face cu polița/contractul de asigurare, chitanța de plată sau
recunoașterea asigurătorului/intermediarului.
Neplata poate atrage rezilierea sau suspendarea contractului de asigurare. Contractul
poate prevedea termenul de păsuire. Dacă riscul se produce în perioada în care
contractul este suspendat, asigurătorul nu va plăti indemnizația de asigurare. Este
posibilă compensarea primelor cu despăgubirile pe care asigurătorul trebuie să le
acorde la producerea riscului asigurat.

62
 Efectele neplății trebuie prevăzute în contract. Dacă acesta nu stabilește efectele
neplății, contractul de asigurare se reziliază (art.2206 alin.4 Cod civil).
3. Informarea asigurătorului despre producerea cazului asigurat. Această obligație
operează chiar dacă nu a fost prevăzută în contractul de asigurare. Informarea trebuie
făcută în termen rezonabil care, în caz de litigiu, va fi apreciat de judecător în funcție
de împrejurările concrete.
Contractul poate stipula cum se va face informarea. În caz contrar, se poate face prin
orice mijloc de comunicare (verbal, în scris, telefon, fax, e-mail, etc). Dovada
îndeplinirii obligației de informare se face cu orice mijloc de probă.
Părțile pot stabili principalele informații care vor fi transmise: data survenirii riscului
asigurat, locul, persoana/persoanele vinovate, estimarea pagubelor.
Informarea se face de către asigurat, însă asigurătorul nu poate refuza comunicarea pe
motiv că este făcută de altă persoană. Necomunicarea poate atrage refuzul de plată a
despăgubirilor, dar asigurătorul trebuie să dovedească faptul că din cauza
necomunicării nu a putut determina cauza producerii riscului asigurat și întinderea
pagubei. În practică este aproape imposibil ca asigurătorul să invoce excepția de
neplată pe motiv de necomunicare a evenimentului asigurat. Asiguratul este un
profesionist și are personal calificat și mijloace adecvate, apte să identifice
producerea riscului, cauza acestuia și întinderea pagubei.
De la data comunicării, asigurătorul are obligația înregistrării comunicării și
deschiderii dosarului de daună. Din momentul comunicării se naște dreptul la
acțiune al asiguratului/beneficiarului sau terțului păgubit împotriva asigurătorului și
obligația acestuia de acordare a indemnizației de asigurare.

6.4. Obligațiile asigurătorului

Asigurătorul are obligația de plată a indemnizației de asigurare care va fi stabilită

prin negociere cu asiguratul. Dacă părțile nu se înțeleg, cuantumul va fi stabilit de instanță.
Întinderea prejudiciului poate fi stabilită cu orice mijloace de probă, iar despăgubirea nu
poate depăși valoarea bunului în momentul producerii riscului asigurat și nici suma
asigurată (art.2217 Cod civil).
Franșiza reprezintă o limitare a răspunderii asigurătorului, stabilită pe cale
convențională cu asiguratul, fiind partea de prejudiciu suportată de asigurat, stabilită în
valoare fixă sau procent din despăgubirea totală prevăzută în contractul de asigurare.
Existența franșizei reduce costurile asigurării și determină conduita responsabilă a
asiguratului.

63
 Exemple
Există două categorii de franșize:
a. franșiza simplă care condiționează acordarea despăgubirilor de o limită
minimă a prejudiciului (franșiza); dacă prejudiciul depășește limita
franșizei, acesta va fi acoperit integral de asigurător fără să se scadă
valoarea franșizei.
b. franșiza deductibilă – asigurătorul fie stabilește o indemnizație (sumă
fixă) pe care o va achita la producerea prejudiciului indiferent de valoarea
acestuia, fie se obligă să achite numai un anumit procent din valoarea
prejudiciului.

6.5. Cazuri de exonerare a asigurătorului de plata indemnizației de asigurare

Asigurătorul va fi exonerat de plata indemnizației de asigurare dacă riscul asigurat se

produce cu intenție de către (art.2208 alin.2-3 Cod civil):
 asigurat,
 beneficiar,
 o persoană din conducerea persoanei juridice asigurate,
 persoanele fizice majore care, în mod statornic, locuiesc și gospodăresc împreună cu
asiguratul sau beneficiarul,
 prepușii asiguratului sau ai beneficiarului.
Alte cazuri de exonerare se stabilesc în contractul de asigurare.

Să ne reamintim...
Contractul de asigurare creează obligații în sarcina ambelor părți.
Principalele obligații ale asiguratului sunt: comunicarea informațiilor necesare
încheierii contractului de asigurare, plata primelor de asigurare și informarea
asigurătorului despre producerea cazului asigurat.
Principala obligație a asigurătorului o constituie plata indemnizației de asigurare.

Asigurătorul va fi exonerat de plata indemnizației de asigurare dacă riscul asigurat se

produce cu intenție de către: asigurat, beneficiar, o persoană din conducerea
persoanei juridice asigurate, persoanele fizice majore care, în mod statornic, locuiesc
și gospodăresc împreună cu asiguratul sau beneficiarul, prepușii asiguratului sau ai
beneficiarului. Alte cazuri de exonerare se stabilesc în contractul de asigurare.

64
 6.6. Raporturile de coasigurare

În cazul coasigurării, aceleași riscuri sunt contractate de către doi sau mai mulți
asigurători, fiecare asumându-și o cotă parte din prejudiciu. Dacă sunt contractate riscuri
diferite, nu suntem în prezența coasigurării, ci a unor asigurări multiple.
Asiguratul este obligat să declare existența altor asigurări pentru aceeași valoare
asigurată, la încheierea contractului sau pe parcursul executării acestuia. Dacă asiguratul este
de rea-credință, sancțiunea este nulitatea relativă a contractului.
În cazul asigurărilor de răspundere civilă auto, despăgubirea va putea fi solicitată
unuia dintre asigurători, urmând ca acesta să se îndrepte împotriva celorlalți pentru
recuperarea părții plătite în numele lor. În celelalte asigurări, coasigurarea nu crează raporturi
de solidaritate între asigurători.

6.7. Efectele contractului de asigurare între asigurat și reasigurător

Reasigurarea este operațiunea prin care asigurătorul se asigură la reasigurători, fiind

rezervată doar societăților de asigurare.
Asiguratul nu este parte în contractul de reasigurare și deci în cazul producerii riscului
asigurat, asiguratul/beneficiarul asigurării/ terțul păgubit/ moștenitorii nu se pot îndrepta
împotriva reasigurătorului. Doar asigurătorul are o acțiune împotriva reasigurătorului.
Reasigurătorul poate fi chemat de către asigurător în procesul intentat acestuia, pentru ca
reasigurătorul să fie obligat la plata despăgubirilor în cazul în care asigurătorul cade în
pretenții.

6.8. Efectele contractului de asigurare față de terți

 Efecte cu privire la persoana cuprinsă în asigurare

Este vorba despre alte persoane decât asiguratul. Acestea apar în contractele de
asigurare de răspundere civilă. Contractul produce aceleași efecte ca și în cazul asiguratului.
Terțul păgubit se va îndrepta împotriva persoanei vinovate de producerea prejudiciului. Dacă
sunt vinovate ambele (asiguratul și persoana prevăzută în asigurare), răspunderea este
solidară.
 Efecte cu privire la moștenitorii terțului păgubit
În asigurările de răspundere civilă auto și asigurările profesionale, asigurătorul trebuie
să despăgubească moștenitorii terțului păgubit în limita sumei asigurate, iar pentru eventualele
diferențe aceștia se vor îndrepta împotriva asiguratului. Se acoperă prejudiciile materiale și
morale produse efectiv.

65
  Efecte cu privire la moștenitorii asiguratului
Asigurătorul se poate îndrepta împotriva acestora dacă riscul a fost produs cu intenție
și el a acordat despăgubiri terților conform contractului de asigurare.
Terțul păgubit și moștenitorii acestuia se pot îndrepta împotriva asiguratului,
moștenitorilor acestuia ori împotriva asigurătorului. În asigurările de viață, moștenitorii sau
beneficiarii asigurării vor încasa indemnizația.

 Efecte cu privire la intermediari

Ponderea cea mai mare o au brokerii de asigurări și agenții de asigurări.
Agentul încheie o singură formă de asigurări pentru o singură societate de asigurare,
iar brokerul încheie orice formă de asigurare, în numele și în contul societăților de asigurare
de la care a primit mandat. Ambii încheie contractele de asigurare în numele și pe seama
asigurătorului, nu în nume propriu.
Chiar dacă intermediarul nu a depus polițele și/sau primele de asigurare sau nu a
anunțat asigurătorul de producerea riscului asigurat, asigurătorul este obligat la îndeplinirea
obligațiilor sale.

6.9. Cesiunea contractului de asigurare

Asigurătorul poate cesiona contractul de asigurare numai cu acordul asiguratului

precum și în cazurile expres prevăzute de lege. Astfel, Legea nr.190/1999 privind creditul
ipotecar pentru investiții imobiliare prevede o astfel de situație. Împrumutatul încheie un
contract de asigurare acoperind toate riscurile investiției respective. Drepturile debitorului
asigurat vor fi cesionate creditorului ipotecar pe toată durata contractului de credit ipotecar.
Opozabilitatea cesiunii față de asigurător se realizează prin notificarea acestuia cu privire la
cesiune, prin scrisoare cu confirmare de primire sau prin intermediul executorilor bancari sau
judecătorești. Nu este necesar consimțământul asigurătorului. Notificarea este necesară
pentru opozabilitate, nu pentru validitatea cesiunii. Opozabilitatea față de terți se realizează
prin înscrierea în Arhiva Electronică de Garanții Reale Imobiliare. În cazul producerii
riscului asigurat, cesionarul va încasa indemnizația.

6.10. Modificarea contractului de asigurare

Modificarea contractului de asigurare poate avea loc numai cu acordul părților. Dacă
pe parcursul executării contractului de asigurare se modifică împrejurările esențiale ale
riscului, asiguratul este obligat să anunțe asigurătorul și, de regulă, se modifică și contractul
de asigurare.

66
 6.11. Încetarea contractului de asigurare

Contractul trebuie să prevadă momentul începerii și pe cel al încetării răspunderii

asigurătorului. Contractul încetează la expirarea perioadei pentru care a fost încheiat.

Exemple
Asigurările de răspundere civilă auto se încheie pe o perioadă cuprinsă între o
lună și 12 luni, multiplu de o lună, în funcție de opțiunea asiguratului, iar
asigurările de viață pentru o perioadă de cel puțin 10 ani.

6.12. Cazuri speciale de încetare a contractului de asigurare

 Producerea riscului asigurat anterior începerii obligației asigurătorului sau

imposibilitatea producerii riscului asigurat.
 Neplata primelor de asigurare.
 Denunțarea contractului de către una dintre părți, cu notificarea prealabilă.
 Survenirea cazului asigurat.
 Decesul asiguratului.

Exemple

Decesul asiguratului nu produce aceleași efecte pentru toate contractele de

asigurare. Astfel, în asigurările de persoane, decesul atrage încetarea contractului
(dispare obiectul contractului) și plata despăgubirilor.
În asigurările de bunuri, în cazul decesului asiguratului, contractul încetează
pentru că dispare interesul. Moștenitorii pot continua raporturile de asigurare sau
au posibilitatea de a încheia un nou contract.
În asigurările de răspundere civilă auto, legea vorbește despre proprietar și
utilizator și deci decesul asiguratului nu atrage încetarea contractului de asigurare
pentru că acesta se încheie pentru acoperirea prejudiciilor produse de vehicul.
În asigurările care privesc exercitarea unei profesii (medici, farmaciști, avocați,
notari, practicieni în insolvență, experți, consultanți fiscali, etc), contractele se
încheie intuitu personae, astfel încât decesul asiguratului determină încetarea
contractului de asigurare. Aceste contracte încetează și prin încetarea calității
pentru care a fost încheiată asigurarea.

67
Rezumat

Contractul de asigurare creează obligații în sarcina ambelor părți.

Principalele obligații ale asiguratului sunt: comunicarea informațiilor necesare
încheierii contractului de asigurare, plata primelor de asigurare și informarea
asigurătorului despre producerea cazului asigurat.
Principala obligație a asigurătorului o constituie plata indemnizației de asigurare.

Asigurătorul va fi exonerat de plata indemnizației de asigurare dacă riscul asigurat se

produce cu intenție de către: asigurat, beneficiar, o persoană din conducerea
persoanei juridice asigurate, persoanele fizice majore care, în mod statornic, locuiesc
și gospodăresc împreună cu asiguratul sau beneficiarul, prepușii asiguratului sau ai
beneficiarului. Alte cazuri de exonerare se stabilesc în contractul de asigurare.
În cazul în care aceleași riscuri au fost asigurate la mai mulți asigurători, aceștia vor
acoperi cota-parte din prejudiciu prevăzută în contractul de asigurare.
Distingem între efectele contractului de asigurare între părți, asiguratul și
asigurătorul având obligațiile prevăzute în contract, și efectele contractului de
asigurare față de terți și în raport cu reasigurătorul, dacă asigurătorul a încheiat un
contract de reasigurare.
Contractul de asigurare poate fi cesionat cu respectarea dispozițiilor legilor speciale
și ale Codului civil.
Modificarea contractului de asigurare se face cu acordul ambelor părți chiar dacă
suntem în prezența unui contract de adeziune.
Contractul încetează la expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, dar există și
cazuri speciale de încetare a contractului de asigurare.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Care este principala obligație a asigurătorului?
2. Cum se face dovada plății primelor de asigurare?
3. enumerați cazurile de exonerare a asigurătorului de plata indemnizației de
asigurare.
4. Ce raporturi se stabilesc între asigurat și reasigurător?
5. Cesiunea contractului de asigurare presupune acordul asigurătorului?
6. Enunțați cazurile speciale de încetare a contractului de asigurare.

68
 Unitatea de învăţare 7.
Asigurările de bunuri

Cuprins
7.1. Introducere .............................................................................................................
7.2. Competenţe.............................................................................................................
7.3. Noțiuni generale..........................................................................................................
7.4. Riscurile asigurate.......................................................................................................
7.5. Încheierea contractului................................................................................................
7.6. Efectele contractului de asigurare de bunuri...............................................................
7.7. Sisteme de acoperire a prejudiciului...........................................................................
7.8. Cazuri de excludere de la plata despăgubirilor...........................................................
7.9. Încetarea contractului de asigurare de bunuri.............................................................
7.10. Rezumat....................................................................................................................
7.11. Test de evaluare........................................................................................................

7.1. Introducere
Unitatea de învăţare 7 îşi propune familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice
referitoare la asigurările de bunuri și anume: riscurile asigurate, încheierea și
efectele contractului de asigurare de bunuri, sisteme de acoperire a prejudiciului,
cazuri de excludere de la plata despăgubirilor și încetarea contractului de asigurare
de bunuri.

7.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea unităţii de învăţare 7 va permite studentului să:
 explice distincția dintre asigurările de bunuri și asigurările de răspundere
civilă,
 precizeze riscurile asigurate în asigurările de bunuri,
 precizeze particularitățile încheierii contractului de asigurare de bunuri,
 enunțe și să dezvolte obligațiile asiguratului și ale asigurătorului,
 enumere și să rezume sistemele de acoperire a prejudiciului,
 precizeze cazurile de excudere de la plata despăgubirilor,

69
  descrie cazurile și condițiile încetării contractului de asigurare de bunuri.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare 7 este de 3 ore.

7.3. Noțiuni generale

Această formă de asigurare poate avea ca obiect orice fel de bunuri: mobile, imobile,
corporale, incorporale, cu destinație civilă ori comercială, inclusiv bunurile proprietate
publică, deoarece asigurarea este un act de administrare a bunurilor, nu unul de dispoziție.

Exemple
Articolul 198 Cod civil. Actele juridice de conservare, de administrare şi de
dispoziţie
(1) Act juridic de conservare este actul prin care se urmăreşte preîntîmpinarea
pierderii unui drept subiectiv civil.
(2) Act juridic de administrare este actul prin care se urmăreşte o obişnuită
punere în valoare a unui bun sau patrimoniu.
(3) Act juridic de dispoziţie este actul care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a
unui drept sau grevarea cu sarcini reale a unui bun.

De regulă, asigurarea de bunuri este o asigurare facultativă. Există și situații în care

normele legale impun obligația asigurării bunurilor (bunuri nucleare, vehicule, etc), dar în
aceste cazuri asigurarea este calificată de legiuitor ca o asigurare de răspundere civilă
(obligatorie) și nu una de bunuri. Ea poartă asupra pagubelor produse de aceste bunuri. Se
indemnizează aceste pagube, nu pagubele suferite de proprietar sau detentor, care în acest
scop trebuie să încheie o asigurare facultativă pentru bunul respectiv.
Asiguratul trebuie să justifice un interes în contractarea asigurării (art.2215 Cod
civil). Dacă pieirea totală sau parțială a bunului nu produce un prejudiciu în patrimoniul unei
persoane, aceasta nu are interes în asigurare și nu poate încheia în nume propriu un contract
de asigurare cu privire la acel bun.

Exemple
Interes în asigurarea bunului are proprietarul, posesorul, chiriașul, locatarul,
comodatarul, antreprenorul, etc.

70
 7.4. Riscurile asigurate

Riscurile asigurate sunt: distrugerea totală sau parțială a bunului prin furt, incendiu,
inundații, cutremur, alunecări de teren, vânt puternic, orice alte evenimente care ar putea
produce consecințe păgubitoare asupra bunului și implicit asupra deținătorului acestuia. Vor fi
acoperite de asigurător numai riscurile cuprinse în contractul de asigurare, nu toate riscurile
care planează asupra bunurilor.

7.5. Încheierea contractului

Încheierea contractul de asigurare de bunuri se face potrivit regulilor generale.

A se vedea art. 2203 Cod civil.

Bunul asigurat este evaluat de asigurat. ÎCCJ a decis că asigurătorul va despăgubi pe

asigurat până la concurența valorii reale a bunului. Ascunderea unor vicii care ar putea grăbi
producerea riscului asigurat poate atrage nulitatea contractului pentru dol sau cauză imorală.

A se vedea art. 2204 Cod civil.

7.6. Efectele contractului de asigurare de bunuri

 Obligațiile asiguratului

a. Plata primelor de asigurare.

b. Întreținerea bunului asigurat în condițiile prevăzute în contractul de asigurare.

Nerespectarea acestei obligații poate atrage rezilierea contractului sau refuzul de
plată a despăgubirilor.

c. Comunicarea producerii riscului asigurat.

71
 d. Luarea măsurilor de limitare a pagubelor potrivit posibilităților materiale,
financiare, intelectuale sau de altă natură ale asiguratului. Cheltuielile făcute de
asigurat cu limitarea pagubelor vor fi suportate de asigurător separate de
indemnizația de asigurare.

e. Declararea existenței altor asigurări pentru același bun. Facem distincție între
coasigurarea aceluiași risc privitor la un bun și asigurarea unor riscuri diferite
privitoare la același bun (asigurare multiplă).

 Obligațiile asigurătorului

Principala obligație a asigurătorului o constituie plata despăgubirilor. Legiuitorul

reglementează trei criterii pentru stabilirea întinderii indemnizației (art.2217 Cod civil):

a) valoarea bunului în momentul producerii riscului asigurat,

b) cuantumul/întinderea pagubei,

c) suma asigurată.

Indemnizația de asigurare nu poate depăși valoarea acestora. În contractul de asigurare

se prevede criteriul de stabilire a despăgubirilor. Dacă nu se prevede suma asigurată, se va
avea în vedere întinderea pagubei, dar indemnizația nu va putea depăși valoarea bunului în
momentul producerii pagubei.

7.7. Sisteme de acoperire a prejudiciului

a. Acoperire proporțională – asigurătorul acoperă un procent din valoarea bunului sau o

sumă fixă.

b. Sistemului primului risc – asigurătorul acoperă dauna în limitele sumei asigurate.

c. Sistemul acoperirii limitate – în contractul de asigurare se stipulează franșiza.

7.8. Cazuri de excludere de la plata despăgubirilor

Potrivit art. 2208 Cod civil, despăgubirile nu se plătesc dacă:

 Riscul a fost produs cu intenție.

72
  Riscul a fost produs de persoane majore care locuiesc sau gospodăresc cu
asiguratul sau beneficiarul asigurării.

 Riscul a fost produs de prepușii asiguratului sau beneficiarului.

Pentru a fi excluse de la despăgubire, ipotezele de mai sus trebuie să fie prevăzute în

mod expres în contractul de asigurare; în cazul lipsei acestei stipulații, asigurătorul va
despăgubi asiguratul chiar dacă prejudiciul a fost produs de către persoanele menționate la
art.2208 Cod civil.

7.9. Încetarea contractului de asigurare de bunuri

Încetarea contractului de asigurare de bunuri intervine la expirarea duratei pentru care

a fost încheiat, prin denunțare unilaterală, prin reziliere pentru neexecutare sau executare
necorespunzătoare, prin pierderea interesului, prin producerea riscului și acordarea
despăgubirii. În cazul transferului dreptului de proprietate, Codul civil prevede posibilitatea
salvgardării contractului de asigurare astfel încât acesta va produce efecte între asigurător și
dobânditor, dar asiguratul trebuie să comunice asigurătorului înstrăinarea bunului, altfel va fi
obligat la plata primelor.

Rezumat

Asigurarea de bunuri poate avea ca obiect orice fel de bunuri: mobile, imobile,
corporale, incorporale, cu destinație civilă ori comercială, inclusiv bunurile
proprietate publică.
Asiguratul trebuie să justifice un interes la încheierea contractului de asigurare, altfel
asigurătorul va refuza încheierea contractului.
Asigurarea de bunuri este o asigurare facultativă care vizează acoperirea
prejudiciilor suferite de bunul respectiv și nu acoperirea prejudiciilor cauzate de
respectivul bun, ca în cazul asigurărilor de răspundere civilă.
Riscurile asigurate sunt: distrugerea totală sau parțială a bunului prin furt, incendiu,
inundații, cutremur, alunecări de teren, vânt puternic, orice alte evenimente care ar
putea produce consecințe păgubitoare asupra bunului și implicit asupra deținătorului
acestuia. Vor fi acoperite de asigurător numai riscurile cuprinse în contractul de
asigurare.
Încheierea contractul de asigurare de bunuri se face potrivit regulilor generale.
Principalele obligații ale asiguratului sunt plata primei de asigurare, întreținerea
bunului asigurat în condițiile prevăzute în contractul de asigurare, comunicarea
producerii riscului asigurat, luarea măsurilor de limitare a pagubelor și declararea
existenței altor asigurări pentru același bun.

73
Principala obligație a asigurătorului este plata indemnizației de asigurare.
Legiuitorul a reglement criteriile pentru stabilirea întinderii indemnizației (art.2217
Cod civil).
Se cunosc trei sisteme de acoperire a prejudiciilor: sistemul acoperirii proporționale,
sistemul primului risc și sistemul acoperirii limitate.
Art. 2208 Cod civil reglementează cazurile de excludere de la plata despăgubirilor
cu mențiunea că acestea trebuie prevăzute în mod expres în contractul de asigurare.
Încetarea contractului de asigurare de bunuri intervine la expirarea duratei pentru
care a fost încheiat, prin denunțare unilaterală, prin reziliere pentru neexecutare sau
executare necorespunzătoare, prin pierderea interesului, prin producerea riscului și
acordarea despăgubirii.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Explicați obligativitatea justificării interesului la încheierea contractului de

asigurare de bunuri.
2. Precizați opinia ÎCCJ privind nivelul despăgubirilor în asigurările de bunuri.
3. Enumerați principalele obligații ale asiguratului.
4. Explicați sistemul primului risc.
5. Ce se întâmplă cu contractul de asigurare a unui bun în cazul transferului dreptului
de proprietate?

74
 Unitatea de învăţare 8.
Asigurarea de răspundere civilă auto (RCA).
Noțiuni generale. Încheiere

Cuprins
8.1. Introducere .............................................................................................................
8.2. Competenţe.............................................................................................................
8.3. Asigurarea de răspundere civilă. Prezentare generală.................................................
8.4. Sediul materiei pentru asigurarea de răspundere civilă auto (RCA)...........................
8.5. Persoanele obligate să încheie asigurarea...................................................................
8.6. Limitele teritoriale de aplicare ...................................................................................
8.7. Încheierea contractului RCA.......................................................................................
8.8. Riscul asigurat.............................................................................................................
8.9. Riscuri neacoperite......................................................................................................
8.10. Prima de asigurare.....................................................................................................
8.11. Rezumat..................................................................................................................
8.12. Test de evaluare........................................................................................................

8.1. Introducere
Unitatea de învăţare 8 îşi propune familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice
referitoare la asigurările de răspundere civilă în general și asigurările de
răspundere civilă auto în special.

8.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea unităţii de învăţare 8 va permite studentului să:
 identifice particularitățile asigurărilor de răspundere civilă,
 precizeze sediul materiei pentru asigurările RCA,
 precizeze persoanele obligate la încheierea contractului RCA,
 descrie limitele teritoriale de aplicare în cazul RCA,
 rezume condițiile de formă și pe cele de fond ale încheierii contractului
RCA,
 precizeze riscul asigurat în asigurările RCA,
 identifice riscurile neacoperite.

75
 Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare 8 este de 3 ore.

8.3. Asigurarea de răspundere civilă. Prezentare generală

Asigurarea de răspundere civilă este de două tipuri: obligatorie și facultativă. Este

obligatorie asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de
vehicule, precum și asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin exercitarea
unor profesii cum ar fi cea de medic, avocat, expert, practicieni în insolvență, farmaciști,
brokeri, asigurările obligatorii pentru desfășurarea unor activități și asigurarea obligatorie de
locuințe.
Indiferent dacă este facultativă sau obligatorie, în asigurarea de răspundere civilă,
asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul
răspunde în temeiul legii față de terțele persoane păgubite și pentru cheltuielile făcute în
procesul civil (art.2223 Cod civil).
Asigurarea de răspundere civilă se fundamentează pe răspunderea civilă delictuală
reglementată de Codul civil și acoperă prejudiciile produse terților și nu prejudiciile
asiguraților.

Exemple
Pentru ca asigurătorul să acopere prejudiciul suferit de asigurat, acesta din urmă
trebuie să încheie o asigurare facultativă de persoane și/sau de bunuri cu același
asigurător sau cu altul.

Părțile contractului de asigurare sunt asiguratul și asigurătorul, dar normele legale

prevăd posibilitatea, ca la încheierea contractului de asigurare, să se insereze și răspunderea
civilă a altei/altor persoane. Asiguratul nu trebuie să aibă o calitate specială, cu excepția
asigurărilor de răspundere profesională.
Despăgubirea se stabilește conform convenției dintre asigurat, asigurător și persoana
păgubită, conform contractului de asigurare. Dacă nu se ajunge la consens, va fi stabilită de
către instanța de judecată. Terțul poate acționa direct pe asigurător pentru a fi obligat la
despăgubiri în limitele obligațiilor ce-i revin în temeiul contractului de asigurare, deși
persoana păgubită nu este parte contractantă. Așadar, persoana păgubită are acțiune împotriva
asigurătorului, deși nu are cu acesta nici raporturi contractuale, nici delictuale.
Dacă daunele depășesc suma asigurată, excedentul va fi suportat de asiguratul vinovat
de producerea pagubei.
76
 Prejudiciul poate fi acoperit de asigurat sau de asigurător. Dacă asiguratul nu plătește
despăgubirile terțului păgubit, acestea vor fi plătite de asigurător. Dacă asiguratul le plătește,
despăgubirile se acordă asiguratului.
În cazul decesului terțului păgubit, despăgubirile se acordă moștenitorilor sau altor
persoane care probează că au făcut cheltuieli cu îngrijiri medicale, înmormântare, parastase,
pomeniri, etc.
Despăgubirile acoperă, în limitele sumei asigurate, inclusiv cheltuielile de judecată
(onorarii experți, avocați, taxe de timbru, alte cheltuieli), precum și cheltuielile extrajudiciare,
dar care au legătură cu soluționarea diferendului.
Despăgubirea acordată de asigurător nu poate fi urmărită de creditorii asiguratului,
dar poate fi urmărită de creditorii persoanei păgubite.

8.4. Sediul materiei pentru asigurarea de răspundere civilă auto (RCA)

Sediul materiei îl constituie Codul civil, Legea nr.132/2017 privind asigurarea

obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de
vehicule și tramvaie, Normele emise de ASF, Directiva 2009/103/CE privind asigurarea de
răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi.

8.5. Persoanele obligate să încheie asigurarea

Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării

sau înregistrării în România, precum și tramvaie au obligația să se asigure pentru cazurile de
răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de vehicule (art.3 din Legea
nr.132/2017).

Exemple
Prin excepție, nu au obligația încheierii unui contract RCA persoanele fizice și
juridice care utilizează exclusiv vehicule în scopul antrenamentelor, curselor,
întrecerilor sau raliurilor, organizate legal; pentru riscurile ce derivă din aceste
activități, proprietarii de vehicule sau organizatorii competiției se pot asigura
facultativ (art.3 din Legea nr.132/2017).

Prin vehicul înțelegem mijlocul de transport cu sau fără propulsie proprie, destinat
deplasării pe uscat, inclusiv orice tip de remorcă, indiferent dacă este cuplată sau nu, cu
excepția celor care se deplasează pe șine, bicicletelor sau vehiculelor cu tracțiune animală,
pentru care nu există obligația legală de înmatriculare sau înregistrare.

77
 Persoanele care intră pe teritoriul României cu vehicule înmatriculate sau înregistrate
în afara teritoriului României se prezumă a fi asigurate dacă:
a) biroul național auto competent în statul pe teritoriul căruia vehiculul staționează în
mod obișnuit este semnatar al Acordului multilateral;
b) prezintă documente internaționale de asigurare pentru prejudicii produse prin
accidente de vehicule, valabile în România.
Proprietarul este persoana fizică sau juridică înscrisă în documentele de identitate ale
vehiculului sau în înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate. Înscrisul doveditor este
contractul de vânzare cumpărare, schimb sau alt act translativ de proprietate cu care posesorul
face dovada calității sale de proprietar până la înmatricularea vehiculului pe numele său.

Exemple
Actele vehiculului sunt:
 certificatul de înmatriculare/înregistrare (talonul), în care se
descriu caracteristicile vehiculului și este valabil pentru un
proprietar,
 cartea de identitate auto, în care sunt menționate caracteristicile
vehiculului și istoricul acestuia (proprietarii anteriori).

Asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto poate fi încheiată și de utilizatorul

vehiculului, așa cum reiese din dispozițiile Legea nr.132/2017, care la art.2 pct.4 definește
asiguratul ca fiind proprietarul sau utilizatorul unui vehicul sau tramvai a cărui răspundere
civilă delictuală este preluată contractual de un asigurător RCA în baza contractului RCA
valabil pentru prejudiciile produse terțelor persoane din accidente de vehicule/tramvaie.
Totodată, art.2 pct.28 definește utilizatorul ca fiind persoana fizică sau juridică, căreia
proprietarul vehiculului îi acordă dreptul de folosință asupra acestuia, pe o anumită perioadă,
în baza unui contract de închiriere, contract de leasing sau alt act întocmit în condițiile legii.
Legea nr.132/2017 introduce o noțiune nouă, aceea de asigurat cu risc ridicat care
este definit ca fiind persoana care pe baza încadrării în clasele de risc pentru care cel puțin 3
asigurători RCA ofertează un tarif de primă de N ori mai mare decât tariful de referință
calculat de către BAAR; factorul "N" este stabilit de către BAAR, cu aprobarea Autorității de
Supraveghere Financiară. Un asigurat cu risc ridicat se poate adresa BAAR pentru formularea
unei oferte de asigurare. BAAR va formula o ofertă de asigurare calculată pornind de la tariful
de referință și îi va aloca acestuia un asigurător RCA în vederea încheierii contractului RCA.
În consecință, un vehicul se consideră asigurat dacă proprietarul sau utilizatorul are încheiat
un contract de asigurare de răspundere civilă auto. Proprietarul are obligația de a încheia
asigurarea de răspundere civilă auto, iar utilizatorul poate să o încheie.

78
 Încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligației de asigurare prevăzute la
art. 3 se sancționează cu amendă de la 1.000 lei la 2.000 lei și cu reținerea certificatului de
înmatriculare/înregistrare a vehiculului până la prezentarea contractului de asigurare.
Constatarea și aplicarea se fac de către personalul poliției.
Totodată, pentru a determina conformarea la lege, la înmatricularea/înregistrarea în
circulație, la efectuarea de modificări în certificatul de înmatriculare/înregistrare sau în cartea
de identitate a unui vehicul și la efectuarea verificărilor tehnice periodice este obligatorie
prezentarea contractului RCA.
Nu toți asigurătorii pot încheia RCA, ci doar cei autorizați în acest scop de ASF.
Asigurarea RCA poate fi încheiată și prin intermediari, dar în acest caz asigurătorul va
răspunde pentru toate polițele RCA distribuite intermediarilor, inclusiv pentru erorile și
omisiunile de redactare, astfel încât acestea nu pot fi invocate drept cauze de nevaliditate ale
poliței de asigurare și de refuz al despăgubirilor.

8.6. Limite teritoriale de aplicare

Limitele teritoriale de aplicare ale asigurării RCA se referă la locul producerii

riscurilor asigurate. Limitele teritoriale de acoperire ale asigurării RCA sunt:
a) teritoriul României;
b) teritoriile statelor membre ale Uniunii Europene, ale statelor părți la Acordul
privind Spațiul Economic European și teritoriul Confederației Elvețiene;
c) teritoriile statelor situate între două state membre ale Uniunii Europene, în care nu
există birou național auto;
d) teritoriile statelor în care sunt competente birourile naționale auto care au semnat
Acordul multilateral. Acordul multilateral este acordul între birourile naționale ale
asigurătorilor din statele membre ale Uniunii Europene sau părți la Acordul privind Spațiul
Economic European și ale altor state asociate Uniunii Europene încheiat pentru punerea în
aplicare a prevederilor art. 2 din Directiva 72/166/CEE a Consiliului în ceea ce privește
controlul asigurării de răspundere civilă auto, intrat în vigoare pentru biroul național din
România în baza Deciziei Comisiei 2007/482/CE.
Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) se constituie ca
asociație profesională, independentă și autonomă a tuturor societăților de asigurare, indiferent
de forma de organizare și de statul în care își au sediul social, care, în baza legii, au dreptul să
practice în România asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse
terțelor persoane prin accidente de vehicule.
BAAR are următoarele atribuții:
a) de birou național auto;

79
 b) de organism de plată a despăgubirilor;
c) de centru de informare;
d) de organism de compensare;
e) de a asigura dezvoltarea și gestionarea bazei de date CEDAM privind evidența
contractelor RCA;
f) de a publica statistici privind asigurările auto la nivel național și internațional;
g) de a elabora și publica analize și studii comparative privind tarifele utilizate de
asigurătorii RCA din statele membre și alte informații considerate relevante pentru asigurarea
RCA;
h) de a publica statistici privind evoluția nivelurilor despăgubirilor în cazurile de
vătămare a integrității corporale sau a sănătății ori pentru deces;
i) de a primi și/sau furniza autorității competente din subordinea Ministerului
Afacerilor Interne cu atribuții de organizare și coordonare a activității de evidență și eliberare
a certificatelor de înmatriculare și a plăcuțelor cu numere de înmatriculare, datele referitoare
la accidentele rutiere, vehiculele asigurate pentru răspundere civilă pentru pagube produse
terțelor persoane prin accidente de circulație;
j) de alocare a asiguraților cu risc ridicat;
k) publicarea pe site-ul propriu de date privind tendințele referitoare la fluctuațiile
tarifelor utilizate de asigurătorii RCA;
l) colectarea și publicarea de date și informații agregate privind piața asigurărilor auto
din România, inclusiv în ceea ce privește volumul daunelor;
m) publicarea pe site-ul propriu de date statistice privind tarifele practicate de unitățile
reparatoare specializate în reparația vehiculelor.
Pentru îndeplinirea atribuțiilor de birou național auto, de organism de plată a
despăgubirilor și de organism de compensare, BAAR își constituie o structură proprie
denumită Fondul național de protecție, prin contribuția tuturor membrilor, proporțional cu
volumul primelor brute încasate din vânzarea contractelor RCA/Carte Verde. Disponibilul
Fondului național de protecție, nivelurile contribuțiilor pentru BAAR și ale taxei de
administrare a bazei de date se stabilesc prin reglementări ale A.S.F. la propunerea BAAR,
astfel încât BAAR să își poată îndeplini în orice moment atribuțiile de birou național auto, de
organism de plată a despăgubirilor și de organism de compensare.
Pentru neplata la termen a sumelor cuvenite BAAR se datorează dobânzi și penalități
de întârziere, calculate în conformitate cu reglementările legale în vigoare, aplicabile la
colectarea creanțelor bugetare. Dobânzile și penalitățile plătite se virează în contul BAAR.
În exercitarea atribuțiilor de birou național auto și organism de plată a despăgubirilor,
BAAR despăgubește persoanele prejudiciate în calitate de garant al obligației de despăgubire
și, după plata despăgubirii, se subrogă în drepturile acestora dobândind un drept de regres
împotriva persoanei sau persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului, în privința

80
despăgubirii plătite, a cheltuielilor legate de instrumentarea și lichidarea pretențiilor de
despăgubire, precum și pentru dobânda legală aferentă cheltuielilor efectuate.
BAAR încheie memorandumuri/protocoale de colaborare privind schimbul de
informații cu autoritățile, instituțiile și societățile care contribuie la siguranța circulației pe
drumurile publice, precum și acorduri cu entitățile echivalente din celelalte state.
Legea nr.132/2017 reglementează atribuțiile BAAR în calitate de organism de plată a
despăgubirilor, de compensare, de centru de informare, precum și atribuțiile privind
gestionarea asigurărilor RCA aplicabile asiguratului cu risc ridicat.

Să ne reamintim...

În asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire

pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în temeiul legii față de terțele
persoane păgubite și pentru cheltuielile făcute în procesul civil (art.2223 Cod civil).
Asigurarea de răspundere civilă se fundamentează pe răspunderea civilă delictuală
reglementată de Codul civil și acoperă prejudiciile produse terților și nu prejudiciile
asiguraților.
Părțile contractului de asigurare sunt asiguratul și asigurătorul, dar normele legale
prevăd posibilitatea, ca la încheierea contractului de asigurare, să se insereze și
răspunderea civilă a altei/altor persoane. Asiguratul nu trebuie să aibă o calitate
specială, cu excepția asigurărilor de răspundere profesională.
Despăgubirea se stabilește conform convenției dintre asigurat, asigurător și persoana
păgubită, conform contractului de asigurare. Dacă nu se ajunge la consens, va fi
stabilită de către instanța de judecată. Prejudiciul poate fi acoperit de asigurat sau de
asigurător. Dacă asiguratul nu plătește despăgubirile terțului păgubit, acestea vor fi
plătite de asigurător. Dacă asiguratul le plătește, despăgubirile se acordă
asiguratului.
Sediul materiei îl constituie Codul civil, Legea nr.132/2017 privind asigurarea
obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente
de vehicule și tramvaie, Normele emise de ASF, Directiva 2009/103/CE privind
asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei
răspunderi.
Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării
sau înregistrării în România, precum și tramvaie au obligația să se asigure pentru
cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de
vehicule. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto poate fi încheiată și de
utilizatorul vehiculului.
Încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligației de asigurare prevăzute
la art. 3 se sancționează cu amendă și cu reținerea certificatului de

81
 înmatriculare/înregistrare a vehiculului până la prezentarea contractului de asigurare.
Nu toți asigurătorii pot încheia RCA, ci doar cei autorizați în acest scop de ASF.
Asigurarea RCA poate fi încheiată și prin intermediari.
Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) se constituie ca
asociație profesională, independentă și autonomă a tuturor societăților de asigurare,
indiferent de forma de organizare și de statul în care își au sediul social, care, în baza
legii, au dreptul să practice în România asigurarea obligatorie de răspundere civilă
pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule. Legea
nr.132/2017 reglementează atribuțiile BAAR în calitate de organism de plată a
despăgubirilor, de compensare, de centru de informare, precum și atribuțiile privind
gestionarea asigurărilor RCA aplicabile asiguratului cu risc ridicat.
Limitele teritoriale de aplicare ale asigurării RCA se referă la locul producerii
riscurilor asigurate. Limitele teritoriale de acoperire ale asigurării RCA sunt stabilite
de Legea nr.132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru
prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.

8.7. Încheierea contractului RCA

Contractul de asigurare se încheie în formă scrisă ad probaționem.

Contractul RCA se încheie pe o perioadă cuprinsă între o lună și 12 luni, multiplu de
o lună, în funcție de opțiunea asiguratului. Prin excepție, contractul RCA se poate încheia pe o
perioadă mai mică de o lună în situațiile prevăzute la art.5 alin.2 din Legea nr.132/2017.
Contractul RCA conține informații privind:
a) numărul și data încheierii contractului RCA;
b) părțile contractului RCA;
c) perioada de valabilitate;
d) limitele maxime de răspundere stabilite de către asigurătorul RCA;
e) prima de asigurare;
f) numărul ratelor și scadența acestora;
g) intermediarul, dacă este cazul;
h) clasa bonus/malus; bonus/malus este un sistem prin care asiguratul/utilizatorul se
încadrează în una dintre clasele de bonus (ceea ce conduce la reducerea primei de
asigurare) sau în una dintre clasele de malus (ceea ce conduce la majorarea primei de
asigurare), în funcție de istoricul de daunalitate realizat de asigurat/utilizator în
perioada de referință;
i) numărul de înmatriculare/înregistrare al vehiculului;
j) numărul de identificare al vehiculului;

82
 k) statele în care acest document are valabilitate.
Momentul începerii răspunderii asigurătorului este prevăzut la art.5 alin.8 din Legea
nr.132/2017:
a) din ziua următoare celei în care expiră valabilitatea contractului RCA anterior,
pentru asiguratul care își îndeplinește obligația încheierii asigurării cel mai târziu în
ultima zi de valabilitate a acesteia;
b) din ziua următoare celei în care s-a încheiat contractul RCA, pentru persoanele care
nu aveau o asigurare RCA valabilă la momentul încheierii noii asigurări;
c) din momentul eliberării contractului de asigurare, dar nu mai devreme de data
intrării în vigoare a autorizației provizorii de circulație sau a înmatriculării/înregistrării
vehiculului, pentru vehiculele comercializate care urmează să fie
înmatriculate/înregistrate.
Contractul RCA dă dreptul persoanei prejudiciate, în cazul producerii unui prejudiciu,
să se poate adresa pentru efectuarea reparației oricărei unități reparatoare auto, în condițiile
legii. Unitatea reparatoare auto este persoana juridică care are înscris ca obiect de activitate
executarea de lucrări de întreținere și reparație a vehiculelor și este autorizată pentru această
activitate de către Registrul Auto Român.

Exemple

Registrul Auto Român (R.A.R) este organismul tehnic de specialitate desemnat

de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii ca autoritate competentă în
domeniul vehiculelor rutiere, siguranței rutiere, protecției mediului înconjurator
și asigurării calității. În conformitate cu legislația în vigoare Registrul Auto
Român are următoarele atribuții principale:
- acordarea omologărilor de tip naționale pentru vehiculele rutiere,
sistemele, componentele și entitățile tehnice separate ale acestora,
- acordarea certificatelor de conformitate pentru sisteme, componente și
entități tehnice separate ale vehiculelor rutiere,
- acordarea omologărilor individuale pentru vehiculele rutiere,
- efectuarea inspecției tehnice periodice pentru anumite categorii de
autovehicule,
- autorizarea stațiilor de inspecție tehnică și controlul activității de inspecție
tehnică periodică,
- elaborarea reglementărilor naționale referitoare la activitățile RAR,
- transpunerea acquis-ului comunitar referitor la vehicule rutiere (cap.1 -
Libera circulație a mărfurilor) și la inspecțiile tehnice periodice (cap.9 -

83
 Politici de transport),
- autorizarea atelierelor care efectuează lucrările de montaj, reparare și
verificare a vehiculelor și componentelor acestora,
- certificarea sistemului de management al calității,
- participarea la lucrările Forumului Mondial pentru Armonizarea
Reglementărilor Vehiculelor (WP 29) a Comisiei Economice pentru
Europa a ONU.

8.8. Riscul asigurat

Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile

dovedite suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat.
Asigurătorul RCA acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse terților prin accidente de
vehicule și de tramvaie și pentru cheltuielile făcute de aceștia în procesul civil. Despăgubirile
se acordă indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul - pe drumuri publice, pe
drumuri care nu sunt deschise circulației publice, în incinte și în orice alte locuri, atât în
timpul deplasării, cât și în timpul staționării vehiculului asigurat.
Fără a se depăși limitele de răspundere prevăzute în contractul RCA, în condițiile în
care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a contractului RCA,
asigurătorul RCA acordă despăgubiri în bani pentru:
a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial;
b) prejudicii materiale, inclusiv costuri de radiere și înmatriculare, costuri cu taxe de
timbru, cheltuieli cu limitarea prejudiciului, dovedite cu acte, cheltuieli aferente diminuării
valorii vehiculului după reparații, dovedite cu acte sau expertiză;
c) prejudicii reprezentând consecința lipsei de folosință a vehiculului avariat, inclusiv
înlocuirea temporară a vehiculului, pe baza opțiunii persoanei prejudiciate;
d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată sau cheltuieli aferente
în cazul soluționării alternative a litigiului dacă soluția este favorabilă persoanei
prejudiciate;
e) cheltuielile legate de transportul vehiculului avariat, aparținând terțului păgubit, de
la locul accidentului la locația în care se găsește centrul de constatare daune, la
unitatea reparatoare aleasă de păgubit în vederea reparării vehiculului, cel/cea mai
apropiat/apropiată de locul producerii accidentului sau de domiciliul persoanei
prejudiciate, după caz, dacă respectivul vehicul nu se mai poate deplasa prin mijloace
proprii, iar asigurătorul nu asigură transportul.
De asemenea, asigurătorul RCA acordă despăgubiri până la limita de răspundere
prevăzută în contractul RCA pentru:

84
 a) prejudiciul produs de dispozitivele sau instalațiile cu care a fost echipat vehiculul,
inclusiv pentru prejudiciul produs din cauza desprinderii accidentale a remorcii, semiremorcii
ori a atașului tractat de vehicul;
b) prejudiciul produs din culpa conducătorului vehiculului asigurat, inclusiv în
cazurile în care la data accidentului conducătorul vehiculului:
– a condus vehiculul fără consimțământul expres sau prezumat al
asiguratului;
– nu este titularul unui permis care atestă dreptul să conducă vehiculul
respectiv;
– nu a respectat obligațiile legale de ordin tehnic cu privire la starea și
siguranța vehiculului respectiv.
În situația în care persoana prejudiciată a contribuit, din culpă, la producerea
accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai
pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă; în astfel de situații întinderea răspunderii
fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă.
În situația în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta
se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părților implicate în accident, fiecare parte
având dreptul la despăgubire în proporția în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea
accidentului.
c) prejudiciul produs prin fapta lucrului, când prejudiciul își are cauza în însușirile,
acțiunea sau inacțiunea vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea
vehiculului, prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentală a substanțelor, materialelor sau a
obiectelor transportate;
d) prejudiciile provocate terților, drept consecință a deschiderii ușilor vehiculului, în
timpul mersului sau atunci când vehiculul este oprit ori staționează, de către pasagerii
acestuia, fără asigurarea că nu se pune în pericol siguranța deplasării celorlalți participanți la
trafic;
e) prejudiciile provocate terțelor persoane, în situația conducerii vehiculului sub
influența băuturilor alcoolice sau a stupefiantelor.
În concluzie, asigurarea obligatorie RCA acoperă toate pagubele patrimoniale sau
nepatrimoniale suferite de terți ca urmare a survenirii cazului asigurat, adică a producerii
accidentului de vehicule.

85
 8.9. Riscuri neacoperite

Asigurătorul RCA nu acordă despăgubiri în situațiile prevăzute la art.12 din Legea

nr.132/2017.
1. Proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului a produs accidentul în
următoarele condiții:

 într-un caz de forță majoră;

 din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate;

 din culpa exclusivă a unei terțe persoane;

2. Prejudiciile produse bunurilor aparținând conducătorului vehiculului răspunzător de

producerea accidentului, precum și cele produse ca urmare a vătămării corporale sau
decesului acestuia, indiferent cine solicită aceste despăgubiri.

3. Prejudiciile au fost produse bunurilor aparținând persoanelor fizice sau persoanelor

juridice, dacă au fost provocate de un vehicul asigurat RCA, aflat în proprietatea ori
utilizat de aceeași persoană fizică sau juridică și care este condus de un prepus al
aceleiași persoane juridice ori de o altă persoană pentru care răspunde persoana fizică
sau persoana juridică.

4. Bunul avariat și vehiculul asigurat fac parte din patrimoniul comun al soților.

5. Bunul avariat este utilizat de proprietarul vehiculului asigurat, care a produs dauna.

6. Prejudiciile cauzate în situațiile în care nu se face dovada valabilității la data

accidentului a asigurării RCA sau asigurătorul RCA nu are răspundere, conform
prevederilor legale.

7. Partea din prejudiciu care depășește limitele de răspundere stabilite prin contractul
RCA, produs în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor
prejudiciate și de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului.

8. Amenzile de orice fel și cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul, utilizatorul

sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului.

9. Cheltuielile făcute în procesul penal de proprietarul, utilizatorul sau conducătorul

vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului, chiar dacă în cadrul
procesului penal s-a soluționat și latura civilă.

10. Sumele pe care conducătorul vehiculului răspunzător de producerea prejudiciului este

obligat să le plătească proprietarului sau utilizatorului care i-a încredințat vehiculul
asigurat, pentru avarierea ori distrugerea acestui vehicul.

86
 11. Prejudiciile produse bunurilor transportate, dacă între proprietarul sau utilizatorul
vehiculului care a produs accidentul ori conducătorul auto răspunzător și persoanele
prejudiciate a existat un raport contractual la data producerii accidentului.

12. Prejudiciile produse persoanelor sau bunurilor aflate în vehiculul cu care s-a produs
accidentul, dacă asigurătorul RCA poate dovedi că persoanele prejudiciate știau că
vehiculul respectiv era furat.

13. Prejudiciile produse de dispozitivele sau de instalațiile montate pe vehicule, atunci

când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalații de lucru, acestea constituind riscuri
ale activității profesionale.

14. Prejudiciile produse prin accidente survenite în timpul operațiunilor de încărcare și de

descărcare, acestea constituind riscuri ale activității profesionale.

15. Prejudiciile produse ca urmare a transportului de produse periculoase: radioactive,

ionizante, inflamabile, explozive, corozive, combustibile, care au determinat sau au
agravat producerea prejudiciului.

16. Prejudiciile cauzate prin utilizarea unui vehicul în timpul unui atac terorist sau război,
dacă evenimentul are directă legătură cu respectivul atac ori război.

8.10. Prima de asigurare

Prima de asigurare este stabilită de către fiecare asigurător astfel încât să se acopere
toate obligațiile ce decurg din încheierea contractelor RCA.

Tarifele de primă practicate de asigurători se publică pe site-urile acestora. Pentru

stabilirea tarifului de primă asigurătorii iau în calcul o serie de criterii, asigurându-se în acest
fel o proporționalitate între tarifele practicate în perioade succesive și evoluția daunalității pe
segmentul respectiv de asigurați.

Consultați site-urile a trei societăți de asigurare și comparați tarifele de

prime practicate de acestea, precum și criteriile avute în vedere la stabilirea
acestor tarife.

ASF publică semestrial un tarif de referință, cu caracter orientativ. Potrivit art.2 pct.24
din Legea nr.132/2017, prin tarif de referință înțelegem prima de asigurare cu caracter
orientativ determinată pe baza datelor statistice de la nivelul pieței de asigurări RCA. Tariful
de referință se calculează semestrial de către o societate cu expertiză recunoscută în domeniu,

87
contractată de către A.S.F., după formula prevăzută la art. 2 pct. 24 și se publică de către
A.S.F.

Tarifele variază în funcție de o serie de criterii, cum ar fi:

- tipul asiguratului, persoană fizică sau juridică,

- regiunea geografică,

- vârsta asiguratului,

- modul de utilizare a autovehiculului: nevoi personale, persoană juridică, curierat, taxi,

etc,

- tipul vehiculului: autoturism, remorcă, semiremorcă, etc.,

- capacitate cilindrică (cu cât este mai mare, tariful crește),

- numărul de locuri, la cele destinate transportului de persoane,

- puterea motorului,

- masa totală,

- sistemul bonus/malus.

Bonus/malus este un sistem prin care asiguratul este încadrat în una dintre clasele de
bonus (ceea ce conduce la reducerea primei de asigurare) sau în una dintre clasele de malus
(ceea ce conduce la majorarea primei de asigurare), în funcție de istoricul de daunalitate al
acestuia în perioada de referință. Pentru determinarea sumei reprezentând prima de asigurare,
asigurătorul RCA poate lua în calcul istoricul daunelor plătite, în ultimii 5 ani, pentru
accidente produse prin intermediul vehiculului asigurat, precum și utilizarea unor tehnologii
de tip telematics.

Tehnologiile de tip telematics constau în montarea unor dispozitive pe autovehicul

care să monitorizeze modul cum este condus vehiculul, având aptitudinea de a modifica
comportamentul în trafic al conducătorului auto și de a reduce riscul de accident. Tocmai de
aceea sunt asigurători care acordă reduceri importante, de până la 40%, la primele de
asigurare. Aceste tehnologii sunt utilizate și în asigurările din alte state. Astfel, la finele lui
2015, 16% din contractele de asigurări auto încheiate în Italia includeau utilizarea tehnologiei
telematics, adică aproape 5 milioane de autovehicule erau dotate cu o „cutie neagră” care le
monitorizează comportamentul în trafic, Italia fiind campioană absolută în acest domeniu.
Sunt și state care sunt în faza de explorare/învățare a acestei tehnologii (SUA, Marea Britanie,
Canada, Spania), dar și state reticente în legătură cu folosirea acestei tehnologii în asigurări
(Germania).

Asigurătorii acordă reduceri dacă asiguratul încheie și asigurarea CASCO pe lângă

RCA, pensionarilor, persoanelor cu deficiențe locomotorii, utilizatorilor care nu au comis
accidente în ultimii ani, etc.

88
 Asigurătorul RCA are obligația să informeze asigurații cu privire la modul de calcul
al primei de asigurare.

Rezumat

În asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire

pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în temeiul legii față de terțele
persoane păgubite și pentru cheltuielile făcute în procesul civil (art.2223 Cod civil).
Asigurarea de răspundere civilă se fundamentează pe răspunderea civilă delictuală
reglementată de Codul civil și acoperă prejudiciile produse terților și nu prejudiciile
asiguraților.
Părțile contractului de asigurare sunt asiguratul și asigurătorul, dar normele legale
prevăd posibilitatea, ca la încheierea contractului de asigurare, să se insereze și
răspunderea civilă a altei/altor persoane. Asiguratul nu trebuie să aibă o calitate
specială, cu excepția asigurărilor de răspundere profesională.
Despăgubirea se stabilește conform convenției dintre asigurat, asigurător și persoana
păgubită, conform contractului de asigurare. Dacă nu se ajunge la consens, va fi
stabilită de către instanța de judecată. Prejudiciul poate fi acoperit de asigurat sau de
asigurător. Dacă asiguratul nu plătește despăgubirile terțului păgubit, acestea vor fi
plătite de asigurător. Dacă asiguratul le plătește, despăgubirile se acordă asiguratului.
Sediul materiei îl constituie Codul civil, Legea nr.132/2017 privind asigurarea
obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente
de vehicule și tramvaie, Normele emise de ASF, Directiva 2009/103/CE privind
asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei
răspunderi.
Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării
sau înregistrării în România, precum și tramvaie au obligația să se asigure pentru
cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de
vehicule. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto poate fi încheiată și de
utilizatorul vehiculului.
Încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligației de asigurare prevăzute
la art. 3 se sancționează cu amendă și cu reținerea certificatului de
înmatriculare/înregistrare a vehiculului până la prezentarea contractului de asigurare.
Nu toți asigurătorii pot încheia RCA, ci doar cei autorizați în acest scop de ASF.
Asigurarea RCA poate fi încheiată și prin intermediari.
Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) se constituie ca

89
 asociație profesională, independentă și autonomă a tuturor societăților de asigurare,
indiferent de forma de organizare și de statul în care își au sediul social, care, în baza
legii, au dreptul să practice în România asigurarea obligatorie de răspundere civilă
pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule. Legea
nr.132/2017 reglementează atribuțiile BAAR în calitate de organism de plată a
despăgubirilor, de compensare, de centru de informare, precum și atribuțiile privind
gestionarea asigurărilor RCA aplicabile asiguratului cu risc ridicat.
Limitele teritoriale de aplicare ale asigurării RCA se referă la locul producerii
riscurilor asigurate. Limitele teritoriale de acoperire ale asigurării RCA sunt stabilite
de Legea nr.132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru
prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.
Contractul de asigurare se încheie în formă scrisă ad probaționem.
Contractul RCA se încheie pe o perioadă cuprinsă între o lună și 12 luni, multiplu de
o lună, în funcție de opțiunea asiguratului. Prin excepție, contractul RCA se poate
încheia pe o perioadă mai mică de o lună în situațiile prevăzute de lege.
Contractul RCA trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute de lege.
Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile
dovedite suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat,
legea stabilind care sunt prejudiciile exceptate de la acoperire.
Prima de asigurare este stabilită de către fiecare asigurător astfel încât să se acopere
toate obligațiile ce decurg din încheierea contractelor RCA. Tarifele de primă
practicate de asigurători se publică pe site-urile acestora. Pentru stabilirea tarifului
de primă asigurătorii iau în calcul o serie de criterii, asigurându-se în acest fel o
proporționalitate între tarifele practicate în perioade succesive și evoluția daunalității
pe segmentul respectiv de asigurați. ASF publică semestrial un tarif de referință, cu
caracter orientativ.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. 1. Care sunt persoanele obligate să încheie contractul RCA?

2. 2. Ce este BAAR? Dar RAR?
3. 3. Asiguratul este obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de terțul
păgubit?
4. 4. Asigurătorul acordă despăgubiri dacă accidentul s-a produs într-un caz de forță
majoră?
5. 5. Explicați sistemul bonus –malus.
6. 6. Ce sunt tehnologiile telematics și care este utilitatea lor în cazul RCA?

90
 Unitatea de învăţare 9.
Asigurarea de răspundere civilă auto (RCA).
Efecte

Cuprins
9.1. Introducere .............................................................................................................
9.2. Competenţe.............................................................................................................
9.3. Obligațiile părților contractante..................................................................................
9.4. Efectele contractului de asigurare RCA după producerea cazului asigurat................
9.5. Procedura de stabilire și acordare a despăgubirilor.....................................................
9.6. Întinderea despăgubirilor............................................................................................
9.7. Recuperarea despăgubirilor plătite de asigurător........................................................
9.8. Suspendarea contractului RCA...................................................................................
9.9. Încetarea contractului RCA.........................................................................................
9.10. Rezumat....................................................................................................................
9.11. Test de evaluare........................................................................................................

9.1. Introducere
Unitatea de învăţare 9 îşi propune familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice
referitoare la efectele contractului de asigurare RCA.

9.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea unităţii de învăţare 9 va permite studentului să:
 identifice obligațiile asiguratului și asigurătorului din contractul de
asigurare RCA,
 precizeze efectele contractului de asigurare RCA după producerea cazului
asigurat,
 rezume procedura de acordare a despăgubirilor,
 explice cum se stabilește întinderea despăgubirilor,
 precizeze în ce condiții intervine suspendarea și încetarea contractului
RCA.

91
 Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare 9 este de 3 ore.

9.3. Obligațiile părților contractante

Producerea cazului asigurat dă naștere dreptului terțului păgubit de a solicita plata

despăgubirilor și dreptul asiguratului de a încasa indemnizația de asigurare pentru
despăgubirile pe care le-a plătit terțului.

 Obligațiile asiguratului

1. Plata primelor de asigurare

Neplata primelor de asigurare nu atrage rezilierea ca în cazul altor asigurări dacă asigurătorul
RCA nu și-a exercitat dreptul de reziliere a contractului RCA. Asigurătorul este obligat să
acorde despăgubiri terțului păgubit, având drept de regres atât pentru sumele datorate cu titlu
de primă, cât și pentru cele plătite cu titlu de despăgubiri.
2. Exploatarea vehiculului cu diligența unui bun proprietar
Această obligație nu este prevăzută în mod expres în reglementările privitoare la RCA, dar
rezultă din economia acestora, cât și din reglementările generale în materia asigurărilor.
Această obligație poate fi inserată în contractul de asigurare.
3. Notificarea asigurătorului RCA în cazul producerii riscului asigurat
4. Informarea persoanei prejudiciate, obligație care constă în transmiterea terțului păgubit,
la cererea acestuia, a informațiilor necesare pentru formularea pretențiilor de despăgubire.

 Obligațiile asigurătorului

1. Stabilirea primei de asigurare și informarea asiguratului

2. Principala obligație a asigurătorului o constituie plata despăgubirilor.

9.4. Efectele contractului de asigurare RCA după producerea cazului asigurat

Producerea cazului asigurat dă naștere la trei categorii de raporturi juridice:

- între asigurat și asigurător,
- între păgubit și asigurat,
- între păgubit și asigurător.

92
 Prima categorie de raporturi își are fundamentul în contractul de asigurare (răspundere
civilă contractuală), a doua categorie de raporturi își are fundamentul în fapta delictuală a
asiguratului (răspundere civilă delictuală), iar a treia categorie își are fundamentul în fapta
delictuală a asiguratului, în contractul de asigurare și în reglementările din domeniul
asigurărilor care-i recunosc terțului păgubit o acțiune directă împotriva asigurătorului.

9.4.1. Raporturile dintre asigurat și asigurător

 Informarea asigurătorului cu privire la producerea cazului asigurat

Ca urmare a producerii unui accident de vehicule, asiguratul notifică asigurătorul RCA
cu privire la aceasta în termen de 5 zile lucrătoare de la producerea accidentului, cu excepția
situației în care asiguratul face dovada imposibilității îndeplinirii acestei obligații. În vechea
reglementare, asiguratul avea obligația să-l înștiințeze pe asigurător în cel mai scurt timp cu
privire la producerea accidentului, obligația fiind apreciată în raport de persoana asiguratului
și de împrejurările producerii accidentului.
Asiguratul furnizează asigurătorului RCA informații cu privire la cauzele și
împrejurările producerii accidentului, precum și documentele necesare instrumentării
cazului. Neîndeplinirea de către asigurat a obligației de informare a asigurătorului nu
limitează dreptul persoanei prejudiciate de a fi despăgubită.
Normele din materia asigurării RCA nu reglementează o sancțiune pentru
neexecutarea obligației de informare. Asigurătorul se poate prevala însă de dispozițiile
art.2207 Cod civil, care prevăd că în caz de neîndeplinire a obligației de comunicare a
producerii riscului asigurat, asigurătorul are dreptul de a refuza plata indemnizației de
asigurare dacă din acest motiv nu a putut determina cauza accidentului și întinderea pagubei.
Terțul păgubit are dreptul de a informa pe asigurătorul RCA, pe propriul asigurător RCA sau
BAAR, de producerea cazului asigurat și de a înainta o cerere de despăgubiri. Informarea se
poate face prin orice mijloace de comunicare.

 Informarea asigurătorului cu privire la conduita persoanei prejudiciate

privind acordarea despăgubirilor

Asiguratul înștiințează asigurătorul RCA în termen de 5 zile lucrătoare de la

producerea accidentului, cu excepția situației în care asiguratul face dovada imposibilității
îndeplinirii acestei obligații, cu privire la următoarele aspecte:

- partea prejudiciată a solicitat despăgubirea de la acesta;

- procedurile penale sau administrative au fost îndreptate împotriva lui în legătură cu

evenimentul produs și informează asigurătorul RCA imediat cu privire la desfășurarea
acestor proceduri și rezultatul acestora;

93
 - partea prejudiciată și-a exercitat dreptul de a fi despăgubită prin înaintarea unei cereri
către o instanță judecătorească sau către o altă autoritate, în situația în care
contractantul ia cunoștință despre acest lucru;

- informațiile înscrise în contractul RCA au suferit modificări intervenite în timpul

derulării contractului.

Legea nr.132/2017 nu precizează cum trebuie făcută înștiințarea, spre deosebire de

reglementarea veche care prevedea că înștiințarea trebuie făcută în scris. Rezultă că
înștiințarea poate fi făcută verbal sau scris și transmisă prin orice mijloace de comunicare.

De asemenea, asiguratul are obligația de a se prezenta la asigurător, la solicitarea

acestuia, pentru a furniza informații, dar neîndeplinirea acestei obligații nu îngrădește dreptul
persoanei prejudiciate de a fi despăgubită.

9.4.2. Raporturile dintre asigurat și terțul păgubit

Potrivit art.16 din Legea nr.132/2017, asiguratul transmite părții prejudiciate, la

cererea acesteia, informațiile necesare pentru formularea pretențiilor de despăgubire, în
special:

- numele, prenumele și adresa persoanei care a condus vehiculul asigurat în momentul

producerii daunei;

- numele, prenumele și adresa sau denumirea, sediul contractantului ori asiguratului;

- denumirea, sediul asigurătorului RCA care a emis contractul RCA, seria și numărul
contractului RCA, precum și numărul de înmatriculare/înregistrare al vehiculului
asigurat ori numărul de identificare al acestuia.

Considerăm că asiguratul poate comunica aceste date și din proprie inițiativă.

Pentru evenimentele în care sunt implicate două vehicule, din care rezultă numai
prejudicii materiale, asigurații pot informa societățile din domeniul asigurărilor și în baza unui
formular tipizat, eliberat de către aceste societăți, denumit Constatare amiabilă de accident,
în care conducătorii vehiculelor implicate consemnează informații privind data și locul
producerii accidentului, datele de identificare ale conducătorilor auto implicați, ale
proprietarilor vehiculelor implicate, datele vehiculelor implicate și ale propriilor societăți de
asigurare RCA, precum și informații privind circumstanțele producerii accidentului.

Forma, dimensiunile, conținutul și procedurile privind utilizarea formularului tipizat

sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F., în conformitate cu prevederile Ordonanței de
urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu
modificările și completările ulterioare (a se vedea Anexa 5).

94
 9.4.3. Raporturile dintre asigurător și terțul păgubit

În cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor

prejudiciate prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în
România se exercită împotriva asigurătorului RCA, în limitele obligației acestuia, cu citarea
obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de
intervenienți forțați. Acțiunea directă împotriva asigurătorului este consecința principiului
protecției terțului păgubit care cârmuiește asigurarea RCA.

9.4.4. Formularea cererii împotriva BAAR

Conform art.33 din Legea nr.132/2017, BAAR, în calitate de organism de plată a

despăgubirilor, garantează fără a avea beneficiu de discuțiune despăgubirea persoanelor
prejudiciate, rezidenți ai statelor membre, prin accidente produse pe teritoriul României sau
pe teritoriul unui alt stat membru decât statul lor de rezidență, prin intermediul unor vehicule
care staționează în mod obișnuit pe teritoriul României sau pe teritoriul unui stat al cărui birou
național auto nu a semnat Acordul multilateral, neasigurate RCA, cu toate că, în conformitate
cu prevederile legii, pentru acestea trebuia încheiată asigurarea RCA, sau prin intermediul
unor vehicule neidentificate, în următoarele condiții:

a) dacă vehiculul sau tramvaiul a fost identificat, dar nu era asigurat pentru RCA, se
acordă despăgubiri atât pentru daune materiale, cât și pentru vătămarea integrității corporale
sau sănătății ori pentru deces;

b) dacă vehiculul sau tramvaiul rămâne neidentificat, se acordă despăgubiri pentru

vătămarea integrității corporale sau sănătății ori pentru deces; prin excepție de la teza I, se
acordă despăgubiri și pentru daune materiale cu aplicarea unei franșize de 500 euro în
echivalent lei la cursul comunicat de BNR la data producerii accidentului, dacă în urma unui
astfel de accident a rezultat decesul unei persoane sau s-a pricinuit integrității corporale sau
sănătății unei persoane o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult
de 60 de zile; accidentul produs de un vehicul care a rămas neidentificat este accidentul în
care respectivul vehicul a intrat în coliziune directă cu persoana accidentată sau cu bunul pe
care l-a avariat, după care a părăsit locul accidentului;

c) în situația producerii riscului pe perioada suspendării contractului RCA, respectiv

pe perioada suspendării dreptului de circulație al vehiculului conform prevederilor legale și pe
perioada imobilizării vehiculului.

BAAR intervine în calitate de organism de plată a despăgubirilor și în cazul

accidentelor provocate pe teritoriul României sau pe teritoriul unui alt stat membru, prin
intermediul unui vehicul neasigurat pentru RCA, exportat dintr-un alt stat membru în
România, dacă accidentul se produce în termen de 30 de zile de la data acceptării exportului.
Nu pot beneficia de despăgubiri persoanele care la data producerii accidentului au
posibilitatea să își recupereze prejudiciile suferite în baza unei asigurări facultative sau
obligatorii ori în baza legii și nici cele care au urcat de bunăvoie în vehiculul condus de către

95
persoana vinovată pentru producerea accidentului, dacă se dovedește că acestea știau că
pentru vehiculul respectiv nu era în vigoare un contract RCA.

Să ne reamintim...
Încheierea contractului de asigurare dă naștere unor obligații atât pentru asigurat, cât
și pentru asigurător.
Asiguratul are următoarele obligații: plata primelor de asigurare, exploatarea
vehiculului cu diligența unui bun proprietar, notificarea asigurătorului în cazul
producerii riscului asigurat și informarea persoanei prejudiciate.
Asigurătorul are obligația de a stabili prima de asigurare și de a informa asiguratul,
precum și obligația de plată a despăgubirilor.

Producerea cazului asigurat dă naștere la trei categorii de raporturi juridice:

- între asigurat și asigurător,
- între păgubit și asigurat,
- între păgubit și asigurător.
Prima categorie de raporturi își are fundamentul în contractul de asigurare
(răspundere civilă contractuală), a doua categorie de raporturi își are fundamentul în
fapta delictuală a asiguratului (răspundere civilă delictuală), iar a treia categorie își
are fundamentul în fapta delictuală a asiguratului, în contractul de asigurare și în
reglementările din domeniul asigurărilor care-i recunosc terțului păgubit o acțiune
directă împotriva asigurătorului.
BAAR, în calitate de organism de plată a despăgubirilor, garantează, fără a
avea beneficiu de discuțiune, despăgubirea persoanelor prejudiciate, rezidenți ai
statelor membre, prin accidente produse pe teritoriul României sau pe teritoriul unui
alt stat membru decât statul lor de rezidență, prin intermediul unor vehicule care
staționează în mod obișnuit pe teritoriul României sau pe teritoriul unui stat al cărui
birou național auto nu a semnat Acordul multilateral, neasigurate RCA, cu toate că,
în conformitate cu prevederile legii, pentru acestea trebuia încheiată asigurarea
RCA, sau prin intermediul unor vehicule neidentificate.

9.5. Procedura de stabilire și acordare a despăgubirilor

Despăgubirile se stabilesc după depunerea cererii de despăgubire de către persoana

prejudiciată sau asigurat, astfel:

a) pe cale amiabilă;

b) prin mecanisme de soluționare alternativă a litigiului;

96
 c) prin hotărâre judecătorească definitivă, în cazul în care nu s-a realizat înțelegerea
între părți.

9.5.1. Stabilirea și acordarea despăgubirilor pe cale amiabilă

 Despăgubiri pentru avarierea sau distrugerea vehiculelor

Articolul 2225 Cod civil consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe

cale amiabilă între asigurător și terțul păgubit. Sunt aplicabile și dispozițiile Legii
nr.132/2017, precum și cele ale ale Normei ASF nr. 20/2017 privind asigurările auto din
România.

Terțul păgubit are dreptul de a înainta cererea de despăgubiri direct către asigurător
dacă riscurile produse sunt acoperite de asigurarea RCA și se cunoaște asigurătorul, precum și
autorul accidentului.

Efecte

- Depunerea cererii reprezintă avizare de daună a asigurătorului RCA. Avizul de daună

reprezintă acordul asigurătorului de plată a despăgubirilor pe cale amiabilă.

- Asigurătorul este obligat să deschidă dosar de daună, să efectueze constatarea

pagubelor, să comunice terțului păgubit care sunt documentele care trebuie depuse
pentru soluționarea cererii de despăgubire în termenul legal.

- În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori

de către partea prejudiciată, asigurătorul RCA este obligat:

a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire

justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește
răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar
prejudiciul a fost cuantificat;
b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru
care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.
- Dacă în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea
prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate
respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul
RCA este obligat la plata despăgubirii.
- Asigurătorul are obligația de a efectua anumite investigații cu privire la cauzele și
împrejurările producerii accidentului în termen de 30 de zile de la data înaintării
cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, dar nu mai
târziu de 3 luni de la data avizării daunei, dacă accidentul nu face obiectul unor
cercetări efectuate de autoritățile publice.

- Asigurătorul are obligația să elibereze persoanei prejudiciate o copie a procesului-

verbal de constatare a pagubelor sau o notă de constatare în care să indice: numărul

97
 dosarului deschis, piesele constatate avariate, soluțiile tehnice adoptate (înlocuire,
reparație), documentele pe care trebuie să le depună terțul păgubit până la finalizarea
dosarului și efectuarea plății. Procesul-verbal trebuie semnat de părți, iar dacă fac
obiecții vor fi menționate în procesul-verbal sau într-o anexă. Asigurătorii trebuie să
aibă personal calificat pentru constatarea daunei sau să mandateze persoane juridice
autorizate să desfășoare activități de constatare și lichidare a daunelor. Acestea din
urmă pot desfășura activități pentru mai mulți asigurători, pe bază de contract.
Asigurătorii rămân obligați față de terțul păgubit chiar dacă regularizarea daunelor se
face prin persoane împuternicite.

În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori

de către partea prejudiciată, asigurătorul RCA este obligat să comunice terțului păgubit
răspunsul cu privire la soluționarea cererii de despăgubire pe cale amiabilă. Trebuie să
precizeze motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau în parte, pretențiile de despăgubire.
Pentru stabilirea despăgubirilor trebuie să fie îndeplinite condițiile răspunderii civile
delictuale, respectiv existența faptei, existența prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre
faptă și prejudiciu. Se are în vedere suma asigurată și valoarea bunului în momentul
producerii accidentului.

Repararea vehiculului poate fi făcută prin avansarea cheltuielilor de către asigurător

sau pe cheltuiala terțului păgubit, urmând ca acesta să depună la asigurător documentele
justificative privind plățile făcute în vederea acordării despăgubirii.

Dacă valoarea de reparație depășește valoarea de piață a vehiculului respectiv, se

consideră că este daună totală și se acordă suma asigurată. Pentru daunele parțiale se acordă
despăgubiri pentru repararea sau înlocuirea pieselor avariate, manoperă, transportul
vehiculului avariat, cheltuieli cu limitarea pagubei, la prețurile practicate de unitățile
specializate.

Valoarea vehiculului în momentul producerii accidentului se stabilește prin scăderea

din prețul vehiculului nou a uzurii, care se apreciază în raport cu vechimea, utilizarea, starea
de întreținere a vehiculului.

După comunicarea ofertei de despăgubire de către asigurător, terțul păgubit trebuie să-
și manifeste acceptarea sau refuzul. Dacă este de acord, trebuie să comunice modalitatea în
care se va face plata: cu numerar sau ordin de plată, în contul personal sau al unității care a
efectuat reparația. Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de
la împlinirea termenului de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către
asigurat, sub condiția depunerii documentelor necesare stabilirii răspunderii și cuantificării
prejudiciului sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească
definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe
care este obligat să o plătească. Documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt
stabilite prin reglementări ale A.S.F. Cuantumul despăgubirii plătite poate fi reanalizat la
solicitarea persoanei prejudiciate pe baza documentelor justificative depuse ulterior plății.
Eventualele diferențe de plată a despăgubirii se achită în termen de 10 zile de la data
acceptării ofertei de către persoana prejudiciată.
98
 Terțul păgubit trebuie să repare vehiculul la unitățile reparatoare auto - persoane
juridice care au înscris ca obiect de activitate executarea de lucrări de întreținere și reparație a
vehiculelor și sunt autorizate de Regia Autonomă "Registrul Auto Român" pentru aceste
activități.

Contractul RCA dă dreptul persoanei prejudiciate, în cazul producerii unui prejudiciu,

să se poată adresa pentru efectuarea reparației oricărei unități reparatoare auto, în condițiile
legii, fără nicio restricție sau constrângere din partea asigurătorului RCA sau a unității
reparatoare auto, care ar putea să-i influențeze opțiunea. De altfel, potrivit art.6 alin.9 din
Legea nr.132/2017, contractul RCA trebuie să cuprindă o clauză potrivit căreia, în cazul
producerii unei daune, persoana prejudiciată se poate adresa pentru efectuarea reparației
oricărui operator economic care desfășoară activități de reparații ale autovehiculelor, în
condițiile legii, fără nicio restricție sau constrângere care ar putea să-i influențeze opțiunea.
Potrivit art.38 alin.2 din Legea nr.132/2018, utilizarea în reparația vehiculelor avariate a
pieselor sau ansamblelor contrafăcute și/sau falsificate de către unitățile reparatoare auto
constituie infracțiune. Legea nu prevede sancțiunea aplicală, astfel încât această infracțiune se
va pedepsi potrivit Codului penal.

Dacă o efectuează în regie proprie, plata se face în numerar sau în contul personal.
Odată cu încasarea despăgubirii, terțul păgubit va menționa în scris că a fost integral
despăgubit și nu mai are nici o pretenție de la asigurător sau asigurat.

Despăgubirile se plătesc asiguraților dacă aceștia dovedesc că au despăgubit

persoanele prejudiciate.

 Despăgubiri pentru avarierea sau distrugerea altor bunuri decât

vehiculele

Despăgubirile se acordă pentru:

- bunurile aflate în afara vehiculului care a produs accidentul;

- bunurile aflate în vehicul, dacă nu erau transportate în temeiul unui contract cu

proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului; este suficient să existe
înțelegerea părților (negoțium), nu și un înscris constatator (instrumentum), pentru
excluderea acestor bunuri de la despăgubire.

Nu se acordă despăgubiri pentru bunurile care aparțineau proprietarului, utilizatorului

sau conducătorului vehiculului. În situația în care contravaloarea avariilor și distrugerii
bunurilor depășește suma asigurată, diferența va fi suportată de asigurat.

Despăgubirile pentru clădiri, construcții, alte bunuri se stabilește pe baza prețurilor

pieței la data producerii riscului asigurat, în limita sumei asigurate, după verificarea prealabilă
făcută de asigurător. În cazul vătămării sau al pieirii animalelor, se va avea în vedere prețul de

99
pe piața locală la data producerii accidentului, iar terțul păgubit trebuie să probeze că este
proprietar.

 Despăgubiri pentru vătămare corporală sau deces

În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății ori de deces rezultate în urma
unui accident de vehicule, stabilirea despăgubirii se realizează pe cale amiabilă și/sau pe cale
judecătorească. Se acordă despăgubiri atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a
produs accidentul, cât și pentru cele aflate în acel vehicul, cu excepția proprietarului,
utilizatorului, conducătorului auto.

Stabilirea despăgubirii pe cale amiabilă se realizează pe baza următoarelor criterii

generale de evaluare (art.22 alin.5 din Legea nr. 132/2017):

a) despăgubirile cuvenite persoanelor prejudiciate ca urmare a vătămării integrității

corporale ori a sănătății persoanelor se evaluează pe baza punctajului obținut prin însumarea
punctelor, comunicat de către Institutul Național de Medicină Legală și prevăzut în
reglementările A.S.F.

b) evaluarea despăgubirilor are în vedere un nivel mediu prezumat al suferinței

îndurate de persoanele prejudiciate;

c) valoarea unui punct traumatic este egală cu dublul salariului de bază minim brut pe
țară garantat în plată de la data producerii accidentului;

d) despăgubirile se pot ajusta în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, pe

bază de documente justificative.

e) punctajul pentru suferințele cauzate prin vătămarea integrității corporale ori a

sănătății persoanelor include numai prejudiciile legate de durerile fizice; pentru prejudiciile
legate de traumele psihice, persoana prejudiciată poate aduce documente în dovedirea
acestora.

În situația în care părțile nu se înțeleg asupra cuantumului despăgubirii, suma care nu

face obiectul litigiului este plătită de către asigurătorul RCA înainte ca acesta să se fi
soluționat prin negocieri, prin soluționarea alternativă a litigiilor sau de către instanța
judecătorească.

9.5.2. Stabilirea și acordarea despăgubirilor prin mecanisme de soluționare

alternativă a litigiului

Se aplică dispozițiile O.G. nr.38/2015 privind soluționarea alternativă a litigiilor

dintre consumatori și comercianți, care creează cadrul legal, astfel încât reclamațiile
împotriva comercianților să poată fi prezentate voluntar de către consumatori entităților care
aplică proceduri de soluționare alternativă a litigiilor într-un mod independent, imparțial,

100
transparent, eficace, rapid și echitabil, în scopul asigurării unui nivel înalt de protecție a
consumatorilor și a bunei funcționări a pieței.

În accepțiunea ordonanței, prin consumator înțelegem orice persoană fizică sau grup
de persoane fizice constituite în asociații, iar prin comerciant înțelegem orice persoană fizică
sau juridică, publică ori privată, care acționează în cadrul activității sale comerciale,
industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează
în același scop, în numele sau pe seama acesteia.

Entitatea de soluționare alternativă a litigiilor este o structură care asigură

soluționarea unui litigiu printr-o procedură SAL (soluționarea amiabilă a litigiilor) și care
poate funcționa exclusiv în cadrul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, în
cadrul unei autorități publice centrale sau a unei autorități administrative autonome cu
responsabilități în domeniul protecției consumatorilor.

Procedurile SAL sunt proceduri de soluționare extrajudiciară a litigiilor naționale și

transfrontaliere izvorâte din contractele de vânzări sau din contractele de prestări de servicii
încheiate între un comerciant care desfășoară activități în România și un consumator rezident
în Uniunea Europeană prin intervenția unei entități de soluționare alternativă a litigiilor, care
propune sau impune o soluție și care acționează în România.

În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin soluționarea alternativă a litigiilor,

asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza acordului rezultat în urma soluționării
alternative a litigiului.

Exemple

Pentru a veni în sprijinul consumatorilor de produse și servicii financiare aferente

celor trei piețe non-bancare, ASF a decis înfiinţarea Entităţii de soluționare
alternativă a litigiilor în domeniul financiar non-bancar (SAL-Fin) sub forma
unei structuri funcționale, responsabilă cu derularea procedurilor SAL finalizate
cu propunerea sau impunerea unei soluţii, în vederea rezolvării extrajudiciare a
unui litigiu intern sau transfrontalier. SAL-Fin reprezintă un instrument necesar
în demersurile de întărire a stabilității pieței financiare, de creștere a gradului de
protecție a drepturilor consumatorilor, completând astfel mecanismele de care
aceștia dispun în rezolvarea litigiilor pe care le au cu entitățile reglementate de
ASF.

Entitatea devine operațională începând cu data de 19.07.2016. Alternativa la

sistemul judiciar de soluţionare a litigiilor pusă la dispoziție de SAL-Fin se
dorește a fi, prin natura sa, mai rapidă, mai ieftină şi mai uşor de utilizat de către
consumatori.

Soluționarea litigiilor ce pot apărea între consumatori și entitățile pieței

101
 asigurărilor, ale pieței de capital sau ale sistemului pensiilor private,
autorizate, reglementate și/sau supravegheate de ASF este realizată de către unul
dintre conciliatorii independenți și imparțiali înscriși în Corpul Conciliatorilor.
Acesta este constituit din persoane fizice, cu pregătire și experință profesională
atât în domeniul piețelor financiare non-bancare, cât și al soluționării litigiilor pe
căi alternative.

Procedura de soluționare prin propunerea unei soluții reprezintă soluționarea

unui litigiu sub supravegherea și îndrumarea unui conciliator din cadrul SAL-Fin,
ce survine ca urmare a propunerilor făcute de acesta, a sugestiilor și concesiilor la
care părțile se înțeleg în vederea soluționării litigiului în cadrul SAL-Fin.

Procedura soluționării alternative a litigiilor prin impunerea unei soluții în

cadrul SAL-Fin ia sfârșit prin pronunțarea unei hotărâri de impunere. Hotărârile
care nu sunt atacate în termen de 15 zile calendaristice de la data comunicării
constituie de drept titlu executoriu. Procedura de soluționare este realizată
etapizat, respectiv pentru soluția prin propunere termenul de soluționare este de
maxim 60 de zile cu posibilitatea prelungirii pentru alte 45 de zile, iar pentru
soluţionarea prin impunere termenul este de maxim 90 de zile cu posibilitatea
prelungirii pentru alte 90 de zile. Părţile sunt informate în prealabil cu privire la
condițiile speciale ale acestor proceduri.

Accesul la acest tip de serviciu se realizează de către consumator în mod

gratuit prin exprimarea voluntară a acestei opțiuni în scris, direct la sediul SAL-
Fin, prin poștă sau prin mijloace electronice de comunicare, făcând însă dovada
că a încercat în prealabil să soluţioneze litigiul direct cu comerciantul în cauză. În
cazul în care pentru soluționarea litigiului sunt necesare expertize tehnice,
traduceri legalizate și apostilate sau alte probe, costul acestora este suportat de
partea din litigiu care le solicită.

9.5.3. Stabilirea și acordarea despăgubirilor pe cale judecătorească

Dacă părțile nu ajung la o înțelegere, terțul păgubit va avea la îndemână:

- o acțiune în justiție împotriva autorului faptei, în temeiul dreptului comun,

- o acțiune împotriva asigurătorului, în temeiul contractului de asigurare.

Dacă fapta asiguratului constituie infracțiune, răspunderea asigurătorului va fi atrasă

fie în cadrul acțiunii civile exercitată în procesul penal, fie pe cale separată. Dacă acțiunea
civilă se exercită în procesul penal, ÎCCJ a statuat că asigurătorul participă în calitate de
asigurător RCA.

În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, asigurătorul

RCA acordă despăgubiri în baza hotărârii judecătorești rămase definitivă.

102
 9.6. Întinderea despăgubirilor

ASF stabilește limite de despăgubiri pentru pagube materiale, vătămări corporale și

decese. Dacă sunt prejudiciate mai multe persoane și valoarea totală a prejudiciului depășește
suma asigurată, despăgubirea se va acorda în funcție de cota-parte din valoarea prejudiciului
ce revine fiecărei persoane îndreptățite la despăgubire.

9.7. Recuperarea despăgubirilor plătite de asigurator

Potrivit art.25 din Legea nr. 132/2018, asigurătorul RCA are dreptul de a recupera
sumele plătite drept despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, în
următoarele situații:

a) accidentul a fost produs cu intenție, stabilită conform legii;

b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile

legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă
aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni
săvârșite cu intenție;

c) accidentul a fost produs în timpul când autorul infracțiunii săvârșite cu intenție

încearcă să se sustragă de la urmărirea penală;

d) persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului a condus vehiculul fără

consimțământul contractantului;

e) asiguratul a refuzat în mod nejustificat îndeplinirea obligației de informare a

asigurătorului cu privire la producerea cazului asigurat, împiedicând în acest fel asigurătorul
RCA să desfășoare propria investigație, iar asigurătorul este în măsură să probeze că acest
fapt a condus la plata nejustificată a despăgubirii.

9.8. Suspendarea contractului RCA

Contractul RCA poate fi suspendat la cererea asiguratului care a încheiat un contract

RCA pe perioada suspendării dreptului de circulație al vehiculului conform prevederilor
legale sau pe perioada imobilizării vehiculului, cu obligația depunerii plăcuțelor de
înmatriculare/înregistrare la autoritatea care le-a eliberat. Procedura suspendării și a cazurilor
de imobilizare se stabilește prin reglementări comune ale Ministerului Afacerilor Interne,
Ministerului Transporturilor, A.S.F. și Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației
Publice și Fondurilor Europene. Asiguratul are obligația ca, pe toată durata suspendării
contractului RCA, să imobilizeze vehiculul într-un spațiu privat, în afara domeniului public.
Neîndeplinirea acestei obligații este sancționată contravențional.

103
 9.9. Încetarea contractului RCA

Potrivit art. 7 din Legea nr.132/2017, contractul RCA încetează:

a) la data la care proprietarul vehiculului notifică asigurătorul RCA referitor la

transmiterea dreptului de proprietate asupra vehiculului, însoțită de documente justificative;

b) la data la care vehiculul este radiat din circulație;

c) la împlinirea termenului stabilit în contractul RCA.

De asemenea, potrivit art. 8 alin.1, contractul RCA încetează de drept dacă:

a) riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a devenit imposibilă înainte de a se naște
obligația asigurătorului RCA;

b) producerea riscului asigurat a devenit imposibilă după nașterea obligației

asigurătorului RCA.

În cazurile prevăzute la art.8 alin.1) și la art. 7 lit. a și b, atunci când asiguratul a plătit
integral sau în rate prima de asigurare, acesta este îndreptățit să o recupereze proporțional cu
perioada neexpirată a contractului RCA, dacă nu s-au plătit sau nu se datorează despăgubiri
pentru evenimente produse în perioada de valabilitate a asigurării. În cazul în care
asigurătorul RCA este ulterior obligat la plata unor despăgubiri pentru evenimente acoperite
prin contractul RCA, asigurătorul RCA este îndreptățit să recupereze de la asigurat prima de
asigurare restituită acestuia, la cerere.

Rezumat

Încheierea contractului de asigurare dă naștere unor obligații atât pentru asigurat, cât
și pentru asigurător.
Asiguratul are următoarele obligații: plata primelor de asigurare, exploatarea
vehiculului cu diligența unui bun proprietar, notificarea asigurătorului în cazul
producerii riscului asigurat și informarea persoanei prejudiciate.
Asigurătorul are obligația de a stabili prima de asigurare și de a informa asiguratul,
precum și obligația de plată a despăgubirilor.

Producerea cazului asigurat dă naștere la trei categorii de raporturi juridice:

- între asigurat și asigurător,
- între păgubit și asigurat,
- între păgubit și asigurător.
Prima categorie de raporturi își are fundamentul în contractul de asigurare
104
 (răspundere civilă contractuală), a doua categorie de raporturi își are fundamentul în
fapta delictuală a asiguratului (răspundere civilă delictuală), iar a treia categorie își
are fundamentul în fapta delictuală a asiguratului, în contractul de asigurare și în
reglementările din domeniul asigurărilor care-i recunosc terțului păgubit o acțiune
directă împotriva asigurătorului.
BAAR, în calitate de organism de plată a despăgubirilor, garantează, fără a avea
beneficiu de discuțiune, despăgubirea persoanelor prejudiciate, rezidenți ai statelor
membre, prin accidente produse pe teritoriul României sau pe teritoriul unui alt stat
membru decât statul lor de rezidență, prin intermediul unor vehicule care staționează
în mod obișnuit pe teritoriul României sau pe teritoriul unui stat al cărui birou
național auto nu a semnat Acordul multilateral, neasigurate RCA, cu toate că, în
conformitate cu prevederile legii, pentru acestea trebuia încheiată asigurarea RCA,
sau prin intermediul unor vehicule neidentificate.
ASF stabilește limite de despăgubiri pentru pagube materiale, vătămări corporale și
decese. Dacă sunt prejudiciate mai multe persoane și valoarea totală a prejudiciului
depășește suma asigurată, despăgubirea se va acorda în funcție de cota-parte din
valoarea prejudiciului ce revine fiecărei persoane îndreptățite la despăgubire.
Asigurătorul RCA are dreptul de a recupera sumele plătite drept despăgubire de la
persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului în situațiile prevăzute de art. 25
din Legea nr. 132/2018.
Contractul RCA poate fi suspendat la cererea asiguratului care a încheiat un contract
RCA pe perioada suspendării dreptului de circulație al vehiculului conform
prevederilor legale sau pe perioada imobilizării vehiculului, cu obligația depunerii
plăcuțelor de înmatriculare/înregistrare la autoritatea care le-a eliberat.
Contractul RCA încetează în cazurile și condițiile prevăzute de art.8-9 din Legea
nr.132/2017.

Test de evaluare a cunoştinţelor

7. 1. Care este temeiul raporturilor juridice stabilite între păgubit și asigurător?

8. 2. Ce relevanță are avizul de daună?
9. 3. Definiți dauna totală.
4. 4. Se acordă despăgubiri pentru bunurile aflate în vehiculul asigurat? Explicați.
5. Cum se realizează soluționarea alternativă a litigiilor intervenite în legătură cu
asigurările RCA?
6. În ce condiții poate avea loc suspendarea contractului RCA?

105
 Unitatea de învăţare 10.
Asigurările de persoane

Cuprins
10.1. Introducere............................................................................................................
10.2. Competenţe ...........................................................................................................
10.3. Obiectul contractului de asigurare de persoane........................................................
10.4. Riscurile asigurate.....................................................................................................
10.5. Părțile contractante....................................................................................................
10.6. Încheierea contractului de asigurare de persoane......................................................
10.7. Denunțarea contractului de asigurare de persoane....................................................
10.8. Efectele contractului de asigurare de persoane.........................................................
10.9. Cazuri de excludere de la despăgubire......................................................................
10.10. Încetarea contractului de asigurare de persoane......................................................
10.11. Asigurările de viață.................................................................................................
10.12. Asigurările de persoane, altele decât cele de viață..................................................
10.13. Rezumat..................................................................................................................
10.14. Test de evaluare......................................................................................................

10.1. Introducere
Unitatea de învăţare 10 îşi propune familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice
referitoare la asigurările de persoane.

10.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea unităţii de învăţare 10 va permite studentului să:
 precizeze obiectul asigurărilor de persoane,
 identifice riscurile asigurate,
 precizeze părțile contractante și aspectele particulare ale acestui contract,
 rezume încheierea contractului de asigurare de persoane,
 explice în ce condiții intervine denunțarea contractului,
 descrie efectele acestui contract,
 enumere cazurile de excludere de la despăgubire,
 precizeze cazurile de încetare a contractului,

106
  definească asigurările de viață.


Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare 10 este de 3 ore.

10.3. Obiectul contractului de asigurare de persoane

Asigurările de persoane se referă la asigurările de viață, iar din categoria asigurărilor

generale, la asigurările de accidente și boală și asigurările de sănătate.
Potrivit art.2227 Cod civil, prin contractul de asigurare de persoane, asigurătorul se
obligă să plătească indemnizația de asigurare în caz de deces, de ajungere la o anumită vârstă,
de invaliditate permanentă totală sau parțială ori în alte asemenea cazuri, conform normelor
adoptate de organul de stat în a cărui competență, potrivit legii, intră supravegherea activității
în domeniul asigurărilor.

10.4. Riscurile asigurate

Sunt asigurate următoarele riscuri precum: deces, supraviețuire, vătămare corporală,

incapacitatea temporară și permanentă, spitalizare și cheltuieli medicale, boli grave, șomaj.

10.5. Părțile contractante

Părțile contractante sunt aceleași cu cele din orice contract de asigurare, respectiv
asiguratul și asigurătorul. Totuși, asigurările de persoane au o particularitate și anume aceea
că se pot asigura riscuri care privesc o altă persoană decât cea care încheie contractul de
asigurare, asigurarea fiind valabilă numai dacă a fost consimțită în scris de persoana asigurată
(art.2228 Cod civil). Persoana care încheie contractul de asigurare se numește contractantul
asigurării, iar persoana asigurată poartă denumirea de beneficiar al asigurării. La survenirea
riscului asigurat, beneficiarul va încasa indemnizația de asigurare, chiar dacă obligațiile
specifice asiguratului îi revin, în acest caz, contractantului asigurării.

10.6. Încheierea contractului de asigurare de persoane

Se aplică regulile generale privitoare la încheierea contractului de asigurare.

Reamintim obligația de informare a asigurătorului/asiguratului, atât în etapa precontractuală,

107
cât și pe tot parcursul executării contractului, neîndeplinirea ei având aptitudinea de a atrage
sancțiunea nulității dacă elementele necomunicate sunt esențiale, respectiv pe aceea a
rezilierii contractului încheiat, asiguratul având și dreptul de a denunța contractul de
asigurare.

10.7. Denunțarea contractului de asigurare de persoane

În asigurările de viață, asiguratul poate denunța contractul în termen de 20 de zile de la

data semnării contractului de către asigurător, fără preaviz, chiar dacă în contractul de
asigurare nu se menționează acest drept. Denunțarea produce efect retroactiv (art.2229 Cod
civil). Beneficiul acestui termen este reglementat doar în favoarea asiguratului, nu și în
favoarea asigurătorului.
Codul civil reglementează o excepție. Astfel, potrivit art.2229, regulile denunțării
contractului de asigurare de persoane nu se aplică în cazul contractelor încheiate pe o perioadă
de 6 luni sau mai mică.

10.8. Efectele contractului de asigurare de persoane

 Obligațiile asiguratului
Asigurarea de persoane nu creează vreo obligație specială în sarcina asiguratului.
Astfel, asiguratul va trebui să facă plata primelor de asigurare și să informeze asigurătorul cu
privire la elementele esențiale ale contractului de asigurare.

 Obligațiile asigurătorului
Principala obligație a asigurătorului o constituie plata indemnizației de asigurare
asiguratului sau beneficiarului asigurării. În cazul decesului asiguratului, dacă nu s-a stipulat
un beneficiar, indemnizația revine moștenitorilor (va fi cuprinsă în masa succesorală) legali
sau testamentari. Pot fi desemnați unul sau mai mulți beneficiari, la încheierea contractului de
asigurare sau pe parcursul executării acestuia.
Indemnizația de asigurare se plătește integral, independent de primirea altor
despăgubiri, indemnizații, ajutoare.
Creditorii asiguratului nu pot urmări indemnizația de asigurare cuvenită beneficiarilor
asigurării sau moștenitorilor asiguratului, după caz (art.2236 Cod civil).
Asigurările de persoane au un caracter forfetar. Aceasta înseamnă că indemnizația de
asigurare este stipulată de părți în momentul încheierii contractului. Aceste asigurări sunt
complet indiferente față de ideea de prejudiciu și nu au un caracter indemnitar. Nu
despăgubesc și nu sunt limitate la valoarea vreunei pagube. De aceea se pot cumula mai

108
multe astfel de asigurări sau se pot cumula cu asigurările de daune. Prin excepție, contractele
de asigurare privind accidentele corporale au o componentă indemnitară.
Asigurările de viață, fiind asigurări care se încheie pe o perioadă mai lungă de timp,
pot fi cu capitalizare și fără capitalizare.

Exemple

Operațiunile de capitalizare sunt operațiuni financiare, nu de asigurare, dar

când sunt accesorii contractului de asigurare, întregul ansamblu va fi reglementat
de legislația specifică asigurărilor, potrivit principiului accesoriul urmează soarta
principalului.

10.9. Cazuri de excludere de la despăgubire

Potrivit art.2233 Cod civil, asigurătorul nu datorează indemnizația de asigurare

dacă:
 riscul asigurat a fost produs prin sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani de
la încheierea contractului de asigurare.
 riscul asigurat a fost produs cu intenție de către asigurat.

10.10. Încetarea contractului de asigurare de persoane

Contractul de asigurare de persoane încetează:

 la expirarea duratei contractului,
 prin reziliere,
 prin denunțare unilaterală,
 prin producerea riscului și plata despăgubirilor.

Să ne reamintim...

Asigurările de persoane se referă la asigurările de viață, iar din categoria asigurărilor

generale, la asigurările de accidente și boală și asigurările de sănătate. Potrivit
art.2227 Cod civil, prin contractul de asigurare de persoane, asigurătorul se obligă să
plătească indemnizația de asigurare în caz de deces, de ajungere la o anumită vârstă,
de invaliditate permanentă totală sau parțială ori în alte asemenea cazuri, conform

109
 normelor adoptate de organul de stat în a cărui competență, potrivit legii, intră
supravegherea activității în domeniul asigurărilor.
Sunt asigurate următoarele riscuri precum: deces, supraviețuire, vătămare corporală,
incapacitatea temporară și permanentă, spitalizare și cheltuieli medicale, boli grave,
șomaj.
Părțile contractului sunt asiguratul și asigurătorul care au drepturile obișnuite din
contractele de asigurare.
Se aplică regulile generale privitoare la încheierea contractului de asigurare.
În asigurările de viață, asiguratul poate denunța contractul în termen de 20 de zile de
la data semnării contractului de către asigurător, fără preaviz, chiar dacă în
contractul de asigurare nu se menționează acest drept. Denunțarea produce efect
retroactiv. Beneficiul acestui termen este reglementat doar în favoarea asiguratului,
nu și în favoarea asigurătorului. Regulile denunțării contractului de asigurare de
persoane nu se aplică în cazul contractelor încheiate pe o perioadă de 6 luni sau mai
mică.
Asigurătorul nu datorează indemnizația de asigurare dacă:
 riscul asigurat a fost produs prin sinuciderea asiguratului în termen de
2 ani de la încheierea contractului de asigurare.
 riscul asigurat a fost produs cu intenție de către asigurat.
Contractul de asigurare de persoane încetează:
 la expirarea duratei contractului,
 prin reziliere,
 prin denunțare unilaterală,
 prin producerea riscului și plata despăgubirilor.

10.11. Asigurările de viață

Noțiune. Potrivit directivelor europene referitoare la asigurările de viață, suntem în

prezența unor astfel de asigurări în cazul în care angajamentele asigurătorului sunt legate de
îndeplinirea cumulativă a două condiții: (1) angajamentul să fie luat de către o societate de
asigurări și (2) executarea acestui angajament să depindă de durata vieții umane.
Clasificare. Există o mare varietate de asigurări de viață care răspund cerințelor din ce
în ce mai diversificate ale asiguraților.

Exemple

Dăm câteva exemple de asigurări de viață.

110
 Asigurarea de viață în care plata indemnizației de asigurare se face numai dacă
asiguratul supraviețuiește unei date sau unei vârste.
Asigurarea de rentă în caz de supraviețuire în care plata rentei se face fie
imediat, din momentul încheierii contractului, dacă a fost plătită prima unică
necesară constituirii capitalului, fie după pensionare.
Asigurarea de deces în care plata indemnizației se face la data decesului
asiguratului.
Asigurare mixtă în care plata indemnizației are loc fie la decesul asiguratului,
dacă acest deces intervine înaintea unei date, fie la expirarea contractului în caz
de supraviețuire.
Asigurarea tip student (de studii) care are ca scop economisirea unei sume de
bani pentru studiile copiilor, indiferent dacă contractantul asigurării va fi sau nu
în viață.
Asigurarea de tip zestre prin care părinții asigură o sumă de bani copiilor în
momentul în care aceștia își întemeiază o familie.
Asigurarea suplimentară de deces și invaliditate permanentă prin accident, care
însoțește asigurarea mixtă, prin care se acoperă cele două riscuri, invaliditate
permanentă și deces, urmare a unui accident.

Nu se poate face o prezentare completă a acestor asigurări, dar în literatura de

specialitate au fost identificate anumite criterii de clasificare.
În funcție de riscul asigurat, distingem:
1. asigurări de deces,
2. asigurări de supraviețuire,
3. asigurări mixte.
În funcție de natura prestației asigurătorului, distingem:
1. asigurări cu indemnizație de asigurare în sumă fixă,
2. asigurări cu indemnizație sub formă de rentă temporară sau viageră.
În funcție de exigibilitatea prestației:
1. asigurări în care prestația se execută imediat,
2. asigurări în care executarea prestației este amânată.
În funcție de numărul asiguraților:
1. asigurări cu un asigurat,
2. asigurări cu doi sau mai mulți asigurați.
În funcție de durata contractului de asigurare:
1. asigurări temporare,
2. asigurări pentru întreaga viață.
În funcție de dreptul de răscumpărare:

111
 1. asigurări cu răscumpărare,
2. asigurări fără răscumpărare.

Exemple

Răscumpărarea este o modalitate de încetare anticipată a contractului de

asigurare, în care asiguratul optează pentru denunțarea acestuia, solicitând plata
sumei de răscumpărare. De regulă, suma de răscumpărare reprezintă un anumit
procent din rezerva matematică constituită până în acel moment. Prin urmare,
răscumpărarea este posibilă numai la contractele la care se constituie rezerva
matematică, nu și la cele la care nu se constituie o astfel de rezervă, spre exemplu
asigurări temporare de deces, asigurări simple de viață. Sumele pe care asiguratul
le mai are de plătit asigurătorului se scad din valoarea de răscumpărare.

În funcție de cuantumul primei:

1. asigurări cu indemnizație fixă,
2. asigurări cu indemnizație variabilă.
În funcție de modul de plată a primei:
1. asigurări cu primă unică,
2. asigurări cu primă eșalonată.
În funcție de existența componentei de capitalizare:
1. asigurări cu capitalizare,
2. asigurări fără capitalizare.
În funcție de caracterul aleatoriu al plății indemnizației:
1. asigurări la care plata indemnizației este certă,
2. asigurări la care plata indemnizației este incertă.

10.12. Asigurări de persoane, altele decât cele de viață

Noțiune. În această categorie sunt cuprinse asigurările care acoperă riscul de accident sau
boală, care afectează sănătatea asiguratului, cu consecințele cele mai diverse. Riscul de deces
nu este acoperit prin aceste asigurări și necesită inserarea în contractul de asigurare a unor
clauze suplimentare. Spre deosebire de asigurările de viață, asigurările de persoane non-viață
se încheie pe perioade scurte de timp.

112
Exemple

Asigurarea medicală este destinată acoperirii totale sau parțiale a cheltuielilor de

spitalizare, dacă spitalizarea depășește un anumit număr de zile consecutive, a
costurilor privitoare la tratamentul medical, ca rezultat al unor boli sau vătămări
corporale în perioada asigurată. Riscul de deces nu este asigurat.
Asigurarea medicală pentru boli incurabile încheiată printr-un contract separat
sau print-o clauză adițională la o altă asigurare. Suma asigurată se va plăti fie în
momentul diagnosticării cu o astfel de boală, fie o parte în momentul
diagnosticării și o parte în momentul decesului, beneficiarului asigurării
desemnat în contract.
Asigurarea medicală pentru intervenții chirurgicale încheiată printr-un contract
separat sau print-o clauză adițională la o altă asigurare.
Asigurarea de accidente prin care asigurătorul se obligă să plătească sumele
asigurate în cazul producerii accidentului sau decesului din accident. Prin
accident se înțelege un eveniment fortuit, imprevizibil, având o cauză exterioară
asiguratului, eveniment care poate avea ca urmare incapacitatea temporară de
muncă, invaliditatea permanentă parțială sau totală sau chiar decesul. Se poate
încheia de persoane fizice, ca asigurare individuală, sau de către persoane
juridice, ca asigurare colectivă, fiind valabilă atât pe teritoriul României, cât și în
străinătate.
Asigurarea de călătorie care acoperă accidentele sau îmbolnăvirile care pot
apărea în perioada derulării contractului, pe parcursul unei călătorii determinate,
de obicei în străinătate. Unele societăți acoperă și riscul de deces.

Rezumat

Asigurările de persoane se referă la asigurările de viață, iar din categoria

asigurărilor generale, la asigurările de accidente și boală și asigurările de
sănătate. Potrivit art.2227 Cod civil, prin contractul de asigurare de persoane,
asigurătorul se obligă să plătească indemnizația de asigurare în caz de deces, de
ajungere la o anumită vârstă, de invaliditate permanentă totală sau parțială ori în
alte asemenea cazuri, conform normelor adoptate de organul de stat în a cărui
competență, potrivit legii, intră supravegherea activității în domeniul asigurărilor.
Sunt asigurate următoarele riscuri precum: deces, supraviețuire, vătămare
corporală, incapacitatea temporară și permanentă, spitalizare și cheltuieli
113
medicale, boli grave, șomaj.
Părțile contractului sunt asiguratul și asigurătorul care au drepturile obișnuite din
contractele de asigurare.
Se aplică regulile generale privitoare la încheierea contractului de asigurare.
În asigurările de viață, asiguratul poate denunța contractul în termen de 20 de zile
de la data semnării contractului de către asigurător, fără preaviz, chiar dacă în
contractul de asigurare nu se menționează acest drept. Denunțarea produce efect
retroactiv. Beneficiul acestui termen este reglementat doar în favoarea
asiguratului, nu și în favoarea asigurătorului. Regulile denunțării contractului de
asigurare de persoane nu se aplică în cazul contractelor încheiate pe o perioadă de
6 luni sau mai mică.
Asigurătorul nu datorează indemnizația de asigurare dacă:
 riscul asigurat a fost produs prin sinuciderea asiguratului în termen
de 2 ani de la încheierea contractului de asigurare.
 riscul asigurat a fost produs cu intenție de către asigurat.
Contractul de asigurare de persoane încetează:
 la expirarea duratei contractului,
 prin reziliere,
 prin denunțare unilaterală,
 prin producerea riscului și plata despăgubirilor.
Potrivit directivelor europene referitoare la asigurările de viață, suntem în
prezența unor astfel de asigurări în cazul în care angajamentele asigurătorului
sunt legate de îndeplinirea cumulativă a două condiții: (1) angajamentul să fie
luat de către o societate de asigurări și (2) executarea acestui angajament să
depindă de durata vieții umane. Există o mare varietate de asigurări de viață care
răspund cerințelor din ce în ce mai diversificate ale asiguraților.
În categoria asigurărilor de persoane sunt cuprinse asigurările care acoperă riscul
de accident sau boală, care afectează sănătatea asiguratului, cu consecințele cele
mai diverse. Riscul de deces nu este acoperit prin aceste asigurări și necesită
inserarea în contractul de asigurare a unor clauze suplimentare. Spre deosebire de
asigurările de viață, asigurările de persoane non-viață se încheie pe perioade
scurte de timp.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Ce categorii de asigurări fac parte din asigurările de viață?

2. Care este termenul în care asiguratul poate denunța contractul de asigurare
de viață?

114
3. Asigurările de viață au caracter forfetar sau indemnitar?
4. Precizați cele două situații în care asigurătorul nu datorează indemnizația
de asigurare în asigurările de persoane.
5. Precizați cele două condiții pe care trebuie să le îndeplinească o asigurare
pentru a fi inclusă în categoria asigurărilor de viață.

115
 Anexa 1.

Prima poliță Lloyds de asigurare civilă auto (1909)

116
 Anexa 2

Poliță Lloyds de asigurare de accidente (1956)

117
 Anexa 3.

Poliță Lloyds de asigurare de viață (1940)

118
 Anexa 4

Formular de constatarea amiabilă a accidentului, reglementat de Norma ASF

nr.39/2016 privind asigurările auto din România, în Anexa 7

119
 Anexa 5

Instrucțiuni de utilizare a Formularului de constatare amiabilă a accidentului,

reglementat de Norma ASF nr.39/2016 privind asigurările auto din România, în Anexa 8

120
 Temă de control 1

Tratați exhaustiv următoarea temă:

Evoluția asigurărilor în România

Tema de control, precum şi evaluarea acesteia se vor transmite studentului atât în cadrul
seminariilor faţă în faţă, cât şi prin postarea acesteia pe platforma e-learning.

Temă de control 2

Tratați exhaustiv următoarea temă:

Atribuțiile Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România

Tema de control, precum şi evaluarea acesteia se vor transmite studentului atât în cadrul
seminariilor faţă în faţă, cât şi prin postarea acesteia pe platforma e-learning.

121
 Bibliografie

1. Ghe. Caraiani, M. Tudor, Dreptul asigurărilor. Asigurări. Probleme juridice și tehnice,

Ed.Lumina Lex, București, 2001
2. Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București, 2007
3. Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, București, 1999
4. Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Jutridic, București, 2001
5. Marius Drăghici, RCA versus CASCO, Ed. C.H. Beck, București, 2011
6. Vasile Nemeș, Dreptul asigurărilor, Ed. Hamangiu, București, 2012
7. Ioan Schiau, Titus Prescure, Legea societăților comerciale. Analize și comentarii pe
articole. Ediția a 2-a revăzută, adăugită și actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2009
8. Irina Sferdian, Dreptul asigurărilor, Ed. C.H. Beck, București, 2007
9. Irina Sferdian, Asigurări. Privire specială asupra contractului de asigurare din perspectiva
Codului civil, Ed. C. H. Beck, București, 2013
10. C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed.All Beck, București,
2000
11. Manuela Tăbăraș, Răspunderea contractuală. Daune – interese, Ed. C.H. Beck, București,
2005
12. I. Văcărel, F. Bercea, Asigurări și reasigurări, Ed. Expert, București, 1993
13. Oana Simona Caraman-Hudea, Asigurări si reasigurări. Elemente teoretice si aplicative.
Ediție revizuita si adăugita, Editura Pro Universitaria, București, 2017

122
123