Definiţie

Insuficienţa respiratorie acută (IRA) reprezintă incapacitatea acută sau acutizată

(pe un fond de insuficienţă cronică) a sistemului respirator (sistemul toraco-pulmonar) de
a menţine un schimb gazos normal.
Este alterată funcţia sa principală de oxigenare a sângelui venos şi de eliminare
a bioxidului de carbon (C02).
Fiziopatologic, insuficienţa respiratorie se caracterizează prin valori anormale
ale oxigenului şi bioxidului de carbon în sângele arterial.
Insuficienţa respiratorie se însoţeşte întotdeauna de o insuficienţă de oxigenare
exprimată prin scăderea presiunii parţiale a 02 în sângele arterial (Pa02) şi prin scăderea
saturaţiei în oxigen a sângelui arterial (SaO2) şi de o insuficienţă ventilatorie de eliminare
a C02, exprimată prin creşterea presiunii parţiale a bioxidului de carbon în sângele
arterial (PaC02).
Insuficienţa respiratorie acută se însoţeşte întotdeauna de hipoxemie (|Pa02,
|Sa02). în schimb, modificarea PaC02 nu este obligatorie, PaC02 poate fi normal, scăzut
sau crescut, în funcţie de tipul de insuficienţă respiratorie.
In mod normal, presiunea parţială a oxigenului în sângele arterial (Pa02) în
cazul ventilaţiei cu aer atmosferic care are o concentraţie a 02 de 21% este de 100 mm Hg.
Există o corelaţie între PaO2 şi concentraţia inspiratone a oxigenului; Pa02 =FiO2 x 500,
pentru aerul atmosferic FiO2 = 0,21.
FiO2 = fracţia inspiratone a oxigenului
Valori pentru definirea IRA (ventilaţie cu aer atmosferic):
Presiunea parţială a oxigenului în sângele arterial (Pa02) < 60 mm Hg;
Presiunea parţială a C02 în sângele arterial (Pa02) >50 mm Hg sau <36 mm Hg.
 Clasificarea insuficienţei respiratorii
—> Insuficienţa respiratorie hipoxemică
Sinonime: Insuficienţa respiratorie de tip I
Insuficienţa respiratorie parţială
Insuficienţa respiratorie neventilatorie
Se caracterizează prin: hipoxemie (Pa02 < 60 mm Hg),
normo/hipocapnie (PaC02 < 40 mm Hg)
Hipocapnia este rezultatul stimulării centrului respirator
prin hipoxemie. Hiperventilaţia conduce la hipocapnie cu
alcaloză respiratorie.
—> Insuficienţa respiratorie hipoxemică - hipercapnică
Sinonime: Insuficienţa respiratorie de tip II
Insuficienţa respiratorie globală
Insuficienţa respiratorie ventilatone
Se caracterizează prin: hipoxemie (Pa02 < 60 mm Hg)
hipercapnie (Pa02 >50 mm Hg)
 Monitorizarea funcţiei respiratorii
/\
Pulsoximetria
In practica clinică, un rol important în detectarea prezenţei
hipoxemiei îl are pulsoximetria.
Reprezintă un standard de bază în monitorizarea intraanestezică,
la nivelul serviciilor de urgenţă, în terapie intensivă.
Pulsoximetria determină în mod neinvaziv saturaţia hemoglobinei
din sângele periferic capilar în oxigen (Sp02) şi frecvenţa pulsului
periferic, pe baza principiilor pletismografiei şi spectrofotometriei.
Pentru practica clinică, avantajele pulsoximetriei sunt:
- Detectează hipoxemia, înainte de a se instala clinic
- Este o metodă neinvazivă, înregistrarea este permanentă
- Are sistem autonom de funcţionare, putând fi folosită şi în afara
unităţilor spitaliceşti
- Asigură confort medicului şi siguranţă pacientului.
Normal: Sp02= 95 - 100%
Corelaţia dintre Sp02 şi Pa02: Pa02= Sp02 - 30
Ex: Sp02 de 90% înseamnă o Pa02 de 60 mm Hg, valoare care necesită
intervenţie terapeutică.
 Tablou clinic
Manifestările clinice ale insuficienţei respiratorii acute sunt grupate în
patru categorii:
a. Semne respiratorii:
- Dispnee de repaos şi ortopnee, izolate sau asociate cu alte simptome (tuse,
expectoraţie, durere)
- Dispnee inspiratorie (tiraj, cornaj, bătaia aripioarelor nazale)
- Respiraţie laborioasă cu recrutarea evidentă a musculaturii respiratorii
accesorii şi respiraţie paradoxală abdomino - toracică
- Polipnee (FR >30 resp/min), este o consecinţă a stimulării ventilaţiei prin
chemoreceptorii sinocarotidieni. Hiperventilaţia conduce la hipocapnie (↓
PaC02 = alcaloză respiratorie)
- Bradipnee (FR <10 resp/min), în caz de hipoxemie severă, de hipercapnie
severă şi de afectare a sistemului nervos central
- Modificarea sistemului respirator: pauze ventilatorii, respiraţie Kussmaul,
respiraţie Cheyne - Stokes
- Respiraţie agonică (gasping): mişcări toracice superficiale neregulate,
insuficiente, rare, însoţite de mişcări de extensie a extremităţilor cefalice
sincron cu efortul inspirator. Este asimilată stopului respirator, deoarece
degradarea către apnee şi apoi oprire cardiacă secundară se produce rapid
- Absenţa mişcărilor respiratorii (apnee)
 b. Semne cardio-circulatorii
Hipoxemia, hipercapnia, hipocapnia determină modificări cardio-
vasculare
- Iniţial, ca o consecinţă a hipoxemiei care prin intermediul
chemoreceptorilor determină reacţie adrenergică apar:
- Tahicardie (Fc >120 bătăi/minut)
- Hipertensiune arterială
- Tulburări de ritm (extrasistole, fibrilaţie arterială)
- Ulterior, persistenţa şi agravarea hipoxemiei determină decompensare
hemodinamică:
- Scăderea debitului cardiac
- Bradicardie
- Hipotensiune arterială
- Puls filiform, aritmie
- Tegumente reci, cianotice, marmorate, transpiraţii profuze
- în ultimul stadiu de evoluţie se instalează:
- Colapsul cardio-circulator
- Alterarea stării de conştienţă până la comă
- Oprire cardio-circulatorie
 c. Semne clinice ale hipoxemiei şi hipercapniei
Hipoxemia se manifestă clinic prin:
- Cianoză (coloraţie albastră a tegumentelor şi mucoaselor). Este un semn caracteristic al
hipoxemiei, dar nu patognomonic. Pentru a fi prezentă cianoza, este necesar ca cel puţin 5g% din
hemoglobină să fie redusă. Cianoza este greu de decelat la pacientul anemic (Hb < 5g/100ml), aceştia
pot fi hipoxemiei fără a fi cianotici.
Diagnostic diferenţial cu:
- Cianoză determinată de poliglobulie (bolnavii pot fi cianotici chiar în condiţiile unei Pa02 normale)
- Cianoza periferică determinată de expunerea la frig, de un colaps cardio-vasculator sau o tromboză
venoasă
- Tulburări de ritm
- Hipertensiune arterială
- Semne neurologice: fatigabilitate, scăderea atenţiei, agitaţie psihomotorie severă, alterarea
stării de conştienţă, obnubilare, dezorientare, comă
Hipercapnia se manifestă clinic prin:
- Tulburări de ritm/tahicardie
- Hipertensiune arterială
- Transpiraţii profuze, eritroză palmară, facies vultuos
- Agravarea hipercapniei (pH < 7.2) determină scăderea debitului cardiac, tulburări de ritm,
hipertensiune arterială, colaps cardio-circulator, apoi oprire cardio-circulatorie
- Semne neurologice: somnolenţă, comă hipercapnică
PaC02 este un factor esenţial care controlează fluxul sanguin cerebral. Hipercapnia produce
vasodilataţie cerebrală, creşterea presiunii intracraniene şi acidoza intracelulară cu alterarea funcţiei
neuronale.
Coma hipercapnică se poate instala în cazul creşterilor rapide (minute) ale PaC02 chiar şi la
valori mai mici de 80 mmHg C02în sângele arterial.
 d. Semne neurologice
- Iniţial, ca o consecinţă a hipoxemiei bolnavul prezintă fatigabilitate, euforie,
agresivitate, agitaţie psihomotorie severă
- Ulterior, agravarea hipoxemiei determină alterarea stării de conştienţă,
dezorientare, obnubilare, somnolenţă, secuse musculare, comă
- Prezenţa hipercapniei determină iniţial somnolenţă, apoi comă hipercapnică
Diagnostic clinic
Examenul clinic al pacientului (deşi uneori este dificil) are importanţă
majoră pentru diagnostic şi tratament. începe întotdeauna cu evaluarea
funcţiilor vitale.
Examenul clinic constă în:
- Evaluarea stării de conştienţă a bolnavului
- Evaluarea coloraţiei tegumentelor (paloare severă, cianoză)
- Evaluarea semnelor cardio-circulatorii: palparea pulsului la artera radială
pentru aprecierea frecvenţei, regularităţii, amplitudinii undei de puls şi
observarea aspectului extremităţilor (calde/reci, umede, cianotice)
- Evaluarea semnelor respiratorii: modul de respiraţie, frecvenţa respiratorie,
amplitudinea mişcărilor respiratorii, travaliul respirator, a utilizării musculaturii
respiratorii accesorii a mişcărilor abdominale în cursul respiraţiei, a prezenţei
tirajului, cornajului
Un examen clinic corect efectuat, este suficient pentru a pune
diagnosticul de IRA şi pentru a institui imediat manevrele terapeutice.
 Principii de tratament
Normalizarea funcţiei respiratorii impune asocierea următoarelor
măsuri:
1. Asigurarea patentei căilor aeriene
2. Oxigenoterapie
3. Suport ventilator ( asistarea/controlarea ventilaţiei)
4. Tratament cauzal

1. Asigurarea patenţei căilor aeriene

Scopul realizării unei căi aeriene permeabile este asigurarea unei ventilaţii
adecvate.
Mijloacele utilizate pentru eliberarea căilor aeriene variază în funcţie de
mecanismul de producere, cauza şi sediul obstrucţiei.
Dezobstrucţia căii aeriene supraglotice
Metode de dezobstructie:9

- Hiperextensia capului şi susţinerea mandibulei

- Subluxaţia anterioară a mandibulei
- Extragerea corpilor străini din cavitatea bucală, aspirarea lichidelor
- După dezobstrucţie, introducerea de pipe orofaringiene (Guedel) sau
nasofaringiene (Robertazzi).
 Dezobstrucţia căii aeriene gloticeşi subglotice
Metode de dezobstrucţie:
- Extragerea corpilor străini din cavitatea bucală, aspirarea secreţiilor
- în obstrucţia completă prin corpi străini cu iminenţă de asfixie, se recomandă efectuarea manevrei
Heimlich şi/sau a presiunii manuale toracice
- Combaterea spasmului laringian
- Combaterea edemului laringian
- Intubaţia oro/nazotraheală
- Puncţionarea membranei crico-tiroidiene
- Cricoidotirotomie
- Traheostomia
Dezobstrucţia farmacologică a căilor aeriene
Cuprinde utilizarea de:
a. Bronhodilatatoare
- Simpaticomimetice, care stimulează receptorul p2 adrenergici: adrenalina, salbutamolul,
orciprenalina, fenoterolul (inhalator)
- Parasimpaticolitice: bromura de ipratropium
- Metilxantine (musculotrope): aminofilina, miofilinul
b. Corticosteoizi
- Au acţiune antiinflamatoare
- Inhibă acţiunea prostaglandinelor bronhoconstrictoare
- Inhibă secreţia de mucus de către glandele bronhice
c. Fluidificante/mucolitice
- Umidifierea aerului inspirat
- Agenţi mucolitici de tipul N-acetilcisteina
- Hidratarea buna a pacientului
 2. Oxigenoterapia
Suplimentarea aportului de oxigen (creşterea fracţiei inspiratorii a oxigenului)
este indicată în toate cazurile în care este afectată oxigenarea tisulară (hipoxie).
Indicaţiile oxigenoterapiei
- Stări de hipoxie/hipoxemie de cauză pulmonară (insuficienţă respiratorie): Pa02 < 60
mmHg sau Sp02 < 92%
- Nevoi tisulare crescute în oxigen din infarctul acut de miocard, politraumatisme,
arsuri, stare de şoc, anemie severă, hipertensiune arterială, perioperator/perianestezic
Beneficiile oxigenoterapiei
- Evitarea/ameliorarea hipoxiei tisulare
- Ameliorarea transportului de oxigen
- Evitarea ischemiei miocardice
- Scăderea travaliului respirator
în aerul atmosferic, concentraţia 02 este de 21%. Oxigenoterapia (creşterea
fracţiei inspiratorii a oxigenului) duce la creşterea presiunii parţiale a oxigenului în
aerul alveolar (PA02) şi în consecinţă la creşterea presiunii parţiale a oxigenului în
sângele arterial (Pa02).
/V
Sursele de oxigen sunt reprezentate de butelii sub presiune sau staţii centrale.
In cazul oxigenoterapiei fără suport ventilator livrarea oxigenului se face la
presiune joasă (1 atm). Oxigenul se administrează cu ajutorul unui oxigenator, care este
un dispozitiv ce permite reglarea şi măsurarea fluxului de oxigen administrat (în
litri/minut), precum şi umidificarea prin barbotare.
 Tehnica oxigenoterapiei
Există numeroase modalităţi de administrare a oxigenului. Dispozitivele sunt sisteme care nu
permit reinhalarea şi care se împart în două categorii: cu flux scăzut şi perfomanţă variabilă şi cu flux crescut
şi performanţă fixă. Sunt importante 2 elemente: concentraţia oxigenului şi fluxul total de gaze inhalat de
pacient.
a. Dispozitive cu flux scăzut şi perfomanţă variabilă
- Canula nazală (dispozitiv fără rezervor sau cu rezervor mic). Este un tub care introdus printr-o fosă
nazală poate fi cu vârful plasat la nivelul narinei sau în rinofaringe - mult mai eficient, deoarece rinofaringele
acţionează ca un rezervor de oxigen ceea ce duce la creşterea Fi02.
Fluxul de gaz variază între 1-6 litri/minut şi realizează Fi02 de 0,24 - 0,40 la nivelul traheei.
Fluxuri mai mari nu măresc Fi02 şi pot avea un efect de uscare şi iritare a mucoasei bronşice, pot produce
distensie gastrică şi regurgitare.
Există risc de epistaxis, obstruare prin secreţie.
- Masca facială simplă (dispozitiv cu rezervor mijlociu)
Masca facială trebuie să aibă o mărime şi formă adaptată feţei pacientului pentru a realiza o
oarecare etanşeitate.
Fluxul de gaz > 5 litri/minut realizează Fi02 de 0,35 - 0,50 în trahee.
Nu există risc de epistaxis şi poate fi folosit şi la cei cu obstrucţie nazală.
- Mască cu balon rezervor (reinhalare parţială)
Este o mască simplă cu un balon de material plastic care funcţionează ca un rezervor de oxigen.
Un flux de gaz de 7 - 10 litri/minut realizează Fi02 de 0,6 - 0,8 în trahee (un flux redus de oxigen livrează
concentraţii mari de 02).
- Masca cu aerosoli
Permite administrarea oxigenului complet saturat cu vapori de apă şi administrarea de
bronhodilatatoare.
- Canulă traheală
Este un tub subţire, flexibil plasat între corzile vocale. Oxigenul este livrat în trahee, deasupra
carinei, Fi02 putând fi crescut.
 b. Dispozitive cu flux crescut şi performanţă fixă
- Masca Venturi permite administrarea de concentraţii fixe de
oxigen, înscrise pe mască, utilizând fluxuri mari de 02.
- Ventilatoarele/circuitele anestezice permit administrarea de
concentraţii fixe de 02 utilizând fluxuri mici de gaze.
Complicaţiile oxigenoterapiei
- „Atelectazia de resorbţie” - colabarea alveolelor prin pierderea
volumului alveolar. Azotul, gazul inert care menţine alveola deschisă,
va fi evacuat de concentraţiile mari de oxigen, pierzându-se
stabilitatea alveolară. Ulterior, difuziunea oxigenului în capilarul
pulmonar produce colapsul alveolar.
- Hipoventilaţia (narcoza cu C02) - administrarea oxigenului la
bolnavii cu hipercapnie cronică presupune riscul agravării hipoxiei.
- Epistaxis, leziuni de decubit
- Uscarea secreţiilor traheo-bronşice, atunci când fluxul este mare şi
umidifierea incorectă
- Distensia gastrică, favorizarea regurgitării
- Modificări ale epiteliului bronşic cu risc de suprainfecţie
- Efecte toxice ale oxigenului
 Aspiraţia corpilor străini în căile respiratorii
Pătrunderea în mod accidental a unor corpi străini în căile aeriene superioare,
determină insuficienţa respiratorie acută, gravă, cu prognostic rezervat.
A

In cabinetul de medicină dentară, aspiraţia corpilor străini în căile respiratorii

superioare (CAS) este favorizată de o serie de condiţii specifice manoperelor de
îngrijire dentară:
- Poziţia pacientului în fotoliul dentar având capul în uşoară extensie
- Intervenţiile sângerânde (extracţiile dentare, extirparea unor formaţiuni tumorale)
- Utilizarea turbinei favorizează proiectarea de fragmente dentare spre faringe de unde
pot fi aspirate
A

- In timpul îndepărtării coroanelor de înveliş, punţi, obturaţii uşor detaşabile, acestea

pot fi proiectate direct spre baza limbii sau în faringe
- Uneori în timpul efectuării tehnicilor de anestezie loco-regionale pe cale intraorală,
în unele manopere greşite, acul de la seringă se poate detaşa şi pătrunde în căile aeriene.
Prin înţeparea glotei se produce spam glotic reflex şi moarte subită prin asfixie.
Simptomatologia aspiraţiei corpilor străini este cu debut rapid, dramatic,
variabil în funcţie de sediul obstacolului, de blocarea totală sau parţială a CAS, de
dimensiunea corpului străin şi de gradul de conştienţă a bolnavului.
Diagnosticul clinic este relativ uşor de stabilit corelând simptomatologia cu
circumstanţele clinice ale apariţiei.
Din punct de vedere al localizării, corpii străini pot fi situaţi la nivelul glotic,
laringeal, traheal şi bronşic.
 a. Corpii străini voluminoşi, mari, produc de regulă obstruarea
completă a glotei cu fenomene de IRA de tip obstructiv şi expun la moarte subită prin
asfixie sau sincopă înainte ca pacientul să ajungă la spital.
Semne clinice:
- determinate de insuficienţa respiratorie hipoxemică - hipercapnică (IR globală,
ventilatone)
- absenţa mişcărilor respiratorii (apnee) = stop respirator
stare de agitaţie extremă, senzaţia de moarte iminentă, globii oculari exoftalmici,
transpiraţii reci
- tulburări de conştienţă (obnubilare apoi comă)
- hipotonie musculară
- cianoză
- tulburări de ritm cardiac, tahicardie inţial, urmată ulterior de bradicardie şi de oprire
cardiacă./V

In oprirea primar respiratorie, fiziopatologic din momentul opririi respiraţiei,

inima va continua livrarea sângelui la ţesuturi un interval variabil de timp (secunde-
minute), până la epuizarea rezervelor alveolare de oxigen (PA02). Scăderea PA02 duce
consecutiv la scăderea presiunii parţiale a oxigenului în sângele arterial (Pa02), hipoxie
şi în primul rând suferinţa neuronală (alterarea stării de conştienţă). Ulterior hipoxia
miocardică conduce la oprire cardiacă.
A

In oprirea primar respiratorie, există un interval „de graţie” scurt, în care

activitatea cardio-circulatorie este încă prezentă. Fără intervenţie promptă, rapidă, de
ventilaţie artificială, cordul se opreşte.
 b. Corpii străini de dimensiuni mici şi mijlocii produc fenomene de IRA
de tip obstructiv prin blocarea parţială a căilor respiratorii (CR).
Se pot localiza la nivelul laringeal, traheal, bronşic.
Semne clinice
- determinate de insuficienţă respiratorie hipoxemică-hipercapnică (IR globală, ventilatone),
tabloul clinic este mai puţin acut, se pot obţine şi unele informaţii anamnestice
- dispnee inspiratone
- respiraţie superficială, ineficientă, neregulată
- respiraţie laborioasă cu recrutarea evidentă a musculaturii respiratorii accesorii şi respiraţie
paradoxală abdomino-toracică
- respiraţie zgomotoasă (stridor), cu tiraj costal şi supraclavicular
- respiraţie şuierătoare, traducând limitarea trecerii amestecului gazos
- polipnee iniţial, urmată de bradipnee în caz de hipoxemie severă, de hipercapnie şi de afectare
a sistemului nervos central.
- semne cardio-circulatorii, iniţial tahicardie, hipertensiune arterială, tulburări de ritm, ulterior
bradicardie, hipotensiune arterială, puls filiform, tegumente reci, marmorate, transpiraţii profuze,
oprire cardio-circulatorie
- alterarea stării de conştienţă (obnubilare, apoi comă)
- pot apare dureri violente provocate de corpi străini ascuţiţi, corpi ce pătrund în profunzimea
ţesuturilor cu fiecare respiraţie sau fonaţie
! Particularitate
Corpii străini localizaţi traheali, în majoritatea cazurilor sunt flotanţi, mobili,
determinând simptomatologie în crize paroxistice intermitente, antrenate de mişcările respiratorii.
Corpii străini localizaţi bronşic pot rămâne fixaţi sau pot fi mobili în arborele bronşic.
Aceştia comportă riscul apariţiei unor complicaţii infecţioase pulmonare grave.
 Tratament
Diagnosticul trebuie stabilit cu rapiditate, măsurile de
dezobstrucţie vor fi începute imediat. Dezideratul major constă
în realizarea oxigenării de urgenţă, care nu se poate realiza
fără dezobstructia căilor aeriene. Tentativele de ventilaţie
9 9

artificială nu sunt urmate de expansiunea toracelui,

comprimarea balonului întâmpinând rezistenţă.
Menţinerea patenţei căilor aeriene este esenţială pentru
combaterea insuficienţei respiratorii şi pentru eficienţa
oxigenoterapiei şi a suportului ventilator.
Tehnicile de dezobstrucţie care se aplică la pacientul
conştient/inconştient sunt:
a. Tehnici noninvazive
b. Tehnici invazive
 - încurajarea tusei în cazul obstrucţiei parţiale a căilor aeriene. Pacientul este aplecat în faţă şi
încurajat să tuşească.
- curăţarea cavităţii orale
- extragerea corpilor străini, aspiraţia lichidelor. Manevrele se realizează cu blândeţe, pentru a
nu declanşa sau pentru a nu accentua reflexe spastice laringiene sau reflex de vomă cu
exprimarea conţinutului gastric şi pericol de inundaţie traheobronşică
- introducerea pe pipe orofaringiene (Guedel) sau nazofaringiene (Robertazzi)
- combaterea spasmului laringian prin instilarea de xilină 4% (în lipsă, chiar şi 2%) la nivelul
corzilor vocale
- combaterea edemului laringian prin administrarea de inflamatorii steroidiene
- presiunea manuală se aplică prin compresie în iminenţa de asfixie:
- la nivel abdominal (manevra Heimlich sau compresiune externă subdiafragmatică)
- la nivel toracic
- se aplică la pacient conştient sau inconştient.
Metoda constă într-o serie de patru „apăsări” la nivelul abdomenului superior sau
toracelui inferior cu scopul de a creşte rapid presiunea intratoracică, aceasta acţionând ca o tuse
artificială. Metoda ajută la dizlocarea agentului obstruant.
Presiunea manuală toracică:
- se foloseşte la gravide, obezi şi copii
- nu produce regurgitaţii
- nu produce leziuni ale organelor interne sau ale fătului
Presiunea manuală abdominală:
- are indicaţii la pacienţii în vârstă
- nu produce avarierea voletului costal fragil la vârste înaintate
 Nu sunt de practică curentă ci se consideră că sunt metode de salvare a
vieţii pacientului doar în situaţii extreme.
Necesită o pregătire chirurgicală, experienţă, condiţii şi echipament
adecvat.
Sunt reprezentate de 4 metode:
- intubatia oro/nazotraheală
9

- puncţia membranei cricotiroidiene

- cricotirotomie
- traheotomie
Aspiraţia corpilor străini reprezintă o urgenţă în cabinetul dentar. Chiar
în condiţiile expulzării corpului străin şi a reluării ventilaţiei spontane, pacientul
va fi transportat de urgent într-un serviciu ORL sau într-un serviciu de terapie
intensivă.
Dacă expulzarea corpului străin nu a fost posibilă se va asigura
oxigenoterapia de urgenţă prin toate mijloacele posibile, timp în care pacientul
supravegheat va fi transportat într-un serviciu de terapie intensivă sau într-un
serviciu ORL.
Manevrele de dezobstrucţie vor fi efectuate într-un timp foarte scurt,
rapiditatea şi acurateţea gesturilor terapeutice fiind condiţii esenţiale ale reuşitei.
Uneori după dezobstrucţie pot fi necesare manevre de resuscitare
cardiorespiratorie.