Elemente de tactică criminalistică

cere să-şi spună numele, prenumele şi patronimicul, apoi minează înregistrarea

^bhvorbiriicu privire la avertizarea martorului sau victimei despre consecinţele
prezentării unor mărturii mincinoase şi invitarea acestora să declare tot ce le este
cunoscut în legătură cu fapta în cauză. în continuare, pe banda audio sau
videomagnetică se vor înregistra fără întrerupere relatarea liberă. întrebările, or-
ganului care conduce ascultarea şi răspunsurile celor ascultaţi. După finalizarea
ascultării, se procedează la audierea declaraţiilor, iar cel ascultat este întrebat
dacă ele au fost corect imprimate. Când înregistrarea întrebării şi a răspunsului
persoanei ascultate a luat sfârşit, organul care conduce ascultarea indică prin
înregistrare ora începerii şi finalizării, tipul mijlocului tehnic de imprimare şi
principalii parametri tehnici ai acestuia.
Deşi folosirea magnetofonului şi a videomagnetofonului nu reclamă cu-
noştinţe speciale, din punct de vedere tactic, se recomandă ca partea tehnică a
acestei activităţi să fie dirijată de un tehnician, dar nu de organul de urmărire
penală care trebuie să acorde atenţia cuvenită procesului de prezentare a faptelor
şi aprecierii valorii lor probante.

SECŢIUNEA A II-A: TACTICA ASCULTĂRII BĂNUITULUI

ŞI ÎNVINUITUL UI

§ 1. Noţiunea şi importanţa ascultării bănuitului şi a învinuitului

Principalul subiect al raporturilor de drept ce ia naştere în urma declanşării
unui proces penal este autorul actului prevăzut de legea penală. Acesta, fiind
reţinut conform prevederilor art. 165 Cod proc.pen. sau privat de libertate prin
arest preventiv potrivit art. 185 Cod proc.pen., obţine la început calitatea proce-
suală de bănuit, apoi din momentul în care i s-a înaintat învinuirea în legătură cu
săvârşirea unei sau a mai multor infracţiuni, cea de învinuit.
Persoanele participante la proces în calitate de bănuit şi de învinuit se disting,
sub aspect procesual, după volumul şi caracterul drepturilor de care dispun şi ale
obligaţiilor pe care le suportă în legătură cu desfăşurarea urmăririi penale. Acest
lucru devine evident dacă comparăm articolele din Codul de procedură penală,
prin care se reglementează relaţiile învinuitului cu alte persoane implicate în
proces, cu cele consacrate bănuitului. Totodată, legislaţia în vigoare nu face
deosebire între persoanele bănuite şi cele învinuite, dacă se referă la formele şi
procedura aplicării măsurilor preventive sau reglementează participarea
acestora la efectuarea activităţilor de urmărire. Din această perspectivă este
important să subliniem dreptul bănuitului şi învinuitului de a face declaraţii şi
deci de a fi ascultaţi, prevăzut prin lege în egală măsură, declaraţii care, conform
prevederilor art. 93 Cod proc.pen., constituie surse de probă echivalente cu

385
 Simion Doraş

depoziţiile martorilor, rezultatele recunoaşterii, expertizei ş.a.

în cadrul ascultării propriu-zise, bănuitul şi învinuitul traversează aceleaşi
situaţii de fapt şi psihologice, ambii fiind impuşi să decidă asupra comportării lor:
sau să recunoască fapta (dacă întruchipează făptuitorul), sau să încerce prin
declaraţii mincinoase să se sustragă de la răspunderea penală. Prin aceasta se
explică faptul că, în majoritatea lucrărilor de specialitate, tactica ascultării
bănuitului şi învinuitului este tratată în mod uniformizat.
Aşadar, putem menţiona că ascultarea bănuitului şi a învinuitului reprezintă
activităţi procedurale prin care persoanele suspectate ca fiind autorii unor
infracţiuni sau cărora, în baza materialului probant existent, s-au înaintat învinuiri,
sunt chemate să facă declaraţii sau să dea explicaţii în faţa organului de urmărire
penală. Declaraţiile bănuitului şi ale învinuitului, în situaţia în care aceştia
recunosc completamente sau parţial comiterea faptei, prezintă un mijloc
important de probă, care să servească în mod direct la stabilirea adevărului.
Deşi legea nu conferă declaraţiilor bănuitului şi învinuitului o valoare pro-
bantă deosebită, referirile directe ale acestora la împrejurările şi modalităţile
prin care s-a comis infracţiunea, cunoscute de ei la perfecţie, pot avea un rol
decisiv la soluţionarea cauzei. Atunci când obiectul ascultării îl constituie propria
activitate infracţională, motivul şi trăirjle suportate în legătură cu aceasta,
declaraţiile bănuitului şi ale învinuitului sunt unica sursă de informaţie proba-
torie directă, fiind de neînlocuit. Putem deci conclude că ascultarea bănuitului şi a
învinuitului reprezintă, înainte de toate, un important mijloc de obţinere a
probelor indispensabile soluţionării unei cauze penale, neglijarea căruia nu este
decât în detrimentul cercetării în mod obiectiv şi sub toate aspectele a infracţiunii
săvârşite.
Pe de altă parte, ascultarea asigură bănuitului şi învinuitului dreptul la
apărare, oferindu-le unica posibilitate de a contesta materialul probant existent,
de a solicita verificarea acestuia, precum şi de a administra anumite mijloace de
probă care, în opinia lor, le pot demonstra nevinovăţia1. Este adevărat că
bănuitul şi învinuitul nu au obligaţia de a-şi dovedi nevinovăţia, dar nici nu sunt
privaţi de dreptul de a proba netemeinicia suspiciunilor sau învinuirii ce li se
impută, a suportului acestora. Având obligaţia să examineze sub toate aspectele
împrejurările cauzei, să colecteze nu numai probele ce confirmă, dar

1
Ю. Стецовский, А. Ларин, Конституционный принцип обеспечения
обвиняемому права на защиту, Moscova, 1988, р. 236; Я. Мотовиловкер,
Показания и объяснения обвиняемого как средства защиты в советском
уголовном процессе, Moscova, 1958, р. 15 ş.a.
386
 Elemente de tactică criminalistică

şi care infirmă vinovăţia (art. 100 Cod.proc.pem), organul de cercetare penală

va verifica riguros declaraţiile şi solicitările bănuitului şi învinuitului pentru a
evita orice neclaritate, incertitudine şi eventualele erori de care niciodată nu
este garantat.
Ascultarea, în fine, reprezintă un mijloc eficient de influenţă cu o rezonanţă
deosebită asupra procesului de reeducare şi recuperare socială a celor ajunşi în
faţa organului de urmărire penală în calitate de bănuiţi sau învinuiţi. Fără a
intra în detalii asupra acestei arhicomplexe probleme, menţionăm că contactele
* directe cu bănuitul şi învinuitul, realizate în condiţiile specifice ale urmăririi
penale, oferă organului respectiv mari posibilităţi în acest sens. Or, recunoaş-
terea sinceră a faptei comise, sentimentele de regret şi remuşcare, repararea
benevolă a prejudiciilor provocate prin activitatea infracţională reprezintă
indici de redresare a comportării, de corecţie atitudinală. Exemplele de care
dispunem mărturisesc că acest moment de importanţă deosebită de multe ori
este ignorat. In situaţia în care există probe suficiente de vinovăţie, unii
practicieni acordă mai puţină atenţie ascultării bănuitului şi învinuitului,
considerând că atitudinea făptuitorului faţă de fapta săvârşită, recunoaşterea
de către acesta a vinovăţiei sale nu au mare importanţă. Este, bineînţeles, o
eroare, deoarece recunoaşterea sinceră a faptei comise, starea de remuşcare şi
sentimentele de regret, participarea activă la stabilirea împrejurărilor cauzei
reprezintă indici de corectitudine atitudinală, de redresare în plan
comportamental. Nu trebuie uitat şi faptul că recunoaşterea şi participarea
activă la descoperirea infracţiunii şi la ameliorarea urmărilor dăunătoare ale
acesteia reprezintă circumstanţe atenuante ale răspunderii penale (art.76 Cod
penal).
Bănuitul şi învinuitul pot recunoaşte sau tăgădui faptele în legătură cu
care li s-au adus suspiciuni sau învinuiri. Recunoaşterea, ca şi tăgăduirea
suspiciunilor şi a învinuirilor, poate fi deplină sau parţială. De exemplu, în
cazul unor însuşiri de surse băneşti din fondul social, aceştia pot recunoaşte
numai anumite episoade sau sume din ansamblul celor ce li se culpatizează.
Recunoscând faptul omuciderii, ei pot nega faptul săvârşirii infracţiunii în
mod premeditat sau din motive care agravează responsabilitatea (interes
acaparator, huliganism însoţit de viol ş.a.).
Din perspectiva procesului de probaţiune, declaraţiile de recunoaştere ale
bănuitului şi învinuitului prezintă importanţă pe două planuri: ca sursă efici-
entă de probă, întrucât, în ipoteza în care au săvârşit infracţiunea, o vor putea
prezenta în mod detaliat şi sub toate aspectele şi, ca sursă de informaţie
privind mijloacele de probă, care, în mod obiectiv, confirmă autenticitatea
declaraţiilor. Recunoscând comiterea infracţiunii, cei interogaţi în calitate de
bănuiţi sau învinuiţi se pot referi la cele mai diverse împrejurări ale actului
infracţional, inclusiv la evenimentele care au dinamizat sau favorizat
 Elemente de tactică criminalistică

săvârşirea lui. Ei pot indica locul unde au fost tăinuite obiectele furate sau
cadavrul, în cazul unui
omor, obiectele utilizate pentru comiterea infracţiunii ş.a., care pot fi
descoperite şi fixate procesual în cadrul altor activităţi de urmărire penală2.
Cu toată importanţa pe care o reprezintă recunoaşterea de către bănuit şi
învinuit a faptelor ce li se impută, declaraţiile acestora nu au o semnificaţie
superioară altor mijloace de probă. Legea (art.101 Cod proc.pen.) stabileşte
că orice probă, inclusiv declaraţiile bănuitului şi ale învinuitului, pot servi la
aflarea adevărului în măsura în care sunt coroborate cu alte probe
administrate în cauză şi numai în ansamblul acestora. Raportată la problema
în discuţie, această precizare făcută de legiuitor înseamnă că obţinerea
declaraţiilor de recunoaştere nu poate servi ca temei pentru simplificarea
procesului penal. Recunoaşterea poate fi falsă sau eronată. Sunt frecvente
cazurile în care bănuiţii sau învinuiţii se declară vinoveţi de faptele pe care nu
le-au comis, pentru a ascunde o altă faptă mai gravă, pentru a pune la adăpost
de răspunderea penală o persoană apropiată sau dintr-o simplă neînţelegere.
Nu sunt excluse nici greşelile cauzate de starea psihică a persoanei bănuite sau
învinuite.
Din perspectiva principiului obiectivitătii, o anumită importanţă au şi
declaraţiile bănuitului sau învinuitului care nu recunosc învinuirea ce li se
aduce. In situaţia în care bănuitul şi învinuitul într-adevăr nu au comis fapta,
declaraţiile lor vor cuprinde date ce denotă imposibilitatea aflării lor la faţa
locului în momentul în care s-a săvârşit infracţiunea. învinuitul va prezenta,
de asemenea, explicaţii referitoare la materialul probator, în baza căruia a
fost formulată învinuirea, el se va strădui să invoce toate acele fapte şi
împejurări ce probează nevinovăţia sa3. El poate solicita administrarea
anumitor probe de natură să demonstreze că a acţionat în stare de legitimă
apărare (art. 36 Cod pen.), extremă necesitate (art. 38 Cod pen.) sau stăpânit
de situaţii ce atenuează responsabilitatea (art. 76 Cod pen.). Prin verificarea
obiectivă şi sub toate aspectele a declaraţiilor persoanei bănuite sau învinuite
în comiterea faptei, organul de urmărire penală va obţine probele necesare
justei soluţionări a cauzei.

§ 2. Unele aspecte referitoare la psihologia bănuitului şi a

învinuitului
Pentru ca declaraţiile bănuitului şi ale învinuitului să servească la

2
JI. Корнеева, А. Ратинов, С. Степичев, Показания обвиняемых и
подозреваемых, II Теория доказательств в советском уголовном процессе
(часть особенная), Moscova, 1967, р. 138-139.
3
A. Ciopraga, Criminalistica (tactica), Iaşi, 1 986, р. 174.
 Elemente de tactică criminalistică

stabilirea adevărului într-un proces penal, este necesar ca ascultarea acestora

să se efectueze în deplină conformitate cu legea şi în baza unui sistem tactic
bine determinat. Aceasta presupune cunoaşterea, de către organul de
urmărire penală, a stării psihologice a persoanelor venite în faţa sa în calitate
de bănuit sau învinuit, a mecanismelor psihologice pe care se bazează
formarea declaraţiilor acestora.
După cum este cunoscut, orice activitate umană presupune realizarea
anumitor trebuinţe materiale, biologice sau spirituale. Dacă activitatea se
încununează de succes, în urma atingerii scopului preconizat şi satisfacerii
trebuinţelor respective, tensiunea psihică, legată de realizarea activităţii, scade
până la reducerea sa deplină. Acest proces psihologic este caracteristic tuturor
formelor de activitate admise într-o societate. Cu totul altă situaţie întâlnim în
cazul unei infracţiuni4. Conştientizarea consecinţelor infracţiunii, teama de a
fi identificat şi tras la răspundere generează nelinişte şi nesiguranţă, stare care
îşi lasă amprenta asupra modului de comportare a făptuitorului. Această stare
supraîncărcată emoţional şi în întregime stăpânită de puternice tulburări
spirituale determină consolidarea în conştiinţa făptuitorului a dominantei de
apărare, sub a cărei influenţă subiectul întreprinde diverse acţiuni de
protejare5. Unii operează activ în vederea deteriorării obiectelor-mijloace
materiale de probă şi a urmelor infracţiunii. Din acest motiv, ei se întorc la
locul faptei pentru a-şi „corecta greşelile” comise pe parcursul realizării
actului penal, întreprind alte măsuri de înlăturare a probelor cum ar fi, de
exemplu, nimicirea documentelor, distrugerea uneltelor şi a instrumentelor
intr-un mod sau altul utilizate la săvârşirea infracţiunii ş.a. Alţii îşi creează
alibiuri prin apariţia imediată după săvârşirea faptei în alte locuri, pentru ca
în situaţia în care li se vor înainta învinuiri, să poată „dovedi” că în momentul
în care a fost săvârşită infracţiunea ei se aflau în compania unor persoane
relativ departe de locul faptei. Sunt frecvente încercările de corupere şi
intimidare a martorilor, victimei şi a altor persoane participante în proces.
Practica cunoaşte cazuri când făptuitorii apar în preajma locului unde se
desfăşoară activităţile organelor de cercetare, încercând să se informeze
asupra desfăşurării activităţii respective.
Fără a intra în detalii, menţionăm că informaţia privind tentativele
bănuitului sau învinuitului de a se sustrage pe această cale de la răspunderea
penală, de vreme ce demonstrează cunoaşterea împrejurărilor ce nu trebuie,
din punctul lor de vedere, să devină cunoscute organului judiciar, dar şi
cointeresarea vădită în eşuarea cercetărilor, are o anumită semnificaţie
probantă. în literatura de specialitate, se subliniază în mod excelent că datele

4
А. Ратинов, H. Ефимова, Психология допроса, Moscova, 1988, р. 7; E.
Stancu, Criminalistica, voi. 2, Bucureşti, 1995, p. 124.
5
А. Ратинов, Судебная психология для следователей, Moscova, 1967, р. 196.
389
 Simion Doraş

vizând activităţile de disimulare a infracţiunii comise, cunoscute în practica

criminalistică sub denumirea de „probe de comportament”6, au o deosebită
importanţă la elaborarea tacticii de ascdltare a persoanelor bănuite sau
învinuite în cauză.
Cele de mai sus caracterizează în linii generale starea psihologică şi com-
portarea persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală. Această
stare, care, în cele din urmă, determină comportamentul făptuitorilor, diferă
de la caz Ia caz, în funcţie de modul în care s-a activat şi de caracteristicile de
personalitate ale acestora. în situaţia infracţiunilor comise din imprudenţă sau
ocazional, făptuitorii, surprinşi de desfăşurarea evenimentelor şi de urmările
faptei comise, suportă stări emoţionale de înaltă densitate. Această categorie
de făptuitori, în majoritatea cazurilor, îşi recunosc vinovăţia, întreprind
măsuri în vederea reparării prejudiciului cauzat, participă activ la stabilirea
împrejurărilor faptei şi, de regulă, chemaţi în faţa organului de urmărire,
prezintă declaraţii sincere. Pot exista însă şi situaţii în care aceştia, conştienţi
de faptul că vor fi traşi la răspundere penală, intenţionează să prezinte faptele
în modul în care să excludă sau, cel puţin, să le diminueze vinovăţia. în faţa
organului de urmărire, ei nu neagă fapta, dar, în fel şi chip, se stăruie să-şi
creeze o situaţie mai uşoară, în acest scop, pot evita sau denatura anumite
fapte în mod conştient.
La săvârşirea infracţiunilor intenţionate, făptuitorii sunt mobilizaţi şi
conştienţi de consecinţele socialmente periculoase ale activităţii, întreprind
anticipat diverse măsuri de disimulare a împrejurărilor acestora. In perioada
postinfrac- ţională, ei se prezintă mai siguri, într-o stare emoţională mai puţin
pronunţată. Aceasta nu înseamnă că autorii infracţiunilor intenţionate nu
suportă un anumit disconfort psihic în legătură cu faptele comise. Starea de
nelinişte şi neîncredere în care se află făptuitorii, mai cu seamă din momentul
declanşării procesului de urmărire penală, se exteriorizează prin formele de
comportare a acestora, prin tendinţa de a cunoaşte modul în care se
desfăşoară urmărirea penală, probele de care dispune organul respectiv ş.a.
în faţa organului de urmărire, autorii infracţiunilor intenţionate se
prezintă având deja o poziţie mai mult ori mai puţin determinată. Fermitatea
cu care se menţin pe poziţia de nerecunoaştere a faptei depinde, pe de o parte,
de tipul de personalitate la care aparţin şi de experienţa penală, iar, pe de altă
parte, de atmosfera în care se desfăşoară procesul de ascultare, de iscusinţa
profesională a celui ce conduce ascultarea de a contracara de la prima
întâlnire încercarea de a declara mincinos, de a disimula faptele ce constituie
obiectul ascultării.
în momentul ascultării bănuitului şi a învinuitului, pentru organul de cerce-

6
А. Ковалев, Улики повеления и их роль в расследовании преступлений,
autorefe- ratul tezei de doctor, Moscova, 1988, p. 9.
390
 Elemente de tactică criminalistică

tare este deosebit de important să cunoască motivele care explică atitudinea de

tăgadă a faptelor ce li se impută. Practica demonstrează că, alături de teama
de răspundere, sub a cărei stăpânire se prezintă aceştia în faţa justiţiei,
atitudinea de rea-credinţă poate fi cauzată, de asemenea, de dorinţa de a pune
la adăpost anumite persoane care, într-un mod sau altul, au participat la
comiterea faptei, de neîncrederea faţă de organul de cercetare, dar şi datorită
presiunii exercitate asupra lor de către alte persoane complice sau
cointeresate în cauză. Determinând împrejurările care explică obiectiv
atitudinea de rea-credinţă, organul de

391
 Elemente de tactică criminalistică

urmărire penală va încerca să le înlăture şi, pe această cale, să convingă

persoana cercetată că poziţia de negare a faptelor nu are nicio perspectivă,
deoarece, în cele din urmă, adevărul va fi stabilit în conformitate cu realitatea.
In acest scop, ofiţerul sau procurorul experimentat va exploata la maxim
stările, sentimentele şi dispoziţiile persoanelor ascultate, reacţiile
psihofiziologice ale acestora.
Practica judiciară demonstrează că cele mai ilustrative manifestări
privind starea psihică a celor ascultaţi în calitate de persoane bănuite sau
învinuite simt:
a) înroşirea feţei şi apariţia unor pete pe părţile deschise ale corpului, ca
urmare a ridicării tensiunii sanguine; b) scăderea salivaţiei, dereglarea vocii şi
a întregului sistem de comunicare datorită spasmului glotic; c) sudoraţia
sporită a mâinilor; d) dereglarea respiraţiei, tremurul vocii, mimica şi
gesticulaţia exagerată ş.a.
Sesizarea acestui tablou psihic nu reprezintă mari dificultăţi, mai
anevoioasă fiind interpretarea sa, deoarece infractorii versaţi, recidiviştii pot
simula atât starea de calm, cât şi cea de isterie (leşin, inconştienţă, nebunie).
Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că şi persoanele nevinovate, în situaţia
contactului direct cu reprezentantul oficial al autorităţii, influenţate de
atitudinea oficială, de atmosfera creată în care se desfăşoară audierea, pot
prezenta aceleaşi semne de tensiune emoţională. Se impune deci o atenţie
deosebită asupra conţinutului declaraţiilor. Bănuiţii şi învinuiţii nesinceri sunt
laconici în descrierea momentului executării infracţiunii. Declaraţiile lor
privind momentul ei principal sunt sărace în detalii, imprecise, uneori
controversate. Bănuiţii şi învinuiţii sinceri, dimpotrivă, se străduiesc să
convingă organul de cercetare că declaraţiile lor corespund realităţii. Atunci
când recunosc fapta, ei fac referiri la detalii asupra cărora organul de
cercetare nu avea cunoştinţe.

§ 3. Pregătirea în vederea ascultării bănuitului şi a învinuitului

Experienţa organelor de urmărire penală demonstrează cu certitudine că
reuşita audierii bănuitului sau a învinuitului depinde, în mare măsură, de
nivelul de organizare a acestei activităţi.
Trebuie de menţionat că audierea persoanelor bănuite sau învinuite în
săvârşirea unei infracţiuni de fiecare dată se desfăşoară în anumite condiţii
procesual- tactice, acestea având tendinţa de a se schimba în funcţie de
comportamentul celui audiat. Aceasta justifică afirmaţia potrivit căreia
pentru ca ascultarea să-şi atingă scopul, se impune, înainte de toate, o
pregătire informativă a celui învestit cu efectuarea activităţii în cauză7.

7
A. Ciopraga, Criminalistica. Tratat de tactică, Iaşi, 1996, p. 198.
392
 Simion Doraş

O primă cerinţă, în acest sens, este cunoaşterea fară nicio rezervă de către
cel ce urmează să conducă interogarea a materialului probant existent, a altor
date informative privind fapta şi împrejurările acesteia. Studiul materialelor
cauzei presupune analiza şi interpretarea fiecărei probe administrate,
verificarea sursei din care provine, a modului în care a fost obţinută. Vor fi
analizate datele referitoare la victimă şi comportamentul acesteia, la modul şi
mijloacele folosite la comiterea faptei, la activitatea de acoperire a infracţiunii
ş.a. în baza examinării tuturor materialelor cauzei, organul învestit cu
cercetarea cauzei va formula învinuirea şi pentru a interacţiona în mod
eficient cu bănuitul sau învinuitul, va determina: a) împrejurările faptei care
sunt dovedite; b) împrejurările faptei care urmează a fi dovedite, inclusiv prin
declaraţiile învinuitului; c) probele şi mijloacele de probă ce vor fi folosite în
timpul ascultării; d) ordinea şi procedeele tactice în care se va desfăşura
ascultarea.
Pe lângă studierea materialelor cauzei, dacă situaţia impune, organul de
cercetare va lua cunoştinţă de specificul sectorului de activitate sau chiar de
zona socială în care a avut loc infracţiunea. Astfel, în cazul infracţiunilor să-
vârşite de către reprezentanţii administraţiei de stat ori de către persoane cu
funcţii de răspundere sau de alte persoane din sistemele de instruire, deservire
socială, ştiinţă, cultură etc., o deosebită importanţă pentru desfăşurarea cu
succes a ascultării bănuitului şi a învinuitului are cunoaşterea actelor
normative referitoare la modul de funcţionare a instituţiei respective, a
tuturor actelor de reglementare internă şi referitoare la atribiţiile de serviciu
ale persoanelor angajate în câmpul muncii, în special a celor ce urmează a fi
ascultate. Având în cercetare o infracţiune săvârşită într-o unitate de
producţie, comerţ sau de deservire, organul de urmărire penală trebuie să se
documenteze suplimentar asupra sistemului tehnologic, a relaţiilor dintre
furnizori şi beneficiari, precum şi asupra formelor de evidenţă a bunurilor
materiale şi a surselor băneşti, a circulaţiei actelor financiar-contabile ş.a.8
Cunoaşterea temeinică a materialelor cauzei, a împrejurărilor specifice în
care s-a desfăşurat activitatea infracţională conferă organului de cercetare o
poziţie mai sigură în timpul ascultării, aceasta contribuind la obţinerea de
declaraţii sincere şi complete.
O altă cerinţă privind pregătirea informativă a audierii bănuitului şi
învinuitului rezidă în cunoaşterea personalităţii acestora. Această cerinţă,
după cum se subliniază în literatura de specialitate, are o incidenţă directă
asupra bunei desfăşurări a ascultării bănuitului sau învinuitului şi, în
consecinţă, asupra procesului de cercetare a infracţiunii9.

8
C. Aioniţoae, T. Butoi, Ascultarea învinuitului sau inculpatului II Tratat de
tactică criminalistică, Craiova, 1992, p. 92.
9
E. Stancu, Tratat de criminalistică, Bucureşti, 2008, p. 437.
393
 Simion Doraş

Cunoaşterea personalităţii celor ce urmează a fi ascultaţi în calitate de

bănuiţi sau învinuiţi presupune stabilirea şi valorificarea anumitor date social

394
 Elemente de tactică criminalistică

psihologice de natură să conducă la definirea acestora şi, în cele din urmă,

la crearea celor mai propice condiţii tactice pentru desfăşurarea cu succes a
acestei activităţi. In acest sens, interesează: a) mediul în care s-a format şi în
care se află antrenat bănuitul sau învinuitul, gradul de instruire, profesia,
conduita la locul de muncă, în familie şi societate; b) trăsăturile de caracter şi
de temperament, aptitudinile, pasiunile; c) puterea de voinţă, calitatea
'emotivă, sociabilitatea, atitudinile; d) antecedentele penale şi experienţa
privind contactul cu organele de urmărire penală.
Culegerea informaţiei privind personalitatea celor ce urmează a fi
ascultaţi în calitate de bănuiţi sau învinuiţi se efectuează prin mijloace
procesuale (percheziţie, ridicare de obiecte şi documente, dispunerea şi
efectuarea expertizei medico-legale, psihologice sau psihiatrice, ascultarea
victimei şi a martorilor). O atenţie deosebită se va acorda rezultatelor
cercetării la faţa locului. Din analiza urmelor, a altor mijloace de probă şi,
mai ales, a modului în care s-a activat, se pot, aşa cum s-a mai precizat,
desprinde concluzii cu privire la profesia, aptitudinile, deprinderile şi
capacităţile făptuitorului. Abilitatea cu care a conceput şi a săvârşit
infracţiunea, precum şi cu care a activat în vederea ascunderii acesteia, poate
conduce la anumite, fie mai puţin categorice, concluzii privind trăsăturile de
caracter ale făptuitorului (cruzime, chibzuinţă, superficialitate ş.a.).
Date utile referitor la personalitatea bănuitului sau a învinuitului pot fi
obţinute prin observarea directă asupra comportării acestora în cadrul
ascultării, percheziţiei, prezentării spre recunoaştere şi a altor activităţi de
cercetare, precum şi în urma investigaţiilor operative întreprinse în acest
scop. Contactul direct cu bănuitul sau învinuitul pentru organul de cercetare
condiţionează completarea cunoştinţelor cu noi date privind echilibrul
emoţional, modul de a gândi, reacţiona şi dialoga şi, în consecinţă, de a-şi
forma o imagine fidelă despre persoanele ce urmează a fi ascultate.
Pregătirea pentru ascultarea bănuiţilor sau învinuiţilor impune, de
asemenea, şi anumite operaţii organizatorice, dintre care menţionăm:
a) Precizarea locului unde va fi efectuată ascultarea, a momentului şi mo-
dului de chemare a bănuitului sau învinuitului; Audierea bănuitului în
general şi a învinuitului, în special, se va desfăşura la sediul organului de
urmărire penală, într-Q încăpere bine amenajată, în care să nu aibă acces
persoane străine. Dacă din cauza stării fizice nesatisfacătoare nu se pot
prezenta, ascultarea poate fi efectuată în alte condiţii (la domiciliu, într-o
instituţie medicală ş.a.). (art.104, Cod.proc.pen.).
Principala modalitate de chemare a bănuitului şi învinuitului pentru a da
declaraţii este citarea. în situaţia în care ei sunt reţinuţi sau arestaţi preventiv,
se aduc la locul de audiere. Dacă bănuitul şi învinuitul neglijează chemarea,

395
 Simion Doraş

încearcă să se sustragă de la urmărirea penală ori caută să influenţeze buna

desfăşurare a acesteia prin distrugerea mijloacelor materiale de probă,
coruperea sau şantaj area persoanelor participante la proces (victima,
martorii, complicii), în baza unui mandat prevăzut de lege, vor fi aduşi pentru
a da declaraţii fără a fi în prealabil citaţi.
b) Asigurarea prezenţei persoanelor a căror participare la efectuarea
acestei activităţi procedurale este prevăzută prin lege; Organul de cercetare
are obligaţia să asigure prezenţa apărătorului (avocatului) la ora şi locul unde
urmează să se desfăşoare ascultarea. în situaţia în care bănuitul sau învinuitul
nu cunoaşte limba în care se desfăşoară cercetarea, organul de urmărire
penală este dator să asigure participarea unui interpret. Participarea
interpretului are drept scop de a ajuta bănuitul şi învinuitul să înţeleagă
învinuirile ce li se aduc şi de a-şi formula declaraţiile. Ea este obligatorie şi în
situaţiile în care organul ce conduce ascultarea posedă limba celui ascultat.
Pregătirea ascultării minorilor în vârstă de până la 16 ani în calitate de bă-
nuiţi sau învinuiţi reclamă, de asemenea, asigurarea prezenţei pedagogului sau
a specialistului psiholog şi a persoanei, în îngrijirea căreia se află minorul
(părinte, tutore ş.a.). Deşi participarea persoanelor menţionate la ascultarea
bănuiţilor şi învinuiţilor minori, care au atins vârsta de 16 ani, este
alternativă, din punct de vedere tactic, utilitatea asistenţei acestora este
incontestabilă.
c) Selectarea materialului probatoriu, determinarea şi verificarea stării
de funcţionare a mijloacelor tehnice preconizate pentru a fi aplicate în cadrul
ascultării; Este indicat ca magnetofonul, videomagnetofonul şi alte mijloace ce
vor fi utilizate să fie probate anticipat, astfel ca să se excludă eventualele
eşecuri pe parcursul ascultării.
Rezultatele pregătirii în vederea ascultării bănuitului şi învinuitului se vor
materializa într-un plan de ascultare, la întocmirea căruia se va ţine cont de
situaţia la care s-a ajuns cu stabilirea împrejurărilor cauzei şi de eventuala
comportare a celui ce urmează a fi ascultat, în special de atitudinea acestuia
faţă de fapta comisă şi de urmările ei. Planul de ascultare cuprinde problemele
care necesită a fi clarificate, materialul probant existent şi lista întrebărilor ce
vor fi adresate celui audiat. în cazurile dificile, planul de ascultare se va
întocmi în mod detaliat după următoarea schemă:

Problemele şi Forma şi succesiunea Probele existente, Observaţii

împrejurările ce întrebărilor la care cel ordinea tactică de
urmează a fi ascultat va trebui să folosire pe parcursul
clarificate în răspundă ascultării
cadrul ascultării

396
 Elemente de tactică criminalistică

§ 4. Tactica ascultării propriu-zise a bănuitului şi a

învinuitului
Conform prevederilor legislaţiei în vigoare (art. 103-104, Codul
proc.pen.), ascultarea propriu-zisă a persoanelor suspecte sau învinuite se
desfăşoară, ca şi ascultarea martorilor, în trei faze:
- stabilirea şi verificarea identităţii celui ce urmează a fi ascultat;
- ascultarea relatărilor libere făcute de persoana suspectată sau
învinuită în legătură cu faptele ce li se impută;
- interogatoriul, adresarea de întrebări şi urmărirea răspunsurilor
celor ascultaţi.
Stabilirea şi verificarea identităţii constă în formularea de întrebări prin
care celui ascultat i se cere să-şi declare numele, prenumele, data şi locul
naşterii, domiciliul, cetăţenia, starea familială, situaţia militară, locul de
muncă, ocupaţia, studiile, antecedentele penale, alte date de natură să
contribuie la conturarea personalităţii bănuitului sau învinuitului şi, fireşte, la
stabilirea veritabilităţii acestor date în bază de documente. Ea nu constituie
un simplu act tehnic, după cum consideră unii practicieni, ci reprezintă un
mijloc de studiu al personalităţii celui ascultat, un mijloc de a determina
atitudinea acestuia faţă de situaţia în care se află, a stării sale psihologice.
Datele obţinute în această fază de ascultare trebuie să contribuie la precizarea
modului în care se va desfăşura dialogul de mai departe, la stabilirea
procedeelor tactice ce urmează a fi aplicate în continuare. Practica
demonstrează că sunt frecvente cazuri când cei interogaţi, deşi aparent îşi
descriu amănunţit biografia, nu evită posibilitatea de a distrage atenţia
organului de urmărire penală de la unele momente, episoade din viaţa lor,
considerate oarecum „riscante”10. Punerea în evidenţă a unor atare încercări,
urmată de o discuţie asupra lor, poate să încredinţeze bănuitul sau învinuitul
că pe parcursul audierii nicio faptă ce nu corespunde adevărului, nu va fi
trecută cu vederea şi că cel aflat în faţa sa nu poate fi uşor indus în eroare.
După verificarea identităţii, celui ascultat i se aduce la cunoştinţă
ordonanţa de învinuire sau, în cazul bănuitului, faptele ce constituie obiectul
cauzei, ce- rându-i-se să-şi expună atitudinea faţă de faptele ce i se
încriminează. Indiferent de poziţia pe care se situează - de recunoaştere
integrală ori parţială sau de contestare a învinuirii, învinuitului, bănuitului li
se va solicita în continuare să declare tot ce ştiu cu privire la fapta comisă.
Astfel, în cazul recunoaşterii învinuirii, cel ascultat va avea posibilitatea să
prezinte evenimentele în ordinea în care acestea s-au desfăşurat, fără a i se
limita sau dirija expunerea, adică în mod liber. Organul ce conduce ascultarea

10
Л.. Филонов, Психологические способы выявления скрываемого
обстоятельства, Moscova, 1979, р. 47.
397
 Simion Doraş

va observa şi va nota omisiunile, lacunele şi

momentele contradictorii care trebuie clarificate. Dacă învinuitul nu
recunoaşte învinuirea ce i se aduce, sperând astfel să se sustragă de la
răspunderea penală, relatarea liberă va fi dificilă chiar şi în cazul în care şi-a
pregătit anticipat o anumită legendă. Se va observa uşor că expunerea faptelor
este superficială, cu multe generalizări, în ea existând şi evidente momente de
neconcordanţă logică. în acest sens, relatarea liberă dă posibilitate organului
de cercetare de a cunoaşte poziţia pe care se situează învinuitul, certitudinea
cu care se prezintă, fermitatea de a se menţine pe poziţia de negare,
modalitatea de a judeca şi de a-şi exprima gândirea, alte elemente
caracteristice de personalitate necesare pentru elaborarea unei strategii
tactice de interogare la etapa ce urmează. De aceea, este indicat ca relatarea
liberă să fie ascultată cu răbdare, evitându-se întreruperile sau intervenţiile
inutile, gesturile de nemulţumire, enervare sau alte forme de manifestare a
atitudinii negative faţă de declaraţiile bănuitului sau învinuitului făcute în
această etapă11.
După ascultarea relatării libere a bănuitului sau învinuitului, se va trece
la ultima etapă activă a audierii, la interogarea acestora prin adresarea de
întrebări şi ascultarea răspunsurilor. în ceea ce priveşte obţinerea de
declaraţii conforme situaţiei reale de fapt, în special în cazurile în care
persoanele ascultate se situează categoric pe poziţia de nerecunoaştere, etapa
de interogare este decisivă. în acelaşi timp, etapa la care ne referim reprezintă
o formă specifică de activitate care se caracterizează printr-un înalt grad de
tensiune psihologică, cauzată de interesele opuse ale celor doi interlocutori -
organul de cercetare ce acţionează activ în vederea obţinerii de declaraţii
sincere şi conforme realităţii şi cel audiat, încercând să ascundă adevărul
pentru a se sustrage de la răspunderea penală.
Obiectul interogatoriului depinde de poziţia pe care se situează învinuitul
sau bănuitul. în condiţiile recunoaşterii învinuirii, acestora li se pot adresa în-
trebări de completare, dacă se consideră că pe parcursul relatării libere au
fost omise fapte importante pentru soluţionarea cauzei, de precizare când
anumitd împrejurări ale faptei au fost elucidate incomplet sau imprecis şi de
verificare, iniţiate în vederea obţinerii de date care, în opinia noastră, pot
confirma declaraţiile celui ascultat. Declaraţiile de recunoaştere ale
învinuitului sau bănuitului, considerate cândva „regina probelor”, reprezintă,
conform legislaţiei în vigoare, un mijloc de probă care poate fi utilizat la
soluţionarea unei cauze penale numai în măsura în care sunt atestate şi

11
E. Stancu, Tratat de criminalistică, Bucureşti, 2008, p. 439-
440. 396 398
нивдрцвв
coroborate cu alte probe. Prin intermediul întrebărilor de verificare,
învinuitul sau bănuitul trebuie impus să facă trimiteri la mijloacele de probă
ce pot demonstra fidelitatea declaraţiilor sale. Momentul tactic constă aici în
faptul că, dovedindu-şi fidelitatea declaraţiilor prin trimitere la anumite
mijloace de probă, învinuitul sau bănuitul ulterior nu va putea cu uşurinţă
reveni asupra recunoaşterii prin retractarea declaraţiilor. Practica
 Simion Doraş

demonstrează că simt frecvente cazuri în care învinuiţii, recunoscându-şi în

cel mai sincer mod vinovăţia, nu ezită ulterior, fie în etapa de cercetare, fie în
judecată, să încerce modificarea conţinutului acestora. Cei mai experimentaţi
procedează la recunoaştere în mod precipitat, urmărind trimiterea dosarului
în judecată, fără ca declaraţiile lor să fie consolidate cu probe indubitabile,
pentru ca în instanţă să-şi poată cu uşurinţă retrage declaraţiile şi în acest
mod să se sustragă de la răspunderea penală.
Aşadar, în ipoteza unor declaraţii de recunoaştere nu se pun probleme
tactice deosebite. Cu totul altfel stau lucrurile în situaţia în care învinuitul sau
bănuitul denaturează faptele, fac declaraţii nesincere sau incomplete. în atare
situaţie, buna desfăşurare a ascultării depinde de profesionalismul organului
de cercetare şi, înainte de toate, de aptitudinea acestuia de a aplica în mod
judicios procedeele tactice prevăzute în ştiinţa criminalistică asupra acestei
activităţi.
Potrivit doctrinei criminalistice contemporane, confirmate de practica
pozitivă a organelor de urmărire penală, procedeele tactice de urmărire a
învinuiţilor şi bănuiţilor ce declară mincinos, se subdivid în trei categorii:
a) de stabilire a contactului psihologic între organul de urmărire penală
şi bănuit sau învinuit;
b) de analiză a comportamentului celui ascultat şi a declaraţiilor lui în
vederea demascării poziţiei de rea-credinţă;
 c) de influenţă psihologică menită să zădărnicească rezistenţa opusă şi
prin aceasta să se obţină declaraţii sincere şi veritabile.
Stabilirea contactului psihologic între organul de cercetare, urmărire
penală şi învinuit sau bănuit, respectiv crearea unei atmosfere de încredere şi
înţelegere reciprocă, de comunicare deschisă şi fără ascunzişuri1, reprezintă o
condiţie indispensabilă bunei desfăşurări a activităţii procedurale în discuţie2.
Interesat în obţinerea de la persoana bănuită sau învinuită a unor declaraţii
sincere şi complete, organul de cercetare, prin comportarea fermă, obiectivă şi
corectă, prin iscusinţa profesională de a atenua tendinţa celor angajaţi în
dialog de a vedea în personalitatea sa un adversar de interese, va reduce
esenţial distanţa la care se situează, de obicei, participanţii la ascultare la
primul contact. în acest scop este indicat ca audierea să înceapă cu o discuţie
asupra unor probleme neutre în cadrul căreia învinuitul sau bănuitul să se
poată încredinţa că se află în faţa unui organ de stat de un înalt
profesionalism, înţelegător, loial, dar exigent în ceea ce priveşte adevărul şi
dreptatea.
Un alt element tactic în măsură să contribuie la crearea contactului psiho-
logic constă în alegerea modului cel mai adecvat personalităţii învinuitului sau

1
A. Ciopraga, Criminalistica. Tratat de tactică, Iaşi, 1996, p. 252-253.
2
H. Порубов, Научные основы допроса на предварительном
следствии, Minsk,
1978, р. 43.
397
bănuitului de a le aduce la cunoştinţă formula învinuirii sau suspiciunilor faţă
de ei. învinuirea formulată în ordonanţa respectivă va fi explicată într-un
limbaj accesibil, punct cu punct, până la încadrarea juridică a acesteia.
La realizarea contactului psihologic poate avea importanţă, de asemenea,
forma în care cel ce efectuează audierea introduce învinuitul sau bănuitul în
atmosfera juridică. Ei vor fi puşi la curent cu drepturile şi obligaţiile
prevăzute asupra lor de lege. învinuitul şi bănuitul trebuie familiarizaţi
insistent cu preve- derele art.76 al Codului penal, conform căruia
recunoaşterea sinceră, contribuirea activă la stabilirea împrejurărilor faptei şi
la repararea prejudiciilor cauzate ori a pagubei pricinuite reprezintă
circumstanţe ce atenuează răspunderea penală.
în sfârşit, un procedeu tactic cu semnificaţie decisivă, în acest sens, constă
în adaptarea de către organul de cercetare a unei atitudini umane şi de
înţelegere a situaţiei critice prin care trec bănuitul şi învinuitul, a cerinţelor şi
a intereselor vitale ale acestora. Experienţa de cercetare a infracţiunilor
demonstrează că atitudinea indiferentă sau neglijentă faţă de aceştia, de
interesele lor, problemele familiale este în detrimentul contactului psihologic
şi bunei desfăşurări a dialogului.
După cum s-a menţionat, cerinţa de a se prezenta în faţa organului
judiciar şi de a face declaraţii cu privire la infracţiunea săvârşită, atmosfera
în care se desfăşoară ascultarea, frământările emoţionale în legătură cu
eventualele consecinţe, dacă vinovăţia se va dovedi, toate acestea tensionează
starea psihică a învinuitului sau bănuitului şi modul lor de comportare.
Depistarea acestui disconfort psihic prin observare directă asupra celui
audiat12 determină aplicarea anumitor procedee tactice, cum ar fi, de
exemplu, interogarea directă asupra unor împrejurări de fapt, adresarea de
întrebări de precizare, prezentarea la momentul potrivit a anumitor probe ş.a.
Contactul direct cu învinuitul sau bănuitul oferă organului de urmărire
penală posibilitatea de a ţine sub control declaraţiile acestora printr-o
permanentă analiză de conţinut. Urmărind relatările de tăgadă ale
învinuitului, organul de cercetare va pune în evidenţă existenţa anumitor
necoincidenţe, a unor elemente de disonanţă între faptele expuse, deoarece, şi
aceasta confirmă practica, persoana care depune un fals nu este în stare să
prevadă toate amănuntele cu privire la alibiurile inventate. Contestările
învinuitului sau ale bănuitului, de obicei, sunt în contradicţie cu multe
materiale probante existente în cauză, cu anumite date aprioric cunoscute. în
astfel de situaţie s-au dovedit a fi eficiente

12
în multe ţări, actualmente, se încearcă insistent aplicarea mijloacelor
tehnice de depistare a stărilor psihologice şi emoţionale ale celor implicaţi în
proces (poligraful de înregistrare a indicilor de bază şi a modificărilor
fiziologice specifice stării de stres psihologic, detectorul de stres emoţional
ş.a.). Se discută, de asemenea, asupra posibilităţii efectuării cu acest prilej a
expertizei psihologice. (E. Stancu, Criminalistica, voi. 2, Bucureşti, 1995, p.
143; А. Васильев, JI. Корнеева, Тактика допроса, Moscova, 1970, р. 193)
 Elemente de tactică criminalistică

procedeele tactice ofensive printre care întrebările de detaliu, ascultarea

repetată şi interogarea încrucişată. Procedeul întrebărilor de detaliu rezidă în
formularea şi adresarea într-o ordine bine chibzuită a unor întrebări prin
care învinuitului (bănuitului) i se cer amănunte referitoare la diferite
împrejurări ale faptei săvârşite. în cazul declaraţiilor pregătite din timp,
întrebările de detaliu pot scoate la iveală elemente de neconcordanţă sau chiar
contradictorii care lesne pot fi folosite împreună cu alte probe existente pentru
a determina persoana ascultată să declare datele necesare pentru stabilirea
adevărului. Rezultate pozitive pot fi obţinute, de asemenea, apelând la
repetarea ascultării învinuitului asupra unora şi aceloraşi fapte şi
împrejurări. în declaraţiile făcute în cadrul ascultării repetate la anumite
intervale de timp, vor apărea, inevitabil, anumite nepotriviri vizavi de
declaraţiile iniţiale, pentru că, în cazul declaraţiilor false, toate detaliile nu pot
fi puse la punct de fiecare dată. La ascultarea repetată a învinuiţilor care
neagă fapta săvârşită, manifestând nesinceritate, răutate şi chiar agresivitate,
poate fi aplicat procedeul ascultării încrucişate, care constă în interogarea
învinuitului de către doi sau mai mulţi ofiţeri, procurori sau lucrători
operativi competenţi în cauza în care se face ascultarea. Scopul aplicării
acestui procedeu constă în depăşirea rezistenţei opuse şi determinarea
persoanei ascultate să abandoneze poziţia de tăgadă şi să treacă la
recunoaşterea adevărului13.
Dacă în urma utilizării recomandărilor tactice la care ne-am referit,
învinuitul sau bănuitul continuă să conteste sau să denatureze faptele, se va
proceda la aplicarea procedeelor tactice de influenţă psihologică cu ajutorul
probelor ce confirmă vinovăţia.
în funcţie de volumul probelor de care dispune organul de urmărire
penală, de poziţia şi personalitatea celui audiat, teoria şi practica
criminalistică recomandă aplicarea în cadrul interogării învinuitului sau
bănuitului, care contestează învinuirea, două procedee de prezentare a
probelor în învinuire: progresivă şi frontala14-.
Prezentarea progresivă a probelor rezidă în aducerea succesivă a acestora
persoanei ascultate, începând cu cele mai puţin importante sau care se referă
doar la una sau la câteva împrejurări ale faptei, continuând treptat cu cele din
care rezultă evident vinovăţia. Procedeul respectiv se aplică după ascultarea şi
consemnarea declaraţiilor făcute la etapa de relatare liberă sau în cadrul as-
cultării repetate, organul de cercetare având deja informaţia necesară privind

13
H. Селиванов. Дойное и очная ставка II Справочник следователя,
Moscova, 1990, р. 157.
А. Леви, Г. Пичкалева, Н. Селиванов, Получение и проверка показаний
следователем, Moscova, 1987, р.14-15; Е. Stancu, Criminalistica, voi. 2,
Bucureşti, 1995, р." 141; В. Гуняев, И. Крылов, Тактика допроса
//Криминалистика, Leningrad, 1976, р. 374.
 Simion Doraş

personalitatea învinuitului sau bănuitului, precum şi poziţia acestora referitor

la învinuirea sau bănuirea ce li se aduce sau la faptele de care sunt suspectaţi.
Eficienţa utilizării procedeului în discuţie este în funcţie de valoarea materi-
alului probatoriu, de faptul dacă acesta este de natură să dovedească în mod
incontestabil vinovăţia celui audiat.
Procedeul de prezentarefrontală a probelor constă în aducerea învinuitului
sau bănuitului pe neaşteptate a uneia sau a mai multor probe care confirmă
învinuirea. Acest procedeu se recomandă în situaţia în care ascultarea
învinuitului sau bănuitului se desfăşoară imediat după săvârşirea infracţiunii,
până ce ei nu şi-au potrivit fundamental declaraţiile, când sunt încă
nepregătiţi15. O variantă a acestui procedeu constituie prezentarea
materialului probatoriu în ansamblu.
In fine, organul de urmărire, atunci când se află în posesia probelor ce, in-
discutabil, clarifică împrejurările şi modul în care a fost săvârşită
infracţiunea, bazându-se şi operând cu probe, poate proceda la evocarea unor
împrejurări, episoade sau chiar a drumului parcurs de făptuitor ca, prin
aceasta, să convingă învinuitul sau bănuitul de inutilitatea tăgăduirii.
Tactica ascultării învinuiţilor sau bănuiţilor minori se stabileşte de la caz
la caz, în funcţie de gradul lor de dezvoltare psihointelectuală, mediul în care
se află, posibilităţile persoanelor cointeresate de a le influenţa comportarea în
timpul anchetării şi, fireşte, de experienţa de contact cu organele de urmărire
şi judiciare.
Pentru ca ascultarea învinuiţilor sau bănuiţilor minori să se desfăşoare cu
succes este necesară, înainte de toate, cunoaşterea sub toate aspectele
apersona- lităţii acestora, a datelor ce caracterizează psihologia lor. în acest
scop, în etapa de pregătire organul de cercetare va consulta pedagogul,
respectiv, rudele, alte persoane apropiate. In baza datelor privind
personalitatea minorului ce urmează a fi ascultat, organul de urmărire penală
va prognoza eventuala lui comportare în timpul audierii, pentru a adopta
măsurile necesare obţinerii unor declaraţii sincere cu privire la fapta
cercetată. Se vor specifica condiţiile favorabile bunei desfăşurări a audierii,
persoanele participante şi, nu în ultimul rând, conduita tactică propice
stabilirii contactului psihologic.
Locul ascultării bănuitului sau învinuitului minor este sediul organului de
urmărire, ce trebuie să corespundă anumitor condiţii de intimitate şi care, în
acelaşi timp, să-l convingă pe minor de seriozitatea situaţiei în care se află.
Pentru ca ascultarea minorilor să se desfăşoare în conformitate cu particularită-
ţile lor psihice, legea prevede realizarea acestei activităţi în prezenţa unor terţe
persoane, spre exemplu, a pedagogului chemat, pe de o parte, să contribuie ia

15
A. Ciopraga, Criminalistica (tactica), Iaşi, 1986, p.
190. 400
 Elemente de tactică criminalistică

obţinerea de relatări exacte privind fapta cercetată, iar, pe de altă parte, să

asigure luarea contactului cu învinuitul sau bănuitul şi, prin urmare,
desfăşurarea în mod obiectiv şi multilateral a ascultării.
Ca şi îh cazul persoanelor mature, ascultarea minorilor parcurge trei
etape: de stabilire şi verificare a identităţii, de relatare liberă şi de adresare de
întrebări şi ascultare a răspunsurilor, ultima având o importanţă deosebită,
deoarece minorii nu întotdeauna posedă capacităţile necesare unei expuneri
logice a faptelor, fii acest sens, o atenţie deosebită trebuie să se acorde
ambianţei în care se realizează ascultarea. Este absolut necesar ca minorul să
fie tratat cu respect; în timpul audierii, să existe o atmosferă plină de
sobrietate şi calm, lipsită de duritate şi de orice alte elemente ce ar putea
provoca sentimente de teamă, duşmănie sau ură. întrebările adresate
minorului trebuie să fie clare, formulate într-un limbaj pe înţelesul acestuia şi,
fireşte, să nu provoace zăpăceală, mai ales, în situaţia în care minorul nu este
ferm predispus să ascundă adevărul.
Dacă învinuitul sau bănuitul minor neagă participarea la săvârşirea
infracţiunii, pe primul plan se pune problema cunoaşterii şi înlăturării
adevăratelor motive (fiica de pedeapsa cu care este ameninţat, influenţa asupra
sa din partea complicilor, prietenilor, rudelonşi a altor persoane cointeresate,
sentimentele de timiditate, ruşine ş.a.) care au determinat atitudinea de
contestare a învinuirii, în continuare, dacă minorul rămâne pe poziţie de
tăgăduire, se va proceda la prezentarea probelor, începând cu cele ce infirmă
argumentele minorului şi continuând cu cele care confirmă vinovăţia lui. Aşa
cum învederează practica de cercetare, cel mai potrivit procedeu tactic de
prezentare a probelor în cadrul ascultării minorilor este procedeul progresiv
care, după cum este cunoscut, presupune prezentarea treptată a probelor,
începând cu cele de importanţă mai redusă şi continuând, treptat, cu probele
din ce în ce mai convingătoare. Fiecare probă utilizată trebuie să fie pe
înţelesul minorului. Nivelul intelectual redus, lipsa unei experienţe de viaţă pot
crea minorului o stare de confuzie, de imposibilitatea de a se orienta în situaţia
confruntării cu materialul probant. Din acest punct de vedere prezentarea
frontală, pe neaşteptate, a unei sau a mai multor probe, în situaţia minorului,
este mai puţin recomandată.

§ 5. Fixarea şi verificarea declaraţiilor bănuitului şi a

învinuitului
Legislaţia în vigoare reglementează în mod detaliat activitatea de fixare şi
verificare a declaraţiilor persoanelor ascultate în calitate de învinuit sau bă-
nuit. Astfel, potrivit legii (art. 103-104, Cod proc.pen.), mijlocul principal de
înregistrare a declaraţiilor bănuitului şi învinuitului constituie procesul-verbal
 Simion Doraş

de ascultare, redactat de către organul care conduce ascultarea sau, la cerinţă,

de către cel ascultat. însă, deoarece legea (art. 115, Cod proc.pen.) prevede
posibilitatea aplicării mijloacelor tehnice de înregistrare fonică şi videofonică,
procesul-verbal de ascultare poate fi suplinit cu o fonogramă ori
videofonogramă judiciară, cu un desen, schemă sau cu o altă formă grafică cu
care cel ascultat şi-a ilustrat sau exemplificat relatările.
Fără a reproduce în detalii prescripţiile procesuale prevăzute asupra
procesului-verbal de ascultare a bănuitului şi învinuitului, menţionăm că, din
perspectiva tactică, acest act de fixare trebuie să corespundă anumitor
cerinţe:
a) Consemnarea declaraţiilor să se efectueze în succesiunea în care s-a
desfăşurat audierea, adică să reflecte etapele pe care le parcurge activitatea de
ascultare. Respectarea acestei cerinţe asigură aprecierea declaraţiilor bă-
nuitului şi învinuitului nu numai după conţinut, dar şi după modul în care au
fost obţinute. Este evident că doar în conformitate cu aceste cerinţe, procesul-
verbal de ascultare va putea reflecta poziţia lor la etapa iniţială de ascultare,
transformarea acesteia pe parcursul audierii, cadrul tactic la care s-a
procedat în timpul ascultării.
Dacă bănuitul sau învinuitul este ascultat pentru prima dată, după fixarea
răspunsurilor la întrebările de ordin biografic prevăzute în mod obligatoriu
prin lege, se va trece la consemnarea relatării libere, dar nu înainte de a
specifica atitudinea bănuitului sau învinuitului faţă de suspiciunile sau
învinuirea ce li se aduc (în cazul învinuitului, respectiv, încadrarea juridică a
faptei). în cele din urmă, în procesul-verbal se fixează întrebările adresate
celui ascultat din partea ofiţerului de urmărire penală şi a participanţilor
activi la acest act procedural (procurorul, specialistul, expertul, avocatul,
pedagogul în cazul minorilor) şi a răspunsurilor acestuia.
în situaţia ascultării învinuiţilor care recunosc integral învinuirile, în pro-
cesul-verbal de ascultare trebuie să fie specificate în mod detaliat conţinutul
activităţii infracţionale, modul în care s-a activat, mijloacele folosite, unde,
când şi în ce mod acestea au fost procurate sau confecţionate, care a fost
motivul şi scopul urmărit16. în ipoteza în care infracţiunea a fost săvârşită în
grup, în procesul-verbal de ascultare trebuie să fie descrisă amănunţit forma
de complicitate, rolul şi contribuţia celor implicaţi la pregătirea şi săvârşirea
infracţiunii. Nu vor fi scăpate din vedere, de asemenea, consecinţele actului
infracţional şi modul în care acestea simt percepute şi tratate de cel ascultat,
împrejurările care au determinat sau favorizat comiterea infracţiunii, alte
fapte ce ţin de latura obiectivă şi de cea subiectivă ale infracţiunii.

16
P. Рахунов, Признание обвиняемым своей вины, Moscova, 1975,
р. 142. 402 ...................................... ... ......................................................
:
A. Михайлов, E. Подголин, Письменная речь при производстве
следственных действий, Moscova, 1980, р. 71.
 Elemente de tactică criminalistică

în procesul-verbal de ascultare a persoanelor care recunosc parţial

învinuirile aduse, se vor expune, sub toate aspectele menţionate, împrejurările
de fapt, episoadele asupra cărora învinuitul îşi recunoaşte vinovăţia şi, în mod
distinct, împrejurările învinuirii tăgăduite, precum şi argumentele în baza
cărora acestea sunt considerate de cel ascultat ca fiind lipsite de temei.
Această ultimă remarcă se referă şi la fixarea declaraţiilor învinuiţilor sau
bănuiţilor care resping completamente învinuirile ce li se aduc.
b) Conţinutul procesului-verbal de ascultare trebuie să reprezinte
întocmai informaţia comunicată de cel ascultat. Faptele relatate se vor
înregistra detaliat, integral, cu respectarea strictă a succesiunii producerii lor
şi fără a se omite ceva ce ar avea importanţă pentru soluţionarea justă a
cauzei, după cum nici nu se va adăuga nimic la cele relatate de către învinuit
sau bănuit. Procesul-verbal se întocmeşte într-o formă laconică, conciziunea
sa însă nu trebuie să fie în detrimentul fixării depline a declaraţiilor. Aceasta
nu înseamnă că în procesul-verbal de ascultare vor fi consemnate date şi
detalii vădit inutile, lipsite de legătură cu fapta ce se află în cercetare. în
această ordine de idei, se iscă întrebarea cum să se procedeze în situaţia în
care anumite fapte, importante din punctul de vedere al intereselor
învinuitului sau bănuitului, sunt considerate de către cel ce conduce
ascultarea inutile, lipsite de orice semnificaţie pentru cauză. Răspunsul este
categoric: tot ce învinuitul consideră că are importanţă pentru justa
soluţionare a cauzei în care este implicat şi aparţine de declaraţiile sale în
procesul-verbal de ascultare trebuie să fie fixat. Declaraţiile învinuitului sunt
ale lui şi deci lui îi aparţine dreptul de a decide asupra conţinutului
procesului-verbal de ascultare. Acest răspuns derivă din tonul imperativ în
care legiuitorul a formulat dreptul învinuitului de a completa şi a rectifica
conţinutul procesul-verbal de ascultare în conformitate cu declaraţiile sale
(art. 104 Cod proc.pen.).
c) Stilul în care este redactat procesul-verbal de ascultare trebuie să re-
flecte personalitatea celui ascultat, posibilităţile verbale pe care le foloseşte el în
procesul de comunicare, formele lingvistice utilizate cu acest prilej. Nu se
admite înlocuirea elementelor vii ale limbajului celui ascultat cu forme
tipizate, orice altă formă de stilizare a declaraţiilor. Momentele de înaltă
relevanţă ca, de exemplu, modul în care s-a activat la locul faptei (omuciderea,
furtul, jaful, escrocheria ş.a.), conţinutul convorbirii avute cu alte persoane
participante anterior actului infracţional, contribuţia altor complici la
pregătirea şi săvârşirea infracţiunii etc., se vor reproduce în procesul-verbal
cuvânt în cuvânt, cu excepţia vulgarităţilor, formulelor indecente sau amorale
al căror conţinut, dacă prezintă interes, va fi redat în termeni literari.
d) Procesul-verbal trebuie să cuprindă toate întrebările adresate
bănuitului sau învinuitului şi, fireşte, răspunsurile la fiecare întrebare în
parte. Discuţia care se mai duce asupra acestei probleme în literatura de
specialitate este vădit inutilă1. întrebările, prin intermediul cărora se
 Elemente de tactică criminalistică

realizează procedeele tactice, inclusiv cele de prezentare a probelor, sau prin

care se clarifică anumite împrejurări de fapt, demonstrează, prin forma şi
conţinutul lor, atmosfera în care s-a desfăşurat ascultarea şi deci fixate fiind,
contribuie la aprecierea de către instanţa de judecată a declaraţiilor
învinuitului făcute în etapa de cercetare.
Astfel întocmit; procesul-verbal se aduce la cunoştinţa învinuitului care con-
firmă conţinutul acestuia cu semnătura sa pe fiecare filă şi după fiecare răspuns
dat la întrebările ce i s-au adresat17. La sfârşit, procesul-verbal se semnează de
către persoanele participante (procuror, avocat, specialist) şi de către organul care
conduce ascultarea.
După cum este cunoscut deja, legea (art. 104 Cod proc.pen.) prevede că
învinuitul are dreptul să-şi scrie personal declaraţiile. De obicei, această formă de
fixare se practică în situaţia în care învinuitul recunoaşte integral] sau parţial
învinuirile ce i se aduc, deşi, în principiu, de acest drept se poate folosi şi învinuitul
care contestă învinuirile. Această prevedere procedurală are o anumită
semnificaţie tactică, deoarece se consideră, şi nu fără temei, că declaraţiile scrise
personal redau în mod excelent particularităţile învinuitului de a-şi exprima
gândurile, propriul stil de a reproduce faptele. Există şi alt avantaj al fixării
declaraţiilor prin scriere personală, şi anume, că învinuitul nu va putea cu uşurinţă
reveni asupra lor.
Declaraţiile învinuitului şi bănuitului pot fi înregistrate fonic sau videofonic.
Aplicarea acestor mijloace de fixare este avantajoasă din mai multe considerente,
în primul rând, înregistrarea fonică şi videofonică asigură organului de cercetare
posibilitatea de a se reîntoarce asupra declaraţiilor învinuitului şi a bănuitului
pentru a studia modul de manifestare a acestora, starea psihică şi reacţiile care
puteau fi trecute cu vederea pe parcursul ascultării. în al doilea rând, aplicarea
mijloacelor tehnice de înregistrare atribuie activităţii de fixare un grad sporit de
obiectivitate sub aspectul cuprinderii tuturor împrejurărilor şi faptelor ce au
constituit obiectul dialogului între anchetator şi anchetat. în fine, în al treilea rând,
înregistrarea fonică şi videofonică a declaraţiilor învinuitului sau bănuitului
instituie un plus de garanţie a stabilităţii lor, aceştia de acum înainte, neputând
afirma că au făcut declaraţii fiind, într-un fel sau altul, constrânşi.
Sub aspect procesual, ascultarea învinuitului şi a bănuitului se încheie o dată
cu semnarea procesului-verbal. Din acest moment, organul de urmărire va
desfăşura o amplă activitate de verificare a declaraţiilor acestora, de rezultatele
căreia depinde, în totalitate, calitatea cercetărilor şi, în consecinţă, realizarea
scopului procesului penal. In fond, împrejurările unei cauze penale nu se pot
considera clarificate atâta timp, cât declaraţiile persoanelor implicate în proces nu

17
în aceeaşi ordine semnează procesul-verbal şi
interpretul. 404
404
 Simion Doraş

sunt verificate în mod obiectiv şi sub toate aspectele.

Aşadar, verificarea declaraţiilor învinuitului şi ale bănuitului, la fel ca şi ve-
rificarea altor probe, a întregului material probant, reprezintă una din atribuţiile
procesuale de bază ale organului de urmărire penală. Realizarea acestei funcţii de
importanţă majoră presupune, pe de o parte, confruntarea declaraţiilor celor
supuşi urmăririi penale cu probele existente la moment în cauză şi stabilirea
 Elemente de tactică criminalistică

pe cale logică a veridicităţii acestora, iar, pe de altă parte, realizarea anumitor

activităţi de urmărire penală în vederea obţinerii de noi probe de natură să
confirme sau să infirme faptele şi împrejurările cu care învinuitul sau bănuitul îşi
argumentează poziţia18.
Verificarea declaraţiilor învinuitului şi ale bănuitului se realizează, după cum
s-a menţionat, prin efectuarea altor acţiuni procedurale, cum ar fi percheziţia,
ascultarea victimei şi a martorilor, confruntarea etc. Un loc deosebit, în acest sens,
îl deţine reconstituirea şi experimentul, prin care se verifică posibilitatea obiectivă
de producere a faptelor şi acţiunilor în anumite condiţii de loc şi de timp declarate
de învinuit sau bănuit, a vocaţiei acestora de a activa în modul în care a fost
săvârşită infracţiunea.
în situaţia în care stabilirea anumitor fapte de natură să contribuie la ve-
rificarea declaraţiilor învinuitului sau bănuitului reclamă cunoştinţe speciale
(altele decât cele juridice) dintr-un domeniu sau altul de activitate, se va dispune
efectuarea expertelor, judiciare-respective. Este de netăgăduit, în acest sens,
semnificaţia expertizei criminalistice, medico-legale, tehnologice, chimice,
autorutiere, merceologice etc.
în modul cel mai exigent se vor verifica alibiurile învinuitului şi bănuitului,
respectiv afirmaţiile acestora, potrivit cărora la momentul critic al faptei se aflau
în alt loc decât cel unde s-a comis actul infracţional. Verificarea alibiu- rilor
trebuie efectuată prompt, pentru a curma orice tentativă din partea celor chemaţi
în faţa organelor de urmărire penală sau a altor persoane cointeresate în cauză de
a plăsmui dovezi în susţinerea declaraţiilor cu alibi. Nu trebuie uitat că, odată
făcând trimiteri la împrejurări cu semnificaţie de alibi, învinuitul şi bănuitul se vor
strădui în fel şi chip să asigure credibilitatea declaraţiilor făcute. în acest scop,
anumite persoane pot fi instigate să depună mărturii false. In multe cazuri se
procedează la falsificarea actelor, la coruperea persoanelor cu funcţie de
răspundere etc.
Verificarea alibiurilor are ca punct de plecare ascultarea persoanelor care le-
au desemnat, adică a învinuitului sau bănuitului, în cadrul căreia este indicat să se
precizeze în mod categoric următoarele împrejurări:
- locul unde s-a aflat învinuitul sau bănuitul la momentul săvârşirii infrac-
ţiunii, cat timp s-a găsit în locul respectiv (ora sosirii şi plecării);
- cu ce scop, de unde, împreună cu cine au sosit şi au plecat din acel loc, cine
a sesizat momentul sosirii şi plecării;
- cu cine au contactat, în ce mod şi în ce împrejurări, de cine au fost văzuţi,
cu ce erau ocupaţi cei prezenţi;
- ce evenimente au avut loc pe parcursul timpului la locul respectiv, starea

18
Р. Белкин, Собирание, исследование и оценка доказательств, Moscova, 1966,
р. 63.
405
 Simion Doraş

meteorologică, vestimentaţia avută şi cea purtată de persoanele cu care au

contactat.
In continuare se va proceda la planificarea şi efectuarea unei ample
activităţi de investigare19, la realizarea unei serii de activităţi *(ascultarea
persoanelor, ridicarea de obiecte şi documente, prezentarea spre recunoaştere
etc.), prin mijlocirea cărora se vor obţine date probante de natură să confirme
sau să infirme declaraţiile de alibi.

SECŢIUNEA A III-A: TACTICA VERIFICĂRII LA LOCUL

INFRACŢIUNII A DECLARAŢIILOR PERSOANELOR IMPLICATE ÎN
PROCES

§ 1. Noţiunea, conţinutul şi sarcinile verificării la locul faptei a

declaraţiilor persoanelor implicate în proces
O activitate de urmărire penală susceptibilă să suplimenteze mijloacele de
administrare a probelor într-un proces penal o constituie verificarea la locul in-
fracţiunii a declaraţiilor persoanelor implicate în proces. Astfel, potrivit art. 114
Cod proc .pen. în vigoare, pentru a verifica sau a preciza declaraţiile martorului, (
părţii vătămate, bănuitului său învinuitului despre evenimentele infracţiunii
săvârşite într-un loc concret, reprezentantul organului de urmărire penală este în
drept să se prezinte la locul infracţiuniii împreună cu persoana audiată şi să
propună acesteia să descrie circumstanţele şi obiectele despre care a făcut şi poate
face şi acum, în prezenţa persoanelor participante, inclusiv a reprezentantului său
legal, declaraţii. Persoană audiată, se stipulează în continuare în lege, arată calea
spre locul săvârşirii infracţiunii, descrie circumstanţele şi obiectele despre care
anterior a făcut declaraţie şi răspunde la întrebările organului de urmărire
penală. în cazul în care pe parcursul verificării declaraţiilor la locul faptei se vor
găsi obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca probe în cauza penală, ele se vor ridica şi
acest fapt se consemnează în procesul-verbal. Verificarea declaraţiilor la locul
faptei se admite potrivit normei respective a Codului de procedură penală cu
condiţia de a nu leza demnitatea şi onoarea perosanelor participante şi de a nu
pune în pericol sănătarea lor. Ca şi în cazul altor activităţi de urmărire penală,
declaraţiile verificate se fixează în procesul-verbal al acestei activităţi probatorii şi
cu ajutorul mijloacelor tehnice criminalistice admise de

19
В. Образцов. А. Топорков, Методика исследования алиби
//Криминалистика,
406 Moscova, 1997, р. 498.