Politici Publice - Model

CAPITOLUL 1..........................................................................................................................
2
1.1. Scurt istoric al parlamentarismului din Europa.........................................................2
1.2. Scurt istoric al înfiinţării şi funcţionării Parlamentului European...........................3
CAPITOLUL 2..........................................................................................................................6
2.1. Instituţiile Uniunii Europene........................................................................................6
2.1.1 Consiliul european...................................................................................................6
2.1.2. Consiliul Uniunii Europene....................................................................................7
2.1.3. Comisia europeană..................................................................................................8
2.1.4. Parlamentul european.........................................................................................10
2.1.5. Instituţiile jurisdicţionale.....................................................................................11
2.1.6. Curtea de Conturi.................................................................................................12
2.2. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European............................................13
2.2.1. Modul de desemnare a parlamentarilor europeni.............................................13
2.2.2. Regulamentul Parlamentului European.............................................................14
2.2.3. Structura Parlamentului European....................................................................15
2.2.4. Rolul Parlamentului European............................................................................15
2.3. Participanţii şi structurile de lucru în Parlamentul European................................18
2.3.1. Membrii individuali..............................................................................................18
2.3.2. Grupurile politice..................................................................................................21
2.3.3. Structurile de conducere......................................................................................21
2.3.4. Comisiile parlamentare........................................................................................23
2.3.5. Delegaţiile interparlamentare..............................................................................24
2.3.6. Intergrupurile........................................................................................................25
2.3.7. Secretariatul General............................................................................................25
2.3.8. Alte organe aflate în legatură cu Parlamentul European..................................26
2.4. Funcţiile Parlamentului European.............................................................................28
2.4.1. Atribuţii legislative................................................................................................28
2.4.2. Atribuţii de numire...............................................................................................28
2.4.3. Atribuţii de control................................................................................................29
2.4.4. Atribuţii în soluţionarea petiţiilor.......................................................................30
2.4.5. Alte competenţe.....................................................................................................30
CAPITOLUL 3........................................................................................................................31
3.1. Caracteristicile Parlamentului European..................................................................31
3.2. Concluzii finale............................................................................................................32
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................33
ACTE NORMATIVE.............................................................................................................34
CAPITOLUL 1
1.1. Scurt istoric al parlamentarismului din Europa
În istoria politică a Europei au existat diferite organisme, foruri care au avut ca

atribuţie adoptarea legilor, a deciziilor de drept public, cele mai importante din cadrul unui
stat. Aceste organisme au fost denumite adunare legislativă, adunare naţională, adunare de
stat, parlament sau au purtat denumiri specifice unui singur stat sau unei zone geografice (de
ex. “Duma” în Rusia, “Sejm” în Polonia, “Riksdag” în ţările scandinave, etc).1
Prin denumirea de parlament, se înţelege astăzi în primul rând acel organ de stat care
funcţionează pe o bază reprezentativă şi care reprezintă autoritatea publică legislativă cea mai
importantă din cadrul unei ţări, federaţii etc. Potrivit acestei definiţii parlamentul este un
organ de autoritate publică, adică una dintre principalele purtătoare ale suveranităţii unui stat.
Hotărârile luate de acesta, bazându-se pe puterea de stat, sunt obligatorii şi trebuie tratate ca
fiind cea mai înaltă formă a manifestării de voinţă statală, având un rang superior tuturor
deciziilor ce pot fi adoptate de către celelalte organe de stat. Parlamentele moderne au natură
reprezentativă având în componenţa lor membrii aleşi, care reprezintă la rândul lor o anumită
comunitate, comunitate de interese sau întreaga populaţie, care acţionează, teoretic, în vederea
influenţării deciziilor luate în parlament în interesul alegătorilor. Deşi adoptarea legilor apare
ca principală atribuţie parlamentară, parlamentele moderne exercită şi o atribuţie de control
asupra puterii executive, respectiv au atribuţii în domeniul adoptării şi modificării legilor
fundamentale, în cazul situaţiilor de urgenţă, la ratificarea tratatelor internaţionale sau în
procedura adoptării bugetului naţional.
Primele „semne” ale parlamentarismului le găsim încă din antichitatea democraţiilor
greceşti şi mai apoi la Roma, unde Senatul avea un rol important în conducerea imperiului.2
În Atena exista o democraţie directă, la adoptarea deciziilor de interes public luând
parte în mod nemijlocit toţi cetăţenii. Cetatea era condusă de un Sfat (Boule) şi de Adunarea
Poporului (Ekklesia)3. Sfatul era alcătuit din 500 de membri (câte 50 de fiecare trib
teritorial), desemnaţi prin tragere la sorţi, pe o perioadă de un an şi maxim 2 mandate. Pentru
a deveni membru al Sfatului, o persoană trebuia să îndeplinească anumite condiţii: cetăţenia
ateniană, vârsta minimă de 30 de ani şi să promoveze un examen de moralitate4.
Adunarea Poporului era constituită de chiar societatea, în totalitatea ei, mai puţin
sclavii, femeile şi străinii. Adunarea putea decide prin majoritate simplă, asupra oricărei
probleme de interes public. Judecăţile se ţineau în faţa unor Jurii alcătuite din 501 membri,
care hotărau tot prin vot majoritar simplu. Adunarea Poporului a rezistat în istorie cca 200 de
ani. Ea a fost posibilă datorită faptului că numărul cetăţenilor era mic (la Adunare participau
în mod obişnuit mai puţin de jumătate).5
În Evul Mediu au existat forme ale parlamentarismului în diverse comunităţi, precum
cantoanele elveţiene, oraşele italiene şi cele din Nordul Europei6.
Instituţia parlamentului, într-o formă apropiată de cea a legislativelor din zilele
noastre, a apărut în unele state din Vestul Europei în secolele XII-XIV, ca organ reprezentativ
al claselor dominante (state în orânduirea feudală). Părerile specialiştilor sunt însă împărţite,
unii susţin că primele şedinţe parlamentare au fost ţinute în regatele spaniole, iar alţii
consideră că “primul parlament” a fost cel al englezului Simon Monfort din 1265. Din
1
Ovidiu Drâmba – Istoria culturii şi a civilizaţiei, ed. Saeculum, Bucureşti, 2004
2
Ovidiu Drâmba – Istoria culturii şi a civilizaţiei, ed. Saeculum, Bucureşti, 2004
3
M. L. Lăcătuş, M. P. Puşcaş, Cultură civică, pag. 4 - 7, Editura Corint, Bucureşti, 2004
4
5
6
2
izvoarele scrise rezultă că, şedinţe la care erau invitaţi nu doar aristrocraţi, ci şi reprezentanţii
oraşelor, au fost ţinute în 1162 în Aragonia, în 1169 în Castilia şi în 1188 în Leon7.
Denumirea de “parlament” se pare că a fost folosită pentru prima dată de o cronică
scrisă în anul 1183, dar această denumire folosită frecvent şi în secolul XIII, a înlocuit mult
mai târziu denumirile latine diverse (de ex. colocviu) ale adunării claselor dominante. Adunări
ale aristocraţilor au apărut în secolul XIII în Anglia, în timp ce în Franţa prima adunare de
acest gen a fost convocată în 1302.
1.2. Scurt istoric al înfiinţării şi funcţionării Parlamentului European
Ideea unei uniuni între popoarele, naţiunile europene, respectiv crearea unui Parlament
European a apărut cu secole în urmă (mai precis secolele XVII-XVIII), fiind tratată şi
dezvoltată de către filosofi, scriitori, regi, împăraţi, istorici, jurişti, politicieni şi oameni de
stiinţă de pe bătrânul continent. Încă din secolul al XIII–lea, Dante Alighieri în „Divina
comedie” îşi imagina o Europă unificată sub conducerea unui suveran, aflat deasupra
celorlalţi suverani, limba comună urmând a fi latina, iar moneda comună, florinul, care avea o
circulaţie largă la aceea vreme, datorită negustorilor din Florenţa8.
În anul 1693, William Penn (primul guvernator al Pennsylvaniei) într-una din operele
sale a elaborat un proiect al Uniunii Europene, scopul acestei uniuni trebuind să fie asigurarea
păcii şi a bunăstării locuitorilor din Europa.9
În secolul XVIII abatele francez Saint-Pierre vorbeşte în opera sa “Le project de paix
perpetuelle” (1713) despre crearea unei confederaţii europene, care să aibă un congres, ca
organ permanent, format din delegaţii tuturor popoarelor.10
La Congresul de pace de la Paris din 1849, scriitorul francez Victor Hugo profeţea că
“va veni ziua aceea când vom trăi ca cele două grupări imense, Statele Unite ale Americii şi
Statele Unite ale Europei să-şi dea mâna peste oceanul care îi împarte şi prin aceasta îşi vor
schimba stăpânul multe produse şi va înflori comerţul şi industria” şi îşi exprima convingerea
că noua Europă va dispune de un senat care va avea un rol asemănator cu cel al parlamentului
englez.11
În anul 1919, contele austriac Richard Nikolas Coudenhove-Kalegri a pus bazele
Uniunii Paneuropene, care avea ca scop de a unifica cele 26 democraţii (formale) existente la
acea vreme în Europa, într-o federaţie după modelul Uniunii Panamericane, “Statele Unite ale
Europei” urmând să reprezinte o nouă grupare de puteri pe lângă puterile deja existente (SUA,
Anglia, Rusia, Japonia). 12
După cel de-al doilea război mondial, reconstrucţia continentului european s-a realizat
sub forma organizaţiilor de cooperare pe diverse domenii (unele dintre ele datorându-se şi
iniţiativelor S.U.A. în Vestul Europei şi U.R.S.S.- ului în Est).13
Astfel Uniunea Europei Occidentale (UEO, 1945), Organizaţia Tratatului Atlanticului
de Nord (NATO, 1949) şi Consiliul Europei (1949) sunt primele organizaţii internaţionale,
care au câte un parlament format din deputaţi delegaţi din parlamentele naţionale.
Pe baza planului privind înfiinţarea “Uniunii Montane” elaborat în anul 1950 de
ministrul de externe francez Robert Schuman împreună cu consilierul lui, Jean Monnet, şefi
de stat şi guvern din Germania, Olanda, Italia, Belgia, Luxemburg, după un an de negocieri, în
27 martie 1951 au parafat, iar la 18 aprilie 1951 au semnat, la Paris, Tratatul de înfiinţare a
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), tratat ce a intrat în vigoare la data de
23 iulie 1952 şi marchează începutul comunităţilor europene.
7
G. Fabian, N. Mihu, E. Veress, Parlamentul European, pg. 22, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007
8
Radu Stancu, Note de Curs, pag.1 - 2, www.spiruharet.ro, 2008
9
10
11
12
13
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, pag.13 - 14, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006
3
Pe data de 25 martie 1957 în Capitoliul de la Roma are loc semnarea tratatelor de
înfiinţare a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (EURATOM) (intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958), de către cele 6 state fondatoare
ale CECO. Tot în anul 1957, prin “Convenţia relativă privind organele comunitare comune”,
cele trei comunităţi au dobândit două organe comune: Curtea de Justiţie şi Adunarea Comună.
Potrivit “Tratatului de Fuziune” intrat în vigoare în anul 1967 a avut loc unificarea organelor
principale ale celor trei comunităţi, urmând ca noile organe să fie: Parlamentul European,
Comisia Europeană, Consiliul Ministerial şi Curtea de Justiţie14.
După înfiinţarea CEE şi EURATOM, Consiliul Miniştrilor a ajuns organul legislativ
principal, iar atribuţiile Adunării Comune, care în anul 1962 şi-a schimbat denumirea în
Parlament European, nu au fost extinse, deşi activitatea în general a crescut, întrucât noul
organ deservea trei organizaţii internaţionale.
Între 7 şi 10 iunie 1979 au loc primele alegeri generale şi directe pentru desemnarea
membrilor Parlamentului European cu o participare de cca. 61% din partea electoratului. Până
la această dată, membrii parlamentului comunitar erau desemnaţi din rândul parlamentarilor
naţionali15.
La 1 iunie 1981, odată cu aderarea Greciei, numărul parlamentarilor a crescut la 434,
iar de la 1 ianuarie 1986, după aderarea Spaniei şi Portugaliei, la 518. Actul Unic European
(AUE) din anul 1986 (intrat în vigoare începnâd cu anul 1987) este primul tratat care a adus o
revizuire generală a dreptului comunitar originar. Până la adoptarea acestui document, singura
procedură legislativă în care era implicat Parlamentul era procedura consultativă. AUE a adus
două noi proceduri (procedura avizării şi cea a cooperării) care necesitau implicarea
Parlamentului şi a extins domeniile unde trebuia aplicată procedura consultativă (transport,
cercetare, protecţia mediului înconjurător).16
Tratatul privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht în 7 februarie 1992 şi intrat
în vigoare la data de 1 noiembrie 1993 a constituit un punct de cotitură în viaţa Parlamentului
European. Uniunea Europeană, fără a avea personalitate juridică şi implicit fără să fie o
organizaţie internaţională, se constituie ca o formă de cooperare interguvernamentală, care are
la bază Comunităţile Europene, precum şi politica externă şi de securitate comună, respectiv
cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne17.
Tratatul de la Maastricht a modificat în primul rând, în mod simbolic, art. 137 din
Tratatul CE, care prevedea că parlamentul “are competenţe consultative şi de control”, noua
reglementare precizând, că parlamentul “exercită prerogativele cu care a fost înzestrat prin
Tratat”. Parlamentul European a primit astfel posibilitatea de a acţiona în instanţă celelalte
instituţii comunitare, în măsura în care acestea ar încălca unele prerogative.
În afara acestor modificări, prin Tratatul de la Masstricht a crescut numărul domeniilor
de aplicare a procedurilor cooperării şi avizării, respectiv au fost introduse procedura
codeciziei şi cea a informării.
Parlamentul european a dobândit astfel, tot prin Tratatul de la Masstricht, prerogative
de control, mult mai însemnate faţă de executivul comunitar (Comisie), sau decât moţiunea de
cenzură de pe vremuri. Mai precis, numirea Comisiei după Tratatul de la Maastricht depinde
de aprobarea Parlamentului, iar durata mandatului comisarilor a crescut de la 4 la 5 ani pentru
ca acesta să corespundă cu mandatul parlamentarilor18.
Tratatul de la Amsterdam privind completarea Tratatului privind UE din 17 iulie 1997
(1 mai 1999) a fost menit să creeze capacitatea de aderare pentru primirea statelor est-
europene şi a adus schimbări esenţiale în cazul Parlamentului, cu toate că nu a reuşit o
14
G. Fabian, N. Mihu, E. Veress, Parlamentul European, pag. 32, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007
15
16
17
18
4
reformă instituţională, drept pentru care la scurt timp după intrarea acestuia în vigoare, statele
membre au fost nevoite să adopte un nou tratat de revizuire la Nisa.
Mai întâi de toate, a fost reformulată procedura codeciziei în sensul simplificării
acesteia, deoarece pe de o parte procedura poate fi încheiată după prima citire a proiectului de
către Parlamentul European, pe de altă parte, la cea de a doua citire, procedura a fost limitată
în timp, şi nu în ultimul rând, Consiliul a pierdut posibilitatea de a forţa adoptarea propriei
poziţii contrar voinţei parlamentarilor. În al doilea rând, mare parte din domeniile în care se
aplică procedura cooperării au trecut în domeniul codeciziei. În al treilea rând, Parlamentul
European a dobândit competenţe suplimentare în procedura de numire a comisiei. Astfel,
numirea preşedintelui Comisiei trebuie aprobată de Parlamentul European, viitorii membrii
sunt audiaţi în mod individual de către Parlament, iar consiliul comisarilor trebuie aprobat de
asemenea de către acesta19.
Tratatul de la Nisa, a fost elaborat în luna decembrie 2000 în oraşul francez Nisa de
către şefii de stat şi de guvern ai statelor membre CE şi a fost semnat la data de 26 februarie
2001, acesta intrând în vigoare din data de 1 februarie 2003. Prin acest tratat s-a încercat
reducerea ”deficitului democratic” existent deja la nivelul Parlamentului European de decenii
bune. Astfel, s-a încercat reîmpărţirea locurilor de parlamentari pentru a se realiza o
reprezentare proporţională, respectiv extinderea competenţele legislative ale Parlamentului
European.
O altă noutate a Tratatului de la Nisa a fost că, prin adăugarea alin. (2) la art. 191 din
Tratatul CE, prin procedura codeciziei s-a preconizat elaborarea unui statut al partidelor
europene sau mai precis al fracţiunilor constituite la nivelul Parlamentului European, care nu
ţin cont de naţionalitate (cetăţenie), ci de culoarea politică, care să permită o mai mare
transparenţă privind funcţionarea acestora. Alte modificări importante sunt cele referitoare la
extinderea procedurii codeciziei în alte domenii cum ar fi: domeniul măsurilor luate împotriva
discriminării sau domeniul cooperării judiciare în materie civilă.20
Ultima modificare relevantă este adusă în domeniu de tratatul de aderare încheiat cu
România şi Bulgaria, care prevede că numărul parlamentarilor se majorează de la data aderării
şi până la începutul legislaturii din 2009, Bulgaria având 18 locuri, iar România 35 de locuri
de parlamentari.
Tratatul de la Lisabona este ultimul tratat semnat la data de 13 decembrie 2007, acesta
intrând în vigoare la 1 ianuarie 2009. Articolul 9A al acestui tratat face precizări referitoare la
Parlamentul European după cum urmează:
“(1) Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară.
Acesta exercită funcţii de control politic şi consultative, în conformitate cu condiţiile
prevăzute în tratate. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei.
(2) Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii. Numărul
acestora nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor
este asigurată în mod proporţional descrescător, cu un prag minim de şase membri pentru
fiecare stat membru. Nici unui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de
locuri. Consiliul European adoptă în unanimitate, la iniţiativa Parlamentului European şi cu
aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenţei Parlamentului European, cu
respectarea principiilor menţionate la primul paragraf.
(3) Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret,
pentru un mandat de cinci ani.
(4) Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi.”21
19
20
21
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, pag.13 - 14, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006
5
CAPITOLUL 2
2.1. Instituţiile Uniunii Europene
2.1.1 Consiliul european

Înfiinţat în vederea asigurării unei mai bune cooperări politice la nivel înalt, între
statele membre ale Comunităţilor europene, Consiliul european reprezintă o structură
suprainstituţională.
La început, Consiliul european nu a fost prevăzut în Tratatele institutive, el fiind
produsul unui proces istoric. Consiliul european a apărut pe cale neconvenţională, ca urmare a
întâlnirilor la nivel înalt ale şefilor de stat şi de guvern. Existenţa sa fiind reglementată
ulterior, prin Actul unic european (art. 2) şi, mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht (lit. D).
În evoluţia sa, Consiliul european cunoaşte următoarele etape:
A. Prima etapă: întâlnirile în cadrul conferinţelor (1961 – 1974)
Între anii 1961 – 1974, şefii de state şi de guverne ai ţărilor membre ale Comunităţilor
europene au organizat o serie de întâlniri periodice, în cadrul diferitelor conferinţe la nivel
înalt. Aceste întâlniri accentuează caracterul interguvernamental al Comunităţilor europene,
putând să satisfacă, astfel, interesele politice ale unor personalităţi de prim plan ale vremii. În
realitate, însă, încă din primii ani ai funcţionării Comunităţii economice europene, s-a simţit
nevoia unor întâlniri, la cel mai înalt nivel, în care discuţiile se purtau, mai ales, cu privire la
cooperarea politică şi, mai puţin, în legătură cu problemele comunitare22.
Întâlnirile care au avut loc în această perioadă pot fi caracterizate, în felul următor :
a. au avut un caracter neregulat, în sensul că ele aveau loc numai atunci când era
nevoie, de aici decurgând şi supleţea acestora;
b. caracterul politic al acestor întâlniri era mai mult sau mai puţin evident. De
exemplu, întâlnirea de la Haga, din anul 1969, organizată la iniţiativa preşedintelui francez
Georges Pompidou, a dat un nou impuls construcţiei comunitare, relansând-o pe baza, deja,
cunoscutului triptic: „extindere, aprofundare şi dezvoltare”. În aceleaşi linii s-a desfăşurat şi
întâlnirea de la Paris, din anul 1972, în urma căreia au fost lansate noi politici, în special în
domeniul regional23.
Spre deosebire de cele două întâlniri menţionate, altele nu au marcat cu nimic evoluţia
Comunităţilor. Cu titlul de exemplu, se poate aminti reuniunea de la Copenhaga (1973),
organizată în perioada crizei petroliere, care nu a condus la solidaritatea dorită în astfel de
circumstanţe, nereuşindu-se să se ajungă la un acord în vederea unei acţiuni comune faţă de
preţul petrolului24.
c. natura juridică a instituţiei, precum şi actele pe care le poate adopta este incertă;
acest aspect nu afectează, însă, cu nimic caracterul politic al întâlnirilor şi acordurile care pot
decurge de aici.
Reuniunile au fost considerate ca o formaţiune specială a Consiliului, care, în locul
întâlnirilor miniştrilor, regrupau şefii de stat sau de guvern. La aceste întâlniri erau aduse în
22
Augustin Fuerea – Instituţii europene, pag. 25, Bucureşti, 2002
23
24
6
discuţie mai multe domenii, de la afacerile propriu-zise ale Comunităţilor, până la cooperarea
în domeniul politicii externe, care a fost lăsată să se dezvolte în afara Tratatelor25.
B. A doua etapă: Consiliul european (1974 – 1987)
În anul 1974, odată cu summit-ul de la Paris, din decembrie, sistemul întâlnirilor în
cadrul conferinţelor a luat sfârşit. Şefii de stat şi de guvern, reuniţi la iniţiativa preşedintelui
francez Valéry Giscard d’Estaing, au adoptat un comunicat final cu privire la viitoarele
întâlniri ale acestora. Sistemul propus la această reuniune oferea o serie de avantaje în raport
cu cel anterior, dintre care reţin atenţia următoarele :
a. reuniunile periodice ale şefilor de state şi de guverne vor avea loc de cel puţin trei
ori pe an şi ori de câte ori va fi necesar;
b. se instituie denumirea de “Consiliul european”;
c. preşedintele Comisiei, cât şi membrii acestei instituţii, au posibilitatea să participe la
întruniri;
d. este stabilit rolul instituţiei; astfel, ea poate să se reunească în Consiliul Comunităţii
pentru domeniile comunitare, dar sunt avute în vedere şi discuţiile cu privire la cooperarea
politică, ceea ce corespunde perfect practicii anterioare26.
Pe baza acestui sistem, Consiliile europene reunite în perioada 1975 - 1987 au putut
oferi orientările esenţiale pentru evoluţia şi funcţionarea Comunităţilor europene. Cu titlu de
exemplu, se pot cita deciziile de principiu, care vizează :
- compromisul cu privire la contribuţia britanică la bugetul Comunităţilor;
- alegerea deputaţilor europeni prin sufragiu universal direct;
- crearea Sistemului monetar european;
- relansarea proiectului de Uniune Europeană, care va conduce la Actul unic european;
- aderarea Greciei, a Spaniei şi a Portugaliei la Comunităţi;
- cooperarea politică externă împotriva apartheidul, de exemplu27.
2.1.2. Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene (înainte de Maastricht, al Comunităţilor Europene), numit
şi Consiliul de Miniştrii28, reprezintă, împreună cu Parlamentul European ramura legislativă a
Uniunii Europene. Consiliul Uniunii Europene reprezintă deci principalul organ legislativ al
Uniunii.
Consiliul Uniunii Europene nu este acelaşi lucru cu Consiliul Europei, care este o
organizaţie internaţională, complet independentă de UE. De asemenea, nu trebuie să fie
confundat cu Consiliul European, care este o instituţie diferită a Uniunii Europene, chiar dacă
foarte apropiată de aceasta. Consiliul Uniunii Europene este unul din organele cu putere de
decizie ale UE. Este deci o parte componentă a puterii legislative, a cărei structură se
aseamănă cu cea a unui sistem bicameral. Consiliul UE reprezintă statele membre în procesul
legislativ, fiind alcătuit în funcţie de sfera politică respectivă din miniştrii de resort din
guvernele naţionale. Consiliul de miniştri adoptă legile împreună cu Parlamentul European,
sediul acestuia fiind la Bruxelles29.
Consiliul Uniunii Europene este format din reprezentanţii guvernelor statelor membre.
Consiliul se poate alcătui sub două forme şi anume:
a) Consiliul general în acest caz acesta este compus din miniştrii de externe ai statelor
membre.
b) Consilii speciale acestea fiind specializate sau sectoriale atunci când este compus
din miniştrii specializaţi într-un domeniu sau altul (agricultură, industrie, comerţ).
25
26
27
28
C. Brice-Delajoux, J. P. Brouant, op. cit., pag. 62, W. Weidenfeld
29
Augustin Fuerea – Instituţii europene, pag. 30 – 48, Bucureşti, 2002
7
Instituţia este condusă de către un preşedinte desemnat prin rotaţie la fiecare 6 luni 30
dintre reprezentanţii statelor membre într-o ordine prestabilită31, astfel în anul 2005 au fost
Luxemburgul şi Marea Britanie în anul 2006 - Austria şi Finlanda, iar în anul 2007 Germania
şi Portugalia.
Preşedintele Consiliului are misiunea de a rezolva compromisurile dificile dintre
statele membre. De asemenea, el este cel care reprezintă Uniunea în relaţiile externe,
exprimând opinia acesteia în cadrul conferinţelor internaţionale. În politica externă,
preşedintele Consiliului are rolul de a duce la îndeplinire deciziile luate de Consiliul U.E
având deci rol de organ executiv.
Consiliul dispune şi de un Secretariat general, condus din anul 1999 de Javier Solana
Mandariaga (fost secretar general al NATO).
Consiliul general se întâlneşte odată pe lună pentru a dezbate probleme legate de
uniune. Consiliile speciale se reunesc fie odată cu consiliul general fie atunci când se impune
discutarea unor aspecte ce ţin expres de un anumit domeniu.
Membrii Consiliului acţionează la instrucţiunile statelor membre aceştia fiind
împuterniciţi de guvernele acestora cu dreptul de a participa mai mulţi membri, însă numai
unul are drept de vot.
Preşedintele Consiliului U.E. organizează în ţara de origine (2007 - Germania,
Portugalia) una din cele două întâlniri anuale ale şefilor de stat şi de guvern, întâlnire
denumită Consiliul European32.
Lucrările Consiliului sunt convocate de preşedintele acestuia sau de unul dintre
membrii, sau de Comisia Europeană, şedinţa desfăşurându-se cu uşile închise, însă dacă se
cade de comun acord cu unanimitate de voturi şedinţa poate fi transmisă şi la posturile de
televiziune.
Consiliul European discută probleme legate de strategiile viitoare ale Uniunii,
consiliile specializate se întâlnesc în localităţi de provincie pentru a schimba opinii de
probleme concrete.
Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene sunt următoarele:
a) Atribuţii legislative. Rolul legislativ în Uniune aparţine în primul rând Consiliului
U.E. care adoptă acte normative cu forţă juridică obligatorie (directive, regulamente) ce se
impune statelor membre, instituţiilor comunitare şi de asemenea Consiliului U.E. De
asemenea acest Consiliul poate revizui tratate comunitare şi poate să ia decizii de natură
constituţională (alegerea parlamentarilor europeni prin sufragiu universal).
b) Atribuţii privind politica externă şi de securitate comună, în justiţie şi de afaceri
externe. Consiliul autorizează deschiderea negocierilor cu statele asociate în vederea aderării.
c) Atribuţii de aprobare a bugetului comunitar (al cărui proiect este depus de către
comisie, atribuţie împărţită cu Parlamentul European)
d) Atribuţii de coordonare a politicilor economice ale Uniunii Europene, în special
pentru asigurarea funcţionării uniunii economice şi monetare33.
2.1.3. Comisia europeană

Comisia Europeană34 este cea mai originală dintre instituţiile comunitare, formată în
prezent din 25 de comisari desemnaţi de guvernele statelor membre pe baza competenţei lor
generale şi profesionale.
Comisia europeană este organul executiv al Uniunii Europene, având rolul de a
întocmi proiecte de legi şi de a monitoriza aplicarea acestora. Comisia este un organ al
30
La început rotaţia avea loc în ordine alfabetică, ulterior s-a schimbat sistemul deoarece statele mai mari urmau imediat unele după altele existând temerea ca
statele mari faţă de deciziile luate în timpul preşedenţiilor successive ale statelor mici.
31
Schimbarea preşedintelui are loc la 1 ianuarie, respectiv la 1 iulie a fiecărui an.
32
33
34
Denumirea de Comisie Europeană a fost adoptată după tratatul de la Maastricht privind Uniunea europeană, denumindu-se anterior ,,Comisia Comunităţilor
Europene”.
8
Comunităţilor Europene, independent de statele membre, având sediul la Berlaymont,
Bruxelles.
Tratatul de la Nisa35 reglementează desemnarea Comisiei Europene astfel:
a) Consiliul European desemnează o personalitate ce urmează a fi numit preşedinte al
comisiei - Parlamentul European aprobând aceasta desemnare;
b) Consiliul U. E., împreună cu viitorul preşedinte al comisiei, desemnează comisarii
pe baza propunerilor venite din partea guvernelor naţionale;
c) comisarii, împreună cu preşedintele, sunt supuşi apoi aprobării Parlamentului
European;
d) Comisia Europeană în întregime este numită în funcţie de Consiliul U.E. cu
majoritatea calificată.
Comisarii sunt cetăţeni ai statelor membre, câte unul din fiecare stat membru numărul
lor fiind stabilit de Consiliul U.E. cu unanimitate de voturi36.
Mandatul acestora este de 5 ani şi sunt reeligibili, singura instituţie care are dreptul de
a demite un comisar este Curtea Europeană de Justiţie, în timp ce Comisia în întregime poate
fi demisă de Parlamentul european prin moţiune de cenzură, adoptată cu votul a două treimi
din voturile exprimate şi în acelaşi timp al majorităţii membrilor.
Conducerea Comisiei este formată astfel:
a) Preşedintele Comisiei (actual - José Manuel Durão Barroso, Portugalia) este numit
cu 6 luni înainte ca mandatul său să înceapă, iar perioada mandatului său este egală cu cea a
Comisiei. Preşedintele Comisiei are rol administrativ şi protocolar el reprezentând comisia în
faţa celorlalte instituţii comunitare precum şi în relaţiile cu terţii;
b) Vicepreşedinţii Comisiei sunt desemnaţi de către preşedinte37 din rândul comisarilor
şi sunt în număr de doi, ei având rol de suplinire a preşedintelui atunci când este nevoie38.
În sarcinile Comisiei Europene intră următoarele atribuţii:
a) Atribuţii în procedura legislativă - pe baza propunerilor înaintate de Comisie,
Consiliul U.E adoptă cu împreună cu Parlamentul sau singur acte normative. Comisia are şi o
putere normativă subordonată Consiliului U.E. care îi permite să execute actele adoptate de
Consiliu, de asemenea poate emite şi decizii individuale prin care intervine în diferite
domenii.
b) Atribuţii de organ executiv al Uniunii Europene - comisia este organul executiv al
U.E., cel care pune în executare actele emise de Consiliu U.E., dispunând de o putere
normativă proprie putând adopta regulamente, directive, decizii.
c) Atribuţii de reprezentare - aceasta reprezintă Uniunea Europeană în relaţiile cu
statele nemembre şi organismele internaţional. În interiorul uniunii ea reprezintă interesul
comunitar în raport cu persoanele fizice şi juridice. Pe plan extern Comisia negociază tratatele
internaţionale negociate de Uniune.
d) Atribuţii asupra respectării tratatelor - Comisia este împuternicită cu vegherea
respectării dreptului comunitar de către statele membre şi cele nemembre39.
Comisia are sediul la Bruxelles şi se întâlneşte săptămânal, prezenţa comisarilor la
şedinţă fiind obligatorie40 iar hotărârile se iau în prezenţa majorităţii membrilor.
Fiecare comisar este asistat în activitatea sa de un cabinet format din funcţionari
administrativi. Şefii cabinetelor se întâlnesc săptămânal pentru a discuta problemele ce
necesită întrunirea comisiei şi pentru a pregăti lucrările acesteia. Comisarii se pot întâlni în
35
Pentru modalităţile de desemnare anterioare tratatului de la Nisa şi evoluţia lor a se vedea D. Leonard, V. Duculescu, Tratatul de la Nisa şi reforma
instituţională a Uniunii europene, RDC. nr. 3/2001, pag. 50
36
Augustin Fuerea – Instituţii europene, pag. 48 - 60, Bucureşti, 2002
37
Înainte de Nisa, vicepreşedinţii erau desemnaţi de Comisie, ca organ colegial, dintre comisari.
38
39
40
Discuţiile între comisari au loc de regulă în engleză sau franceză cu toate că documentele oficiale sunt traduse în toate cele 123 limbi oficiale ale U.E.
9
afara cadrului deliberativ din Comisie pentru a discuta probleme urgente cu caracter
deosebit.41
Caracterul tehnic al comisiei necesită emiterea anuală a unui număr de 6000 de acte
normative dintre care nu mai puţin de 4000 sunt emise de un comisar sau altul pe bază de
abilitare.
Rolul Comisiei este acela de a realiza interesul comunitar aflat adesea în contradicţie
cu interesul naţional al statelor membre42 de a asigura respectarea prevederilor tratatelor, de a
iniţia proiecte legislative şi de a pune în practică politicile comunitare.
Independenţa comisarilor europeni este o problemă de o importanţă deosebită,
deoarece ei trebuie să ia poziţie adesea în faţa tendinţei de influenţare din partea statului care
i-a desemnat, iar pentru a asigura independenţa acestora, tratatele impun anumite obligaţii în
sarcina acestora cât şi a statelor membre43.
2.1.4. Parlamentul european

Parlamentul european este unul din organele europene ce a fost prevăzut iniţial cu
denumirea de ,,Adunare generală“ şi doar din anul 1962 acesta a fost denumit ,,Parlament“
prin aceasta dorindu-se sporirea importanţei acestei instituţii şi aproprierea ei de un parlament
naţional44.
Parlamentul European este format din reprezentanţi ai statelor membre45, până în 2004
având 626 de membri iar din anul 2004, odată cu intrarea în vigoare a tratatului de la Nisa
acesta are 732 de membri, iar începând cu anul 2007, când Uniunea numără 27 de state acesta
are 785 de membrii. Parlamentul European are trei sedii: la Strasbourg, Bruxelles şi
Luxembourg.
Parlamentarii sunt grupaţi în grupuri politice (Grupul Socialiştilor Europeni, Grupul
Partidului Liberal, etc.) cu caracter mixt sau multinaţional, numărul minim pentru formarea
unui grup parlamentar fiind de 19 membri dacă provin din cel puţin 5 state membre.
Parlamentul este condus de un preşedinte46 (Hans-Gert Poettering - preşedintele
Parlamentului European în perioada 2007- 2009, Jerzy Buzek - preşedintele Parlamentului
European în perioada 2009-2012, Martin Schulz - preşedintele Parlamentului European în
perioada 2009-2012), 14 vicepreşedinţi - care împreună cu cei 6 chestori formează Biroul
parlamentului European, organ executiv şi de un secretar general, aceştia fiind aleşi pe o
perioadă de 2 ani şi jumătate47.
Membrii Parlamentului european sunt în acelaşi timp şi membrii de drept şi în unul
din cele 20 Comitete48 (comisii) parlamentare (formaţiuni specializate ale instituţiei, ce
pregătesc deciziile luate de plenul Parlamentului European.
Desemnarea membrilor parlamentului se face prin sufragiu universal direct, pentru un
mandat de 5 ani ultimele alegeri având loc în cursul acestui an, la alegeri participând 28 de
state.
Perioada alegerilor durează 3-4 zile şi la ele poate participa orice persoană peste 18
ani.
Membrii Parlamentului pot fi în acelaşi timp parlamentari europeni şi parlamentari
naţionali dar nu pot fi membri în guvernele naţionale sau în instituţii comunitare.
Aceştia beneficiază de imunitate şi nu pot fi arestaţi sau urmăriţi judiciar pe teritoriul
altor state. Imunitatea parlamentară durează pe toată perioada mandatului parlamentar
(Decizia Curţii Europene). În ceea ce priveşte salariul unui parlamentar european acesta
41
42
L. Carm, D. Dinan, N. Nuget (editors), op.cit., pag. 7
43
44
45
J . Rideau, op. cit., pag. 102, N. Deaconu, op. cit, pag. 99, R. Munteanu, op. cit, pag. 224
46
J. P. Jaque, Parlament europee, Dalloz, Paris, 1993, p. 34, J. Rideau, op. cit., pag. 302
47
http://www.europarl.europa.eu/the-president/en/president/formers.html
48
J. L. Burban, Le Parlament europeen, Ed. P.U.F., Paris, 1998, traducere în limba română, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1999
10
primeşte salariul parlamentarilor din ţara de origine, existând astfel o diferenţă majoră de
salarizare între parlamentarii europeni49.
Parlamentul se întâlneşte atât în sesiune ordinară lunară de câte o săptămână şi în
sesiune extraordinară, o mare parte a activităţilor desfăşurându-se în comitetele parlamentare
câte 2 săptămâni pe lună. Şedinţele sunt publice, prezenţa membrilor Consiliului U.E. este
obligatorie la sesiunile plenare, de asemenea la ele putând participa şi membrii Comisiei
Europene.
Deciziile sunt adoptate cu majoritatea absolută a membrilor şi iau forma de rezoluţii.
Lucrările se desfăşoară în cele 23 de limbi oficiale, traduse simultan, totodată traducându-se şi
documentele oficiale50.
Parlamentul European are trei sedii: la Strasbourg (aici au loc sesiunile plenare),
Bruxelles (Comitetele Parlamentare) şi Luxembourg (Secretariatul General).
Parlamentul European are următoarele atribuţii:
a) Atribuţii de supraveghere şi control
- dezbate raportul anual general al Comisiei Europene
- dezbate orice problemă de politică generală
- poate adopta o moţiune de cenzură care să ducă la demiterea în bloc a Comisiei Europene
- poate adresa interpelări Comisiei Europene sau Consiliului U.E.
b) Atribuţii legislative
- Parlamentul European emite avize ce pot fi facultative, consultative, conforme.
c) Atribuţii bugetare
- bugetul comunitar este adoptat de Consiliul U.E., la propunerea Comisiei Europene cu
avizul Parlamentului (acesta aprobând de fapt şi bugetul)
- aprobă descărcarea de gestiune a Comisiei, după încheierea exerciţiului bugetar51
2.1.5. Instituţiile jurisdicţionale
Curtea europeană de justiţie cu sediul la Luxembourg este instituţia jurisdicţională ce
veghează la aplicarea dreptului comunitar, soluţionând disputele dintre statele membre şi
Comisia Europeană, dintre instituţiile U. E., dintre persoane fizice şi juridice şi Uniune.
Curtea Europeana de Justiţie are misiunea de a asigura aplicarea, interpretarea şi
respectarea dreptului comunitar pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Nu trebuie confundată
Curtea Europeană de Justiţie şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului C.E.D.O cu sediul la
Strasbourg - organ creat de Consiliul Europei în baza Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului.
Curtea europeană de justiţie este formată din 27 de judecători, câte unul pentru fiecare
membru, fiind asistată de 8 avocaţi generali, Consiliul având dreptul să crească numărul
acestora52.
Judecătorii sunt desemnaţi de Consiliul U.E., la propunerea statelor membre, mandatul
acestora fiind de 6 ani şi poate fi reînnoit, dar jumătate din aceştia sunt schimbaţi din 3 în 3
ani pentru a asigura o anumită continuitate în activitatea Curţii53.
Avocaţii generali sunt numiţi şi reînnoiţi pe aceleaşi principii ca şi judecătorii şi au
rolul de a prezenta public concluziile motivate asupra cauzei în care este obligatorie prezenţa
acestora.
Demiterea judecătorilor şi a avocaţilor generali se face cu votul unanim al celorlalţi
colegi atunci când se consideră că nu mai sunt calificaţi pentru a-şi mai exercita atribuţiile.
Preşedintele Curţii (ales prin vot secret de către ceilalţi judecători) al cărui mandat este
de 3 ani are rolul de a prezida audierile şi deliberările din Camera de consiliu şi de a dirija
activitatea Curţii54.
49
Se încearcă o uniformizare a sistemului de plată prin stabilirea unui sistem unic de plată.
50
51
J. L. Burban, Le parlement europeen, Presses Universitaire de France, Paris, 1998, pag. 56
52
53
Sunt schimbaţi fie 13, fie 14 judecători, alternativ.
54
11
Judecătorii sunt ajutaţi în îndeplinirea atribuţiilor de către grefieri şi referenţi. Grefierii
sunt aleşi de către judecători şi au rolul de a asista la audieri, de a consemna dezbaterile, ţin
arhivele curţii şi deasemenea au şi atribuţii administrative – asigură administrarea bugetului
Curţii sub autoritatea preşedintelui acestuia55.
Referenţii lucrează pe lângă fiecare judecător, câte 2, fiind jurişti de aceeaşi
naţionalitate cu acesta.
Formaţiuni de lucru ale Curţii de Justiţie Europeană:
a) Marea Cameră – se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia comunitară parte în
litigiu o solicită în mod expres. Curtea judecă în plenul său în cazurile în care complexitatea
cazului dedus judecăţii o cere. etc.
Marea Cameră este compusă din 13 judecători (9 art. 221 C.E.E., după Nisa).
b) Camerele - au rolul de a instrumenta cauzele dar pot avea şi atribuţii de judecată, deciziile
lor având aceeaşi forţă juridică ca şi a Curţii. Aceasta judecă doar cazurile mai puţin dificile.
Camerele sunt compuse din 3 sau 5 judecători.
c) Plenul - atunci când acţiunea vizează un stat membru sau o instituţie comunitară
competenţa aparţine acestuia. Procedura de judecată poate fi contradictorie (fiecare parte îşi
susţine şi argumentează pretenţiile), publică, mixtă şi inchizitorie deoarece presupune
activităţi de instrumentare a cauzei cum ar fi expertiza şi audierea martorilor56.
Deliberările se iau în Camera de Consiliu la ele participând judecători ce au fost
prezenţi la procedura orală, iar avocaţii generali nu participă.
Hotărârea se ia cu majoritatea57, iar părţile sunt reprezentate în mod obligatoriu în faţa
curţii, în orice fază a procedurii de judecată.
Limba în care se desfăşoară procesul este de regulă limba pârâtului, dar se poate
utiliza şi limba de procedură, dar cel mai des este utilizată franceza.
Curtea îndeplineşte două funcţii şi anume:
a) o funcţie jurisdicţională ea putând acţiona ca:
- Curte constituţională - judecă recursurile contra unei instituţii comunitare ce nu-şi respectă
obligaţiile din tratate;
- Curte administrativă - controlează legalitatea actelor comunitare;
- Curte de apel - judecă recursurile împotriva hotărârilor date de Tribunalul de Primă Instanţă.
b) o funcţie consultativă - aceasta emite avize în cazul în care se pune problema
revizuirii tratatelor comunitare58.
2.1.6. Curtea de Conturi

Înfiinţată în 1975 şi având sediul la Luxembourg este cea mai puţin cunoscută dintre
instituţiile Uniunii Europene, statutul de instituţie comunitară fiindu-i atribuit prin Tratatul de
la Maastricht59.
Rolul ei este acela de instituţie specializată în controlul financiar, exercitat asupra
instituţiilor comunitare, asupra modului de încasare a veniturilor şi de realizare a cheltuielilor
din bugetul comunitar. De asemenea, Curtea de Conturi controlează managementul financiar
al conducerilor instituţiilor şi organismelor comunitare.
În activitatea de control, Curtea poate să ceară documente sau să facă propriile
investigaţii60.
Curţii de Conturi îi lipseşte atribuţia jurisdicţională, jurisdicţia financiară aparţine doar
Curţii Europene de Justiţie.
55
A se vedea P. Moreau Defarges, op. cit., pag. 57; O. Tinca, Drept comunitar general, op. cit., pag. 123
56
Augustin Fuerea – Instituţii europene, pg. 77 - 119, Bucureşti, 2002
57
Hotărârile sunt motivate în fapt şi în drept, şi trebuiesc investite cu formulă executorie după expirarea termenelor de contestare sau după soluţionarea căilor de
atac.
58
59
D. Mazilu, op.cit., pag.133; O Tinca, Drept comunitar general, op.cit., pag. 93
60
12
Curtea este compusă din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, numit pe o
perioadă de 6 luni, reprezentant al cărui mandat poate fi reînnoit61.
Numirea se face de către Consiliul U.E. cu majoritatea calificată după obţinerea
avizului cu caracter consultativ al Parlamentului European şi pe baza propunerilor înaintate
de statele membre.
Curtea are un Preşedinte ales dintre membrii aceştia, pentru un mandat reînnoibil de 3
ani. Membrii Curţii de Conturi trebuie să fie independenţi în exercitarea sarcinilor
comunitare, trebuind să aibă pregătirea de specialitate sau să fi fost membrii ai curţii de
conturi naţionale62.
2.2. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European
2.2.1. Modul de desemnare a parlamentarilor europeni

Iniţial, membrii Parlamentului au fost desemnaţi de parlamentele naţionale din cadrul
membrilor acestora, fiind consideraţi delegaţi ai parlamentelor naţionale. S-a considerat cǎ
pentru a conferi acestui organ o mai mare reprezentativitate, este necesarǎ alegerea membrilor
sǎi prin vot direct, universal, dupǎ o procedurǎ unitarǎ pentru toate statele membre. Deşi
aceastǎ iniţiativǎ a fost avutǎ în vedere de autorii tratatelor iniţiale, nu a fost materializatǎ
datoritǎ poziţiei obstrucţioniste a Franţei decât mult mai târziu, dupǎ anul 197663.
La data de 20 septembrie a fost adoptat Actul pentru alegerea reprezentanţilor în
Parlamentul European, prin vot universal direct (Actul fiind anexat deciziei Consiliului nr.
76/787). Primele alegeri s-au desfăşurat în perioada 7-10 iulie 1979, iar urmǎtoarele între 14-
17 iunie 1984, între 15-18 iunie 1989, între 9-12 iunie 1994 şi 11-13 iunie 199964.
Reprezentanţii Parlamentului European nu sunt încǎ aleşi dupǎ o procedurǎ uniformǎ
în toate statele membre. Procedura electoralǎ rezultǎ dintr-o combinare a dispoziţiilor
naţionale şi a unui ansamblu de reguli comunitare fixate prin Actul din 20 septembrie 1976,
care prevede:
a) nimeni nu poate vota decât o singurǎ datǎ (art.8);
b) alegerile se desfǎşoarǎ la datele fixate de cǎtre fiecare stat membru în cursul aceleiaşi
perioade care începe joi dimineaţa şi se terminǎ duminica (în aceeaşi sǎptǎmânǎ);
c) dechiderea urnelor se face numai dupǎ închiderea scrutinului în toate statele membre.
În afara acestor reguli s-a stabilit şi posibilitatea contestaţiilor privind alegerile,
posibilitatea organizǎrii unui al doilea tur de scrutin, etc.
Alte aspecte privin procedura de votare sunt reglementate de legile interne,
diversitatea reglementǎrilor fiind foarte mare.
Absenţa unei proceduri electorale uniforme duce la apariţia unor probleme legate de
validitatea alegerilor65.
Prin Tratatul de la Maastricht se instituie un drept de a alege şi de a fi ales – pentru
toate persoanele care au cetǎţenia Uniunii Europene, fapt ce duce la dispariţia unor
reglementǎri naţionale, altele însǎ rǎmânând în vigoare.
Numǎrul membrilor Parlamentului European şi repartizarea locurilor între statele
membre (aşa cum au fost fixate prin Actul din 20 septembrie 1976) au fost modificate
succesiv prin aderarea noilor membrii in Uniunea Europeanǎ66.
Numǎrul total al reprezentanţilor aleşi în legislatura din anul 2009 era de 736 din care
99 au revenit Germaniei, câte 72 Franţei, Italiei şi Marii Britanii, câte 50 – Poloniei şi Spaniei,
61
62
63
A. Fuerea, I. P. Filipescu, Drept instituţional comunitar european, Ediţia a V-a, Editura Actami, Bucureşti, 2000
64
N. Diaconu, op. cit. , pag. 97
65
A. Fuerea, I. P. Filipescu, Drept instituţional comunitar european, Ediţia a V-a, Editura Actami, Bucureşti, 2000
66
I. Jinga, Uniunea Europeanǎ, realitǎţi şi perspective, pag. 67, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1993
13
33 – României, 25 - Olandei, câte 22 au revenit Belgiei, Greciei, Cehiei şi Ungariei, 18 -
Suediei, câte 17 – Austriei şi Bulgariei, câte 13 – Danemarcei, Finlandei şi Slovaciei, câte 12
– Irlandei şi Lituaniei, 8 – Letoniei, 7 – Sloveniei, câte 6 Luxemburgului, Estoniei şi Ciprului
– şi 5 pentru Malta (la alegerile din 2007 numǎrul total al parlamentarilor era de 785 şi
anterior, în anul 2004 de 732)67.
Prin Tratatul de la Amsterdam s-a stabilit cǎ în perspectiva extinderii Uniunii
Europene, numǎrul maxim al membrilor Parlamentului European sǎ nu depǎşeasca 700 de
parlamentari.
La 26 februarie 2001 a fost semnat, de cǎtre reprezentanţii celor 15 state membre ale
Uniunii Europene, Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene şi a
tratatelor de instituire a Comunitǎţilor Europene şi a unor acte conexe, rod al lucrǎrilor
Consiliului European, încheiat la 10 decembrie 2000, în aceeaşi localitate68.
Tratatul de la Nisa conţine prevederi menite sǎ adânceascǎ integrarea europeanǎ prin
perfecţionarea mecanismului decizional, în perspectiva lǎrgirii Uniunii Europene la 27 de
state membre. Principalele organisme comunitare vor suferi transformǎri, atât în privinţa
organizǎrii, cât şi a competenţelor.
În consecinţǎ, în titlul I din cea de-a V-a parte a Tratatului de instituire a Comunitǎţii
Europene („Instituţiile comunitǎţii”) s-au operat modificǎri importante. Articolul 189 alin. 2
stabileşte numǎrul membrilor Parlamentului European la cifra de 732. Aceastǎ modificare
(Tratatul de la Amsterdam prevedea maximum 700 de membri), s-a fǎcut ţinând seama de
perspectiva integrǎrii în Uniunea Europeană a ţǎrilor candidate la aderare. În acest context,
trebuie amintit Protocolul asupra lǎrgirii Uniunii Europene adoptat la Nisa, anexa la T.C.E., al
cǎrui articol 2 stabileşte, începând cu data de 1 ianuarie 2004 şi cu efectele de la începutul
legislaturii 2004-2009, un numǎr mai redus decât cel prezent al reprezentanţilor aleşi în statele
care acum fac parte din Uniune (cu excepţia Germaniei şi a Luxemburgului). La rândul ei,
Declaraţia relativǎ la lǎrgirea Uniunii Europene, adoptatǎ tot la Nisa, include în numǎrul total
al parlamentarilor comunitari numǎrul de parlamentari cuvenit pentru fiecare stat candidat la
aderare (Romania va avea 33 de parlamentari situându-se pe poziţia a şaptea)69.
2.2.2. Regulamentul Parlamentului European

Prin articolul 142 CEE, Adunarea a primit o putere regulamentarǎ importantǎ care nu
este supusǎ, precum în Franţa, controlului unei curţi constituţionale. Aceastǎ putere
regulamentarǎ a permis Parlamentului European sǎ-şi organizeze lucrǎrile dupǎ cum doreşte,
sǎ-şi aleagǎ structurile administrative, sǎ-şi fixeze cvorum-ul, numǎrul membrilor necesari
pentru constituirea unui grup politic, etc. Ea a permis chiar Parlamentului sǎ-şi gestioneze
puterile bugetare care i-au fost acordate începând din anul 1970 sau sǎ precizeze condiţiile de
exercitare a moţiunii de cenzurǎ faţǎ de comisia de la Bruxelles. Este de notat cǎ Parlamentul
ales, în mod direct, a pǎstrat vreme de aproape 2 ani esenţa vechiului regulament, în pofida
propunerilor de revizuire fǎcute de marile grupǎri politice, mai cu seamă pentru a împiedica
filibustering-ul radicalilor italieni şi al unor parlamentari neînscrişi din Irlanda de Nord70.
În luna martie 1981, a fost adoptat un nou regulament care menţine o mare libertate a
cuvântului şi rǎspunde astfel dorinţei radicalilor italieni şi a parlamentarilor neînscrişi al cǎror
timp de cuvânt a fost chiar dublat în raport cu regulamentul vechii Adunǎri.
În schimb, noul regulament introduce o serie de inovaţii, dintre care cele mai
importante sunt următoarele:
- atribuirea de puteri deliberative comisiilor parlamentare, în scopul de a despovǎra plenul
Adunǎrii de textele de ordin tehnic. Acest sistem, care se inspirǎ din parlamentarismul italian,
67
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/0005bfbc6b/Num%C4%83r-de-deputa%C8%9Bi-pe-stat-membru.html
68
I. Jinga, Uniunea Europeanǎ, realitǎţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1993
69
O. Ţinca, Tratatul de la Nisa, Revista „Dreptul”, nr. 7, pag. 14, Bucureşti, 2001
70
14
constǎ în delegarea puterii legislative cǎtre comisii, astfel încât Adunarea sǎ nu fie în totalitate
deposedatǎ de atare puteri;
- amplificarea dezbaterilor de actualitate71.
Traducerea simultană a tuturor dezbaterilor parlamentare şi a discuţiilor comisiilor este
asigurată în cele unsprezece limbi oficiale ale Uniunii: daneză, olandeză, engleză, finlandeză,
franceză, germană, greacă, italiană, portugheză, spaniolă şi suedeză. De asemenea, toate
documentele parlamentare sunt traduse şi publicate în toate aceste unsprezece limbi72.
Activitatea parlamentului este organizată în general pe următoarele principii:
- comisia parlamentară corespunzătoare (spre exemplu, Comisia pentru Mediul Înconjurător
pe probleme de legislaţie a poluării) numeşte un membru ca „raportor”, pentru a redacta un
raport asupra propunerii, ce va fi supus Comisiei Europene spre analiză;
- raportorul supune raportul redactat comisiei respective, pentru dezbatere;
- după ce raportul a fost analizat, el este supus la vot şi, dacă este cazul, amendat;
- raportul se discută apoi în şedinţă plenară, amendat şi supus la vot. Parlamentul adoptă apoi
o poziţie asupra chestiunii respective.
Aceasta este procedura pentru adoptarea legislaţiei, care necesită două lecturări, ca în
cazul procedurii de codecizie.
Pe lângă adoptarea propunerilor legislative şi a bugetului Membrii Parlamentului
European mai analizează şi activitatea Comisiei Europene şi a Consiliului European, punând
întrebări orale asupra unor chestiuni specifice Membrilor Comisiei şi Consiliului, în cadrul
şedinţelor în plen73.
2.2.3. Structura Parlamentului European

a) Preşedinţia, Biroul şi Conferinţa Preşedinţilor
Preşedintele reprezintă PE în situaţii oficiale şi în relaţiile internaţionale, prezidează
şedinţele plenare şi întâlnirile Biroului şi Conferinţei Preşedinţilor.
Biroul este organul regulator care este responsabil cu bugetul Parlamentului şi
răspunde de chestiuni administrative, de organizare şi de personal. Pe lângă Preşedinte şi cei
paisprezece vicepreşedinţi, acesta mai include cinci chestori care ocupă o poziţie consultativă
în chestiunile administrative şi financiare legate de Membri şi de Statutul acestora. Membrii
Biroului sunt aleşi cu un mandat de doi ani şi jumătate.
Conferinţa Preşedinţilor cuprinde preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupurilor
politice; ea este organismul politic conducător al Parlamentului. Conferinţa elaborează agenda
pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul activităţii organismelor parlamentare şi termenii de
referinţă şi dimensiunea comisiilor şi delegaţiilor parlamentare74.
b) Comisiile şi secretariatul
Pentru a pregăti activitatea sesiunilor plenare ale Parlamentului, Membrii lucrează în
17 comisii permanente. Pe lângă aceste comisii permanente, Parlamentul mai poate înfiinţa şi
subcomisii, comisii temporare care se ocupă de probleme specifice, precum şi comisii de
anchetă.
Comisiile parlamentare unite întreţin relaţiile cu parlamentele statelor cu care Uniunea
Europeană are acorduri de asociere. De asemeni, delegaţiile interparlamentare fac acelaşi
lucru pentru parlamentele multor altor ţări şi pentru organizaţiile internaţionale.
Trebuie menţionat că activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat,
condus de un Secretar General, şi care are un personal de aproximativ 3500 de persoane, pe
lângă care mai funcţionează şi personalul grupurilor politice şi asistenţii membrilor.
Cele unsprezece limbi de lucru ale Parlamentului presupun ca o treime din personalul
secretariatului să lucreze în domeniul lingvistic (traducere şi interpretare). Cu toate acestea, în
71
72
G. Ferreol, Dicţionarul Uniunii Europene, pag. 51, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
73
74
A. Fuerea, Manualul Uniunii Europene, pag. 77, Ed. ACTAMI, Bucureşti, 2001
15
ciuda constrângerilor impuse de multilingvism şi de cele trei puncte de lucru, bugetul
operaţional al Parlamentului este de doar unu la sută din bugetul Comunităţii, adică un euro şi
jumătate pe an de la fiecare persoană care trăieşte în Uniunea Europeană75.
2.2.4. Rolul Parlamentului European

Principalele aspecte ce definesc activitatea PE sunt următoarele:
a) are un rol consultativ în procesul elaborării actelor comunitare;
b) emite avize conforme referitoare la încheierea acordurilor internaţionale;
c) exercită un control politic asupra Consiliului şi a Comisiei;
d) intervine în procedura de desemnare a membrilor Comisiei;
e) se bucură de dreptul de iniţiativă, putând cere Comisiei să prezinte propuneri;
f) are o putere de codecizie legislativă în domeniul bugetar şi în alte domenii expres prevăzute
de tratate;
g) are dreptul de a examina petiţiile care îi sunt adresate;
h) numeşte şi destituie pe mediatorul european.
Tratatele constitutive nu au încredinţat PE decât o funcţie de control în cadrul
Tratatului CECA, o funcţie de deliberare şi control în Tratatul CEE şi CEEA, atribuţii
insuficiente pentru rolul pe care PE şi l-a revendicat şi nu a încetat niciodată să îl revendice76.
În mod progresiv, începând din anii 1970, a avut loc o creştere a rolului PE în mai
multe domenii. Mai întâi în domeniul bugetar: stabilirea unui sistem de resurse proprii
Comunităţilor Europene a făcut necesară recunoaşterea unor prerogative importante PE.
Astfel, prin Tratatul de la Luxemburg, s-a stabilit că PE are posibilitatea de a propune
modificări la Proiectul de buget stabilit de Consiliu, iar în problema „cheltuielilor
neobligatorii” dispune de ultimul cuvânt. Prin Tratatul de la Bruxelles i s-a acordat dreptul de
a respinge în bloc Bugetul şi de asemenea de a da sau nu descărcare Comisiei cu privire la
execuţia bugetară.
Odată cu trecerea la sistemul alegerilor directe PE dobândeşte o nouă legitimare care îi
conferă dreptul să revendice o întărire a atribuţiilor sale. Consolidându-şi atribuţiile bugetare
şi de control, PE revendică mai ales participarea la procesul legislativ, considerând că
transferul competenţelor la nivel comunitar trebuie în mod obligatoriu să fie însoţit de un
control democratic de acelaşi nivel77.
Actul Unic European a introdus procedura de cooperare care dă posibilitate PE să se
manifeste mult mai semnificativ în procesul legislativ comunitar şi totodată i-a recunoscut un
drept de aviz conform, cu privire la Acordurile de aderare şi asociere. Astfel, PE a dobândit
competenţa de a influenţa şi mai puternic procesul legislativ, fiindu-i permisă o a doua trecere
în revistă a propunerilor legislative. Acest lucru s-a manifestat mai ales în cazul deciziilor
privind realizarea pieţei interne.
De la intrarea în vigoare a Tratatului Uniunii Europene, această procedură este aplicată
cu precădere în următoarele domenii: transporturi, interzicerea discriminării, aplicarea
prevederilor art. 101 (credite ale Băncii Centrale Europene şi ale Băncilor Centrale din fiecare
stat membru în parte), fonduri sociale, educaţie profesională, reţele tran-europene, coeziune
economică şi socială, cercetare, mediu, colaborare în vederea dezvoltării, securitate şi sănătate
la locul de muncă, acorduri privitoare la politica socială, etc.
Prin Tratatul de la Amsterdam domeniul de aplicare a procedurii de cooperare a fost
limitat considerabil în favoarea procedurii de codecizie, rămânând a fi aplicată numai în
anumite probleme care vizează uniunea economică şi monetară78.
75
A. Fuerea, Manualul Uniunii Europene, pag 77, Ed. ACTAMI, Bucureşti, 2001
76
O. Manolache, Drept comunitar, pag. 62, Ed. All, Bucureşti, 1996
77
78
16
Tratatul asupra Uniunii marchează fără îndoială o nouă etapă crucială în procesul spre
o reechilibrare a puterilor legislative în comunitate. El extinde cele două proceduri create prin
Actul unic la numeroase alte domenii şi totodată instituie o a treia procedură, numită în mod
curent „codecizie”. Aceasta se caracterizează prin: acordarea unui drept de veto PE, precum şi
pe instaurarea unui dialog direct între PE şi Consiliu în cadrul unui Comitet de Conciliere, în
cazul existenţei unui dezacord între cele 2 instituţii.
Parlamentul dispune astfel de anumite competenţe extinse în următoarele domenii:
libera circulaţie a lucrătorilor, dreptul de stabilire, servicii, piaţa internă, politica educaţională
şi culturală, sănătatea (măsuri de promovare), politica consumatorului, reţele trans-europene
(linii directoare), politica mediului (programe generale de acţiune) şi cercetare (programul
cadru).
Prin Tratatul de la Amsterdam, procedura codeciziei a devenit mai simplă şi astfel mai
eficientă, mai rapidă şi mai transparentă. Totodată, a fost extinsă asupra unor noi domenii:
excluderea socială, sistemul de sănătate şi combaterea fraudei - probleme care afectează
interesele financiare ale Comunităţii79.
În acelaşi timp, pe lângă creşterea puterilor sale în elaborarea deciziilor, noile
competenţe pe care le primeşte dau posibilitatea PE să participe în mod mai activ la viaţa
comunitară şi totodată să fie un instrument direct între cetăţean şi instituţiile comunitare
competente.
Parlamentul participă la procesul care conduce la adoptarea actelor comunitare,
exercitând atribuţiile sale în cadrul Procedurilor definite la art. 189 B si 189 C (codecizia şi
cooperarea), acordând avize conforme sau avize consultative80.
Parlamentul European are mai multe puteri de supraveghere și control. Acestea îi
permit să exercite control asupra altor instituții, să monitorizeze folosirea adecvată a bugetului
UE și să asigure implementarea corectă a legislației UE81.
În domeniul controlului politic PE a deţinut încă de la început atribuţii tradiţionale:
 atribuţii de informare, constând în examinarea diferitelor documente şi în special în
discutarea în şedinţă publică a Raportului anual pe care îl supune Comisiei, precum şi în
posibilitatea de a adresa instituţiilor întrebări scrise sau orale;
 atribuţii de sancţionare: constând în votarea unei moţiuni de cenzură pentru a constrânge
Comisia să demisioneze. În această materie, pentru a evita abuzurile, Tratatele instituie un
termen de reflectare de 3 zile înainte de vot şi se cere ca moţiunea să fie adoptată cu
majoritate de 2/3 din voturile exprimate şi majoritatea membrilor care compun PE.
Prin Tratatul de la Maastricht au fost extinse şi întărite atribuţiile de control ale PE şi
au fost adăugate atribuţii noi care pun în evidenţă rolul PE în domeniul apărării drepturilor
cetăţenilor. Aceste noi atribuţii vizează:
- Dreptul de anchetă: PE poate, la cererea unui sfert din numărul membrilor săi, să
constituie o Comisie temporară de anchetă pentru a examina anumite fapte, fără a prejudicia
însă atribuţiile conferite în baza Tratatelor altor instituţii sau organe. Sunt avute în vedere în
principal, afirmaţiile de infracţiune sau de proastă administrare în aplicarea Dreptului
Comunitar, cu excepţia cazului în care faptele invocate se află în faţa unei jurisdicţii şi atâta
timp cât procedura jurisdicţională nu este terminată;
- Posibilitatea de a primi petiţii de la cetăţenii Uniunii;
- Dreptul de a numi un mediator care preia plângerile cetăţenilor cu privire la
eventualele neregularităţi din activitatea organelor sau instituţiilor82.
O extindere semnificativă au cunoscut atribuţiile de informare ale PE. Participarea PE
la procesul instituţional se manifestă prin obligaţia extinsă în mod semnificativ şi impusă
celorlalte instituţii, de a-i fi supuse rapoarte privind stadiul lucrărilor, în domeniile esenţiale
79
O. Manolache, Drept comunitar, Ed. All, Bucureşti, 1996
80
81
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/00b9de8689/Func%C8%9Biile-de-supraveghere-%C8%99i-control.html
82
17
de politică comunitară sau ale Uniunii. Consiliul European însuşi trebuie să prezinte un raport
după fiecare din reuniunile sale, precum şi un raport anual scris privind progresele realizate de
Uniune83.
Obligaţia de a prezenta PE un raport cu privire la rezultatele supravegherii
multilaterale instaurate în cadrul noii politici economice care să permită atingerea
dezideratului numit “Uniunea Economică şi Monetară” le este impusă şi Preşedintelui
Comisiei, precum şi Preşedintelui Consiliului.
Comisia trebuie să supună PE, la fiecare 3 ani, un raport privitor la:
- dizolvarea Uniunii şi la stadiul aplicării dispoziţiilor referitoare la cetăţenia Uniunii;
- domeniul coeziunii economice şi sociale.
De asemenea, în fiecare an, Comisia va trebui să depună rapoarte privind cercetarea,
explicitând în special progresele realizate, să stabilească evoluţiile înregistrate, obiectivele
politicilor şi să înainteze un Raport asupra situaţiei demografice din Uniune84.
În cadrul atribuţiilor de informare, preşedintele Băncii Centrale Europene va trebui să
prezinte PE un raport asupra activităţii sistemului european al băncilor centrale.
În concluzie, referitor la atribuţiile PE se poate aprecia că Tratatul de la Maastricht a
modificat în mod semnificativ echilibrul instituţional în favoarea PE, fără a afecta structura
instituţională tradiţională85.
2.3. Participanţii şi structurile de lucru în Parlamentul European
Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European sunt reglementate în Tratatele

constitutive şi în Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlament însuşi86.
Regulamentul a făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993 şi de asemenea
în anul 2008.
În cadrul Parlamentului European îşi desfăşoară activitatea:
a) Membrii individuali (deputaţii)
a. Şedinţele plenare
b) Grupurile politice;
c) Structurile de conducere:
a. preşedintele, vicepreşedinţii, chestorii
b. conferinţa preşedinţilor, biroul, Colegiul chestorilor
c. Conferinţa preşedinţilor de comisii, Conferinţa preşedinţilor de delegaţii;
d) Comisiile parlamentare
a. Subcomisiile, comisiile temporare şi alte structuri ad-hoc;
e) Delegaţiile interparlamentare
a. Adunările parlamentare;
f) Intergrupurile;
g) Secretariatul Parlamentului87.
2.3.1. Membrii individuali

Autorii Tratatului CECA au prevăzut posibilitatea alegerii Parlamentului european prin
sufragiu universal direct. Principiul a fost preluat de Tratatele CEE şi EURATOM. Articolul
21 CECA a fost armonizat prin articolul 2 din Convenţia din 1957 cu privire la instituţiile
comunitare. Aceste texte, identice în cele trei tratate, prevăd elaborarea de proiecte de către
Adunare, în vederea alegerilor membrilor Parlamentului european prin sufragiu universal
direct, potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre88.
83
84
85
86
R. Corbett, F. Jacobs, M. Shackelton, Parlamentul European, pag. 47, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007
87
88
R. Corbett, F. Jacobs, M. Shackelton, Parlamentul European, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007
18
La 20 septembrie1976, Consiliul a adoptat o decizie privind alegerea reprezentanţilor
parlamentari prin sufragiu universal direct. Statele membre nu au fost în măsură să adopte o
procedură electorală uniformă. Actul din 1976, care a vizat alegerea reprezentanţilor în
Adunare prin sufragiu universal direct, se limitează să aducă în prim plan câteva reguli
minimale, şi anume:
- alegerea să se desfăşoare în cursul unei perioade care începe joi dimineaţă şi se termină în
duminica următoare, prima perioadă fiind determinată de Consiliu, care statuează cu
unanimitate, după consultarea Parlamentului european;
- principiul votului unic;
- vârsta minimă pentru vot este de 18 ani.
Fiecare stat membru îşi fixează propriile regulile cu privire la electorat (singura
condiţie stabilită de o manieră uniformă este cea referitoare la vârstă), la eligibilitate şi la
modurile de scrutin (toate statele au adoptat un sistem de reprezentare proporţională, cu liste
naţionale sau locale).
Articolul 190, paragraful 4 TCE, aşa cum a fost el revăzut de Tratatul de la
Amsterdam, prevede că „Parlamentul european elaborează un proiect în vederea permiterii
alegerii prin sufragiu universal direct potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre
sau conform principiilor comune tuturor statelor membre.89”
Ultimele alegeri europene au avut loc între 22 şi 25 mai 2014, în cele 28 de state
membre ale UE. După aceste alegeri, Parlamentul european ar trebui să numere 751 de
membri, locurile fiind repartizate, între cele 28 de state membre90.
Odată cu aderarea la UE a României şi Bulgariei în anul 2007, componenţa Parlamentului
european a fost din nou revăzută. Potrivit Tratatului de la Nisa, pe durata legislaturii 2004 –
2009, 35 de locuri
au fost atribuite României şi 18 Bulgariei; acest număr de locuri adăugându-se celor 732 de
locuri, deja existente. După anul 2009, potrivit aceluiaşi tratat, componenţa va fi revizuită,
maximul de locuri prevăzut pentru Parlament fiind de 736 (România va beneficia de 33 de
locuri, în timp ce Bulgaria de 17)91.
Tratatul cel mai recent, şi anume Tratatul de la Lisabona, a intrat în vigoare la 1
decembrie 2009 şi consolidează Parlamentul European, în sensul că acordă parlamentelor
naționale mai multă responsabilitate în determinarea direcției politicii europene şi, de
asemenea, acordă cetățenilor Uniunii Europene puterea de inițiativă. Totodată, Tratatul de la
Lisabona măreşte prerogativele Parlamentului European, în calitate de colegislator pe deplin
recunoscut, cu puteri bugetare sporite. De asemenea, tratatul acordă Parlamentului un rol
determinant în alegerea preşedintelui Comisiei Europene. Noul tratat introduce o legătură
directă între rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European şi alegerea candidaţilor pentru
preşedinţia Comisiei Europene. Astfel, Parlamentul va trebui să aprobe colegiul Comisiei
Europene şi Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe şi politica de
securitate92.
Deputaţii sunt aleşi pentru o perioadă de 5 ani, iar mandatul lor este reprezentativ.
Verificarea puterilor lor incumbă Parlamentului. Parlamentul poate să stabilească reguli de
conduită pentru membrii săi.
Statutul deputaţilor Parlamentului european este reglementat atât de dispoziţiile
comunitare, cât şi de cele naţionale.
Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării stabileşte în articolul 6, paragraful 1
incompatibilităţile. Asfel, un membru al Parlamentului european nu poate fi, în acelaşi timp:
- membru al guvernului unui stat;
89
90
http://www.elections2014.eu/en
91
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/00b3f21266/At-your-service.html
92
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/00b82c7869/Tratatele-%C8%99i-Parlamentul-European.html
19
- membru al comitetelor sau organismelor create în virtutea sau în aplicarea Tratatelor
constitutive în vederea administrării fondurilor comunitare sau a unei sarcini permanente şi
directe de gestiune administrativă;
- membru al Comitetului economic şi social al CE sau al EURATOM;
- membru al Consiliului de administraţie, al Comitetului de direcţie BEI;
- membru al Curţii de justiţie sau grefier;
- membru al Curţii de Conturi;
- membru al Comisiei;
- funcţionar sau agent în activitate în cadrul Comunităţilor europene93.
Regulile naţionale ale statelor membre pot completa aceste incompatibilităţi.
Privilegiile şi imunităţile prevăzute de articolele 8 la 10 din Protocolul privind
privilegiile şi imunităţile, din anul 1965, au fost menţinute de Actul din 1976. Articolul 8,
aliniatul 1 al Protocolului interzice să se aducă orice restricţie deplasării membrilor
Parlamentului în drumul lor spre locul reuniunii Adunării sau pe drumul de întoarcere iar,
alineatul 2 prevede facilităţi în materie de taxe sau control.
În virtutea art. 10 din Protocol, membrii Parlamentului european beneficiază de
imunitate pe toată durata sesiunilor Adunării. Sesiunea fiind anuală, imunitatea este, practic,
permanentă. Pe teritoriul naţional, imunităţile deputaţilor sunt cele recunoscute membrilor
Parlamentului din ţara lor, iar pe teritoriul oricărui alt stat membru, ei sunt exceptaţi de orice
măsură de detenţie ori de orice urmărire judiciară.
Indemnizaţia parlamentară şi regimul său de impozitare sunt fixate de dispoziţii
naţionale94.
a. Şedinţele plenare
Şedinţele plenare ale Parlamentului sunt „perioade de sesiune” lunare ale unei sesiuni
anuale, fiind împărţite în „întruniri” zilnice şi sunt organizate, de obicei, timp de o săptămână
(în cursul unei perioade de sesiune de patru zile - de luni până joi), lunar (în afară de luna
august), la Strasbourg, la care se adaugă zile suplimentare de reuniuni la Bruxelles (de şase ori
pe an, timp de două zile - miercuri şi joi)95.
Parlamentul se întâlneşte în sesiuni ordinare, lunare, de câte o săptămână (cu excepţia
lunii august) şi în sesiuni extraordinare. De asemenea, o mare parte a activităţii se desfăşoară
în Comitete parlamentare, câte două săptămâni pe lună.
Accesul în sala de şedinţe nu este permisă publicului şi este controlat de uşieri
parlamentari care poartă uniforme speciale. Publicul are dreptul de a urmări desfăşurarea
lucrărilor de la o galerie, pe care o împarte cu observatori diplomatici şi cu presa96.
Statele membre nu şi-au îndeplinit încă obligaţia prevăzută în tratate de a stabili un
singur sediu pentru Parlament, motiv pentru care eficienţa acestuia este diminuată din cauza
fragmentării geografice a activităţii sale. În Parlamentul European, toate limbile oficiale sunt
la fel de importante, astfel toate documentele parlamentare sunt publicate în toate limbile
oficiale ale U.E. și toți deputații din Parlamentul European au dreptul de a se exprima în
oricare dintre aceste limbi. Multilingvismul permite, de asemenea, urmărirea activității
Parlamentului de către toată lumea, precum și accesul la aceasta. Lucrările se desfăşoară în
cele 24 de limbi oficiale, cu traducere simultană, şi documentele oficiale trebuie traduse în
toate aceste 24 de limbi, fapt care îngreunează destul de mult activitatea curentă şi creşte
costurile de funcţionare a acestei instituţii97.
Şedinţele sunt publice, la ele participând membrii Comisiei europene, în timp ce
prezenţa membrilor Consiliului UE este obligatorie la sesiunile plenare.
93
94
95
96
97
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/007e69770f/Multilingvism.html
20
Şedinţele plenare sunt prezidate de către Preşedintele Parlamentului European, acesta
fiind asistat de cei 14 vicepreşedinţi. Pe parcursul unei şedinţe, Preşedintele dă cuvântul
deputaţilor şi veghează la buna desfăşurare a dezbaterilor. De asemenea, acesta conduce votul,
supune la vot amendamentele şi rezoluţiile legislative şi proclamă rezultatele în cadrul
Adunării. Autoritatea sa îi permite să impună un ritm voturilor, uneori lungi şi complexe98.
Deciziile sunt adoptate, în principiu, cu majoritatea absolută a membrilor şi au forma
unor rezoluţii. De obicei, Consiliul UE solicită opinii Parlamentului European; opinia este
redactată de către Comitetul parlamentar specializat în problema ce face obiectul solicitării şi
este înaintată spre adoptare plenului Parlamentului, iar în urma dezbaterilor aceasta devine
rezoluţie99.
Parlamentul acceptă cereri din partea şefilor de stat ale statelor membre sau ale ţărilor
terţe de a se adresa Parlamentului în cadrul aşa-numitelor şedinţe oficiale.
O dezbatere tipică bazată pe o propunere legislativă începe cu o prezentare a
propunerii Comisiei în faţa Parlamentului, urmată de răspunsul comisiei parlamentare,
prezentat de un raportor. Dacă este vorba de un raport din proprie iniţiativă, raportorul este cel
care ia cuvântul primul. Purtătorii de cuvânt principali ai grupurilor pentru chestiunea
respectivă iau apoi cuvântul, începând cu unul din fiecare grup, în ordinea descrescătoare a
mărimii grupului, urmaţi, de obicei, de membrii altor grupuri. La sfârşitul unei dezbateri,
Comisia dă un răspuns100.
Votarea nu urmează, de obicei, după dezbatere, ci la o anumită oră, uneori chiar a
doua zi. Dreptul de vot este un drept personal şi nu este permisă votarea prin reprezentanţi.
Există două modalităţi de votare, printr-o simplă ridicare de mână sau prin vot electronic
(acesta a fost introdus pentru prima dată în luna mai 1980). Rezultatele finale sunt anunţate
întâi de preşedinte, după care, la 5 secunde apar şi pe ecrane şi pe tabela electronică.
Înregistrarea şedinţelor în plen se face prin procese-verbale zilnice (în partea I sunt
înregistrate activităţile desfăşurate, cine a luat cuvântul, deciziile de procedură, rezultatele
finale în cazul amendamentelor şi textelor, lista completă a membrilor care au participat la
şedinţă, iar în partea a II-a se includ textele finale adoptate de către Parlament în cazul
amendamentelor şi textelor; procesul-verbal este distribuit cu o oră înainte de sesiunea de
după-amiază a şedinţei următoare în toate limbile oficiale) şi prin stenogramă, disponibilă a
doua zi în jurul prânzului101.
2.3.2. Grupurile politice

Membrii Parlamentului pot să se organizeze în grupuri politice, dar există şi deputaţi
neafiliaţi, astfel în legislatura septimă (2009 – 2014) avem următoarele grupuri politice:
- EPP - Grupul Partidului Popular European (Creştin-Democrat)
- S&D - Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor si Democraţilor din Parlamentul
European
- ALDE - Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa
- GREENS/EFA - Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană
- ECR - Conservatorii şi Reformiştii Europeni
- GUE/NGL - Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică
- FD - Grupul Europa Libertății şi Democrației.
Numărul minim de deputaţi necesar pentru a constitui un grup politic este de 25. Un
deputat poate aparţine unui singur grup politic102.
98
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/00623fe732/Cum-func%C5%A3ioneaz%C4%83-%C5%9Fedin%C5%A3ele-plenare.html
99
100
101
102
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/00082fcd21/Rezultate-pe-%C5%A3%C4%83ri-%282009%29.html
21
Parlamentul sprijină grupurile politice prin acordarea de fonduri (cca 60 milioane de
euro, adică 15% din bugetul Parlamentului) şi prin drepturi acordate personalului, spaţii
pentru birouri, săli de reuniuni şi alte echipamente tehnice103.
Fiecare grup politic are propria organizare internă, un Birou alcătuit dintr-un
preşedinte, vicepreşedinţi, casier etc.
Grupurile politice se reunesc de obicei în săptămâna rezervată activităţii grupurilor
politice la Bruxelles (timp de 2-3 zile) unde discută agenda plenarei care urmează, activităţile
grupului , se primesc delegaţii, lideri ai parlamentelor naţionale etc. Grupurile se reunesc şi la
Strasbourg de 4 ori în perioada săptămânii rezervate sesiunii plenare104.
2.3.3. Structurile de conducere

Organizarea şi funcţionarea Parlamentului european sunt reglementate în Tratatele
constitutive şi în Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlament însuşi. Regulamentul
a făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993 şi de asemenea în anul 2008.
Funcţionarii oficiali ai Parlamentului, aleşi la 2 ani şi jumătate, sunt:
a) preşedintele;
b) 14 vicepreşedinţi;
c) 5 chestori.
Organismele decizionale în cadrul Parlamentului (altele decât plenarele) sunt:
a) Conferinţa Preşedinţilor;
b) Biroul;
c) Colegiul chestorilor.
Alte organisme decizionale sunt:
- Conferinţa preşedinţilor de comisii;
- Conferinţa preşedinţilor de delegaţii105.
Regulamentul Parlamentului European prevede la articolul 13 alineatele (1) și (2)
faptul că “Preşedintele, vicepreşedinţii şi chestorii sunt aleşi prin vot secret, în conformitate
cu dispoziţiile articolului 169. Candidaturile trebuie să fie prezentate cu acordul celor
interesaţi. Ele pot fi prezentate numai de un grup politic sau de un număr de cel puţin 40 de
deputaţi. Cu toate acestea, în cazul în care numărul de candidaturi nu depăşeşte numărul de
locuri care urmează a fi ocupate, candidaţii pot fi aleşi prin aclamare. În cazul în care trebuie
înlocuit un singur vicepreședinte și există numai un candidat, acesta poate fi ales prin
aclamare. Președintele decide în mod discreționar dacă alegerea se desfășoară prin aclamare
sau prin vot secret. Candidatul ales ocupă, în ordinea precedenței, locul ocupat de
vicepreședintele înlocuit.
La alegerea Preşedintelui, a vicepreşedinţilor şi a chestorilor, trebuie să se ţină seama
de o reprezentare globală echitabilă a statelor membre şi a tendinţelor politice.” 106
După alegerea preşedintelui, se procedează la alegerea vicepreşedinţilor pe un buletin
comun, iar după alegerea acestora, Parlamentul procedează la alegerea a cinci chestori.
Preşedintele este ales pe o perioadă de doi ani şi jumătate, adică jumătate din
legislatura parlamentară cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Anterior alegerii preşedintelui,
cel mai în vârstă dintre deputaţi îndeplineşte funcţiile de preşedinte, cu titlul de decan de
vârstă, până la proclamarea alegerii preşedintelui107.
Preşedintele conduce toate activităţile Parlamentului şi ale organelor sale, deschide,
suspendă şi închide şedinţele, hotărăşte asupra admisibilităţii amendamentelor, asupra
întrebărilor adresate Consiliului şi Comisiei şi asupra conformităţii rapoartelor cu prezentul
103
104
105
106
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+RULES-EP+20120101+RULE-
013+DOC+XML+V0//RO&language=RO&navigationBar=YES
107
22
regulament. De asemenea, acesta asigură respectarea regulamentului Parlamentului European,
menţine ordinea, dă cuvântul vorbitorilor, declară închise dezbaterile, supune la vot
chestiunile şi anunţă rezultatele votului. Totodată, preşedintele poate lua cuvântul în cadrul
unei dezbateri numai pentru a face un rezumat al chestiunii în cauză şi a cere să se revină la
subiect, iar în cazul în care acesta doreşte să participe la dezbatere, preşedintele părăseşte
fotoliul, pe care îl poate reocupa numai după încheierea dezbaterii privind chestiunea
respectivă. În relaţiile internaţionale, la ceremonii, în chestiunile administrative, judiciare sau
financiare, Parlamentul este reprezentat de preşedinte, care poate delega aceste competenţe108.
Preşedintele are în principal următoarele atribuţii:
- reprezintă Parlamentul în afacerile juridice, în relaţiile externe şi cu celelalte instituţii
comunitare;
- se pronunţă cu privire la toate problemele internaţionale majore şi face recomandări menite
să consolideze Uniunea Europeană;
- coordonează toate lucrările Parlamentului şi alege organele sale constitutive (Biroul şi
Conferinţa preşedinţilor), precum şi dezbaterile din şedinţele plenare;
- asigură respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului şi garantează, prin
arbitrajul său, buna desfăşurare a tuturor activităţilor acestei instituţii şi ale organelor sale
constitutive;
- prezintă în deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului european, punctul de vedere şi
preocupările acestei instituţii referitoare la subiecte specifice şi la punctele înscrise pe ordinea
de zi;
- semnează în urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua
lectură, acesta devenind astfel operaţional;
- semnează alături de preşedintele Consiliului, toate actele legislative adoptate prin procedura
de codecizie109.
Preşedintele este ajutat în activitatea sa de un Prezidiu sau Birou alcătuit din
Preşedintele Parlamentului European, cei 14 vicepreşedinti şi cei 5 chestori, cu statut de
observatori, aleşi de Parlamentul European pe o perioadă de doi ani şi jumătate, perioadă care
se poate reînnoi.
Prezidiul dispune în problemele administrative, organizatorice şi financiare ale
Parlamentului European. În funcţie de orientările stabilite de către Birou, Colegiul Chestorilor
răspunde de chestiunile administrative şi financiare care îi privesc direct pe deputaţi110.
Conferinţa Preşedinţilor cuprinde preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupurilor
politice. Ea este organismul politic conducător al Parlamentului. Conferinţa elaborează
agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul activităţii organismelor parlamentare şi
termenii de referinţă precum şi dimensiunea delegaţiilor şi comisiilor parlamentare.
Conferinţa preşedinţilor de comisie reprezintă organul politic al Parlamentului ce asigură o
mai bună cooperare între diferite comisii parlamentare. Aceasta se compune din preşedinţii
tuturor comisiilor permanente şi temporare, şi se reuneşte în general, o dată pe lună, la
Strasbourg. Conferinţa preşedinţilor de delegaţii este un organ de conducere al Parlamentului
în cadrul căruia se discută chestiuni comune organizatorice şi de program111.
2.3.4. Comisiile parlamentare

La propunerea Conferinţei preşedinţilor, Parlamentul constituie comisii permanente.
Alegerea membrilor acestor comisii are loc în timpul primei perioade de sesiune a
Parlamentului nou ales şi din nou la încheierea unei perioade de doi ani şi jumătate, mandatul
acestora fiind de cel mult 12 luni, cu posibilitate de prelungire112.
108
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+RULES-EP+20120101+RULE-
020+DOC+XML+V0//RO&language=RO&navigationBar=YES
109
110
111
112
23
Există 20 de comisii parlamentare permanente şi acestea sunt: afaceri externe;
dezvoltare; comerţ internaţional; bugete; control bugetar; afaceri economice şi monetare;
ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale; mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară;
industrie, cercetare şi energie; piaţa internă şi protecţia consumatorilor; transport şi turism;
dezvoltare regională; agricultură şi dezvoltare rurală; pescuit; cultură şi educaţie; afaceri
juridice; libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne; afaceri constituţionale; drepturile femeii şi
egalitatea de gen; petiţii113.
O comisie este alcătuită din 24 până la 76 de deputaţi şi are un preşedinte,un birou şi
un secretariat. Majoritatea deputaţilor sunt membri titulari ai unei comisii şi membri supleanţi
în alta. Aceste comisii se reunesc o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles. Dezbaterile sunt
publice, iar în cadrul acestora, deputaţii elaborează, modifică şi adoptă propuneri legislative şi
rapoarte din proprie iniţiativă. Fiecare comisie alege un preşedinte şi trei-patru vicepreşedinţi
pentru o perioadă de doi ani şi jumătate. Aceştia formează Biroul comisiei şi sunt funcţionarii
acesteia114.
Parlamentul poate constitui comisii speciale temporare şi subcomisii pentru
gestionarea unor probleme specifice, precum şi comisii oficiale de anchetă în cadrul
competenţelor sale de control. Astfel, Parlamentul a constituit câteva Subcomisii în cadrul
comisiilor pentru Afaceri Externe, Agricultură şi Economie. Prin urmare, în legislatura 1994
-1999, au existat 3 subcomisii: una cu 26 de membri pentru securitate şi dezarmare, una cu 25
de membri pentru drepturile omului şi una cu 24 de membri pentru afaceri monetare, iar în
anul 2004 au fost înfiinţate 2 subcomisii: una pentru drepturile omului şi cealaltă pentru
securitate şi apărare, fiecare cu câte 32 membri. Comisiile speciale care şi-au încetat
activitatea sunt următoarele: Comisia privind provocările politice (şi-a încheiat activitatea la
data de 30 iunie 2011), Criza financiară, economică şi socială (şi-a încheiat activitatea la data
de 31 iulie 2011) şi Crimă organizată, corupție și spălare de bani (şi-a încheiat activitatea la
data de 23 octombrie 2013)115.
De asemenea, Parlamentul poate constitui, în orice moment, la propunerea Conferinţei
preşedinţilor, comisii temporare, ale căror atribuţii, componenţă şi mandat sunt stabilite în
acelaşi timp cu decizia de constituire a acestora. Mandatul acestor comisii este de cel mult 12
luni, cu excepţia cazului în care, la sfârşitul acestei perioade, Parlamentul hotărăşte
prelungirea mandatului. Din anul 1979 şi până în prezent au existat 12 comisii temporare116.
Alte structuri ad-hoc folosite de Parlament au fost grupurile de lucru. În primii 10 ani
de alegere prin vot universal direct a Parlamentului, s-au înfiinţat 25 de grupuri de lucru în
cadrul a 11 comisii. Unele grupuri au funcţionat ani de zile cum ar fi de exemplu cea pentru
Pescuit între 1977-1985 sau cea pentru Drepturile Omului între 1980-1984.
Grupurile politice şi deputaţii neafiliaţi pot desemna pentru fiecare comisie un număr
de membrii supleanţi permanenţi, egal cu numărul membrilor neafiliaţi din cadrul comisiei şi
ai membrilor titulari reprezentanţi ai diferitelor grupuri. De asemenea, în situaţia în care unul
dintre membrii titulari absentează, precum şi în cazul în care nu au fost numiţi supleanţi
permanenţi sau în cazul absenţei acestora din urmă, membrul titular al comisiei poate fi
înlocuit la reuniuni de un alt membru cu drept de vot din acelaşi grup politic. Numele
supleantului trebuie comunicat preşedintelui comisiei înainte de începerea votului117.
2.3.5. Delegaţiile interparlamentare

Delegațiile Parlamentului European întrețin schimburi de informații și relații cu
parlamentele țărilor terțe. Parlamentul European contribuie, prin intermediul delegațiilor sale,
la reprezentarea Uniunii Europene în străinătate precum și la promovarea, în țările terțe, a
113
http://www.europarl.europa.eu/committees/ro/full-list.html
114
115
http://www.europarl.europa.eu/committees/ro/full-list.html
116
http://www.europarl.europa.eu/committees/ro/parliamentary-committees.html
117
24
valorilor care stau la baza Uniunii Europene, și anume principiile libertății și democrației,
respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și statul de drept.
Numărul membrilor fiecărei delegații variază de la 12 la peste 70, în cazul adunărilor
parlamentare, în prezent existând 41 de delegații118.
Astfel avem următoarele tipuri de delegaţii:
- delegaţii la comisiile parlamentare mixte (JPC), mai ales cu acele ţări care şi-au depus
candidatura de aderare la Uniunea Europeană;
- delegaţii la comisiile de cooperare parlamentară, înfiinţate prin acorduri de parteneriat şi
cooperare;
- delegaţii desemnate să faciliteze contactele parlamentare între Uniunea Europeană şi ţările
respective;
- delegaţii la Adunările Parlamentare ale ACP-UE şi EUROMED;
- delegaţii ad-hoc, în special cele invitate să participe la misiunile de monitorizare a
desfăşurării alegerilor119.
Reuniunile interparlamentare au loc odată sau de două ori pe an, alternativ, într-unul
dintre locurile de desfășurare a activității Parlamentului European și, respectiv, într-un loc
stabilit de parlamentul partener în țara terță în cauză120.
Rolul delegaţiilor interparlamentare este următorul:
- asigurarea unui dialog continuu şi a unei reţele de legături cu organismele parlamentare din
ţările terţe sau ale unor organizaţii regionale, precum ASEAN sau MERCOSUR, în vederea
schimbului de informaţii privind anumite chestiuni de actualitate, a furnizării de sprijin
parlamentar pentru politicile externe ale Uniunii şi, în general, în vederea completării
activităţilor Comisiei şi ale Consiliului în acest domeniu;
- monitorizarea cu regularitate a situaţiei respectării drepturilor omului;
- folosirea informaţiilor obţinute pentru a influenţa mai degrabă instituţiile Uniunii Europene,
decât ţările partenere121.
2.3.6. Intergrupurile
Intergrupurle sunt alcătuite din membrii diferitelor grupuri politice care manifestă un
interes comun pentru o anumită temă politică, pentru a efectua schimburi de opinii cu caracter
informal pe teme specifice şi pentru a promova contactele dintre deputaţi şi societatea civilă.
Intergrupurile se creează neoficial în cadrul Parlamentului, nu sunt organe ale Parlamentului
şi, prin urmare, nu pot exprima în niciun caz punctul de vedere al instituţiei122.
Intergrupurile s-au dezvoltat datorită faptului că prezintă mai multe avantaje:
- permit membrilor să se concentreze asupra anumitor chestiuni de interes naţional, personal
sau pentru circumscripţii;
- permit membrilor să se specializeze, să stabilească relaţii politice în afara propriului grup
politic, precum şi să stabilească contacte cu grupuri externe de interese de o manieră mai
puţin formală decât în cazul reuniunilor comisiilor;
- contribuie la crearea unor coaliţii între grupuri în anumite chestiuni, dar şi la consolidarea
unor prietenii politice mai ample care pot fi utile în anumite circumstanţe (un consens mai
larg în anumite situaţii);
- oferă noi responsabilităţi şi roluri membrilor şi asistenţilor lor123.
Activitatea intergrupurilor face obiectul unor norme interne adoptate de Conferinţa
preşedinţilor la 16 decembrie 1999 (ultima modificare a fost adoptată la 14 februarie 2008),
norme care stabilesc condiţiile în care pot fi constituite intergrupurile la începutul fiecărei
legislaturi, precum şi regulile de funcţionare. Conform acestor norme,preşedinţii
118
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/0058a10b22/Delega%C8%9Bii-.html
119
120
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/0058a10b22/Delega%C8%9Bii-.html
121
122
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/00c9d93c87/Integrupuri.html
123
25
intergrupurilor au obligaţia de a declara orice formă de sprijin, în numerar sau în natură, în
conformitate cu aceleaşi criterii care sunt aplicabile deputaţilor, cu titlu personal. Astfel, se
prevede că aceste declaraţii trebuie actualizate anual şi apar într-un registru public administrat
de chestori124.
2.3.7. Secretariatul General

Parlamentul european este asistat de un Secretariat General numit de Birou cu sediul la
Luxembourg şi la Bruxelles, acesta desfăşurându-şi activitatea sub autoritatea unui Secretar
General. Aproximativ 6000 de funcţionari, selectaţi din toate ţările Uniunii prin concurs
extern, deschis, organizat de Oficiu european de selectare a personalului (EPSO), îşi
desfăşoară activitatea în cadrul Secretariatului General.
Majoritatea angajaţilor din cadrul Secretariatului General sunt funcţionari permanenţi
ai Parlamentului, cu statut de funcţionar european, identic cu cel al funcţionarilor din cadrul
altor organe comunitare. Este important de ştiut că nu poate fi rezervat nici un post pentru
persoanele dintr-un anumit stat membru, chiar dacă există dezideratul că personalul trebuie
recrutat dintr-o zonă geografică cât mai largă125.
Secretariatul General are misiunea de a coordona lucrările legislative şi de a organiza
şedinţele plenare şi celelalte reuniuni, oferind totodată, asistenţă tehnică şi consultanţă
organelor parlamentare şi Membrilor Parlamentului, în sprijinul exercitării mandatelor lor126.
Structura Secretariatului se prezintă astfel:
a) Direcţia generală pentru Preşedinţie - răspunde de asigurarea bunei funcţionări a sesiunilor
plenare, acordarea de asistenţă şi secretariat pentru organele de conducere, precum şi de
gestionarea activităţilor specifice ale membrilor, inclusiv a întrebărilor adresate verbal sau în
scris şi a registrului declaraţiilor de avere ale membrilor;
b) Direcţia generală pentru Politici Interne - răspunde de asigurarea studiilor de documentare,
informărilor şi notelor ca răspuns la cererile adresate mai ales de preşedinte şi comisiile
permanente în domeniul său de competenţă, coordonarea relaţiilor cu parlamentele naţionale,
organizarea activităţii celor 17 comisii parlamentare în domeniul politicii interne, gestionarea
planificării legislative la nivel de comisie, precum şi acordarea de asistenţă pentru delegaţiile
parlamentare la comisia de reconciliere;
c) Direcţia generală pentru Politici Externe - răspunde de asigurarea funcţiei de cercetare în
sectorul politicii externe şi de organizarea activităţii a 3 comisii parlamentare permanente
(Afaceri Externe, Dezvoltare şi Comerţ Internaţional), 2 subcomisii (Securitate şi Apărare, şi
Drepturile Omului), 7 comisii parlamentare mixte şi 27 de delegaţii interparlamentare, precum
şi a Adunărilor Parlamentare ACP-EU şi EUROMED;
d) Direcţia Generală pentru Informare - răspunde de managementul Serviciului de
documentare al Parlamentului din Bruxelles, furnizarea de informaţii pentru publicul larg,
răspunsuri la întrebări cu caracter general, asistarea grupurilor de vizitatori, menţinerea
legăturilor cu presa şi informări cu privire la activităţile Parlamentului European;
e) Direcţia Generală pentru Personal - răspunde de supervizarea instruirii profesionale a
funcţionarilor, organizarea concursurilor interne, recrutărilor şi mişcărilor de personal în
cadrul instituţiei şi gestionarea aspectelor administrative ale vieţii funcţionarilor (salarii,
pensii etc);.
f) Direcţia Generală pentru Infrastructură şi Interpretariat - răspunde de organizarea
interpretariatului în timpul şedinţelor şi administrarea clădirilor, restaurantelor şi instalaţiilor
tehnice pentru şedinţe;
g) Direcţia Generală pentru Traduceri şi Publicaţii - răspunde de dezvoltarea activităţii de
publicare electronică a instituţiei, traducerea textelor pentru toate organismele instituţiei şi de
asigurarea publicării şi distribuţiei documentelor;
124
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/00c9d93c87/Integrupuri.html
125
126
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/00d7a6c2b2/Secretariatul-General.html
26
h) Direcţia Generală Financiară - răspunde de supravegherea bugetului instituţiei, gestiunea
financiară şi auditul intern, precum şi de gestionarea aspectelor financiare ale vieţii membrilor
(alocaţii, asigurări, pensii, deplasări, instruiri etc);
i) Serviciul Juridic - răspunde de asistarea comisiilor parlamentare şi a altor servicii în
probleme legate de legislaţia comunitară şi de gestionarea proceselor intentate în numele sau
împotriva Parlamentului.
Pe lângă Secretarul General al Parlamentului European există în cadrul secretariatului
şi un director pentru relaţiile cu fracţiunile politice127.
2.3.8. Alte organe aflate în legatură cu Parlamentul European

a). Ombudsmanul european
Ombudsmanul este ales de Parlament pe durata unui mandat de 5 ani (cu posibilitate
de reînnoire) şi cercetează plângerile cetăţenilor legate de cazurile de administrare
defectuoasă din partea instituţiilor şi a organelor Uniunii Europene, şi anume Comitetul
Regiunilor, Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene,
Comitetul Economic şi Social European şi toate agenţiile U.E. Singurele instituţii care nu
intră în jurisdicţia sa sunt Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă şi Tribunalul
Funcţiei Publice, atunci îşi exercită rolul judiciar.128
La începutul fiecărei legislaturi, imediat după alegerea sa, preşedintele lansează un
apel de prezentare de candidaturi în vederea numirii Ombudsmanului şi stabileşte termenul de
prezentare a acestora. Apelul se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Votul este
secret, iar decizia se adoptă cu majoritatea voturilor exprimate. Ombudsmanul fiind ales
dintre personalităţile care sunt cetăţeni ai Uniunii, se bucură de toate drepturile civile şi
politice, prezintă toate garanţiile de independenţă şi îndeplinesc condiţiile necesare în ţara de
origine pentru exercitarea celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau posedă o experienţă şi o
competenţă recunoscute pentru îndeplinirea funcţiei de Ombudsman129.
În general, Ombudsmanul întreprinde anchete în urma plângerilor care îi sunt adresate,
dar este în măsură să deschidă anchete şi din proprie iniţiativă, această funcţie fiind introdusă
prin Tratatul de la Maastricht. Regulile privind exercitarea activităţii Ombudsmanului sunt
prevăzute într-o hotărâre permanentă şi în hotărârea proprie a Ombudsmanului.
Pot fi considerate abuzuri ale organelor comunitare (fără cele comise de organele
jurisdicţionale): discriminarea, abuzul de putere, lipsirea sau refuzul ilegal de informaţie,
abţinerile nejustificate ale acestora, acţiunea contradictorie cu obligaţiile legale, amânarea
abuzivă, neglijenţa. Ombudsmanul nu va verifica plângerile îndreptate împotriva organelor de
stat, persoanelor fizice sau juridice130.
Ombudsmanul informează Parlamentul cu privire la cazurile de administrare
defectuoasă pe care le descoperă, iar comisia componentă poate întocmi un raport în legătură
cu acestea. La sfârşitul fiecărei sesiuni anuale, acesta prezintă Parlamentului un raport cu
privire la rezultatele anchetelor întreprinse. Comisia competentă întocmeşte un raport care se
prezintă Parlamentului în scopul dezbaterii.
Birourile Ombudsmanului European sunt situate în clădirile de la Strasbourg ale
Parlamentului European131.
b). Controlor european pentru Protecţia Datelor Personale
Postul de Controlor european pentru Protecţia Datelor Personale, ca autoritate
independentă de control ce are obligaţia de a supraveghea modul de aplicare a actelor
normative comunitare de protejare a datelor personale ale persoanelor fizice cu ocazia
stocării, prelucrării, comunicării acestora a fost înfiinţat în anul 2002. Consiliul trebuia să
instituie un organ independent de control însărcinat cu supravegherea aplicării actelor
127
128
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/000ea2ee0a/Ombudsmanul-European.html
129
130
131
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/000ea2ee0a/Ombudsmanul-European.html
27
comunitare referitoare la protecţia persoanelor fizice în privinţa prelucrării datelor personale
şi a liberei circulaţii a acestor date, de către instituţiile şi organele comunitare, pe baza art. 286
din Tratatul CE modificat la Amsterdam.
Controlorul îşi are sediul la Bruxelles şi din punct de vedere al statutului şi salarizării
este asimilat judecătorilor de la CJCE132.
c). Mediator al Parlamentului European pentru răpirile internaţionale de copii de către
unul din părinţi
Funcţia de Mediator a fost creată în anul 1987, la iniţiativa Lordului Plumb, pentru a
veni în ajutorul copiilor proveniţi din căsătorii internaţionale destrămate, care au fost răpiţi de
unul dintre părinţi. Roberta Angelilli a fost numită Mediatoare a Parlamentului în anul 2009,
funcţie care a fost ocupată anterior de Evelyne Gebhardt (2004-2009), Mary Banotti (1995-
2004) și Marie-Claude Vayssade (1987-1994)133.
Această funcţie a fost înfiinţată ca urmare a prevederilor art. 24 din Carta drepturilor
fundamentale ale Uniunii Europene, potrivit căruia “în toate acţiunile referitoare la copii,
indiferent dacă sunt realizate de autorităţi publice sau de instituţii private, interesul superior al
copilului trebuie să fie primordial. Orice copil are dreptul de a întreţine cu regularitate relaţii
personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia cazului în care acestea sunt contrare
în interesul său”.
Rolul mediatorului este acela de a încerca ajungerea la un acord voluntar între
părintele răpitor şi celălalt părinte, interesele copilului (copiilor) acestora fiind primordiale.
Având în vedere că orice copil are dreptul la ambii părinţi, oricare dintre părinţi poate solicita
o procedură de mediere134.
2.4. Funcţiile Parlamentului European
Denumirea de Parlament în cazul Parlamentului European nu acoperă o instituţie cu

monopol legislativ, deoarece în Uniunea Europeană organul legislativ principal este
reprezentat de Consiliul Uniunii Europene, fapt ce atrage după sine existenţa unui aşa zis
deficit democratic la nivelul Parlamentului European.
Printre pricipalele atribuţii ale Parlamentului se numără următoarele atribuţii:
legislative, de numire, de control, de soluţionare a petiţiilor, etc135.
2.4.1. Atribuţii legislative

În pofida deficitului democratic, Parlamentul European are în primul rând competenţe
normative, competenţe ce se exercită cu respectarea următoarelor reguli:
- Parlamentul European nu are drept la iniţiativă directă, dar în mod indirect poate solicita
Comisiei să introducă un proiect de act normativ la Consiliu;
- acordă aviz conform la aderarea, asocierea unor state terţe sau la încheierea unor tratate
internaţionale cu state terţe şi organizaţii internaţionale;
- acordă aviz consultativ la adoptarea unor acte de către Consiliu, motiv pentru care lipsa
îndeplinirii acestei formalităţi atrage după sine nulitatea actului normativ;
- adoptă bugetul împreună cu Consiliul UE, şi în mod exclusiv în privinţa cheltuielilor
neobligatorii;
- participă la procedura cooperării, având atribuţia de a interveni în procesul legislativ
desfăşurat de Consiliu. Din acest motiv, votul negativ al Parlamentului va atrage după sine
votarea cu unanimitate de către Consiliu;
132
133
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/000c205a13/Mediatorul-Parlamentului-European-pentru-r%C4%83pirile-interna%C5%A3ionale-de-
copii.html
134
135
G. Fabian, N. Mihu, E.Veress, Parlamentul European, pag.112, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007
28
- procedura codeciziei rezervă în favoarea Parlamentului atribuţii legislative veritabile, iar
votul negativ al acestuia va duce la neadoptarea actului normativ în cauză136.
2.4.2. Atribuţii de numire

Parlamentul European are atribuţii importante în numirea membrilor Comitetului
Director al Băncii Centrale Europene, a Comisiei, Ombudsmanului, organului însărcinat cu
protecţia datelor personale, precum şi a membrilor Curţii de Conturi.
Cea mai importantă atribuţie de numire îndeplinită de Parlamentul European vizează
desemnarea membrilor Comisiei, procedura concretă derulându-se după cum urmează:
- după ce Consiliul a convenit asupra unei propuneri în vederea desemnării preşedintelui
Comisiei, preşedintele Parlamentului îl invită pe candidatul propus să facă o declaraţie şi să-şi
prezinte orientările politice în faţa Parlamentului;
- această declaraţie este urmată de o dezbatere la care este invitat şi Consiliul;
- parlamentul aprobă sau respinge persoana propusă cu majoritatea voturilor exprimate în
secret;
- în cazul în care candidatul este ales, preşedintele informează Consiliul cu privire la aceasta,
invitându-l să propună, de comun acord cu preşedintele ales, candidaţii pentru diferitele
posturi de comisari;
- în situaţia în care Parlamentul nu aprobă persoana desemnată, preşedintele invită Consiliul
să desemneze un nou candidat;
- preşedintele, după consultarea Preşedintelui ales al Comisiei, invită candidaţii aleşi pentru
diferitele posturi de comisari să se prezinte în faţa diferitelor comisii parlamentare, în funcţie
de domeniul lor probabil de activitate, pentru audieri, audieri care sunt publice;
- preşedintele ales prezintă colegiului comisarilor programul acestuia, în cadrul unei şedinţe a
Parlamentului la care sunt invitaţi toţi membrii Consiliului. Această declaraţie este urmată
apoi de o dezbatere;
- la încheierea dezbaterii, orice grup politic sau un număr de cel puţin 40 de deputaţi poate
depune o propunere de rezoluţie;
- după votarea propunerii de rezoluţie, Parlamentul alege sau respinge Comisia cu majoritatea
voturilor exprimate. Se votează prin apel nominal.
- preşedintele informează Consiliul cu privire la alegerea sau respingerea Comisiei137.
2.4.3. Atribuţii de control

Atribuţiile de control asigură Parlamentului posibilitatea constituirii unor comisii
temporare şi de anchetă, precum şi exercitarea moţiunii de cenzură împotriva Comisiei.
Totodată, în cazul în care consideră că anumite state membre sau organe comunitare au
încălcat dreptul comunitar, Parlamentul are dreptul la acţiune în faţa Curţii de Justiţie a
Comunităţii Europene.
Moţiunea de cenzură la adresa Comisiei poate fi depusă la preşedintele acestuia, de o
zecime dintre membrii care compun Parlamentul, aceasta fiind ulterior transmisă Comisiei.
Dezbaterea moţiunii are loc la cel puţin 24 de ore după anunţarea deputaţilor cu privire la
depunerea unei moţiuni de cenzură. Votarea moţiunii se face prin apel nominal, la cel puţin 48
de ore după începerea dezbaterii. Dezbaterea şi votul au loc cel târziu în timpul perioadei de
sesiune care urmează depunerii moţiunii. Aceasta se adoptă cu majoritatea de două treimi din
totalul voturilor exprimate, reprezentând majoritatea membrilor care compun Parlamentul138.
Pentru acţiunile introduse de instituţii ale Uniunii Europene ori de persoane fizice sau
juridice, ţinând cont de termenele stabilite de tratate şi de statutul Curţii de Justiţie,
Parlamentul examinează legislaţia comunitară şi măsurile de executare pentru a se asigura că
136
137
138
29
tratatele, în special în ceea ce priveşte prerogativele Parlamentului European au fost în
totalitate respectate.
Comisia competentă cu soluţionarea acţiunii, în cazul în care presupune existenţa unei
încălcări a dreptului comunitar, prezintă un raport Parlamentului. În numele Parlamentului
European, în conformitate cu recomandarea comisiei competente, Preşedintele introduce o
acţiune în anulare la Curtea de Justiţie. De asemenea, la începutul următoarei perioade de
sesiune, Preşedintele poate sesiza Adunarea plenară cu privire la decizia de menţinere a
acţiunii. În cazul în care Adunarea plenară se pronunţă cu majoritatea voturilor exprimate
împotriva acţiunii, preşedintele retrage acţiunea. În cazul în care preşedintele introduce o
acţiune împotriva recomandării comisiei competente, aceasta sesizează Adunarea plenară cu
privire la decizia de menţinere a acţiunii la începutul următoarei perioade de sesiune139.
În cazul abţinerii de a acţiona a Consiliului, după aprobarea poziţiei comune în cadrul
procedurii de cooperare, Parlamentul European poate introduce o acţiune în constatarea
abţinerii nejustificate. În situaţia în care, în termen de trei luni sau, cu acordul Consiliului, de
cel mult patru luni de la comunicarea poziţiei comune, în conformitate cu prevederile art. 252
din Tratatul CE, Parlamentul nu a respins sau modificat poziţia comună a Consiliului, iar
acesta nu adoptă legislaţia propusă în conformitate cu poziţia comună, preşedintele poate
introduce o acţiune împotriva Consiliului, în temeiul art. 232 din Tratatul CE1, acţionând în
numele Parlamentului, după consultarea comisiei competente pentru chestiunile juridice.
Parlamentul European deţine, pe lângă formele de control specifice dreptului
comunitar, atribuţii de control parlamentar clasice, atribuţii constând din interpelări ce
necesită răspunsuri scrise sau orale. De asemenea, Parlamentul European dispune şi de o
competenţă de control în domeniul economic şi monetar. Astfel, preşedintele, vicepreşedintele
şi membrii Comitetului Director al Băncii Centrale Europene trebuie să obţină aprobarea
Parlamentului European înainte de a fi numiţi de către Consiliu. Preşedintele BCE prezintă
raportul anual în faţa Parlamentului European, reunit în şedinţă plenară140.
2.4.4. Atribuţii în soluţionarea petiţiilor

Exercitarea atribuţiilor în soluţionarea petiţiilor depuse de către cetăţenii unionali are
loc prin Comisia parlamentară pentru petiţii, respectiv prin intermediul Ombudsmanului
european.
Fiecare cetăţean al statelor membre ale U.E. are dreptul de a adresa o petiţie
Parlamentului şi de a solicita remedierea unor probleme care ţin de domenii din sfera de
activitate a Uniunii Europene141.
Parlamentul European are competenţa de a numi comisii de anchetă, comisii care
investighează cazurile de încălcare sau aplicare defectuoasă a dreptului comunitar de către
statele membre. De exemplu, o comisie de acest gen a fost înfiinţată în cazul apariţiei bolii
“vacii nebune”, lucru care a dus în final la crearea unei agenţii veterinare europene.
Comisiile de anchetă constituite de-a lungul anilor s-au ocupat cu diverse probleme,
care astfel au fost plasate în centrul atenţiei publice. Printre comisiile de anchetă care au fost
înfiinţate să investigheze în anumite domenii le amintim pe următoarele: situaţia femeilor în
Europa (1979), ascensiunea fascismului şi rasismului în Europa (1984), problema drogurilor
(1985-1986), stocurile de produse agricole (1986-1987), hormonii din carne (1988-1989),
infracţiunile transfrontaliere legate de traficul de droguri (1991) etc142.
2.4.5. Alte competenţe

În exercitarea atribuţiilor sale, Parlamentul dezbate rapoartele şi dările de seamă ale
altor instituţii sau organe comunitare în mod public. Aceste rapoarte sunt:
139
140
141
142
30
a) raportul anual al Comisiei privind funcţionarea Comunităţilor;
b) raportul anual al comisiei privind execuţia bugetului;
c) raportul BCE privind politica monetară;
d) raportul Curţii de Conturi;
e) raportul Ombudsmanului;
f) raportul Consiliului UE despre situaţia drepturilor omului, respectiv politica externă;
g) darea de seamă a preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene.
Prin examinarea acestor rapoarte, putem spune că Parlamentul îşi exercită de fapt
altfel de competenţe de control, decât cele directe tratate mai sus143.
CAPITOLUL 3
3.1. Caracteristicile Parlamentului European
Parlamentul European este una dintre cele mai importante instituţii europene, având
propria sa istorie, cultură şi putere. De-a lungul timpului, Parlamentul European a avut mai
multe denumiri: Adunarea Parlamentară (în Tratatul CECO), Adunarea (în Tratatul de
instituire a CEE şi Euratom), Adunarea Parlamentară Europeană (în 1958), iar din anul 1962
s-a hotărât denumirea de Parlamentul European (PE). 144
Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui şi Oțelului (CECO) semnat
la Paris, în aprilie 1951, de Belgia, Franța, Italia, Republica Federală Germania, Luxemburg şi
Țările de Jos prevedea că membrii Adunării Parlamentare Europene erau aleşi de parlamentele
naționale ale acestora.145
În viziunea Tratatului de la Roma, din 1957, Parlamentul European reprezenta,
“popoarele statelor reunite în cadrul Comunităţii Europene”. După anul 1957, puterile
Parlamentului au fost în mod progresiv consolidate, în mod deosebit după semnarea Actului
Unic European, în 1986, a Tratatului asupra Uniunii Europene, în 1992 şi a Tratatului de la
Amsterdam, din 1997. Tratatul Uniunii Europene, care s-a semnat la Maastricht, în februarie
1992 conferă noi şi importante puteri PE, în special în ceea ce priveşte procedura codeciziei
(Parlamentul decide pe picior de egalitate cu Consiliul în domenii majore).
Parlamentul European a acumulat constant putere şi influenţă, printr-o serie de tratate,
în special Tratatul de la Maastricht din 1992 şi Tratatul de la Amsterdam din 1997, care au
transformat PE dintr-un organism pur consultativ într-un parlament legislativ, cu puteri
similare cu cele ale parlamentelor naţionale146.
Caracteristicile esenţiale ale Parlamentului European sunt următoarele: este un
parlament multinaţional aflat într-o permanentă schimbare, care prezintă anumite linii
conflictuale atât ideologice (în cadrul fracţiunilor suprastatale) cât şi naţionale (cu privire la
originea deputaţilor). La fel ca în cazul Consiliului și al Comisiei, şi în cel al Parlamentului
European există o diferenţiere funcţională puternică. Nu în ultimul rând trebuie să subliniem
şi relaţiile extrem de strânse şi cooperarea intensă cu Comisia, deseori îndreptată împotriva
Consiliului de Miniştri147.
Parlamentul European se evidenţiază şi printr-o serie de caracteristici aparte, printre
care amintim:
143
144
R. Corbett, F. Jacobs, M. Shackleton, Parlamentul European, pag. 2, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007
145
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/00b82c7869/Tratatele-%C8%99i-Parlamentul-European.html
146
147
http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs_4/Parlamentul_European.htm
31
- reprezintă „experimentul” care a avut cea mai mare influenţă în lume în ceea ce priveşte
democraţia transnaţională;
- face parte dintr-un sistem instituţional unic şi fără precedent din punct de vedere istoric,
Uniunea Europeană cu melanjul său de puteri supranaţionale şi cooperare
interguvernamentală;
- existenţa sa este controversată, politicieni din unele state membre fiind chiar împotriva
înfiinţării şi dezvoltării sale ulterioare;
- a cunoscut o dezvoltare rapidă, consolidându- şi rolul şi puterea în mod considerabil;
- este obligat să-şi desfăşoare activitatea în trei sedii în loc de unul (Secretariatul se găseşte la
Luxembourg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar sesiunile parlamentare au loc
la Strasbourg cu sesiuni suplimentare la Bruxelles);
- are un caracter multilingvist, putând fi comparat doar cu Parlamentele din India sau Africa
de Sud;
- în urma votului său majoritar direct nu ia naştere niciun guvern, rezultatul acestor alegeri
nepresupunând păstrarea sau schimbarea puterii executive148;
- se află într-o continuă extindere, de la 410 membri din 9 ţări iniţial, la 751 de membri din 28
de ţări în prezent149.
3.2. Concluzii finale
În capitolul I am prezentat contextul istoric al apariţiei Uniunii Europene, în

continuare am arătat care a fost procesul de formare a comunităţilor europene şi cum s-a
desfăşurat procesul de integrare economică, politică şi socială a Uniunii Europene.
În capitolul II am arătat care sunt instituţiile şi organele Uniunii Europene, iar în
continuare am prezentat Parlamentul European din punct de vedere al istoriei sale, al
participanţilor din cadrul ei, al structurii sale, precum şi din punct de vedere al competenţelor
sale.
În capitolul III am prezentat caracteristicile Parlamentului European, aparte pentru
Europa, şi am tras concluziile finale legate de tema tratată.
Putem spune că Parlamentul European este rezultatul tratatelor institutive. De reţinut
că Parlamentul European este singura instituţie comunitară care se întâlneşte şi îşi ţine
dezbaterile în public. Pentru a asigura transparenţa dezbaterile, opiniile şi rezoluţiile
Parlamentului se publică în Monitorul Oficial al Uniunii Europene150.
148
149
http://www.rezultate-alegeri2014.eu/ro/election-results-2014.html
150
32
BIBLIOGRAFIE
1. O. Bibere, Uniunea Europeanǎ între real şi virtual, Ed. All, Bucureşti 1999
2. J. L. Burban, Le Parlament europeen, Ed. P.U.F., Paris, 1998, traducere în limba română,
Ed. Meridiane, Bucuresti, 1999
3. L. Carm, D. Dinan, N. Nuget (editors), op.cit.
4. R. Corbett, F. Jacobs, M. Shackleton, Parlamentul European, Editura „Monitorul Oficial”,
Bucureşti, 2007
5. C. Brice-Delajoux, J. P. Brouant, op. cit., W. Weidenfeld
6. N. Diaconu, op. cit.
7. Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi a civilizaţiei, ed. Saeculum, Bucureşti, 2004
8. G. Fabian, N. Mihu, E. Veress, Parlamentul European, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti,
2007
9. G. Ferreol, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
10. A. Fuerea, I. P. Filipescu, Drept instituţional comunitar european, Ediţia a V-a, Editura
Actami, Bucureşti, 2000
11. Augustin Fuerea, Instituţii europene, Bucureşti, 2002
12. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006
13. I. Jinga, Uniunea Europeanǎ, realitǎţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1993
14. J. P. Jaque, Parlament europee, Dalloz, Paris, 1993, J. Rideau, op. cit.
15. M. L. Lăcătuş, M. P. Puşcaş, Cultură civică, Editura Corint, Bucureşti, 2004
16. C. Lefter, Drept comunitar instituţional, Ed. Economicǎ, Bucureşti, 2001
17. Corina Leicu, Drept Comunitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
18. C. Leicu, I. Leicu, Instituţiile comunitare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996
19. O. Manolache, Drept comunitar, Ed. All, Bucureşti, 1996
20. V. Marcu, Drept instituţional comunitar, Ed. Nove, Bucureşti, 2001
21. D. Mazilu, op.cit.
22. P. Moreau Defarges, op. cit
23. Roxana Munteanu, Drept European, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996
24. G. Profiroiu, A. Marius, Introducere în realitǎţile europene, Ed. Economicǎ, Bucureşti,
2000
25. J. Rideau, op. cit., N. Deaconu, op. cit., R. Munteanu, op. cit.
33
26. D.V. Savu, Integrarea europeanǎ: dimensiuni şi perspective, Ed. Oscar Print, Bucureşti,
1997
27. Radu Stancu, Note de Curs, www.spiruharet.ro, 2008
28. O. Tinca, Drept comunitar general, op. cit.
29. O. Ţinca, Drept comunitar general, Ed. Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 1999
30. O. Ţinca, Tratatul de la Nisa, Revista „Dreptul”, nr. 7, Bucureşti, 2001
31. C. Zorgbibe, Construcţia europeanǎ. Trecut, prezent, viitor, Ed. Trei, Bucureşti, 1998
32. http://www.europarl.europa.eu/portal/ro
33. http://www.dadalos.org/rom/default.htm
ACTE NORMATIVE
1. „Acordul de la Schengen”,
http://ro.wikipedia.org/wiki/Spa%C5%A3iul_Schengen
2. „Actul Unic European”, www.ier.ro/Tratate/11986U_AUE.pdf
3. Consiliul european, „Tratatul de la Lisabona”, Best Publishing România, Bucureşti , 2008
4. Consiliul european, „Tratatul de la Nisa”, www.Infoeuropa.ro, nr.15, 2007
5. “Instituţiile Comunitare”, www.prefcs.ro/institutii-ue.php
6. “Parlamentul European”,
http://ro.wikipedia.org/wiki/Parlamentul_European
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/00b82c7869/Tratatele-%C8%99i-
Parlamentul-European.html
7. „Tratatul de la Amsterdam”,
http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Amsterdam
8. „Tratatul de la Bruxelles”,
http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_fuziune
9. „Tratatul de la Maastricht”,
http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Maastricht
10. „Tratatul de la Paris”,
http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Paris_(1951)
11. „Tratatul de la Roma”,
http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Roma
34

Politici Publice - Model

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Politici Publice - Model

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL 1..........................................................................................................................

1.1. Scurt istoric al parlamentarismului din Europa

În istoria politică a Europei au existat diferite organisme, foruri care au avut ca

1.2. Scurt istoric al înfiinţării şi funcţionării Parlamentului European

2.1. Instituţiile Uniunii Europene

2.1.1 Consiliul european

2.1.2. Consiliul Uniunii Europene

2.1.3. Comisia europeană

2.1.4. Parlamentul european

2.1.6. Curtea de Conturi

2.2. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European

2.2.1. Modul de desemnare a parlamentarilor europeni

2.2.2. Regulamentul Parlamentului European

2.2.3. Structura Parlamentului European

2.2.4. Rolul Parlamentului European

2.3. Participanţii şi structurile de lucru în Parlamentul European

Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European sunt reglementate în Tratatele

2.3.1. Membrii individuali

2.3.2. Grupurile politice

2.3.3. Structurile de conducere

2.3.4. Comisiile parlamentare

2.3.5. Delegaţiile interparlamentare

2.3.7. Secretariatul General

2.3.8. Alte organe aflate în legatură cu Parlamentul European

2.4. Funcţiile Parlamentului European

Denumirea de Parlament în cazul Parlamentului European nu acoperă o instituţie cu

2.4.1. Atribuţii legislative

2.4.2. Atribuţii de numire

2.4.3. Atribuţii de control

2.4.4. Atribuţii în soluţionarea petiţiilor

2.4.5. Alte competenţe

3.1. Caracteristicile Parlamentului European

3.2. Concluzii finale

În capitolul I am prezentat contextul istoric al apariţiei Uniunii Europene, în

S-ar putea să vă placă și