III.2.

6 Mânia

Patima mâniei pornește din puterea irascibilă a sufletului și cuprinde toate

manifestările patologice ale agresivității1. Mânia se arată ca și patimă ori de câte
ori se îndreaptă asupra semenului nostru. Mânia nu are nici o bază concretă și nici
un fundament deoarece Dumnezeu, i-a permis omului să se mânie numai pe Cel
Rău, această afirmație o găsim relatată în scrierile Sfântului Apostol Pavel: „lupta
noastră nu este împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva Începătoriilor,
împotriva Stăpâniilor, împotriva Stăpânitorilor acestei lumi de întuneric,
împotriva duhurilor răutății care sunt stihiile cerești” (Efes. 6, 12).
Sfinții Părinții, privesc mânia ca și patimă și pun sub acest nume toate
formele de agresivitate ale omului față de semenii săi, fie exteriorizate sau nu,
fățișe sau ascunse, grosolane sau subtile, observând că în orice formă de mânie
omul gustă un fel de plăcere, o plăcere care îl face sa stăruie în această patimă. În
acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „chiar de ar avea de suferit de pe urma
purtării sale, îndură totul cu ușurință, numai și numai ca să-și împlinească această
plăcere a sufletului. Că plăcere este aprinderea mâniei; o petrecere care muncește
sufletul mai cumplit decât plăcerea trupească, răvășind toată sănătatea sufletului”.
În continuarea celor spuse de Hrisostom, Sfântul Ioan Scărarul atunci când
vorbește despre ținerea de minte a răului și despre mânia care o însoțește, spune că
este ca„un piron înfipt în suflet, simțire neplăcută, iubită ca o dulceață a
amărăciunii” 2. Așadar, aici vedem că mânia poate fi pusă în legătură cu plăcerea.
Cel stăpânit de această patimă în momentul când își aruncă mânia asupra
semenilor este cuprins de plăcere. Această plăcere îi alimentează pornirile

1
Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, traducere Marinela Bojin, Editura Sofia, Bucuresti 2001,
p.174.
2
Ibidem. p.175.
mânioase. Mânia se naște și se intensifică în om atunci când vede că nu poate
ajunge la plăcerea râvnită.
La fel cum sunt văzute și celelalte patimi, de către Sfinții Părinți și mânia
este văzută de ei ca o boală a sufletului, Sfântul Ioan Gură de Aur spune în acest
sens că: „mânia este o boală de care firea noastră se scârbește tot atât de mult ca
de lepra trupească”. Deoarece produce mari dereglări în sufletul și trupul nostru,
mânia este văzută, și socotită de Sfinții Părinți ai Bisericii noastre, o forma de
nebunie3.
Mânia, spun Sfinții părinți, este pentru sufletul nostru un adevărat venin,
care ne roade pe dinăuntru, ne otrăvește inima. Astfel omul păstrând în suflet
mânia, se distruge încetișor pe sine însușii.
Sfântul Vasile Cel Mare, când vorbește despre păcatul mâniei spune
următoarele: „ Când această patimă a izgonit rațiunea și a pus stăpânire pe suflet
face din om o adevărată fiară și nu-i mai îngăduie să fie om, că nu mai are
ajutorul rațiunii. Ce este otrava în animalele veninoase aceea este mânia în
oamenii cuprinși de furia mâniei. Turbează ca și câinii, atacă întocmai ca
scorpionii, muscă ca șerpii”4.
Mânia, face în așa fel încât cel stăpânit de ea să nu aibă pace sufletească, și-l
face să ducă o viață nenorocită și plină de întristare. Această patimă îl tulbură pe
om în așa fel încât din pricina ei nu mai poate să săvârșească fapte bune, ci îl
instigă și îndeamnă înspre fapte nevrednice și nefolositoare.
Mânia o putem identifica în pornirile noastre dezordonate, astfel dacă se
manifestă prin porniri irascibile putem să o catalogăm ca un păcat ușor, însă dacă
aceste porniri sunt din dorință de răzbunare, este un păcat grav deoarece, este
săvârșit împotriva iubirii aproapelui și câteodată împotriva dreptății. Așadar prin
3
Ibidem. pp.178-179.
4
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la hexaemeron, omilii la psalmi, omilii şi cuvântări, în PSB 17 Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p.448.
mânie putem păcătuii când dorim răzbunare asupra cuiva care n-o merită; atunci
când dorim să ne răzbunăm mai mult decât merită5.
Mânia este rădăcina din care ies mai multe păcate. Aceste păcate sunt:
a) indignarea, această patimă este pornirea nesăbuită a sufletului, rezultată din
părerea că nu suntem tratați cum trebuie. Această mlădiță a păcatului mâniei, este
de obicei un păcat ușor, dar când degenerează în ură și dispreț față de semenii
noștri este un păcat grav.
b) iritarea minții, adică meditarea continuă asupra modalităților de răzbunare.
c) țipătul, acesta din fire este un păcat ușor, dar în momentul când vine împreuna
cu înjurături și ofense grave față de aproapele nostru, este considerat un păcat
foarte grav.
d) blasfemia, este atunci când aducem ofense semenului nostru.
e) ocara, prin acest păcat se aruncă în fața aproapelui ceva care să-l înjosească.
f) blestemul, este un păcat greu deoarece,cu deplin consimțământ aruncăm asupra
cuiva vorbe prin care îi dorim răul și necazul.
g) bătăile, sunt păcate mari deoarece uneori duc la rănirea gravă a cuiva, chiar
omor.
Mânia este o stare anormală, o stare de nebunie; ea intervine între oameni,
strică relațiile dintre ei, stă la baza certurilor , crimelor și războaielor. Astfel face
ravagii în viața celui stăpânit, și produce adevărate dezastre în viața semenilor
noștri.
Noi oameni avem datoria, de a lucra insistent asupra pornirilor și cauzelor
care pot stârnii patima mâniei. Trebuie să înăbușim primele porniri, ale acestei
patimi.

5
Dr. Nicolae Mladin, prof. diac. dr. Orest Bucevschi, prof. dr. Constantin Pavel, prof. diac. Dr. Ioan
Zăgrean, Op. Cit. p532.
 Omul cuprins de mânie, își pierde cumpătul și acționează într-un moment de
tulburare, fără ași da seama de cele ce se pot întâmpla. Astfel Duhul Sfânt
părăsește pe mânios. Iar sufletul lipsit fiind de lumina Duhului, cade în întuneric.
Sfântul Grigorie Cel Mare în acest sens spune următoarele: „ Dumnezeu lipsește de
strălucirea cunoașterii Sale sufletul pe care mânia l-a întunecat cu
neînțelegerea”6.
Putem identifica rugăciunea, ca fiind un medicament contra multor patimi,
dar mânia împiedicând rugăciunea, putem spune că îl privează pe om de vindecare.
Mânia fiind o piedică în calea rugăciunii, duce la pierderea sănătății sufletului,
deoarece se interpune între om și medicamentul sufletesc.
Mânia care sporește și întărește agresivitatea rea, necuvenită, duce în același
timp la slăbirea agresivității virtuoase a sufletului. Această agresivitate a sufletului
i-a fost dată omului ca și armă în lupta pe care o duce împotriva păcatului7.
Sufletul, omului stăpânit de această patimă, este slăbit duhovnicește, acesta
devine neputincios, iar încercările de îndreptare, de scăpare din mrejele acestei
patimi, necesită multă trudă.

6
Jean Claude Larchet, Op. Cit. p.184.
7
Ibidem. p.184.