ARHITECTURA IN EVUL MEDIU ROMÂNESC

Ţara Romanească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea)

Odată cu consolidarea organizării de stat şi bisericeşti (sec XIV), stilul bizantin, deja
încetăţenit la noi încă din epoca dominaţiei politice bizantine, a consacrat definitiv ca stil oficial
de artă al Bisericii româneşti, organizată ca mitropolie la 1359, sub directa dependenţă a
patriarhiei ecumenice din Bizanţ. De aici înainte, influenţa Bizanţului se exercită asupra
arhitecturii noastre bisericeşti pe mai multe căi: fie direct, prin meşteri aduşi de la
Constantinopol de primii noştrii voievozi, fie indirect, prin meşteri veniţi din regiunile ortodoxe
sud-dunărene (Bulgaria, Serbia şi Muntele Athos) sau chiar dinspre orient (din Turcia şi
Armenia)

Cele mai vechi biserici româneşti din zidărie (piatră ori cărămidă arsă), păstrate până
astăzi, sunt bisericile Sân-Nicoară şi Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, construite în
epoca întemeierii Munteniei (înainte de anul 1352). Amândouă reprezintă tipul bizantin din
Constantinopol, adică stilul bizantin cel mai pur, format întâi în capitala imperiului în epoca
dinastiei împăraţilor Macedoneni (sec. IX – XI) şi răspândit apoi în toată peninsula balcanică.

Cea dintâi (astăzi în ruine) are un plan dreptunghiular simplu, format dintr-un pronaos,
acoperit la origine cu boltă semicilindrică transversală şi surmontat de un turn înalt cu aspect
apusean, un naos acoperit cu boltă semicilindrică longitudinală şi un altar semicircular în
interior şi cu trei laturi la exterior, flancat de două mici nişe (absidiole) servind de proscomidiar
şi diaconicon (schevofilachion).

Cea de-a doua biserică, păstrată în întregime (restaurată între anii 1911-1920), fostă
paraclis al curţii domneşti de la Argeş, de dimensiuni mai mari, are acelaşi plan şi aceiaşi
împărţire interioară ca şi Sân-Nicoară, dar naosul e acoperit cu patru bolţi semicilindrice dispuse
în cruce, în jurul unei turle cu cupolă, sprijinită pe patru pilaştri din interiorul naosului (plan în
cruce gracă înscrisă, adică vizibilă numai la exterior)

La ambele biserici, materialul de construcţie (piatra şi cărămida) e lăsat aparent şi fără nici
o podoabă decorativă decât cea rezultată din diferenţele de culoare pe care le dau şirurile
orizontale de piatră, alternate cu cele de cărămidă.

Prin simplitatea planului şi masivitatea construcţiei, care îi dau un aspect de echilibru, de

soliditate şi de sobră eleganţă, ca şi prin calitatea frescxelor ce acoperă pereţii (şi dintre care
multe sunt din secolul XIV). Sf. Nicolae Domnesc de la Argeş este nu numnai cea mai veche

1
dintre toate bisericile româneşti păstrate până azi în forma lor originară, ci şi monumentul cel
mai de valoare al artei bizantine din România.

În a doua jumătate a secolului XIV, cuceririle turceşti în Balcani pun capăt influenţei
bizantine venite direct din Constantinopol şi o înlocuiesc cu cele veniote din Serbia şi Bulgaria,
ţări în care se realizaseră până în acel moment monumente importante ale artei bizantine, cu
adaptări locale. Apar astfel la noi o serie de biserici de tip sârbo-bizantin, ca de pildă bisericile
mănăstirilor Vodiţa, zidită de călugărul Nicodim pe la 1370 (astăzi în ruine), Tismana, zidită
puţin mai târziu (refăcută în sec. XVI, XVIII şi XIX), Cozia, zidită de Mircea cel Bătrân pe la 1386
(este şi cea mai importantă şi bine păstrată), Brădet şi Cotmeana, ambele construite tot în
vremea lui Mircea cel Bătrân.

Toate acestea se caracterizează prin planul treflat sau trilobat (cu abside rotunjite la
naos), prin procedee noi de sprijinire a bolţilor care acoperă naosul, prin tendinţa spre forme
mai înalte şi mai zvelte şi prin preocuparea pentru decorarea sau înfrumuseţarea faţadelor.
Sistemul sârbesc de acoperire a naosului se caracterizează prin aceea că bolta principală a
naosului (turla cu cupolă) se sprijină în interior pe patru arcuri (două longitudinale mai înguste
şi două transversale mai late), dar pilaştrii care le susţin nu mai sunt în interiorul naosului, ca la
sfântul Nicolae din Argeş, ci sunt adosaţi, adică lipiţi de faţa interioară a zidurilor laterale,
lăsând astfel liber spaţiul din naos. Sistemul acesta va fi adoptat definitiv, fiind generalizat la
toate bisericile româneşti de aici înainte.

La începutul secolului XVI s+au creat în Ţara Românească două monumente, care din
punct de vedere arhitectonic par să fie opera unor meşteri constructori autohtoni, dar care în
decorul sculptural al faţadelor trădează vădite influenţe orientale, de origine turcească,
armeană şi georgiană. Este vorba despre biserica manăstirii Dealu de lângă Târgovişte, zidită de
Radu cel Mare în jurul anului 1500, şi vestita biserică a mănăstiri din Curtea de Argeş, zidită de
Neagoe Basarab între 1512-1517, pe locul vechii catedrale mitropolitane a ţării, din sec. XIV şi
restaurată în a doua jumătate a sec. XIX, de arhitectul francez Andre Lecomte du Nouy. Ambele
păstrează planul trilobat, dar aduc nou o lărgire a pronaosului. În special cea de-a doua, cu
pronaosul ei lărgit, care trebuia să devină gropniţă domnească a familiei ctitorilor. Cu bogatul
decor sculptural de la exterior (alcătuit din brâul median, panouri cu raze de marmură, rozete,
stalactitele cornişei), constituie un monument singular şi unic în întreaga arhitectură
bisericească răsăriteană, care a stârnit admiraţia tuturor.

O ultimă fază a influenţei bizantine indirecte se exercită asupra arhitecturii noastre

bisericeşti prin filiera Sfântului Munte, în vremea lui Neagoe Basarab, care – în afară de
minunea de la Argeş – a ctitorit între altele, două monumente de tip atonit: biserica actuală a

2
mănăstirii Snagov zidită în locul celei vechi, pe la 1517) şi fosta catedrală mitropolitană din
Târgovişte (dărâmată la începutul secolului XX de arhitectul francez Lecomte du Nouy şi
înlocuită cu alta). Cea dintâi reprezintă de fapt o combinaţie a celor două tipuri anterioare
dezvoltate până la acea dată, adică cel constantinopolitan şi cel bizantin prin filiera sârbească.
Aceasta păstrează turla principală a naosului, rezemată pe cei patru stâlpi din interiorul
naosului, (ca la Sf. Nicolae din Argeş), dar aduptă planul trilobat al bisericilor de tip sârbo-
bizantin ( cu absidiole la naos) şi manifestă tendinţa de a înmulţi turlele. Ca element nou aduce
însă un pronaos în formă de pridvor, iniţial deschis pe trei laturi şi sprijinit pe stâlpi (ulterior
spaţiile dintre stâlpi au fost umplute cu zidărie, transformând pridvorul deschis în pronaos
închis); pronaosul acesta arte în mijloc, ca şi naosul, patru stâlpi puternici, care susţin o turlă tot
atât de mare că şi cea ce surmonteayă naosul. Două turle mai mici se ridică peste absidiolele
altarului la Snagov. Vechea mitropolie din Târgovişte avea în total 8 turle, dar păstra planul
dreptunghiular al bisericii Sf. Nicolae din Argeş).

După Neagoe Basarab, tot cursul sec. XVI constituie faza de formaţie a unei şcoli locale de
arhitectură bisericească în Ţara Românească. Se dezvoltă aşanumitul stil vechi românesc sau
muntenesc. S-a format adică o şcoală de meşteri constructori, sculptori şi decoratori autohtoni,
care nu mai copiază modele străine, ci recurg la imitarea vechilor construcţii din ţară,
trasnsformând elementele străine într-un spirit nou, adaptat la gusturile, posibilităţile şi
condiţiile locale. Se înalţă astfel o numeroase biserici de mici dimensiuni, cele mai multe la ţară,
majoritatea fiind ctitorii boiereşti. Ele au în general planul trilobat de tip sârbo-bizantin (mai rar
planul drept sau cruciform înscris) şi proporţii armonioase, fiind formate din pronaos cu o turlă,
despărţit de naos prin zid cu uşă, sau prin coloane, naos cu o turlă şi altar semicircular, la
început simplu, apoi cu cele două absidiole laterale. Ca element nou apare acum, deocamdată
sporadic, la faţada dinspre apus, pridvorul pe arcade deschise. Ca material de construcţie se
întrebuinţează aproape exclusiv cărămida, iar decorul extern e alcătuit din: brâu median – care
încinge toată biserica, despărţind suprafaţa faţadelor în două registre, decorate cu panouri
terminate cu arcade oarbe – alternanţa şirurilor orizontale de cărămizi aparente cu şiruri de
cărămidă tencuită, care înlocuiesc piatra, cele din urmă fiind despărţite în compartimente
dreptunghiulare, prin cărămizi aparente (netencuite), aşezate vertical din loc în loc.

Dintre bisericile mai importante, de acest fel, din sec. XVI, amintim: biserica fostei
mănăstiri Valea din comuna Tiţeşti (zidită de Petru voevodul, zis Radu Paisie, la 1537), biserica
din Stăneşti-Vâlcea (zidită în acelaşi an, de boierii Buzeşti), biserica Curtea Veche din Bucureşti
(zidită de Mircea Ciobanul, înainte de 1559), biserica fostei mănăstiri Bucovăţ de lângă Craiova
(zidită de banul Ştefan la 1570), dar mai ales biserica fostei mănăstiri Mihai-Vodă din Bucureşti
(ctitorie din 1591 a lui Mihai Viteazul), la care reliefurile sculptate ce împodobesc faţadele
reprezintă realizarea supremă a formelor decorative căutate până atunci.

3
 Un monument izolat din sec. XVI e biserica domnească din Târgovişte (zidită de Petru
Cercel în 1583), care imită planul vechii mitropolii din Târgovişte.

Moldova

În Moldova, arhitectura bisericească a vut o dezvoltare proprie, deosebită de cea din

Muntenia. Ea are la bază elementul autohton, adică arta meşteşugarilor locali, concretizată în
vechile şi modestele bisericuţe de lemn, care au precedat pe celel de piatră şi zid. Peste acestea
s-au adăugat influenţe străine, dintre care cea fundamentală pentru formarea stilului
moldovenesc este cea bizantină, manifestată în planul predominant al bisericilor (treflat sau
drept) şi în împărţirea lor, în sistemul de acoperire prin bolţi şi în multe dintre elementele
decorative exterioare. Elementele stilului bizantin au fost combinate însă, în Moldova, cu
influenţe apusene: romanice la început, apoi gotice, mult mai numeroase şi mai persistente
decât în Muntenia. Acestea din urmă au dat stilului moldovenesc unele dintre caracterele sale
specifice, ca de exemplu: contraforţii care sprijină zidurile, nervurile de piatră ale bolţilor,
tendinţa de înălţare a bisericilor, elemente decorative ale sculpturii în piatră (profilele de
socluri, chenarele uşilor şi ferestrelor în forma arcului frânt), forma acoperişului turlelor şi
clopotniţelor etc. Dinspre răsărit, Moldova primeşte influenţe armeneşti, de asemenea mai
bogate şi mai statornice decât în Muntenia, vizibile mai ales în elementele de decor extern,
menite să strâmteze şi să înaşţe turlele bisericilor.

Nu s-au păstrat în Moldova urme de monumente anterioare întemeierii ei. Cele mai vechi
biserici moldovene de zid, păstrate până astăzi, sunt din epoca întemeierii Moldovei (adică
mijlocul secolului XIV). Sf. Nicolae din Rădăuţi (probabil ctitorie a lui Bogdan întemeietorul, din
1359) şi Sf. Treime din Siret, probabil ctitorie a lui Laţcu Vodă (restaurată). Cea dintâi reprezintă
o sinteză a celor trei stiluri de artă care se concurează la început în Moldova: cel romanic
(tradus în planul basilical cu trei nave longitudinale şi cu galerie deasupra navelor laterale, şi
contraforţii de sprijin), cel gotic (vizibil în, şi în arcele ogivale ale cadrelor de uşi şi ferestre, ori
prezenţa arhivoltei) şi cel bizantin (respectat în împărţirea tradiţională a bisericii, în pronaos,
naos şi altar; un pridvor închis i s-a adăugat în timpul lui Alexandru Lăpuşneanu (sec. XVI). Cea
de-a doua reprezintă prototipul bisericilor de mai târziu, planul treflat simplu (ca la biserica
dobrogeană de la Niculiţel, sec X-XII), pronaos strâmt dreptunghiular, acoperit cu boltă
semicilindrică transversală şi naos acoperit cu calotă sferică.

4
 Bisericile zidite în epoca lu Alexandru cel Bun (prima jumătate a secolului XV), ca de ex.
Moldoviţa veche, Sf. Nicolae din Poiana Siretului sau vechiul Humor, au fost înlocuite în sec. XVI
cu ctitorii noi şi nu ni se mai păstrează din ele decât ruine.

Epoca lui Ştefan cel Mare (a doua jumătate a sec. XV şi începutul sec. XVI) aduce, cu
aproape un secol mai devreme decât în Muntenia, maturizarea şi închegarea unui stil de artă
propriu şi original: stilul moldovenesc, care se distinge prin caractere specifice bisericilor
moldoveneşti, ca de ex. Sistemul „moldovenesc” al supraînălţării bolţilor (turlelor) în interior
prin suprapunerea arcurilor cu pandantive (în diagonală) vizibile la exterior prin bazele stelate,
sau bogatul decor extern al faţadelor, obţinut prin utilizarea inteligentă a materialelor de
construcţie: piatra (brută ori finisată), cărămida (simplă sau smălţuită) şi uneori ceramica.

Prima ctitorie mare a lui Ştefan, Putna (1466 – 1484), a fost fundamental refăcută în sec.
XVII şi XVIII, încât biserica de azi nu mai reprezintă construcţia originală. Bisericile rămase până
azi în forma lor iniţială reprezintă planuri şi forme de construcţie foarte variate. Unele au planul
drept, de tip arhaizat-romanic, fără absidiole şi fără turle (ca la Sf. Nicolae din Rădăuţi) Dolheşti
(ctitoria hatmanului Sendrea din 1481), Bălineşti (ctitoria logofătului Tăutu din 1499), Volovăţ
(ctitoria lui Ştefan din 1500-1502) ş.a. Altele au planul trilobat, ca Sf. Treime din Siret sau
vechea Moldoviţa, dar adaugă o turlă peste naos: Pătrăuţi (1467), Iţcani (1488), Voroneţ (1488),
Precista din Bacău (1491, reconstruita partial in 1854), Sf. Nicolae din Dorohoi (1495), Popăuţi
(1496), dar mai ales Sf. Gheorghe din Hârlău (1492), care este monumentul cel mai
reprezentativ al epocii lui Ştefan cel Mare, remarcabil mai ales prin frumuseţea decorului
faţadelor. Altele reprezintă un tip mixt, rezultat din combinarea celor două tipuri anterioare
(dreptunghiular şi trilobat): la exterior acestea au planul drept, fără turlă, iar la interior sunt
acoperite cu calote şi unele dintre ele au mici abside rotunjite, scobite în grosimea pereţilor
laterali ai naosului. Dintre acestea fac parte bisericile din Borzeşti (1493-1494), Piatra-Neamţ
(1497-1498), Cotnari, Arbore (ctitoria lui Luca Arbore din 1502-1503), Reuşeni (1503-1504) ş.a.
Un tip aparte îl reprezintă biserica principală a mănăstirii Neamţ (1497), de plan treflat, mult
alungit prin adăugarea exonartexului (pridvor închis) la faţada de vest a pronaosului şi a unei
noi încăperi între pronaos şi naos, destinată mormintelor (gropniţa sau camera funerară);
această încăpere nouă o găsim apoi şi la Dobrovăţ (1504), care are însă plan dreptunghiular.

Dezvoltarea artistică din epoca lui Ştefan cel Mare şi Sfânt se continuă pe tot parcursul
secolului XVI, atingând apogeul sub domnia lui Petru Rareş, când stilul moldovenesc evoluează,
realizându-se un nou tip de biserici la care se generalizează gropniţa de la Neamţ şi se adaugă
tainiţa (ascunzătoarea sau camera tezaurului) de deasupra ei. Elementul nou şi caracteristic al
bisericilor din timpul lui Petru Rareş este însă pridvorul deschis, adăugat la faţada de vest, şi
minunata pictură exterioară, care înlocuieşte decorul sculptural al faţadelor de până atunci.
Prin aceste caractere, biserici ca Probota (1530), Humor (1530), Moldoviţa (1532), Sf. Dumitru

5
din Suceava (1534, cu pridvor închis), Suceviţa (ctitoria Movileştilor, 1582-1584) ş.a.
constituiesc nu numai podoabe alese ale arhitecturii noastre religioase, ci şi monumente unice
în întreaga artă bisericească din răsărit.

După creaţiile mai puţin importante din a doua jumătate a sec. XVI (ca Bistriţa şi Slatina lui
Alexandru Lăpuşneanu, 1554 şi 1561), arta arhitectonică a Moldovei îşi trăieşte ultima ei epocă
de înflorire în sec. XVII, când crează monumente în care, pe elementele vechi, se altoieşte o
puternică influenţă orientală, de origine caucaziană şi arabă, venite prin Rusia şi concretizată
prin superbul decor sculptural de piatră de la Dragomirna (ctitoria mitropolitului Anastasie
Crimca din 1609) şi mai ales de la Sf. Trei Ierarhi din Iaşi (ctitoria lui Vasile Lupu din), cu copiile
lor de la Solca (ctitoria lui Ştefan Tomşa), Bârnova din Iaşi (1626-1629), Cetăţuia (ctitoria lui Ioan
Duca Vodă).

Dar, încă de la sfârşitul sec. XVI începe decadenţa stilului moldovenesc în arhitectură, prin
alterarea lui cu influenţe noi, venite mai întâi din Muntenia. Biserici zidite de acum încolo ca
Galata (ctitorie a lui Petru Şchiopul, 1584), Secu (1602), Barnovschi din Iaşi (1624) etc.
Înlocuiesc zidul despărţitor dintre gropniţă şi naos cu o triplă arcadă sprijinită pe doi stâlpi,
măresc numărul ferestrelor din naos şi altar, lărgesc pridvorul în sensul lăţimii bisericii (ca la
biserica lui Neagoe din Argeş) şi schimbă decorul moldovenesc al faţadelor cu motive
ornamentale munteneşti (brâul median, arcade oarbe, firide dreptunghiulare şi rotunde etc.)

Începând de la mijlocul sec. al XVII-lea, o serie nouă de influenţe eterogene, de astă dată
venite din Apus (prin Polonia), alterează şi mai mult unitatea vechiului stil autohton. Combinate
cu cele de stil baroc şi cu cele mai vechi, de provenienţă muntenească, acestea dau naştere
unui amalgam hibrid de decor exterior, altoit pe construcţii din sec. XVIII, care mai păstrează
arhitectura şi împărţirea interioară a bisericilor româneşti, ca la Sfinţii Teodori din Iaşi (1761),
Sf. Gheorghe din Iaşi (1761), Berzunţi (1774).

Spre sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX, un nou curent de artă neo-clasică, venit de
astă dată prin Rusia, crează câteva biserici ca Rotunda din Leţcani (1793), cu naos de formă
rotundă), Sf. Spiridon din Iaşi (reconstruită în 1804) şi Frumoasa de lângă Iaşi (refăcută în 1836),
socotită ca ultimul monument de seamă al arhitecturii moldoveneşti.

În Transilvania

Din cauza situaţiei de robie în care a fost ţinut elementul românesc până în 1918, nu s-a
putut dezvolta o artă arhitectonică ortodoxă comparabilă cu cea din Muntewnia şi Moldova, iar

6
modestele biserici româneşti de zid construite aici au suferit, mai mult decăt cele din restul
ţării, influenţa bisericilor romanice şi gotice.

Cele mai vechi biserici ortodoxe care ni s-au păstrat în Ardeal sunt cele de piatră, din
ţinutul Hunedoarei şi Zărandului, construite în sec. XIII şi XIV. Ca plan şi structură acestea sunt
foarte variate. Unele din ele (ca şi cea de la Densuş), amintesc monumente mult mai vechi din
arhitectura creştină-orientală (naos pătrat, acoperit cu turlă de tip romanic pe bază cubică şi
susţinută de patru stâlpi puternici de piatră aşezaţi în mijlocul navei şi legaţi între ei prin arce în
plin cintru, altar semicircular, cu o încâpere dreptunghiulară pe latura de sud); altele (ca cele
din Strei, Cinciş şi Sântă Mărie-Orlea, azi calvină reformată) sunt construite dintr-o navă
dreptunghiulară acoperită cu boltă semicilindrică, cu absidă dreptunghiulară la est, acoperită cu
calotă sau boltă cu nervuri, şi un turn clopotniţă înalt la vest, legându-se astfel mai mult de arta
romanică, de tip lombard, cu unele influenţe gotice. Atât la Strei cât şi la Densuş s-au folosit ca
materiale de construcţie pietre din vechile construcţii romane învecinate. Acelaşi plan îl are
biserica Seghişte şi cea din Remetea (lângă Beiuş) cu deosebirea că altarul e semicircular.
Biserica din Gura-Sada (circa 1300) are forma unui patrulob acoperit cu bolţi cilindrice şi calote,
peste care se ridică o turlă prismatică, pătrată, acoperită cu o calotă.

Biserica din Streiu-Sângiorgiu (iniţial datată 1409) – considerată de către Nicolae Iorga cea
mai veche biserică ctitorită de nemeşi români, pare a avea o vechime si mai mare. În urma unor
investigaţii arheologice s-a constatat ca datează din ani 1130-1140 şi păstrează şi astăzi forma
originală.

În a doua jumătate a sec. XIV, călugărul Nicodim şi ucenicii lui din Ţara Românească zidesc
biserica mănăstirii Prislop, singura biserică de tip treflat (cu turlă pe naos) din Ardeal (refăcută
în sec. XVI şi XVIII). Celelalte biserici mănăstireşti sau parohiale, atestate de documente în
aceiaşi vreme au dispărut demult.

În cursul sec. XV, bisericile din Criscior (ctitorie jupânului laslău Bălea din 1404), Ribiţa
(zidită de jupânulVladislav şi jupâniţa Stana, în 1417), Slatna (1424, refăcută), continuă planul şi
formele celor din secolul anterior (turn-clopotniţă la faţadă, naos şi altar dreptunghiular), cu
influenţe gotice. Elemente gotice, cum ar fi contraforturile, arcul ogival de la ferestre şi uşi, nişe
în arc frânt etc. găsim şi la vechea biserică de zid din Roşcani (Hunedoara) construită în secolul
XV şi refăcută în 1766. Biserica mănăstirii Râmeţ (1487) adoptă planul bizantin drept (fără
turlă), adăugând la faţada de vest un turn masiv de apărare, cu tre etaje. Din aceiaşi epocă
datează biserica Sf. Nicolae din Hunedoara (plan în cruce greacă înscrisă în dreptunghi cu turn
clopotniţă masiv la faţada dinspre apus).

De la sfârşitul sec. XV şi începutul sec. XVI dtează unele biserici ctitorite de Ştefan cel
Mare în nordul Ardealului – ca de pildă cea de la Feleac (lângă Cluj, 1489, restaurată) şi cea din

7
Vad, stil moldovenesc, plan treflat, cu refaceri şi adaosuri ulterioare – şi de voievozi munteni în
sud, ca cele ale lui Neagoe Basarab de la Sf. Nicolae-Schei din Braşov şi de la Zărneşti (1515),
sau cea a lui Radu de la Afumaţi, din Geoagiu (mult transformată ulterior). Ctitoriile ulerioare
din sudul Transilvaniei, ale voievozilor Ţării româneşti din sec. XVII, ca biserica din Porceşti
(1653) a lui Matei Basarab sau bisericile brâncoveneşti din Sâmbăta, Poiana Mărului şi Făgăraş,
aparţin tipului muntenesc din epocile respective, cu unele note caracteristice regiunilor în care
sunt zidite. Din acelaşi secol avem încă şi biserici ardelene de piatră sau de zid, ridicate de ctitori
localnici, cu planul longitudinal al bisericilor de lemn, ca cele din Bucium-Făgăraş (1603), Sîrbi-
Susani din Maramureş (1665), Silvaşul de Sus (1665), Cluj-Mănăştur (1669) ş.a. Acelaşiplan îl
adoptă în general şi bisericile de sat din secolele următoare, ca cea de la Avrig (sec. XVIII); cât
priveşte bisericile mănăstireşti anterioare secolului XVIII (în număr de peste 180), ele au
dispărut aproape în totalitate, fiind dărâmate sau arse de persecutorii catolici, mai cu seamă în
anul 1761 (generalul Bucov) şi 1782 (împăratul Iosif), salvându-se numai cele unite şi câteva din
cele ortodoxe mai vechi.

Fără îndoială că monumentele caracteristice şi de mare importanţă pentru arhitectura

religioasă a Ardealului românesc sunt bisericile de lemn. Foarte numeroase în toată regiunea
munţilor şi mai ales în Maramureş şi Crişana, ele preced arhitectura de zid şi piatră, deşi dată
fiind lipsa de rezistenţă în timp a materialului lemnos, din care sunt făcute – nu nis-au păstrat
exemplare prea vechi – totuşi sunt câteva ce se pretinde ca ar data din sec. XIV-XV. Exemplarele
cele mai vechi cu o datare sigură provin din sec. XVII şi XVIII. Construite de obicei pe coline care
domină satele şi împrejurimile, bisericile acestea se ridică pe o temelie din piatră sau pe stâlpi
groase din lemnul cel mai durabil (stejar sau tisă). Au un plan, de cele mai multe ori
dreptunghiular ori trilobat, corpul lor e alcătuit dintr-o singură navă, despărţită transversal în
două încăperi (pronaos sau tindă şi naos) şi terminate întotdeauna spre răsărit printr-o absidă
mai îngustă decât nava, de formă dreptunghiulară ori pligonală (cu trei, patru sau mai multe
laturi), rareori circulară. Pereţii laterali sunt făcuţi din bârne solide, de stejar, carpen, frasin ori
tisă, aşezate orizontal şi îmbinate la colţuri în mod ingenios şi solid. Pe dinăuntru, acestea sunt
făţuite cu un strat de tencuială, spre a primi pictura. Pronaosul este acoperit cu tavan drept, iar
naosul de obicei cu boltă semicirculară în sens longitudinal, făcută din bârne aşezate în lung şi
susţinute uneori de arcuri transversale. Un portic deschis, sprijinit pe stâlpi, se întinde fie numai
pe faţada de vest, fie pe cea de sud (unde în acest caz e şi intrarea), fie pe laturile de sud şi vest
sau pe ambele faţade laterale. Acoperişurile, din şindrilă, sunt foarte înalte, în două sau mai
multe ape foarte repezi, spre a înlesni scurgerea apei şi a zăpezilor, şi cu streşini joase şi largi,
spre a proteja corpul clădirii.

Ceea ce deosebeşte însă bisericile de lemn ardelene de cele din restul ţării, şi constituie
totodată punctul forte al artei lor constructive este turnul-clopotniţă ridicat peste pronaos. De o
înălţime considerabilă în raport cu restul edificiului, el ţâşneşte deasupra acoperişului ca un

8
adevărat turn de catedrală gotică. Executate cu o artă îngrijită, mai ales în Maramureş, unde se
găsesc şi cele mai numeroase, mai vechi şi mai splendide realizări ale arhitecturii bisericeşti din
lemn. Aceste turnuri-clopotniţă sunt alcătuite dintr-o bază de formă patrulateră, peste care se
ridică un foişor deschis pe stâlpi (camera clopotelor), terminat printr-un elegant vârf piramidal,
înalt şi ascuţit, uneori (mai ales în Bihor, Cluj şi Sătmar) acest vărf ascuţit e încadrat, la bază, de
patru mici turle. Fără îndoială ca această arhitectură trădează o influenţă a artei culte
occidentale de stil gotic, dar ele reprezintă în fapt interpretări autohtone reuşite ale modelelor
străine. Există şi turnuri de tip baroc, mai scunde şi cu o înfăţişare mai greoaie.