Ion – Relația dintre două personaje

Romanul „Ion” este prima creaţie epică majoră a lui Liviu Rebreanu, impunându-
se încă de la apariţie în peisajul literaturii române prin rigoarea construcţiei, stil, care îi
conferă statutul de creator al romanului românesc obiectiv şi realist de valoare.
„Ion” este un roman obiectiv, realist, care a fost publicat în anul 1920, în perioada
interbelică a literaturii române, fiind o frescă socială a satului transilvănean de la
începutul secolului XX.
Tema romanului este problema pământului în Transilvania sfârşitului secolului al
XIX-lea, fiind o frescă socială, o monografie a satului românesc. Cultul ţăranului român
pentru pământ este considerat de Rebreanu însuşi: „problema vieţii româneşti, a
existenţei poporului românesc, o problemă menită să fie veşnic de actualitate”.
Încă de la începutul romanului se prezintă relaţiile temporale şi spaţiale şi, de
asemenea, personajele principale, ceea ce conferă veridicitate romanului realist.
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la
horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea.
Conflictul central din roman este reprezentat de lupta pentru pământ în satul
tradiţional, unde posesiunea averii condiţionează dreptul indivizilor de a fi respectaţi în
comunitate. Conflictul exterior social, de interese, între Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu,
este dublat de conflictul interior, dat în sufletul personajului central, Ion,conflict precizat
în structura romanului prin titlul celor două părţi: Glasul pământului şi Glasul iubirii. Cele
două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situaţie-limită, pentru că forţa lor se manifestă
succesiv, nu simultan.
Perspectiva narativă prezentă în romanul „Ion” este obiectivă, naratorul fiind
obiectiv şi detaşat, care nu se implică în faptele prezentate, lasă viaţa să curgă. Naratorul
este omniscient, ştie mai mult decât personajele sale, şi omniprezent, dirijând evoluţia lor
ca un regizor universal. El plăsmuieşte traiectoriile existenţei personajelor, conform unui
destin prestabilit, cunoscut de la început la final.
Statutul iniţial al celor două personaje ale căror destine se intersectează, îi aşază
la polii opuşi ai ierarhiei sociale: Ana este fiica celui mai bogat om din sat, iar Ion este un
ţăran harnic, dar sărac, însă dornic de a obţine avere. Pentru Ion instinctul posesiunii este
puternic, setea de pământ îl stăpâneşte, între el şi pământ existând o legătură organică,
sugerată în secvenţa a doua din cap. Ii: ,,Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul
flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l....(:..)Iubirea pământului l-a stăpânit de mic
copil.Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie
să aibă mult pământ, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”.
Pe de altă parte, instinctul de proiprietate este în relaţie de opoziţie cu cel erotic.
Ion, cel care iubeşte pământul mai mult decât pe o mamă, iubeşte în acelaşi timp, o fată
fără pământ, pe Florica. De aici drama personajului care nu poate alege , ci se supune
destinului, urmându-şi ambiţiile . La polul opus se află Ana, personaj ce ilustrează cel mai
clar tipologia victimei: îndrăgostită de Ion şi traumatizată de un tată prea dur, lipsită de
afecţiunea maternă şi de orice formă de comunicare, Ana i se oferă lui Ion căutând la el
afecţiunea de care a fost lipsită. Naivă şi supusă autorităţii masculine, ea nu poate fi decât
o victimă într-o lume condusă după legi patriarhale.
Statuturile psihologice ale celor doi sunt, de asemenea, antitetice: Ana e cea
manipulată, iar Ion manipulatorul. Din dorinţa de a-l putea forţa pe Vasile Baciu să i-o dea
pe Ana, dar şi pământurile, Ion urmează conştient un plan de seducere a Anei, în urma
căruia fata rămâne însărcinată. După ce Vasile Baciu află cine este tatăl copilului, Ana
devine obiectul răzbunării celor doi bărbaţi. Paralel cu evoluţia conflictului dintre cei doi
bărbaţi, Ana devine fascinată de moarte, găsind-o ca unică soluţie salvatoare. În
momentul în care Savista îi spune despre relaţia dintre Ion şi Florica, Ana realizează că
toate sacrificiile ei au fost inutile şi că nici măcar copilul nu –l poate face pe Ion să o
iubească, în consecinţă se spânzură. În schimb, Ion e consecvent în urmărirea planului
său şi, după seducerea Anei, ignoră suferinţa acesteia din cauza bătăilor şi a umilinţelor
tatălui ei. În inconştienşţa lui sinceră, după obţinerea pământurilor, el caută să refacă
relaţiile cu Florica, femeia pe care o iubeşte.
Din perspectivă morală, cele două personaje sunt victimele unor destine
imanente, manipulaţi de două dorinţe diferite: Ion de dorinţa de a obţine pămân, iar Ana
de dorinţa de a obţine afecţiune. Ei sunt vinovaţi că încalcă legile nescrise conform cărora
destinul nu poate fi schimbat, individul nu îşi poate depăşi condiţia.
În ilustrarea relaţiei dintre cei doi, o scenă semnificativă este scena de la
începutul romanului, când Ion pleacă de la horă şi o caută pe Ana, pe care o atrage la
umbra unui nuc. Aici Ion îi oferă ţuică, pe care Ana o refuză, amintindu-i de tatăl ei.
Secvenţa următoare este realizată în stil indirect liber, în care sunt prezentate gândurile
lui Ion în timpul conversaţiei cu Ana: ,, Nu-i fusese dragă Ana şi nici acuma nu-şi dădea
bine seama dacă i-e dragă. Iubise pe Florica şi, de câte ori o vedea sau îşi amintea de
ea, simţea că o mai iubeşte.(...) Dar Florica era mai săracă ca dânsul, iar Ana avea locuri,
şi case, şi vite multe.... Îi asculta glasul plângător şi-l cuprindea mila, în acelaşi timp se
gândea la Florica.”În timp ce, în sufletul personajului mai există dubii, în privinţa
sentimentelor pentru Ana, receptorul textului nu are niciun dubiu că Ion nu o iubeşte pe
Ana, în ai cărei ochi nu se uită când îi vorbeşte, deşi ea e prezentă, pe când Florica,
absentă fizic de la scenă, este prezentă în mintea lui.
O altă scenă semnificativă pentru relaţiile dintre cei doi este cea în care, după ce
Vasile Baciu află că Ion e tatăl copilului Anei, îşi trimite fata acasă la Glanetaşu. Ana
ajunge la casa lui Ion fără să ştie cum, dar indiferenţa cu care o primeşte Ion o blochează:
acesta mănâncă ,tăindu-şi cu atenţie feliile de mâncare şi ştergându-şi tacticos briceagul
de pantaloni, fără a se uita la femeia nenorocită din faţa lui. Apoi cântăreşte burta Anei
cu o privire triumfătoare, după care îi spune să îşi trimită tatăl, pentru că situaţia nu poate
fi rezolvată de ea. Răceala lui Ion, indiferenţa şi detaşarea cu care el o priveşte pe Ana
prefaţează destinul femeii. Ana este o victimă într-un război al bărbaţilor, o marionetă
care ajunge fără să ştire cum de la o casă la alta, pe când Ion este sigur pe el, arogant şi
superior, iar copilul din pântecele Anei îi dă siguranţa că va reuşi.
În opinia mea, relaţiile dintre Ana şi Ion sunt cele dintre manipulator şi manipulat,
însă niciunul nu reuşeşte să obţină ce vrea de la celălalt. Pe de-o parte, cei doi au în
comun tentativa de a-şi schimba statutul : Ion doreşte să-şi schimbe statutul social prin
obţinerea averii, pe când Ana doreşte să-şi schimbe statutul psihologic, căutând iubirea.
Pentru Ana, Ion e un substitut al afecţiunii de care e lipsită, iar pentru Ion, Ana e o cale
de a se îmbogăţi rapid şi sigur.
Pe de altă parte, cei doi eşuează tocmai din cauza sincerităţii sau a incapacităţii
de disimulare: Ana nu poate lua nicio atitudine faţă de Ion din cauza iubirii sincere pe care
i-o poartă, încât i se oferă fără a cere vreun angajament din partea lui, în vreme ce Ion,
brutal în sinceritatea lui, e incapabil să îşi disimuleze repulsia faţă de Ana sau iubirea
pentru Florica.
În concluzie, cuplul Ion-Ana , din romanul Ion de Liviu Rebreanu, se distinge prin
,maniera naturalistă în care e tratată relaţia celor doi, prin raporturile de manipulator şi
manipulat, dar şi prin sinceritatea instinctuală care îi împiedică pe cei doi să comunice
conferindu-le celor doi statut de victime în faţa unui destin implacabil, mai ales cu cei care
încearcă să îşi schimbe soarta.