ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

“ New York-ul nu este opera oamenilor, ci a asigurătorilor; fără asigurări, n-ar exista zgârie-nori,
deoarece nici un muncitor n-ar accepta să lucreze la o asemenea înălţime, riscând să facă un plonjon
mortal şi să-şi lase familia în mizerie; fără asigurări, nici un capitalist nu ar investi milioane pentru a
construi astfel de clădiri, pe care un singur muc de ţigară le-ar putea transforma în scrum; fără
asigurări, nimeni nu ar circula cu automobilul pe străzi.

Chiar cu un Ford, un bun şofer este conştient de faptul că în fiecare clipă riscă să dea peste un pieton."

Henri FORD

Definiţie:

„Asigurarea este un mijloc de a acoperi o parte a riscurilor cu care se confruntă persoanele sau
firmele în activitatea lor de zi cu zi sau în cea de afaceri, acoperind consecinţele financiare ale unor
evenimente nedorite.”

Mod de acţiune:

Asigurarea compensează financiar efectele unui eveniment nefavorabil. Fondurile pentru compensarea
financiară a asiguratului sunt create de asigurător, din primele plătite de persoanele sau organizaţiile
care au cumpărat asigurări.

În cazul în care deţinătorul poliţei va suferi un prejudiciu, asigurătorul acceptă riscul unor despăgubiri
semnificativ de mari, în schimbul primelor încasate.

Privită prin prisma modului de acţiune, asigurarea reprezintă o metodă de transfer al riscului, iar
asigurătorii sunt aceia care îşi asumă riscul.

Rolul şi funcţiile asigurării

Rolul fundamental al asigurărilor:

 Protejarea bunurilor şi persoanelor împotriva diferitelor riscuri

Funcţiuni socio-economice:

 Contribuţia la crearea produsului intern brut;

 Participarea în calitate de ofertant pe piaţa capitalului de împrumut;

 Realizarea de plasamente de resurse în investiţii sau pe piaţa înscrisurilor de valoare.

Dezvoltarea industriei asigurărilor prezintă astfel, conotaţii economice complexe, care implică nu doar
persoanele asigurate ci şi întreaga societate.

Istoricul asigurărilor în ţara noastră

Activitatea din domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă, desfăşurată în ţara
noastră, se întinde pe o perioadă de peste 140 de ani.

Prima etapă

a început în anul 1871, când s-a înfiinţat prima societate de asigurări şi s-a încheiat în anul 1948, când s-a
introdus sistemul economiei planificate.

dezvoltarea asigurărilor în această etapă s-a făcut în condiţiile specifice economiei de piaţă, atingând
performanţele cele mai înalte în perioada interbelică.

după primul război mondial se remarcă o pătrundere masivă a capitalului străin în activitatea de
asigurare din România.

Cea mai intensă activitate de asigurare din perioada capitalismului în ţara noastră s-a înregistrat în
deceniul al patrulea al sec XX, când s-au practicat toate formele de asigurări cunoscute şi toate
ramurile acestora.

Etapa a doua

începe în anul 1948, când, în urma actului de naţionalizare a principalelor mijloace de producţie,
societăţile de asigurare din ţara noastră au fost naţionalizate şi trecute în proprietatea statului.

în anul 1953, prin ADAS, se constituie monopolul statului în domeniul asigurărilor de bunuri, persoane
şi răspundere civilă.

A.D.A.S. a fost, în această perioadă, singura instituţie de asigurare din ţara noastră, iar asigurările de
bunuri, persoane şi răspundere civilă devin asigurări de stat.

În această perioadă, monopolul statului a împiedicat dezvoltarea şi diversificarea asigurărilor,

accentul punându-se pe eficientizarea activităţii de asigurare şi nu pe satisfacerea cerinţelor
asiguraţilor.

Etapa a treia

Monopolul statului în domeniul asigurărilor a durat până în anul 1990, când prin H.G. nr 1279 s-a
desfiinţat Administraţia Asigurărilor de Stat, activitatea acesteia fiind preluată de 3 societăţi comerciale
pe acţiuni:

 Asigurarea Românească S.A.

 Societatea de asigurare şi reasigurare ASTRA S.A.

 Agenţia CAROM

În prezent există numeroase societăţi cu capital privat, fapt ce a condus la diversificarea ofertei de
asigurare.
Forţele distructive ale naturii şi accidentele - pericole permanente pentru viaţa, integritatea corporală
şi bunurile omului

Producerea unor fenomene sau evenimente poate să provoace pierderi materiale, să

stânjenească activitatea economică, să pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a oamenilor.

Pericolele la care omul este supus sunt generatoare de pagube, şi de aceea, el trebuie să le
cunoască pentru a se pune la adăpost de efectele lor, pentru a putea acţiona împotriva lor.

Forţele naturii declanşează calamităţi cu efecte distructive puternice, printre care se numără: seceta,
îngheţul, ploile torenţiale, uraganele, inundaţiile, cutremurele de pământ, trăsnetul, incendiile,
prăbuşirile şi alunecările de teren, avalanşele de zăpadă ş.a.

O multitudine de cauze naturale provoacă decese, boli şi îmbătrânire la oameni, afectează evoluţia
plantelor ori pun în pericol viaţa animalelor.

Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii face posibilă creşterea rapidă a producţiei, uşurarea muncii, progresul
social, dar în anumite împrejurări, ea poate provoca accidente care să avarieze sau să distrugă complet
anumite mijloace de producţie, bunuri, ori să afecteze capacitatea de muncă şi chiar vieţile oamenilor.

Omul, prin modul necorespunzător în care îşi îndeplineşte uneori atribuţiile care-i revin în activitatea
economică, sau prin comportarea sa reprobabilă în societate, poate să provoace pierderi semenilor săi.

Anumiţi factori social-economici pot, de asemenea, provoca fenomene cu efecte negative asupra
desfăşurării neîntrerupte a activităţii economice (crizele economice, şomajul, inflaţia, conjunctura
economică nefavorabilă etc).

Cunoaşterea împrejurărilor, în care se pot produce diverse fenomene care perturbă desfăşurarea
normală a activităţii economice şi provoacă pagube, permite omului să ia măsurile de rigoare, pentru a
evita apariţia unor asemenea fenomene, a le preveni, a limita acţiunea lor distructivă sau a se pune la
adăpost de urmările nefaste ale acestora.

În practica internaţională a asigurărilor, evenimentele care provoacă pagube materiale sau afectează
viaţa şi integritatea corporală a oamenilor sunt denumite generic "catastrofe naturale", și "catastrofe
tehnice".

În categoria catastrofelor naturale se includ:

inundaţiile;

furtunile;

seismele (cutremurele de pământ şi seismele submarine);

seceta şi incendiile provocate de temperaturi caniculare şi care transformă vegetaţia forestieră în scrum;

frigul şi îngheţul;
alte catastrofe naturale, în care intră căderile de grindină, avalanşele de zăpadă ş.a.

În categoria catastrofelor tehnice sunt incluse sinistrele care au o legătură nemijlocită cu

activitatea omului. Este vorba de:

incendii şi explozii;

accidente de aviaţie;

accidente maritime, lacustre şi fluviale;

accidente rutiere şi feroviare;

accidente produse în mine şi cariere;

prăbuşiri de clădiri şi de lucrări de artă;

alte sinistre.

De regulă, se face distincţie între:

daunele totale înregistrate în urma unei catastrofe

daunele protejate prin măsuri speciale (asigurare).

CATASTROFE NATURALE
(calamităţi)

Printre calamităţile naturale cele mai păgubitoare şi mai de temut, având o largă arie de răspândire pe
glob, se numără: furtunile, inundaţiile, seismele, seceta, incendiile şi accidentele.

Pagubele pricinuite de furtuni, cicloane, vijelii, vârtejuri, sunt numeroase: dezrădăcinări de pomi,
distrugeri de recolte, ruperi de instalaţii, smulgeri de acoperişuri, dărâmări de clădiri, moartea
animalelor.

Regimul ploilor este diferit de la ţară la ţară şi de la o regiune la alta. Cauzele acestor diferenţe se
regăsesc în poziţia geografică şi microclimatul local

Cele mai mari catastrofe naturale, după numărul victimelor, produse în perioada 1970-2010
Sursa: Swiss Re. Sigma, Nr. 1/2011

Zonarea mediei celor mai mari cinci valori ale intensităţii pluviale (1961-2000)

Inundaţiile

Precipitaţiile sub formă de averse, ca şi ploile liniştite de lungă durată, cele căzute pe terenuri
impermeabile ori în pantă abruptă, topirea bruscă a zăpezii ori a gheţii, conduc, la revărsarea râurilor.

Fisurarea digurilor, ruperea barajelor, blocarea unor cursuri de apă de trunchiuri de copaci, crengi,
pietre şi alte aluviuni provoacă inundaţii extrem de păgubitoare.
 Zonalitatea cantităţilor maxime de precipitaţii (mm) căzute în ţara noastră 24 de ore
(1886-2000)

Seismele

Constituie unul dintre fenomenele cele mai de temut ale naturii, deoarece ele pot provoca imense
pagube materiale, la suprafaţa pământului, precum şi modificări profunde ale structurii subsolului, ale
fundului mărilor şi ale regimului de scurgere a apelor.

Statisticile arată că:

 se produc, în medie, aproximativ 80.000 de cutremure pe lună;

 se produc, în medie, aproximativ 2.600 pe zi;

 se produc, în medie, aproximativ 2 pe minut, deci, la aproximativ 30 de secunde se

produce un cutremur de pământ.

Dintre acestea, puţine la număr sunt percepute de oameni şi, mai puţine, provoacă mari pierderi
materiale şi umane.

Peste 90% dintre cutremurele înregistrate de seismografe nu produc nici un fel de pagube.

Seceta

Indiferent de forma pe care o îmbracă - afectează puternic activitatea economică şi, prin aceasta,
periclitează însăşi viaţa oamenilor şi a animalelor, pe întinse zone geografice.

Pe un plan mai general, seceta influenţează negativ mărimea produsului intern brut, echilibrul balanţei
comerciale şi pe cel al balanţei de plăţi.

Pe glob există întinse zone frecvent afectate de secetă, printre care se numără:

Africa - cea mai mare parte a nordului continentului;

America de Nord - statele din centrul şi vestul S.U.A;

America de Sud - partea de vest a Argentinei şi parţial Peru şi Brazilia;

Asia - importante regiuni din China, Mongolia, India, Asia Mică ş.a.;

Europa - sudul continentului.

În ţara noastră, sunt mai frecvent afectate de secetă: Dobrogea, estul Moldovei, Muntenia şi Oltenia.

Frecvenţa de producere a cantităţilor de precipitaţii deficitare / an agricol (1961-2000)

Grindina este un fenomen meteorologic ce însoţeşte de multe ori ploile şi în special furtunile.

Caracteristica acestui fenomen este că plouă cu mici particule de gheaţă de diferite dimensiuni şi forme.
În general, grindina produce stricăciuni dacă diametrul particulelor este mai mare de 3 mm.

În ţara noastră, grindina este un fenomen care se manifestă frecvent în numeroase regiuni, distrugând
culturi agricole, precum şi multe alte bunuri.

Frigul, îngheţul şi furtunile de zăpadă perturbă adesea viaţa economică şi provoacă importante pagube
materiale.

Forme de protecţie a oamenilor şi a bunurilor împotriva acţiunii forţelor distructive ale naturii şi a
accidentelor

Pentru combaterea fenomenelor aleatorii, generatoare de pagube, care sunt numite riscuri,
omul are la îndemână mai multe posibilităţi:

evitarea sau prevenirea riscului;

limitarea pagubelor provocate de riscurile produse;

crearea de rezerve în vederea acoperirii, pe seama resurselor proprii, a eventualelor pagube;

trecerea riscului asupra unei societăţi de asigurări.

1. Evitarea sau prevenirea riscului constă în luarea de măsuri capabile să facă imposibilă producerea
unui anumit risc. Este vorba, spre exemplu, de:

renunţarea la cultivarea, în anumite zone, a acelor plante care sunt deosebit de sensibile la grindină sau
la atacurile unor dăunători şi cultivarea altor plante mai rezistente în zonele respective;

renunţarea la creşterea unor specii de animale în zonele în care acestea sunt în mod frecvent bântuite
de epizootii;

evitarea practicării unor meserii sau profesii de către persoanele predispuse să contacteze anumite boli
profesionale, etc.

După cum se ştie, defrişările sălbatice efectuate prin incendierea pădurilor în unele regiuni ale globului,
pentru a extinde suprafeţele de teren agricol, ca şi exploatările neraţionale ale pădurilor, conduc la
modificarea climei, cu urmări grave pentru echilibrul ecologic.

Faţă de o asemenea evoluţie periculoasă, se impune respectarea cu stricteţe a programelor:

de exploatare raţională a pădurilor şi de reîmpădurire

de regularizare a torenţilor

de creare a unor perdele de protecţie în anumite zone

de combatere a dăunătorilor pădurii

de prevenire a incendiilor în pădure etc.

Prevenirea inundaţiilor provocate de Dunăre şi de râurile interioare reclamă:

construirea de diguri (respectiv întreţinerea celor existente), care să protejeze culturile agricole şi
localităţile de furia apelor ieşite din matcă

crearea de acumulări (bazine) de apă capabile să preia cantităţile excedentare în perioadele în care
nivelul apelor creşte peste normal şi pe care să le deverseze în perioadele când nivelul acestora scade.

Pentru prevenirea incendiilor se impune luarea de măsuri tehnice şi organizatorice în stadiile proiectării,
construcţiei şi exploatării obiectivelor industriale, social-culturale şi gospodăreşti, precum şi ale
mijloacelor de transport.

Prevenirea riscurilor se realizează prin măsuri având caracter "activ" sau "pasiv", după caz. Primele
reduc probabilitatea producerii fenomenelor, iar secundele atenuează forţa de distrugere a acestora.

2. Limitarea pagubelor provocate de riscurile produse presupune ca, după producerea evenimentului,
însă înainte ca acesta să fi luat sfârşit, persoanele interesate să ia măsuri capabile să reducă la minimum
efectele dezastruoase ale acestuia. În această categorie intră măsuri ca:

stingerea incendiului şi împiedicarea extinderii lui;

localizarea epizootiilor şi lichidarea urgentă a focarelor epizootice;

tratarea animalelor accidentate ori bolnave şi sacrificarea celor nevindecabile;

înălţarea de diguri pentru protejarea localităţilor şi obiectivelor economice, social-culturale sau de altă
natură în caz de inundaţii.

Pentru limitarea consecinţelor negative ale cutremurelor de pământ apare necesitatea respectării
riguroase a normelor elaborate în acest scop de autorităţile competente.

3. Crearea de rezerve în vederea acoperirii, pe seama resurselor proprii, a eventualelor pagube,

presupune constituirea de către unitatea economică a unui fond de rezervă, pe care să-l folosească
pentru acoperirea pagubelor provocate de calamităţi sau de accidente.

4. Trecerea riscului asupra altei persoane se poate realiza în condiţiile în care persoana fizică sau
juridică, ameninţată de un risc oarecare, consimte să plătească o sumă de bani unei alte persoane (de
regulă o organizaţie specializată), care se angajează să suporte paguba provocată de riscul respectiv.

Necunoaşterea momentului izbucnirii calamităţilor naturale sau al producerii unor fenomene

întâmplătoare şi a intensităţii acestora impune ca, în permanenţă, societatea omenească să aibă la
dispoziţia sa un anumit fond de mijloace pe seama căruia să poată acoperi pagubele produse de
aceste forţe distructive.

Tipuri de fonduri de asigurare

Societatea omenească cunoaşte forme variate de constituire a fondurilor băneşti de care are nevoie în
caz de producere a unor calamităţi naturale sau accidente.

Dintre acestea pot fi enumerate:

 Fonduri de autoasigurare (autoprotecţie);

  Fonduri centralizate de rezervă;

 Fondurile de asigurare propriu-zise;

 Fondul de protejare a asiguraţilor;

 Fondul de protecţie a victimelor străzii;

 Fondul naţional pentru protejarea producătorilor agricoli

a. Fonduri de autoprotecție (individuale)

 astfel de fonduri îşi constituie unele gospodării ale populaţiei şi mai cu seamă unele unităţi
economice

 în măsura în care fondurile respective sunt destinate să acopere pagubele provocate de

fenomene neprevăzute, ele capătă caracterul unor fonduri de autoprotecţie sau de
autoasigurare

 numai în cazul când fondul de care dispune este suficient de mare, o gospodărie sau o unitate
economică este în măsură să-şi refacă bunurile materiale distruse de fenomene naturale
imprevizibile sau de accidente

b. Fonduri de rezervă constituite în mod centralizat.

 în anii conducerii planificate, pentru acoperirea pagubelor provocate de forţele naturii sau de
accidente, bunurilor materiale ale organizaţiilor cooperatiste, se folosea pe scară largă metoda
asigurării

 fiecare unitate cooperatistă - agricolă, meşteşugărească şi de consum - participa la constituirea,

pe bază de mutualitate, a fondului de asigurare ADAS, care prelua asupra sa obligaţia acoperirii
pagubelor provocate de calamităţi sau de alte evenimente neprevăzute

c. Fonduri de asigurare propriu-zisă

 sunt constituite la dispoziţia unor societăţi comerciale sau a unor organizaţii mutuale de
asigurare, în mod descentralizat, pe seama contribuţiei persoanelor fizice şi juridice asigurate
(prime sau cotizaţii)

 se utilizează în mod centralizat pentru acoperirea pagubelor suferite de asiguraţi.

ELEMENTE TEHNICE ALE ASIGURĂRILOR

În explicarea conţinutului asigurării, elementele definitorii care stau la baza acestora au un pronunţat
caracter tehnic. Ca elemente definitorii au fost cuprinse:

asigurătorul;

asiguratul;

contractul de asigurare;

riscul asigurat;
evaluarea;

suma asigurată;

norma de asigurare;

prima de asigurare;

durata asigurării;

paguba sau dauna;

despăgubirea de asigurare.

Riscul asigurat este reprezentat de un fenomen sau grup de fenomene, care odată produse, obligă pe
asigurător să plătească beneficiarului asigurării despăgubirea.

Pentru ca un fenomen să poată constitui un risc asigurat, el trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:

Apariţia fenomenului (evenimentului) asigurat să fie posibilă, deoarece dacă un bun nu este ameninţat
de nici un risc, asigurarea nu este necesară.

Fenomenul trebuie să aibă în toate cazurile de apariţie un caracter întâmplător şi deci, nici asiguratul şi
nici asigurătorul nu pot cunoaşte momentul de apariţie şi intensitatea producerii riscului.

Să existe posibilitatea evidenţierii statistice a rezultatelor acţiunii fenomenelor producătoare de pagube.

Apariţia şi producerea unui fenomen să nu depindă de voinţa asiguratului sau a beneficiarului asigurării.

Suma asigurată reprezintă nivelul despăgubirii maxime acceptate de asigurător atunci când un
eveniment asigurat se produce.

Prima de asigurare reprezintă acea sumă de bani pe care asiguratul o achită asigurătorului, care se
obligă în schimbul preluării riscului, să acorde o îndemnizaţie în condiţiile producerii unei pagube.

Ea stă la baza constituirii fondului de asigurare din care asigurătorul achită îndemnizaţiile (despăgubirile)
în cazul producerii pagubelor aferente unui risc asigurat.

Societăţile de asigurare stabilesc volumul total al primelor de asigurare, care urmează a fi plătite de
asiguraţi, la un nivel cel puţin egal cu volumul probabil al despăgubirilor totale ce urmează să fie
achitate.

Paguba sau dauna reprezintă efectul unui fenomen asigurat care a acţionat asupra obiectului asigurat şi
a produs o pierdere.

Paguba poate fi:

egală valoric cu valoarea asigurată, atunci când bunul asigurat a fost distrus în totalitate (totală)

mai mică atunci când un anumit eveniment a acţionat parţial asupra bunului asigurat (parţială).

Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care asigurătorul este obligat să o plătească, cu scopul de
a compensa paguba produsă de riscul asigurat.
Despăgubirea nu poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau egală cu valoarea pagubelor.

CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR

Metodologia sistemelor de asigurare clasifică asigurările în funcţie de particularităţile pe care le

prezintă. Acestea sunt:

domeniul la care se referă:

obiectul de activitate;

forma juridică de realizare;

riscurile cuprinse în asigurare;

sfera de cuprindere în profil teritorial;

felul raporturilor care se stabilesc între părţile contractante.

1. Din punctul de vedere al domeniului la care se referă, asigurările se clasifică astfel:

asigurări de bunuri

asigurări de persoane

asigurări de răspundere civilă.

Din punctul de vedere al obiectului de activitate, societăţile comerciale de asigurare din ţara noastră,
prin contractul de societate şi statut, au structurat asigurările pe următoarele categorii:

asigurări de viaţă;

asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă;

asigurări de autovehicule;

asigurări maritime şi de transport;

asigurări de aviaţie;

asigurări de incendiu şi alte pagube de bunuri;

asigurări de răspundere civilă;

asigurări de credite şi garanţii;

asigurări de pierderi financiare din riscurile asigurate;

asigurări agricole.

Din punctul de vedere al formei juridice, se clasifică în:

asigurări prin efectul legii - obligatorii

asigurări facultative - contractuale

4.După riscurile cuprinse în asigurare, se clasifică astfel:

asigurarea împotriva riscurilor determinate de unele fenomene speciale (incendiu, explozie, mişcări
seismice)

asigurarea împotriva fenomenelor naturale (grindină, furtună, ploi torenţiale, inundaţii, trăsnet), care
sunt specifice asigurării culturilor agricole, rodul viilor şi al pomilor;

asigurarea împotriva bolilor, epizotiilor şi accidentelor, practicate în cazul animalelor;

asigurarea împotriva avariilor şi a unor riscuri specifice pentru mijloacele de transport;

asigurarea împotriva evenimentelor ce pot apărea în viaţa oamenilor, cum ar fi: boli, accidente,
pierderea parţială sau totală a capacităţii de muncă;

asigurarea pentru cazurile de răspundere civilă, care se referă la prejudicii cauzate unor terţe persoane,
prin accidente de muncă, accidente de autovehicule etc.

După sfera de cuprindere în profil teritorial, asigurările se grupează în:

asigurări interne, în care părţile contractante au domiciliul în aceeaşi ţară, iar riscurile se pot produce pe
acelaşi teritoriu

asigurări externe, atunci când părţile contractante nu sunt în acelaşi teritoriu sau obiectul (riscul
asigurat) se va afla şi se va produce pe teritoriul altei ţări.

După felul raporturilor care se stabilesc între părţile contractante asigurările se grupează în:

asigurări directe prevăzute prin contractul de asigurare sau sub efectul legii;

asigurări indirecte (reasigurări), care se caracterizează prin raportul care există între două societăţi de
asigurare, din care una are calitatea de reasigurat, iar cealaltă de reasigurator.

ASIGURĂRILE DE BUNURI
Contractul de asigurare de bunuri

În asigurarea de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească

asiguratului o despăgubire.

Asigurări facultative de bunuri pot încheia persoanele fizice şi cele juridice cu domiciliul, sediul sau
reşedinţa în România.

Bunurile şi riscurile care pot fi asigurate, precum şi situaţiile în care se acordă despăgubiri sunt
prevăzute în condiţiile speciale stabilite pentru fiecare fel de asigurare.

Bunurile se asigură pentru sumele declarate de asigurat şi care, la data asigurării, nu trebuie să
depăşească valoarea lor.

De reţinut:
asigurarea se încheie pe o perioadă de un an, iar la cerere şi pe perioade mai scurte, în baza declaraţiei
de asigurare semnate de asigurat;

asigurarea se consideră încheiată prin plata primelor de asigurare şi emiterea de către asigurător a
contractului de asigurare;

este valabilă numai pentru bunurile şi riscurile specificate în contract, la adresele indicate în acesta;

primele de asigurare se stabilesc de către asigurător şi se achită anticipat şi integral;

răspunderea asigurătorului începe, de regulă, după 24 de ore de la expirarea zilei în care s-au plătit
acestuia primele de asigurare şi s-a întocmit contractul de asigurare;

răspunderea asigurătorului încetează la ora 24 a ultimei zile din perioada pentru care s-a încheiat
asigurarea;

dacă asiguratul a dat răspunsuri inexacte asigurătorul are dreptul, înainte de producerea
evenimentului asigurat, să propună asiguratului modificarea corespunzătoare a contractului sau să-l
denunţe;

asiguratul este obligat să întreţină bunurile asigurate în bune condiţiuni şi în conformitate cu

dispoziţiile legale.

Despăgubirea datorată de asigurător nu poate depăşi valoarea bunului în momentul producerii

riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea, dacă nu s-a prevăzut
altfel în condiţiile de asigurare.

După fiecare pagubă:

suma asigurată se micşorează, cu începere de la data producerii evenimentului asigurat, pentru restul
perioadei asigurării, cu suma cuvenită drept despăgubire;

asigurarea continuă pentru suma rămasă, prima de asigurare pentru această perioadă rămânând
neschimbată.

la cererea asiguratului, suma rămasă poate fi completată printr-o asigurare suplimentară contra plăţii
diferenţei de primă corespunzătoare.

Asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice

Societăţile de asigurări folosesc mai multe tipuri poliţe, pe care le adaptează continuu la exigenţele
clienţilor lor.

Astfel, ele emit poliţe de asigurare având sfere de cuprindere diferite.

O asemenea triplă combinaţie de asigurări este întâlnită sub denumirea de asigurare complexă a
gospodăriilor persoanelor fizice, ea incluzând, într-o singură poliţă:

o asigurare de bunuri;

o asigurare de persoane, alta decât de viaţă;

o asigurare de răspundere civilă legală, pentru unul şi acelaşi asigurat, precum şi pentru persoanele cu
care locuieşte împreună.

Asigurarea culturilor agricole

Obiectul asigurării

Societăţile specializate în asigurări agricole încheie contracte de asigurare, cu persoane fizice, asociaţii
agricole şi societăţi comerciale agricole pentru:

 culturi agricole;

 rodul viilor;

 rodul pomilor;

 rodul hameiului.

Riscul asigurat

Asigurarea acoperă următoarele riscuri:

 la culturile agricole - grindina, îngheţul târziu de primăvară şi/sau îngheţul timpuriu de

toamnă, efectele directe ale ploilor torenţiale, prăbuşirile sau alunecările de terenuri
cultivate, incendiul provocat de descărcări electrice, precum şi efectul furtunii pe
terenurile nisipoase;

 la rodul viei, al pomilor şi al hameiului - fenomenele de mai sus, precum şi furtuna.

Durata asigurării

Unele societăţi preferă contractele anuale, în timp ce altele lasă la latitudinea asiguratului
posibilitatea de a opta, fie pentru contracte anuale, fie pentru contracte multianuale (nu mai mici de
trei ani).

Suma asigurată

La asigurarea obişnuită se stabileşte ca urmare a cererii asiguratului, până la nivelul cheltuielilor de

producţie specifice culturii asigurate, în limitele agreate de asigurător şi care sunt diferenţiate, în
funcţie de grupa tarifară în care se încadrează fiecare cultură.

La asigurarea pauşală a terenului arabil, suma asigurată este fixă pe hectar.

Prima tarifară este stabilită de asigurător, pe grupe tarifare şi pe categorii de judeţe, în funcţie de:

 specificul culturii:

 gradul de sensibilitate al acesteia la factorii de risc asiguraţi;

 evoluţia daunelor provocate de respectivii factori în zona respectivă;

 felul asigurării.
Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea culturilor în momentul produceri riscului asigurat,
precum şi de valoarea pagubei probabile;

Determinarea daunelor şi evaluarea pagubelor constau în:

 Stabilirea suprafeţei afectate şi a procentului de dăunare a acesteia;

 Stabilirea pe baza documentelor financiar-contabile justificative a cheltuielilor

realizate efectiv până la data producerii daunei;

 Încheierea unui act de decont referitor la cuantumul despăgubirii.

 Despăgubirea nu poate depăşi valoarea producţiei probabile, cuantumul pagubei şi

nici suma asigurată.

Asigurarea animalelor

În ţara noastră, protecţia animalelor prin asigurare se realizează pe baze contractuale.

sunt asigurate animalele aparţinând persoanelor fizice şi celor juridice, indiferent de forma de
proprietate, cu domiciliul, sediul sau rezidenţa în România;

asigurătorul mai asigură animalele primite în folosinţă de persoane juridice şi care aparţin altor
persoane juridice;

animalele primite spre creştere sau îngrăşare de persoane fizice şi juridice, pe bază de contracte
încheiate cu persoane juridice.

Sumele de asigurare sunt propuse de asigurat, şi la stabilirea lor se ţine seama de mai multe criterii.

Despăgubirea de asigurare nu poate depăşi suma la care s-a încheiat asigurarea, nici cuantumul pagubei
şi nici valoarea animalului din momentul producerii riscului asigurat.

Despăgubirile se acordă în limita sumelor asigurate, ţinând seama de rasa, sexul şi vârsta animalului la
data producerii evenimentului asigurat.

Primele de asigurare anuale - Sunt stabilite de asigurător, în procente faţă de suma asigurată, pe specii,
rase şi grupe de vârstă de animale.

ASIGURĂRILE DE PERSOANE

Asigurările de persoane au ca obiect garantarea plăţii unei sume de bani de către asigurător, în
cazul producerii unui eveniment legat de persoana fizică a asiguratului, şi anume:

Vătămarea corporală;

Îmbolnăvirea;

Decesul;
Supravieţuirea acestuia.

Caracteristici ale asigurărilor de persoane

Suma asigurată se stabileşte forfetar de către asigurat, în funcţie de nevoile şi de posibilităţile sale.

Asiguratul poate să încheie mai multe contracte de asigurare împotriva aceluiaşi eveniment (complex
de evenimente) şi pentru sume diferite, fără să fie împiedicat de lege sau de asigurător să facă acest
lucru.

La producerea riscului, asiguratul sau beneficiarul asigurării are dreptul să încaseze drepturile de
asigurare de la toţi asigurătorii, deoarece aici nu mai este vorba de daună ca la bunuri.

Neavând caracter reparator, asigurarea de persoane nu suferă restricţiile la care este supusă
asigurarea de bunuri.

Clasificarea asigurărilor de persoane

Asigurările de persoane se pot clasifica în funcţie de:

riscul asigurat;

momentul achitării primei;

momentul încasării sumei asigurate;

forma pe care acestea o îmbracă.

În funcţie de riscul asigurat, asigurările de persoane pot fi:

asigurări de supravieţuire;

asigurări de deces;

asigurări mixte de viaţă;

asigurări de accidente;

asigurări de boală;

alte forme.

Alte tipuri de asigurări de persoane practicate, sunt:

Asigurarea de sănătate permanentă

Asigurarea dotală

Asigurarea de nupţialitate

Asigurarea de natalitate
Formele concrete ale asigurărilor de viaţă diferă de la o ţară la alta şi chiar de la o perioadă la alta.

Asigurările de viaţă se încheie fie în mod individual, fie în grup (asigurări colective).

În fiecare ţară există legi speciale care reglementează modul de încheiere şi de executare a contractului
de asigurare, incriminează abaterile de la prevederile legale şi stabilesc sancţiunile aplicabile celor
vinovaţi de încălcarea dispoziţiilor legale.

Aspectele concrete ale relaţiilor dintre asigurător şi asigurat îşi găsesc reflectarea în contractul de
asigurare.

Societăţile de asigurări din ţara noastră practică următoarele tipuri de asigurări de persoane:

asigurări mixte de viaţă,

de accidente,

de economie şi invaliditate permanentă din accident,

viagere de deces,

asigurare cu termen fix,

asigurare de rentă pe timp limitat,

alte tipuri de asigurări individuale şi de grup.

ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

Reprezintă o componentă importantă şi de actualitate a activităţii de asigurare.

Prin acest tip de asigurare se acoperă prejudiciul produs de asigurat (care poate fi persoană fizică sau
juridică) unor terţe persoane.

În ultimele decenii a crescut importanţa care se acordă acestui tip de asigurări, ca o consecinţă directă a
sporirii vertiginoase a numărului autovehiculelor aflate în circulaţie, fapt ce a condus la o creştere
însemnată a numărului persoanelor care cad victime ale acestora.

Prin asigurările de răspundere civilă sunt acoperite numai acele prejudicii, produse de asigurat unor
terţe persoane, care sunt urmarea unui accident.

Asigurările de răspundere civilă pot fi grupate după mai multe criterii:

după modul de reglementare juridică

asigurări obligatorii

asigurări facultative

după obiectul lor se pot grupa în:

asigurări izvorâte din deţinerea şi utilizarea mijloacelor de transport

asigurări de răspundere civilă legală sau generală.

ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

PENTRU PAGUBELE PRODUSE PRIN ACCIDENTE DE AUTOVEHICULE

 În numeroase ţări există asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse
prin accidente de autovehicule.

În ţara noastră, în acest tip de asigurare, sunt cuprinse – cu unele excepţii – toate persoanele fizice şi
juridice deţinătoare de autovehicule supuse înmatriculării şi folosite pe drumurile publice.

TIPURI DE ASIGURĂRI DE
RĂSPUNDERE CIVILĂ LEGALĂ

Asigurarea de răspundere civilă a conducătorilor auto profesionişti

Asigurarea de răspundere civilă a producătorului

Asigurarea de răspundere civilă a transportatorului în calitate de cărăuş, pentru mărfurile

transportate

Asigurarea de răspundere civilă a societăţilor de transport a călătorilor

Asigurarea de răspundere civilă a angajatorului faţă de proprii angajaţi

Asigurarea de răspundere civilă a structurilor de primire turistice

Asigurarea turiştilor în cazul insolvabilităţii sau falimentului agenţiei de turism

REASIGURAREA:
NECESITĂŢI ŞI FORME DE MANIFESTARE

O societate de asigurare trebuie să manifeste o preocupare constantă ca portofoliul său să corespundă

cerinţelor unei bune stabilităţi financiare, adică să fie omogen, diversificat şi dispersat.

Pentru împărţirea riscurilor între mai multe societăţi de asigurări, se folosesc două soluţii, şi anume
coasigurarea sau reasigurarea.

COASIGURAREA

Constă în participarea mai multor societăţi la asigurarea unui bun de valoare mare.

Fiecare societate de asigurări care participă la asigurarea unei fracţiuni din valoarea bunului în cauză,
reprezintă un coasigurător.

Fiecare coasigurător răspunde faţă de asigurat numai în limita sumei pentru care s-a angajat prin
contract.

Sunt întâlnite în Marea Britanie, Franţa şi în alte ţări.

REASIGURAREA
Constă în cedarea de către asigurător, către alte societăţi, a părţii din riscul subscris care depăşeşte
reţinerea sa proprie.

Reasigurarea constituie un mijloc de egalizare, prin divizare, a răspunderilor între mai mulţi
asigurători, dispersaţi pe arii geografice cât mai întinse, de menţinere a unui echilibru între primele
încasate şi despăgubirile datorate de fiecare asigurător în parte.

Reasigurarea avantajează nu numai pe asigurător, dar şi pe asigurat, deoarece, prin cedarea unei părţi
din răspunderea iniţial asumată, asiguratul este pus la adăpost de surpriza neplăcută ca, în caz de daună,
asigurătorul să nu poată face faţă obligaţiilor de despăgubire.

Prin operaţia de reasigurare, societatea de asigurare care cedează devine reasigurat sau cedent, iar
aceea care primeşte, devine reasigurător.

SPRE DEOSEBIRE DE ASIGURARE, REASIGURAREA SE POATE ÎNCHEIA NUMAI ÎNTRE SOCIETĂŢI DE

ASIGURĂRI.

Reasigurarea nu se poate încheia pentru o sumă mai mare decât cea asigurată prin contractul de
asigurare.

Contractul de reasigurare poate avea caracter:

facultativ;

obligatoriu;

mixt.

În funcţie de modul de repartizare a riscurilor între asigurător, devenit reasigurat, şi reasigurător,

contractele de reasigurare se pot clasifica în:

contracte proporţionale;

contracte neproporţionale.

REASIGURAREA PROPORŢIONALĂ

Contractele proporţionale se caracterizează prin aceea că răspunderile reasiguratului şi reasigurătorului

se stabilesc sub forma unui raport, a unei proporţii faţă de suma totală asigurată.

Reasigurarea proporţională cunoaşte mai multe variante, şi anume:

reasigurare cotă-parte;

reasigurare excedent de sumă asigurată;

reasigurare proporţională mixtă, adică cotă şi excedent;

reasigurare proporţională pe bază de pool de reasigurare.

REASIGURAREA NEPROPORŢIONALĂ
Contractele de reasigurare neproporţională prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele
proporţionale:

Repartizarea răspunderii între reasigurat şi reasigurător se face în funcţie de volumul probabil al daunei,
şi nu proporţional cu suma asigurată;

Răspunderea reasiguratului este limitată, pentru fiecare daună, iar în sarcina reasigurătorului cade
partea de daună care depăşeşte răspunderea reasiguratului.

Contractele de reasigurare neproporţională cunosc trei variante:

contracte excedent de daună;

contracte oprire de daună;

contracte de acoperire a sinistrelor majore.

Mecanismul reasigurării